Crăciun Puiu Liliana Voichița

DA CATALINA
TREI ÎNTR-UN MORMÂNT

1
2
DA CATALINA

TREI ÎNTR-UN MORMÂNT

Atanasie și Ana aveau o singură fată- lumina ochilor

lor. Greu se înfiripase în pântecul Anei acel pui de om, greu
triumfase energia renașterii și luase viața viață.

Crescuse atât de frumos fata lor, dar o necinstise

careva… N-au aflat niciodată cine, bieții oameni; în ciuda
faptului că o iubea nespus, o alungase din curtea lui, Atanasie,
mâhnit de cele întâmplate...

Cum să spună fata adevărul, când cel implicat o

amenințase că-i trimite-n ceruri pe ai ei, pe toți...!? Nu avusese
de ales, decât să tacă și să rabde, de dragul lor, tocmai al
celor care-o alungaseră-n lumea largă...

Satana cel neîndurător făcuse ca fata să rămână singură

pe câmp, departe de sat, în acea seară luminată de stele ... Se
făcuse târziu. Răcoarea întunericului îi sporea truda tinerei
atât de frumoase și de muncitoare. Nici nu simțise cum se
scursese timpul… Un vânt molcom adia dinspre apă, aducând
o briză binefăcătoare după ce ziua întreagă se luptase cu arșița
verii.
Încet-încet se apropiase de ea băiatul cel mic al
boierului. Ochise prada, singură în pustietatea aceea, și inima
lui, cea care o iubise în mare taină vreme îndelungată, nu mai
putuse răbda... Era atât de frumoasă, sub poleiala Lunii, atâta
grație în mișcările sale ... Se-nfruptă c- o sete de nedescris din
fecioria ei, tânărul răsfățat și dezgustător aburit de alcool.
Protectorul văl al nopții îi înlesnise îndeplinirea diabolicei sale

3
dorințe…
Singure, în noaptea aceea senină, cele două suflete,
contopite în acel dans al iubirii și urii... În zadar se luptase
tânăra ciută să scape , că amorezul de ocazie fusese mai
puternic. O iubise din totdeauna pe ființa aceea atât de
frumoasă, dar bogatul său tată respinsese cu vehemență ideea
unei așa partide pentru fiul său. Acum tânărul spera că va fi a
lui pentru totdeauna, că va fi acceptată de toți ai săi... O iubea
nespus, în felul lui, bruta aceea de om cu bani. Aburii
alcoolului deformau realitate ; îi părea, dezgustătorului
amorez, acea victorie a lui, acea victorie a răului până la urmă,
din acea seară, satisfacția de neegalat, un triumf în fața
destinului, primul pas spre fericire…
Contopirea trupurilor lor fu posibilă doar după ce o
învinse fizic, imobilizând-o cu brațele lui puternice, și după ce
buzele lui cărnoase reușiră să-i stăvilească țipetele. Avusese
nevoie de forță, iubirea lui, pentru a se impune…!
Îmbrățișări lungi și fierbinți din partea brutei pentru
care Luna și stelele scânteiau mai tare, acum, după ce plăcerea
carnală atinse apogeul și nesățioasa lui inimă se-nfruptă iar și
iar din prada sa care zăcea în neștire, acolo, pe lutul pe care/l
încălzise astrul zilei. Se-ncheiase atât de diferit ziua aceea
pentru ei doi, cele două semisfere care se contopiseră, sub
privirea neputincioasă a Lunii, într-un întreg … Pentru una
plăcerea atinsese cote maxime - simțurile bărbatului,
distorsionate de prea-buna licoare, cunoscuseră apogeul, aici,
departe de luxul oferit de statutul său social, aici, la lumina a
miliarde de stele, dar trist, trist pentru celălalt element, cealaltă
parte componentă, cea care agoniza în țărâna care pactizase
fără de voie cu acea întruchipare a satanei, fiul boierului... Era
captivă sub greutatea bărbatului care uitase de moralitate, ființa
atât de delicată pe care indignarea o făcuse să treacă dincolo de
lume, într/o stare vecină morții.
Îmbătat de aroma nopții de vis, dar și de licoarea

4
amețitoare, bruta cu chip de om, cea care ar fi trebuit să aducă
fericirea femeii cu care se logodise acolo, în pustietatea aceea ,
sub ochii neputincioaselor stele, adormi lângă victima sa pe
care o lovise cu forță, pe care o sluțise și o umilise. Înger și
demon erau ei doi, două fețe ale aceleiași monede, ale omeniei
și ale vieții, până la urmă… Multe ore zăcuseră acolo, cei doi
protagoniști; unuia îi sălta inima de bucurie, iar celuilalt stătea
să-i cedeze în fața brutalității cu care fusese tratat.. Făcuse
destinul să fie în locul nebinecuvântat, tânăra fecioară care
trecuse în rândul doamnelor, fără de voie...

O treziră șoaptele râului din apropiere, pe tânăra fată,

indignate de cele petrecute sub oblăduirea nopții, a vălului ei
protector... Murmurau încetișor despre regrete și lacrimi.
Hainele nu mai reușeau să-i acopere trupul , decât pe alocuri, le
frânsese în bucăți bruta îmbătată de amor; integritatea lor
avusese mult de suferit ... Se iviseră zorile; lumina lor viorie
anunța sosirea dimineții. Trebuise să alerge acasă, ca nimic din
cele întâmplate să nu se afle…
Nu, nu vrură sorții să treacă neobservată absența
copilei, din acea noapte. Nici nu intră bine în casă că taică-
său, cu un ton grav, mâhnit, îi spuse să plece pentru totdeauna
din viața lor… Era grăitor aspectul ei, era evident ce se
întâmplase…
Îi biciuise, bogătașul, trupul și sufletul pentru a face dragostea
posibilă, avusese nevoie de forță pentru ca iubirea lui să
triumfe, dezgustătoare ființă… Era epuizată tânăra pentru care
copilăria luase sfârșit, dar trebui să plece imediat din casa
părinților săi...

El, care considerase totdeauna că are dreptul la orice,

bogătașul lipsit de omenie și onoare, își continuă somnul, plin
de satisfacție, acolo, pe lutul care suportase cu greu să vadă
faptele lui...

5
 O ocroti de dogoarea zilelor ce urmară peștera de la
poalele muntelui din apropiere, pe tânăra care trebuise să dea
piept cu viața... Își făcu singură un adăpost acolo, pe malul
râului, departe de sat, departe de ochii lumii… Concura
cu jivinele pădurii, prin alimentație și modul de-a o obține, dar
fraterniza cu ele, tânăra ciută, tristețea din viața ei…Treceau
încet amarele ei zile și nopți; atâta jale în ochii ei…
Dădu roade dragostea aceea cu de-a sila... I se
rotunjea pântecul tinerei fără de asemănare și era tot mai
frumoasă, dar n-o mai vedea nimeni, se ținea atât de departe de
lume; doară Dumnezeu mai exista în existența ei din sihăstria
aceea; devenise mireasa Domnului, nefericita mamă...
Nedreptul cer făcuse asta, cel în fața căruia se pleca, totuși, cu
pioșenie, sufletul său curat…
Se împleteau lacrimilor ei cu undele pârâiașului din
vecinătate, singurul ei prieten, în pustietatea aceea...

Născu o fetiță, singură, înecându-și amarul în lacrimi,

într/un veritabil staul, lângă animăluțele ei pline de uimire.
Acolo venise sorocul. O priveau tăcute necuvântătoarele sale
prietene.
Altfel era viața acum; căpătase sens existența
mamei, a tinerei fără de noroc. Un copil frumos/ frumos ce
venise singur pe lume îi lumina zilele și nopțile ... Îi umplea
inima de bucurie, nefericitei ființe, gurița aceea care gângurea
tot mai tare, necontenit, către viață, către nedreapta lor viață;
stingea focul din sufletul ei rănit, încântătoarea ființă mică …
Nu-i ușor să fii singur pe pământ...

Crescu repede micuța Tudoriței; zburau clipele, ca

gândul, gândul ei trist în ideea că viața alesese așa o variantă
pentru viața ei și a lor... O durea sufletul și pentru bătrânii ei
părinți, pe tânăra mamă atât de greu încercată de nedreptul

6
destin.
Ciripea necontenit vieții, mica făptură, frumusețea
aceea fără de egal, tot mai mult și mai tare, și pășea tot mai
sigur și asta-i umplea sufletul maică-sii de bucurie.

Se căsători boierașul și sunetele viorilor răsunau până

aici, la căsuța din pădure a Tudoriței; din sufletul slovelor
acelea din depărtări, din inima lor porneau spre ea râuri de jale;
fluiera vântul rece și ostil acompaniind tristețea din ochii ei…
Lacrimi și dureri îi străbătură inima , întreaga zi; armonii din
tăcerea nopții aceleia , melancolice cânturi, îi însoțiră calea…

Dar nu, nu lăsă Domnul să intre și-n casa ingratului

tânăr bogat fericirea de-a avea urmași; desfrâul și alcoolul îi
colorară, necontenit, viața. Se duseră pe pustii, într/o curgere
năvalnică, secundele vieții lui; nu reușise, dulcele glas al
viorilor de altădată s/aducă liniștea și pacea în păgânul lui
suflet și/n viața familiei sale...

Tudora , micuța Tudoriței, era un adevărat înger

coborât printre cei de pe pământ. Mergea în sat, la școală, și
frumusețea ei devenise proverbială. Pentru bunicul său era
mare prilej de bucurie să o vadă, dar nu rostise, niciodată,
niciun cuvânt despre asta, nu/i adresase nici chiar o singură
vorbă, micuței, omul care o adora în tăcere, din umbră...

Multe zile nu se văzură, cei care aveau atât de multe

în comun-Tudora și bunicul ei ; era vacanță… Își luase rămas
bun de la școală și o pornise spre casa lor, a ei și a maică-sii,
prin pădure. Atunci, abia atunci simți bătrânul că trebuie să
renunțe la ura pentru fiica sa, tocmai pentru a se apropia de
fiica acesteia, copilul acela atât de dulce… Era atât de
frumoasă, micuța, în rochia ei albă de borangic... Lăcrimase,
bătrânul lui suflet, la auzul cuvintelor de neegalat adresate

7
Tudorei, acolo, la școală. Se strecurase în rândul întâi, tristul
suflet însetat de iubirea pentru fetiță; calități de neegalat
condensate în insigne, în decorații, rostite în fața mulțimii,
pentru Tudora a lor, o încântare pentru bătrâna lui inimă ce
răbdase necontenit de durere și dor... Se furișase în primul
rând, ruda ei atât de apropiată, s/audă astea toate , acolo, în
fața mulțimii...
Dădea târcoale casei Tudoriței, să-i mai audă glasul,
să-și astâmpere dorul, bietul om bătrân și îndurerat… Îi umplea
inima de venin gândul că Tudora, copilul cel mai bun din sat,
cel mai bun dintre cei buni, își ducea și/și dusese existența
acolo, atât de departe de lume, în mijlocul pădurii.
Repede trecu vara și bătrânul revăzu, iar, în prima zi de
școală, ochii atât de dragi sufletului său, pe ai micuței…. Se
înălțase mult, nepoata lui, era acum o domnișoară în toată
regula. O crescuse singură, biata maică-sa, și parcă o făcuse
doar ea, atât de bine-i semăna, concluzionase Atanasie, așa, ca
pentru sine. ..După fiecare întrevedere cu acest înger pentru
viața lui, intra în casă și-i spunea și neveste- sii despre toate
cele, deși ea nu mai avea de mult mințile ancorate în realitate.
O doborâse durerea și dorul de fiica ei și a lor...

Ceasul solar și probabil și cel interior îi îndemnară

sufletul bătrânului să meargă la întrevederea de la sfârșitul
orelor Tudorei, în mare taină... Îi stătuse inima, în ideea că
întârziase, dar nu, nu, era altceva, un presentiment... Când se
apropie de poartă auzi clopoțelul școlii; nu pierduse
momentul... Se mai liniști,de bucurie că are să o vadă iar pe
micuță, dar ceva făcea inima să i se zbată în piept...! Fetița
trecu, îl salută cu aceeași evlavie ca/ntotdeauna.. Un zâmbet de
neuitat însoți, de această dată, salutul ei... Asta era; înțelese
imediat bătrânul a cui este fetița… Atât moștenise de la tatăl ei-
modul de a zâmbi.
Simțise, până nu de mult, că viața lui și a lor nu mai are

8
sens. Acum, abia acum știa că ultima misiune a sa pe pământ
este să-și răzbune fiica... Mergea tot mai des la casa Tudoriței
și se apropia tot mai mult. Îi spusese bătrânei sale ce-i mai
rămăsese de făcut în această viață, dar mințile ei rătăcite de
durere nu reușiseră să înțeleagă nimic...

Nu era singurul care dădea târcoale casei aceleia din

pustietate, bătrânul tată; își întâlnise acolo adversarul și dorința
acestuia îl ului. Nu femeia pe care o necinstise cu mulți ani în
urmă îl aducea acolo, cea pe care o adorase cândva, ci fiica
acesteia și a lui, frumusețea și tinerețea ei...

Era sub influența aburilor alcoolului, ca întotdeauna, și

o îndemna pe tânără să iasă, la brațul lui, la o plimbare sub clar
de lună... Încropi o serenadă, veșnicul îndrăgostit, îmbătat, la
modul declarativ, de scânteile din stele, de aroma nopților ...
Note muzicale și cuvinte de dor din pieptul îmbătat de
amor și nu numai al boierașului, care/l dureau atât de tare pe
bătrânul tată ce era nevoit să asiste la așa o reprezentație.
Bărbatul se năpusti asupra amorezului, ținu să afle dacă
el îi necinstise fata și, dat fiind răspunsul, reteză cu o ură de
nestăpânit, acumulată în zecile de ani de durere, organul
procreerii aceluia care făcuse ca viața familiei lui să devină un
calvar, îl lovi cu sete în cap, să nu mai poată rosti, nicicând,
nimănui, cuvinte dulci, apoi își luă zilele.

Își găsi fiul, boierul cel bătrân, într-o baltă de sânge,

pe dealul acela al lor…

Tudora observă, în zilele următoare, că nu-i mai iese-

n cale bătrânul și fu uimită că din aceeași casă o întâmpina, de
fiecare dată, o bătrână care o confunda cu maică-sa, cu
Tudorița... Rătăcitele minți ale femeii o recunoscuseră pe
micuță și o însoțea, sufletul acela debusolat, o mare parte din

9
drum… Era înfometată și părăsită de cel care se vânduse
Satanei, prin gestul său, de dragul dreptății, dar ajunsese în Rai
sufletul lui tocmai pentru că făcuse ca dreptatea să triumfe... La
scurt timp încetă să bată și inima aceea care suferise/n tăcere de
dorul fiică/sii, cea a bătrânei mame a Tudoriței … Dispăru în
neant cea care ceruse fără/ncetare, Domnului de Sus, asta!

Răzbunase toți acei ani de chin, inima dârză a tatălui ,

răzbunase viața fiicei sale și viețile lor… Își lăsase victima
acolo, în brațele lutului și ale deznădejdii, ale bolii și ale
regretului... Urcase spre sat, dar nu putuse merge mai departe;
își dorea să rămână pentru totdeauna acolo, alături de fiica sa și
de Tudora, îngerul acela coborât pe pământ parcă pentru a
remedia toate cele întâmplate ... Se aruncase în gol, în abisul
acela creat de natură, în prăpastia dintre căsuța Tudoriței și sat,
în abisul lor existențial, cel care/i separase atâția amar de ani…

Adusese Satana cel neîndurător doar nefericire zilelor

lor; sângerau acum amintirile și trecutul; culminase acum,
viața, viața bătrânei inimi a tatălui, cu momentul de glorie al
dreptății…

Tudorița își recuperase tatăl din hăul acela, singură, în

noapte; îl îngropase lângă casa ei, să-l poată plânge
pururi…Plânse mult îndureratul ei suflet atât de greu încercat
… Își plânse amarul, singură… Săpă cu mâinile ei groapa
bătrânului tată. Își dorea ca fiica sa să nu afle, nicicând, nimic
din toate astea. Își recuperase tatăl de care avea nevoie, care o
răzbunase, atunci, în noaptea aceea de coșmar.

Tudor și Tudora a lui se cunoscură în prima zi de

școală. El era noul dascăl. Nu mai văzuse așa o frumusețe, așa
profunzime a privirii și așa zâmbet, niciodată, tânărul care
avea menirea pe pământ de/ai învăța pe copii tainele vieții și

10
ale științei... Tare mult îi plăcea să predea la clasa ei...
Fata provenea dintr-o familie modestă... Nu reușise să
afle nimic mai mult, dascălul, despre asta, nimeni nu sufla o
vorbă …
O vedea în fiecare zi la școală, o vedea și Duminica la
slujbă, dar nesupusei sale inimi nu-i era de ajuns; îi dădea
atâția fiori dragostea...
El devenise, de-a dreptul, un mit, o legendă vie, pentru
farmecul lui, dar mai ales pentru bucuria cu care privea viața
sufletul său bun și blând de dascăl, de om adevărat.
Învăța tare bine, Tudora. Tânărul bărbat dorea să
discute cu părinții ei, să o pețească pe acea frumusețe de
neegalat care făcea să/i tresalte inima, ceea ce pe fată o îngrozi.
Care părinți? Multe zile lipsi de la școală tocmai pentru a evita
discuția despre familie, copilul acela atât de sfios și de bun,
Tudora…

Casa lor, a ei și a maică-sii, era izolată, pe malul

râului tăcut, râul lor cu șoapte atât de line, cel care tăcea, cu
siguranță, de dragul inimilor lor două și din respect pentru ele...
Nici Tudora nu știa detalii, dar nu-și cunoscuse tatăl. Își
amintea că, de cum deschisese ochii, o văzuse pe maică-sa
lucrând la căsuța aceea a lor din lemn... De la casa lor se vedea
piscul muntelui de unde izvora pârâiașul acela care le mărginea
grădina, singurul lor vecin și prieten... De-acolo, de la muntele
înalt și semeț venea binele și răul, acolo se adunau norii și
cobora către ei binefăcătoarea ploaie, în jurul lui se rotea
măiastra Lună, de-acolo se-ndreptau spre ei fulgerele
amenințătoare în timp de furtună...
Maică-sa Tudorei încropise un pod, punând de-a
curmezișul copaci dezrădăcinați, unind astfel singurătățile lor
cu lumea satului, de care le separase brutal viața și de care le
separa acum apa care se umfla tot mai tare, pârâiașul care
venea tot mai cu forță…

11
 Cu siguranță acolo se întâmpla totul. Când și când
acolo se auzeau sunete grave, scurte, cât o bătaie de aripi, care
puneau în alertă tot satul . Ca să alunge stihiile, preoții făceau
să vuiască toate clopotele, la modul sinistru; băteau în dungă, a
jale, toate de/odată... Ceva se întâmpla în adâncuri, sub
semețul lor munte. Crescuse mult nivelul tăcutului râu, dar
pașii lui lini le asigura, totuși, liniștea....
Tânăra femeie se luptase, singură, cu viața, cu viețile
amândoura. Foarte rar mergea în sat. Greșise în tinerețile ei,
sau doar destinul, sorții, făcuseră să pară vinovat curatul ei
suflet? Se retrăsese aici să nască, sub cerul liber... Luptase aici,
de una singură, cu vicisitudinile vieții.

Sosi vara, cu zilele ei fierbinți. Zilele de școală se

risipiră, ca gândul, și dascălul abia aștepta pe cea din urmă
rămasă până la marele eveniment mare din viața oricărui
pământean-cel al căsătoriei...
Ar fi dorit să anunțe familia fetei că vine să o pețească,
ceea ce îi uimi pe toți, dar mai ales pe ea, prea fericita ființă pe
care o alesese sufletul atât de curat al dascălului... Tremura de
bucurie inima Tudorei și obrajii/ i deveniseră rumeni și
încântători. Când dorea să fie nunta? Ce să spună, bietul suflet
al bărbatului care tânjise atâtea amar de zile și nopți după ființa
aceea minunată, cum să recunoască de cât amar de vreme
prinsese în sufletu-i, dragostea, aripi, câtor clipe ceruse el să
zboare pentru a sosi acea zi mult așteptată? Căpătă curaj,
acolo, în fața miresei sufletului său, sfiosul dascăl, spunând că
își dorește să se cunune chiar atunci… Mare grabă, se vedea
bine arzătoarea dorință de-a/și uni destinul cu cel al acelei
întruchipări a idealului feminin-Tudora...

În căsuța care o adăpostise pe aleasa inimii lui își

jurară credință pe vecie-doar preotul și ei doi, în fața candelei
ce luminase necontenit pentru binele familiei ... Luminița ei, cu

12
care împărțeau untdelemnul ele două, ea și maică-sa, le zâmbi
drept urare pentru drumul vieții lor... Clipe de neuitat pentru
sufletul tânărului ce-și înfrânsese dorința de iubire atâta amar
de vreme.
Tudora era tare la locul ei. Încă nu-și revenise din
uimire. Realmente i se adresase cu sărut mâna dascălului, nu
doar până în ziua cea mare, în care le intrase în casă și îi
ceruse mâna, ci chiar și-n ziua nunții ; doar după câteva ore
avea să fie mireasa lui, a celui mai de vază și mai arătos om
din tot sătucul lor...
Grele părură orele și nesfârșit de lungi. Se dilatase
timpul, parcă, pentru atât de tinerele lor suflete și zorile
cristaline și înmiresmate ale acelei zile de vară ce avea să fie
ziua cea mare pentru viața în doi, se lăsaseră mult așteptate să
vină, să le-aducă în dar dragostea.

Primiră locuință în școala veche din sat și un teren din

partea bisericii, să-și construiască propriul lor cuib-darul de la
Cel de Sus …

Își plânse, mama Tudorei, întreaga zi, singurătatea

și nu ieși să vadă nimic din ce se întâmplă afară, în pădurea
lor, după ce-i plecă fata la casa ei. Se zgudui pământul,
de/atâtea ori, se contopi tremurul acela al lutului cu tristețea ei
și îngândurata mamă nu/și dădu seama că afară venise
prăpădul.
Seara se cutremură, iarăși, țărâna, de câteva ori; nu
auzi nici clopotele, îndurerata inimă de mamă, de-atâtea
suspine... Se așeză tăcerea peste sat și totul păru să reintre-n
normal. Crescu mult nivelul apei râului și, pe neașteptate,
tăcutul lor munte , cu piscul lui în formă de cupă, se transformă
într-un vulcan. Cobora cu o repeziciune uluitoare, pe vadul apei
, fierbintea lui lavă , ucigătoarea lavă fierbinte... Se ridicau spre
ceruri, în nesfârșite valuri, scântei din focul acela din centrul

13
pământului. Nu iertase nimic, ucigașul tăcut! Din tot ce
amenajase mama Tudorei, cea greu încercată de soartă, cea
pentru care viața fusese doar jale, nu rămăsese nimic decât un
copac pus de-a curmezișul, cel care avea să facă legătura cu
trecutul, cu amintirile, pentru întreaga suflare a satului, dar mai
ales pentru mireasa a cărei fericire o topise lichidul fierbinte
care înghițise totul, pentru Tudora ... Se mineralizase, viața
maică/sii, se contopiseră cu lava incandescentă tristețile și
singurătățile ei…
Luase-n mormânt, cu ea, mama Tudorei, adevărul, dacă
mormânt se poate numi abisul acela care-o înghițise, cu toate
frământările ei, locul acela de veci în care va trăi veșnic alături
de tatăl său, cel care-i greșise, fără ca ea să greșească...

Nedreaptă răsplată dă Domnul, unora... După ce le

oferise în dar tot ce și-ar fi putut dori, le luase totul înapoi,
viața...

