APARATE şi ECHIPAMENTE ELECTRICE

INTRODUCERE
Obiectul cursului îl constituie studiul teoretic şi practic referitor la solicitările şi principiile
constructive şi funcţionale ale aparatelor şi echipamentelor electrice de joasă şi înaltă tensiune
utilizate în instalaţiele electrice pentru centrale şi staţii, în vederea exploatării economice şi sigure a
acestor ehipamente de importanţă majoră în domeniul energetic.
Ansamblul instalaţiilor care asigură procesul de producere ,transformare, trasport, distribuţie
şi consum de energie electrică constituie sistemul electroenergetic sau sistemul electric. Conform
acestei definiţii, sistemul electroenergetic cuprinde generatoarele, transformatoarele, liniile şi
consumatorii de energie electrică.
Instalaţia electrică defineşte un ansamblu de echipamente electrice interconectate într-un
spaţiu dat, formând un singur tot şi având un singur scop funcţional bine determinat.
Prin echipament electric se înţelege, în general, orice dispozitiv întrebuinţat pentru
producerea, trnsportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice.
Aparatele electrice reprezintă ansamblurile de dispozitive electrice şi mecanice, precum şi
o categorie de echipamente electrice, destinate pentru comanda , protecţia, reglajul şi controlul
automat sau neautomat al funcţionării instalaţiilor electrice. Ele au rolul de a supraveghea şi de a
asigura desfăşurarea normală a transportului de energie electrică de la surse la consumatori.
Conexiunile între centralele electrice şi liniile de transfer de energie, între reţele electrice şi
între acestea şi consumatorii industriali sau se efectuează prin intermediul aparatelor de comutaţie.
Prin aparat de comutaţie se înţelege un sistem electric sau electromecanic cu ajutorul
căruia se stabileşte sau se întrerupe un circuit electric.
Rolul funcţional al aparatelor de comutaţie este, pe de o parte de a dirija fluxul de energie pe
bare, linii electrice, reţele de distribuţie, de la sursele de energie la receptoare, iar pe de altă parte, de
a oferi protecţie împotriva suprasarcinilor, scurtcircuitelor şi supratensiunilor. Nu toate aparatele de
comutaţie oferă şi protecţie împotriva avariilor. Există aparate destinate numai comutaţiei fără
sarcină, altele destinate comutaţiei sub sarcina nominală, altele destinate comutaţiei la curent de
scurtcircuit, altele destinate protecţiei împotriva supratensiunilor.
Aparatele electrice pot fi clasificate după criterii diferite ca: tensiunea nominală; felul
curentului;numărul de poli; regimul de funcţionare; locul de funcţionare; funcţiile pe care le
îndeplinesc etc.
Din punct de vedere al tensiunilor şi a curentului se deosebesc doua mari categorii şi anume:
- aparate de joasă tensiune;
- aparate de înaltă tensiune;
- aparate de curent alternativ;
- aparate de curent continuu.
Din punct de vedere al numărului de poli, aparatele electrice se împart în :
- monopolare;
- multipolare (bipolare, tripolare).
Din punct de vedere a regimului de funcţionare se distig aparate cu:
- regim de funcţionare de lungă durată;
- cu regim de funcţionare permanentă;
- cu regim de funcţionare intermitent;
- regim de funcţionare de scurtă durată.

1
Din punct de vedere al locului în care funcţionează se deosebesc:
- aparate electrice de interior;
- aparate electrice de exterior;
- aparate electrice capsulate.
Din punct de vedere al funcţiilor, aparatele electrice se clasifică în aparate de comutaţie şi
aparate de protecţie.
Aparatele de comutaţie , sunt acele aparate care permit punerea sau scoaterea din funcţiune a
unor echipamente ale sistemului electroenergetic, exemplu separatorul. In timp ce întreruptorul
îndeplineşte rolul de aparat de protecţie, realizâmd întreruperea rapidă a curentului de scurtcircuit,
care apare în regim de avarie.
In exploatare, aparatele sunt supuse acţiunii multor factori, care influienţează funcţionarea
lor şi care determină condiţiile pe care aceste aparte trebuie să le îndeplinească. Cele mai importante
dintre aceste acţiuni sunt prezentate mai jos.
Acţiunea electrică. Aparatele electrice sunt permanent sub acţiunea tensiunii electrice de
serviciu. In cazuri accidentale sunt supuse la supratensiuni de comutaţie sau atmosferice. Ca atare
condiţii orice aparat trebuie să funcţioneze sigur, fără deteriorări, timp îndelungat.
Acţiunea mecanică. Aparatele electrice sunt supuse la mişcări mecanice în timpul
funcţionării (de exemplu închiderea şi deschiderea întreruptoarelor şi a separatoarelor), precum şi la
acţiunea forţelor electrodinamice ale curenţilor de scurtcircuit.
Acţiunea termică. In regim normal de funcţionare, aproape toate aparatele se încălzesc la
trecerea curentului electric prin căile de curent. Arcul electric produce supraîncălzirea locului unde
se produce (pe izolaţie şi pe părţile metalice).
Acţiuni atmosferice. Aparatele electrice, în special cele de exeterior, sunt supuse acţiunii
temperaturii; presiunii şi umidităţii aerului; ploii; ceţii; zăpezii; îngheţului; poleiului şi prafului.
Ţinând seama de influienţa acţiunii enumerate mai sus, pentru o funcţionare normală şi de
durată în exploatare, aparatele electrice trebiue să indeplinească câteva condiţii fundamentale, după
cum urmează:
- Funcţionarea sigură şi de lungă durată la parametrii pentru care a fost calculat aparatul.
- Stabilitate termică şi dinamică la trecerea celor mai mari curenţi de scurtcircuit prescrişi
pentru aparatul dat.
- Izolaţia electrică să reziste la solicitările supratensiunilor, care nu întrec valorile tensiunilor
de încercare recomandate pentru aparatul dat.
- Stabilitate la solicitările factorilor climatici.
Construcţia în ansamblu să fie simplă, alcătuită din elemente tipizate şi să permită reparaţia în flux
tehnologic.
- Gabaritul, greutatea şi costul să fie cât mai reduse. -Deservirea, revizia şi repararea să fie
uşoară, simplă şi cu maximum de securitate.

2
 Cap. I. PROCESE FIZICE IN APARATE ELECTRICE

1.SOLICTARILE TERMICE ALE CURENŢILOR IN CONDUCTOARE

SI APARATE ELECTRICE

1.1. Generalităţi
In staţiile şi posturile de transformare există un număr mare de aparate legate între ele după o
anumită schemă, cu ajutorul unor conductoare izolate şi neizolate. Prin trecerea curentului electric
prin aparate şi conductoare, în aceste elemente se dezvoltă energie termică şi datorită acestui fapt
ele se încălzesc. Când cantitatea de căldură care se transmite este constantă în timp avem regim
termic stationar (permanent), iar când este variabil în timp avem regim termic nestaţionar
(nepermanent). Regimul termic cu caracter periodic, repetându-se după o anumită lege în decursul
unei anumite perioade de timp este un regim termic cuasistaţionar.
Una dintre condiţiile cele mai importante pentru siguranţa în exploatare a oricărei instalaţii
electrice este alegerea corectă, din punct de vedere al încălzirii în diferite regimuri de funcţionare a
tuturor aparatelor precum şi a părtilor conductoare de curent care le leagă.
Temperatura unui corp este determinată de temperatura mediului ambiant la care se adugă
creşterea de temperatură datorită încălzirii corpului prin efect electrocaloric.
Diferenţa dintre temperatura suprafeţei corpului cald şi temperatura mediului ambiant se
denumeşte supratemperatura corpului faţă de temperatura de referinţă a mediului ambiant.
Majoritatea normelor indică două valori pentru regimul staţionar: supratemperatura maximă
(limită) admisă τ s şi temperatura maximă admisă θ s, legătura între ele este dată de relaţia:
τs = θs - θa = Ts - Ta [grd] (1.1)
adminţându-se pentru temperatura mediului ambiant ca valoare limită normală θa = + 40°C.
Sursele principale de căldură în special părţile lor active: conductoarele parcurse de cuentul
electric şi miezurile de fier străbătute de fluxurile magnetice variabile în timp. Deasemenea pot
deveni surse apreciabile de căldură şi elementele anexe neactive. Astfel pot lua naştere încălziri
suplimentare în materialele metalice datorită pierderilor prin curenţi turbionari, induşi de fluxurile
magnetice de dispersie şi de asemena în materialele izolante, datorită pierderilor dielectrice produse
de acţiunea câpului electric.
Astfel, puterea aparatului este determinată de supratemperaturile maxime admise în
diferitele lui părţi, astfel supratemperaturile admise depind de natura materialelor utilizate, îndeosebi
de a materialelor electroizolante.
Studiul solicitărilor termice ale aparatelor electrice se efectuează cu scopul de a determina
prin calcul supratemperaturile atinse în diferite părţi ale aparatului, faţă de temperatura mediului
ambiant, la un regim dat de funcţionare.
Din cele de mai sus se constată că, gradul de solicitare termică are o directă influienţă
asupra aspectului tehnico-economic al construcţiei şi exploatării aparatelor electrice.

3
 1.2 TRANSFERUL DE CALDURA IN APARATELE ELECTRCE

1.2.1. Ecuaţia încălzirii

Pentru stabilirea acestei ecuaţii se consideră conductorul omogen, cu secţiune constantă pe

toată lungimea. Temperatura mediului ambiant este constantă.
Dacă prin conductor nu trece curent electric, temperatura sa este egală cu temperatura
mediului ambiant. Când conductorul este parcurs de curentul electric, se dezvoltă o energie termică,
din care o parte se consumă pentru ridicarea temperaturii conductorului, iar restul este preluată de
mediul ambiant, datorită diferenţei de temperatura dintre conductor şi mediul ambiant. După un timp
oarecare se ajunge la un regim în care toată energia termică este cedată mediului ambiant, iar
temperatura conductorului atinge o valoare stabilizată.
Temperatura stabilizată se determină prin calcul termic în regim normal de funcţionare,
pentru a compara această temperatură cu cea admisibilă. Bilanţul general al energiei termice pentru
conductorul omogen străbătut de curent electric, în intervalul de timp dt, se exprimă prin ecuaţia
diferenţială: dQ = dQ1 + dQ2 (1.2)
în care:dQ este căldura dezvoltată prin trecerea curentului electric într-un interval de timp dt,în Ws;
dQ1 -cantitatea de căldură consumată pentru ridicarea temperaturii conductorului, în Ws;
dQ2 -cantitatea de căldură cedată mediului ambiant, în Ws;
Relaţia (1.2) se mai poate scrie şi sub foarma (1.3) de mai jos:
RI∙dt = G∙c∙θ + KS (θ - θ a )dt, (1.3)
unde: R -rezistenţa conductorului în Ω;
G -greutatea conductorului în kg;
W
c -căldura specifică a materialului conductorului , în ;
kg ⋅ grd
W
K -coieficientul de transmitere a căldurii, în 2 ;
m ⋅ grd
S -suprafata conductorului, în m2˛ ;
θ si θ a - sunt temperatura conductorului si a mediului ambiant.
Difereaţa (θ - θ a ) se notează cu τ şi se numeste supratemperatura conductorului.
Făcând schimbarea de variabile τ = θ - θ a şi împărţind ecuaţia cu G∙c∙dt se obţine
următoarea ecuaţie diferenţială:
dτ KS RI 2
+ = . (1.4)
dt Gc Gc
In condiţiile regimului normal de funcţionare, temperatura conductorului variază în limite
relativ apropiate, astfel că se poate admite că mărimile R , c si K sunt constante.
In acest caz o soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale este:
RI 2
τs = KS
. (1.5)
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale (1.4), când temperatura conductorului la începutul
procesului de încălzire este egală cu temperatura mediului ambiant θ = θ a, este:
t
τ = τs (1 − e− T ) (1.6)

4
 1.2.2. Transferul de căldură prin conducţie

Propagarea căldurii prin masa unui corp (solid, lichid sau gazos) care are loc prin trecerea
directă a căldurii de la punctul cu temperatură mai ridicată către punctul cu temperatură mai scăzută
se numeste conducţie (conductibilitate ) termică.
Prin conducţia termică se nivelează diferenţele între energiile cinetice ale moleculelor,
produse de oscilaţia, translaţia si rotaţia celor mai mici particule de materie în medii solide.
In medii solide regulate propagarea căldurii se face cu mare rapiditate. Dacă mediile sunt cu goluri
sau discontinuităţi, cum este cazul ceramicii refractare, căldura se propagă mai lent.
Transmisia căldurii prin conducţie se face având ca bază legea lui Fourier şi este dată de
relaţia de mai jos,
q = −λ grad θ . (1.7)
în care, q - densitatea fluxului termic, în W /m ∙ grd.
λ - conductivitatea termică (termoconductivitatea) W /m˛.
Conductivitatea termică este o constantă, care caracterizează proprietăţile fizice ale
materialelor de a conduce căldura. Ea este funcţie de temperatură, creşte cu creşterea temperaturii în
cazul materialelor poroase (ceramica refractară) şi scade cu creşterea temperaturii în cazul
metalelor.
Pentru metale λ variază liniar cu temperatura conform legii:
λ = λo (1 ± bθ ) (1.8)
în care: λo - conductivitatea termică la 0°C, în W /m∙grd.
1
b - mărime constantă, în .
grd
In corpurile anizotrope λ depinde de direcţie, astfel, într-un sistem de axe cartezian λx , λy
si λz , reprezintă conductivitaţile termice după directia axelor x, y, si z .
Relaţia ditre căldura transmisă prin conducţie si gradientul de temperatură este exprimată
prin legea lui Fourier:
∂θ ∂θ
dq ≡ d˛Q = −λ S ⋅ dt sau  dq
 = −λ S ⋅ dt [ J ] (1.9)
∂n ∂x
din care se deduce că d q depinde de proprietăţile mediului în în care are loc procesul de transmisie
a căldurii şi de valoarea gradientului de temperatură. Semnul minus arată că sensul fluxului termic
este opus sensului vectorului gradient. In relaţia (1.9) de mai sus s-a simbolizat cu d q energia
termică, iar cu d˛Q operatorul matematic diferenţial.

1.2.3 Transferul de căldură prin radiaţie

Un corp încălzit la temperatura T, diferită de zero absolut, transmite căldură prin radiaţie
electromagnetică altor corpuri învecinate, a căror temperatură este mai mică decât temperatura sa.
Schimbul de căldură între corpuri cu temperaturi diferite pe calea energiei radiante se
numeste transmisie termică prin radiaţie.
Transferul de căldură prin radiaţie are loc numai în mediile transparente pentru undele
electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 0,4 - 340 microni. Undele electromagnetice
traversează mediile transparente fără însă a le încălzi.

5
 Fenomenul radiaţiei nu este influienţat apreciabil de aerul atmosferic. Radiaţia fiind un
proces electromagnetic se va produce atât în aerul în mişcare cât şi în cel static, ca şi în vacum.
Corpurile în imersiune în ulei nu radieză, cedarea căldurii asigurându-se prin convectie.
Corpurile mate au capacitatea de a radia mai puternic decât cele lucioase. Corpul absolut
negru are capacitatea maximă de radiaţie a energiei termice.
Calculul căldurii radiate în unitate de timp se face cu formula:
Qr = αr∙ S (θ c - θa ) [W] (1.10 )
qr qr
unde; αr = = [ W/ m˛∙grd ] -transmisivitatea termică prin radiaţie. (1.11)
τ Tc − Ta
Iar densitatea fluxului termic de radiaţie qr este dat de legea Ştefan - Boltzmann:
 T0  4  Ta  4 
qr =ε⋅ (C0 T04 − Ta ) [ W/m˛ ] sau
4
qr = ε ⋅ C0   −    [ W/m˛ ]; (1.12)
 100   100  
4 4
 Tc  −  Ta 
   
atunci: 100 100 [W/ m˛grd] (1.13)
αr = εC 0    
Tc − Ta
în care:Tc = 273 + θ c - temperatura absolută a corpului care radiază [ °K ];
Ta = 273 + θ a - temperatura absolută a mediului nelimitat [ °K ];
τ =Tc - Ta =θc-θ -supratemperatura corpului faţă de mediul ambiant [°K sau °C ];
Co = 5,77 [W/ m˛ grd 4 ]; ε - constantă de radiaţie sau coeficient de radiaţie.
Transmisivitatea termică prin radiaţie αr depinde de aspectul ( luciul şi în oarecare măsură
culoare) suprafeţei corpului care radiază (absoarbe) energie, de gradul de încălzire a lui în raport cu
mediul ambiant şi, de asemenea de condiţiile de iradiere ale mediului ambiant.
La temperatura de aproximativ 100 °C întâlnită în mod frecvent la aparatele electrice,
transmisia căldurii prin radiaţie este de mică importanţă în raport cu transmisia căldurii prin
convecţie. Totuşi în cazul firelor fuzibile, bimetalelor şi cuptoarelor cu rezistentă, pierderea de
căldură prin radiaţie are o importanţă mai mare şi trebuie luată în considerare.

1.24 Transferul căldurii prin convecţie

Transmisia termică prin convecţie se bazează pe schimbul de căldură între suprafaţa unui
corp şi un mediu fluid cu care se află în contact.
Dacă un corp solid este înconjurat de un lichid sau de un gaz mai puţin cald, atunci căldura
lui se transmite mai întâi prin conducţie particulelor lichidului sau gazului care sunt în contact cu
suprafaţa corpului. Prin aceasta particulele din apropiere se încălzesc micşorându-şi densitatea, în
câmp gravitaţional vor deveni mai uşoare, se vor deplasa în sus,iar în locul lor vor veni particule
reci. Aceste particule, fiind în permanentă mişcare pe trasee paralele cu suprafaţa caldă, dau naştere
unor curenţi de fluid (fenomenul convenţiei), care vor extage corpului căldura dezvoltată în el.
Când mişcarea fluidului se datoreşte numai diferenţei de greutate dintre straturile calde şi
cele mai puţin calde ale fluidului convecţia este naturală. Iar când mişcare fluidului este accelerată
cu ajutorul pompelor sau ventilatoarelor mişcarea este artificială ( forţată ).

6
 In cazul schimbului de căldură de la suprafaţa unui corp cu temperatura θ c la un fluid cu
temperatura θ a< θ c, densitatea de flux termic qc la suprafaţa corpului se exprimă cu relaţia
generală: qc = α c ( θ c − θ a ) [W/ m˛ ] (1.14)
în care: αc - transmisivitatea termică prin convecţie în [ W/ m˛ grd ].
Parametrul αc depinde de viteza de mişcare a fluidului, temperatura suprafeţei corpului şi a
mediului, căldura specifică a fluidului, dimensiunile geometrice ale suprafeţei, etc. De aceea αc se
determină experimental pentru fiecare caz în parte.

1.25. Transferul combiat al cãldurii

Transferul combinat, prin conducţie, convecţie şi radiaţie constituie procesul general al schimbului
de cãldurã dintre un corp solid şi unul fluid (gaze şi lichide). Studiul separat a celor trei componente
care participã simultan, dar cu intensitãti diferite, la transferul general al cãldurii, a avut doar un
scop metodologic. In practicã intervin adesea situaţii particulare când una din componentele
transferului de cãldurã devine preponderentã.
Considerãm trasferul de cãldurã combinat în cazul unei suprafeţe descoperite, transmisia de
cãldurã totalã, în aerul practic imobil, se compune din cãldura disipatã pe calea radiaţiei şi cãldura
cedatã prin convecţie. In cazul general se poate scrie densitatea fluxului termic globalã.
q
∑ = qr + qc = α rτ + α cτ = τ (α r + α c ) (1.15a)
parametri din parantezã determinând transmisivitatea termicã rezultantã (globalã) :
α
∑ = α r + α c [W/m² grd] (1.15b), şi deci q∑ = α ∑ ⋅ τ [W/m²] (1.15c)
Cantitatea de cãldurã disipatã în unitate de timp în mediul ambiant prin suprafaţa de arie S
pe calea transmisiei combinate a cãldurii se determinã aproximativ cu ajutorul formulei lui Newton:
P = α S (θ c − θ a ) [W] (1.16),
∑
iar cantitatea de cãldurã disipatã în timpul t cu relaţia :Q = α S (θ c − θ ) t [ J ]
∑ (1.17).
Aceste formule sunt valabile numai în cazul când atât radiaţia, cât si convecţia se referã la
aceeaşi suprafaţã S . In general suprafaţa radiantã este suprafaţa liberã a corpului, pe când suprafaţa
de convecţie este întreaga suprafaţã care vine în contact cu fluidul.

1.3 PROCESE NESTATIONARE IN APARATE ELECTRICE

1.3.1 Calculul încãlzirii si rãcirii tranzitorii a cãilor de curent omogene

Pentru determinarea ecuaţiilor curbelor de încãlzire şi rãcire, conform teoriei clasice, este
necesar sã se ţinã seama de urmãtoarele ipoteze principale: corpul este omogen, pierderile de
energie în masa conductorului - constante, trasmisivitatea termicã şi cãldura specificã a
conductorului - invariabile cu temperatura, cãderile de temperaturã dupã oricare direcţie - nule şi
temperatura mediului ambiant de rãcire - constantã.

