Istorisirea Zahariei fântânarul

Povestea de dragoste dintre Aglăița, fata boierului, si Ilieș Ursachi, fiul unui boier, cu care
tatăl fetei nu este de acord.
Totul începe intr-o zi la Hanul Ancuței, unde lița Salomia nu mai avea rabdare deoarece
un orb ticălos isi spunea povestirile și le întorcea, spunând minciuni pentru a lasa lumea cu
gura căscată. Aceasta face o propunere, ca lumea sa îl asculte pe unul care a văzut mari pozne
la viata lui ; era vorba de Zaharia fântânarul, despre care lumea credea ca este mut.
În povestea lui Zaharia fântânarul este vorba despre o poveste de dragoste uimitoare, la
Păstrăveni, unde totul incepu când boierul Dimachi Mârza de la curte i-a poruncit sa-i găsească
apă in poiana lui Vlădica Sas și sa facă o fântâna, deoarece, in toamna asta, va fi mare
vânătoare domnească și trebuia apă.
Îndemnat de Salomia, fântânarul povesteste amanuntit cum a testat pamantul din
poiana si a gasit, cu ajutorul unei cumpene din lemn de corn, locul unde se gasea apa. Dupa ce
a stabilit locul, boierul i-a trimis robi cu harlețe si cazmale de au sapat fantana. "lar cand s-a
scuturat frunza in poiana" a venit boierul cu pahar de cleștar din care a baut el "lacrima
pamantului". Apoi, a venit de la Domnie un călăreț, anunțând vânătoarea lui Vodă.
A ajuns Vodă cu mare alai, i-a ieșit cuconu Dimachi Mârza înainte cu cucoana dumisale și
cu fata, o fată subțirica și frumoasa care suspina și plângea pentru un fecior de mazâl din
Războieni. După ce a fost petrecerea, Domnia s-a culcat devreme, iar Zaharia se grabise către
fântâna lui, unde o zărise pe copila lui cuconu Dimachi, plangand.
⁃ Sarut mâna, duducă Aglăiță, zice Zaharia. Dar de ce suspini si plângi mata asa, ca
după mort?
⁃ Vai, da cum n-oi plânge, Zaharie, dacă eu m-am juruit morții? M-am pus în
genunchi la icoana Maicii Dommului -am rugat-o sa facă o minune sa se moaie inimile de
piatra. Vazând ca la Voda nu pot câdea si nu pot spune nimic, de toti simindu-ma părăsită,
chiar si de maica mea, - am hotarât în cugetul meu si-n inima mea ca altfel nu pot face decât
să-mi răpun viata.
Eu, Zaharie, fără Ilieș Ursachi nu pot trai. Asa ca ma duc sa ma dau in fântână.
⁃ S-ai să săvârșești mata, duducă Aglăiță, o faptă ca aceasta?
⁃ Am să sâvârsesc, Zaharie. Întai si-ntai eu am trimis râspuns, prin tiganca mea, lui
Ilieș să vie aici, ca sã petrecem acest din urma ceas, împreună. Pe urmă eu mă dau in fântână.
⁃ Dar el n-are să te lese, duducă Aglăiță. Îl stiu flăcău vrednic. Mai bine te fură si te
duce cu el.
⁃ Atuncea nu mă mai dau în fântâna, Zaharie... a râspuns fata râzând.
⁃ Să nu te dai, duducută! Mai bine să ai credință în mine. Si după ce te-i întâlni cu
dragostea domniei tale, veniti la mine la fântâna, sa va inchid eu in coliba de frunzar care este
rânduită Domniei. Când se face popas la amiază, toată vânâtoarea domneasca vine în poiana
lui Vlădica Sas. Eu înfățișez lui Vodă ulciorul si paharul. Dupa ce Voda face: ha-ha! si zice: bună
apă! aferim! - eu mă dau la o parte si el intră în colibă. Acolo vă gâseste pe dumneavoastră
îngenunchiati, cu capetele plecate, plângând si cerând iertaciune... Atuncea măria sa vă ia de
mâna si va saltă-n sus, apoi vă pune manile sale pe capete si striga să vie boierul să-si
primeasca in brate copiii.
- Eu socot, duduita, c-asa-i bine, si altfel nu poate să fie decât cum socot eu că poate
să se-ntâmple. Mai ales că, pe doi ibovnici, trebuie să-i ierte lumea. N-are ce le face!
⁃ Cât au stat ace tineri în sihlă, au atintit urechea ca si dihăniile. Apoi s-au tras catre
fântâna si Zaharia i-a dosit în colibă.
Dar, în astă vreme, Voda cunoscuse de la un boier credincios al lui de ce lăcrimase copila
sârutându-i mâna, căci asemenea lucruri îndata se află. Deci, dupa ce ș-a baut paharul de apă -
a făcut: ha-ha! si si-a pieptânat barba cu degetele. Zâmbind s-a întors câtre curteni si a zis:
⁃ Mã rog, unde-i credinciosul meu Dimachi Mârza?
⁃ Aici-s, măria ta.
⁃ As vrea să stiu de ce esti mâhnit dumneata, boierule, si nu-ti afli astâmpăr. Mare
placere as avea, credinciosule al meu, ca să vad aici, la masa noastra de vânătoare, in poiana,
pe copila dumitale…cum o cheama?
⁃ Aglăița, măria ta.
⁃ As dori sa stiu unde-i copila domniei tale..a zambit Vodă
Atuncea Zaharia fântânarul, fiind cu mare curaj, a scos cumpăna si, potrivind-o între
degete, a tinut-o neclintita. Iar buburuzul, ca o lumina, s-a clătit. Nimene nu întelegea ce este.
Nici boierul nu stia ce râspuns să deie Domnului său.- Aista-i Zaharia, fântânarul
domniei tale? a întrebat Vodă
⁃ Da, măria ta.
⁃ Ei, si ce pofteste?
⁃ Nu stiu, măria ta.
Vodă s-a posomorât către Zaharia:
- Ce ți-i voia, măi?
Zaharia n-a îndrâznit a râspunde nimica. Ci urmând semnul cumpenei sale, a deschis usa
colibei Domnului. Si Voda a vâzut pe tineri îngenunchiati si cu capetele plecate.
Nimenea n-a înteles cum s-a făcut asta si s-a mirat mai ales Vodă de întelepciunea
cumpenei.
Apoi pe urmă nunta a avut loc la Iași, avându-i ca nași chiar pe Măria Sa și Doamna, iar
prima horă a fost jucată aici, la Hanul Ancuței.