Nici Tudor și Tudora a lui n-avură zile mai bune... La nici un

an după ce Domnul le fu martor tăcut al jurămintelor , veni pe
lume fetița lor- doi ochi minunați, o copie fidelă a maică-sii, un
copil tare la locul lui și înțelept-Catalina. Adunară
și ei toată agoniseala dascălului, să înceapă construcția casei
lor; se surpă pământul și înghiți viețile și visele celor doi
părinți care voiau să dea lustru sărăciei.. .

Catalina -un ghemotoc de copil, doi ochi minunați în

care se scălda seninul infinit al cerului... Ceva îi ștersese toate
amintirile . Nu-i rămăsese nici chiar chipul părinților ei, în
gând ; parcă o nouă viață își începuse derularea odată cu
înmormântarea tinerelor lor trupuri.
Sunetul crepuscular al clopotelor din sat vuia, din
nou, frenetic-ale celor trei biserici așezate pe dealurile ce
înconjurau așezarea lor - un triunghi al bermudelor, din

14
perspectiva ei de copil rămas acum orfan… Vâltoarea
spațiului blestemat, a acelui triunghi, cuprinsese acum sufletul
ei mic , scufundându-l, odată cu viețile bieților ei părinți... !
Firavul trup al Catalinei , zdrobit de mâna destinului,
de greutățile lui, zăcea inert, acolo, între cele două sicrie ce-
aveau să poarte spre abisul existenței pământești trupurile
tăcute ale părinților ei. Un cataclism maturizase rapid fragedul
suflet al copilei rămasă singură pe lume... Va avea de luptat cu
poverile vieții, de una singură, și asta o îngrozea; durerea și
întristarea o făcură să se agațe, la propriu, de sicriele acelea
mari din lemn, ca de o ultimă speranță, deși nu este, pentru
pământeni, cale de întoarcere de pe acel drum al pierzaniei pe
care porniseră , deja, părinții săi...
Din păcate, zarurile fuseseră aruncate, pentru viețile
lor… Micul și totodată marele suflet al fetiței, consternat de
durerea despărțirii, singur în lupta nedreaptă și inegală cu
lutul acela nesățios, tăcea... Aflase acum, din experiența
proprie, că viața e doar o lacrimă de rouă și se evaporă
asemenea ei... Avea să înceapă, atunci, lupta pentru existență,
pentru viața ei de copil, atât de devreme...

Imediat după înmormântare, după ce înțelesese că din

viața oricărui pământean nu rămâne nimic , acum când simțea
sfredelindu-i sufletul certitudinea mărginirii vieții ființelor vii,
după ce aflase că, la modul stilizat, fiecare muritor este
înlocuit, pe pământ , de crucea aceea a răstignirii lui , o luase o
mașină și o dusese la un orfelinat.
Astăzi lăsase totul în urmă . La o vârstă fragedă era
nevoită să răzbată , de una singură , pe sinuosul drum al
vieții... Da, un triunghi al bermudelor fusese așezarea aceea-
sătucul lor, pentru existența ei ...

Privea în gol, copilul lăsat singur pe lume, prin voia

destinului... Dispăruse în neant fericirea. Prin ochii ei mici

15
treceau amintirile, ca-ntr-un caleidoscop …
Vor fi pământ, de-acum, toate, și viața ei va avea iz de
viforniță...
Sub lutul atât de greu fusese ascunsă fericirea, fuseseră
îngropate toate bucuriile ce-ar fi putut lumina viața ei... Fugise,
de sufletul ei mic, tot binele vieții; visele copilăriei sale erau
sortite ne-mplinirii… Se așternea, realmente, tăcerea de
mormânt și în existența acelui mic orfan… Viitorul, ce va
aduce el, oare, se/ntreba fără/ncetare Catalina?

E grea despărțirea, dar și spre Iad dac-ar fi dus-o,

mașina aceea, i-ar fi mulțumit cerului , pentru că-și dorea
nespus să plece din locul în care trebuia să se odihnească,
pentru totdeauna, ființele cele mai dragi sufletului ei ... Voia să
nu mai vadă, niciodată, pământul acela nesățios și rece ce-și
deschisese porțile să primească neînsuflețitele lor trupuri,
întreaga ei ființă refuza să mai stea acolo unde se vor desfăta
viermii din viețile alor săi ..
Nimeni nu vorbea nimic, în autovehiculul acela care o
ducea spre o necunoscută destinație, spre o neștiută și
nedefinită viață. Aveai senzația că atmosfera din mașină se
contaminase de la mormintele pe care le lăsaseră în urmă, că se
mutase acolo, în căsuța pe patru roți în care se aflau , tăcerea
din lumea celor care nu mai cuvântă, de care se îndepărtau voit,
pe care o lăsaseră în urmă ... Era mai mult decât o mie de
cuvinte de ocară, liniștea aceea ... ! Își lăsase părinții să
pășească pe drumul eternității... Fuseseră aruncate zarurile... Se
declanșase un calvar care îi osândise destinul, viața, făcându-o
să aibă, acum, cu certitudine, reflexe cenușii...
Cei care o însoțeau în călătoria de neuitat, mesagerii
îngrozitoarei schimbări din viața ei, nu găseau cuvinte de
mângâiere și, mai mult, îi respectau starea. Nu reușea să
plângă, Catalina, deși copii sunt plângăcioși prin natura lor, și
ea nu făcuse niciodată excepție de la această regulă, dar ziua

16
aceea trăsese parcă linia de final pentru copilăria ei, la modul
brutal, un sfârșit dur, vremelnic, al copilăriei sale ... Da, cu
siguranță îi secase izvorul lacrimilor, această schimbare de
registru, această maturizare forțată; de-acum ele, lacrimile,
bobițele acestea ale amărăciunii, se vor acumula înăuntrul ei, în
suflet, și un cerc vicios se va naște contribuind nu doar la
accelerarea maturizării copilului din ființa sa, ci la apariția unei
alte ființe, înăcrite și reci... Îi răsuna , continuu , prin toate
fibrele, muzicalitatea sinistră a momentului funebru, sunetul în
dungă al clopotelor care umpluse cu ecoul lui valea satului,
înfiorând totul, ciocanele care sigilaseră , cu sete, sicriele ce-
aveau să poarte bietele trupuri ale părinților ei pe drumul fără
de întoarcere, drumul pierzaniei, zgomotul lopeților care
trăseseră de zor pământ peste viețile alor săi ... Ajunsese să
trăiască intr-un orfelinat...
Înainte de a intra în orașul în care își va duce copilăria,
cel atât de străin sufletului ei mic, îi izbiră viața, la modul
plăcut, valurile unei cascade impresionante; sufletul apei
pulverizat în amețitoarea și încântătoarea ei cădere liberă, îi
mângâie obrazul, trezind-o la realitate din visarea în care se
adăpostise, legănată de autovehiculul mânat de caii-putere;
adormise ; strada ocolea cursul râului, ca-ntr-o atitudine de
respect... Un spectacol de natură divină ofereau privirii
înspumatele valuri albe, modelate în mii și mii de forme în
care lumina zilei se descompunea lăsând culorilor curcubeului
loc de spectacol, unul care putea fi observat pe o distanță foarte
mare; șoferul încetini mașina, pentru a permite admirația...
Încântarea o lăsă mută de uimire pe micuță.. . Rămăsese tăcut
sufletul ei gingaș pe care oamenii aceia străini aveau să-l pună
la adăpost de vicisitudinile vieții.
Nu avea loc, în acele momente, de bună seamă,
bucuria, în trupul ei ostenit, înfrânt de tăișul sabiei unei vieți
ostile, dar minunata priveliște o îndepărtă pentru câteva
momente de necazul uriaș din existența ei.

17
 Un pod arcuit, înalt, cu piloni mari, arhitecturali, care
înfruntau în fiecare secundă, forța impresionantă a apei și apoi
o poiană nesfârșită - un lan de grâu infinit, într-o unduire
adormitoare, precum și clădirea orfelinatului, impunătoare, de
o frumusețe aparte, îi făcură primirea micuței debusolate și
tăcute, în orașul acela al splendorii și, în același timp, al
durerii, durerea zilelor ce-aveau să vină în existența ei... Părea
că toate acestea o făcură să se împace cu ideea de a conviețui
aici, în acest areal mirific.
O întâmpină, în fața ușii ce deschidea o nouă decadă în
viața ei, așa cum era și firesc, o femeie, cea care se dovedise
ulterior ca fiind nu doar mama surogat, atât de necesară acum,
în lipsa celei adevărate, cea pe care n-o va putea uita niciodată
și pentru care nu există, oricum, nicicând, termen de
comparație, una în toată puterea cuvântului, pentru atât de
multe suflete mici, câte nu văzuse nicicând laolaltă, în sătucul
ei îndepărtat ...
Nu mai rostise vreun sunet, de multe zile, orfana
Catalina, și părea că forța necesară pentru asta o părăsise
pentru totdeauna, așa că și acum tăcea , în virtutea tristeții fără
de egal ce-i întunecase sufletul.
O impresiona până la lacrimi actualul ei statut. Aici va
fi casa ei, îi aduseră la cunoștință, cu o blândețe prea
protocolară pentru un om atât de mic și singur, un bărbos
rotofei, care se prezentase ca fiind directorul - un echivalent al
stăpânului tuturor acestor suflete abandonate în brațele unei
vieți ostile, așa cum s-a dovedit a fi, din toate timpurile, viața
orfanilor, și acea mamă de la intrare care se străduia să țină
locul mamelor adevărate ale acestor mici năpăstuiți.

Era prima noapte aici, tristă, ca și tristețea fără de

margini ce va colora, de- acum, universul vieții ei… Simțea
încă fiorul ultimului sărut al mamei...
Atunci, în momentul despărțirii definitive de ai săi,

18
Catalina rămăsese singură acasă , așa cum o mai făcuse în
repetate rânduri, deși era foarte mică. Părinții ei construiau
undeva, departe, o casă, o casă a lor, o casă pentru ea ....
Locuiseră, din ziua în care-și juraseră credință pe vecie, atunci,
acolo, în casa părintească a Tudorei, în fosta clădire a școlii- un
adevărat model de rezistență și tenacitate care număra multe,
foarte multe secole... Acum prin șindrila ei se întrezărea cerul,
neputinciosul cer ...
Plecaseră să construiască baza casei lor, fundația ei
...Știa bine, fetița, toate aceste amănunte ... Se prăbușise malul
de pământ peste ei, le înghițise viețile...
Era singură, așadar, atunci, în ziua aceea... Se însera,
încet -încet... Ieșise să-și aștepte părinții, lângă poartă. Îi
explicaseră, în repetate rânduri, că o casă se face cu sacrificii și
ea înțelesese, fără doar și poate, asta, dar i se părea că e prea de
tot faptul că acum întârziau atât de mult... Își unise mâinile a
rugă și dialoga , în gând, cu Divinitatea care nu avusese milă
pentru singurătatea ei, în timp ce urechile-i încercau să
cerceteze sunetele pașilor de om, a oamenilor atât de importanți
pentru sufletul ei... Lungi îi părură clipele și neputincios
Dumnezeu, Dumnezeu care nu doar că nu se vedea, dar nu-i
dădea nici o dovadă că există, prezența lui era, atunci, în
așteptarea aceea încordată, o absență totală... Rememora,
printre grele sughițuri, acolo, în spatele porții zăbrelite,
zăvorâte tocmai pentru siguranța ei , tot ce precizaseră ai ei în
legătură cu momentul în care se vor întoarce acasă... Într-un
context pozitiv, precauția lor de-a zăvorî poarta, ar fi fost
extraordinară, dar acum, acum ... Vălul nopții era tot mai dens
și asta o cutremura pe micuță și glasul ei nu-l auzea nimeni ...
Era epuizată ; plângea lângă obstacolul acela din calea ei-
gardul atât de înalt , cerând îndurare, cerului, pentru salvarea
vieților părinților ei... Un mic cerșetor la porțile celeilalte lumi,
cea care-i înghițise familia, ale vieții aceleia fără de întoarcere
în care pășiseră , cu regret, pilonii vieții ei, una din care, cu

19
adevărat, n-a reușit nici un muritor să revină, niciodată... Nu,
nu auzi nimeni disperarea ființei aceleia mici , al cărui suflet
zăcea mușcat de gândul îngrozitor de-a fi fost abandonată, ceea
ce, cu fiecare secundă, devenea certitudine... Fusese
abandonată, prin voia destinului , în ghearele unei vieți triste și
cenușii, cum este viața oricărui orfan, pe pământ ....

Câinele din curtea lor urla, înfiorător , fie împins de

foame, fie datorită premoniției și animăluțele luau cu asalt
pereții grajdului lor... Motoarele lumii erau stinse, ca și făcliile
vieților părinților săi ...Nimeni nu răspunse disperării cu care
micuța atrăgea atenția asupra necazului care se abătuse asupra
lor și mai ales a ei, nu o auzea nimeni, dar Cerul ? Cea care
trebuia să le asigure adăpost-casa aceea ce avea să fie a lor,
deschisese porțile pentru călătoria veșnică a părinților ei. Un
presentiment , o forță inexplicabilă, îi îndemnase să-i asigure
ceva, pentru viitor, fetiței lor… Ceva interior îi avertizase că va
rămâne să lupte de una singură, să-și croiască drum, singură,
prin hățișul vieți, ceva ce n-a reușit să înțeleagă, în întreaga ei
existență, Catalina...

Tot universul părea în doliu, îndurerat, și furia naturii

se dezlănțui de-odată... Un văl negru ascunse candelabrul
strălucitor al nopții, sporind întunericul. Se tânguia vântul de
durerea acelor inimi tinere pe care le-nghițise cu adevărat
pământul și a micii orfane îndoliate, căreia îi rămăsese doar
speranța, nădejdea de-a/i revedea pe cei care pășiseră, deja, pe
drumul fără de întoarcere, spre locul unde nu este durere și
întristare... Suspinul rămăsese aici, pe pământ, el avea să
coloreze, să întunece existența fiicei lor, de-a pururi...
Un suflet mic și singur rămas în spatele porții, implorând cerul
să-nlăture năpasta ce plana deasupra tristei lor existențe.

Un hol imens, cu o arhitectură extraordinară, ca de

20
altfel întreaga clădire, pavat cu plăci de marmură finisate
maiestuos, o impresionă foarte mult pe micuța îndoliată. Zeci
de coloane sculptate îl făceau să pară foarte impunător, îți
lăsa impresia că te afli într-o instituție de mare rang...
Asemănarea extraordinară cu podul de peste apă o uimi .
Aceeași mână, aceeași dibăcie, același arhitect și stăpân-tatăl
Anei…

Nu se stinsese încă lumina, acolo, în actuala casă a

Catalinei, orfelinatul, aceea ce avea să le fie acoperiș tuturor
micuților abandonați, așa că se așeză, așa, ca-ntr-o expectativă
armată, în colțul opus acțiuni, o acțiune comună a celor mici-a
celor cu care împărțea spațiul, acolo, la orfelinat, o luptă pentru
existență, așa cum o pot percepe niște suflete atât de mici și
năpăstuite...
Un adevărat vacarm era arealul acela care le asigura,
de bine, de rău, protecție tuturor acelor suflete rămase singure
pe pământ...
Nu reușiră, umezii ei ochi, să identifice nici o ființă;
erau contopiți, toți, în acea masă de oameni mici, în interiorul
căreia acționa o nevăzută forță ce îi făcea să fie într-o mișcare
continuă; răzbăteau, doar, din furnicarul acela în care vrajbele
contingente, nesfârșite, umpleau timpul, zgomote de
intensități atât de diferite că o făceau să tresară, uneori, și o
îngrozeau... Mulți dintre copiii de acolo nici n-o observaseră.
Catalina îi auzi doar pe cei mari, îngrijitorii, Ion și Ana,
vorbind despre necazul care-i schimbase, ei, viața… Oamenii
aceia iubeau, cu siguranță, copii; erau atât de calmi, de
binevoitori, că o uimeau pe fată, în timp ce pentru ea, dată fiind
situația, traiul ei acolo echivala cu o modalitate de tortură...
Viața, de bună seamă, cu suișurile și coborâșurile ei făcuse
asta!

În cursul aceleiași zile fusese adus acolo încă un

21
suflețel-Anton, ființa cu cei mai frumoși ochi din lume; pentru
o lume-ntreagă părea că revarsă lumină ochii lui scăldați,
atunci, de întunericul vieții și de lacrimi de dor și tristeți- o
frumusețe divină, un chip angelic, un alt suflet curat și singur,
zdrobit de viață.
Părăsiseră, rânduri-rânduri, toți ai lui, lumea noastră;
boala îi decimase familia; rămăsese doar cu taică-său și tatăl
tatălui său... Părea că li se schimbase norocul, într-un
final, că dispăruse blestemul bolii care-i trecuse dincolo, pe
celălalt tărâm, pe cei din familia lor.
Nu-i luase și pe ei acel val, atunci când aripa
necruțătoarei morți care sfărâmase în bucăți fericirea familiei
le umbrise casa. Ei scăpaseră cu viață... Rămăseseră doar ei
trei- ei și bătrânul bunic dinspre tată, trei generații ce fuseseră
lovite crunt de aripa neagră a morții, ei trei, tot ce-a rămas din
întregul zdrobit de necazurile existenței noastre de muritori, un
tot unitar știrbit, unul din care mușcaseră, cu ură, durerea și
moartea.
Bătrânul bunic iubise, din totdeauna, mecanica fină.
Confecționase, toată viața lui, tot felul de mașinării, dar mai
ales orologii- ceasuri unicat, adevărate bijuterii care să
măsoare timpul vieților multor personalități ale lumii,
adevărate perfecțiuni în miniatură. Avea să rămână în istoria
omenirii, dar nu-l mai încălzea asta. Îi lovise năpasta pe toți ai
lui ...
Se uita la ce-i mai rămăsese pe pământ, cei doi-fiul și
nepotul, ca la soare, dar foarte repede apuse soarele și pentru
exemplara și memorabila lui existență. Nu dăduse, în prealabil,
niciun semn de boală. Stătuse și ceasul lui, cum este firesc
pentru orice muritor. Tristețea îl sufocase, îi înghițise pământul
toată familia… Se duse la ai lui, în cealaltă lume, neîmpăcată,
exemplara lui viață ; nu putea crede că, din tot ce suntem, nu
rămâne nimic…!
Nu, ajunsese la convingerea că nu exista Dumnezeu,

22
bătrânul ceasornicar, acel Dumnezeu de pe pământ care
domesticise timpul...! Luase, divinitatea, la ea, sus, atâtea
suflete nevinovate... Nu ar fi trebuit să îngăduie Dumnezeu
cel adevărat să ajungă la ei atâta suferință, gândea el care
făcuse doar bine, numai bine…

Mulțumea cerului în fiecare zi, bietul taică-său lui Anton,

că-l lăsase în viață, să-și crească puiul care-i rămăsese, dar
după o perioadă de sănătate aparentă, se îmbolnăvi și el ...
Scurtă fusese fericirea și necruțător destinul; latența
bolii se dovedise ca fiind mai lungă, în cazul lui, și boala îl
ajunse din urmă și pe bietul bărbat ...Nu se dădu bătut; luptă cu
ea, din răsputeri. Respingea ideea morții care-i înghițise de-a
dreptul familia, amintirile, trecutul. Știa că are o singură
opțiune, aceea de a continua, de dragul micului Anton.
Nu, nu fusese așa, nu voise destinul, frânse și zborul lui,
ostila viață... Venise vremea ultimului zbor... Piereau cu fiecare
clipă, clipele bărbatului care rămăsese să fie și tată și mamă
puiului său; slăbise mult; ajunsese de nerecunoscut. Într-una
din nopți apăru și la el boala, aceeași boală necruțătoare; îi
dădea și vieții lui târcoale necruțătoarea moarte … Plecă,
dispăru fără urmă, în nebuloasa existenței ce-i înghițise pe toți
ceilalți din familia lor…

Tatăl lui Anton lucrase la gară, mecanic al

locomotivei din oraș. Excelase și el, în domeniul lui, dăduse și
el glas roților de tren, făcuse să zboare, cu adevărat, scurtând
distanțele, trenuri ... Dispăruse ca o nălucă , se volatilizase
existența lui, în mod voit, pentru ca fiul său să creadă că este
încă printre cei vii, să/i rămână, nefericitului lui suflet mic,
speranța revederii, aici, pe pământ…
Locomotiva nu se mai clinti din loc, așa, ca-ntr-un
protest și gara părea că nu mai există, după dispariția
îndureratului tată, a feroviarului fără de seamăn; arhitectura

23
gării, aspectul ei de neegalat se ruina sub greutatea timpului și
a tristeții de-a fi pierdut un adevărat tovarăș și părinte. Un
paralelism , o asemănare dureroasă cu existențele lor, cu cea a
feroviarului o iubise din totdeauna.
Stătuse și inima locomotivei lui dragi, de durere
pentru cel care fusese, cu adevărat, părintele lumii feroviare,
pentru cel care contribuise extraordinar ca roțile de tren să-și
cânte victoria, să-nfrunte spațiul și timpul. Se/ntristă și orașul
de/așa o pierdere, părea tot mai stins și glasul lui , se setingea
ca și viețile lor.
Gara adăpostea atâtea amintiri rămase de la cei din
familia băiatului, purta atât de pregnant amprenta alor lui,
încât un imn de slavă părea că se înalță, necontenit, din zona
aceea, pentru cei doi titani ce părăsiseră lumea noastră, care
se-nălțaseră la ceruri, un cânt pentru toți cei din familia
orfanului, trecuți în lumea umbrelor...
Un ceas uriaș trona pe acoperișul clădirii gării, așezat
cu spatele la oraș, salutând linia ferată, călătorii, un rămas bun,
din partea bunicului, pentru fiecare din cei care călătoreau
spre zările albastre. Salutase și el această pământeană
existență, purtând în suflet dragostea de viață; luase cu el, în
adâncuri , durerea imensei suferințe de-a pierde atât de mult pe
pământ... Nemilosul destin… Se regăsiseră, cu siguranță, în
ceruri, sufletele alor lui...
Suspina o-ntreagă lume pentru întreaga familie a lui
Anton care părăsise nedreapta noastră viață. Marcase și
existența lui moartea alor săi, cruzimea și deznădejdea din ea…
N/avea să fie lin drumul vieții pentru puiul rămas…!

De când plecase bătrânul lui tată din lumea celor vii,

feroviarul se ocupase de ceasul gării și cel din turnul cu flori,
pe care bătrânul le confecționase manual și le donase orașului.
Multe zeci de ani străbătuseră neîntrerupt, pașii lor, timpul,
bătuseră în ritmul lui, în consonanță cu el. Le va veghea, cu

24
siguranță, sacadatul mers, necontenit, bătrânul maestru, de
acolo, din cealaltă lume…Îi vor încălzi inima bătăile inimilor
lor triste și îndurerate…
Acum, când și feroviarul devenise o umbră, se
opriseră și pulsațiile inimilor lor, la copleșise tristețea, după
cum încetase să bată și sufletul fumegător al locomotivei
construită de talentatul om, de acel suflet al fierului, acel om
care șlefuise, dăduse viață fiecărei părticele din angrenajul ce
adusese mai aproape de orașul lor depărtările; scurtase
distanțele, acest bidiviu care-și pusese sufletul în slujba
omenirii, înaripatul fără de aripi care împlinise dorințe, care
adusese aproape suflete pereche...
Cedase și inima lui, cea care luase asupră-i grijile
atâtor pământeni călători pe cărările vieții, lăsase singur
singurul suflet care-l ținuse în viață, pe cel al micului Anton…
Se oprise timpul în loc, la propriu, și pentru tânărul feroviar ai
cărui fii trecuseră , de mult, în lumea de dincolo, care ceruse,
ultimativ și imperativ, Domnului, puterea de-a merge mai
departe, de-a înfrunta boala și moartea și timpul, timpul pe care
tatăl lui îl învățase să se strecoare printre rotițele finisate de el,
filigranate cu deosebită meticulozitate și pe care-l îndemnase
să fie neiertător, în întreaga lui existență pe pământ, să soarbă
secundele vieții, să-i facă trecători pe pământeni...
Tremurase, feroviarul, de teama necruțătoarei boli,
dar mai ales ceruse timpului pe care îl domesticiseră ei secunde
în plus, pentru a-și putea crește copilul, tremurase pentru
fiecare clipă câștigată în lupta cu moartea; mulțumea cerului
pentru fiecare moment trăit alături de puiul lui. Orice secundă
constituia o victorie în fața vieții și pentru viață. Suferise
enorm, dar trebuia să trăiască, Anton al lui avea nevoie de asta.
Înțelegea că micul său pui era sortit să ducă , de unul singur,
povara existenței, a destinului care se dovedise necruțător. Se
contopise cu nemărginirea vieții de dincolo de vieți și marele
feroviar...