In procesul de încãlzire
Din clipa apariţiei pierderilor prin efect electrocaloric, în conductorul rece (sau cu o
supratemperaturã iniţialã) temperatura creşte progresiv pânã la o valoare staţionarã (constantã).
Deoarece la început cãldura cedatã mediului ambiant este micã, energia caloricã se acumuleazã în
masa conductorului şi provoacã o creştere rapidã a temperaturii, iar spre finele procesului tranzitoriu

7
 aceastã creştere devine din ce în ce mai micã. Procesul încãlzirii tranzitorii a conductorului se
caracterizeazã deci prin micşorarea progresivã pânã la zero a vitezei de variaţie a temperaturii a
acestuia.
Pe durata tranzitorie a încãlzirii conductorului participã urmãtoarele cantitãţi de cãldurã:
- cãldura dezvoltatã în conductor prin efect Joule - Lenz în elementul de timp dt:
P⋅ dt = kp⋅ I²⋅ R⋅ dt [ J ], (1.18)
- cãldura cedatã mediului ambiant prin suprafaţa de rãcire, în elementul de timp dt:
Pd⋅ dt = α⋅ S⋅ ⋅ τ⋅ dt [ J ], (1.19)
- cãldura acumulatã în masa conductorului în elementul de timp dt:
Pa⋅ dt = c⋅ m⋅ dτ [ J ], (1.20)
unde: P - puterea activ dezvoltatã în conductorul parcurs de curent, în W;
Pd - puterea cedatã sau fluxul termic de disipare a cãldurii în mediul ambiant, în W;
Pa - puterea acumulatã în masa conductorului, în W;
kp - coeficientul de pierderi suplimentare;
I - valoarea efectivã a curentului, în A;
R - rezistenta activã a conductorului, în Ω;
α - transmisivitatea termicã globalã medie, în W/m² grd;
S - aria suprafeţei de frontierã a conductorului, prin care se cedeazã cãldura, în m²;
τ = τ (t) -supratemperatura conductorului faţã de temperatura mediului ambiant, în grd; c
- cãldura specificã a conductorului, în J/ kg⋅ grd; m -
masa conductorului, în kg, dτ =
dθ - creşterea de temperaturã, în grd.
In baza principiului conservãrii energiei, bilanţul de cãldurã pe durata tranzitorie a solicitãrii
termice a conductorului se exprimã prin ecuaţia diferenţialã:
P⋅ dt - α⋅ S⋅ τ⋅ dt = c⋅ m⋅ dτ,
(1.21a)
Cele douã componente, derivate din cãldura dezvoltatã, manifestã acţiuni diferite (dar
reciproc condiţionate): cãldura cedatã provoacã întârzierea atingerii regimului staţionar, iar cãldura
acumulatã - creşterea temperaturii conductorului.
La finelei duratei procesului tranzitoriu supratemperatura atinge valoarea staţionarã τ s =θ s
-θa marcând începerea regimului termic staţionar, când creşterea de temperaturã tinde cãtre zero şi
acumularea cãldurii în conductor înceteazã ( c⋅ m⋅ dτ =0). In acest caz ecuaţia (1.21a) devine:
P
P= α⋅ S⋅ τs (1.21b) , de unde rezultã τ s = = f ( P) (1.22)
α ⋅S
In regim staţionar cãldura dezvoltatã în conductor, pe durata oricãrui interval de timp este
cedatã mediului ambiant. Supratemperatura staţionarã τs este proporţionalã cu puterea P dezvoltatã
în conductor şi este independentã de temperatura iniţialã.
Substituind expresia lui P din (1.21b) în (1.21a) şi introducând raportul constant rezultã:
cm
T = [s] - constantã termicã.
αS
dτ
Ecuatia diferenţialã devine: d t = T ,(1.23), cu soluţia; t = C0 − T ln(τ s − τ ) (1.24a)
τs −τ
Constanta de integrare C0 se determinã din condiţiile iniţiale. Dacã la momentul t = 0 momentul
începerii dezvoltãrii pierderilor în conductor conductorul avea valoarea iniţialã θ0 > θ a şi deci τ=

8
 τ −τ
τ0 = θ 0 - θa , atunci C0 = T ln (τs - τo) şi ecuţia (1.24a) devine t = T ln τs − τ0 (1.24b) din care
s

izolând funcţia τ = τ (t) se obţine ecuaţia curbei de încãlzire a conductorului considerat:

t
τ(t)=τ0 + (τs - τo)(1- e− T ) (1.25a)
sau în cazul particular, când τ0 = 0 (adicã θ 0 = θ a, când la momentul începerii încãlzirii,
conductorul are temperatura mediului ambiant), ecuaţia de mai sus (1.25 a) devine:
t
τ(t) = τs (1- e− T ) (1.25b)
Ambele ecuaţii variazã dupã o lege exponentialã în baza “ e”. Curbele reprezentative ale
celor douã funcţii sunt trasate în fig.1.31

Fig. 1.31 Curbele de încălzire conductor.

In procesul de rãcire
Conductorl cu temperatura τs, are înmagazinat (în stare potenţialã) o anumitã cantitate de cãldurã
egalã cu c⋅ m⋅ τs . Din clipa întreruperii curentului prin conductor, dezvoltarea cãldurii în masa
acestuia înceteazã (Pd t = 0) şi începe procesul de rãcire, care constã în cedarea progresivã în mediul
ambiant a cãldurii acumulate în conductor. Când conductorul atinge temperatura mediului de rãcire,
întrega cantitate de cãldura acumulatã este complect evacuatã.
Acest proces se demonstreazã matematic şi grafic cu ajutorul ecuaţiei diferenţiale a
bilanţului termic (1.21 a), în care Pdt = 0: c⋅ m⋅ dτ = α⋅ S⋅ ⋅ τ⋅ dt (1.26) adicã
micşorarea cantitãţii decăldurã acumulatã este egalã cu cãldura cedatã mediului de rãcire.
dτ dt t
= − ;∴ int egrand , ⇒∴ ln τ = − + C 0
Grupând parametri şi integrând,obţinem τ T T (1.27a)
τ t
Din condiţiile de frontierã t = 0 si⋅ τ =⋅ τ s se determinã Co = ln⋅ τs şi deci ln τ = − T , (1.27b
o
din care se deduce funcţia temporalã a supratemperaturii în procesul rãcirii:
t
τ (t) = τs⋅ e
−
T (1.28)

9
 1.32 Procese termice nestaţionare în regimul periodic intermitent
Aparatele şi maşinile electrice sunt destinate adesea sã funcţioneze într-un regim termic
intermitent, în care sarcina variazã periodic, adicã dupã o perioadã de încãrcare urmeazã o perioadã
de repaus, în timpul cãreia cãile de curent se rãcesc.
Când încãrcarea şi repausul aparatului se succed în mod periodic, dupã aceleaşi intervale de
timp corespunzãtoare din prima perioadã, regimul se numeste periodic intermitent, notat prescurtat
-RPI. In acest caz încãlzirea aparatului se face progresiv, dupã o curbã de formã dinţatã (fig. 1.32),
dacã rãcirea nu se prelungeşte pânã la atingerea temperaturii mediului ambiant.

Fig. 1.32 Procesul termic nestaţionar τ( t) la regim periodic

intermittent – curbele exponenţiale de baza la incălzire si răcire.
Fiecare perioadã, de duratã tc = ti + tr determinã durata unui ciclu (fig.1.32).
Dacã în timpul pauzei nu se atinge temperatura mediului ambiant şi dacã durata unui ciclu nu
depãşeşte 10 min., atunci pentru aparat se defineşte un regim periodic intermitent (R P I). Pentru
acest regim trebuie îndeplinitã condiţia: perioada tc = ti + tr ≤ 10 min.
In practicã, se utilizeazã mãrimea durata relativã a conectãrii (DC), fiind definitã ca
ti
raportul dintre timpul de încãlzire şi durata unui ciclu, în procente : DC = ⋅ 100 [ %] (1.29)
tc
Normele prevãd urmãtoarele valori standardizate: DC = 10 ; 25 ; 40 ; 60 ; si 100 %. La
aparatele cu funcţionare intermitentã. Fãrã specificarea acestei mãrimi, se considerã DC = 60 %
La finele procesului tranzitoriu al RPI se stabileşte un regim periodic care în decursul
perioadei tc se repetã dupã o anumitã lege, constituind un regim termic cvasistaţionar, stabilizat ca
cel staţionar. Astfel τ (t ) oscileazã dupã perioade egale, între valoarea maximã τmax şi valoarea
minimã τmin . Aceste valori stabilizate se pot determina în cazul când sunt cunoscute valorile
timpilor ti si tr .
Notând cu InD si IkD curenţii nominali şi de supraâncãrcare la regimul de duratã şi cu InI şi
IkI curenţii nominali şi de supraâncarcare la RPI şi cu PnD , PkD, PnI, şi PkI pierderile
corespunzãtoare acestor curenţi. Simbolizând funcţiile exponenţiale la încãlzire şi rãcire prin:
t t
− −
Ei ( t ) = (1 − e T ),∴ si ∴ Er ( t ) = e T (1.30)
şi considerând egale constantele de timp termice la încãlzire şi rãcire, pentru încãlzire avem ecuaţia:
τ (t ) = τ s⋅ Ei(t), (1.31) iar pentru rãcire: τ (t ) = τ s⋅ Er(t), (1.32)
în care supratemperatura staţionarã τ s = f (Pn,D ) .

10
 1.33 Procese termice nestaţionare de scurtã duratã
sub acţiunea curenţilor de scurtcircuit

Solicitarea termicã a cãiilor de curent, sub acţiunea curenţilor de scurtcircuit, se

caracterizeazã prin urmãtoarele particularitãţi: a) densitãţi mari de curent, care depãsesc de multe ori
valorile nominale corespunzãtoare sarcinilor de duratã; b) procesul de suprasarcinã este de scurtã
duratã, curentul de scurtcircuit fiind întrerupt rapid prin intervenţia protectiei (0,5...2 s ); c) variaţia
curentului în timp are o formã complexã şi d) marea variaţie a temperaturii cãii de curent într-un
timp relativ scurt.
Acest regim de scurtcircuit trebuie întrerupt imediat pentru evitarea producerii şi extindereii
avariei. In acest caz, durata de funcţionare a aparatului la scurtcircuit va fi mai redusã decât durata
corespunzatoare constantei de timp termice la încãlzirea de scurtã duratã.
Pentru cazul solicitãrilor termice la scurtcircuit a cãilor de curent omogene e de preferat
utilizarea unor formule simplificate de calcul în care se va ţine seama de modificarea cu temperatura
numai a rezistivitãţii ρ şi a cãldurii specifice masice c.
ρθ = ρ0 ⋅ (1 + α0 ⋅ θ),... si....cθ = c0 ⋅ (1 + β⋅ θ)
unde cu ρo si c0 sau notat valorile lor la temperatura de 0 °C iar cu αo şi β coeficienţii termici
corespunzãtori acestor mãrimi.
Scriind ecuaţia bilanţului energetic pentru intervalul de timp d t în care conductorul (ce are
temperatura θ în momentul t) este parcurs de curentul de scurtcircuit Isc, se încãlzeşte cu dθ , se
l
obţine : Rθ ⋅I 2 ⋅ dt = cθ ⋅ M ⋅ dθ ,...∴...sau:...∴..ρ 0 ⋅ ⋅ I sc2 ⋅ dt = cθ ⋅ γ ⋅ s ⋅ l ⋅ dθ (1.33)
s
deoarece: Isc= s⋅ Jsc şi ţinând seama de condiţiile de mai sus se obţine:
ρ0⋅ (1 + α0 ⋅ β) 2 2
s ⋅ J scdt = c0 ⋅ (1 + β ⋅ θ ) ⋅ γ ⋅ s ⋅ dθ (1.34)
s
Integrând ecuaţia anterioarã pentru t∈ (0÷ tsc) şi θ ∈ (θn ÷ θsc), în care cu t = 0 s-a notat
momentul începeri scurtcircuitului ( când conductorul are temperatura θn, determinatã de regimul
termic staţionar produs de cãtre curentul nominal In ce-l strãbate pânã la apariţia scurtcircuitului ),
iar cu θsc, temperatura atinsã de către conductor dupã trecerea unui timp de tsc secunde a curentului
de scurtcircuit Isc ,se obţine:
sc θ
c0 ⋅ γ 1 + β ⋅ θ
sc

∫
0
2
J sc ⋅ dt = ∫
ρ 0 θn 1 + α n ⋅ θ
⋅dθ (1.35)
Din relaţia (1.35) rezultã urmãtoarea formulã de calcul:
θ
I sc2 c0 ⋅ γ 1 + β ⋅ θ
s2
t sc = J 2
sc ⋅ t sc = Asc − An (1.36) în care: A (θ ) ∫
=
0 ρ0
⋅
1 + α 0 ⋅θ
⋅ dθ (1.37)

iar : Asc = A (θ sc) si An = A (θ )

In figura 1.33 este reprezentatã functia θ = A (θ ) pentru diverse metale uzuale în

electrotehnicã, permiţând astfel folosirea relaţiei (1.36) în calculele de proiectare. pentru valori
cunoscute ale temperaturilor θ n si θsc (alese de obicei din standarde ), din fig.1.33 se determinã
mãrimile An si Asc, dupã care se poate calcula oricare din cei trei termeni conţinuţi în partea stângã
a formulei (1.36).

11
 Fig. 1.33 Functia θ=A(θ) pentru diverse metale uzuale
in electrotehnica
1.34 Stabilitatea termicã a aparatelor electrice

Incãlzirea, respectiv temperatura maximã admisã de un aparat, nu trebuie sã conducã la

deteriorarea propriotãţilor fizico-mecanice, deoarece curenţii de scurtcircuit solicitã simultan
aparatele, atât termic cât şi electrodinamic. Piesele de cupru şi aluminiu folosite în construcţia
aparatelor electrice îşi reduc sensibil rezistenţa mecanicã la tracţiune, odatã cu ridicarea temperaturii
peste o anumitã limitã (specificã fiecãrui material), pe o duratã relativ mică.
Deasemenea numeroase îmbinãri se realizeazã prin lipiturã moale, temperatura de topire a
aliajului este relativ redusã şi trebuie sã nu fie atinsã nici la curentul nominal de duratã , nici la
curentul de scurtcircuit. Iar unele contacte fixe se dilatã şi rãmân cu deformaţie remanentã (contact
slãbit), crescând rezistenţa electricã de contact, dupã care are loc procesul chimic de oxidare, iar
arcurile mecanice (destul de des folosite în constructia aparatelor electrice), datoritã supraîncãlzirii
îşi pierd elasticitatea.
Stabilitatea termicã a unui aparat electric, care comportã izolaţie este determinatã mai ales de
conservarea izolaţiei la încãlzirea produsã de curentul normal (de duratã) şi cel de scurtcircuit.
Materialele electroizolante, în ceea ce priveste stabilitatea termicã, se împart în clase de izolaţie.
La considerarea unei clase de izolaţie trebuie sã se considere comportarea aparatului electric
în ansamblu şi nu fiecare element component izolat. Pentru fiecare izolaţie sau aparat, în funcţie de
construcţia sa, se prescriu în standarde sau norme interne, temperaturile cele mai ridicate pe care le
pot atinge unele puncte ale instalaţiei sau aparatului .
Proprietatea aparatelor electrice de a suporta solicitarile termice ale unui curent un timp
nedefinit de lung, fãrã ca încãlzirea diferitelor pãrţi ale aparatului sã depãşeascã temperaturile
maxime admisibile stabilite prin standarde sau norme interne, este exprimatã prin valoarea
curentului nominal al aparatului.

12
 Stabilitatea termicã a aparatului electric reprezintã proprietatea acestuia de a suporta o
duratã determinatã, trecerea curentului electric de stabilitate termicã, fãrã ca valoarea
temperaturii diferitelor pãrţi ale aparatului sã depãşeascã valoarea maximã admisã pentru regimul
de scurtcircuit,θ sc.
Aparatul dupã trecerea curentului de stabilitate termicã, trebuie sã rãmânã în stare de
funcţionare şi sã permitã în continuare solicitarea termicã datoratã curentului de lungã duratã şi sã
îndeplineascã toate funcţiile impuse de exploatare.
Alegerea curenţilor de stabilitate termicã pentru un aparat se face ţinând seama de valoarea
curenţilor de scurtcircuit şi de durata posibilã a acestui curent, ţinând seama de tehnica protecţiei a
acestuia.
Drept criteriu de stabilitate termicã a unui aparat electric se considerã, mai ales, intensitatea
curentului, mãsurat în valoare efectivã, pe care o poate suporta un aparat timp t de: 1s; 5s; 10s; fãrã
ca acesta sã se degradeze prin depãşirea unei temperaturi prescrise.
Cunoscând durata t (de exemplu t =10s) a scurtcircuitului şi din tabele sau cãrţi tehnice
temperatura maximã admisibilã θadm (respectiv τadm), se calculeazã densitatea de curent
admisibilã.
J adm = f (θ adm , t10 ) conform relatiei (1.36).
Curentul de stabilitate termicã (care este un curent de scurtcircuit, admisibil) se calculeazã
cu:
I st = J adm ⋅ s

13
 2. SOLICITARI ELECTRODINAMICE ALE CONDUCTOARELOR
SI APARATELOR ELECTRICE

2.1 Generalitãţi
Cele mai mari solicitãri mecanice în aparate şi instalaţii electrice se produc din cauza
efectelor electrodinamice ale supracurenţilor.
Forţele electrodinamice se exercitã între circuite parcurse de curenţi electrici şi au tendinţa
de a deforma şi deplasa aceste circuite. In cazul regimurilor normale de funcţionare aceste forţe
electrodinamice au valori relativ mici.,dimpotrivã în cazul regimurilor de avarie (scurtcircuite)
valoarea acestor forţe devine importantã şi se pot produce în acest fel distrugeri ale echipamentelor
parcurse de curenţii de defect.
Astfel, în funcţie de diverşi parametri - valoarea maximã instantanee a curentului, lungimea,
forma şi poziţia reciprocã a circutelor strãbatute de curent, proprietãţile magnetice ale mediului în
care se gãsesc circuitele respective - forţele electrodinamice pot varia de la câţiva decanewtoni la
câteva zeci de mii de decanewtoni. Rezultã, deci, necesitatea ca echipamentele electrice sã fie astfel
dimensionate şi alese în funcţie de curent, încât sã asigure stabilitatea mecanicã a acestora, numitã
stabilitate electrodinamcã.
Stabilitatea electrodinamicã caracterizeazã capacitatea aparatelor electrice de a rezista
la acţiunile mecanice ale curenţilor electrici.
In cazul circuitelor suficient de simple, cum este cazul conductoarelor liniilor electrice, ale
barelor colectoare, ale legãturilor electrice între aparate etc, stabilitatea electrodinamicã se poate
verifica plecând de la calculul forţelor electrodinamice.
Forţa electrodinamicã este forţa care apare între douã conductoare strãbãtute de curenţi
electrici. Deasemenea forţa electrodinamicã este o mãrime care apare în funcţionarea multor
instalaţii electrice ( separatoare; întreruptoare; bare colectoare, şi în bobinajul transformatoarelor) şi
de care trebuie sã ţinem seama în dimensionarea şi alegerea acestor aparate.
Forţele electrodinamice se pot calcula folosind teorema Biot - Savart - Laplace sau
principiul variaţiei energiei electromagnetice înmagazinatã de circuit.

2.2.Calculul forţei electrodinamice care se exercitã asupra unui conductor,situat

într-un câmp magnetic
Folosind expresia forţei lui Laplace, asupra unui element de conductor dl , care face parte
dintr-un circuit închis parcurs de curentul i, acţioneazã o forţã electrodinamicã elementarã dF în
care: dF = i (dl × B ) (2.1)
Forţa elementarã dF este perpendicularã pe planul format de vectori dl şi inducţia magneticã B
Modulul sãu este: | dF | = B∙i∙dl sin α (2.2)
Din relaţia (2.2) se constatã urmãtoarele:
a) Forţa F depinde în fiecare punct al câmpului magnetic, de direcţia conductorului în raport
cu direcţia liniilor de câmp. Dacã se noteazã cu α unghiul pe care îl face direcţia conductorului cu
direcţia liniilor de câmp, rezultã cã forţa F este direct proporţionalã cu sin α;

14
 b) Forţa F este direct proporţionalã cu intensitatea curentului I; dacã se schimbã sensul
curentului se schimbã şi sensul forţei;
c) Forţa este direct proporţionalã cu lungimea conductorului.
∫
F = c d F = i c d l× B ∫ (2.3)
2.3 Calculu forţelor electrodinamice care se exercitã între douã conductoare
paralele rectilinii
Se considerã douã conductoare paralele rectilinii, de lungime infinitã filiforme, parcurse de
curenţii I1 si I2. Se urmãreste calculul forţelor electrodinamice care tind sã modifice coordonata de
distaţã a, care determinã poziţia relativã a celor douã conductoare (fig. 2.1), ca fãcând parte din
circuite independente sau din acelaşi circuit.
Pentru a nu deforma câmpul presupunem la început cã numai conductorul 1 este parcurs de curent.
In jurul acestui connductor ia naştere un câmp magnetic (liniile de câmp formând pânze cilindrice
coaxiale) şi datoritã paralelismului conductoarelor inducţia B12 de-a lungul conductorului 2 va avea
aceeaşi valoare şi va fi totodată perpendicularã pe axa conductorului. Deoarece conductoarele
sunt filiforme pentru determinarea forţei electrodinamice putem aplica formula (2.1). Câmpul joacã
un rol intermediar în concepţia despre forţele dintre curenţii I1 şi I2. Conform acestei concepţii
existã douã aspecte distincte ale problemei urmãrite. Mai întâi trebuie determinat câmpul, produs de
o distribuţie datã a curenţilor şi în al doilea rând trebuie calculatã forţa pe care acest câmp o exercitã
asupra unui alt curent (de exemplu I2), aflat în acest câmp. In jurul curentului I1 se stabileste un
câmp de forţe, când apare în vecinãtate un alt curent.

Circulatia intensitãtii camp

Fig.2.1.Determinarea B12 si a fortei F12

produsã
relatia: de întregul curent I1de lungime infinitã, se obtine din

Circulaţia intensitaţii câmpului în lungul curbei,circulare, S1,de razã a, are expresia:

∫ s12 H12 ⋅ ds12 = I1 (2.4)
şi deoarece H12= constant.şi tangent în oricare punct pe curba circularã pe perimetru ∫d s12 = 2⋅π ⋅ a
avem: ⋅ 2⋅π ⋅ a = I1
H12 (2.5 )
µ 0 ⋅ I1
B12 = µ0⋅µ r⋅ H = 12 , (pentru aer µr = 1) (2.6)
2 ⋅π ⋅ a

15
 Dacã prin conductorul al doilea circulã curentul I2 atunci asupra fiecãrui element de
conductor de lungime dl2 acţioneazã forţa:
µ 0 dl2
dF12 = I2 ⋅ dl2 ⋅ B12 = ⋅ I ⋅ I ,∴..(sin α = 1), (2.7)
2π a 1 2
Integrând aceastã expresie obţinem forţa rezultantã F12,care acţioneazã asupra conductorului
2 de lungime l, fiind aplicatã la mijlocul acestei lungimi:
µ0 µ l
F12 =
2π ⋅ a ∫
I1 ⋅ I2 dl2 = 0 ⋅ I1 ⋅ I 2 ,
2π a
(2.8)
In baza principiului acţiunii şi reacţiunii, o forţã de aceeaşi valoare dar opusã se va exercita
şi asupra conductorului 1, deci F12 = - F21 sau F12 = F21 = F în care F este valoarea forţei care
acţioneazã asupra celor douã conductoare paralele, supuse solicitãrilor electrodinamice, determinatã
de perechea de forţe acţiune - reacţiune.
In baza regulilor de stabilire a sensului forţei, se deduce cã atunci când curenţii I1 şi I2 prin
conductoarele paralele au acelaş sens, solicitarea conductoarelor va fi de atracţie, iar când
curenţii au sensuri opuse solicitarea conductoarelor va fi de respingere.