25
 Ceruse iertare pentru toate greșelile, valorosul
inginer, cele cu voie și fără de voie, clipă de clipă, Domnului
de sus, zile în plus pentru a-și crește puiul sărman… Avea să
accepte, însă, viața? Asta era enigma pentru mintea aceea care
excelase necontenit, care pătrunsese în tainele științei, dar nu
înțelegea nimic din cele ale necruțătoarei vieți. Cine poate
răspunde la retorica întrebare a muritorilor, cine știe cât poate
trăi, oricare din noi...?
Îl lovise, de-atâtea ori, viața... Venise lovitura de
grație…Își simțise sfârșitul aproape. Nu avusese de ales.
Dispăruse fără urmă, lăsând loc speranței, pentru sufletul fiului
său. Dorea, cu orice preț să nu cunoască, bietul lui băiat, gustul
amar al înfrângerii, al momentelor funebre, al îngropăciunii..
Devenise o umbră în viața fiului său ce/avea să fie umbrită de-a
pururi de amar, în care avea să se zbată de unul singur Îl durea
nespus pe marele om, neputința descifrării misterului, a
tainelor vieții și înfrângerea în lupta nedreaptă și inegală cu
viața!
Întunericul ce umbrea acum existența lui făcea ca
ideile și dorințele să-și piardă contururile; valurile morții
frângeau neîncetat arcul luminii vieții sale…Își adunase toată
energia să plece spre tărâmul eternității, își dorise ca fiul său
să-i rămână speranța că se vor revedea aici, pe pământ, aici,
deasupra de glia ce-avea să-l înghită și pe el, bunul tată,
curând.

Anton rezistă eroic mult timp, se autogospodări,

munci în micul port, făcând diverse oficii de curierat.
Transportă , mult peste greutatea lui, colete, obiecte ;
construise, din resturi , un adevărat autovehicul la care se
înhăma zilnic, punându-și în slujba altora priceperea și trupul
său firav ...Situația îl depăși, în cele din urmă; epuizarea îl făcu
să cadă; nu se mai putu ridica, de la podeaua vieții.... Evitase,
din răsputeri, să se despartă de tot ce rămăsese de la ai lui,

26
încercase să stea aproape de toate dureroasele amintiri de la ei,
să nu dea uitării obiectele ce purtau marca familiei sale vestite,
a maeștrilor în mecanică… Luptase din răsputeri, micul Anton,
să nu ajungă la orfelinat, dar în zadar...

Multe, foarte multe zile, micul și totodată marele

mecanic Anton fu ținut în carantină, departe de ceilalți confrați
ai lui din orfelinat... Îi auzea veselindu-se, undeva în apropiere;
el era singur între patru pereți, pradă amintirilor și tristeții.
Avea convingerea că cei de dincolo de ziduri sunt fericiți; își
dorea nespus să ajungă în mijlocul lor! Îl adusese acolo, în
orfelinat, aceeași mașină; le dictase destinul același drum,
tuturor acelor micuți…

Se adaptase foarte repede, minunatul suflet al lui

Anton, la viața aceea austeră din casa de copii; familia lui
fusese parte integrantă din istoria acelui oraș și, poate, din
istoria lumii... Ai lui puseseră la punct multe mecanisme din
domeniul mecanicii fine și din cel al locomotivelor. Știa deja
amănunte, la vârsta lui, Anton; rememora acum, toate astea,
acolo, în singurătatea aceea, dar ce folos... Rămăsese singur pe
pământ și trebuia să/și ducă zilele în orfelinat, alături de ceilalți
năpăstuiți.
Cei din familia sa, care făcuseră cu adevărat istorie,
deveniseră acum o istorie tristă și el avea nevoie de ajutor,
pentru a merge mai departe… Evitase din răsputeri să ajungă
la orfelinat, cu siguranță oricare om are repulsie nu doar față
de viața de acolo, ci mai ales față de situația care-i aduce pe
micuții orfani între recile sale ziduri ale orfelinatului, dar
inevitabilul se produsese , și pentru viața lui...

Îl găsiseră oamenii legii, pe micul Anton, căzut la

pământ, în apropierea gării, înfometat, trântit la podea de
greutățile existenței -podeaua rece a vieții… Muncise pe ici

27
pe colo, hamal în port. Se hrănise cu rămășițe de la mesele
altora ; îl doborâseră boala și lipsurile. Întreținuse zilnic cele
două ceasuri din oraș, ceasurile lui, dar asta nu ținea de
foame… Acum se temea că închisoarea aceasta în care va
fi captiv va face să înceteze să bată și sufletele neînsuflețitelor
lui mecanisme dragi…Ele îi dădeau viață, micului om, și erau
singurele lui prietene și singura lui avere.
Se citea, realmente, tristețea în aspectul lor, în
măruntul lor mers, dorul de cel care le făurise… Aveai senzația
că va sta în loc timpul din inestimabilele mașinării uriașe,
rămase acum și fără acest din urmă protector în miniatură, de a
cărei tinerețe nu ținuse cont viața, lăsându-l singur pe lume,
fără regrete; îi luase acum și ultima plăcere și dorință- aceea de
a pune în mișcare cele două resorturi care încercau să
imortalizeze clipa, să ajute timpul să se strecoare, în drumul lui
spre eternitatea la care muritorii nu pot decât visa, să poarte a
timpului măsură…

Se îngâna lumina zilei cu întunericul nopții, în

momentul când se termină perioada de carantină a lui Anton...
Plângea sufletul lui mic și părăsit, sub povara amintirilor… O
rugă pe mama Ana să-l lase să meargă acolo, în oraș, la
orologiile lui, să le-audă cum se bucură să vestească, iar,
miezul nopții, pentru întreaga suflare, să amintească, perpetuu,
tuturor, de cel care dăduse viață orașului, măsurând curgerea
de nestăvilit a timpului…
Uimi sufletul atât de blând al Anei dorința puișorului
aceluia mic, disproporția dintre vârsta lui fragedă și
preocuparea foarte serioasă de a menține vie, în memoria
tuturor, pe toți ai lui, dar și respectul extraordinar pentru cei
care deveniseră neputincioși pentru a mai pune-n mișcare
rotițele timpului, pentru cei care nu mai puteau măsura clipele;
trecuseră, cu un regret uriaș, oamenii dragi lui, într-o altă formă
de existență, lăsându-l singur să se ia la trântă cu viața și cu

28
timpul ...

Număra doar șapte ani, copilul cel mai frumos de pe

Pământ, minunatul Anton; luni bune reușise să supraviețuiască
în hățișul vieții; se certase cu viața, se luptase cu ea, dar căzuse
pe stradă, înfometat; îl adusese aici , în casa groazei, cum o
vedeau cu ochii lor de copii, aceeași mașină care echivala,
pentru fiecare mic suflet ce ajungea aici, cu mașina
mortuară… Suferiseră toți cei ce ajunseseră în orfelinat; în
pofida vârstelor fragede, cunoscuseră gustul amar al
despărțirilor pentru totdeauna, pe care îl aducea cu sine
vehiculul ce transportase, pe ultimul drum, persoane dragi, cel
care dusese nesățiosului lut, ofrandă, trupurile părinților lor,
răpuse de cruda și neiertătoarea moarte ...

Atâtea suflete mici și singure, atâtea vise și dorinți,

aici, sub cupola durerii/ orfelinatul... Îl uimi vacarmul de acolo,
pe micul ceasornicar. Nu, nu doar mormanul acela de fiare din
uriașele orologii ale orașului, care domesticise timpul, îl iubea
el, ci amintirile… Îi era teamă, Anei, că nu se va mai întoarce
micuțul pui, că va evada la propriu, tocmai pentru a evita viața
de aici, din această închisoare pe ale cărei ziduri ostile le
detestau toți cei pe care viața îi silise să le cunoască, așa că nu/i
îndeplini dorința.

Plângea veșnic o vioară în inima lui Anton, înfiora,

glasul ei trist, sufletul lui, dar cum ne cum, privindu-i pe
ceilalți, mai uită de necazuri. Îi păru sistemul acesta al
orfelinatului doar un loc unde-ți este asigurată supraviețuirea,
unul de strictă supraviețuire, una amară… Lupta pentru
supremație era crâncenă și nu se ajungea la corecturi fizice
grave și nici la ștergerea de pe lista viilor, doar datorită
îngrijitorilor. Adevărate lupte corp la corp, conduse după legea
pumnului și a bunului plac , se disputau acolo. Cine câștiga

29
aurul olimpic? De obicei cei mai mari, cei care doreau nu doar
supremația în fața celorlalți, ci și remodelarea ideologică a lor.

Erau blânzi, bieții oameni- cei doi îngrijitori-Ion și

Ana ; arbitrau nepărtinitor, îndemnau la calm tristele suflete
mici și plângăcioase care, conform unei nescrise legi, doreau
totdeauna, toate, același lucru , indiferent de valoarea lui, fie el
din domeniul jocurilor, al gastronomiei , al vestimentației, care
se antrenau totdeauna în competiții diverse, pentru lucruri
insignifiante... Nu astea îi nemulțumea. Ei își strigau, de fapt,
durerea și dorul,își plângeau tristețile și dezamăgirile din
micile lor vieți. Lupta continua până târziu în noapte. Era
imposibil ca cerberii, dacă se poate spune așa despre cei doi
oameni atât de buni care vegheau, necontenit, viețile micuților
ce le călcau pragul, să reușească să se impună , deși declarau de
mai multe ori încheierea jocului și le stingeau de multe ori
lumina lămpii ... Fumega ostenită, raza ei, până târziu în
noapte, pe sub ascuns, și jocul continua în mare taină, acolo,
în casa Anei, în orfelinatul lor. Jocurile fără sfârșit făceau
micile suflete să mai uite de necazuri, mai luau de lângă ei
dureroasele amintiri.

Catalina nu dormise deloc în cele trei zile în care

sufletele alor ei se pregătiseră pentru călătoria fără de sfârșit,
fără de întoarcere, spre locul fără de suspin…Nu se lipise
somnul de micul ei suflet în tot acel răstimp în care viața
fredonase celor ce trecuseră într/o altă formă de viață cântecul
de pe urmă…Amara ei existență ce avea să fie de una singură
pe pământ, cenușiul ei se întrezărea, îngrozind/o...
Nu înțelegea mare lucru din tot ce se întâmpla în jur,
dar simțea că nu-i va mai vedea pe cei mai dragi , că aparțin ,
deja, unei alte lumi , una imaterială.

Viori de doliu învăluiră secundele micii vieți rămasă pe

30
pământ să îndure despărțirile și singurătățile; refuzase să
doarmă, în tot acel timp rămas până la momentul despărțirii
definitive de ai săi... Se lipise, la modul real, de cele două
sicrie, ținându-le cu mâinile , necontenit, că într-un gest de
refuz, o reală opoziție în fața deciziei nedrepte a destinului-
aceea de-a separa, pentru eternitate, sufletele lor…
Fredonaseră necontenit de atunci și pentru mica ei viață, în
tonuri reci, amare șoapte, vânturi și ploi…,

Nu știuse , nici în acele trei zile ce se va întâmpla cu

ea, după cum nu știa nici acum, stând acolo, ghemotoc, într-un
colț, parcă scoasă de pe orbita existenței, cea a uneia normale.
Adormise obosită, dar un zgomot o trezise ... Nu,
nu era real; tuturor celor de acolo le amăgise sufletele moșul
Ene, cu înaripatele lui vise; dormeau toți; doar un sunet
strident răzbătea dinspre ușă – nenea Ion, un om uriaș , profita
de repausul ce se instaurase în agitația micilor suflete din
custodia lor… Nu era asta, nu era zgomotul celui care stătea de
strajă pentru binele orfanilor adunați acolo... Urca din adâncuri
un vaiet, din mormintele de care tocmai se despărțise sufletul ei
atât de mic, înțelegea bine asta sufletul orfan al Catalinei...
Plânsul alor ei răzbătea de dincolo de lume și timp, ecoul lui
reverbera continuu, în sufletul ei, pustiindu-i zilele și nopțile…
Gemea în depărtări, pentru ea, cenușa câtor vise și
dorinți ale părinților săi care luptaseră să dea lustru sărăciei;
le înghițise pustiul, cu lacrimile lui… Destrămarea iluziilor, a
viselor sale, o întrista la fiecare pas pe mica ființă care se
simțea atât de singură... Din carcera lutului în care nu/și găseau
liniștea, năvăleau acum în zgomotoase valuri, blestemele alor
săi; făcuse scrum, viața, năzuințele ei și ale lor; pavase cu
lacrimi sinuosul drum al vieții ei, nedreptul destin...

De afară pătrundea prin fereastră, raza Lunii,

suflarea ei. Luna, blestemată fie, cu-alaiul ei de stele, nu făcea

31
decât să sporească durerea, să risipească somnul micuței vieți.
Lumina ei pală, lumina, începutul a toate câte sunt, o însoțea în
acest început al vieții în orfelinat; venea acum, aici, în pătuțul
improvizat, să o încurajeze pentru noul drum-noua viață, una
tristă, departe de cei dragi. Venea lumina Lunii în zadar... Se
întorseseră în lutul rece, cei care ar fi avut menirea de-a/i ocroti
ei existența și , din acest nefericit motiv zăcea atunci, acolo,
trântită la propriu la podea, de către viață... Se intersectau, sub
melodica șoptire a morții, două lumi, în sufletul ei, parcă două
forme de viață, cea complet lipsită de griji de până atunci și cea
glacială ce-avea să vie și care-și va face simțită prezența
necontenit, în viața ei! Rațiunea făcea ca acea mică ființă să
vadă realitatea crudă, obliga acel destin atins de focul urii
haine a vieții și a morții să înțeleagă situația … Simțea
îmbrățișarea vânturilor reci ale destinului, omulețul acela
năpăstuit …

Zăcea, cu adevărat, epuizată fizic și înfometată și

granița dintre viață și neant se fluidizase, pentru micul trup
înfrânt al Catalinei ; era mai aproape de starea inertă și chiar își
dorea să cedeze și ea , în fața morții, ceea care îi punea acum
viața la grea încercare. Ce poate însemna, pentru un copil,
moartea, ce altceva, pentru Catalina, dacă nu o binecuvântare
care avea să o ajute să meargă la ai ei, repede și necondiționat
? Nu doar că-și dorea să urmeze și ea pașii alor ei, dar cerea
ultimativ, asta, vieții, nefericitul ei suflet...
Podeaua rece și epuizarea biologică o făceau să
tremure , să se agite și să plângă. Ana încercă să o ridice, dar
micuța, obosită, plângea tot mai tare , își chemă mama, de
dincolo de lume și timp, în lumea aceea de vis, singura în care
reîntâlnirea nu era sub auspiciile imposibilului .
Femeia preferă să o lase să se liniștească, o acoperi și-i
făcu semnul crucii, îngăimând ceva despre regretul uriaș pe
care-l simte pentru situația ei, dar cine s-o audă?

32
 Simțea deja, mica ființă, coloritul amar al vieții de
orfan… Evadase în lumea viselor, singura modalitate de a mai
fi aproape de cei dragi, de-a o regăsi pe cea care-i dăduse viață,
cea care fusese trimisă, pe pământ, tocmai pentru a-și respecta
sacra misiune a mamei, aceea de a-și ocroti și crește puiul...
Lumina caldă din zori începu să delimiteze siluetele
pătuțurilor și a omuleților ce le populau. Ana nu mai adormi
multă vreme. Se concentra spre colțul micuței orfane;
înțelegea bine povara uriașă a micului suflet; nici la ora aceea
Catalina nu avea liniște; o alternanță amețitoare între somn și
veghe o însoțise întreaga noapte. Se gândea la singurătatea
absolută din viața ei, mica orfană; o îngrozea gândul la viitor ;
era atât de mică, dar gânduri serioase, cerebrale, îi luau cu asalt
sufletul. Luminița de la capătul tunelului nu reușeau s-o
întrevadă ochii ei mici, sufletul ei pustiit ce/abia mai putea
să vadă…

Dimineața începu sub auspicii mai bune. Ana se ocupă

de reabilitarea situației; avea experiență în materie de oameni
mici, năpăstuiți, abandonați din varii motive, adunați sub
cupola acelei case a tristeții, a acelei singurătăți în echipă din
orfelinat...

După foarte mult timp reușea și Catalina să mai uite

de necazuri. Nu se ridică. Nu avea forța necesară pentru asta.
Gravitația, forța de atracție a pământului, o lăsase orfană,
înghițindu-i pe ai ei, trăgând peste viețile lor pământ, și tot ea
o lipise acum de podeaua rece ale cărei nevăzute brațe
părintești o susțineau ; o mamă mașteră, de bună seamă, un
surogat ce nu poate înlocui, niciodată, mama adevărată…!
Nimic nu o motiva să meargă mai departe, nu mai
exista în omulețul năpăstuit din ea aspirații pentru viitor... Un
dureros și fragil echilibru între amarul vieții ei, distrusă prin
voia destinului, și binefacerile pe care i le oferea orfelinatul,

33
acestea care îi ajuta pe ei toți să trăiască; nimeni n/ar putea
denumi viață starea vegetativă în care exista Catalina, în colțul
acela al ei, ostil și rece, care împrumuta culoare doar de la
gingășia ei de copil...
Înțelegea tare puțin din tot ce se întâmplase, cu viața
ei, cu viețile lor; sufletele părinților săi erau mute, sub lutul
greu; reverberau amarnic amintirile, acum, în existența ei... Des
revedea , printre genele grele de lacrimi, secvența ultimă a
familiei , în integritatea ei; simțea fiorii plăcerii , de fiecare
dată, gândind la ultimul sărut al mamei, oropsitul ei suflet
mic... Dictase moartea intrarea prematură, extrem de
prematură a celor doi tineri părinți în ciclul infinit al vieții;
ceruse lutul, însetatul lut, tribut vieții, viețile ambilor ei
părinți; dizolvase bucuria existenței familiei sale, partitura
destinului, amara lor viață ... Veneau săgeți, necontenit, spre
secundele zilelor Catalinei, din regatul acela al morții, din lutul
greu ce înghițise fericirea lor. Un seism adevărat le clătinase
viața… Un fulger pe cerul vieții familiei lor luase viețile
bieților ei părinți, fragmentând familia..

O nescrisă lege a conviețuirii în grup îi făcea pe toți

acești micuți sărmani găzduiți la parterul orfelinatului să
concureze, totdeauna, pentru aceleași obiecte, pentru aceleași
lucruri, pentru același areal din spațiul limitat ce constituia, din
momentul în care intrau aici, căsuța lor comună, una în care le
lipsea la propriu dragostea părintească, cea pornită din
sufletele celor care le dăduseră viață…
Luptele fără sfârșit le duceau nu doar pentru
supremație, bieții orfani, cu povești de viață invariabil triste,
pentru care nu mai existase, pe pământ, nici o singură ființă să-
i ia sub aripă, care nu mai avuseseră, pe pământ, nici o singură
rudă de sânge care să le ofere ajutorul în lupta atât de nedreaptă
pentru existența de unul singur pe pământ... Toți doreau,
totdeauna, același obiect, același lucru, ceea ce ducea la lupte

34
interminabile, născocite parcă pentru a le ocupa timpul, pentru
a uita de imensul pustiu din sufletele lor mici care erau nevoite
să urmeze calea vieții.

Cântau în cor, zilnic, un imn pentru viață, la îndemnul

Anei, gurile acelea flămânde, însetate de iubire și recunoaștere;
înălțau spre cerul nedrept, frumoase slove, cei ce se stingeau de
dor și jale, micuții de sub aripa ei protectoare…

Nu, Catalina nu se putea alătura confraților ei; nici nu

avea cine știe ce vechime acolo, dar era foarte mare falia dintre
problemele lor, mărunte, atât de mărunte, și amărăciunea
imensă ce arunca o lumină cenușie asupra zilelor ei, dintre
obiectivele lor mărunte și dorințele ei , mari, dar care simțea că
n-aveau să se mai împlinească vreodată, pentru că cei ce-ar fi
ajutat-o să se-nalțe deasupra nevoilor erau deja țărână și nu
cunoaște întoarcere drumul ființelor vii, pornite în călătoria pe
tărâmul eternității; înțelegea bine asta, micul pui, dulcea
Catalina... Se năruiseră toate visele sale de copil ce
cunoscuse fericirea până mai ieri; sub cerul nedrept nu vor mai
fi, de-acum, și dorințele ei, visele ei nu vor mai avea aripi s-
ajungă sus, la steaua norocoasă ... O clipă nebinecuvântată îi
schimbase norocul, echilibrul din viața ei suferise atât de
mult... Veniseră spre ea, în grele șoapte, durerile vieții…
Era extrem de tristă și considera că renunțarea la
această stare adusă de pierderea a tot ce însemna universul
copilăriei ei ar fi constituit, simțea ea, o trădare de neiertat față
de memoria părinților săi. Se surprindea, însă, uneori,
amuzându-se la peripețiile colocatarilor săi, a acelor umile
ființe care, până la un punct, aveau multe în comun cu soarta
ei.
Erau multe ființe acolo... De-ar fi avut podeaua aceea
suflet să deplângă tot ce răbdase, în nenumăratele situații în
care fusese victimă colaterală, să spună despre ce dispute ale

35
ființelor mici arbitrase, tăcută și nepărtinitoare, ființe care își
vărsaseră aici amarul, în acest areal comun care le canaliza spre
maturizare viețile triste, să spună focul câtor lacrimi o călise,
cât de puține secunde de adevărată fericire cunoscuseră cei pe
care-i silise viața să ajungă aici...
Nu-i deranjau în nici un fel perimetrul vizual,
confrații ei, condamnați la aceeași grea suferință ca și ea , cu
mișcarea lor browniană, cei care-și trăiau atât de diferit , de
nuanțat, existența. Uneori îi era benefic, Catalinei, stilul lor de
viață, tocmai pentru că-i umplea timpul, o luau de lângă
problemele amare ale secundelor sale. O iritau, de bună seamă,
nesfârșitele lupte corp la corp, care se iscau ca din senin,între
acei micuți aflați într-o continuă competiție, o luptă în care
câștigătorii , performerii, primeau răsplată, în locul aurului
olimpic, recunoașterea supremației; dinamica ocupării
podiumului era extrem de rapidă , ceea ce genera noi și noi
revolte și nu aducea totdeauna aceeași oameni în frunte, o
frământare menită să îi țină în formă pe toți acei mici sărmani
pe care/i iubise, totuși, viața, găsindu/le adăpost aici. Zborul lor
frânt de un rău destin, zilele lor acoperite de norii groși care
învăluie totdeauna existența orfanilor, erau animate de aceste
dispute și dorinți, de satisfacerea nevoii de recunoaștere;
luminau cumva, micile victorii, secundele tristelor lor vieți…
O lege a bunului plac îi îndemna să lupte la nesfârșit,
sau dorința de-a fi iubiți și stimați, pe acești triști și oropsiți în
ale căror suflete va vibra, pentru totdeauna, durerea și dorul...
Purta în el, pentru ei, sunetul metalic al clopotelor, cu
certitudine, stigmatele morții și ale durerii; avertiza sonor, la
modul sinistru, dispariția din viața lor a confortului unei
familii, rătăcirea debusolată, a sufletului lor de orfani pe orbita
vieții... Modelase brutal, destinul, destinele lor îngropate în
norii unor existențe triste… Lichefiase focul vieții bucuriile
vieților lor; graiul lor plin de atâtea lacrimi spunea despre
asta…

36
 Nu după multe astfel de clipe grele , Catalina
observă apariția unui nou candidat la a sorbi cupa cu venin a
vieții și lacrimile încătușate în micul ei suflet sporiră…!
Mai apăruse un suflet trist și singur-o altă fetiță, mai mică
decât ea, mereu aplecată asupra unei păpuși din zdrențe; și
pentru ea fusese aspră viața, cu siguranță, din moment ce
ajunsese acolo, și ea cunoscuse preaplinul suferinței, nici
pentru ea nu mai rămăsese, cu certitudine, nimeni pe pământ să
o ocrotească, nimeni deasupra de glie...
Mai avea ceva, micuța, o floare în ghiveci, care fusese
amplasată lângă pătuțul ei- dublura ei vegetală, mult mai mare
decât ea; ele două și păpușa din resturi- un triptic ce apăruse
recent în viața din orfelinat ...

Luminau, tristele existențe ale acelor năpăstuiți, zilele

Anei.

Mângâia periodic, cu ochii închiși, fetița, ultima apariție,

pe celelalte două membre ale trioului; asta-i aducea sufletului
ei confortul necesar. Existau atâtea asemănări între ea și
păpușa aceea ce stătea să se descompună, dar era izbitor
contrastul dintre aspectul obiectului acela însuflețit doar în
imaginația ei, deplorabil ca aspect, cel al păpușii, și cel
extraordinar al plantei, care se înălța maiestuos spre ceruri, spre
lumină... Beneficiau, amândouă prietenele Linii, în ciuda
diferențelor extraordinare dintre ele, de aceeași afectivitate, din
partea ei, a acelei infirme ființe mărunte... Le mângâia
necontenit sufletul pustiit al micuței.
Nu-și diversifică, multe zile în șir, mica apariție, sfera
preocupărilor, nu ridică ochii ei plânși de la păpușa aceea
neînsuflețită, ca un adevărat părinte, unul care-și dorea să dea ,
parcă, vieții, un exemplu, o lecție - exemplul personal de
devotament... Lina juca rolul mamei, în acest areal cenușiu, în

37
care toți strigau în eter, rând pe rând, să le fie aproape, pe cele
care le dăduseră viață, al mamei pentru fetița ei din resturi, al
uneia plină de afecțiune... Nu, nimeni, nimeni nu se-ndura de
micile și debusolatele suflete să apară, în majoritatea situațiilor
tocmai pentru că viața nemiloasă luase pentru totdeauna , de
lângă puii lor, aflați acum aici, pe cele care le dăduseră
suflare...
Ana, sărmana mamă de ocazie a atâtor suflete, de câte
ori avea posibilitatea și era necesar, venea să mângâie pe
creștet, fără excepție, pe oricare puișor de acolo, din subordinea
ei, al oricărei mame ar fi fost el...
Catalina devenise un veritabil observator, unul pe care
situația fetei îl îngrozi și/l înduioșă totodată; ființa aceea era
ruptă de tot ce/i în jur... Se simțea foarte apropiată, Catalina, de
fetița ce venise ultima, dar, deși căpătase și ea vechime și
experimentase arta examinării de la distanță, încă nu îi aflase
numele, nu aflase nimic despre mica apariție din arealul lor
atât de cenușiu...
Istoria de viață a fiecăruia din acești omuleți ai nimănui,
rămânea închisă între coperțile dosarelor personale, dosite sub
cheie de Ana, așa că , aici, nimeni nu știa nimic despre
nimeni… Ce priviri triste, câtă amărăciune, acolo, sub ochii
înlăcrimați ai Anei, câtă durere în sufletul ei pentru acele mici
vieți …

O compătimea, Catalina, pe ființa care se sudase,

de-a dreptul, fizic, de păpușa în zdrențe; era, cu siguranță, cea
mai mică de acolo, fetița, și tocmai de aceea se adaptase cel
mai greu noii situații. Ana, mama surogat, stătea mai mult pe
lângă micuță, dar, în zadar... Lina continua, mașinal, cu aceleași
gesturi, protejându-și și strângând la piept puiul adoptiv.

Observă, micul suflet al Catalinei, observatorul de

ocazie în care reverbera, amarnic, tristețea vieții de orfan, că

38
fetița nu aude și, mai mult decât atât, nimeni nu o văzuse
vorbind... Nu, într-adevăr, nu relaționa cu lumea
înconjurătoare, micuța, pentru că îi lipseau, cu desăvârșire,
receptorii, simțurile... Ana se roti mult în jurul ei, devenind un
satelit veritabil al sufletului infirm, închistat în universul lui...
Mulți din cei de față aveau aversiune pentru micuța
plângăcioasă care reușise, și mai ales pentru că reușise, într-un
timp record, să câștige simpatia doamnei Ana, pentru
performanța de-a obține pentru sine o parte atât de mare din
timpul prețios al acesteia...
Deși erau candidate independente la viață și nu-și
vorbiseră niciodată, cele două micuțe făceau parte din aceeași
tabără; toți ceilalți păreau un grup compact, cu preocupări
asemănătoare, pe când ele aveau ceva aparte, solemn chiar...
Caleidoscopul anotimpurilor modifica înfățișarea lor, a
tuturor... Se înălțau spre cer orfanii Anei; cerul care-i
nedreptățise atât de mult îi ajuta în fiecare zi să crească…
Se schimba anul, dar pentru micuța Lina timpul,
timpul din care/i făcută viața, nu avea preț, date fiind
deficiențele sale; practic doar simțul tactil funcționa la
parametrii normali, pentru neajutorata ființă; exista, de bună
seamă, pentru sufletul ei neputincios, doar ce era palpabil...
O ridică la grindă, nenea Ion, pe Lina, pentru a simți și ea
bucurie, dar se sperie și lacrimile îi invadară sufletul și privirea,
privirea ei stinsă pentru totdeauna, se-ntristă...
O vale de lacrimi deveni sufletul orb al Linii…

Lina era mereu și mereu tulburată de spectrul

intoleranței confraților de breaslă. George și Victor, cei din
fruntea marelui grup, ștrengarii fruntași, o studiau, îi testau
auzul, văzul, prin gesturi nepermise; fata fără multe simțuri era
nu doar o curiozitate, ci și o chemare, pentru poznașii cei mai
cei... O ticăloșie imensă era în sufletele lor; o urau tocmai
pentru că obținea, pentru ea, doar pentru ea, mare parte din

39
timpul liber al Anei și pentru asta o sâcâiau.
Nu voise natura să-și poată și ea exprima gândurile
și simțămintele, așa că, deși mulți din cei de-acolo și-ar fi dorit
să beneficieze de atâta atenție, pentru ea asta nu însemna mai
nimic; o speriase, chiar, gestul lui nenea Ion de-a o ajuta, acum,
la ceas aniversar, pentru câteva secunde, să aibă aripi să zboare
și, poate pentru că deja cunoscuse preaplinul suferinței, chiar
dacă nu mai plângea , i se citea disperarea în ochii ei fără de
lumini, mânuțele ei mici și neajutorate spintecau aerul, în
căutarea unui punct de sprijin, a unui echilibru care nu se
întrezărea, nici atunci , în acele momente în care Ion, tatăl
tuturor, încerca să o bine-dispună, nici în viață, în viața ei, în
general ...Timiditatea sa, izvorâtă din infirmitate, sporea cu
fiecare secundă; nu cunoștea gustul urii și al deznădejdii,
sufletul ei orb și nu înțelegea, încă, ce se întâmplă, dar îi
lipseau îmbrățișările bătrânului ei tată de acolo, din sihăstria
aceea de aproape de cer și asta o întrista și mai tare…

Busola vieții Catalinei pierduse, parcă pentru

totdeauna, polul Nord; pierise scânteierea vieții ei în acel regat
al morții, al celei care/o lăsase singură pe Pământ… Sclipirea
orbitoare a sicrielor acelea care dăduseră pustiului viețile alor
săi reverbera în amintiri, în focul nestins din sufletul ei...
Declinul, dar mai curând decimarea familiei ei o debusolase.
Intrarea fără de voie și extrem de vremelnică a părinților ei în
acest ciclu al vieții, în care moartea pare necesară chiar pentru
a face loc vieții, îi schimbase norocul... Ajunsese să trăiască
aici, printre acești năpăstuiți, o viață în comun, plină de
privațiuni…
Ultima apariție, fetița aceea de care Dumnezeu, prea
bunul, uitase, pe care natura o vitregise oprindu-i într-un stadiu
extrem de precoce dezvoltarea simțurilor fu cu adevărat,
colacul de salvare pentru viața Catalinei …Preocuparea pentru
umila ființă avea s/o facă să uite de propriile ei patimi, va

40
împinge în plan secund propriile ei necazuri, plângând de mila
micuței neajutorate...
Cele două ființe mici și triste nu-și vorbiseră
niciodată, dar aveau ceva în comun, ceva mai mult, parcă,
decât vitregia sorții... Nu puteau vorbi, micuța, pentru că nu
doar că nu avea grai, dar nici nu putea recepționa sunete ...
Catalina n-o scăpa din ochi pe fată. Nu era dificil, pentru că nu
se clintise din locul ei, sau, cel puțin, n-o văzuse nimeni să
facă asta și prietenia cu această ființă, amiciție pe care și-o
dorea cu adevărat Catalina, se prefigura în direcția unui eșec,
tocmai pentru că nu existau căi de comunicare.
Îi rezona în suflet, Catalinei, copilului din ea,
continuu, sunetul clopotelor din sat, a celor care-i fredonaseră,
perpetuu, aluzia la nefericire, dar acum, acum când învăța să
plângă pentru suferința altor inimi, se diminua senzația aceea,
acum avea o preocupare extrem de nobilă, de întrajutorare... Îl
chema pe Dumnezeu, pentru a câta oară, Doamne, în viața ei,
fetița pe ai cărei părinți îi zdrobise pământul, ale căror vieți le
înghițise Satana cel neîndurător, îl chema pentru a ajuta cealaltă
viață, infirmul suflet al Linii…
Toți acești mici naufragiați pe tărâmul vieții, tărâmul
acesta ostil, cunoscuseră preaplinul suferinței și legăturile
afective, prieteniile stabilite între ei, îi ajutau să reziste, dădeau
vieții lor triste puțină culoare. Erau sărmani; își găsiseră
aici,viețile pustiite ale bieților copii, un fragil echilibru...
Pentru ei razele Lunii nu cântau niciodată, pentru ei
amărăciunea vieții era o problemă mereu actuală,pentru
sufletele lor plăpânde bucuriile vieții vor fi mereu umbrite de
greutăți; visele copilăriei lor fuseseră zdrobite de mâna
necruțătoare a morții care-i trimisese în ceruri pe cei dragi...
Catalina se apropie de mica apariție; constată cu
surprindere că este complet ruptă de tot ce/o înconjoară. Păpușa
ei, acum, văzută de aproape, nu era una din zdrențe, ci doară
zdrențe, unele în care investea imaginativ sufletul acela orb,

41
unele care căpătaseră rezonanțe fascinante pentru mica viață
singură pe pământ ... Îi lipseau simțurile, copilului al cărui
univers se reducea doar la resturile acelea de țesături, la
mărunta bucurie dată de a simți aproape vechiul prieten
neînsuflețit, păpușa din zdrențe, al cărui suflet mut suporta, ca
și al ei, povara unei existențe anoste...
Catalina se apropie de cea care părea o inertă dăltuire
în piatră, investită de natură cu inimă care să sufere, lăsată
pradă vicisitudinilor vieții... Simți , atunci, că ea fusese trimisă
pe pământ pentru a contracara efectul nociv al acestor
încercări date de Cel de Sus pentru neputinciosul trup al Linii,
înțelesese necesitatea de-a se pune , cu totul, în slujba micuței
de care simțea că doară moartea o va despărți...
O luă de mână pe fata lipsită de simțuri-de simțurile
care ar fi ajutat-o să cunoască lumea, coloritul ei, pe fata
lipsită de atributele acelea omenești indispensabile pentru
normalitate, pe cea care avea multe verigi lipsă , în lanțul
calităților necesare supraviețuirii… Micuța tresări; privea în
gol; prin ochii ei nu putea pătrunde lumina, cea care este baza
a toate câte sunt... Natura nu-i lăsase și ei , în ochișorii aceia
neputincioși, locșor pentru asta!...Catalina o luă de mână pe
cealaltă tristă ființă și viața amândoura se schimbă, într-un mod
benefic, benefic mai ales Linii, dar și Catalina simți că asta o
ajută să se îndepărteze, cumva, de dureroasele ei amintiri, că
învață să lupte pentru lacrimile altei inimi… Nu acum începea
să scânteieze , totuși, altruismul, în mintea ei de copil singur pe
orbita vieții... Avea, cu siguranță, în moștenirea genetică,
aprinsă veșnic, flacăra dorinței de a ajuta să se ridice din abis
orice suflet sortit să ducă povara existenței pe pământul acesta
al suferinței...
Din resturile familiilor celor două fetițe, spulberate prin
voia destinului, se reconstrui un nou întreg-o mică familie-ele,
două suflete triste, și păpușa aceea. Dădea strălucire, vieții
Linii, doar prezența Catalinei în acel univers închistat al ei.

42
Păpușa din resturi aducea atât de mult cu ceea ce erau viețile
lor...

Urau, fără excepție, toți micuții aceia, spațiul pe care-l

împărțeau nefericitele lor suflete; îl găseau sinistru , în ciuda
faptului că cei doi adulți de aici, pe umerii cărora apăsau toate
necazurile celor pe care îi ajutau să meargă mai departe în
viață depuneau toate eforturile să fie bine. Părinții aceia de
ocazie, Ion și Ana, erau oamenii la care nimic nu le aducea
mai multă bucurie decât împlinirea dorințelor copiilor lor de
împrumut... Ei, cuplul atât de discret, dar modelul demn de
urmat, personificări, cristalizări ale demnității umane, cei doi
oameni pentru care bucuria de a ajuta devenise prioritatea
numărul unu, depuneau eforturi supraomenești. Renunțau la
plăcerile lor personale, de dragul de-a înlocui coloritul cenușiu
din viețile tristelor suflete pe care le încălzeau sub aripi , de-a
ajuta să pătrundă, nu doar razele pure ale astrului ceresc, ci și
ale speranței, în viețile micilor lor neajutorați, pe care îi iubeau
necondiționat și nepărtinitor…

Zăbrelise, viața, viețile acelor flori, pusese cătușe

speranței și viselor Linii și dulcii Catalina , dar părea că
renăscuseră din cenușă, acum când sufletele lor se uniseră de/a
dreptul într/un întreg… Li se alipiseră, pururi, singurătățile,
clădiseră un edificiu pe care-l doreau solid - existența lor
comună, mai liniștită, poate, și mai bună decât cea pe care o
duseseră, fiecare în parte, din momentul în care li se schimbase
norocul, în care năvălise în viețile lor durerea...
Acum renăscuseră, parcă, existențele celor două
fetițe; se contopiseră amărăciunile fără de margini ce le
întinaseră zilele lor de copii, care-ar fi trebuit să fie fără de
pată, tristețile ce întunecaseră luminile ochii lor...
Cei doi adulți care luaseră asupra lor problemele
tuturor acelor micuți- ale puilor unor mame stinse pentru

43
veșnicie, strivite de viață, la care destinul le frânsese aripile,
erau împreună, formau un cuplu cu adevărat. Ochii ageri ai
micilor suflete aflate în custodia lor vedeau bine asta, deși
seriozitatea Anei, puritatea ei sufletească, făceau să fie
identificată mai curând cu cea care este pururea fecioara
Maria și asta pe bună dreptate…! Doar un suflet de esență
divină, doar un înger coborât pe pământ și-ar fi pus în slujba
acestor mici oropsiți trecători prin viața lor, viața întreagă!
Ion și Ana a lui nu reușiseră să aibă proprii copii; se
răzbunaseră, parcă, pe existență, crescuseră sute de năpăstuiți -
copiii altora, care-și luaseră zborul, rând pe rând, din casa lor,
copii orfani lansați pe orbita vieții, în această competiție
acerbă care este existența noastră pe pământ…

Catalina o luă de mână pe fetița aceea lipsită de

simțurile omenești care ar fi ajutat-o să cunoască lumea,
indispensabile pentru normalitate, o invitație la a-și uni forțele,
pentru a învinge. Micuța tresări... Privea în gol. Prin ochii ei
nu putea pătrunde lumina. Nu-i lăsase și ei , natura, în ochii
aceia neputincioși , locșor pentru asta…! O atinse și viața
amândoura se schimbă. Din resturile familiilor lor, destrămate
prin voia destinului , se constitui o mică familie, cele două
fetițe triste și păpușa aceea care aducea atât de mult cu ceea
ce deveniseră viețile lor... Un trepied pe care avea să se
clădească o existență, existența lor comună, una mai liniștită,
poate, și mai blândă decât viața pe care o duseseră, fiecare în
parte, în acest areal pe care-l găseau sinistru, în ciuda faptului
că cei doi adulți de aici, părinții atâtor suflete mici , depuneau
eforturi supraomenești să salveze de la pieirea fizică și
rătăcirea psihică, pui de om atât de diferiți...
Doar simțul tactil îl avea Lina, nimic altceva n-o
putea ajuta să relaționeze cu lumea înconjurătoare. Câteva zile
doar strângeri finuțe de mână, între cele două mici prietene
rămase singure pe pământ, care păreau să înțeleagă, mai bine

44
decât oricine, inestimabila valoare a prieteniei ....
Mai apoi copila - proaspăta prietenă a Catalinei , Lina
, căpătă încredere; o examina, de fiecare dată când venea la
pătuțul ei, sufletul acela orb, pe micuța Catalină... Nimeni nu
știa ce simte , ce percepe ființa aceea care aducea mai mult cu
regnul animal, ce elemente de acceptare găsește în asta , dar
găsise cu siguranță că e balsam pentru sufletul ei micuța care
venise să-i încălzească și să lumineze totodată cercul atât de
strâmt al vieții ei.
Catalina deveni în scurt timp infirmieră cu adevărat.
Și pentru alți micuți din orfelinat cele două fetițe, sau poate
doar Catalina, deveniră un simbol și amiciția lor deveni o lecție
de viață. Se clătinau, cele două mici inimi rănite, sub povara
vieții…

Mulți din acești copii sărmani, plini de amar, se

cutremurară de nefericirea existențială a acestei ființe firav
înzestrată, a cărei viață era o ecuație cu multe necunoscute, cu
multe lipsuri, Lina… Mulți din cei de acolo erau îngroziți de
tristețea ființei care plătise vieții un tribut incomensurabil,
Lina, care pentru toate astea ar fi trebuit să se ia la trântă cu
viața... ! Dar ce folos o bătălie, acum, după ce natura greșise
atât de mult în reacția din care luase ființă acest adevărat rebut,
omul cu atât de multe deficiențe...?

Lina avea mai puține simțuri, dar mai bine

dezvoltate, compensator. La prima vedere era un animăluț, unul
neputincios, dar nu, nici pe departe nu putea fi astfel definită...
Catalina, deși și ea un copil, înțeleasă că trebuie să-i
substituie calitățile lipsă și să-i formeze reflexe condiționate.
Când îi aducea masa lovea puternic, copila atât de devotată ce
se pusese întru totul în slujba Linii, cu lingura, în blidul de
tablă , cel pe care-l urau și/l iubeau, deopotrivă, toți cei care
împărțeau aici binele și răul. Îl iubeau, pentru că le aduceau

45
hrana cea de toate zilele, prin voia Domnului, pentru care
nimeni de pe pământ nu fusese dispus să-i ajutate și îl urau
tocmai pentru faptul că el, conținutul lui îi ținea aici, în acest
vacarm al existenței lor, acest loc în care înțelegeau, în fiecare
secundă, cât de îngrozitoare e neputința, imposibilitatea de a se
descurca singuri!...
La sosirea mesei, de fiecare dată, Catalina
reproducea același zgomot metalic, puternic, și Lina reacționa,
iar asta-i spunea că nu este totul pierdut, pentru refacerea
integrității funcționale a prietenei ei de suflet, a ființei fără de
simțuri.
Când vaietul metalului lovit cu sete rezona în
sufletul sensibil al copilei cu atât de puțini receptori, își
simțeau amândouă sufletele, viețile luminate de o lumină
divină, cea a speranței…. Nu foamea ce avea să-i fie potolită îi
aducea zâmbetul pe buzele însetate de atenție, Linii, ci șansa de
a se adapta la viață cu adevărat …
Da, Lina reacționa și, pentru tânărul și, în consecință,
neexperimentatul suflet al Catalinei, asta însemna mult, asta
aducea un licăr de speranță, însemna că succesul putea să se
strecoare și să o facă pe fetița aceea să nu îngroașe rândurile
irecuperabililor, că merita să se angajeze în lupta, fără de
sfârșit, e adevărat, a finisării puținelor calități cu care o
înzestrase nedreapta natură, viața , acest larg pustiu pe a cărei
orbită suntem lansați și nevoiți să ne ducem, prin forțe propriii,
existența, crucea, aici unde, la sfârșit râde, ce-i drept, doar
moartea... Văzuseră bine asta minunații ochi ai Catalinei, dar
totuși, copilul acela care se maturizase brutal știa că ea merită
și trebuie trăită, tocmai pentru că e darul de sus…! Micuța
Catalină era dispusă să o ajute pe neajutorata Lină să învingă
viața, în virtutea celor de mai/nainte ….Se ridica vălul nopții,
întunericul ce acoperise cele două vieți... Strălucea Soarele și
pentru cele două ființe îngenuncheate de valurile vieții, de
necazurile ei.

46
 Nu pătrunseseră niciodată, în ochii aceia năpăstuiți ai
Linii, culorile curcubeului. Sufletul ei orb cu adevărat nu putea
crede că este o lumină la capătul tunelului, al întunericului de
nepătruns în care/și ducea existența... Viața Linii, cea care se
aflase din totdeauna la limita dezechilibrului, găsise acum un
punct de sprijin. Căutaseră, neputincioșii ei ochi, sufletul ei
orb, necontenit, cerul, un punct de sprijin și sosise omul de care
avea nevoie, Catalina…

Aproximativ cinci primăveri numărau turturelele,

dar mai curând cinci ierni, pentru că viața orfanilor nu are,
nicicând, iz de primăvară, ci de viforniță... Catalina - cea care-
și pusese viața în slujba fetiței fără de viitor și fără de simțuri,
cum o considerau toți pe Lina, cea care devenise mama
sufletului acela neputincios cu adevărat, se implica extraordinar
pentru a îl ajuta. Evenimentele respectau, parcă, o periodicitate
dictată din afară, se aranjaseră lucrurile, se completau
extraordinar cele două mici inimi.
Acceptau în sfârșit orfelinatul, casa aceea a lor, cu
limitările și tristețile ei, copii Anei, cenușiul din viața trăită
acolo, dilua parcă, trecerea secundelor, curgerea lor de
nestăvilit, durerea din viețile lor. Le încălzeau și le răcoreau
sufletele razele soarelui și scânteierea Lunii, simțeau acum
mângâierea vântului și aroma florilor...

Mai tot timpul și-l petrecea , grijulia prietenă, pe

lângă puiul neputincios al cine știe cărei mame, Lina... Frica de
Dumnezeu, mai ales ea, o făcea să persevereze pentru
finisarea calităților ființei cu atât de puține simțuri, pe micuța și
încântătoarea Catalină..