2.4 Calculul forţelor electrodinamice care se exercitã între douã conductoare

paralele, drepte, cu secţiune drepunghiularã

Se considerã b foarte mic faţã de dimensiunile a si h, iar lungimea conductoarelor infinit

mare. Ambele conductoare sunt de lungime foarte mare, teoretic infinitã, dar se calculeazã forţa
exercitatã asupra porţiunii de lungime l (fig 2.2). Se admite o densitate de curent constantã. In
conductoare se considerã tuburi parcurse de curent de secţiune b∙dx si b∙dy. forţele de acţiune
reciprocã între

Fig. 2.2 Fortele electrodinamice între

conductoare paralele de secţiune
dreptunghiulară
Fig. 2.3 Curba pentru determinarea
factorului de formă k f .
tuburile de curent elementare de lungime l pot fi calculate cu formula (2.8) întrucât lãţimea secţiunii
tubulare este cu mult mai micã decât distanţa dintre ele. In locul lui µ o trecem valoarea lui) 4∙ 10−7 )

16
 dy dx
iar în locul curenţilor I1 şi I2 se introduc curenţii din tuburile elementare i1 ; si..i2 , iar mãrimi;
h h
µ li i dxdy
+ y 2 .Astfel: dF = 2πh 2 a 2 + y 2 ⋅ (2.9)
I o 12
a- distanţa dintre tuburi a2

Proiecţia acestor forţe pe perpendiculara la suprafeţele faţă în faţă ale conductorului este:
a µ oi1i2 ladxdy
dF = dF I cosϕ x ;.. dar...cosϕ x = ;∴⇒... dF = ⋅ (2.10)
a2 + y2 2πh 2 (a 2 + y 2 )
Integrând expresia (2.10) obţinem forţa ce acţioneazã între conductoare pe lungimea l :
h= x
al  h  h2  
h
µ oi1i2 ⋅ l ⋅ a dy h
F =
2πh 2 0 ∫ ∫a
dx
x
2
+ y2
= −7
2 ⋅ 10 i1i2 2 2 arctg
h  a a
− ln1 + 2  ;..[ N ],
 a 
(2.11)

La calcul expresiei (2.11) s-a considerat cã dimensiunea b a conductorului este neglijabilã

faţã de dimensiunile a şi h. In cazul când dimensiunea b este comparabilã ca mãrime cu
dimensiunile a şi h se foloseste formula (2.8) introducând un coeficient de formã kf funcţie de
poziţiile reciproce ale barelor. Formula (2.8) devine în acest caz:
l
F = 2 ⋅ 10−7 i1i2 k f [N] (2.12)
a
Vloarea coeficientului de formã kf se determinã de pe diagrama din fig 2.3 a cãrui valoare
a −b b
este în funcţie de rapoartele ;..si.. , unde b şi h sunt dimensiunile barelor, iar a disţanta
b+h h
între axele lor.

2.5 Influienţa corpurilor feromagnetice asupra forţelor electodinamice

Un conductor parcurs de curent aflat în vecinãtate unui corp feromagnetic este supus unei forţe
electromagnetice, care are tendinaţa de a micşora distanţa între conductor şi corpul ferromagnetic

2.5.1
Conductor paralel cu un perete feromagnetic plan.
O asemenea situaţie este prezentatã în fig.2.4 ,unde conductorul parcurs de curentul I , este
plasat la distanţa ap de peretele feromagnetic. Efectul peretelui feromagnetic, asupra câmpului
magnetic în care se aflã conductorul, este echivalent cu efectul unui conductor parcurs de curentul:
µ −1
II = I r , plasat în aer la distanta 2 ap faţã de conductorul parcurs de curentul I. Pentru oţel µr
µr + 1
= 200 ... 500, rezultã cã I'≈ I. Ca urmare pentru a calcula forţa la care este supus conductorul
parcurs de curentul I , este necesar a calcula forţa de interacţiune între dou conductoare paralele
parcurse de curentul i,plasate la disţanta 2ap unul faţã de altul. Relaţia calcul

17
 Fig. 2.4 Interacţiunea conductor-perete feromagnetic plan

µo 2 l µr −1
este : F = i ⋅ (2.13)
4π a p µ r +1

2.5.2.Conductor plasat într-o nişã dreptunghiularã.

Configuraţia corespunzãtoare este schiţatã în fig.2.41 a, în ipoteza permeabilitãţii infinite a

l
materialului feromagnetic şi a închideri fluxului magnetic: ψ x = µ oi x , numai prin aria A = lx.
δ
Cum inductivitatea Lx = ψ x/ i, şi energia magneticã este:

1 2 µo 2 l ∂Wm µ 0 2 l
Wm = Li = i x,... ⇒ ...F = = i (2.14)
2 2 δ ∂x 2 ∂

2.5.3. Conductor plasat într-o nişe sub forma literei V.

Cu aceleasi ipoteze privind permeabilitatea materialului feromagnetic şi traseul de închidere

al fluxului magnetic, se mediazã întrefierul δ m şi inductivitatea L şi se obţine, cu notaţiile
din fig. 2.41b, expresia forţei:
1 dL l h2
F = i2 ⋅ = 2µ o i 2 ⋅ ⋅ (2.15)
2 dx δ ( 2h − x ) 2

18
Fig. 2.41 Interactiunea conductor nisa:
a) nisa dreapta; b)nisa sub forma literei V.
Efectul de nişã este utilizat la construcţia camerelor de stingere, care funcţioneazã pe principiul
efectului de electrod, în scopul introducerii arcului în nişã şi divizãrii lui.In acest sens nişa este
formatã din plãcuţe feromagnetice suprapuse cu intervale între ele, intervale în care apare arcul
electric fragmentat.

2.6. Forţe electrodinamice determinate de curenţi alternative

In cele ce urmeazã se vor studia forţele electrodinamice în cazul curenţilor alternativi, când
aceştia satisfac condiţiile de cavasistaţionaritate, adicã atunci când asemanãtor curenţilor continui
aceştia trebuie sã fie închişi şi sã aibã aceeaşi valoare în toate sectiunile circuitului neramificat al
sistemului considerat, ceea ce în general nu este o condiţie absolut necesarã pentru curenţii
alternativi. Intensitatea câmpului magnetic a curenţilor alternativi nu corespunde simultan în timp
valorii momentane a acestor curenţi, deoarece propagarea câmpului electromagnetic de la circuitul
parcurs de curent pânã la punctul de observaţie a câmpului magnetic se face în timp cu vitezã finitã
constantã. Curenţii alternativi tari, care parcurg circuitele aparatelor electrice au frecvenţe joase şi
satisfac condiţiile de cvasistaţionaritate, şi deci practic câmpul magnetic va urmãri simultan
variaţiile în timp ale curentului electric.
Forţele electrodinamice, care se exercitã asupra conductoarelor parcurse de curenţi, variabili
în timp dupã o lege oarecare (curenţi aperiodici, alternativi etc.), în ipoteza cã acestia satisfac
condiţia de cvasistationaritate, sunt egale în orice moment cu forţele elerctodinamice
corespunzãtoare unor curenţi continui de aceeaşi valoare. Prin urmare, formulele pentru
determinarea forţelor care se exercitã în curent continuu rãmân valabile şi pentru cazul acestor
curenţi variabili în timp.
Deoarece valoarea momentanã a forţelor electrodinamice se exprimã în funcţie de valoarea
momentanã a curenţilor variabili în timp, solicitãrile mecanice ale aparatelor parcurse de aceşti
curenţi vor fi, de asemenea, funcţii temporale, însã în cazul general nu vor urmări aceeaşi lege de
variaţie a curenţilor. Forţa electrodinamicã specificã, conform (2.8), ca funcţie temporalã va avea
µ 2 ⋅ 10−7
expresia: f ( t ) = o i1 (t )i2 ( t ) = i1 (t )i2 ( t ) [N/m ] (2.16)
2πa a
şi notând cu σ - mãrimea vectorialã ca forţã specificã pe unitate de lungime şi unitate de curent:
 2 ⋅ 10−7
−1
σ = σ = f (t ) ⋅ [i1 (t )i2 ( t )] = ,[N/mA² ] (2.17); rezultã f ( t ) = σ ⋅ i1 ( t )i2 ( t ) [N /m ] (2.18a)
a
sau când i1=i2=i,se obtine: f ( t ) = σ ⋅ i 2 ( t ) [N /m ], (2.18b).

2.6.1.1. Calculul forţelor electrodinamice în cazul curentului alternativ monofazat

19
Considerând douã conductoare rectilinii paralele de lungime infinitã (fig. 2.1), ambele parcurse de

curentul i (t ) = im ⋅ sin ωt ,..din(2.18b), avem;.. f (t ) = σ ⋅ im2 ⋅ sin 2 ωt.

 (2.19)

Notând cu fm =σ∙ i²m forţa maximã şi dezvoltând ecuaţia (2.19) rezultã:

1 − cos 2ωt f m f m
f (t ) = f m = − cos 2ωt = f c + f v (2.20)
2 2 2
Forţa variazã cu o frecvenţã dublã faţã de frecvenţa curentului şi se poate descompune
fm fm
(fig.2.5): f c = - componenta constantã; f v = − cos 2ωt - componenta variabilã.
2 2
Forţa f (t) variazã între valoarea fm şi zero, având în orice moment acelaşi sens. Când
conductoarele fac parte dintr-un circuit monofazat asupra lor se va exercita o forţã pulsatorie de
respingere (curenţii prin cele douã conductoare având sensuri opuse şi valorile momentane egale).
π
Valoarea maximã a forţei se atinge când ωt = kπ + ;... si ,. inlocuind ,im = 2 I avem:
2
−7 −7
2 ⋅ 10 2 4 ⋅ 10 2
f m = σ ⋅ im2 = ⋅ im = I [N /m ] (2.21)
a a
fm σ ⋅ im2
Valoarea medie a forţei într-o perioadã este egalã cu: f med = = = σ ⋅ I2 (2.22)
2 2

Fig. 2.5. Variatia în timp a forţei electrodinamice în sistem

monofazat parcurs de curent sinusoidal
2.6.1.2 Calculul forţelor electrodinamice în cazul curentului alternativ monofazat
pe durata tranzitorie de scurtcircuit
Cea mai mare solicitare mecanicã a aparatelor are loc la începutul procesului trazitoriu de
scurtcircuit, când se produce şocul de curent ( cu cea mai mare componentã aperiodicã),
dupã care curentul se amortizeazã progresiv pânã la vaoarea corespunzãtoare scurtcircuitului
de duratã.
Simultan cu micşorarea curentului scade continuu şi solicitarea mecanicã.
Luând în considerare cazul cel mai defavorabil, când scurtcircuitul monofazat se produce în
momentul trecerii prin zero a t.e.m. (fig 2.6), avem:
iSI (t ) = i p ( t ) + ia ( t ) = 2 ⋅ I p ( e −αt − cos ωt ) (2.23)

20
în care: iSI(t) - valoarea momentanã a curentului de scurtcircuit monofazat, [A];
ip (t); ia(t) - componentele periodicã şi aperiodicã ale curentului de scurtcircuit, [A];
Ip = U / Z - valoarea efectivã a componentei periodice a curentului de scurtcircuit, [A];
α = R ⁄ L - factorul de amortizare a componentei aperiodice a curentului, în medie α=22 /s

In acest caz, când se ţine seama de amortizarea curentului, forţa electrodinamicã variazã în
timp, conform ecuaţiei: Fig. 2.6.Variaţiile
f I ( t ) = σ ⋅ iSI2 în
( t )timp
= 2 ⋅ σale⋅ I curentului
2 αt
( e − cosωt ) (2.24)
(a) şi a forţei electrodinamice (b)p în cazul
Valoarea amplitudinii maxime de şoc a monofazat
unui scurtcircuit curentului de scurtcircuit se obţine pentru t=(101,84)/s şi
deci coeficientul de şoc (e − cosωt ) = k s = 1,81), din (2.23) rezultã: iS Im = 2 ⋅ 1,81 ⋅ I p ≈ 2 ,55I p .
αt

2 2 13 ⋅ 10−7
Forţa electrodinamicã maximã este egalã cu: f Im = σ ⋅ iS Im = 6,5 ⋅ σ ⋅ I p = I p2 ,N /m], (2.25)
a
Dacã se neglijeazã amortizarea curentului de scurtcircuit ( α = 0) ecuaţia (2.23) devine:
iSI (t ) = 2 ⋅ I p (1 − cosωt ) , cu valoarea maximã pentru ωt = π , ⇒ , iS' Im = 2 2 ⋅ I p forţa
−7
16 ⋅ 10 2
maximã va fi egalã cu: f Im' = 8 ⋅ σ ⋅ I p2 = I p [N/m]. (2.26)
a

2.6.2 Calculul forţelor electrodinamice în curent alternativ trifazat

In circuitele trifazate,spre deosebire de cele monofazate, deoarece curenţii care parcurg cele
trei conductoare ale fazelor nu trec simultan prin aceleaşi valori, solicitãrile mecanice ale
conductoarelor vor fi mai complexe.

2.6.2.1 Sistemul trifazat cu conductoarele celor trei faze coplanare

i
Considerãm egali curenţii din cele trei faze IA = IB = IC = m , deci :
2
iA (t ) = im ⋅ sin ωt
iB ( t ) = im ⋅ sin(ωt − 120o ) (2.27)
iC ( t ) = im ⋅ sin(ωt − 240 )
o

Forţele specifice între faze pe unitate de lungime şi unitate de curent sunt:

2 ⋅ 10−7 2 ⋅ 10−7    
σ AB = σ BC = ,[ N / m ⋅ A2 ];...σ AC = ,[ N / m ⋅ A2 ], unde;σ AC = −σ CA ;..σ AB = −σ BA .
a 2a
Prin urmare, forţa care se exercitã asupra conductorului A, determinatã de acţiunea
curenţilor din conductoarele B si C, are expresia:
f A ( t ) = σ AB ⋅ iA ( t ) ⋅ iB ( t ) + σ AC ⋅ i A ( t ) ⋅ iC ( t ) . (2.28)

21
 f (At) = i2 ⋅msinω t[σ sin(ω t− 120 ) + σ AC sin(ω t− 240 )]
AB
O O

Dupã dezvoltarea funcţiilor trigonometrice şi ţinând seama cãci conductorul B se aflã la

mijlocul disţantei dintre conductoarele extreme rezultã σ AC = σ AB / 2 , obţinem variaţia forţei în
timp (fig.2.7), care se exercitã în planul conductoarelor asupra conductorului A:
3
f A (t ) = − σ ⋅ i 2 ⋅ sin ωt ⋅ sin(ωt + 30o ), (2.29)
2 AB m
Valoarea maximã a expresiei (2.29) se obţine prin anularea derivatei:
df A 3
= − σ AB ⋅ im2 ⋅ sin ωt ⋅ sin(ωt + 30o ), =0,
dt 2
π π
de unde ωt =(2k+1) + , unde ωt = 75° ; sau ωt = 165°; (-15°). reprezentând grafic
4 6
funcţia (2.29), se constatã cã pe durata de 5T/12 forţa acţioneazã mereu în acelaş sens, atingând
valoarea maximã pentru ωt =75°. Din (2.29) obţinem:
3
f Am( 75) = − σ AB ⋅ im2 ⋅ sin( 75o ) ⋅ sin(105o ) = −0,808 ⋅ σ AB ⋅ im2 (2.30a Pe durata egalã
2
cuT/12,forţa acţioneazã în sens opus, atingând maxim mult mai mic pentru ωt=15°
3
f Am( −15) = − σ ⋅ i2 ⋅ sin(−15o ) ⋅ sin( +15o ) = +0,058 ⋅ σ AB ⋅ im2 . (2.30b)
2 AB m
Spre deosebire de curentul monofazat, în acest caz sensul forţei f nu rãmâne acelaşi, ci se
A

schimbã în timp. Valoarea şi sensul forţei pentru orice moment pot fi determinate din figura 2.7.
Analizând variaţia în timp a curenţilor prin cele trei faze, se deduce cã între conductorul A şi
celelalte douã conductoare B si C se va exercita mai ales o forţã de respingere, care atinge valoarea
maximã pentru ωt =75°, iar forţa de atracţie se poate neglija. Substituind în (2.30 a) pe
σ AB = 2 ⋅ 10−7 ⋅ a −1 ;[ N / m ⋅ A ],... si ,inlocuind ,.im = 2 ⋅ I ,valoarea maximã a forţei de respingere
1,616 ⋅ 10−7 2 3,232 ⋅ 10−7 2
este: f Am = ⋅ im ∴ [ N / m] ; f Am = ⋅ I ∴ [ N / m] (2.31)
a a
Aceastã formulã şi concluziile deduse privitor la conductorul A sunt valabile şi pentru
conductorul C , care are o poziţie similarã în spaţiu ca şi conductorul A , deci: f Am = f Cm .
Procedând la fel ca în cazul precedent,se poate determina funcţia temporalã a forţei care
acţioneazã asupra conductorului central:
3
f (B )t = − σ ⋅ 2i ⋅mcos( 2ω t− 150o ),
AB
(2.32)
2
din care se determinã valoarea maximã negativã şi valoarea maximã pozitivã :
3
f Bm( 75) = − σ ⋅ i 2 = −0,866σ AB ⋅ im2 (2.33a)
2 AB m
3
f Bm( −15) = + σ AB ⋅ im2 = +0866
, σ AB ⋅ im2 (2.33b)
2 Fig.2.7. Variatia în timp a fortelor
Conductorul B sub acţiunea forţei fBm(75) esteelectrodinamice
solicitat cãtre conductorul
într-o retea C , iar sub
trifazată
actiunea forţei fBm (-15) în sens opus cãtre conductorul cu A, conductoarele
rezultând pentru conductorul
paralele coplanarecentral,
conform (2.32) o solicitare armonicã în planul conductoarelor, amplitudinile în ambele sensuri fiind

22
egale (fig.2.7).Valoare maximã a forţei pe conductorul B este mai mare decât valoarea maximã a
forţei pe conductorul A sau C :
1,73 ⋅ 10−7 2 3, 46⋅ 10−7 2
f Bm = im [ N/m] ; sau f Bm = I [N/m]. (2.34).
a a
Forţele care acţioneazã asupra unui sistem trifazat de conductoare coplanare variazã cu dublu
frecvenţei curentului, iar solicitarea mecanicã se produce numai în planul determinat de cele trei
conductoare. Forţa care se exercitã asupra conductorului central B se aflã mereu în opoziţie cu
forţele care solicitã conductoarele A şi C , respectându-se principiul acţiunii şi reacţiunii (curbele
f(t) din fig.2.7). In tabelul 2.1, sunt trecute valorile numerice ale funcţiilor trigonometrice cu
ajutorul cãrora s-au trasat funcţiile fA(t), fB(t) si fC(t) (fig2.7).

2.6.2.2 Sistem trifazat cu conductoarele echidistante în spaţiu

Conductoarele celor trei faze sunt paralele situate în vârfulrile unui triunghi echilateral
(fig.2.8). Forţa electrodinamicã care acţioneazã în acest caz asupra fiecãrui conductor variazã în
timp nu numai ca mãrime ci şi ca orientare în spaţiu, într-un plan perpendicular pe conductoare.
Pentru calculul forţelor se procedeazã întocmai ca la calculul forţei care acţioneazã asupra
conductorului central al unui sistem coplanar.

Fig. 2.8. Retea trifazată cu conductoarele

paralele aşezate în varful unui triunghi
echilateral .Epurele solicitărilor
electrodinamice

Astfel forţa electrodinamicã care se exercitã, de exemplu asupra conductorului A sub influienţa
curenţilor din conductoarele B şi C se determinã din:
f A (t ) = f AB (t ) + f AC (t ),
f AB (t ) = σ AB ⋅ iA (t ) ⋅ iB (t ),∴ .si. ∴ . f AC (t ) = σ AC ⋅ iA (t ) ⋅ iC (t )
(2.35)
2 ⋅ 10− 7 2
σ AB = σ AC = σ BC = σ = ,∴ .[ N / m ⋅ A ]
a
Proiectând vectorul f A (t ) pe cele douã axe rectangulare ale sistemului xoy (fig.2.8), obţinem:

23
 f Ax ( t ) = σ ⋅ im2 sin ωt ⋅ cos 30o[sin(ωt − 120o ) + sin( ωt − 240 o)]
} (2.36)
f Ay ( t ) = σ ⋅ im2 sin ωt ⋅ sin 30o[sin(ωt − 120o ) − sin( ωt − 240 o )]
3 3
sau f Ax ( t ) =− σ ⋅ im2 ⋅ (1 − cos 2ωt ),... si... f Ay ( t ) = − σ ⋅ im2 sin 2ωt (2.37)
4 4
3
Forţa rezultantã va fi: f ( tA) = ± f 2 (Axt ) + f 2 (Ay
t) = ± σ ⋅ i 2 ⋅ sin
m 2ωt . (2.38)
2
Semnul minus se ia pentru valorile negative ale funcţiei sinωt.
Variaţia acestei forţe ca mãrime si direcţie poate fi reprezentatã prin vectorul f A ( t ) (fig.28)
cu punctul de aplicaţie în conductorul A a cãrui extremitate alunecã pe cercul cu diametrul egal cu
3
σ ⋅ im2 , care are centrul pe axa x.
2
Deoarece fiecare conductor din sistemul considerat se aflã în condiţii identice faţã de
acţiunea celorlalte douã conductoare. In mod analog cu conductorul A vor fi solicitate mecanic
conductoarele B şi C însã cu decalajul corespunzãtor în timp şi în spaţiu. Astfel asupra celor trei
conductoare vor acţiona permanent forţe de respingere variabile în timp şi spaţiu.
Valoarea minimã a forţei se obţine pentru ωt=kπ fmin= 0, (2.39)
π
iar valoarea maximã pentru ωt = (1 + 2k ) ,∴ deci ,
2
−7
3 2 1,73 ⋅ 10 2 3,46 ⋅ 10−7 2
fm = ⋅ σ ⋅ im = im ,[ N / m],∴ sau ,∴ f m = ⋅ I ,[ N / m]. (2.40)
2 a a
Acest rezultat este identic cu valoarea forţei maxime care acţioneazã asupra conductorului
central în cazul aşezãrii coplanare a conductoarelor sistemului trfazat (v.relaţia 2.34).
In figura 2.8 vectorii f A ( t ), f B (t ), si , f C (t ) reprezintã forţele rezultante aplicate sistemului,
care satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii. Cei trei curenţi iA, iB şi iC în spaţiul dintre conductoare
produc un câmp magnetic rezultant turnant,similar ca la maşinile rotative trifazate.

2.6.2.3 Forţe electrodinamice determinate de curentul trifazat la scurtcircuit

Considerãm cã unghiul iniţial δ A = δ , pentru curentul din faza A s-a produs un

scurtcircuit tripolarã. Dacã ţinem seama de componenta aperiodicã cu factorul de amortizre α şi
neglijãm amortizarea componentei periodice, avem prin cele trei faze funcţiile (v. 2.23):
iA ( t ) = 2 ⋅ I p [ e−αt cosδ − cos(ωt − δ )]
iB (t ) =
iC ( t ) =
2 ⋅ I p [ e−ωt cos(δ − 120o ) − cos(ωt − δ − 120 o )]
−αt
2 ⋅ I p[ e cos(δ − 240 ) − cos(ωt − δ − 240 )]
o o
 (2.41)

Pentru cazul cel mai defavorabil neglijãm amortizarea componentei aperiodice a curentului
de scurtcircuit: α =0, deci e−αt = 1

24
 = 2 ⋅ I p[cosδ − cos(ωt − δ )]

iA (t)
iB ( t ) = 2 ⋅ I p [cos(δ − 120o ) − cos(ωt − δ − 120o )]
iC ( t ) = 2 ⋅ I p [cos(δ − 240o ) − cos( ωt − δ − 240o )]
(2.42)

Cazul A Conductoarele celor trei faze sunt paralele şi coplanare

2 ⋅ 10−7
In acest caz, σ AB = σ BC = 2σ AC = ,[ N / m ⋅ A2 ] şi forţa electrodinamicã care
a
acţioneazã asupra conductorului A va fi: f A ( t ) = σ AB ⋅ iA ( t ) ⋅ iB ( t ) + σ AC ⋅ i A ( t ) ⋅ iC ( t ) . (2.43)
iar asupra conductorului central: f B( t ) = σ AB⋅ i A( t ) ⋅ i B( t ) + σ BC⋅ i B( t ) ⋅ i C( t ) . (2.44)
Se obsearvã cã în acest caz valoarea maximã a forţelor depinde nu numai de timp (direcţia
pãstrându-se aceeşi), ci şi de valoarea unghiului δ care marcheazã momentul produceri
scurtcircuitului.
Dezvoltând expresia (2.43), se demonstrazã cã maximul forţei de respingere asupra
conductorului A are loc pentru δ = -15° şi ω t = π. Variaţia acestei forţe funcţie de timp (fig. 2.9)
 ωt   3 − cosωt  ,
f A ( −15) ( t ) = −2 3 ⋅ σ AB ⋅ I p2 ⋅ sin 2   ⋅ 
se exprimã prin ecuaţia: (2.45)
 2  2 
prin urmare maximul forţei de respingere pentru ω t = π. este :
12 ,92 ⋅ 10−7 2
f Am r ( −15) = 6,46 ⋅ σ AB ⋅ I p2 = Ip [N/m], (2.46)
a
rezultat apropiat valorii forţei la scurtcircuit monofazat cu amortizare (v.2.25)

Fig.2.9. Fortele electrodinamice la scurtcircuit trpolar pentru

sistemul trifazat cu conductoarele coplanare.Solicitarea
conductorului A (sauC)

Forţa de atracţie asupra conductorului A pentru δ = -15° se poate determina din (2.45),
însã având valoarea foarte micã nu prezintã importanţã practicã (fig.2.9).
Maximul forţei de atracţie are loc pentru δ = 75° şi ω t = π. Variaţia acestei forţe funcţie de timp
2  ωt   3 
(fig.2.9) se determinã cu ecuaţia: f A(75) (t ) = −2 3 ⋅ σ AB ⋅ I p ⋅ sin   ⋅  + cos ωt , (2.47)
2

2  2 
urmare maximul forţei de atracţie pentru ω t = π. este:

25
 0,92 ⋅ 10−7
f Am a ( 75) = 0,46 ⋅ σ AB I p2 = I p2 (2.48)
a
Valoarea forţei de respingere pentru δ = 75° devine maximã pentru ω t = π /2 şi este egal cu:
2 3 ⋅ 10−7 2
f Am r ( 75) = 1,5 ⋅ σ AB ⋅ I p = I p [N/m] (2.49)
a
In figura 2.9 sunt reprezentate funcţiile fA(-15)(t) şi fB(75)(t), care demonstreazã cã forţele
elctrodinamice calculate cu aceste funcţii variazã în mod diferit , rezultând cã frecvenţa de variaţie a
forţei în timp depinde de momentul producerii scurtcircuitului.
Din 2.44 rezultã cã asupra conductorului central se exercitã forţa:
f B ( t ) = ±2 3 ⋅ σ AB ⋅ 2 I p2 ⋅ sin 2 
 ωt  ⋅ cosωt ,
 2  (2.50)
care devine maximã pentru ω t = π.:
13,84 ⋅ 10−7
f Bm = 6,92 ⋅ σ AB ⋅ I p2 = I p2 [N/m] (2.50a)
a
Cazul II Conductoarele sunt situate în vârfurile unui triunghi echilateral
In acest caz forţa maximã care acţioneazã asupra conductorului A se obţine pentru δ A = δ =0 şi
variaţia în timp a acestei forţe (fig. 2.10) are expresia:
f A (t ) = ±2 3 ⋅ σ AB ⋅ 2 I p2 ⋅ sin 2 
 ωt 
 (2.51)
2
care devine maximã pentru ω t = π:
13,84 ⋅10 −7
fm = 6,92 ⋅ σ AB ⋅ I p2 = I p2 [N/m]
a
(2.51a)
2 ωt 
Semnul minus din 2.51 corespunde pentru valorilor negative ale funcţiei sin  .
2
Valoarea şi direcţia acestei forţe, în orice moment poate fi determinatã pe epura din figura
2.10. Curba pe care alunecã extremitatea vectorului forţei, care se exercitã pe conductorul A , este
2 ωt 
reprezentarea graficã a funcţiei f (t ) = f m ⋅ sin  . Forţele maxime (când δ B = 0, sau δ C = 0,
 2 
corespunzãtoare momentului scurtcircuitului) care acţioneazã asupra celorlalte douã conductoare B
şi C se determinã în mod analog ca şi forţa asupra conductorului A, obţinându-se aceleaşi expresii.
Dacã asupra conductorului A acţioneazã forţa maximã, atunci epurele forţelor care se exercitã pe B
şi C diferã de epura forţelor din A.
In tabelul 2.2 se prezintã valorile forţelor electrodinamice maxime pentru toate cazurile
studiate.
Astfel la regim normal de funcţionare la valori egale ale curentului şi distanţei dintre
conductoare, forţele eleectrodinamice monofazate sunt mai mari ca în sistemul trifazat. Pentru
calculul mecanic al forţelor care iau naştere la scurtcircuit .

26
 Fig. 2.10.
Solicitarile
electrodinamice
care acţionează
asupra unui sistem
trifazat cu
conductoarele
echidistante în
spaţiu, presiunile
instantanee p în
timp şi în spaţiu ale
forţei magnetice şi
direcţiile forţelor
electrodinamice
rezultante la sctct.

diagramele de
variaţie
spatiotemporaleale
forîelor fA, fB, fC

Forţele electrodinamice maxime, care acţioneazã asupra conductoarelor în sistemul trifazat,

vor fi mai mari la scurtcircuit bipolar (v. formula pentru monofazat tab.2.2) decât la scurtcircuit
tripolar, în ipoteza cã, curentul de şoc în ambele cazuri este acelaşi. In realitate însã, curentrul de şoc
bipolar iSIIm este întotdeauna mai mic decât cel tripolar iSIIIm :
3
i SI Im = ⋅i (2.52) Din care rezultã
2 SII Im
cã foţele electrodinamice maxime vor fi mai mari la scurtcircuit tripolar, adicã
fIIIm > fIIm şi deci pentru calculul mecanic al barelor colectoare şi pentru verificarea izolatoarelor-
suport, pe care sunt fixate barele, se va ţine seama de solicitãrile maxime care se produc la
scurtcircuit tripolar. Cea mai mare valoare a forţei electrodinamice va lua naştere la şocul de
scurtcircuit şi ea se va micşora pe mãsurã ce curentul de scurtcircuit se amortizeazã.
La un scurtcircuit monopolar care se produce între o fazã (un pol) şi pãmânt, asupra
conductorului parcurs de curentul de scurtcircuit nu acţioneazã forţe electrodinamice.
In curent alternativ monofazat forţele sunt variabile în timp şi solicitã conductoarele numai
într-un singur sens.
In sistemele trifazate cu conductoare coplanare solicitãrile se produc numai în planul
conductoarelor, în mod egal; conductoarele marginale sunt solicitate mai ales spre exteriorul
sistemului. In sistemele trifazate cu conductoarele aşezate în vârfurile unui triunghi echilateral
forţele variabile în timp şi în spaţiu solicitã toate conductoarele şi suporturile în modul cel mai
defavorabil.
Sub acţiunea forţelor electrodinamice variabile în timp barele (conductoarele) elastice parcurse de
curentul alternativ de conducţie vibreazã. Simultan cu aceste oscilaţii forţate din exterior iau naştere
în barele fixate la ambele capete oscilaţii proprii cu un numãr infinit de armonici. Dacã frecvenţa de

27
acţionare a forţei electrodinamice coincide cu frecvenţa oscilaţiilor proprii ale barelor, sistemul care
vibreazã intrã în rezonanţã mecanicã, datoritã cãreia deformaţiile materialului cresc foarte mult,
putând duce la distrugerea construcţiei. Pentru evitarea rezonanţei mecanice se recomandã ca
frecvenţa oscilaţiilor proprii ale barelor sã fie inferioara frecvenţei fundamentale a forţei (100 Hz)
pentru a se exclude posibilitatea rezonanţei cu una din armonicile superioare ale forţei perturbatoare.
se va evita frecvenţa proprie de 100Hz, care poate favoriza solicitãri de opt ori mai mari decât
solicitarea staticã, cu valoarea de ampltudine a forţei. Schimbarea frecvenţei oscilaţiilor proprii se
poate face, în cazul barelor, prin modificarea disţantei dintre izolatoarele suport. La barele sprijinite
pe suporţi elastici frecvenţa oscilaţiilor proprii este mai micã ca frecvenţa barelor fixate rigid, de
obicei la proiectare se ţine seama numai de fundamentalã.
2.6.24 Stabilitatea electrodinamicã a aparatelor electrice

Capacitatea unui aparat electric de a rezista în bune condiţiuni la solicitãrile mecanice

produse de curentii de scurtcircuit se numeşte stabilitatea electrodinamicã
Stabilitatea electrodinamicã a aparatelor electrice caracterizeazã capacitatea lor de a rezista
la acţiunile mecanice ale curenţilor de scurtcircuit şi este determinatã de stabilitatea elementului
celui mai slab. Ea este determinatã de amplitudinea de şoc a celui mai mare curent de scurtcircuit pe
care aparatul este în mãsurã sa-l suporte fãrã deteriorãri sau deformãri sensibile, putând sã
funcţioneaze şi pe mai departe în bune condiţii. Acest curent de valoare extremã care caracterizeazã
rezistenţa mecanicã a aparatului la solicitãrile electrodinamice maxime se numeşte curentul limitã
dinamic şi se exprimã în [kA] valoare maximã. Este absolut necesar ca pentru toate aparatele
montate într-un circuit curentul limitã dinamic, garantat de fabrica constructoare,sã fie mai mare
decât amplitudinea de şoc a celui mai mare curent de scurtcircuit care se poate produce în acel punct
al circuitului unde urmeazã sã funcţioneze aparatul.
Dacã un aparat are, de exemplu, curentul limitã dinamic 33 [kA], aceasta înseamnã cã
aparatul respectiv este în mãsurã sã reziste fãrã deteriorãri la solicitãri mecanice care apar la trecerea
prin acest aparat a curentului de scurtcircuit cu valoarea maximã a şocului care nu depãşeste 33
[kA]. Dacã nici pe plãcuţa îndicatoare a aparatului şi nici în documentaţia tehnicã a acestui nu este
indicatã valoarea curentului limitã dinamic, atunci pentru întreruptoarele automate aceastã valoare se
poate determina orientativ din puterea de rupere
Pr
Idinamic = Isoc.max ≈ 2 ⋅ I p ≈ 2 ,55
,[ kAmax ] (2.53)
3 ⋅Un
în care: Pr este puterea de rupere [MVA];Un - tensiunea nominalã (val. efectivã) [kV].

28
Tabelul 2.1.

Tabelul 2.2.

29
 Cap. II PROCESE FUNDAMENTALE DE COMUTAŢIE
DINAMICA IN APARATE ELECTRICE

GENERALITAŢI

Aparatele electrice de comutaţie au funcţiunea de a conecta şi deconecta o conexiune într-un

circuit electric. Comutaţia poate fi dinamicã (mecanicã) şi staticã (electronicã). Comutaţia dinamicã
este, deocamdatã, cea mai rãspânditã şi implicã cele mai mari probleme de ordin constructiv.
Conectarea circuitelor prezintã mai puţinã importanţã decât deconectarea lor, deoarece sub
influienţa inductivitaţii circuitului, la conectare curentul creşte foarte încet de la valoarea zero pânã
la valoarea de regim şi în timpul scurt de joncţiune a contactelor nu poate sã aparã o importantã
cãdere de tensiune pe acestea. Dimpotrivã la deconectare curentul are în momentul iniţial o valoare
bine definitã, determinatã de încãrcarea circuitului, şi din acest motiv între contactele deschise apare
o mare cãdere de tensiune a cãrei evoluţie în timp are o influienţã hotãrâtoare asupra procesului
deconectãrii.
Funcţionarea aparatelor de comutaţie, siguranţelor fuzibile şi descãrcãtoarelor este strâns
legatã de apariţia şi stingera arcului electric. De asemenea, în cazul unor defecte de izolaţie sau la
supratensiuni importante se pot produce descãrcãri electrice periculoase.

1. CONECTAREA DINAMICA A CIRCUITELOR ELECTRICE

Comutaţia dinamicã se caracterizeazã prin închiderea şi deschiderea unui circuit electric pe

cale mecanicã, prin intermediul unui sistem de contacte. Procesul comutaţiei dinamice este însoţit
de apariţia bruscã a arcului electric, care solicitã puternic contactele, din care motiv se vor prezenta
în continuare problemele principale care carcterizeazã acest fenomen.

1.1. Conectarea dinamicã a circuitelor de curent continuu

In majoritatea cazurilor întâlnite în instalaţiile energetice, conectarea dinamicã decurge fãrã

dificultaţi, deoarece curentul, pe durata tranzitorie, variazã dupã o lege exponenţialã, de la zero la o
valoare maximã, care are caracter staţionar (fig. 1.1a).
La conectarea unui circuit R L sub tensiunea continuuã U= constant, curentul variazã
 − 
t

exponenţial conform ecuaţiei; i (t ) = I 1 − e T  (1.1)

 
U L
în care I = = f ( R),. ∴ .T =-curentul staţionar (max) şi constanta electomagneticã a
R R
circuitului. Panta curentului la t=0 (momentul conectãrii circuit,) are expresia;
 di  = I = U = f ( L),
  (1.2)
dt t = 0 T L
rezultând cã în primul moment al conectãrii panta curentului se modificã numai la schimbarea
inductivitãţii circuitului şi deci nu este influienţatã de suntarea receptoarelor rezistive. In relaţiile de
mai sus s-a neglijat variaţia rezistenţei cu temperatura.

1.2. Conectarea dinamicã a circuitelor de curent alternativ

30
 Conectarea sub tensiunea alternativã de valoare constantã u(t) = u ∙ sin (ω t+ψ u)
m se
caracterizeazã prin curentul tranzitoriu (fig. 1.1. b);
t
um um −
i (t ) = ⋅ sin(ωt + ψ u − ϕ) − ⋅ sin(ψ u − ϕ ) ⋅ e T ∴∴(1.3)
Z Z
in, care :: Z = R2 + (ωL) 2 ∴ −impedanta.circuituluiR, L;
ψ U - faza iniţialã a tensiunii, determinatã de sursã;
ωL
ϕ = arctg - defazajul dintre tensiune şi curent;
R
ψu - ϕ = ψ I - faza iniţialã a curentului prezumat;
T=L / R - constanta de timp electromagneticã a circuitului;
u
ip (t ) = m ⋅ sin(ωt + ψ i ) - componenta periodicã a curentului;
Z
t
u − um
ia ( t ) = − m ⋅ sin ψ i ⋅ e T - componenta aperiodicã a curentului; im =
Z Z
- valoarea maximã a curentului alternativ care se stabileşte la finele procesului
tranzitoriu.
Pe mãsurã ce ia (t) se amortizeazã, curentul i(t) tinde cãtre ip (t). Variaţia curentului , care se
stabileste în circuit, depinde de ψu - ϕ = ψI . Prin conectarea circuitului R, L la o sursã de
tensiune sinusoidalã, curentul tranzitoriu i (t) nu poate depãşi dublul amplitudinii curentului
periodic. La circuitele inductive viteza maximã de creştere a curentului se obţine când momentul
conectãrii este foarte aproape de trecerea prin zero a curentului periodic ( ψ = 0 sau π). La I

conectarea transformatoarelor în gol, în clipa când valoarea instantanee a tensiunii este foarte micã,
se poate produce un efect nedorit (“rush effect - efect de impuls ), când curenţii de magnetizare pot
depãşi de câteva ori curentul nominal al transformatorului. Acesti curenţi nu costituie un pericol
deoarece întreruptoarele de putere sunt dimensionate pentru curenţi de scurtcircuit mult mai mari.
Dacã se conecteazã pe un scurtcircuit, când ϕ ≈ π /2 si ψI = ± π/2, la început panta
curentului este micã, dar valoarea maximã a curentului (curentul de şoc) atinge valori foarte mari,
solicitând puternic (dinamic şi termic) contactele întreruptorului. Circuitele
puternic capacitive pun mari
Fig. 11. Conectarea probleme
unui circuit R, în
L : ce priveşte capacitatea de conectare a întreruptoarelor.
a – în curent continuu; b – în curent alternativ
altalaltalternativ
In figura 1.2 se prezintã trei circuite capacitive cu caracteristici diferite în ipoteza cã înaite de
efectuarea conectãrii sursei alternative condensatoarele sunt neâncãrcate. In cazul (a) pot apare
salturi de curent, ale cãror mãrime depinde de valoarea efectivã a tensiunii aplicate, capacitatea
condensatorului C şi de valoarea instantanee a tensiunii în momentul conectãrii. Astfel, dacã la
momentul conectãrii t1 tensiunea este zero, curentul sare la valoarea instantanee maximã a
curentului periodic. Dacã la momentul conectãrii t2 tensiunea este diferitã de zero, se produce un
impuls de curent (de valoare infinitã) de foarte scurtã duratã, care se suprapune peste valoarea
momentanã a curentului periodic.

31
Prezenţa unei rezistenţe ohmice în circuit (fig.1.2) limiteazã şocul de curent şi revenirea la regim
permanent se face exponenţial. Pantele foarte abrupte ale curentilor (cazurile a şi b) solicitã intens
sistemul de contacte. In cazul general, circuitele conţin inductivitaţi care nu permit apariţia
curentului sub formã de salt. Circuitul oscilant, format din inductivitatile sursei, conductoarelor,
transformatoarelor etc. şi capacitatea din circuit, face ca apariţia curentului dupã conectare sã
oscileze amortizat (fig.1.2 c), panta iniţialã depinzând de parametrii R L C ai circuitului. In
încheiere se menţioneazã cã procesul conectãrii circuitelor neliniare (bobine cu miez de fier etc.)
este mai complex şi implicã dificultãţi de calcul, în practicã se apeleazã la metode de liniarizare.
2. DECONECTAREA DINAMICA A CIRCUITELOR ELECTRICE

La aparatele de comutaţie, descãrcãtoare,siguranţe fuzibile etc. se impune ca arcul care

Fig.1.2. Conectarea unei surse de c.a. cu conndensator
însoţeşte funcţionarea lor sã se stingã cât mai repede cu putinţã, cu alte cuvinte sã fie nestabil.
a –circuit capacitivC; b –circuit R,C; c –circuitR,L,C.
In timpul deconectãrii dinamice a circuitelor de mare putere cãderea de tensiune pe spaţiul
de arc creşte considerabil provocând amorsarea unui arc între contacte. Deşi prin deschiderea
contactelor circuitul (metalic) este întrerupt, totuşi prin intermediul arcului curentul persistã,
circuitul rãmânând legat la sursã. Arcul va arde atâta vreme pânã când cãderea de tensiune pe
contacte nu va deveni mai micã decât tensiunea necesarã întreţinerii arcului.
2.1. Deconectarea dinamica a circuitelor (inductive) de curent continuu

In calculul şi construcţia aparatelor electrice de comutaţie dinamicã intereseazã în principal

durata în care se desfãşoarã procesul deconectãrii (apariţia, dezvoltarea şi stingerea arcului
electric).Prezintã importanţã şi cãderea de tensiune care apare la contactele întreruptorului dupã
stingerea arcului, deoarece în cele mai multe cazuri apar supratensiuni care pun în pericol izolaţia
maşinilor, aparatelor şi instrumentelor existente în circuitul respectiv. In fine, intereseazã de
asemenea, energia degajatã în arc pe durata deconectãrii, care trebuie disipatã în mediul exterior.
Pentru studiu, considerãm cazul când distanţa între contacte pe toatã durata arderii arcului
are o valoare constantã ( l=constant),realizatã prin deschiderea bruscã a contactelor.
Pe baza figurii 2.1 şi conform ecuaţiei (2.1) tensiunea pe circuitul exterior va fi egalã cu:
di
L + R ⋅ i = U − ua = uLR (2.1).
dt

In figura 2.1 se reprezintã grafic, pe toatã durata stingerii arcului variaţiile în timp ale curentului şi
cãderile de tensiune pe arc şi pe circuitul exterior. Astfel se constatã cã în apropierea momentului
ruperii arcului (t=τ ) sub acţiunea tensiunii de stingere us, curentul descreşte rapid cãtre zero. De
aceea, cãderea de tensiune pe arc, la sfârşitul duratei de ardere, atinge valori considerabile (creşte
excesiv rezistenţa arcului). Când contactele sunt închise, pe circuitul de sarcinã avem tensiunea U a
sursei. Prin deschiderea contactelor tensiunea pe sarcina circuitului exterior scade de la valoarea U
până la valoarea (U - ua) şi mai departe, în procesul deconectãrii, aceasta trece prin valoarea zero şi
la i = 0 ia o mare valoare negativã, a cãrei valoare absolutã este ( us-U)= usτ . Pe circuitul de sarcinã
a luat naştere un şoc de supratensiune, care descreşte brusc la valoarea zero. In concluzie, cea mai
mare tensiune de întrerupere (şocul de supratensiune) care se aplicã circuitului de sarcinã în
momentul ruperii arcului, se determinã exclusiv prin diferenţa (us-U). Astfel, parametrii circuitului
Fig. 2.1.Deconectarea dinamica a circuitelor L de curent continuu.
de sarcinã L şi R nu produc nici un fel de influienţã asupra valorii maxime a tensiunii de
întrerupere, când i = 0, ci condiţioneazã numai durata procesului deconectãrii şi forma curbelor ce

32
caracterizeazã acest proces. Deoarece se urmãreşte ca timpul
deconectãrii sã dureze cât mai puţin trebuie sã se realizeze o vitezã de deschidere a contactelor cât
mai mare. Intreruperea unui circuit de curent continuu începe sã fie posibilã numai în momentul
când puterea disipatã în arc ajunge egalã cu cca 25% din întrega putere a circuitului.