Lina fusese găsită la poarta mânăstirii aflate la câțiva

pași de orașul care-i adăpostea acum pe ei toți. Avea doar

47
câteva ore de când ieșise la lumină. Sufletul ei mic bătea, firav,
la porțile vieții... Un singur pustnic locuia acolo, un bătrân
neputincios; era un ger cumplit; auzise un scâncet slab,
bătrânul, lângă gardul lăcașului sfânt. Îl considerase glasul unei
pisici dornice să contribuie la perpetuarea speciei sale.
Se deplasa foarte greu, bietul om, cu două bastoane ce
păreau prelungirile brațelor lui slăbite și afară era un ger
cumplit... Se duse, totuși, până la poarta mânăstirii, acolo
unde pâlpâia, încă, viața... Un trup mic ce părea că-și dă
sufletul sub povara înghețului, învelit în zdrențe, își aștepta,
parcă, salvatorul... Abia-și purta propriul trup, bătrânul om și
puiul de la poarta lui, în care pâlpâia, sfioasă, viața, avea
nevoie absolută de căldură. Își desfăcu sutana și încropi un
marsupiu ; o așeză lângă sufletul lui bătrân dar plin de omenie,
să primească forța de-a merge mai departe, pe sinuosul drum
al vieții și o duse înăuntru, la căldură. Ajunseră în mănăstire.
Era o fetiță… Nu doar că fusese abandonată de sufletul care-i
datora totul, de propria mamă , dar mai apăruse încă o
problemă în viața micuței care tocmai fusese salvată din
ghearele morții, una reală, pe lângă atâtea altele, una adevărată
pentru un om atât de pătruns de credință - nu avea voie să intre
acolo nici o urmașă a Evei…

Ochii înlăcrimați ai ființei părăsite la o vârstă atât de

fragedă păreau că cercetează încăperea; urmărea acceptarea de
către salvatorul ei... Un moment scurt de echilibru în
dezechilibrul din viața ei găsise acolo neputincioasa ființă
mică, în chilia bătrânului, acolo, atât de aproape de cer…
Bătrânul nu observase detalii, atunci, la prima
întrevedere cu mai tânăra lui vizitatoare, pe care o adormise
rapid căldura chiliei. Acum avu senzația că blestemul de-a fi
călcat acolo o ființă care avea interdicție fusese deja aplicat-
micuța nu avea ochi; două mărgeluțe mici, albe, obstruau calea
luminii către sufletul ei lăsat singur pe lume, părăsită de cea

48
mai dragă ființă de pe pământ...
Avea doar câteva ore de când ieșise la lumina zilei,
ființa ce nu va avea, presupunea bătrânul, niciodată, bucuria și
prilejul să vadă lumina cu adevărat... Rana ombilicală, dovada
rupturii brutale, pripite, de cea care-o adusese pe lume, a urii
pornită din sufletul propriei mame, încă sângera... Totuși,
Dumnezeu o iubea, aprecia el, pentru că n-o lăsase să piară
răpusă de gerul iernii...

Greu, dar minunat e să crești un copil. Căprița

mănăstirii aduse și ea pe lume, repede după ce familia deveni
mai numeroasă, doi puișori și ea fu mama cea adevărată pentru
toate cele trei vlăstare, dând un exemplu demn de urmat
nedemnului exemplar din specia umană ce dăduse naștere
Linii, acelui atât de neputincios pui de om...
Se bucura, nespus, bietul bătrân, că nu mai este
singur, dar îi plângea sufletul văzând câte deficiențe are
omulețul ce-i călcase pragul. Nu putea pătrunde lumina lumii
în micuțul suflet, dar nici nu reușea să rostească nici un sunet.
Își aminti de ziua când o găsise, abandonată, așezată direct pe
stratul de zăpadă și înțelese că nu ea plângea, atunci, la porțile
vieții, ci animalele pădurii se văitau, cu gândul la viața tristă a
acestei neajutorate ființe...
Sosi primăvara, cu întregul său alai ce dă vieții viață;
descătușă, anotimpul în care pare că renaște totul, lumina...
Frunzișul filtra raza Lunii, foșnind potolit sub vântul călduț de
primăvară. Așteptări și dezamăgiri pentru sufletul bătrân care/și
simțea sfârșitul aproape. Momentul dureroasei despărțiri de
mica ființă îl întrista. Nu se echilibrau talgerele balanței,
pentru ființa care/și unise singurătățile cu micul pui fără de
simțuri; atârnau greu dragostea și moartea, pe de o parte,
viitorul acelui suflet fără de viitor și întunericul ireversibil
ce/avea să/l cuprindă pe el, singura ființă de pe pământ care ar
fi putut/o ajuta să trăiască, cel care curând va aparține

49
trecutului ... Ultima primăvară pentru bătrânul suflet; își simțea
sfârșitul aproape, cel ce-și pusese viața în slujba Domnului la
care simțea că va ajunge curând buna lui inimă... Trebuia să
trimită la orfelinat, la oraș, pe micuță ; n-o mai putea ajuta ..

Veni iarna, calendaristic vorbind, acel anotimp al

stingerii și al durerii, dar și iarna vieții bătrânului pustnic, cea
care de mult își anunțase sosirea, dar dureros era mai ales
sfârșitul relației părintești care se crease între sufletele lor, doi
oameni greu încercați de soartă, el și micuța Lină care/i alinase
zilele…

Nu ajungea nimeni , iarna, acolo, la mănăstire, tocmai

datorită drumului anevoios, dar avea să vină primăvara.
Sosise, cu întreg alaiul ei înmiresmat ce dă vieții viață,
anotimpul descătușării și al eliberării, cel mult așteptat... Apăru
primul enoriaș la lăcașul sfânt, pe care-l îndemnă să ducă fata
la orfelinat, deși despărțirea îi păru tare grea, pentru binele ei
hotărî să fie dusă acolo, în siguranță. Îi simți lipsa, sufletul lui
bătrân și greu încercat, și repede părăsi lumea noastră…

Creșteau în același ritm, cele două flori singure sub

vântul sorții . Nici Catalina nu avea încă o gândire matură ,
pragmatică , dar, totuși, căuta frenetic soluții pentru viață,
pentru viața celeilalte plăpânde ființe, a Linii...
Câteva ore , în fiecare zi, Catalina o lăsa singură pe
fetița ei și mergea la școală, să învețe, să/nvețe mult înainte de
vreme, literele. Sosi ideea salvatoare, în frageda ei minte - să
decupeze, din lemn, litere în relief; această idee extraordinară,
această sclipire de moment bucură nespus mintea pustiită de
durere a acestui cel mai tânăr părinte de pe pământ-a Catalinei.
Găsi calea de comunicare a Linii cu lumea, singura, regretabil,
dar singura; va citi cu palmele, va intra și ea în rândul lumii...
Natura, natura care greșise atât de mult cu Lina,

50
compensator, o ajutase să aibă o minte ageră, minusurile ei
aveau și plusuri aferente... Copilul orb învăță repede nu doar să
recunoască literele, ci și să scrie; plângea cu adevărat, de
bucurie, sufletul ei stins de durere... Singura dorință fu să
cunoască și alți copii; în universul ei închistat pătrunsese doar
micuța Catalina, până atunci, dar Lina simțea că acolo, sub
același acoperiș cu ele, sunt multe suflete mici, simțea
elementele lor distincte de identificare, simțea că străbat aerul
în mod diferit, că vibrează altfel viața din ei...
Copila extraordinară care trăise împreună cu toți
ceilalți și , totuși, separat, care greu acceptase înfrângerea în
fața vieții, lovitura dată de viață, care se detașase de grup prin
calitățile și aspirațiile ei, Catalina, reuși să implice și pe alți
colegi de suferință în jocul și lupta Linii, lupta cu neputința,
lupta cu viața și pentru viață!

Ana, îngrijitoarea, pentru că în asta poza, era de

fapt proprietara clădirii orfelinatului și a spitalului , a multor
altor construcții din orășelul lor, a unei impresionante suprafețe
de teren agricol, în susul râului, teren foarte fertil, din mila
Domnului.... De acolo hrănea toate aceste guri mici și
flămânde, luate sub aripă, aducea mâncare pentru toți acești pui
orfani, dar în virtutea modestiei care o caracteriza, nu-și afișa
public superioritatea, nu uza de supremația adusă de statutul
său social, de toate astea.
Ei doi constituiau o familie, una devotată unei cauze
atât de nobile, aceea de-a crește copii altora, de-a/și pune viața
în slujba orfanilor. Nu discutau mai nimic, acolo, când erau în
exercițiul funcțiunii. Portretele reale ale fiecăruia, aspectul
lăuntric , puritatea sufletelor lor, erau oglindite de calmul
extraordinar, le demascau replicile, implicarea necondiționată
în problemele acestor năpăstuiți mici și capricioși,
disponibilitatea uimitoare de a pune umărul să-i ajute pe alții,
de comportamentul impecabil, de pacea lăuntrică, de echilibrul

51
lor sufletesc... Vorbeau, cuvintele și gesturile lor atât de blânde,
despre toate astea.
Îmbrăcau trupurile micuților, părinții aceia
adevărați, ai acelui număr impresionant de copii; plângeau
amarnic, pentru toate astea, sufletele celor mici pe care gândul
la cei dragi lor plecați în acea lume a uitării și a veșniciei
aducea atâta durere. Se tânguiau de dor și de jale acei
dezrădăcinați pui de om aflați sub aripa Anei; nu-l mai
aveau, pe pământ, să le poarte de grijă, decât pe Dumnezeu și,
prin voia lui, pe acești doi îngeri de pe pământ-Ion și Ana, cu
brațe puternice și suflete mari.
Duminica era și pentru ei toți o zi specială, în care să-l
cinstească pe Cel de Sus , care-i adăpostea acolo și/i ținea pe
Pământ; de la mic la mare mergeau la slujbă, în casa
Domnului-mare prilej de bucurie pentru aceste suflete atât de
pătrunse de credință, de această adevărată forță motrice pentru
existențele lor scăldate de amara viață într-o lumină atât de
cenușie…
Catalina și prietena ei erau cele mai mici din seria
lor. Mici, dar cu probleme mari, micuțe, dar luptătoare...
Lina nu se lăsase niciodată, chiar niciodată
antrenată în acea participare la slujba care aducea sufletele lor
triste mai aproape de puritatea dumnezeirii, a cerului fără de
pată, mai aproape de cel care o nedreptățise atât de mult...
Toți ceilalți, absolut toți, mergeau în grup la casa
Domnului în mâinile căruia-și lăsaseră sufletele, acolo unde se
simțeau mai aproape de locul în care-și duceau existența eternă
sufletele curate ale părinților lor, desprinse de tot ceea ce este,
de ceea ce reprezintă lumea materială, de povara
prea/zilnicelor poveri, cel în care nu/i întristare și suspin…
Pentru Lina un astfel de loc nu exista, după cum nu
putea să existe un om acolo sus care ne ghidează pașii, nouă,
pământenilor... Ea înțelegea foarte puțin din ritualul de sub
acea cupolă a iertării, a lăcașului sfânt în care confrații ei

52
simțeau, în atât de variate moduri , eliberarea de povara vieții
de orfan ; în mintea ei abstractă noțiunea de dumnezeire, de
atotstăpânitor, nu exista! Și, dacă ar fi admis acest lucru, n-ar
fi avut decât sentimente de ură pentru El, sufletul acela orb
cu adevărat...

Nu, îi era imposibil să accepte că ceva din lumea

imaterială cântărește ce-i bine și rău pentru noi, că El, acel
ceva, îi răsplătește pe muritori, pe pământeni ...Se dezicea de
Domnul, nefericitul suflet al Linii. Nu-i dăduse nici o dovadă
că există, că cineva de acolo, de sus, echilibrează balanța
existenței vreunui muritor… Cu ea greșise mult, amara viață,
și, tocmai de aceea, prezența ei acolo, în casa Domnului, îi
părea o inutilitate și chiar considera, pe bună dreptate, că ar fi
fost o fățărnicie să onoreze prin prezența ei pe-acel ceva pentru
care n-ar fi putut simți decât ură....

După ce-și purificau sufletele, toți acești îngeri de pe

pământ, mergeau pe malul râului, la cascadă-un colț de rai, un
loc benefic oricărui pământean, oricărui suflet care avea
nevoie de ajutor și ei aveau, cu prisosință, cu toții ...
Era de neegalat buna dispoziție care punea stăpânire
pe ei toți, acolo, în acel loc ce părea atât de aproape de
nemărginirea cerului, de Dumnezeu, acolo unde părea că și
viața lor e luminată de același astru ceresc ca a celorlalți
copii... Atâta efervescență punea în mișcare micuții , de răsuna
codrul și valea aceea a râului lor; undele lui zâmbeau, laolaltă
cu sufletele lor curate, încălzind recea curgere a vieții ...

Catalina era mută de încântare. Niciodată nu

cercetase locurile. Acum o porni la drum, luându-și de mână
așa zisul copil, Lina, afundându/se/n codru.
Apa săpase în stâncă și cobora, parcă, din înaltul
cerului, de acolo, de Sus, pe pământ, apoi se separau două

53
brațe; unul dăduse viață orașului, iar celălalt pădurii; cele două
brațe- cei doi frați, se regăseau undeva departe, continuându-și
drumul împreună, într-o îmbrățișare de nedescris ... În această
deltă își ducea viața orfelinatul lor , aici se derula existența lor
searbădă și aceste lucruri minunate le luminau viețile, doar
când și când, fără a le încălzi însă sufletele pustiite de dorul
părinților lor trecuți dincolo de granițele vieții.
Cele două micuțe se întoarseră în cazarmă seara,
târziu. Pierduseră noțiunea de timp, admirând locurile, se
pierduseră în mirificul labirint din împrejurimile adăpostului
lor. Doar una avea ochi să vadă coloritul de nedescris, peisajul
din jur, și urechi să audă spectacolul naturii, dar traducea
pentru dublura sa, atât cât este posibil să descrii în cuvinte
aceste bijuterii din natură.
Încântarea făcu sufletele micuțe să uite de tic-tacul
timpului; curgerea lui părea că se oprise, atunci, pentru
existențele lor, țărâna din clepsidra vieții, cea care încearcă să
ne amintească, necontenit, că din țărână suntem și în țărână ne
întoarcem, că trebuie să ținem cont de șoaptele ei, părea că
învinsese gravitația, că încetase să curgă, atunci, pentru ele;
opriseră cu adevărat curgerea timpului, atunci, acele frumuseți
din natură; sub pașii lor se fărâmițase, realmente, nemuritorul
timp, uitaseră de tot și de toate, uitaseră de necazuri, micile
suflete…
Înțeleseseră, nefericitele ale căror vieți evadaseră
acum în această lume a splendorilor, că divinitățile, cele care
creaseră acest mirific loc, ajutaseră ca pe acest tărâm să fie un
orfelinat, ajutaseră ca toate acestea să hrănească acei micuți cu
vieți triste, să le umple sufletele, să substituie, dacă se poate
spune, dragostea părintească... Un adevărat colț de rai erau
împrejurimile orfelinatului, un tărâm al făgăduinței pentru
viețile micuților acelora, pentru viețile lor invariabil triste.
Întârzierea celor două fetițe îi îngrozi pe toți, dar mai
ales sufletul curat al Anei. Ei toți văzuseră atâtea nenorociri și

54
trăiseră cu teama de-a nu se fi întâmplat ceva rău, de/a nu cere
țărâna și micile vieți ale celor două. La orice pas, iminența
nenorocirilor le însoțea gândul, fiecare secundă a existenței
părea și păruse o povară .
Ana avea , deja, sufletul pregătit pentru eșafod. Nu mai
reușea să rostească niciun cuvânt. Le iubea, îi iubea pe toți
acești copii ai ei, dar pentru Catalina avea ceva aparte. Nu
concepea viața fără ea, bătrâna Ană. De dragul ei în sufletul
Anei sentimentul matern căpătase valențe nu doar de nebănuit,
ci și de nedescris și neegalat... Nu mai reușea, de emoție, să
facă nici un gest, dar încerca să pară totul firesc, să nu înțeleagă
ceilalți micuți că fetele greșiseră, că tocmai Catalina a ei făcuse
asta...
Nu reuși să/și facă datoria de mamă, în seara aceea,
pentru toți ceilalți, nu mâncă nimeni nimic, pentru că cea care
le purta de grijă avea, acum, o singură ocupație-se ruga pentru
puiul pierdut-Catalina.
Noi sclavi ai timpului suntem…! Erodau secundele,
scurgerea lor măruntă și rea, în sufletul Anei. Neputința era atât
de grea pentru mama fără de pui care/ar fi vrut să se/mpartă, să
rămână cu toți aceia care se/ntorseseră acasă, dar și să plece în
căutarea copilului inegalabil, a sufletului cel mai de preț pentru
sufletul ei, Catalina…

Anton sesiză dispariția Catalinei. Și pentru el ea era

totul, doar ea exista, și pentru el, pe Pământ…! Se strecură
afară și merse la râu. Cele două fetițe căzuseră în apă; să
luptau încă să supraviețuiască.

Focul e ură, o ură nestinsă aprinsese în sufletul atât de

curat al Anei frica, simțea acum că urăște viața, ființa în care
ardea durerea de/a/și fi pierdut puiul, curata ei inimă care
n/avea voie să știe de ură…

55
 Le salvase de la pieire, pe cele două micuțe, o salcie
plângătoare, doborâtă de vânt, de care se țineau atârnate, ca de
o ultimă speranță, de ore bune, cu mâinile lor mici... Lina
alunecase în apă și miniaturala ei mamă se luptase cu valurile
să o salveze, dar în zadar... Și totuși, când totul părea că se
năruie în calea vieților lor, brațele puternice ale acelui copac
doborât la pământ de către viață, ca și ele, ajutară micile lor
suflete... Un ajutor temporar, ce-i drept…

Atrăsese în mrejele ei, explozia de culori a naturii,

nemărginirea ei, micile inimi triste ale copilelor, …Dispăruse
acum, în întunericul nopții, vraja creată de lumină, de nuanțele
ei fascinante. Un hău imens părea că avea să le soarbă
existențele, cel care înghițise și acea fascinație a naturii, în
întunericul lui de nepătruns. Catalina nu se pierdu cu firea,
tocmai pentru a înțelege Lina că nu este totul pierdut.
Totuși, nimic nu este întâmplător, pe pământ;
încercară, iar, încercările vieții,viața Catalinei, dar
Dumnezeu salvă iar sufletul ei bun...

Întunericul nopții ce părea fără sfârșit, nu doar pentru

cele două micuțe aflate în mare pericol, ci pentru toată suflarea
orfelinatului, făcuse ca operațiunea de salvare să fie, cu
adevărat, o misiune grea, chiar imposibilă. Se adaptaseră la
viață toți acei orfani și, dat fiind faptul că din cele două micuțe
una nu avea grai și cealaltă înțelesese că trebuie să lupți cu
toate obstacolele întâlnite în cale, nu strigaseră după ajutor;
miniaturala mamă de ocazie era foarte preocupată de Lina, cu
care nu putea comunica în acele momente grele. O ținea
strâns, dorea să o salveze cu prețul vieții ei…Se dusese în
adâncuri alfabetul , cu literele lui groase din lemn; un nou
triumf al răului, dar acum când viețile lor erau pe buza
prăpastiei, asta nu mai conta.

56
 Arsese în infern bătrâna inimă a Anei, în toate acele
clipe grele. Când apărură micuțele, atunci, abia atunci începu
să/i bată cu putere, proporțional cu intensitatea dragostei
părintești care căpătase dimensiuni impresionante în sufletul
ei, al mamei fără de pui... Le sărută părintește și le atrase
atenția asupra greșelii, care putea să le fie fatală. Erau ude și
epuizate. Și Anton era ud și înțelese, înțeleapta mamă, de unde
venise ajutorul...

Moartea părinților săi provocase revelația vidului

existențial, a golului, a răului și a tristeții, în ființa Cătălinei .
Înțelegea că nu va mai reuși, curând, să revadă locurile care-i
fuseseră atât de dragi ei, cele de care o legau atâtea amintiri,
așa că nu mai privea cu ură orașul care o adăpostea acum și
lăsa liber sufletul să iubească tot ce era aici, în jurul
orfelinatului.
Oricum ar fi stat lucrurile, cale de întoarcere nu
exista, pentru viața ei. Încă nu avea experiență de viață, dar ,
instinctiv, era optimistă, se autoeducase pentru asta, pentru a
crede în imposibil și o ajutase extraordinar acest mod de
abordare a existenței.
Își îndemnase iar și iar, sufletul, să uite, să-i ierte
vieții greșeala de-a o fi lăsat singură pe pământ, sufletul acela
mic și singur pătruns de credință pe ai cărui părinți îi înghițise
pământul... Urâse și iubise, în același timp, toate bucuriile și
greutățile vieții ei, dar încerca să se-mpace cu gândul, să
accepte ireversibilitatea timpului precum și a vieților celor
trecuți în lumea umbrelor, a părinților săi care se întorseseră
vremelnic în lutul hain.

Crescuseră amândouă fetele, frumos, dar asta nu

schimbase cu nimic obiectivele pe care intenționau să le atingă.
Neputința Linii, sub atât de multe aspecte, dată fiind
multitudinea de deficiențe ce trebuiau suplinite, devenise deja

57
istorie, pentru că fusese compensată, prin efortul extraordinar
al celor două copile, de multă vreme. Deja de foarte mult timp
înțelegea, simțea și bietul copil orb rafinamentul culorilor,
culorile văzute prin ochii celeilalte ființe, cea atât de devotată,
prin privirea atât de frumoasă și blândă a Catalinei... Erau cu
adevărat două turturele, c-un suflet, doar, în loc de două,
semisferele acelea care se sudaseră într/un întreg ... Făcuse
imposibilul posibil, prin achizițiile Linii, extraordinarul suflet
care acceptase să iubească ceea ce-i oferise viața, ca
alternativă, și să/i ierte vieții, cel al Catalinei....
Mai era o ființă, una neînsuflețită, ce-i drept, în viața
Linii-păpușa, păpușa din resturi, pe care o accepta, în ciuda
deficiențelor, cea care avea același tip de vulnerabilități ca și
ea, cea care se luase, ca și ea, la trântă cu viața pentru a găsi un
suflet să o iubească; rezistase și ea, eroic, era limpede, dovadă
că ajunsese la acest stadiu de degradare, la cel de zdrențe...
Toți trei pilonii acestei structuri umane-micuța familie,
cei care reușiseră să se detașeze de mulțimea din care
proveneau, toate aceste trei elemente componente erau, cu
adevărat, niște naufragiați pe tărâmul atât de ostil al vieții de
orfan, al vieții de unul singur.
Rămăseseră captive, visele Catalinei, în stratul gros
de nori care-i umbriseră necontenit viața… Se luptase de
una singură, cu viețile amândoura; pentru sufletul ei pe care-l
chinuise de-a dreptul durerea, această amiciție în care se
implicase total căpătase rezonanțe fascinante. Acum găsea
bucurie doar în a ajuta sărmana ființă de lângă ea, fata fără
de simțuri, în a lupta cu imposibilul; micuța Catalina făcea un
efort uriaș împotriva limitelor naturii, de dragul Linii. Nimic
nu i-ar fi dat mai mare satisfacție, fetiței atât de devotate, decât
să se pună în slujba sufletului orb, a micului om, Lina, pentru
care sentimentul de singurătate devenise copleșitor . Ea, copilul
care învățase și, mai ales, acceptase să plângă de focul altor
inimi, căpătase valoare de simbol nu doar al suferinței, ci și al

58
întrajutorării, al calității relațiilor interumane, unul în care
înfrângerea, marea lovitură pe care o primise de la viață,
rezona încă.

Mult timp nu mai apăru nimeni în cercul lor, strâmt-

marea lor familie din orfelinat. Adevărul este că erau atât de
mulți încât aveai senzația că nici un ac n-ar mai fi încăput. Cel
mai exact ar fi oglindit Ana situația din această mare adunătură
de năpăstuiți, cu asemănări minore, dar deosebiri
fundamentale, între elementele ei componente; această mare
mare de suflete singure, pentru care se sacrificase, cu care-și
contopise propria singurătate doar pentru a nu se simți copii ei
de împrumut trădați și părăsiți... Se mai atenuaseră tensiunile
din sânul marelui grup al micilor orfani de la parterul
orfelinatului; timp îndelungat mica lor societate fusese
polarizată, fusese împărțită în doar două grupuri-turturelele și
toți ceilalți.
Cele două fete aveau paturile mai departe de ușă, dar
dat fiind faptul că Lina nu scotea nici un sunet, în ungherul lor
domnea liniștea. Catalina avea simțurile mereu în alertă, așa că
observă imediat când intră bătrânul bărbos și scund și îi aduse
la cunoștință Anei să mai scape de copii, să-i dea de suflet,
oricui, dată fiind sărăcia tot mai mare, să-i scoată la muncă , să
facă astfel o selecție a celor buni și supuși...

Nu, nu mai auzi nimic, micuța Catalina, care nu-și

făcea probleme pentru sufletul ei, antrenat deja de amara
viață, ci pentru neajutorata sa prietenă. Se năruise din nou
cerul vieților lor… Le spulberase iar, dureroasa existență de
orfani, toate visele... Îi scrise Linii cum stau lucrurile, în
limbajul lor, al tăcutelor litere de lemn; o asigură că n-o va
părăsi sub nici o formă, niciodată, dar că va trebui să se
implice mai mult în viața orfelinatului, pentru a salva sufletele
amândoura.

59
 Nu dormiră , cu nici un chip, niciuna din semisferele
acelui întreg atât de greu încercat de soartă, ale tandemului
turturelelor... În noaptea aceea amară tăcuse orice cânt, pustiul
vieții se extindea, devenea tot mai larg ...
Plângeau și îngerii din ceruri, de mila lor, de mila
tuturor micuților orfani ai Anei. Le secase izvorul lacrimilor ,
bieților copii…
De-abia își găsiseră echilibrul, dar fragila lor
existență era acum din nou zdruncinată; mica lor familie era
amenințată din nou calitatea vieților lor, avea din nou de
suferit zilele lor aspre. Se înălța tragedia deasupra plăpândelor
existențe, se scufundase planeta, pentru micile suflete...
Tremura lumina Lunii prin frunziș, tăcută, la geamul
lor, gemea timpul din care e făcută viața… Sporeau tăcerile
nopții aceleia de iad, durerea lor. Muzicalitatea tristă a vieții de
orfan, jalea ei, le umplea, iar, zilele și nopțile.

Dimineața amândouă micile prietene erau obosite și

încercănate . Ochii Catalinei, două petice de cer senin, din
cerul spre care-și ridicau sufletele lor deznădăjduite privirea,
erau scăldați în lacrimi de suferință ....Îi scrise Linii să fie
optimistă; oferi speranță sufletului orb, ea, acel reper de
moralitate, de omenie, îngenuncheat de/atâtea griji, de grijile
pentru amândouă... Sugrumatele sunete ale deznădejdii se
transformau neîncetat în lacrimi în micile suflete, în puzderia
de suflete de acolo .

Aveau culorile făgăduinței în ele promisiunile devotatei

prietene, ale minunatei Catalina, dar bietului copil orfan îi era
greu... Totuși, nu reușea să privească, sufletul trist al Linii, fără
un zâmbet de neîncredere, spre viitor. Nu mai puteau nici
plânge, neputincioșii ei ochi , și, mai mult, ea verifica dacă
plâng ochii prietenei sale de suferință - ai sufletului pe care-l
primise în dar, de la viață - Catalina.

60
 Tresărise pământul la apariția acelui personaj -
directorul. Căzuseră în apă stelele nopții ; cuprinsese
întunecatul văl al existenței, din nou, pentru a câta oară,
Doamne, micile lor vieți...
Cei bogați nu au decât pragmatism, nu au simțul valorilor,
înțelegea bine, mintea ageră a fetiței ce se remarcase între cei
asemenea lor; lovise crunt viețile acelor micuți nedreapta
decizie a celor puternici. Nu pierduseră, însă, întreg războiul,
ființele acelea cu vieți invariabil triste... Catalina cerea
ultimativ, Domnului de Sus, să rămână alături inimile lor două,
contopite, parcă, într-un întreg, unul din al cărui trecut
mușcase, cu sete, durerea, și al cărui prezent devenea, din nou,
tulbure. Implora divinitatea, mica ei inimă, să/i fie ascultată
ruga.
Iar era sub triste auspicii viața lor ; un cântec de jale
cânta din nou, Universul, existențelor lor, umbrindu-le lumea
viselor. Literele din săculeț , martorii tăcuți al disperării
fetițelor, osteniseră și ele. Atâta jale le-mpovărase, și lor,
insensibilele inimi ...
Era cald; aroma verii urca prin fiecare floare; vălul
întunecat al nopții se limpezea cu fiecare clipită; călătoreau
stelele spre apus, se rotea pământul, se strecura o nouă zi în
drumul lor spre maturitate. Nu dormiseră, cele două prietene, în
noaptea aceea a amarei lor existențe; discutaseră pe tăcute, prin
intermediul ingenioasei metode cu litere din lemn, discutaseră
despre tot ce vor face. Pentru Lina împovărătoare era, practic,
doar ideea că va rămâne singură. Greul îl ducea Catalina,
gustul acru al vieții din orfelinat îl simțea doar ea…
Nu mai puteau nici plânge, plăpândele ființe... Plumbul
fierbinte le lovise, din nou, sufletele; se revărsase iar, peste
inimile lor, lava vulcanului ce le zguduise, din temelii, viețile...
Se clătina orizontul de suferința lor. Doară speranța era vioara
care înălța clipelor din prea încercatele lor vieți de muritori,
temple până dincolo de nori, doară nădejdea într-un viitor mai

61
bun le dădea curajul de-a merge mai departe, micilor inimi
oropsite.
Directorul lovea cu cravașa, fără milă, pe oricare din
ei. Îi dezbrăca și/i lovea fără milă și fără motiv. ..Își descărca
nervii. Era pentru el o terapie; devenea tot mai despotic, cu
fiecare zi . Catalina, micul și totodată marele suflet, acoperea
trupul Linii cu trupul ei, ca toată acea ploaie de lovituri să fie a
sa și numai a sa…

Catalina își intersectă privirile, fugitiv, cu ale Linii;

cu chipul ei, a cărei expresivitate spunea, fără de tăgadă, mai
mult decât o mie de cuvinte... I se citea și ei amărăciunea, și
ochii ei atât de neputincioși erau triști, umezi și triști… Nu
intra lumina, natura greșise, lăsase să vină pe lume acest rebut,
lăsase loc atâtor imperfecțiuni în trupul acela firav, găsit de
pustnic la poarta mânăstirii, tot ea admisese ca propria-i mamă
să o abandoneze în gerul năprasnic, să o renege... Nu existau
portițe pentru raza soarelui-această binecuvântare pentru
omenire, în trupul acelei nefericite, dar durerea reușea să
pătrundă, nestingherită, în fiecare clipă!...
Nu glumea niciodată, chiar niciodată, despoticul director;
lovea fără milă , nefericitele vieți.
Se schimbă, radical, modul de organizare; fiecare din
sufletele acelea mici și deznădăjduite primi câte o misiune.
Ana, un adorabil părinte, nu dorea să plece nimeni , niciunul
dintre copiii ei de împrumut!

Era vară și ei își puneau în slujba vieții din

orfelinatul lor trupurile mici și firave... Luna călătorea, tristă,
pe bolta tot mai luminată, trimițând săruturi, la geamurile lor;
scântei din gălbuia ei mângâiere veneau să/i încurajeze pe toți
micuții aceia ai Anei. Plângeau amurgurile, pentru sufletele lor
ostenite de orfani, în fiecare zi, murmurau undele apei din
minunata deltă a orașului lor despre regrete și patimi.

62
 Autogospodărire, asta le definea acum existența lor
comună, aici unde-și găsiseră adăpost sufletele lor. Era foarte
obositor, pentru trupurile acelea mici, dar , totuși, sentimentul
utilității îi entuziasma extraordinar. Îi unea tot mai mult și tot
mai tare durerea și dorul, pe acei mici năpăstuiți; luptele corp la
corp, veșnicele corecturi fizice erau înlocuite, treptat, cu
disputele ideologice. Citeau tot mai mult despre tainele vieții,
cei pentru care viața alesese atât de trist.

Lumina, trecută prin caleidoscopul anotimpurilor,

ajutase pe orfanii Anei să crească. Secundele calde ale acelei
veri le dădea energia necesară, micilor suflete, ca să zburde...
Șoptirea melodică a râului și toate câte din jur, îi îndemnau să
spere într-un viitor mai bun.

Culorile inegalabile din grădinile lor pătrundeau, grație

Catalinei, și/n sufletul orb al Linii; simțea și omul fără de
simțuri viața, cu tainele ei, tăcerea din nori și freamătul fiecărei
frunze. Lina , sufletul îmbătat de lumină, acea ființă pentru
care ideea ascensiunii spre lumină lumina tot mai puternic,
acum, în existența ei în întuneric, primea zilnic flori, cunoștea
arome, făcea asocieri... Ce poate da mai multă bucurie unui
suflet singur și pustiit, precum al ființei părăsite, trădate de
propria-i mamă, dacă nu șansa uriașă de-a fi găsit, pe pământ,
un astfel de om precum Catalina…? Ce/i poate aduce mai
multă satisfacție dacă nu o prietenie adevărată? O oferise lumii
de dincolo, fără regrete, cea care-i dăduse viață, cu riscul de-
a/și da sufletul ei neîndurătoarei Satana, dar Dumnezeu prea
bunul făcuse să se nască pe pământ o altă ființă care să/i țină
loc ingratei sale mame.
Era fericită, nefericita care nu văzuse, niciodată, chiar
niciodată, lumina zilei; prietena ei, astrul ce strălucise și
totodată încălzise, pentru a câta oară, Doamne, viața ei-

63
Catalina, a doua ei mamă, îi jurase credință pe vecie, o
asigurase că n-o va părăsi niciodată…!
Prima stea care luminase calea vieții Linii fusese
preabunul părinte-pustnicul, cel care sfințise, cu puritatea sa,
ascensiunea spre viață și lumină a ființei plăpânde, părăsite,
salvând-o de la pieire. Fusese atâta durere în tot cuprinsul
existenței ei încât acum, acum când apăruse și în viața ei
Soarele, își dorea ca el să nu mai apună niciodată… Totuși,
niciodată nici o certitudine nu este cu notă definitivă...

Se schimbase substanțial viața din orfelinat.

Crescuseră, ce-i drept, toți, și orizontul preocupărilor lor se
lărgise, dar nu contribuise doar asta; înțeleseseră, mai toți, că
există un pericol, că este iminent! Viața, cu suișurile și
coborâșurile ei. Acum, privind retroactiv, adorau viața pe care o
trăiseră aici, acum apreciau ca îngrozitoare o eventuală
despărțire, cea despre care le vorbise directorul, despoticul om.

Era, calendaristic vorbind, vacanță, zburda prin

aer ideea libertății și a relaxării, dar nu aveau răgaz să se
gândească la asta, bieții copii; se clătinau din nou viețile lor.
Aveau iar, deasupra capului, tăișul sabiei. Greu chibzuiseră
banii, bătrânii părinți ai acelor năpăstuiți… Hainele lor erau
peticite, încălțămintea ajunsese să protejeze, rând pe rând,
multe suflete din orfelinatul acela al lor…

Dumnezeu îi iubea, totuși; mai apăru o fetiță,

mică-mică; și ea rămăsese singură pe lume, și ea suferise, și în
istoria ei de viață avusese loc o separare brutală de cele mai
dragi ființe, și în existența ei un văl negru ascunsese trecutul,
învăluind, acum, prezentul și viitorul/ tristețea adusă cu sine de
viața de orfan... Ca să fie acceptată , familia donase
orfelinatului sute de oi și pășuni. Fuseseră salvați de la înec.
Evenimentele veneau, parcă, să pregătească pentru viață viața

64
zbuciumată a tuturor celor de acolo; se prefigura a se continua
în același mod, searbăd și trist oropsitele lor zile…

Problema hăinuțelor se rezolvă, încet-încet și soluția o

găsise nimeni alta decât Lina, ea , cea mai neajutorată din
întregul lor areal. Croșetă fără-ncetare haine pentru frații de
suferință; evident, prima piesă fu pentru micuța care numai ce
venise și care salvase sufletele lor care trecuseră prin infern.
Măsura cu palmele, ființa care avea doar simțul tactil, hăinuțele
care mu doar că/i apărau de gerul iernii, ci care le dădeau,
cumva, siguranță în fața ostilităților vieții; trudea de zor și acel
atât de neajutorat suflet, Lina, pentru salvarea situației. Lupta
în care îi azvârlise destinul, această luptă pentru existență,
această acerbă luptă, nu încetase; se relaxase, doar puțin,
situația…
Nu după mult timp, directorul reveni. Privi roată; erau
toți acolo, obosiți, după o zi atât de plină, așa cum deveniseră
toate zilele lor ; se pregăteau de odihna de noapte; ajunseseră
din nou în nesiguranța minimului necesar. Privirile lor
păreau că înalță, atunci, sub impulsul speranței, un imn despre
biruinței, dar în zadar...
Își opri privirea asupra Catalinei; nu, nu era clar dacă
o privea pe ea sau pe cealaltă, ele, inseparabilele, aflate
permanent într/o simbioză de nedescris... Da, așa era, îi pusese
în vedere, Anei, monstruosul acesta de șef, așa cum gândeau
toți micuții îngroziți la auzul cuvintelor dure, că el dorește să o
ia acasă pe Catalina, pe care o apreciază datorită
devotamentului ieșit din comun, dar că dorește să scape de
oarbă...
Femeia nu reuși să se abțină; instantaneu, lacrimile i se
prelinseră pe obraz. Șeful făcu un gest de dezaprobare, lăsând
să se-nțeleagă că nu-l impresionează sentimentalismele
doamnei care nu reușise să separe atribuțiile de servici de
sentimente.

65
 O adevărată prigoană, urmă, având ca obiectiv
obținere custodiei Catalinei, de către bătrânelul absurd. Evident
că și-o doreau foarte multe familii fără copii pe fetița atât de
frumoasă care excela sub toate aspectele, dar se loveau de
refuzul sufletului ei maturizat mult înainte de vreme, de faptul
că o condiție cu notă obligatorie era să fie preluat și copilul
orb-sufletul pereche al vieții Catalinei... Evident, acesta nu era
doar un pretext, ci realitatea care atârna greu în ochii acelor
oameni care nu ar fi acceptat să se/mpovăreze și cu problemele
Linii… Știa foarte bine Catalina că Lina, cu toate
neajunsurile ei, nu va fi acceptată de nimeni. Acestea fuseseră,
cu siguranță, motivele pentru care n-o acceptase nici chiar
propria sa mamă. ..
Nu fu deloc ușoară viața lor, în această decadă a
autogospodăririi; nu cunoscuse, niciodată, existența lor aici,
farmecul vieții de copil, gustul bucuriei depline, al păcii
interioare. Venise atât de devreme, peste fragedele lor vieți,
greul, îi maturizaseră, atât de repede, de brutal, toate aceste
griji suplimentare, încât deveniseră cu adevărat adulți în
miniatură. Pragmatismul acestui grup de năpăstuiți se ascuțea,
cu fiecare zi. Deveniseră tot mai dibaci, lucrau pământul, se
implicau în micuța lor fermă, care le asigura traiul; totul-totul
era făcut de mânuțele lor. Ce altă satisfacție mai pot cere, vieții,
niște părinți atât de bogați precum oamenii atât de buni și de
modești - Ion și Ana?

Locuiau de-atâția amar de ani sub același acoperiș, dar

nu discutaseră nici doar o dată, Anton și Catalina, cea pe care
tânărul, splendidul adolescent cu cei mai frumoși ochi de pe
pământ o adora ; dulci șoapte nerostite porneau, neîncetat, din
sufletul lui însetat de iubire, către sufletul Catalinei; cânta
nopților cu lună, despre durere și lacrimi, sufletul tânăr care
se simțise veșnic respins... Își dorea din răsputeri, să pornească

66
doar un cuvânt, o șoaptă, din inima ei către el. Avea
convingerea, în rațiunea lui atât de avidă de dragoste, de
recunoaștere, că doar Ea lipsește pentru ca viața să-i fie
definită de un calificativ la cote maxime, că ea lipsește ca
perfecțiunea să-i caracterizeze existența, dar nu, nici vorbă să
reușească, pentru că sufletul ei, maturizat prea devreme de
prăpastia pe care o făcuse viața în calea vieții ei, în care viața
îi prăvălise existența, nu găsea răgaz pentru această adevărată
hrană sufletească, iubirea....

Ecuația existenței lui Anton, cu luminile și umbrele

ei, nu avea un răspuns; viața lui era în continuare umbrită de
respingerea iubirii sale de către Catalina, ființa la care
visase necontenit; plutea pe aripi de vis, cu gândul la Ea,
tânărul lui suflet; nori groși ca de plumb înveliseră zarea vieții
lui, datorită refuzului ei; măsura timpul, Anton, în speranța că
va reuși, pe cel care/l învățase să fie neiertător cu
viețile muritorilor, să măsoare clipă de clipă, să nu risipească ,
nicidecum, secundele…Măsura timpul, optimistul lui suflet,
până când sufletul Catalinei avea să zâmbească iubirii .... Avea
convingerea că nu este loc pentru el în viața Ei; observa zilnic,
cu durere, efortul extraordinar depus pentru prietena ei, Lina,
nefericita ființă pe care ea o ajuta necontenit… Cum să mai
creadă în iubire cel căruia iubirea îi adusese atâtea și atâtea
necazuri, bărbatul tânăr și fermecător respins la nesfârșit?
Preocuparea excesivă a ființei atât de dragi lui
pentru a suplini deficiențele Linii, foarte probabil asta nu lăsa
timp sufletului ei să zboare pe aripi de vis, nu-i lăsa cugetul
s-alerge dincolo de nori, spre frumusețile vieții.
Suna amar, în sufletul lui mut de durerea însingurării,
refuzul permanent al Catalinei; asculta glasul pustiului,
pustiitul său suflet tânăr, viața aceea plină de ecoul funebrelor
momente din familia sa ; focul existenței sale, fiorul muzical,
trist, al vieții lui, îl îngândurau permanent; duceau, nebune

67
curcubee, visele lui spre înalturi, în liniștea aceea neclintită din
existența lui de unul singur pe pământ…

Nu reușea să se descătușeze, Catalina, din tristețile

vieții ei. Tocmai de aceea nu reușea să vadă câtă dragoste o
înconjoară.

Multe din sufletele din orfelinat, care concurau acerb

la locul din dreapta Catalinei, la cel din sufletul ei, simțeau că
le incomodează prezența Linii... Tocmai de aceea mulți din cei
de-acolo nu doar că nu considerau regretabilă situația celei ce-
și ducea viața umilă sub aceeași umbrelă a tristeții, a
nesiguranței, ca și ei, chiar includeau în ecuația existenței sale
ura... O urau cu adevărat pe cea care incandescenta vieții,
destinul, o făcuse să fie lipsită de simțuri, să nu poată să
pătrundă și/n existența ei lumina și culoarea.

Da, o urau, ei, toți cei din acel spațiu al durerii, al

vieții lor cenușii, pe Lina, cei care doreau câtuși de puțină
atenție din partea Catalinei, a celei mai frumoase ființe
feminine din orfelinatul acela, pe care problemele sufletului
orb al Linii o țineau ocupată... Nu era conștientă de valoarea ei,
Catalina, și amărăciunea vieții ei îndepărtase această dorință
de a-și găsi un punct de sprijin în a iubi, de a lăsa gândul să
zboare pe aripile catifelate ale iubirii… Părea că se molipsiseră
de la prietena ei, ochii atât de frumoși ai Catalinei care nu mai
erau capabili să vadă nimic în jur, să vadă câtă dragoste o
înconjoară, câte priviri pline de dorința de afecțiune ar lumina
calea vieții ei, recea ei cale, cea pe care necontenit văpăile
iubirii celorlalți o luminaseră zadarnic.
Privea cu milă la sufletul neputincios și orb,
Catalina, făcea totul în numele milei, al acelei justiții nobile…

Urmară cursurile școlii normale, câțiva dintre cei

68
din orfelinat, cei mai buni dintre cei buni. Se duceau în grup la
școală, se întorceau în grup; o sorbea din ochi pe Catalina,
minunatul Anton; visele pentru ei doi se înălțau, din zdrobitul
său suflet, necontenit, spre zările albastre; lăsa în urmă, însă,
sentimentul înălțător al iubirii, tânăra preocupată de prea
zilnicele griji , cea care lupta din răsputeri, în numele omeniei,
pentru binele nefericitei Lina.
Învățau în aceeași clasă, dar distanțe mari separaseră și
separau sufletele prea frumoasei Catalina și al tânărului Anton .
Sub același acoperiș aflaseră tainele științei , pătrunseseră în
lumea cunoașterii, cele două suflete pe care săgeata iubirii nu
le făcea să vibreze în același ritm.

Catalina însoțea, invariabil, neputinciosul trup al

Linii, al ființei nefericite, nedreptățită de natură, natura care o
ajutase, totuși, atât de mult; o iubise viața, făcuse să vină pe
lume un om cu atât de multă omenie, cu atâta devotament
precum Catalina, să-i poarte și ei crucea, adusese pe pământul
acesta al durerii un suflet în care să se răsfrângă ecoul
lacrimilor ei…
Nu, nu exista un Dumnezeu, după părerea Linii, a
sufletului orb pentru care era un singur astru pe pământ, și
strălucirea lui îi dădea putere în fiecare zi să meargă mai
departe, acela în preajma căruia totul prindea chip de cântec și
strălucire-Catalina, mama ei de împrumut.

Ar fi fost chiar nedrept ca Lina, cea cu care natura

greșise atât de mult, cea atât de greu încercată de soartă, să
admită existența unei forțe divine, chit că, după toate
aparențele, o forță divină trimisese pe Pământ minunatul ,
devotatul om –Catalina, înțelegea bine asta sufletul Linii ce
părea orbit de durere… Vâlvătaia focului vieții ardea atât de
tare, încă, viețile lor două… Cerul care condamnase la viață
viața Linii, la întunericul acela veșnic, cel care transformase

69
în negre siluete totul în calea sa, crease o ființă
complementară, una dispusă să-i suplinească defectele, Cel
care greșise atât de mult, cu viața ei, se revanșa zilnic prin
efortul Catalinei, îi trimisese sufletului orb colacul de salvare,
omul acela de sacrificiu...

Ore bune de mers prin nămeți și ploi, cot la cot, spre

școală, aducea aproape multe suflete tinere din orfelinat unite
de dorința de-a/și depăși condiția socială, incontestabil umilă
... Singuri, cu desăvârșire singuri pe sinuosul drum al
vieții, orfanii adăpostiți de Ion și Ana luptau cu tainele științei .
Se înmuia pământul, nu doar sub pașii lor, ci și sub greutatea
din tristeții sufletelor lor și existența le devenea tot mai grea ;
le fierbeau picioarele de-atâta mers în opincile peticite de
multe ori, dar luptau cu viața, orfanii aceia atât de dornici să se
ridice deasupra nevoilor ...!
Plângea frunzișul, la trecerea lor pe drumul acela greu
al trecerii prin viață, tăcea durerea micuțelor vieți, în jalea
lui…
Catalina nu ducea doar propria povară, ci și pe a Linii,
nu lupta doar pentru ea cu lutul lipicios al drumului, cu tainele
științei, ci și pentru cea care era, pe drept cuvânt, umbra ei, dar
pe care ea o scotea totdeauna din conul de întuneric în care o
plasase natura nedreaptă, ajutând/o necontenit și
necondiționat... Reușise și infirmitatea Linii să ajungă la
treapta succesului, să țină pasul cu cei asemenea ei, dar, totuși,
atât de diferiți... Câștigase și ea concursul de admitere; se
calificase printre cei pentru care normalitatea era cuvântul de
ordine și sufletul ei orb și toate astea se datorau micuței
Catalina, care perfecționase citirea alfabetului , cu ajutorul
simțului tactil și care o ajutase să pătrundă în tainele cifrelor...
Dat fiind faptul că preluase continuu povara existenței
a două ființe, Catalina era mică și firavă, în timp ce adevăratul
ei pui se înălțase, mult, spre nedreptul și neputinciosul cer...