2.2. Deconectarea dinamicã a circuitelor de curent alternativ

Intreruptoarele de înaltã tensiune sunt destinate de a deconecta sarcini în condiţii variate de
exploatare, condiţii care determinã solicitãrile termice şi dielectrice ale întreruptorului.
In curent alternativ, arcul electric care apare la deconectare se stinge periodic la fiecare
trecere a curentului prin valoarea zero. De aici prima concluzie cã deconectarea circuitelor de
curent alternativ întâmpinã mai puţine dificultãţi decât deconectarea circuitelor de curent continuu,
mai ales la joasã tensiune. Stingerea arcului de curent alternativ devine mai dificilã la întreruptoarele
de înaltã tensiune la care tensiunea şi puterea de rupere sunt mari. De obicei, stingerea definitivã
poate avea loc la a 2-a, 3-a trecere a curentului prin valoarea zero. Ideal ar fi ca
deschiderea contactelor sã se facã cu mare rapiditate chiar în momentul când curentul trece în mod
natural
Fig. prin valoarea
2.2. Oscilograma zero
deconectării unuişicircuit
în consecinţã
de c.a. stingerea definitivã sã reuşeascã la prima anulare a
curentului. La ora actualã, o asemenea deconectare nu este posibilã, în primul rând din cauza
dificultãţilor de sincronizare a deschideri separate a contactelor fiecãrui pol (fazã), exat în momentul
când curentul trece prin zero, şi, în al doilea rând, din cauza imposibilitãţii realizãrii vitezelor mari
de deschidere, necesare în special în circuitele cu cos ϕ redus şi tensiuni nominale ridicate.
Urmãrind oscilograma deconectãrii unui întreruptor cu ulei puţin (fig. 2.2), se constatã cã
punctul ta marcheazã momentul deschiderii şi începeri procesului de ardere a arcului, iar punctul tb
marcheazã momentul stingeri definitive a arcului, când curentul trece natural prin valoarea zero.
Aparitia arcului între contacte este însoţitã de o cãdere de tensiune pe arc, care creşte progresiv pe
mãsurã ce contactele se îndepãrtezã reciproc şi lungesc arcul. Curentul în timpul acestui proces îşi
micşoreazã treptat amplitudinea (fiind în fazã cu ua).In momentul stingeri arcului, între contactele
polului întreruptorului trebuie sã se restabileascã tensiunea de mers în gol uo a sursei de alimentare
(la trifazat tensiunea pe fazã). In concluizie potrivit proceselor care au loc la deconectare,
întreruptoarele de curent alternativ sunt astfel construite încât ele nu forţeazã ruperea unui curent, ci
folosesc deionizarea arcului în momentul treceri curentului prin zero, cu scopul dea preântâmpina
reaprinderea arcului. Acest lucru este preferabil sã se obţinã printr-o vitezã de îndepãrtare a
contactelor, reglatã în mod corespunzãtor.
Uv  −
t

Expresia curentului de scurtcircuit este; i =  sin α ⋅ e T
+ sin(ωt − α )  , (2.2)
R2 + L2ω 2  
cu originea timpului în momentul stabiliri scurtcircuitului. Expresia tensiunii sursei, cu originea
timpului în 0 (trecerea curentului prin 0) se scrie: us = U v sin(ωt + ϕ );0 ϕ π / 2 ; (2.3a)
j ( ωt + ϕ ) ωL
In scriere complexã, expresia tensiunii sursei este: us = U v e (2.3b) unde; ϕ = arctg
R
2.2.1 Deconectarea dinamicã în curent alternativ a sarcinilor mici inductive

La deconectarea sarcinilor mici inductive (de exp.deconectarea transformatoarelor de forţã în

gol şi a bobinelor) pot apare cazuri, în care curentul se stinge înaite de trecerea naturalã a curentului
prin valoarea zero. asemenea întrerupere se numeşte cu smulgere de curent şi are drept efect apariţia
unei supratensiuni între bornele întreruptorului.

33
Fig. 2.3. Deconectarea sarcinilor inductive mici
 In figura 2.3a se indicã schema de principiu a întreruperi unui transformator în gol. Valoarea
limita a tensiunii la întreruperea curentului este: U c max = i( o) L / C (2.4) unde: i(0) este valoarea
curentului întrerupt; L si C -inductivitatea şi capacitatea echivalentã a circuitului Dacã aceastã
tensiune are valoare mare, atunci intervalul dintre contactele întreruptorului este srtãpuns şi arcul
apare din nou. Procesul descris se poate repeta în serie de câteva ori, pânã când arcul se stinge la
trecerea curentului prin zero.
Dupã cum se vede din (fig.2.3, b), refacerea rigitãţii dielectrice Ud a spaţiului dintre
contactele întreruptorului, reprezintã protecţia întreruptorului, precum şi a elementelor reţelei
împotriva supratensiunilor inadmisibile.
Fig. 2.4 Deconectarea şi oscilograma deconectării
2.2.2 unui
Deconectarea dinamica a circuitelor trifazate puternic inductive
circuit trifazat
In exploatare acesta este cazul deconectãrii unui scurtcircuit trifazat. Procesele care au loc la
întreruperea scurtcircuitelor trifazate sunt dependente de faptul cã arcul electric se stinge mai întâi
pe faza al cãrui curent trece primul prin valoarea zero.
In figura 2.4,a se indicã schema de principiu a reţelei care a suferit un scurtcircuit trifazat,
fãrã punere la pãmânt, ce urmeazã a fi deconectat de întreruptor. Inainte de deconectare,
scurtcircutul determinã o sarcinã simetricã, impedanţa pe fazã fiind supusã tensiunii de fazã,
potenţialul punctului de scurtcircuit este potenţialul punctului neutru 0. Prin deconectarea
întreruptorului pe faza 1, în care curentul trece primul prin valoarea zero, scurtcircuitul trifazat se
transformã într-un scurtcircuit bifazat,iar potenţialul punctului de surtcircuit se modificã, fiind
definit de punctul median 0 0 între fazele 2 si 3 . De aici rezultã cã tensiunea între bornele 1 si 1I
I
1

ale întreruptorului, după deconectarea fazei 1 şi în prezenta scurtcircuitului bifazic este:

 1 U = 1,5U
U 11 =  1 +  (2.5)
 2 3
I f

Deci tensiunea oscilantã de restabilire nu urmãreşte tensiunea de fazã Uf sau tensiunea

compusã U a reţelei, ci tensiunea 1,5 Uf .
Din oscilograma din figura 2.4 b se constatã cã polul întreruptorului, care a deconectat
primul, suferã cea mai mare solicitare dielectricã, şi anume 1,5 Uf .
Curentul de scurtcircuit înainte de deconectarea polului 1 are valoarea :
U
I sc = (2.6,a)
3⋅Z
unde Z impedanţa pe fazã a reţelei şi este defazatã cu π /2 în urma tensiunii de fazã U1f .
U
Dupã deconectarea polului 1, curentul care trece prin polii 2 şi 3 este: I2 , 3 = (2.6,b)
2Z
şi este defazat în urmã cu π / 2 faţã de curentul I1. Singerea arcului electric pe fazele 2 şi 3 se face
la trecerea prin zero a curentului I2,3, deci dupã unghiul electric de π / 2 de la stigerea arcului în
3
polul 1. In acest moment tensiunea care revine unui pol al întreruptorului este U . Se constatã
2 f
astfel cã durata curentului în polul 2 este scurtatã cu 1/ 600 s, iar durata curentului în polul 3 este
lungitã cu 1/600 s. De aici rezultã cã solicitarea termicã a polului 3 este mai mare, iar solicitarea
dielectricã a polului 2 si 3 este mai micã decât cea a polului 1.

34
 La întreruperea rapidã a scurtcircuitelor trifazate, curentul de scurtcircuit conţine întotdeauna
şi o componentã aperiodicã. In general componenta aperiodicã uşureazã întreruperea curentului în
întreruptoarele de înaltã tensiune.

2.3. Restabilirea tensiunii între contactele întreruptorului

Dupã o întrerupere reuşitã a curentului de scurtcircuit, la bornele întreruptorului apare tensiunea

trazitorie de restabilire, care prezintã un aspect oscilant amortizat. Dupã finalizarea fenomenului
tranzitoriu, la bornele întreruptorului se restabileşte tensiuna Us a sursei de alimentare. In figura
2.5,a se prezintã o schemã electricã care modeleazã sursa de energie de tensiune us, reţeaua (R,L,C),
întreruptorul D, impedanta sarcinii Z. In figura 2.5,b sunt trasate calitativ diagramele: us -tensiunea
sursei; i - curentul de scurtcircuit; ua - tensiunea de arc electric ; u - tensiunea de restabilire.
In momentul ta se separã piesele de contact, deci are loc întreruperea mecanicã, iar în
momentul to are loc întreruperea electricã; din acest moment apare tensiunea de restabilire cu
caracter tranzitoriu.
Expresia curentului de scurtcircuit are forma datã de expresia (2.2), iar tensiunea sursei, cu
originea timpului în 0 are expresiile (2.3, a, si 2.3b).
Ecuatiile diferenţiale ale circutului, dupã deconectarea întreruptorului D, ţinând seama cã,
din cauza scurtcircuitului la momentul t= 0, condensatorul nu a fost încãrcat cu sarcinã electricã,
sunt:

di
UV sin(ωt + ϕ ) = R ⋅ i + L +u
Fig. 2.5 Diagrama înaintea şi după apariţia i = C
du
dt
} (2.7)
tensiunii tranzit.de restabilire dt
Soluţia ecuaţiei este foarte complexã. Se poate obţine o relaţie mai simplã pentru tensiunea
de restabilire, dacã se fac urmãtoarele ipoteze simplificatoare: a) întreruperea curentului de
scurtcircuit are loc la trecerea lui prin valoarea zero; b) defazajul dintre tensiune şi curent este de
π/2 , adicã regimul de scurtcircuit este pur inductiv; c) frecvenţa proprie de oscilaţie este mult
superioarã faţã de frecveţa reţelei; d) pe durata în care se studiazã fenomenul, se considerã
tensiunea alternativã constantã şi este egalã cu tensiunea de vârf Uv.
di
Dupã deschiderea întreruptorului D, se poate scrie: Uv = R⋅i + L + u, (2.8,a),
dt
du d 2u
înlocuid valoarea curentului din relaţia (2.7), se poate scrie: U v = RC + LC 2 + u , (2.8,b),
dt dt
Uv 1
soluţia imagine; £u = ⋅ ,..daca:..δ = R / 2 L;..ω 20 = 1 / LC;..ω e = ω 2o + δ 2
LC p( p 2 + 2 pδ + ω o )
2

− δt   δ 
avem soluţie în original: u = U v 1 − e  cosω e t + sin ω et   (2.9a).
  ωe 

35
 − δt
Pentru δ << ω e termenul în sinus se poate neglija şi se obţine: u ≈ U v ( 1 − e cosω e t ) : (2.9b)
Ecuaţiile de mai sus descriu tensiunea tranzitorie de restabilire cu o singurã frecvenţã de
oscilaţie. O astfel de tensiune de restabilire este caracterizatã prin doi parametri: factorul de
oscilaţie, frecvenţa proprie de oscilaţie.
Factorul de oscilaţie γ este definit ca raportul între valoarea de vârf umax a tensiunii de
restabilire şi valoarea de vârf Uv a tensiunii de frecvenţã industrialã (fig. 2.6). In relaţia 2.10 se
π
umax −δ
introduce t = π /ωe şi se obţine: γ = = 1+ e ωe
(2.11a)
Uv
1 1
Frecvenţa proprie de oscilaţie rezultã din diagramele din fig. 2.6 ca fiind: f e = =
; (2.11b) In
Te 2 te
locul frecvenţei proprii de oscilaţie, al doilea parametru se poate înlocui cu viteza v de creştere a
γ ⋅Uv
tensiunii oscilante de restabilire: v = = 2 ⋅ γ ⋅ Uv ⋅ f e (2.12)
te
Cei doi parametri ai tensiunii de restabilire depind de inductanţa, capacitatea şi rezistenţa
reţelei. La reţelele în cablu, inductanţa este mai redusã şi capacitatea mai mare decât la reţelele
aeriene. Conductoarele reţelelor aeriene de foarte înaltã tensiune sunt plasate la distanţe mai mari
între ele şi faţã de pãmânt şi, ca urmare, inductanţa proprie creşte sensibil faţã de cea a reţelelor de
tensiune
Fig.2.6.medie saude joasã.
Tensiunea Astfel
restabilire frecvenţa proprie de oscilaţie a reţelelor de medie tensiune este de
cu o singură
frecvenţă de oscilatie
3...4 kHz, în timp ce acestã frecvenţã la reţelele de foarte înaltã tensiune este de 0,5...1 kHz.Factorul
de oscilaţie γ teoretic ar ajunge la valoarea 2, în absenţa amortizãrii (R = 0), dar, realmente,
valorile lui sunt cuprinse între 1,3 si 1,6. In cazul reţelelor trifazate cu neutrul izolat, acest factor se
aplicã sursei egalã cu 1,5 U n / 3, care reprezintã solicitarea dielectricã la frecvenţa industrialã a
polului care întrerupe primul arc electric în întreruptor şi unde Un este tensiunea compusã (între
faze).Tensiunea oscilantã de restabilire cu o singurã frecvenţã apare în reţelele cu structurã omogenã
la care parametri linei Ro, Lo, Co se conservã în totalitatea reţelei. Dacã parametri liniei nu se
conservã în toate punctele reţelei, la deconectarea unui scurtcircuit reţeaua va oscila pe douã sau mai
multe frecvenţe proprii. Parametrii tensiunii oscilante γ şi fe joacã un rol decisiv în
realizarea unei întreruperi reuşite de cãtre un întreruptor. In adevãr dupã separarea mecanicã a
contactelor, în polul unui întreruptor apare un arc electric, care se stinge la trecerea prin valoarea
zero a curentului. In acest moment are loc întreruperea electricã şi începe procesul de refacere a
rigiditãţii dielectrice în camera de stingere a întreruptorului; tensiunea de ţinere se restabileşte dupã
o funcţie crescãtoare în timp. Dacã, în fiecare moment, tensiunea de ţinere este mai mare decât
tensiunea de restabilire, aceasta fiind solicitarea dielectricã a întreruptorului, dupã trecerea prin
valoarea zero a curentului, întreruperea este reuşitã. In caz contrar, are loc o reamorsare a arcului
electric în întreruptor, iar întreruperea este nereuşitã.
O tensiune tranzitorie de restabilire cu un factor de oscilaţie γ mai mare şi o frecvenţã fe
de restabilire mai mare constituie o solicitare dielectricã mai importantã decât solicitarea produsã la
parametri mai mici ai tensiunii de restabilire. In primul caz probabilitatea reamorsãrii arcului electric
este mai mare decât în cazul al doilea. Un studiu mai aprofundat în aceastã direcţie este prezentat în
cap.II, care trateazã arcul electric în aparatele de comutaţie.
2.3.1 Tensiunea de restabilire la deconectarea sistemelor trifazate

36
 Regimul de scurtcircuit este în mod practic un regim de sarcinã inductivã, deoarece
impedanţa receptorului este scurtcircuitatã, iar pentru reţea ω L >>R. Se poate considera, cu o
aproximaţie de câteva grade electrice, cã întreruperea mecanicã, pentru cei trei poli ai unui
întreruptor, este sincronã. Dimpotrivã, întreruperea electricã, adicã stingerea arcului electric, în cei
trei poli nu este sincronã. Mai întâi se stinge arcul electric în polul în care curentul trece primul prin
valoarea zero. Dupã o întârziere de 90 grade electrice, adicã 1/200 s la frecvenţa reţelei de 50 Hz, are
loc stingerea simultanã a arcului în ceilalţi doi poli ai întreruptorului.

2.3.1.1 Tensiunea de restabilire U1 pentru polul care întrerupe primul

Aceastã tensiune se determinã cu ajutorul schemei din fig. 2.7, a unde E1, E2, E3 sunt
tensiunile electromotoare pe cele trei faze. Dupã întreruperea curentului în polul 1 tensiunea de
restabilire U1 se determinã prin aplicarea teoremei a doua a lui Kirchhoff:
Z ⋅Z
−i −n
E1 =U1+ Un unde: Un = Zn In , iar Un = -3E1 (2.8)
Z ⋅Z + Z− ⋅ Z− + Z− ⋅ Z−
−0 −d 0 i i d
De unde rezultã expresia tensiunii de restabilire la frecvenţa industriealã pentru polul care
 3 Z1 ⋅ Z n 
 − − 
întrerupe primul: U1 = E1 1 +  (2.9)
 Z0 ⋅ Zd + Z0 ⋅ Zi + Zi ⋅ Zd 
 − − − − − − 
Din expresia generalã, se prezintă mai jos câteva cazuri particulare mai reprezentative:
a) Pentru scurtcircuite depãrtate, ţinând seama cã trasformatoarele şi liniile electrice sunt elemente
statice, rezultã cã: Zh = Zd = Zi = Z. cu Zo = Zh +3 Zn, atunci tensiunea de restabilire devine:(2.10 a);
b) Dacã cumulat cu situaţia (a),neutrul este izolat, adicã Zn = ∞ ; Zo= ∞ ; Z / Zo = 0,se obţine: (2.10 b);
c)Dacã cumulat cu situaţia (a),impedanţa de nul Zn este nulã, adicã Zn = 0; Z / Zo=1,se obţine:(2.10c)
Zo
−

3 Z
E1 ⋅ ⋅ fazoriala la(2.10
Fig.U
2.7. −
1 =Diagrama deconectarea
a): U1 = 3 / 2E1: (2.10b), U1 = E1 (2.10c)
2 Z o electrica b) diagrama
sarcinilor inductive a) schema
1
+
fazoriala
−
2 Z
−
2.3.1.2 Tensiunea de restabilire pentru polul care întrerupe al doilea
Tensiunea de restabilire, şi în acest caz se obţine din teorema a doua a lui Kirchhoff:
3 E2 ⋅ Z n  3 Zn 
− − 1 − a 2 − 
E2 =U2+ Un, undeUn = Zn In, In = I3, Un = ; (2.11) U2 = E2   (2.12)
Zo ⋅ + Zd + Zi Z o + Zd + Zi
− − −  − − − 

Din expresia (2.12) se deduce tensiunea de restabilire U2 . Cele 3 cazuri particulare sunt:
a)Pentru scurtcircuite îndepãrtate, ţinând cont cã liniile electrice şi transformatoarele sunt elemente
statice, rezultã cã Zh = Zd = Zi = Z. Cu Zo = Zh +3 Zn se obţine tensiunea de restabilire: (2.13 a);
b) Dacã cumulat cu situaţia ( a), neutrul este izolat, adicã Zn = ∞ ; Zo= ∞ ; Z / Zo = 0, se obţine:
(2.13b).In acest caz, curentul nu se poate întrerupe numai pe un pol, ci în ambii poli simultan., iar
tensiunea de restabilire care revine unui pol este E23 / 2, adicã jumãtate din tensiunea compusã.
c) Dacã cumulat cu situaţia (a), neutrul este legat direct la pãmânt Zn = 0; Z / Z o=1, se obţine(2.13 c),

37
 3 1  3 1  Z−
+1 +  −1 
2 2  2 2  Zo π
j
U2 = E2 3⋅ −
;(2.13a), U2 = E2 3e 6 = E2 − E3 (2.13b), U2 = E2, (2.13c)
2Z − −
1+ −
Zo
−
Procesul deconectãrii scurtcircuitului trifazat într-o reţea cu neutrul izolat este prezentat în
fig.2.7,a şi a diagramei fazoriale în fig.2.7, b. Imediat dupã trecerea curentului I1 prin valoarea zero,
ceea ce echivaleazã cu îtreruperea electricã pe faza 1, se calculeazã tensiunea de restabilire UR1 pe
polul1al întreruptorului , UR1= E1 - E2 + Z I23 ,curentul de scurtcircuit devine bipolar, este: I23 =
E23
−
. Se obţine astfel: UR1= E1 - E2 + E23/ 2 = 1,5 E1 (2.14)
2Z
−
Curentul bipolar I23, care trece prin polii 2 şi 3, trece prin valoarea zero în întârziere cu
unghiul π/2 faţã de curentul I1 de scurtcircuit tripolar,întrerupt pe faza 1. In momentul trecerii prin
zero a curentului I23, tensiunea de restabilire aplicatã polilor 2 si 3 este E23, şi deci, unui pol îi revine
tensiunea E23 / 2.
In fig.2.8 se prezintã diagramele mãrimilor instantanee, pe cele trei faze, la deconectarea
unui scurtcircuit trifazat, într-o reţea cu neutrul izolat. Valoarea de vârf a tensiunii de restabilir pe
^ ^
polul 1 al întreruptorului este: u1 = 1,5 ⋅ 2 ⋅ γ ⋅ E = 1,5 E (2,15a)
Pentru polii2 şi3 valoarea de vârf a tensiunii de restabilire este,
^
^ ^ 2 ⋅ 3 ⋅γ ⋅ E 3 ⋅γ ⋅ E .
u2 = u3 = =
2 2
Curentul în polul 3 este prelungit cu π/6 faţã de curentul de scurtcircuit simetric în polul2,iar
curentul în polul 2 este întrerupt în avans cu unghiul π / 6 faţã de curentul de scurtcircut simetric.

Fig. 2.8. Diagrsamele marimilor instant.

pe cele 3 faze la deconectarea
scurtcircuit trifazat cu3.2.2.1
neutrulTensiunea
izolat de restabilire la decoectarea unei sarcini capacitive
Sarcinã capacitivã monofazatã care este deconectatã de la o sursã de curent alternativ,
poate fi studiatã cu ajutorul schemei datã în fig, 2. 9, a şi diagrama fazorialã din fig.2.9, b. Dupã
separarea elementelor de contact a întreruptorului D circuitul se menţine închis prin intermediul
arcului electrica
pânã la prima trecere prin valoare zero a curentului capacitiv. Acest moment surprinde
condensatorul încãrcat la potenţialul 2 UC. Borna 2, dinspre condensator, va rãmâne la
acest potenţial u2 , în timp ce borna 1, dinspre sursã, urmãreşte potenţialul u1 al sursei.
Tensiunea de restabilire este u12= u1 - u2. Aceastã tensiune depãşeşte ca valoare de douã ori
valoarea de vârf a tensiunii sursei. In momentul trecerii prin zero a curentului se produce un
salt brusc de tensiune la bornele întreruptorului, ca urmare a dispariţiei cãderii de tensiune în
.linia
Fig. 2.9de
Deconectarea
alimentare.monofazată
unei sarcini capacitive
2.3.2.2 Deconectarea unei baterii de condensatoare trifazate.
Tensiunea de restabilire la deconectare se poate analiza cu ajutorul schemei din fig, 2.10 ,a. Şi în
acest caz se considerã cã, dupã separarea elementelor de contact, separare acceptatã ca fiind sincronã

38
Fig.2.10. Deconectarea sarcinii capacitive in
sistem 3f. a)sch. electrca, b)diagr. fazoriala
pe cele trei faze, conducţia electricã în întreruptor este asiguratã de arcul electric. Mai întâi are loc
întreruperea electricã la polul în care curentul trece primul prin valoarea zero. Defazat în întârziere
cu unghiul π/2 , se realizeazã, simultan, întreruperea în polii 2 si 3. Condensatorul de pe faza 1 se
încarcã la tensiunea E vârf şi rãmâne astfel încãrcat şi dupã întreruperea pe faza 1. In intervalul de
un sfert de perioadã, adicã din momentul întreruperii pe faza 1 pânã în momentul întreruperii pe
fazele 2 şi 3, cum aratã diagrama fazorialã din fig. 2.10 ,b, potenţialul punctului O creşte de la
valoarea zero la valoarea E2 vârf. Pentru schema din fig. 2.10, a se poate scrie expresia: E2 = Z
I23 + UON unde UON este tensiunea punctului O faţã de pãmânt, iar I23 = E2 / 2Z. Din relaţia
de mai sus se obţine UON = 0,5 E1 . Tensiunile de restabilire pe fiecare pol ca valoare instantanee
sunt:
Polul 1:Tensiunea de restabilire u1 se obţine din însumarea tensiunii punctului O faţã de
pãmânt adicã a tensiunii UON cu o tensiune normalã de restabilire în regim monofazat cu
amplitudinea 2Evârf. Rezultã astfel amplitudinea 2,5 Evârf pentru polul 1. Polii 2 si 3: Dupã
deconectarea electricã pe faza 1, rezultã cã o baterie de condensatoare de capacitate C / 2 este
supusã tensiunii 3 Evârf. Intreruperea are loc la trecerea curentului i23 prin valoarea zero adicã cu
un defazaj în întârziere de π/2 faţã de trecerea curentului prin zero în faza 1. Intreruperea are loc
simultan în polii 2 si 3, care sunt parcurşi de acelaşi curent I23. Tensiunile de restabilire u2 şi u3
ating valorea maximã 3 Evârf, deoarece valoarea maximã aplicatã polilor 2 şi 3 este 2 3 Evârf.
In poli 2şi3 durata arcului electric este mai mare cu timpul t =π/2ω faţã de durata în polul 1.
Curentul în faza 2 trece prin valoarea zero în avans cu unghiul π/6 faţã de curentul în regim
trifazat, iar curentul din polul 3 trece în întârziere cu unghiul π/6 faţã de curentul corespunzãtor
normal.
3. ARCUL ELECTRIC IN APARATELE DE COMUTAŢIA
DINAMICA

La deconectarea circuitelor electrice în sarcinã sau pe defect, între elementele de contact ale
aparatelor de comutaţie (întreruptoare, contactoare etc.) apare un arc electric ai cãrui parametri
(tensiune, densitate de curent,duratã, lungime) depind de condiţiile locale din camera de stingere.
Existenţa arcului electric conduce la o solicitare suplimentarã, cauzatã de trasferul de energie din
coloana arcului electric cãtre piesele componente conductoare sau izolante ale aparatului. Aceastã
solicitare se manifestã prin supratemperaturi care pot solicita elementele de contact pânã la
vaporizare. Şi la închiderea unui aparat poate apare un arc electric între elementele de contact, dar
dacã viteza de închidere este suficient de mare efectul termic al acestui proces este neânsemnat.
Arcul electric (sau descãrcarea prin arc) este o descãrcare autonomã în gaze sau vapori,
care se caracterizeazã prin densitate de curent mare, cãdere de tensiune catodicã micã,
trmperaturã înaltã şi presiune mãritã a gazelor.

3.1 Formarea arcului electric în aparatele de comutaţie

In aparatele de comutaţie (de tip contactor, întreruptor) arcul electric apare la separarea
pieselor de contact, în procesul de deconectare al aparatului şi înainte de atingerea pieselor de
contact în procesul de conectare.
Formarea arcului electric la separarea pieselor de contact se poate urmãri schematic în fig.
3.1. Pânã în momentul t1 piesele de contact sunt în atingere fiind apãsate una contra celeilalte cu o

39
forţa suficient de mare pentru a obţine o tensiune suficient de scãzutã pe contact (10...30 mV),
relaţia (3.1), de exemplu pe contactul punctiform.
= R ⋅ I =  + ss 2  I ≈ 10...30mV
ρ R
U (3.1a)
 2a π ⋅ a 
In intervalul t1 - t2 forţa de apãsare scade, aparatul se deschide, punctul de contact se diminueazã ca
arie. rezistenţa electricã de contact creşte, metalul se încãlzeşte ridicându-şi temperatura pânã la
temperatura de topire. In aceastã situaţie tensiunea pe contact este;
U = 2 L( TΘ2 − T02 ) (3.1b)
unde TΘ este temperatura de topire a metalului. In momentul t2 se ajunge la o punte de metal lichid.
In momentul t3 se terminã încãlzirea metalului şi se produce vaporizarea acestuia în mod exploziv.
Rezultatul este formarea de plasmã în locul format anterior de puntea metalicã. Dupã formarea
plasmei are loc vehicularea purtãtorilor de sarcinã care, din cauza sarcinilor spaţiale, în faţa
catodului mai ales, dar şi în faţa anodului, distorsioneazã puternic câmpul electric. Astfel se produce
un gradient puternic (~ 109 V/m) în faţa catodului., din care se extrag electroni prin efect de câmp
electric, dar şi prin efect de încãlzire al catodului în zona petei catodice.
Procesul descris pânã la acest stadiu corespunde formãrii arcului electric scurt mai ales
aparatele de comutaţie în vid. Dacã arcul se lungeşte, prin depãrtarea piesei mobile de contact şi
piesele de contact nu sunt în vid, intervine ionizarea gazului din mediul ambiant ca suport pentru
vehicularea purtãtorilor de sarcinã.
Deci arcul electric este un flux de electroni şi de ioni, care are în zona sa centralã o
temperaturã foarte ridicatã. Fluxul de electroni şi de ioni constituie miezul arcului, zona sa axialã, a
cãrui secţiune are o valoare anumitã pentru o presiune a mediului înconjurãtor datã şi este
proporţionalã cu intensitatea curentului din arc. Aceastã parte a arcului electric, de luminozitate
intensã, este de fapt coloana lui, care are conductibilitatea electricã cea mai mare, prin care trece
aproape 100% dindecurent.
Fig 3.1 Diagrama principiu la formarea arcului
electricLa apropierea pieselor de contact una faţã de cealaltã, atunci când are loc închiderea
întreruptorului, are loc o strãpungere, dacã tensiunea este ridicatã. Formarea arcului electric la
închiderea contactelor se datoreste în pincipal curentului capacitiv, cele douã contacte formând
armãturile unui condensator.

3.2. Caracteristicile de ardere ale arcului electric

Sunt funcţiile ua = f(i) şi ua = f(l), care caracterizeazã în cazul de faţã însuşiri ale arcului,
stabilit între contactele aparatelor de comutaţie ( ua - cãderea de tensiune pe arc; i - curentul prin arc
şi l - lungimea arcului, de obicei, ecartul dintre contacte).
In regim staţionar (când arderea arcului este stabilã la i= constant si l = constantã)
caracteristica tensiune - curent ua = f(i), în cazul arcului de curent continuu, se numeste
caracteristicã staticã, iar în cazul arcului de curent alternativ carcteristicã dinamicã.
Dacã arcul de curent continuu sau de curent alternativ arde în regim nestaţionar (ardere
instabilã i = var, l = var),ca, de exemplu, arcul dintre contacte care se stinge rapid în timpul
deconectãrii circuitelor, funcţiunea ua = f(i) este o caracteristicã dinamicã.
Caracteristica staticã tensiune-curent pentru arcul de curent continuu este prezentatã în fig.
−3
= α + (β + l ) ⋅ γ ⋅  ln 
i
3.2, construitã cu relaţia: u (3.2.).
 δ

40
unde; α, β, γ, δ sunt constante de material, care au urmãtoarele valori pentru Ag, Cu, W: α =26V;
βCu= 1,3cm; βAg= 1,1cm; βW= 1,6cm; γ =5 400V/cm; δ = 7,4 ⋅10−3 A. Cu constantele de material din
relatia (3.2) se aratã legatura între parametri electrici şi cei geometrici ai arculi electric.
Analizând alura caracteristicilor din fig. 3.2, se constatã în primul rând cã spre deosebire de
cãderea de tensiune pe conductoarele metalice, care este proporţionalã cu curentul, cãderea de
tensiune pe arc descreşte odatã cu creşterea curentului. Carcterul descendent al curbei ua = f(i) se
datoreşte proceselor ionizãrii şi deionizãrii care au loc în spaţiul de arc.
Când arcul arde în aer liber, la curenţi mici, caracteristica ua = f(i) are alura cãzãtoare, iar la
curenţi mai mari, aceastã curbã devine o dreaptã paralelã cu axa abcisei, corespunzãtoare curentului.
La densitãţii de curent foarte mari la elctrozi, caracteristica poate deveni crescãtoare.
Arcul electric este o descãrcare electricã autonomã în gaze care se caracterizeazã prin: densitate
mare de curent, temperaturã înaltã, presiune mare a gazului (atmosfericã sau mai mare) şi cãderea
micã de tensiune (un gradient mai mic al tensiunii în coloana arcului 10...20V/cm).

Caracteristica principalã a descãrcãrii în gaze este proprietatea spaţiului de gaz, în general

izolant, de a deveni conductor electric. Connductibilitatea gazului este determinatã de densitatea
purtãtorilr de sarcinã liberã şi de viteza lor de deplasare spre cei doi electrozi şi variazã cu
densitatea, temperatura, natura mediului şi intensitatea câmpului electric.
Arcul electric în aparatele de comutaţie, ca fenomen de descãrcare electricã într-un gaz, este
puternic influenţat de condiţiile locale din camera de stingere, cum sunt lungimea arcului, cedarea de
Fig.3.2. Diagrama u=f(i) pentru arcul electric
cãldurã, intensiatea curentului şi felul curentului (alternativ, continuu).
Descarcarede autonomã
current continuu
este caracterizatã prin existenţa unei ionizari suficient de intense care
sã permitã formarea avlanşei de electroni şi de ioni.
Trecerea din descãrcarea neautonomã în cea autonomã are loc atunci când nu mai este
nevoie de un agent exterior de ionizare. Procesul de ionizare este dependent de câmpul electric şi de
presiunea gazului respectiv.
Emisia de electroni de la suprafaţa catodului se face în douã feluri:
- emisie autoelectronicã produsã de un câmp electric intens în regiunea catodului;
- emisia termoelectronicã.
Emisia autoelectronicã are loc la primele momente dupã desfacerea contactelor când,
distanţa dintre ele fiind foarte micã, apare un gradient de tensiune foarţe mare, care produce
smulgerea de electroni de la suprafaţa catodului. La deschiderea contactelor acest gradient de
tensiune scade foarte repede, întrucât distanţa dintre contacte creşte foarte repede.
Emisia de electroni de la suprafaţa catodului nu înceteazã cu încetarea emisiei
autoelectronice, deoarece continuã emisia termo-electronicã de la suprafaţa încãlzitã a petei
catodice care a început de fapt din momentul desfacerii contactelor.
Procesul de ionizare în coloana arcului se datoreşte în cea mai mare parte temperaturii înalte
a gazului, ionizarea termicã fiind în acest caz fundamentalã şi practic singura care contribuie la
dezvoltarea şi menţinerea arcului electric.
Partea centralã a arcului are o temperaturã foarte înaltã, de 5000 - 10 000 K şi în unele cazuri
ajunge la 50 000 K. Aceastã temperaturã depinde de întensitatea curentului, de natura mediului
ambiant şi de presiunea acestuia. Prin aceastã parte centralã trece cea mai mare parte a fluxului de
electroni. La trecerea curentului prin zero (în cazul curentului alternativ) temperatura scade pânã la
1000 - 2000 K.
La temperaturi foarte înalte din coloana arcului, atomii şi moleculele gazului capãtã viteze
mari, respectiv energii cinetice mari. La ciocnire apar particule încãrcate cu electicitate de semn

41
contrar, electroni şi ioni. Ionizarea termicã a gazelor are loc la temperaturi 8 000 - 10 000 K, iar a
vaporilor de metal la 4 000K. In arcul electric care se formeazã la întreruperea unui circuit existã
întotdeauna vapori metalici, deci pentru ca sã se producã ionizarea termicã este nevoie ca
temperatura sã aibã valoarea de peste 4 000 - 5 000 K.
Din cele de mai sus rezultã cã dintre toate tipurile de ionizãri posibile, ionizarea termicã este
ceea care menţine arcul. De aici rezultã cã mãsura cea mai potrivitã pentru stingerea arcului electric
este îndepãrtarea cãldurii din spaţiul de arc, deci scãderea temperaturii.
Scãderea temperaturii gazului din coloana arcului nu numai cã înlãturã sursa de ioni şi
electroni, dar contribuie foarte mult la recombinarea particulelor pozitive şi negative, obţinându-se
procesul care se cheamã deionizare. Procesul de deionizare în spaţiul de arc are loc simultan cu
procesul de ionizare şi, cât timp arcul arde stabil, ele se gãsesc în echilibru. In stadiul de aprindere şi
dezvoltare a arcului, procesul de ionizare este preponderent , iar în stadiul de stingere - procesul de
deionizare.
Procesul de deionizare se realizeazã prin: a) recombinarea particulelor încãrcate.
Fenomenul de recombinare constã în aceea cã douã particule încãrcate cu sarcini pozitive şi negative
care se ating îşi neutralizeazã sarcinile electrice şi formeazã o particulã neutrã. In coloana arcului se
recombinã ioni de sens contrar. Procesul de recombinare este însoţit de emisie de cãldurã.
Intensitatea de recombinare este cu atât mai mare cu cât gradientul câmpului electrc este mai
mic. Deasemenea depinde de natura şi temperatura gazului, precum şi de secţiunea şi lungimea
arcului. b) Difuziunea ionilor este al doilea proces de deionizare a arcului şi constã în deplasarea
particulelor încãrcate din zona arcului, cu concentraţie mare de sarcini eletrice, în mediul
înconjurãtor cu concentratie mai micã de sarcini. Se ştie cã în gaze nu poate persista mult timp o
modificare localã a stãrii lui. Legile difuziei se deduc din teoria cineticã a gazelor, care spune cã ioni
care difuzeazã în mediul ambiant pierd sarcinile lor prin recombinare cu ionii negativi care se gãsesc
în mediul înconjurãtor. Difuzia produce deci o micşorare a numãrului de ioni din arc, micşorând
conductibilitatea arcului.
Intensificarea recombinãrilor în mediul înconjurãtor se obţine prin suflarea arcului cu un gaz
relativ rece şi neionizat. Acest suflaj, mãrind diferenţa de temperaturã dintre arc şi mediul
înconjurãtor, contribuie direct la intensificarea difuziei. Acelaş rezultat se obţine şi prin deplasarea
arcului în mediul ambiant.
Difuzia depinde de diferenţa dintre temperatura arcului şi temperatura mediului ambiant,
precum şi de raportul dintre perimetrul arcului şi secţiunea sa şi lungimea arcului.

3.3. Arcul electric de curent continuu şi stingerea sa

Arcul reprezentând simultan un proces electric şi termic, condiţiile de rãcire a arcului

influienţeazã caracteristica tensiune - curent. Cu cât arcul se rãceşte mai intens cu atât va creşte
cãderea de tensiune pe arc la un curent dat.
Arcul, care arde într-un mediu lichid, de exemplu, în ulei sau apã îşi creazã singur un înveliş
gazos, în consecinţã principial nu existã o deosebire între arcul care arde în gaze sau în lichide.
Deosebirea principalã constã în aceea cã la ardere arcului în mediu lichid cãderea de tensiune pe arc
este considerabil mai mare, deoarece în acest caz o parte din energia degajatã în arc se cheltuieşte
pentru vaporizarea lichidului. In mod asemãnãtor se producere o creştere a tensiunii pe arc, în
comparaţie cu arcul care arde liber, şi în cazul când arcul arde într-un tub izolat.
Caracteristica tensiune curent a arcului de curent continuu este datã în fig. 3.3. Forma acestei
curbe este determinatã de procesul de ionizare şi deionizare (descris în pargr. 3.2)a spaţiului de arc.

42

Fig. 3.3 Caracteristica teniune-curent a arcului de c.c.

 Arcul electric ia naştere între contactele întreruptorului la o tensiune ua care se numeşte
tensiune de aprindere (sau de arc) şi care depinde de distanţa între contactele arcului, de temperatura
şi presiunea mediului din camera de stingere, de temperatura şi materialul contactelor etc. Dacã
viteza de variaţie a curentului nu este mare, tensiunea arcului se micşoreazã când curentul creşte. In
fig. 3.3 curba a - b este caracteristica, tensiune – current, staticã a arcului. Dacã încã de la punctul b
curentul arcului se va micşora cu vitezã mare se obţine curba b - c, adicã caracteristica dinamicã a
arcului, este situatã sub caracteristica staticã.
Tensiunea arcului us, corespunzãtoare curentului care tinde spre zero, se
numeşte tensiunea de stingere us.
In curent continuu stingerea arcului electric este mai grea decât în curent alternativ unde
curentul trece prin zero. Viteza de stingere este în mare parte depedentã de elementele constructive
ale camerei de stingere.

3.4. Arcul electric de curent alternativ şi stingerea sa

Arcul de curent alternativ spre deosebire de arcul de current continuu se caracterizeazã

printr-un proces dinamic.
Proprietãţile arcului de curent alternativ depind în mare mãsurã de acţiunea mediului
ambiant asupra sa. In cazul unei acţiuni slabe, ca de exemplu arderea arcului electric în atmosferã
liniştitã de aer, inerţia termicã a coloanei arcului este aşa de mare, încât temperatura gazului din axul
arcului se modificã puţin în timpul unei semiperioade a curentului alternativ. Ca rezultat al acestui
fapt, curentul îşi schimbã sensul, aproape în acelaş mod ca la trecere sa printr-un conductor metalic.
In acest caz trecerea curentului prin zero nu creeazã nici o proprietate nouã coloanei arcului. Acest
arc electric care nu este supus acţiunii dispozitivelor speciale pentru intensificarea deionizãrii
coloanei sale se numeşte arc liber.
Cu totul altfel se comportã coloana arcului de curent alternativ în condiţii de deionizare
intensã, ca de exemplu într-un curent de gaz. In acest caz diametrul coloanei arcului urmãreşte
aproape sincron variaţia curentului. La apropiere curentului de zero, coloana arcului se prezintã ca
un fir subţire, care poatã sã se distrugã într-un timp foarte scurt (câteva zeci de microsecunde). In
aceste condiţii, fenomenul se petrece ca şi cum în fiecare semiperioadã arcul s-ar stinge şi s-ar
aprinde, iar stingerea definitivã depinde de raportul dintre viteza de restabilire a rigiditatii dielectrice
a coloanei arcului şi viteza de creştere a tensiunii de restabilire pe contacte dupã trecerea curentului
prin zero.
O deionizare intensã a spaţiului arcului se realizeazã printr-o acţiune activã a mediului de
stingere, cum ar fi suflarea cu gaz sau lichid etc., prin aducerea în contact a coloanei arcului cu
pereţi izolanţi, prin împãrţirea lungimii arcului într-o serie de arcuri scurte etc. Tensiunea arcului
poate reprezenta o valoare neglijabilã în raport cu tensiune reţelei (1-2%), In timp ce vârful
tensiunilor de aprindere a arcului poate sã atinga valori importante. In comparaţie cu arcul liber,
caracteristica tensiune-curent dinamicã a arcului în condiţii de deionizare intensã suferã modificãri.
In figura 3.4 sunt arãtate pentru comparatie caracteristicile tensiune - curent ale unui arc liber 1 cu o
deionizare slabã şi unui arc cu intensã deionizare a spaţiului, 2, a cãrui tensiune de aprindere este cu
mult mai mare decât tensiunea arcului. In condinţiile intensei deionizãri, sunt determinante
fenomenele legate de momentul trecerii curentului prin zero. Stingera arcului de curent alternativ
poate fi formulatã în general în felul urmãtor: dacã rigiditatea dielectricã a spaţiului arcului,dupã
ce curentul ajunge la valoarea zero, rãmâne tot timpul mai mare decât tensiunea reţelei care se
restabileşte, arcul se stinge definitiv şi invers .Exprimarea graficã a acestei situaţii este arãtatã în

43
 figura 3.5, In care s-au notat cu a curba de restabilire a tensiunii aplicatã spaţiului de arc dupã
trecerea curentului prin zero, cu b si c - douã curbe de restabilire a rigiditãţii a spaţiului .
Coloana arcului dupã trecerea curentului prin zero pãstrezã încã o conductibilitate
apreciabilã, care scade repede în timp, în cazul stingerii arcului şi creşte dacã arcul se reaprinde. De
aceea stingerea definitive sau reaprinderea arcului în condiţiile unei deionizãrii intense ale coloanei
arcului este determinată de întrecerea între douã procese rapide -- modificarea conductibilitãţii
spaţiului arcului şi a tensiunii care se restabileşte la bornele lui.
Formarea rigiditãţii dielectrice a spaţiului de arc este un proces determinat în primul rând de
acţiunea dispozitivelor de stingere a arcului, de natura mediului în care s-a produs arcul etc.
Formarea rigiditaţii dielectrice a spaţiului de arc în condiţiile unei deionizãri intense este partea
principalã a fenomenului complex de stingere a arcului electric în curent alternativ. Restabilirea
rigiditãţii dielectrice a spaţiului de arc se realizeazã pe diferite cãii în funcţie de dispozitivele de
stingere, de mediul de stingere, de modul de introducere a mediului de stingere etc.
Procesul de stingere are loc diferit pentru arcurile scurte şi pentru arcurile lungi.
Stingerea arcului scurt. Se va examina momentul treceri curentului prin zero în arcul care
arde între electrozi aflaţi la o distanţă foarte micã unul de altul (circa 1 mm). Arcul va reapãrea în
semiperioada urmãtoare a curentului alternativ dacã se va aplica o tensiune suficientã pentru a
asigura
Fig. gradientultensiune-curet
3.4. Caracteristica necesar lângã noul catod la schimbarea polaritãţii. Se ştie cã pentru smulgerea de
electroni din suprafaţa catodului este necesar un gradient de tensiune de circa 300 kV/cm. Dacã
a arcului de current alternativ
gradientul ar rãmâne constant în lungul spaţiului de arc, atunci pentru ca sã se producã un arc pe un
spaţiu de 1 mm ar fi necesar o tensiune de circa 30kV. In realitate, arcul se reaprinde dacã tensiunea
trece de 130-25o V datoritâ repartizãrii neuniforme a tensiunii în lungul spaţiului de arc.
Rigiditatea iniţialã Uo depinde de starea electrozilor şi de materialul lor. Stingerea arcului
scurt ca şi a arcului lung depind de viteza de restabilire a tensiunii aplicatã spaţiului de arc, precum
se vede în figura 3.6.
Fig.3.5. Reprezentarea grafică a stingerii
O caracteristicã de stingere a arcului scurt este influienţa importantă a rigiditãţii iniţiale a spaţiului
sau a reaprinderii arcului electric după
scurt asupra
trecerea curentuli prin zero
procesului de stingere a arcului.
Dacã amplitudinea tensiunii de restabilire întrece rigiditatea dielectricã a spaţiului, atunci
este necesar pentru stingerea arcului ca acesta sã fie împãrţit în mai multe spaţii, legate în serie. In
cazul legãrii în serie a mai multe spaţii, rigiditatea unei astfel de coloane poate sã nu fie egalã cu
Fig. 3.6. Reprezentarea grafică a
suma rigitãţilor spaţiilor singulare. Valoarea tensiunii totale pentru reaprinderea arcului într-un astfel
stingerii sau reaprinderii arcului
de spaţiu
electric scurt
multiplu este influienţatã de repartiţia neuniformã a tensiunii de restabilire pe fiecare spaţiu
separat. Gradul de neuniformitate a repartiţiei tensiunii de restabilire este influienţat de capacităţile
diferitelor spaţii faţã de pãmânt.
Pentru mãrire rigiditãţii unui astfel de dispozitiv este necesar sã se uniformizeze repartiţia
tensiunii în lungul coloanei, ceea ce se obţine prin şuntarea elementelor separate sau grupelor de
elemente cu rezistenţe sau capacitãţi.
Dispozitivele de stingere cu spaţii scurte şi-au găsit o aplicare destul de răspândită în
aparatele de joasă tensiune. La întreruptoarele de înaltă tensiune aceste dispozitive se folosesc relativ
mai puţin şi anume la tensiui medii.
Stingerea arcului lung. La arcurile electrice lungi fenomenele de lângă electrozi au o
importanţă secundară. Într-adevăr dacă în acest caz arcul se stinge la câteva mii de volţi, tensiunea
de ordinul 250 V, necesară pentru începerea descărcării lângă suprafaţa catodului, nu are nici o
importantanţă cantitativă. Procesul de restabilire a rigidităţii dielectrice în spaţiul arcului lung se
petrece cu totul altfel decât în cazul arcului scurt şi anume prin deionizarea gazelor care alcătuiesc
coloana lui prin împărţirea acesteia.