70
Era greu de crezut că raportul acestor inegale forțe era ținut în
echilibru de ființa aceea atât de gingașă, Catalina... Le era
lumină, tuturor acelor mici suflete, Ana, prea buna Ană…

Ascunsese necontenit fericirea, steaua lor norocoasă,

de viețile lor ; oferise doar cazne și întuneric, nedreapta
divinitate, orfanilor acelora care nu greșiseră vieții…

Ion, soțul Anei, fusese și el în aceeași situație, ca

și Lina. Și sufletul lui fusese rănit și abandonat de cea care-i
dăduse viață. Și sufletul lui mic bătuse la poarta unor oameni
de omenie; și plăpânda lui viață fusese găsită abandonată,
dincolo de gardul unei familii - cel al familiei Anei, pe când în
ea încă nu se înfiripase viața, nu se născuse... Își
așteptase norocul, acolo, în zorii unei zile de mai, micul Ion,
într-un coș mare de nuiele, însoțit de câteva rânduri; o mamă
împinsă de disperare implora milă pentru puiul ei acelor
oameni de omenie a căror căsnicie nu dăduse roade.. .O fată cu
școală , cu certitudine că asta era femeia care greșise flagrant,
cea care adusese pe lume un copil în afara căsătoriei; o
caligrafie impecabilă dovedea asta … Împachetase toate
speranțele, acolo, în scutecele care înveleau plăpândul ei pui-
rodul unei iubiri fără de noroc, una menită, prin voia sorții,
neîmplinirii...
Nu la multă vreme după ce steluța din coșuleț-astrul
găsit la poartă, luminase căsnicia celor doi oameni cu stare care
nu aveau copii, și din iubirea lor luă ființă un suflet... Se-
nfiripă viața, la scurt timp, și-n pântecele doamnei și barza se-
ndură să poposească și la casa lor. Le sfinți, astfel, existența în
doi, apariția Anei. Împrăștie frunzele veștede ale unei triste
toamne ce pusese stăpânire pe ei, durerea fără de margini din
familia lor, aceea de a nu avea copii, visul lor de lumină, Ana.

Crescuseră ca frații, Ion și Ana, dar nu erau rude de

71
sânge, așa că obținură consimțământul de-a se căsători, când
veni vremea, pentru că sufletele lor străpunse de săgeata iubirii
vibrau de fericire ... Le adăpostise aceeași stea norocoasă...
Erau atât de mici și de gingași, că idila lor părea că aparține
unei ireale lumi și nimeni, niciodată, nu reușise să despartă cele
două suflete unite printr-un soi de fraternitate...

După câțiva ani de căsătorie, timp în care-și plânse-n

tăcere dorința de nestăpânit de-a fi tată, frustrările, neîmplinirea
îl aruncară în brațele alcoolului, pe Ion al Anei; nu deranja pe
nimeni,însă . Ion își îneca amarul în licoarea aceea din paharul
zilnic. Își amorțea simțurile. O stare letargică, vegetativă, în
care totuși își făcea datoria de-a supraveghea copii altora îl
cuprindea, invariabil... Înțelesese că Ana a lui nu va pute fi
mamă niciodată, și asta îl duruse totdeauna, atât de tare...
Divinitatea care le ocrotea zilele, cea care/i nedreptățise
adusese, compensator, atâtea mici sufle în viața lor, copii
altora…

Cenușa tristeții, pe care le/o cernuse neîncetat clepsidra

vieții, sufocase existențele lor; săbiile, simbolul morții, tăișul
lor neînduplecat, retezaseră cu obstinație fericirea familiei Ion
și Ana, dar rămăseseră împreună să lupte pentru acei micuți
neajutorați pe care îi adusese Domnul în casa lor, nu pasărea
cerului , nu barza…

Anton era un băiat frumos-frumos. Personificată era,

perfecțiunea, în ființa lui; lumina izvorâtă din ochii lui excela
în vibrații, dădea atâta strălucire în jur... O iubea de-a dreptul
pe Catalina , sufletul lui atât de singur, dar ea era rece,
distantă... Îndepărtaseră de sufletul ei, perdelele groase ale
norilor vieții, ideea iubirii, fiorul adus de ea... Ei doi erau pe
podium, nu doar dintre cei de la orfelinat, ci din toată școala.
Erau și acolo, în lumea lor măruntă și la propriu și la figurat, în

72
lumea aceea a micilor orfani, amândoi, o personificare a
perfecțiunii.
Străluceau din nou, ei doi, două valori ce scânteiau
, două destine nedreptățite de soartă…
Anton era dragostea multora din sufletele tinere din
anturajul lor, dar iubirea lui, obiectivul primordial al trecerii
lui prin viață era doar Catalina, dragostea ei... Trăiseră sub
același acoperiș întreaga viață și, totuși, îi despărțise un univers
întreg; părea ca se pusese între viețile lor doi acea mare mare
de lacrimi ce izvorâse, necontenit, din sufletele lor năpăstuite;
lăcrima, în plus, tânăra inimă a lui Anton, pentru dragostea
respinsă cu vehemență de prea-ncercatul suflet al Catalinei....

Perfecțiunea există și ei doi dovedeau cu prisosință

acest lucru,amândoi, dar viața îi despărțea; viețile lor nu păreau
a fi sortite aceleiași iubiri.

Toți cei care trăiseră sub acea cupolă protectoare a

orfelinatului avuseseră vieți triste; ar fi răcnit spre ceruri,
inimile lor... Sensibilitatea proprie filtrează, totuși, ceea ce
ajunge la sufletul nostru, din toate câte ne colorează viața,
indiferent în ce nuanțe... La cel al Catalinei ajunseseră multe ,
foarte multe tristeți și asta făcuse să nu mai fie, de mult timp,
un copil, făcuse ca acum, la adolescență, dragostea să nu-i dea
fiori tocmai pentru că biologic trecuse de mult peste această
etapă a primelor iubiri , a viselor înaripate... Iarna din sufletul
ei, cu nopțile ei nesfârșite și reci cuprinsese, parcă, întreaga ei
existență…
Ține de normalitate să iubești și este tot atât de firesc
să fie iubit cel mai bun și Anton era o stea, dar, totuși, una care
nu reușise s/aprindă, în sufletul ei, scânteia dragostei. Pentru el,
pentru sufletul lui singur, Catalina, acea personificare a
rafinamentului, acea creație ce părea de esență divină, era totul.
Se intersectaseră de nenumărate ori privirile lor, viețile lor, dat

73
fiind faptul că locuiseră în același loc, în acel orfelinat al lor,
dar nu-și vorbiseră niciodată.
Își puseseră amprenta pe viețile lor toți cei ce ajunseseră
să trăiască acolo, suferințele îndurate . Trista succesiune
din viața lui Anton , pierderea a tot ce/ar fi putut însemna
bucurie, a tuturor celor dragi, era completată de regretul pentru
acea dragoste ne împlinită.

Era, iubirea pentru Catalina, prilej de durere și pentru

alți tineri din casa aceea comună a lor, dar durerile vieții
făcuseră insensibilă la asta minunata ei ființă…

Curseră mii și mii de lacrimi din sufletul tot mai trist al

lui Anton, care se simțea respins; dorurile lui, de care știa doar
Domnul de Sus, fredonau, pe note triste, despre iubire și patimi
... Nu era el , nici pe departe, singurul călător spre sufletul
ființei ce se maturizase atât de repede, dar el era cel mai cel;
farmecul lui, valoarea lui până la urmă, îl aducea în linia întâi,
îl făcea să aibă șansa de a fi candidatul ideal .
Orice gest, orice atingere a Catalinei ar fi cântărit mult;
declanșa emoții de nedescris, pentru tânărul cu fruntea plină de
vise, orice zâmbet al ei, dar ea era prea ocupată pentru a se
lăsa purtată pe aripile iubirii... Partitura destinului, tristețile,
cele care rezonau continuu în sufletul ei veșnic orfan ,
umbriseră pentru totdeauna fericirea vieții ei.
Catalina era reținută, timidă, în ea plângea cenușa atâtor
vise, în ea vibra perpetuu durerea zborului frânt de acea
nefericită întâmplare în care fuseseră zdrobite viețile alor săi și
de statutul ei de orfan al ei și al tuturor celor de acolo... În
sufletul ei era, încă, furtună și jale. În universului trist din
existența ei, căreia/i sugrumase visele un rău destin, în
întunericul acela necuprins nu mai era loc pentru iubire… Viața
, cu întunecimile ei…

74
 Creșteau frumos orfanii Anei ; erau tot mai atașați de
ea și se implicau tot mai mult în treburile gospodărești. Se
implica mult și Anton, în toate, evident pentru a o ajuta pe
Ana, dar mai ales pentru a se apropia tot mai mult de fata din
visul său, de eterna iubire din viața sa, deși simțea, tânărul și
neexperimentatul său suflet, că pentru ei doi nu sclipesc
aceleași stele.

Anton trecuse mai ușor prin drama vieții proprii, nu-l

marcase așa de tare desprinderea de modul anterior de viață, de
locul natal, se detașase mai ușor de acea perioadă neagră din
istoria propriei vieți, cea a despărțirilor, de acea perioadă de
iad care/i împărțise în două viața ....

Anton se simțea respins și singur, ceea ce făcu să-i

încolțească în suflet dorința evadării, a refugiului într-o altă
lume, își dorea să plece într-o călătorie pe mare. Îl încântau, de
bună seamă, fiorii aduși de lumea necunoscutului, apariția
noului în viața lui monotonă... Astrul iubirii, blândele lui raze,
nu reușiseră să pătrundă în impenetrabilul suflet al Catalinei,
nu reușise, strălucirea lui, să dezghețe inima ei tânără împietrită
de/atâtea dureri, de necuprinsul lor și asta îl întrista și/l
îndemna să pornească la drum.

Urau toți copii Anei, orfelinatul, deși ținta sentimentelor

lor ostile nu era el, de fapt, ci viața, destinul, cel care-i
separase de cei atât de dragi...
Împărțeau, într-un fel, binele și răul , acolo, între recile
ziduri ale clădirii care le ocrotea existența , ale căminului
lor,copii Anei…Crescuseră mult, și fiorul dragostei făcea să le
tresalte inimile. Nu se lăsa purtat pe aripile iubirii, sufletul
maturizat înainte de vreme al Catalinei, cel care părea că refuză
toate ofertele vieții; neîntinata curățenie sufletească a ei, nu
știa de iubire; îi întunecase durerea, nemărginirea ei, pentru

75
totdeauna, inima și existența.

Fuseseră modele demne de urmat, Ion și Ana,

părinții lor de împrumut. Le implementaseră, cumva, în codul
genetic, idei sănătoase, dragostea de adevăr, de dreptate,
micilor suflete ale căror vieți le ghidaseră. Părea că acești
micuți se născuseră pentru a doua oară, aici, în această casă a
durerii, din cei doi părinți atât de devotați... Erau atât de
diferiți, toți acești puișori ai lor, veneau din atât de multe locuri,
dar, totuși, acum, după ani și ani de eforturi, de trudă din partea
celor două ființe mature care le ghidaseră pașii, aveau
preocupări asemănătoare și, mai ales, luau în serios viața.
Nu toți aveau același coeficient de inteligență, dar,
excelau, toți, la școală; munca suplinea, completa calitățile
native și astfel toți erau bine pregătiți și o mândrie pentru
părinții lor de împrumut.

Avu loc și competiția finală. Anton și Catalina obținură

punctajul maxim . Străluceau, pe frunțile lor, laurii victoriei.
Același scor final, aceeași valoare aveau cele două ființe atât de
greu încercate de soartă .
Cum să nu-ți salte sufletul de-atâta fericire, a cui
inimă n-ar surâde vieții, pentru așa o victorie? Evident, în
materie de bucurie, Catalina era excepția. O aclamară îndelung,
își întorseseră toți privirile spre ea, spre modestul său suflet
care se dedicase excesiv cauzei nefericitei Lina, o chemau din
priviri, pe podiumul bine meritat, toți, dar în zadar... Ea era
acolo, în fața unei mulțimi însetate de spectacol și spectaculos,
dornice să vadă cu propriile simțuri elitele, vârfurile de lance,
dar nu pentru ea, ci pentru a ajuta sufletul acela orb al Linii...
Cuvinte fără de egal, rostite pentru cei doi tineri de
neegalat, se-nălțară spre cerul care-i nedreptățise, etichete de
mare preț fuseseră puse pe frunțile lor; râdeau în soare
inegalabile cuvinte pentru inegalabilele lor valori.

76
 Aveau atât de multe în comun cei doi adolescenți cu
care natura fusese atât de darnică, îi clădise atât de frumos,
așa, parcă pentru a contrabalansa necazurile vieților lor, pentru
a compensa durerea din calea existențelor lor ...
Catalina nu urcase pe scenă atunci când trebuia, când
fusese nominalizată, chemată să i se pună pe frunte florile
succesului. Simțea, de bună seamă, cum o apăsă coroana de
spini a existențe ei triste; simțise continuu înțepându-i sufletul
acel dar de la viață-cel al umilinței și al durerii, oferit la o
vârstă la care abia-și ridicase ochii spre lume, darul care
deschisese în fața ei o lume larvară, una a suferinței și
deznădejdii, una cenușie și searbădă, moartea alor săi... Mai
poate surâde, vreodată, sufletul unui astfel de om? Mai are loc
bucuria într-o ființă în care amarul vieții a umplut, cu
prisosință, pocalul?...
Era acolo, ca prezență fizică, fetița al cărui suflet se
închisese, parcă pentru totdeauna, în fața frumuseților vieții -
Catalina, dar nu mersese în față, pe treapta destinată celor
dintâi, pentru cei ce se înălțaseră, dintre cei asemenea lor , ci
rămăsese alături de Lina a ei, alături de cea pentru care/și
sacrificase viața..
Răsfățul pentru prietena ei de suflet atinsese cote
maxime și Catalina nu făcuse rabat, niciodată, de la datoria de
părinte al acesteia; și de această dată se simțise datoare să-i
acorde protecție, să nu o lase singură în mulțime și, tocmai de
aceea, nu se dusese să-și ridice premiul personal...
O însoțise, în schimb, pe Lina pe podium, în
momentul când sosise rândul acesteia. Catalina înțelegea și
înțelesese că nu era singura victimă a meschinăriei destinului,
dar asta nu-i încălzea cu nimic sufletul, nu-i putea da satisfacții
sub nici o formă; tocmai de aceea lupta cu viața și pentru
cealaltă neputincioasă ființă...
Îi era imposibil să-i explice atunci, acolo, fetei care
vedea doar cu mâinile, prilejul bucuriei, dar o urcă unde-i era

77
locul, pe podium... Era ocupanta locului doi, un succes
extraordinar pentru o ființă cu atât de multe deficiențe. Marele
merit, și în progresul Linii, îl avea tot Catalina, și asta o știau
cu toții...

O surpriză de proporții le aștepta pe cele două

prietene, una ticluită de toți cei apropiați, o reușită marca Anton
– el confecționase un abecedar cu litere în relief- un ecran pe
care avea să fie expus fiecare cuvânt scris de mâna
neputinciosului om care nu avusese, niciodată, chiar niciodată,
bucuria de-a vedea lumina zilei- Lina. O manivelă mică muta
un cursor, iar mișcarea lui arma un arc, a cărui descătușare
treptată constituia sursa energetică pentru expunerea pe ecran,
pentru transpunerea în cuvinte a dorințelor și impresiilor Linii.
Cel care crezuse în imposibil crease, de fapt, arma
care să doboare obstacolele pe care le crease natura, cea care
avea s-o ajute pe ființa care luptase, în virtutea altruismului, să
suplinească deficiențele Linii, pe Catalina- marea lui dragoste.
Gândise aparatul acela, Anton, tânărul care moștenise de la ai
lui taina mecanismelor , a mecanicii, cel care avea înscrise,
parcă, în codul genetic cunoștințele în domeniu și șansa de a
pune în mișcare rotițele spre progres și nu numai, pentru a
ușura viața celeilalte ființe… Nu, nu Lina era ținta, nu pentru
ea era cadoul. Anton avea resentimente pentru omul dinăuntrul
Linii tocmai pentru că avea convingerea că deficiențele lui
nu-i lăsau loc în viața Catalinei... O făcuse pentru a ușura
existența acesteia din urmă, pentru a îi lărgi orizontul închistat
de durerea vieții ei și de preocuparea excesivă pentru lacrimile
altor inimi zdrobite de suferință...
Atunci, abia atunci, la înmânarea inestimabilului cadou,
își ridică privirea sa minunată spre Anton, minunata Catalina.
Abia atunci sufletul ei se lăsă luminat de lumina fără de egal a
ochilor tânărului care o iubise din prima clipă, în tăcere-
dragostea aceea la prima vedere, respinsă la nesfârșit, ignorată

78
de-a dreptul, continuu, de prințesa din visele lui; fusese, fără de
tăgadă, această îndepărtare, un surghiun într-o tristețe fără de
margini, într-o viață fără de sens, pentru tânărul îndrăgostit .
Se întâlniră sufletele lor , însetate de dragoste și frumos,
în dreptul aceluiași astru ceresc guvernat de stelele dragostei,
își dădură mâna, viețile lor, pe aleea iubirii, atunci, acolo, dar în
zadar.
Nu! Crescu mult, în ochii mult râvnitei tinere, vechiul
ei coleg, pe care-l apreciase totdeauna pentru acea iscusință a
minții, dar nu, dragostea nu reuși să aprindă, în sufletul ei,
vâlvătaia iubirii, inima ei părea împietrită de durerea tuturor
celor din jur, a tuturor acelor ce conviețuiau sub același
acoperiș al nefericirii aduse de viață- casa lor comună...

Multe premii primiră, copii. Anei și multă bucurie

încălzi sufletele greu încercate ale celor ce-și duseseră viața
sub cupola cenușie a orfelinatului…

Păpușa însoți și ea, pe podium, acolo, sus, sufletul orb;

acum, văzută de aproape, nu era una din zdrențe, ci doară
zdrențe, unele în care fata investise imaginativ în întreaga
viață, unele care căpătaseră rezonanțe fascinante, pentru micul
ei suflet singur pe pământ șt asta/i uimi pe toți. O însoți pe acel
podium al vieții și prietena ei din resturi… Îi lipseau simțurile,
copilului al cărui univers se reducea doar la resturile acelea de
țesături, la mărunta bucurie dată de a simți aproape vechiul
prieten neînsuflețit, al cărui suflet mut suporta, ca și al ei,
povara unei existențe anoste, cenușiile limite ale vieții în
orfelinat.

Se volatiliză repede fericirea, și fură nevoiți să se

întoarcă la ale lor, copii Anei, și fărâma aceea de bucurie o
izolară într-un ungher al sufletului; nu lăsară loc de bucuriei
amărăciunile vieții; contrastul dintre monotonia existenței lor și

79
extazul unei bucurii trecătoare era prea mare și cenușiul vieții
făcea să rămână, din toate acestea, doar un surâs amar și-o
lacrimă în suflet...
Un blestem al focului, unul care pârjolise timp de
zeci de ani micile lor suflete orfane, topise și acum, acolo,
toate speranțele tânărului îndrăgostit. Avea senzația, amorezatul
suflet, că nu avea limite îndârjirea imaginarei sale iubite, a
Catalinei a lui, în persistența în refuzul de-a întâlni fericirea.

Imediat după examenul final, Anton plecă fără nici un

cuvânt, dar nu se poate spune că fără regrete, din acel cămin în
care cunoscuse agonia și extazul, în care iubise și suferise în
același timp.
Secundele treceau greu , departe de marea lui
dragoste, dar chiar și lângă ea singurătatea se strecura înăuntru
ființei lui, erodând fără milă...
Cei atât de greu încercați în viață nu plâng, nu deplâng
meschinăriile destinului…
Trebuia să plece, Anton; simțea nevoia să se distanțeze
de iubirea ce-i înflăcărase viața, nu-și găsea locul în această
lume, în acel areal trist al orfelinatului în care, în ciuda faptului
că era atât de aproape de Catalina, se simțea atât de departe...

Albia râului lor era largă; toți afluenții lui veneau cu

forță și râul puternic permitea să fie străbătut de corăbii pe care
le ajuta să ajungă la marea cea mare, de unde totul era încărcat
în vapoare , să călătorească pe apele lumii.
Anton plecă, așadar, așa cum plecaseră foarte mulți
din confrații lui din orfelinatul acela în care fuseseră siliți să-și
ducă viața, cel pe care-l iubea, pentru că-i ocrotise copilăria, și
îl ura cu aceeași intensitate... Se simțise captiv și singur, acolo,
între pereții lui reci; mintea lui fragedă, gândul lui trist
asimilase totdeauna existența lor acolo cu dispariția celor
dragi, cu trecerea lor într-o altă formă de existență, cu

80
necazurile vieții...
Plecă; simțea că-l atrage, atunci, marea și viața în
larg, deși îi chema pașii înapoi dragostea , neîmpărtășita
dragoste fără de care simțea că nu are sens viața lui… Un
zbucium fără de seamăn îi chinuia ființa, unul care-l aruncase
din brațele iubirii în cele ale deznădejdii, de la euforia speranței
la amărăciunea neîmplinirii.
Munci în port , își puse forțele în slujba vieții, a
progresului; adună ceva bănuți, dar mai ales energia necesară
să se desprindă de tot ce îi era familiar, să se aventureze pe
apele lumii...

Întâlni acolo, în micul port din orașul acela al lor,

aflată într-o veritabilă rătăcire, o altă fată de la orfelinat -
Chiva, un om șters, dedat aventurii, unul care-și vindea nu doar
zilnic, ci de mai multe ori în aceeași zi, sufletul, Satanei, își
oferea trupul diverșilor tineri din micul port, rătăcitori ca și ea,
apatrizi sau renegați de propria țară- oameni fără de căpătâi și
fără moralitate. Clipe care dureau , ore bune în care oferea
plăcere și trebuia să mimeze plăcerea, deși povara păcatului îi
brăzda sufletul, lăsând răni adânci în fiica aceea a Anei,
crescută cu frică de Dumnezeu.
Nu fu așa cum visase Anton, nu plecă nicăieri tânărul
care fugea de trecut și de amintiri, de prezent și de suferința pe
care i/o adusese dragostea. Chiva, cea care-l visa de atât de
mult timp, îl întoarse din drumul vieții lui. Prinse peștele cel
mare insignifianta ființă care crescuse între limitele acelorași
pereți ca și el; nu era de ici de colo să ai în brațe așa un titan,
un bărbat care să exceleze sub toate aspectele, a cărui privire
minunată să-ți lumineze, continuu, viața…
De dorul ochilor absenți, cei ai Catalinei, Anton
acceptă să iubească pe Chiva, se lăsă antrenat într-o aventură ;
prinse, păcatul tineresc, în mrejele lui, tânărul atât de chipeș
care plecase pe apele lumii...

81
 Nu multe zile împărțiră plăcerile trupești cele două
ființe care se cunoșteau atât de bine, de atât de mult timp...
Chiva era un om comun, dar plăcut. Un surâs în colțul gurii
însoțea, invariabil, fiecare gest, încheia fiecare frază, dar trăda
totuși un trecut zbuciumat, lăsa să se întrevadă existența unor
cicatrici în existența ei. Îi lipsea mai ales feminitatea, acelei
ființe...