44
 În cazul ionizării active, coloana arcului de curent alternativ este supusă acţiunii intense a
mediului ambiant, în care disipă continuu puterea pe care o primeşte din reţea. Ca rezultat al acestor
procese, gradul de ionizare al coloanei reziduale poate să crească sau să descrească.
Din acest punct de vedere, începutul stingerii arcului trebuie considerat înainte de trecerea
prin zero, bilanţul energetic al coloanei arcului devine negativ, adică puterea disipată întrece puterea
primită şi rezistenţa spaţiului de arc înceapă să crească. Când curentul atinge valoarea zero se
întrerupe complet primirea de putere în arc, dar disiparea ei continuă cu intensitate mare.
Pentru stingerea arcului electric este necesar să se preia în special rezerva de energie aflată în
coloana reziduală a arcului după trecerea curentului prin zero, întrucât temperatura înaltă a gazului
este sursa de noi ioni şi electroni atât timp cât temperatura nu scade sub nivelul ionizării termice.
Se menţionează că scăderea mai departe a temperaturii contribuie activ la dispariţia
purtătorilor de sarcină rămaşi în coloana arcului prin intensificarea recombinării lor.
Atomii formaţi sunt mai mobili şi difuzează uşor din coloana arcului în spaţiul
înconjurător.În zona temperaturilor joase (pe suprafaţa coloanei arcului şi dincolo de limitele ei),
atomii se unesc din nou şi se recombină în molecule cedând căldură. Astfel se realizează transportul
de căldură din zona arcului în spaţiul înconjurător. În momentul trecerii curentului prin zero şi în
timpul restabilirii tensiunii, coloana arcului lung nu-şi pierde total conductibiltatea.
Această conductibilitate, numită şi conductibilitate reziduală, are în momentul trecerii curentului
prin zero o valoare apreciabilă, apoi scade şi după aceasta, fie continuă să scadă pînă la stingerea
totală a arcului, fie că după atingerea unei valori minime începe din nou să crească. În
întreruptoarele de înaltă tensiune, curentul de arc este funcţie nu numai de timp, ci şi de distanţa
între contactele care se deplasează. Din această cauză, parametrii arcului electric: temperatura,
presiunea şi compoziţia gazelor, diametrul coloanei arcului şi turbulenţa depind atât de timp, cât şi
de condiţiile locale din întreruptor.

Cap. III. CONTACTE ELECTRICE

3.1. Generalităţi
In sensul cel mai general, legătura electrică de contact constituie ansamblul constructiv cu
ajutorul căruia se realizează o legătura electrică într-un nod comun sau mai multe conductoare
pentru a se permite trecerea curentului de conducţie de la unele conductoare la altele. Locul de
atingere a acestor conductoare se numeşte contact electric, iar suprafaţa de atingere care realizează
contactul constituie suprafaţa de contact.
Contactul în calitate de element de circuit reprezintă o rezistenţă electrica care are doua
valori. In stare închisă rezistenţa contactului trebuie să aiba o valoare foarte mică, iar în stare
deschisă rezistenţa trebuie să fie foarte mare, de ordinul M Ω.
Contactele sunt părţile cele mai solicitate ale aparatelor. Ele sunt supuse în timpul
funcţionării la o puternică încălzire, apoi la o mare uzură datorită ciocnirilor şi frecărilor în timpul

45
operaţiilor de închidere,deschidere şi alunecare, mai ales la acţiunea distrugătoare a arcului electric
produs în momentul întreruperii şi stabilirii curentului în circuit.
Orice legătura bună de contact trebuie să aibă urmatoarele însuşiri: să realizeze o legătură
sigură, să aibă rezistentă mecanică, să nu se încălzească peste valoarea maximă admisibilă când este
parcursă de curentul nominal (de durată), să posede stabilitate termică şi electrodinamică la trecerea
curenţilor de scurtcircuit şi să reziste la acţiunea agenţilor externi.

3.2 Clasificarea contactelor electrice

In funcţie de condiţiile de exploatare, de caracterul uzurii şi aspectului constructiv,
contactele se pot grupa în două tipuri principale: staţionare când piesele conductoarelor în atingere
se afla în repus, şi mobile,când piesele se afla în mişcare una faţă cealalta. Cele staţionare pot fi la
rândul lor fixe (permanente) sau intermitente (nepermanente).
Contactele fixe se realizează prin îmbinarea mecanică a conductoarelor cu ajutorul clemelor,
şuruburilor, niturilor, lipirii, sudării etc.
Cele intermitente pot să fie închise sau deschise, după necesitaţile exploatării .
Aparatele electrice sunt legate la circuitele exterioare prin intermediul contactelor de
racordare denumite borne, care de obicei sunt contacte fixe.
Contactele mobile (amovibile) pot fi de întrerupere (de deschidere şi închidere a circuitelor)
şi alunecătoare (glisante).
Contactele de întrerupere permit deschiderea pieselor de contact, întrerupând, restabilind
circuitul. Contactele de întrerupere se utilizeaza la întreruptoare, contactoare relee etc.diferind prin
puterea de rupere, curent şi tensiune şi în funcţie de acestea, diferind solicitarile lor în timpul
funcţionării.
Contactele alunecatoare permit deplasarea unei piese de contact faţă de cealaltă fară a
întrerupe circuitul, ca, de exemplu, legătura de contact la
reostate, colectoarele motoarelor electrice, tracţiune electrică.
La toate tipurile de contacte piesele care vin în atingere sunt
apăsate cu o forţa, care la contactele fixe este realizată cu
ajutorul şuruburilor, niturilor etc. iar la cele alunecătoare cu
ajutorul arcurilor. După aspectul geometric al suprafeţelor de
atingere se deosebesc (fig. 3.1): contacte punctiforme, între
doua sfere, între sferă şi plan, între cilindri încrucişaţi etc.;
contacte liniare, drepte sau curbe, între cilindri şi plan, muchie
de prismă şi plan etc; contacte de suprafaţa; plane sau curbe , între doua plane etc.
Din punct de vedere constructiv şi funcţional mai prezintă importanţă clasificarea contactelor
dupa modul deplasării pieslor de contact care fac legătura:
a) contacte frontale, când deplasarea contactului mobil în momentul atingerii cu contactul fix
se face perpendicular pe suprafaţa de contact;
b) contacte alunecatoare (glisante), când deplasarea contactului mobil, aflat permanent în
atingere cu contactul fix, se face paralel cu suprafaţa de contact;
c) contacte de rostogolire, când atingerea suprafeţelor de contact se face prin rostogolire;
d) contacte de frecare, care închiderea sau deschiderea contactelor este însoţită de fricţiunea
suprafeţelor care vin în atingere;
e) contacte cu frecare şi rostogolire.

3.3. Rezistenţa de contact, Rezistenţa de stricţiune, Suprafaţa de contact.

46
 La stabilirea unei atingeri între doua piese metalice, prin exercitarea unei forţe între piese, se
stabilesc punţi de trecere a curentului între proieminenţele microscopice ale suprafeţelor de atingere.
Aceste proieminenţe sau vârfuri există chiar dacă suprafeţele au fost prelucrate cu cel mai mare grad
de fineţe posibil .Sub acţiunea forţei de apăsare, piesele de contact se vor atinge în maximum trei
puncte. Prin locul de contact ale acestor proieminenţe, curentul electric se stabileşte întocmai ca în
masa metalului.
Ceea ce caracterizeaza contactul de restul metalului este numai formarea
unor locuri înguste pentru trecerea curentului, ca în figura 3.2. În aceste
locuri înguste, densitatea de curent este mare. Rezisteţa contactului constă
în rezistenţa locurilor înguste şi este de natura metlică. Rezistenţa de
contact este mai mare de cât rezistenţa electrică a unui conductor, deoarece
apar îngustări în locul de trecere a curentului.Aceasta rezistenţă se numeşte
rezistentă de strcţiune. Cu cât forţa de apăsare este mai mare cu atât
rezistenţa de contact este mai mică , ca urmare a deformaţiilor plastice.
Suprafeţele metalelor se acoperă, imediat dupa expunerea lor în aer,
cu o pelicula moleculara de apă şi oxigen. Rezistenţa de contact creşte
odată cu formare peliculelor la suprafaţă pieselor de contact, pelicule care
au o rezistenţă electrică mare. Numai contactele (din metale nobile) realizate în vid au atingere
perfect metalică.
l
Plecând de la relaţia R=ρ de calcul a rezistenţei se constată că mărimea ariei intervine
A
decisiv în valoarea rezistenţei de contact, şi mai puţin gradul de prelucrare a
suprafeţelor.Deasemenea forţa de apăsare are un aport important în reducerea rezistenţei de contact.
Aria reala totala de contact Ar se calculeaza cu relaţia:
n
F
Ar = ∑ ai = (3,1)
1
H i

unde: - ai microsuprafeţele de contact, apărute după deformaţiile plastice,

- F forţa de apăsare
- H duritatea (rezistenţa de deformare) materialului.
Dacă se măsoară căderea de tensiune pe un contact electric parcurs de curent continuu I,
atunci în baza legi lui Ohm avem: Rc = Rs + Rp. Potrivit cercetarilor teoretice şi experimentale
s-a determinat că Rc adică rezistenţa de contact se compune din două părţi , rezistenţa de stricţiune
Rs şi rezistenţa peliculară Rp.

3.31. Rezistenţa de stricţiune a locului de contact sferic

In practică se întalnesc destul de des contacte
sub forma sferică
In figura 3.3, s-a reprezentat ca semispaţiile A şi B fac contact
între ele printr-o sferă metalică de raza a de conductibilitate
infinită. Această sferă modelează vârful de contact şi în consecinţă
raza sferei este foarte mică. In aceste condiţii liniile de curent sunt
radiale, iar suprafeţele echipoteţiale semisfere concentrice
Rezistenţa dR între doua semisfere situate la distanţa radiala dr
este:

47
 ρdr ρ ρ
dR= 2 ; Rs = ; R = 2Rs = ; (3.2)
4πr 2πα πα
unde : - Rs rezistenta de strictiune a unei semisfere;
- R Rezistenta de strictiune a ambelor semisfere.
3.32. Rezistenţa de stricţiune a locului de contact elipsoid
Dacă se considera că elipsoidul este turtit, suprafaţa de contact este o elipsă. In acest caz se
consideră că atât elipsoidul de bază cât şi mediul care delimitează suprafaţa elipsoidului au
conductivitate infinită, iar mediul conductor între suprafeţele elipsoizilor au conductivitate
constantă. Numai în acest caz suprafeţele celor doi elipsoizi sunt suprafeţe echipotenţiale în câmpul
magnetic staţionar, iar liniile de curent sunt ortogonale la suprafeţele elipsoizilor.
Pe baza analogiei menţionate, dacă se admite că elipsa de contact este chiar un cerc, rezistenţa
de stricţiune cuprinsă între semielipsoidul de bază şi un semielipsoid confocal este:
ρ  µ
Rs = arctg  . (3.3)
2πα  a 
Dacă în loc de un elipsoid se consideră un semispaţiu, µ tinde catre ∞ , iar relaţia 3.3 devine :
ρ π ρ
Rs = 2πa ⋅ 2 = 4a
⋅ (3.3b) Rezistenţa de stricţiune totală este de doua ori mai mare adică:
ρ
R= 2a ⋅ (3.4) Suprafaţa de contact este un elipsoid turtit cu semiaxele egale, adică α =ß=a

3.33.1 Influienţa forţei de apăsare pe suprafeţele de contact asupra rezistenţei de

stricţiune
Dacă asupra unui corp metalic se exercita forţe mecanice, acesta se deformează. Dacă apăsarea
nu este mare, deformaţia va fi elastică, dacă apăsarea depăşeste o anumită limită pentru materialul
respectiv, atunci corpul se deformeaza plastic în locul de contact, apărând o deformaţie remanentă.
Deformaţia elastică – Când deformaţia este pur elastică şi suprafeţele iniţiale de contac sunt
două sfere, este important să determinăm r0 , raza suprafeţei de contac; r0 = 0.86 ⋅ 3 FE⋅r ;
Unde: - r, raza de curbură a suprafeţelor de contact;
- F, forţa de apăsare pe suprafeţele de contact;
-E, modulu de elasticitate a metalelor de contact.
Când contactul se realizează între o sferă şi o suprafaţă plană, executate din acelaş material,
fier, nichel , cupru,etc. r0 = 1,11 ⋅ 3 FE⋅r
1,5
In centrul suprafeţei de contact presiunea atinge valoarea maximă şi este egală cu; p = 3
⋅F
π ⋅ r0
In cazul deformaţiilor elastice rezistenţa de stricţiune Rs depinde r.
Deformaţia plastică – La creşterea forţei F gradul de deformaţie creşte, şi după ce ea atinge
limita elascităţii începe deformaţia remanentă în forma curgerii plastice sau a distrugerii
Relaţia între rezistenţa de stricţiune şi forţa de apăsare pe suprafaţa de contact este :
E
Rs = 0,58 ρ⋅ F⋅r
; (3.5)
La deformaţie plastică pe întreaga suprafaţă de atingere, F este; F = Ar fc = Ar ∙ H= π ⋅ H ⋅ r0
2
·

48
unde: - fc limita de curgere [Nm¯² ]; ro - raza suprafeţei de atingere ;H- rezstenţa la strivire[Nm ¯²].
Rezistenţa la strivire H nu este identică cu duritatea Brinell, de aceea se numeşte duritate de
contact. Pentru deformaţiile plastice rezistenţa de stricţiune se determină cu relaţiile 3.6 şi 3.7.
H Hm
Rs = 0,89ρ· F
; (3.6) pentru piese din materiale diferite Rs = 0,89(ρ1+ρ2) F
; (3.7)

în care : ρ1 şi ρ2 - rezistivităţile materialelor în contact [ Ω m]; iar Hm -rezistenţa la strivire

a materialului mai moale, [Nm¯² ].
Cum în practică contactul se realizează mai ales multipunctiform, se recomandă să se
folosească pentru calculul rezistenţei de stricţiune formula (3.8)
Rs= k· F − m ; (3.8)
în care: k coeficient care depinde de; ρ,H,Ac şi de prelucrarea suprafaţei de contact.
m - coeficient care depinde de forma contactelor şi de numarul punctelor de contact, iar
m=0,5 pentru contact punctiform; (0,5-0,7) pentru contact liniar şi (0,7-1,0) pentru contact plan;
valorile coneficientului k sunt date în tabelul de mai jos, pentru principalele materiale de
contact:
___________________________________tab.3.1___________
Material k
____________________________________________________
Ag - Ag 0,0610¯ ²
Cu - Cu 0,1410¯ ²
Cu - Am 0,3810¯ ²
Am - Am 0,6710¯ ²
Am - Ol 3,0410¯ ²
Cu - Ol 310¯ ²
____________________________________________________
Locul de contact poseda o rezistenţa sporită şi ca urmare se va încălzi suplimentar.

3.4 Solicitările termice ale contactelor electrice.

Prin temperatura de încălzire a contactului se va întelege temperatura celui mai cald loc al
legăturii de contact.
In tabelele 3.2. se prezintă solicitarile termice maxim admisibilie (temperaturi şi
supratemperaturi) ale contactelor la funcţionare de durată.
La trecerea curentului prin contact, în regim staţionar, cea mai mare parte din căldura

49
dezvoltată este concentrată într-un volum redus din vecinatatea suprafeţelor de conducţie.
Pentru o funcţionare sigură a contactelor,este necesar ca temperatura θc a locului de contac
să nu depăşească temperatura de înmuiere a metalului θ i a locului de contact (la care începe
recristalizarea metalului şi, deci , scade sensibil rezistenţa mecanica a acestuia); deasemenea trebuie
ca θ i să fie mult mai mic ca temperatura de fuziune θf a metalului (valoare la care poate să apară
sudura contactelor).
Căderea de tensiune pe locul de contact : Uc = Rs·I reprezinta o importantă indicaţie asupra
calităţii îmbinării prin contact şi asupra încălzirii locului de contact. Astfel, în raport de valoare
căderii de tensiune Uc , se poate aprecia valoare încălzirii locului de contact.
Din funcţia Uc = f(I) ; rezultă că pentru acelaş tip de contact, există o valoare I a curentului
pentru care încălzirea τ c a locului de contact este egală cu încălzirea maxim admisă (vezi tab.3.2).
Valoarea maximă admisă a curentului care poate străbate în regim permanent locul de
contact, este dată de relaţia:

Iadm =(0,5 ÷ 0,8)·Ii =(0,5 ÷ 0,8)·

U i

R s
în care Ii reprezintă valoarea curentului la care începe înmuierea materialului contactelor.
La construcţii de aparate electrice, căderea de tensiune Uc pe contacte proaspăt curătate
(adica în proiectare) este cuprinsă între urmatoarele limite:
- La relee Uc=(0,5 ÷ 0,8)·Ui
- La aparataj de joasă tensiune;- contacte în aer Uc=(2-30) mV
- contacte răcite cu apă sau ulei Uc=(30-40) mV
-La aparataj de înaltă tensiune Uc=(2-60) mV.
iar valoare limită a căderii de tensiune pe contacte oxidate este până la 300 mV. Valoarea lui Rs se
calculeaza cu relaţia Rs= Uc /Iadm.

50
 3.4.1 Solicitarea termica sub acţiunea curenţilor de scurtcircuit se caracterizează prin
următoarele particularităţi: a) procesul de încălzire decurge într-un timp foarte scurt; b) în
suprafeţele microscopice de contact densitatea de curent atinge valori foarte mari şi în consecinţă
solicitarea termică a acestor suprafeţe este considerabilă şi c) asupra pieselor în contact se
manifestă puternice solicitări electrodinamice repulsive, care, la forţe de apăsare reduse, pot duce la
topire şi apoi la sudare sub efectul termic al curentului foarte mare.
Curentul de surtcircuit care trece prin legătura de contact produce o creştere rapidă a
temperaturii căilor de curent. Această încălzire puternică, localizată într-un volum mic provoacă o
micşorare a rezistenţei de strivire şi a limitei de elasticitate a materialului contactului. Din această
cauză contactele trebuie dimensionate astfel încât temperatura lor să nu atingă, nici chiar pe o durată
scurtă, valori la care scade brusc rezisteţa mecanică a conductoarelor .
Pentru contactele executate din cupru, alamă sau bronz, temperatura maximă admisibilă la
scurtcircuit este 200 - 300 ºC, iar pentru contactele din aluminiu este 150 - 200 ºC.
In tabelul 3.5 sunt trecute valorile densităţilor de curent de stabilitate termică pentru cupru
şi alamă, la care se atinge temperatura de 250 ºC şi pentru aluminiu la 200 ºC, în funcţie de timpul
de trcere a curentului de scurtcircuit.
Tabelul 3.5.

In cazul contactelor fixe, elementul cel mai slab îl constituie legătura de contact strânsă cu
buloane de oţel.
Contactele mobile de întrerupere prin natura lor funcţională în condiţii de scurtcircuit vor
suferi puternice solicitări.Când un contact de întrerupere este în pozţtie închis, în cazul curenţilor
mari de scurtcircuit se poate produce sudarea contactelor datorită topirii materialului în zona
suprafeţelor de conducţie unde densitatea de curent creşte considerabil.
Când un contact de întrerupere se închide pe un scurtcircuit se poate produce, de asmenea,
sudarea contactelor, deoarece în momentul atingerii contactelor, presiunea pe suprafeţe este mică şi
căldura mare, care se dezvoltă în locurile de atingere, poate provoca topirea locală a materialului.
Pentru a împiedeca topirea şi sudarea contactelor trebuie ca viteza de închidere şi forţa de apăsare
sa fie cât mai mari.

51
 Deschiderea sub sarcină a contactelor de întrerupere întotdeauna este însoţită de un arc
electric care ia naştere între piesele care se îndepartează. La întreruperea curenţilor de scurtcircuit se
produce un arc de mare energie, care topeşte materialul contactelor, provocând uzura suprafeţelor de
contact. Stingerea rapidă a arcului de scurtcircuit se reuşeşte eficient cu ajutorul dispozitivelor de
stingere speciale.
Studiul comportării contactelor electrice la scurtcircuit a constituit de multa vreme o
importantă preocupare pentru mulţi cercetatori, care au propus numeroase metode practice de
rezolvare.
Evoluţia exponenţiala a temperaturii suprafeţei de conducţie se poate exprima cu relaţiile;

t T I Lπσ f
Tc(t) ─ To = (Tsc─To)[1- exp(- )]; Tsc=Tcf = coso β ; ß=
4λ F
; (3.9)
ν ∑
în care: Tc(t) - temperatura suprafeţei de conducţie la momentul t,[°K], To - temperatura într-un
punct îndepărtat al contactului ,[°K]; Tsc - temperatura staţionară a suprafeţei de conducţie ,[°K];
ν- connstanta de timp termică a sistemului de contacte,[ s]; I - curentul de suprasarcină, [A];
σf - rezistenţa de strivire la suprafaţa de contact, la temperatura limită Tcf, [Nm¯ ² ];
F
∑ - forţa de apăsare pe contact rezultantă , [N].
Dacă c şiλ sunt constante, constanta de timp termică se pote calcula cu aproximaţie cu relaţia 3.10
π ⋅ c ⋅ ρd ⋅ F
∑ = f (F )
ν= 24 ⋅ λ ⋅ σ f ∑ (3.10)
Temperatura (absolută) variabilă în timp a suprafeţei de conducţie la suprasarcină de scurtă
durată, determinată de un curent constant şi curentul limită de suprasarcină, care dureaza t=t 1, se pot
calcula cu relaţiile 3.11. de mai jos:
  t  
4λ ⋅ F∑  To − To exp − 1  
To t  ν 
Tc(t)= cos β [1-(1- cosβ) exp(- )]; If = arccos  : (3.11)
ν L ⋅π ⋅σ f T ( t ) − T exp − t1  
 c 1 o  ν  
 
S-a constatat experimental că ν este foarte redus şi pentru calcul se poate accepta T c=Tsc=To/cosβ.
Se menţionează că în relaţiile de mai sus sa neglijat influienţa rezistenţei peliculare Rp asupra
solicitărilor termice a contactelor. In realitate totdeauna pe suprafeţele care vin în cotact există
pelicule semiconductoare care pot mări sau micşora încălzirea contactului, în orce regim de
funcţionare.
3.5 Materialele utilizate pentru contacte

Trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii; să posede o mare conductivitate electrică şi

termică; din punct de vedere mecanic să fie dure şi rezistente; să fie rezistente la coroziune; pelicula
formată din oxizii metalului să fie conductoare de curent; să aibă temperatura înaltă de topire şi
vaporizare; să fie ieftine şi usor prelucrabile, iar materialele utilizate în contactele mobile să fie
rezistente la eroziune şi uzură.
Pentru contacte fixe, cu preponderenţă se folosesc, cupru, aluminiu, şi oţelul. Cuprul se
utilizează pentru curenţi mari, având o rezistivitate mică şi suficient de mare rezistenţa mecanică.

52
Aluminiu nu are rezistenţă mecanică să reziste la curenţi de scurtcircuit foarte mari, şi posedă o
rezistivitate mai mare. Argintul este un metal nobil, carecterizat printr-o rezistivitate electrică mică.
In construcţia contactelor electrice se poate folosi sub forma de acoperiri galvanice şi de piese
sudate sau placate
Pentru curenţi de medie şi mare intensitate contactele se execută din: cupru,bronz,wolfram-
molibden wolfram-platină, wolfram-platină-iridiu etc, precum şi din compoziţii metaloceramice.
In ultima vreme au început să se răspândească contactetele metaloceramice, şi contactele din
materiale sinterizate, care au uzură electrică mică, duritate mare şi se pot utiliza la curenţi mari. Se
folosesc sub forma unor plăcuţe (pastile), lipite pe suprafeţele pieselor de contact, care au
conductivitate electrica mai mare. Cele mai răspândite metaloceramice sunt: argint-wolfram, argint-
molibden, argint-nichel, cupru-wolfram, cupru-molibden etc.

3.6. Tpuri constructive de contacte

3.61. Contactele fixe sunt îmbinările

conductoarelor care în timpul funcţionării
aparatului rămân totdeauna închise, având
rolul de a realiza continuitatea permanentă a
circuitului. Ele se realizează prin strângere cu
buloane, sau şuruburi, la bare plate, fie cu
dispozitive intermediare cum sunt clemele de
legătură la conductori rotunzi. vezi figura
3.61.
3.62 Contactele de întrerupere sunt
legături de contact, mobile destinate pentru închderea şi deschiderea circuitelor electrice. Aparatele
care conţin contacte de întrerupere sunt: întreruptoarele, separatoarele, contactoarele, releele, etc.
Toate contactele de întrerupere au doua poziţii de imobilitate
bine determinate, una în poziţia circuit închis şi cealalta circuit
deschis. Distanţa maximă parcursă de contactul mobil între
aceste doua poziţii extreme este denumita cursa contactului.
Cursa contactului la rândul ei se compune din cursa de
rupere, care este parcursă liber de contactul mobil şi cursa în
contact (cursa moarta), care este parcursă de contactul mobil şi
fix împreună. Cursa în contact
serveşte pentru deplasarea
contactului fix peste cel mobil
şi totodată pentru comprimarea
arcurilor presoare, care asigură
apăsarea pe contacte.

53
 La unele aparate de comutaţie
de mare putere se utilizeaza doua
contacte distincte: un contact de
întrerupere principal denumit contact
de lucru şi un contact de întrerupere
suplimentar, denumit contact de
rupere ( sau de stingere). Contactul
de lucru are funcţiunea de a asigura
un bun contact. Contactul de rupere
este expus arcului electric, la
închiderea şi deschiderea circuitului.
Acest contact trebuie să aibă
rezistentă sporită la uzura prin arc şi mare capacitate termică pentru a nu depăşi limita de încălzire.
În acest caz în cursul operaţiei de închidere prima dată se ating contactele de rupere apoi cele de
lucru, iar la operaţia de deschidere se desfac prima dată cele de lucru şi apoi cele de rupere
(fig.3.63).
Contactele de rupere funcţionează în parlel cu contactele de lucru, iar la poziţia închis a
întreruptorului sunt parcurse numai de o fracţiune din curentul de sarcină.
3.6.3. Contactele alunecătoare. La maşinile electrice rotative pentru alimentarea rotorului
se utilizează sistemul de perii-colector sau perii-inele colectoare.
Contactul alunecător este mult utilizat
în tracţiunea electrică (fig.3.67.). Aici
piesele de contact de pe vehicul pot fi
confecţionate din metal
(oţel,cupru,aluminiu) sau din cărbune.
Firul de contact este de regulă din cupru.
După valoarea curenţilor de
întrerupt contactele de rupere se clasifică
în contacte pentru curenţi slabi (10mA--
10A) . contacte pentru curenţi mijlocii (10-- 900 A) şi contacte pentru curenţi tari (1000A până la
cateva zeci de mii de amperi).

54
 Cap.IV ELECTROMAGNETI

4.1 Generalităţii
Electromagnetul este un magnet temporar, a cărui acţiune de atragere sau de eliberare a unei
armături feromagnetice, este determinată de prezenţa curentului electric într-un circuit de excitaţie.
Principalele elemente componente ale elctromagnetului sunt: bobina de excitaţie parcursă de
curentul electric, armătura fixă şi armătura mobilă.
Electromagneţi sunt utilizaţi atât în construcţia aparatelor electice de comutaţie cât şi a unor
servomecanisme de ridicare şi transport, la realizarea cuplelor electromagnetice, fixarea pe maşini
unelte a unor piese ce urmeză a fi prelucrate. Deasemene electromagneţii pot intra în construcţia
electrovalvelor destinate a dirija circulaţia de aer comprimat sau ulei în dispozitive de acţionare.
In construcţia aparatelor electrice de comutaţie, electromagneţii sunt utilizaţi ca organ motor
în ansamblul contactoarelor, ruptoarelor, releelor, declanşatoarelor, întreruptoarelor, servind la
stabilirea sau întreruperea mecanica a unor contacte.

4.2 Clasificarea electromagneţilor

Clasificarea pote fi făcută după mai multe criterii, şi anume:

Dupa modul de lucr :electromagneţi de atrgere, la care armătura este atrasă dacă se excită
bobina şi electromagneţi de reţinere, la care armătura este eliberată (respinsă) dacă se excită o
bobină de comandă.
După forma constructivă: de tip plonjor, la care armătura mobilă executa o mişcare de
translaţie în axa bobinei de excitaţie; cu armatura executând mişcare de translaţie sau rotaţie,
armătura fixă având forma de I;U;E;sau manta.
-După felul curentului de excitaţie: de curent continuu şi de curent alternativ.
- După durata de exploatare: exploatare de durată continuă, intermitentă şi pe timp limitat.
-După rapiditatea de acţionare: normală, rapid şi întârziat.
-După felul deplasării armaturii mobile;cu mişcare de rotaţie ,cu mişcare de translaţie.
Mecanismele electomagneţilor trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii: să reziste în
condiţii grele de funcţionare; să aibă o construcţie robustă; comenzile să fie executate prompt şi în
timpul prescris; armătura mobilă să dezvolte lucrul mecanic proiectat pe toata durata cursei; să
suporte în bune condiţiuni un anumit număr de acţionări pe oră; curentul absorbit să nu depăşească
valoarea prescrisă; consumul de energie să fie cât mai redus.
Referitor la valorile tensiunii sursei de alimentare U în raport cu tensiunea nominală Un a
bobinei de acţionare, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:
-Să atragă armătura pentru U ≥ 0,85 Un
-Să elibereze armătura pentru 0,7 Un ≥ U ≥ 0,35 Un ;
- Să reţină armătura cu uşoare vibraţii la tensiunea U = 0,7 Un;
-Sa funcţioneze un timp nelimitat la tensiunea U= 1,05 U n;
Electromagnetul este un dispozitiv compus dintr-un circuit magnetic înlănţuit cu un circuit
electric în care polarizarea magnetică a materialului circuluitului magnetic este produsă de curenţii
electrici care parcurg înfăşurarea circuitului electric.
Forţa de tracţiune corespunzatoare întrefierului maxim este denumită forţa de atracţie
iniţială, iar forţa corespunzatoare întrefierului minim - forţa de atracţie finală denumită în mod
curent şi forţa portantă.Această forţă portantă este forţa maximă pe care o poate exercita
electromagnetul şi este egală cu forţa necesară desprinderii armăturii.

55
 4.3.1 Relaţii energetice

Aceste relaţii sunt utile pentru a stabili lucrul mecanic dezvoltat de electromagneţi la
excitaţia lor cu ajutorul curentului electric. Dar pentru aceasta este necesar să se cunoască energia
câmpului electromagnetic, sau inductivitatea electromagnetului
Energia câmpului magnetic
Din studiul generalizat al forţelor se cunoaşte expresia energiei magnetice acumulată într-o retea:
n B ⋅H
Wm = ∑ i ψ2
K =11
k k
(4.3.1) iar Wm = ∫∫∫
V ∑ 2
dV (4.3.2)

Expresia (4.3.2) reprezinta sub forma generală ,energia magnetică cuprinsă în volumul V
sumă. Ea exprimă localizarea energiei în câmp şi este valabilă în regim variabil, în timp ce expresia
(4.3.1) reprezintă energia întregului câmp, adică:
B ⋅H
∫∫∫
n
Wm = ∑ i ψ2 k k
=
V
2
dV
(4.3.3)
K =11
∑
In cazul electromagnetului care are un singur circuit de excitaţie, energia magnetică se poate
exprima direct cu ajutorul inductivităţii:
iψ 1
Wm = = L ⋅i2 (4.3.4)
2 2
Pentru a calcula forţele dezvoltate de electromagneţi se folosesc:
a) Expresia forţei Laplace; dF=idlxB (4.3.5)
Această expresie este utilizată la calculul forţei dezvoltată de electromagnetul plonjor, caz în care
intervine interacţiunea dintre curentul care parcurge bobina şi câmpul magnetic propriu.
b) Teoremele forţelor generalizate în câmpul magnetic. Acestea sunt utilizate pentru a
determina forţa exercitată în întrefier după direcţia δ de deplasare a armăturii mobile a
electromagnetului.
∂W ∂W
F = − m  (4.3.6) F =  m  (4.3.7)
 ∂δ  Φ =const.  ∂δ  i =const.
Astfel, în cazul unui întrefier existent între două piese polare delimitate de două suprafeţe
paralele de aria A, în ipoteza unui câmp magnetic constant după direcţia întrefierului δ, în accord
cu relaţia (4.3.3) se poate scrie:
BH d  BH 
Wm = Aδ (4.3.8) rezultă F =−  Aδ  (4.3.9)
2 dδ  2 
B2 ⋅ A Φ2
Din care derivă relaţiile lui Maxwell: F = − (4.4.0) =−
2µ 0 A 2µ 0
Semnul minus,în faţa relaţiilor are semificaţia variaţiilor de sens contrar ale forţei şi
întrefierului.
Observând în relaţia (4.3.9), că BA=Ф şi Hδ=Um, rezultă expresia forţei în funcţie de
tensiunea magnetică Um:
1 dU m
F =− Φ
2 dδ (4.4.1)

56
 Cum tensiunea magnetică rezultă ca produs al fluxului magnetic cu reluctanţa magnetică,
Φ
avem: Um = Φ Rm = (4.4.2)
Λ
In final se obţine, pentru Ф= forţa dezvoltată de electromagnet în funcţie de tensiunea
magnetică Um şi de permeanţa Λ :
1 2 dΛ 1 µ A
F Um= = ( NI ) 2 02 (4.4.3)
2 dδ 2 δ
Pentru electromagneţii de curent continuu valoare forţei este dependentă de permeanţa Λ
,care la rândul ei este dependentă de tipul electromagnetului,respectiv de forma întrefierului.

4.4.2. Calculul forţei electromagneţilor de curent alternativ

Spre deosebire de electromagneţii de curent continuu la care forţa este constantă la

electromagneţii de curent alternativ , fluxul variind în timp, forţa de atracţie pe durata fiecărui
jumataţi de perioadă a curentului variaza pulsatoriu, cu 100 Hz. de la valoarea zero la valoarea
maximă. Plecând de la relaţia generală a forţei de atracţie în curent continuu,
B2 ⋅ A Φ2
F= = , dar în curent alternativ B= B 1 sinϖ t, iar forţa devine,
2µ 0 2µ 0 A
2
AB 2 sin2 ωt AB1 ( 1 − cos 2ωt ) AB12 AB12
F= = = − cos 2ωt = F1 + F2 ; (4.4.4)
2µ 0 4 µ0 4 µ0 4 µ0
Se constată ca forţa totală are doua componente: F1
- continuuă şi F2-componenta cosinusioidală de pulsţie
dublă. Cele două forţe sunt reprezentate grafic în fig.
(4.4.1.).Se observa ca forţa instantanee, are o valoare
maximă
AB12 AB12
Fmax = ∴ (4.4.5) ∴ Fmed = (4.4.6)


2µ 0 4µ 0
Comparând un electromagnet de curent continuu cu unul de curent alternativ, în ipoteza că
inducţiile lor în întrefier sunt egale B1ca= Bcc, rezultă că forţa specifică medie (utila)de atracţie în
curent alternative fmed= Fmed/A este jumatate din forţa electromagnetului de curent continuu
B12δca Bδ2cc f cc
2fmed = ∴∴ f c.c = ∴∴ rezulta ∴ f med = ∴
2µ 0 2µ 0 2
Deoarece în curent alternativ circuitul magnetic trebuie dimensionat pentru valoarea maximă
a inducţiei în întrefier rezultă că miezul magnetic nu este utlizat la capacitate, adică la Fmed=Fcc si
B1c = Bcc rezulta că Aca=2Acc.Din relaţiile de mai sus rezultă ca forţa de atracţie în curent alternativ
se mai poate determina cu relaţia
1 2 µ0 A
Fmed = N ⋅ i ; (4.4.7)
2 δ ca
unde N i - solenaţia totală pentru poziţia critică în întrefierul δ ca .
La electromagneţii de c. a. cu întrefer nu foarte mare stabilitatea lor creşte dacă se pune o
spiră în scurtcircuit ca în fig.4.4.2, iar diagrama fazorială ilustrează influienţa spirei ecran.

57
 Din fig 4.4.2, se constată ca fluxul total Φ0 are componenta ΦA1 care străbate suprafaţa
polară A1 neecranata şi ΦA2 care strabate suprafaţa polară A2 ecranată . Dacă notăm cu Φ'0, Φ'A1 şi
Φ'A2 valorile acestor fluxuri în absenţa spirei ecran, din fig 4.4.2. se arată modul cum spira ecran
influienţeză forţa dezvoltată de electomagnet. Astfel fluxul Φ'A2 ce traversează zona ecranată induce
în spiră tensiunea e2 ce genereaza curentul I2, rezultand fluxu Φ2 ce reprezinta fluxul de reacţie a
spirei în scurtcircuit. Fluxul rezultant al spirei este ΦA2 In aceste condiţii, fluxul total al
electromagnetului Φ0 rezultă prin însumarea fluxului neecranat Φ'A1 =ΦA1 cu cel ecranat ΦA2.
Cel mai des se ia ß = 0. Fluxurilor ΦA1 si ΦA2 le corespund inducţiile BA1 si BA2,deasemenea
defazate între ele cu unghiul α şi care determina forţele fA1 si fA2 defazate între ele.
FmA1 FmA2
fA1=
2
( 1 − cos 2ωt ) ∴ f A 2 =
2
[ 1 − cos 2( ωt − α ) ] (4.4.8)
FmA1 + FmA 2
−  mA1 cos 2ωt + mA 2 cos( 2ωt − α ) 
F F
iar forţa totală f = fA1+ fA2 = (4.4.9)
2  2 2 
Variaţia forţei totale de atracţie rezultată că suma celor doua forţe parţiale. Se constata ca
forţa de atracţie rezultantă ramâne pulsatorie, dar fără a mai trece prin valoarea zero.

4.5 PROIECTAREA ELECTROMAGNEŢILOR

4.5.1. Proiectarea electromagnetului de curent continuu

58
Cuprinde trei etape;a) calculul preliminar; b) proiectarea electromagnetului cu materiale
standardizate;c) calculul de verificare.Principalele relaţii de calcul utilizate în proiectul preliminar
sunt:
2
B2 ⋅ A B n
4 ρLm NI
F= NI = δ + Hi li θ = ρDc  NI 
∑ U = RI =
2µ o µo i =1 2αfn  l  π ⋅ d2
Forţa: Legea circ. magnetic: Incălzirea: Tensiunea de excitaţie.
In funcţie de constanta ce se alege iducţia magnetică în întrefier, pe baza construcţiei
existente
Calculul preliminar al unui electromagnet tip plonjor cu opritor şi întrefer plan este:
Datele iniţiale sunt: - forţa minimă (la întrefier maxim) Fmin = 500 N;
- forta maximă (la întrefier minim) Fmax > 3000 N;
-întrefierul maxim δ max = 4 mm;
- tensiunea de alimentare în c.c. U =120 V (±5%);
-durata relativă de conectare Dc = 0,1;
-încălzirea înfăşurării θ = 40 °C;
- temperatura mediului ambiant θ a=35 °C;
- materialul miezului magnetic Ol 38.

4.5.2. Proiectarea unui electromagnet de curent alternativ monofazat

Existenţa a numeroase tipuri de electromagneţi de curent alternativ face imposibil stabilirea

unei metode unice de proiectare valabilă pentru toate tipurile de electromagneţi. Pentru proiectarea
electromagnetului este necesar să se cunoască condiţtiile tehnice, precum şi condiţiile de
functionare.
Condiţii tehnice impuse electromagneţilor de actionare sunt:
- electromagnetul trebuie să atragă armătura la U n ≥ 0,85Un;
- electromagnetul trebuie să reţină armătura cu uşoare vibraţii la U n = 0,7U;
- electromagnetul trebuie să funcţioneze un timp nelimitat la U= 1,05U n;
Condiţiile de funcţionare a electromagnetului sunt precizate prin :
- tensiunea nominală Un [V];
- frecvenţa tensiunii de alimentare f [H z];
- forţa de acţionare cu întrefer maxim F a [N];
- forţa portantă (minimă în poziţie de atras) F min[N];
- frecvenţa de conectare f c [conect/h];
- durata relativă de conectare D c [%];
- cursa armăturii ∂max [mm];
- mediul de lucru ulei, aer.

Subiecte pentru examen Partea I-a

Ce se înţelege prin aparat de comutaţie.

59
1. Clasificarea aparatelor de comutaţie.
2. Ce rol îndeplineşte întreruptorul în instalaţiile electrice.
3. Enumeraţi acţiunile la care sunt supuse aparatele electrice.
4. Definiţi supratemperatura unui corp.
5. Care este soluţia ecuaţiei diferenţiale a încălzirii.
6. Descrieţi pe scurt conducţia termică.
7. Relaţia dintre căldura transmisă prin conducţie şi gradientul de temperatură L. Fourier.
8. Trasferul de căldură prin radiaţe-descriere- relaţia de calcul.
9. Trasferul de căldură prin convecţie-descriere- relaţia de calcul.
10. Bilanţul de căldură pe durata tranzitorie.Ec.diferenţială (1.21a) Exeplicitarea termenilor
11. Ecuaţia curbei de încălzire (1.25a)şi analiză aliura curbei.
12. Ecuaţia curbei de răcire, discuţie.
13. Când despre un regim intermitent se spune că este periodic.
14. Care sunt cele patru particularităţi principale ale acţiunii curentului de scurtcircuit.
15. Explicaţi utilizarea curbei din fig.1.33. împreună cu relaţia 1.36 petru determinare lui j.
16. Stabilitatea termică a aparatelor electrice.
17. Definiţia stabilitaţii electrodinamice.
18. Analizaţi termenii relaţiei 2.3 la calculul forţei electrodinamice.
19. Calculu forţelor electrodinamice care se exercită între două conductoare paralele.
20. Formula 2.12 de calcul al forţei electrodinaice dintre 2 conductoare plan paralele.
21. Influienţa corpurilor feromagnetice asupra forţelor electodinamice.
22. Explicaţi efectul de nişă şi locul unde este aplicat.
23. Calculul forţei maxime şi medii, dată de curentul alternativ monofazat rel. 2.21, 2.22.
24. Calculul forţei maxime în cazul scurtcircuitului monofazat.
25. Relaţiile(2.27) curenţilor pe cele trei faze ale unui circut trifazat.
26. Forţe electrodinamice trifazate în conductoare coplanare. Relaţii şi analiză.
27. Forte electrodinamice trifazateîn conductoare echidistate.Relaţii şi analiză.
28. Stabilitatea electrodinamică a aparatelor electrice.
30. Conectarea dinamică a circuitelor de curent continuu. Panta şi variaţia curentului.
31. Conectarea dinamică a circuitelor de curent alternativ. Analiză.
32. Deconectarea dinamică a circuitelor de curent continuu.
33. Deconectarea dinamică a circuitelor de curent alternativ.
34. Deconectarea dinamică acircuitelor de curent alternativ cu sarcini mici inductive.
35. Deconectarea dinamică a circuitelor trifazate puternic inductive.
36. Restabilirea tensiunii între contactele întreruptorului.
37. Deconectarea unei baterii de condensatoare trifazate.
38. Definiţia arcului electric.
39. Formarea arcului electric în aparatele de comutaţie.
40. Caracteristicile de ardere ale arcului electric.
41. Arcul electric de curent alternativ şi stingerea sa.
42. Stingerea arcului electric scurt.
43. Stingerea arcului electric lung.
44. Definiţia contactului electric.
45. Clasificarea contactelor electrice.
46. Explicaţi rezistenţa de contact şi rezistenţa de stricţiune.
47. Verificarea contactului electric la încălzire- valoarea maximă admisă a curentului electr

60
48. Materiale utilizate pentru contacte.
49. Ce este electromagnetul?, şi care sunt principalele lui părţi componente.
50. Clasificarea electromagneţilor.
51. Ce condiţii trebuie să îndeplinească un electromagnet în raport cu tensiunea de
alimentare.
52. Analizaţi expresia forţei dedusă cu relaţiile lui Maxwell (4.40).
53. Explicaţi expresia forţei electromagneţilor dedusă în funcţie de tensiunea magnetică.
(4.43).
54. Deducerea şi analiza forţei electromagneţilor de curent alternativ (4.44)
55. Explicaţie la spira în scurtcircuit la electromagneţii de curent alternativ.

61