Nu, un om cu verticalitate nu face promisiuni deșarte

și, mai ales, iubește adevărul și el nu era o excepție, tocmai de
aceea nu făcu, niciodată, în tot acest timp scurt în care
conviețui cu acea femeie aleasă la întâmplare, nici chiar o
singură aluzie la iubire, nu întină, nici doar pentru o clipă,
sentimentul de neegalat ce-l avea pentru Catalina.
Trădase pentru a doua oară; îl îndemnase sufletul să se
îndepărtase, mai înainte de toate, de marea, singura lui iubire,
să plece, și mai apoi acceptase în viața lui o astfel de ființă, una
de moravuri ușoare... Înaltă trădare simțea, în adâncul
conștiinței lui fără pată, aici se încadrau faptele sufletului atât
de însetat de iubire, avid de mângâiere al lui Anton...
Scurtă fu vraja noii sale vieți. Noul mod de viață nu-i
oferea nimic atrăgător. Simțea că nu mai poate trăda, curatul lui
suflet… Plecă… Se îmbarcă , în zori, după acel mariaj
extrem de scurt, bărbatul care se aventurase pe mările vieții în
doi, fără de voie...! Plecă să-și înece amarul pe apele lumii,
rușinat de gestul său de-a fi acceptat alături de el un suflet
împovărat de păcate, întinat de persistența în greșeala păcatului
trupesc.

Avea o stofă bună, Anton, și repede se făcu remarcat

pentru corectitudine și abnegație, printre cei din port.
Nu știe dragostea carte, nu voia să uite sufletul lui,
indiferent de meridian, de ființa lăsată acasă, de cea fără de
pată și fără de păcat - dulcea lui Catalina.

82
 Scrisă sub protecția anonimatului, împins de fiorii
intraductibilului dor, femeii dragi, îi împărtăși celei pe care o
iubea și o respecta deopotrivă, fără de tăgadă, cuvinte dulci, de
acolo, de la mii de kilometrii distanță; emoții de neegalat
împachetă, printre puținele rânduri... Ascunse în tăcerea
nerostitelor șoapte din plic lacrimi de dor și tristeți, frumosul
tânăr îndrăgostit.

Cum să nu-i fie viața povară grea, în necuprinsul

singurătății ce-i îngheța inima, cum să-i încălzească sufletul
depărtarea și îndepărtarea de singura ființă la care sufletul lui
acceptă să i se ofere în dar?

Nici Chiva nu număra prea multe primăveri, nu

adunase multe în buchetul vieții, după cum nici experiența pe
lumea asta nu-i era prea bogată. Din toate timpurile obținuseră
ușor, bani, cele care-și vindeau trupul și Chiva confirma asta,
oricui, cu sinceritatea ei caracteristică, dar din păcate încet-
încet deveni de nerecunoscut. Lua proporții cu fiecare zi, fața și
picioarele ei deveniră atât de bucălate, mersul atât de greoi și
legănat, încât fu nevoită să renunțe la a mai practica meseria
cea mai veche din lume, tocmai pentru că nu mai era
atrăgătoare, n-o mai accepta niciunul din cumpărătorii
plăcerilor trupești, niciunul din clienții ei...

Se epuiză bruma de bani adunați, cei pe care

realmente îi ținea la ciorap, pentru siguranță, pentru că ele toate
din tagma aceea erau cu adevărat niște melci care-și purtau
cochilia-n spate, nu aveau un locșor al lor...
Veniră zile grele pentru acea ființă, acea urmașă a
Evei care ar fi avut, conform normalității, doar menirea de a fi
furnică și mamă...

Lina respecta zilnic același ritual. Dădea binețe florii

83
sale, dublura ei din regnul vegetal, aflată și ea tot în grijea
Catalinei, amintirea de la bătrânul pustnic plin de omenie, apoi
prietenei sale și neînsuflețitei păpuși din zdrențe…
Comunicarea cu exteriorul era acum mai ușoară, grație
literelor.... Aflase deja, omul ce trăia în întuneric, ce o unea atât
de puternic de planta aceea pentru care ascensiunea pe verticală
nu mai era o utopie. Recunoștea că îi rămăseseră în amintire
doar atingerile mâinilor puternice ale bătrânului pustnic, de
care-i era tare dor... Floarea aceea fără de flori era dovada vie a
legăturii de nezdruncinat a sufletului orb cu acel slujitor al
Domnului ce se stinsese pentru totdeauna...

Anton era pe puntea ambarcațiunii, trist. Suferința

adusă de singurătate îi tăiase aripile. Era un debusolat tocmai
pentru că rămăsese, iar, singur pe lume, pentru că-l trântise
viața la pământ, de atâtea ori, dar acum, acum simțea că este un
alt om. Visase în întreaga lui existență petrecută între zidurile
orfelinatului că se va ridica deasupra condiției mizere a
orfanilor. Acum visul rămăsese captiv... Se simțea o legumă...
În asfințit marea se liniștea. Pe luciul apei se
oglindea nemărginirea cerului... Doar a lui ? Nu, în liniștea
aceea nesfârșită căpăta proporții, devenea infinită și durerea
sufletului său singur. Tristețea, angoasa îl făcea să simtă o
anume fatalitate plutind, în eter, deasupra vieții lui...
Iubise intens tânărul atât de frumos…! O iubire
neîmpărtășită... Iubirea există, dar lui nu/i zâmbise… Îi furase
sufletul ființa aceea care n/avea nevoie de dragostea lui,
Catalina, sufletul ei împietrit de durerea spulberatelor sale
vise…
Tresare lumea ,Universul, la gândul neîmplinirii iubirii
pentru oricare muritor, la tristețea pe care o aduce cu sine
singurătatea, iar sufletul lui Anton, lovit de/atâtea ori de
stâncile vieții, se dovedi a nu fi excepția ... Iubise atât de
intens, dar în zadar… .

84
 Era departe de lume, de tot ce-ar fi putut să-l ridice din
abisul în care-l prăvălise deznădejdea și suferința, de tot ce
putea el iubi. Greu e să te refugiezi , să evadezi, să scapi
de tristețe; doar chitara îl ajuta, acolo, departe de lume, de
pulsul vieții, ea îl salva din brațele neiertătoare ale
amărăciunii… Sub clar de lună, învăluite în întunericul nopții,
lucrurile îi păreau altfel și suferința părea mai mică,
îndepărtată și efemeră, sub vraja cântecului... Chitara era
singura sa avere. O primise de la bătrânul ceasornicar-tatăl
tatălui său-un obiect manufactural menit să rezoneze, perpetuu,
cu sufletul lui trist purtat pe valurile vieții..
Nu se despărțise niciodată de ea, din ziua aceea
memorabilă în care o primise în dar; părea că/i zâmbește,
necontenit, melodiosul său prieten...! Își cântaseră amarul, pe
strunele ei, în întreaga lor existență, ochii aceia atât de frumoși
... O pace fragilă adăpostea, atunci, tânăra lui inimă, când se
ascundea sub cupola creată de notele muzicale ce vibrau pe
portativul sufletului lui...
Tocmai de aceea îi păreau minunate serile, cu briza lor
caldă, aici în mijlocul apei, al valurilor mării. Părea că/ i redă,
sufletul apei, speranțele, …
Stătea până-n zori, acolo, pe punte. Nopțile sub clarul de
Lună aduceau atâta bucurie sufletului care rămăsese, iar, singur
pe pământ... Fierbintea lavă dinăuntrul lui, cea a dragostei,
mângâia corzile chitarei înălțând spre infinitul cerului melodii
de neegalat; izvorau din înlănțuirea suferinței și bucuriei, a
iubirii și urii, inegalabile simfonii din sufletul inegalabilului
om al mări…
Clocotul apei punea în mișcare valurile unduitoare, pe
ale căror catifelate trupuri aluneca ambarcațiunea lor . Mulți
marinari își înecau în alcool singurătatea de acolo, de deasupra
iadului din adâncurile mărilor și oceanelor, își amorțeau
simțurile ca să reziste în nemărginita singurătate. Neantrenatul
tânăr sărman respingea această adevărată otravă, o

85
incompatibilitate de nedescris pentru licoarea lui Bachus îl
făcea să o deteste, dar nu regretase nici o clipă asta, nu-și dorea
să fie robul acelei distructive plăceri; îndura în tăcerea aceea a
albastrelor ape, depărtările…!

Se înrolaseră mulți tineri, pe acel vas, într-o croazieră

nu doar pe valurile mării, ci și pe ale vieții. Munceau pentru
pâinea cea de toate zilele, zile amare și cenușii, toate acele
suflete...
Anton avea o lume a lui, în care lumina fără de seamăn
steaua cea mai strălucitoare-cea a dragostei, cea lăsată în acel
loc pe care, acum, abia acum sufletul său nostalgic accepta să-l
asimileze cu noțiunea de acasă, cu familiarul și
plăcutul/orfelinatul, acel martor și izvor a suferinței sale …

Îi atrase atenția, chiar din ziua unu a călătoriei în lumea

largă, un tânăr înalt, foarte subțire, de o finețe într-o
contradicție totală, izbitoare, cu munca lor de aici-brută și
greoaie.
Nu îi captă atenția, lui Anton, doar incompatibilitatea
evidentă cu activitatea de acolo a omului atât de finuț, ci și
faptul că îl văzuse, de foarte multe ori, urmărindu-l cu privirea,
observase că-l iscodeau , la fiecare pas, ochii aceia atât de
negri, privirea aceea atât de plăcută, dar impenetrabilă a
colegului său.
Personajul cu un comportament interesant, dacă nu
chiar ciudat, enigmatica ființă ce se aventurase pe apele tulburi
nu doar ale mărilor și oceanelor, ci și ale vieții, părea că nu
acceptă o viață pe cont propriu; prefera, totdeauna, același
program de lucru ca și Anton și îi cerea mereu ajutorul,
ajunsese să fie umbra lui... Până la un punct, nu puteai spune că
în asta este ceva rău, dar tânărul care nu-și trăia propria viață
era permanent prezent și la serenadele lui Anton, transmise în
eter către sufletul jumătății sale ipotetice-Catalina. Ajunsese

86
de-a dreptul, tânărul fragil, să fie dublura marinarului în a cărui
inimă vibrațiile dragostei dădeau naștere undelor sonore,
puneau în mișcare, atât de frumos, sunetele chitarei...

Împinsă de foame, la propriu, Chiva ajunse la poarta

orfelinatului, la poarta Anei, dar nu avu curajul să bată, deși s-
ar fi deschis, cu siguranță, și pentru sufletul ei rătăcit... Ar fi
plâns întregul univers, alături de părinții ei adoptivi, care îi
arătaseră calea cea dreaptă, pentru necugetatul gest - încă un
copil avea să fie lăsat singur să lupte cu viața!...Știa bine acest
lucru cea care căzuse în păcat și, tocmai de aceea, ezita acum,
la ceas greu de cumpănă ...
Cedase, acolo, pe treptele orfelinatului, la capăt de
drum - drumul întoarcerii, trupul ostenit al fecioarei ce-și
vânduse fecioria, împovărat cu misiunea sfântă de a deveni
mamă, o noțiune străină ei, acum, pentru că nu înțelegea ce i se
întâmplă, nu știa că un vlăstar luptă să trăiască, înlăuntrul ei,
dar și pentru că ea nu-și cunoscuse, la rândul ei, mama…

George- tânărul fragil pe care ei, cei care i se

alăturaseră să zboare, pe valurile mării, să le înfrunte, așa cum
înfruntaseră și pe cele ale vieții, simțiseră nevoia să-l alinte
Georgel, era foarte la locul lui, ceea ce apreciau, dar și extrem
de sfios, ceva ieșit din comun, un bărbat lipsit de masculinitate,
după cum apreciau ei toți din echipaj. Aspectul și gesturile
lui îi surprindeau extraordinar, cu fiecare ocazie, pe ei, pe cei
de acolo. Deși Soarele era atât de arzător, în zilele de vară,
Georgel purta mereu vestă peste bluza de marinar, își masca
trupul său delicat.... Anton și mulți din confrații lui de pe vapor
își duseseră la orfelinat zilele; viața în comun îi călise; el nu
punea problema comportamentului aparte, sfios, al colegului de
suferință, nu avea timp pentru asta... Viața lui Anton
parcursese atâta tragedie că nu putea să se lase preocupat de

87
astfel de nimicuri ... Amintirile trecutului, dar și tainica lui
iubire neîmpărtășită, cea în virtutea căreia zeci de ani admirase
din umbră sufletul acela ce-i însuflețise cu adevărat, lui,
existența, nu se lăsase mai prejos; aruncase și ea o lumină
cenușie asupra zilelor și nopților lui pustiite de durere și dor...
Nu-i lăsa timp să studieze atitudinea celui care era,
pe bună dreptate, secundul lui , preocuparea sa primordială,
sentimentul acela extraordinar, acea dragoste pentru Catalina
care nu-i dădea pace, cea care părea menită ne-mplinirii, să
studieze aspecte particulare ale vieților oricăruia din camarazii
lui. Gândul la ea îi ocupa secundele, toate! Fiorul dragostei ei îl
însoțea pretutindeni.
Doar sunetul melodiosului lui prieten reușea să-l
amăgească, să/i estompeze dorul, el era cel care înălța dincolo
de nori visele marinarului de ocazie... Catalina îi zâmbea în
fiecare rază de soare, în cromatica mângâietoare, vibrantă, a
curcubeului, a cerului purificat de picurii de ploaie, în oglinda
albastră a mării...
O fascinantă lume vedeau ochii lui înconjurând
viitorul vieților lor, a lui și a Catalinei, de acolo, din pustiul din
mijlocul apei, sub vraja notelor muzicale... Speranța îi dădea
aripi să viseze, cu ochii deschiși, seninul din zări îl făcea să
cânte, necontenit, iubirea...
Înlătura, inima lui îmbătată de amor, gândul că nici
chiar o singură dulce șoaptă nu ajunsese la sufletul iubitei
sale, pentru că inima ei, împietrită de toate câte-o împovăraseră
și o loviseră, refuzase totdeauna dragostea, la modul general,
dar și pe cea care izvora din sufletul lui, că nici chiar cu o
privire nu-l încurajase, Catalina, să zboare spre ceruri, să se-
nalțe dincolo de perdeaua de nori ce-ntunecase pământul
vieților lor, în întreaga lor viață...
Nu-i pecetluise, glaciala ființă pe care el o adorase
necontenit, nici chiar cu un zâmbet, dragostea. Părea că nu se
născuse pe cer o stea care să scânteie pentru amândoi, că nu

88
era un loc, pe Pământ, unde Soarele să străluce pentru sufletele
lor ...
Cu toate astea, Catalina era în tot și în toate. Anton îi
trimitea, din fiecare port, semnale că sub cerul albastru o umilă
ființă simte nevoia s-o aibă aproape; expedia, cu atâta
speranță, de pretutindeni, rânduri timide, elaborate îndelung,
scrise cu o mână tremurândă de emoția dorinței unui început al
vieții în doi...
Despărțeau sufletele lor, la modul real, nesfârșite
întinderi de apă... Se contopeau de/a dreptul, valurile mării, cu
lacrimile ochilor săi și dorul său cu zbuciumul din acel suflet
imens al apei, al neostoitei mări..
Anton îi scria în grabă, imediat ce ajungeau în vreun
port și-i cânta , în fiecare seară, sub clar de Lună, inimii
Catalinei, pentru a ajunge fiorul iubirii la ea, de/acolo, din
depărtările albastre care-i găzduiau lui sufletul ...

Greu este pentru o asemenea mamă, dedată păcatelor

tinerești, cum era Chiva, să spună cine este tatăl copilului ei,
foarte greu pentru cea care uitase de moralitate, cea care,
tocmai pentru acest motiv, n-o putea privi în ochi pe prea buna
Ană.

Imediat ce plecase de lângă fata naivă care-l

atrăsese în patul ei, Anton,tânărul fermecător, uitase de
existența acesteia . Nu-i stătuse gândul nici chiar o clipită la ea,
nu se-ntorsese, nici pentru o secundă, acolo unde dragostea lor
dăduse roade, unde luase ființă fiul său Chivu.
Își lăsă puiul la orfelinat, fără niciun cuvânt, mama
pentru care încă un păcat n-ar mai fi cântărit prea greu, Chiva ,
ființa care greșise flagrant...

Tresare, cu certitudine, acea lume a orfelinatului, cea

a Anei și a Catalinei, curata lor lume, la gândul că încă mai iau

89
viață, la întâmplare, vieți… Erau îngrozite, sufletele acelea atât
de curate, de imprudența Chivei de-a încălca legile moralei și,
mai apoi, de a/și abandona fiul. Doare foarte tare gândul
că un om care suferise, întreaga sa viață, tocmai pentru că nu
avusese părinți și trebuise să lupte, de unul singur, cu viața, își
lăsa singur pe lume puiul, că un om în care credința fusese
implementată, în fiecare zi, acolo, în casa aceea ocrotită de
Dumnezeu, se vânduse Satanei...

Era un dezacord tragic cu toate cele câte învățaseră,

acolo, în casa Domnului, în casa aceea purificată de bunătatea
Anei, cum ar fi văzut-o oricare ființă ce trăise acolo, între
pereții reci și cenușii ai orfelinatului, și comportamentul
Chivei... Erau, toate câte făcuse fata aceea care-și vânduse
sufletul pentru bani, care adusese pe lume un copil din flori și
mai apoi îl abandonase, în dezacord cu moralitatea, cu
învățăturile Domnului și implicit ale mamei lor, Ana…

Povestea întunecată a vieții lui Anton continua, în

aceleași nuanțe. Cerul de deasupra corabiei lor era trist, ca și
viața lor de până atunci și valuri mari zguduiau acum, din
rădăcini, viețile lor...
Se abătuse potopul deasupra ambarcațiunii ce/i purtase
pe nesfârșite întinderi de ape și cerul vieților lor era, din nou,
plumburiu. Fulgere ne-ntrerupte spintecau zarea, scufundându
–se - n mare; cutremura pământul uriașa lor energie .... Erau în
pericol, marinarii, dar nu le era teamă; mizau, sufletele lor fără
de păcat, pe faptul că trăsnetul nu greșește...
Corabia lor-un prieten adevărat, înfrunta alături de ei
natura care vitregea din nou sărmanele lor vieți. Catargul ei
spinteca văzduhul; se declanșase infernul peste viețile lor…
Norii grei ca de plumb se coborâseră , îmbrățișând în zare,
valurile mării. Neputincioasele valuri ocroteau
ambarcațiunea aflată în iminența unei nenorociri, a sfârșitului;

90
zguduia, sufletul zbuciumat al apei, tăcerea nopții ; uriașe
limbi ca de foc se coborau din înalturi, în jurul lor, infernul
părea că are să le mistuie zilele ... Nemiloasa natură
dezlănțuită zguduia existențele nefericiților corăbieri... Dansa
vântul cu neobositele valuri ale mării, în rochiile lor albastre,
catifelate și echipajul privea îngrozit. Se dezlănțuise
infernul…

N-ai timp să simți că moartea-și întinde aripa deasupra

vieții tale, în astfel de momente grele. Devenise acerbă lupta
pentru supraviețuire, pentru viață... Instinctul de conservare e
mai puternic decât nedreapta moarte. Anton se luase la trântă
cu marea dintr-un soi de datorie morală față de camarazi, de cei
care-și puseseră nădejdea în ei, toți ceilalți, că vor duce la bun
sfârșit misiunea, dar simțea, totuși, un soi de plăcere gândind
că victoria morții ar pune capăt suferinței fără de sfârșit a vieții
sale…
Marea vuia, neputincioasă, clocotea sufletul ei, plângea
parcă, în ea, cenușa spulberatelor vise ale corăbierilor prinși
acum de vârtejul sorții; părea să fie cele din urmă clipe ale
vieților lor... Nori tot mai groși și mai tainici întunecau
pământul, ascunzând lumina dulce a candelabrului nopții.
Corabia se clătina, neputincioasă, în bătaia
vântului, împinsă de valuri... Nu era, de bună seamă, singur,
acolo, pe vasul care-i dusese cu o fidelitate și o corectitudine
de neegalat, peste mări și țări, dar se simțea departe de ei
pentru că, spre deosebire ceilalți, de confrații lui de muncă și
suferință, care aveau în ei un spirit gregar, sufletul lui se lăsa
purtat pe brațele însingurării, reci, dar care-i confereau
confortul necesar. Ei își pierdeau timpul cu tot felul de jocuri
marinărești, în timp ce el se lăsa dus de valurile visării, acasă,
la jumătatea lui; violoncelul pasiunii fredona, continuu, un
vals, unul care-l îndemna la îmbrățișarea speranței într-un viitor
mai bun, într-unul alături de cea care-i cucerise inima…

91
 Se potoli furtuna și nesfârșita întindere de ape avu iar
reflexe argintii, se oglindea, iar, în ea, cerul curat... Corabia
redeveni un spațiu privilegiat, unul propice viselor și el se lăsa
legănat de unduitoarele valuri... Cântă din nou, neobosita
chitară a lui Anton, amarul din sufletul lui, al corăbierului
singuratic... Îngâna, vocea tainică a mării, glasul iubirii lui;
coborau lacrimi de rouă din înalturi; puntea era pustie, semn că
toți ceilalți se/ mpăcaseră cu durerea și dorul, cu singurătatea și
povara vieții de acolo, din mijlocul apei.

Aparent totul reintrase în normal, dar nu, nimic nu

mai era ca înainte. Părea că sabia necruțătoare a vieții era
veșnic deasupra vieților lor... Nu se terminase războiul, ci doar
o bătălie... Un nor negru, înfiorător, ca de jale, adus de vântul
puternic, întunecă de-odată, iară, cerul de deasupra lor.
Corabia se transformă într-o covată plină ochi cu apă. Visele
tânărului sentimental erau, din nou, amenințate de pericol- cel
care le zguduia și viețile ; nu aveau sorți de izbândă, nefericiții
corăbieri; lupta cu această furie a naturii părea pierdută; li se
ordonă să se salveze, să îmbrace vestele și să aștepte comanda
căpitanului. Corabia, pe care aveau să o părăsească, cea atât de
apropiată sufletelor lor, părea o frunză-n vânt, una sortită,
oricum, pieirii...
Nu fu așa, nici de această dată, din fericire. Nu fură
date adâncurilor viețile lor. Vântul aprig, care le dăduse atâtea
emoții, risipii norii groși, pulverizându-i de-a dreptul. Bătuseră
la porțile vieții, cu disperare, plăpândele lor vieți și viața îi
ajutase să nu le fie ferecate destinele în iadul din adâncul
apelor acelora învolburate
Risipi, vântul, furioșii nori ce le arătaseră, din nou,
partea întunecată a vieții. Energia lui împinse perdeaua
plumburiilor nori, încurajându-le sufletele să dea uitării
îngrozitoarele clipe.

92
 Veniră zile mai calme, caleidoscopul anotimpurilor își
urmă calea.
Era toamnă, calendaristic vorbind. Sufletelor lor
călătoare prin lume le era dor de ruginiul ei, de aromele
pârguitelor ei roade, de boarea serilor de vară rămase în urmă,
de tot și de toate...

Se schimbase registrul. Razele astrului de foc nu

mai ardeau așa de intens. Nopțile deveniră reci și lungi,
acaparând neîncetat din secundele de lumină ale zilelor – se
anunța hibernala închistare a sufletelor și a naturii… Încet-
încet se preocupa de alte meleaguri, vara, zâna aceasta a
florilor și a bucuriei care, totuși, lor le arătase fața ei
întunecată, care iscase furtuni și durere... Vălul ei cernit
umbrise, părea că pentru totdeauna, viețile lor. Avuseseră
deasupra capului sabia vieții, tăișul ei... Fuseseră martori
neputincioși, în acel război din natură și lipsise atât de puțin să
nu părăsească pentru totdeauna această lume, să nu fie victime
colaterale în bătălia aceea din natură...

Nu rămăsese fără urmări lupta crâncenă cu ploaia,

nici în sufletele lor rătăcitoare pe ale vieții valuri, nici în
tinerele lor trupuri...
Anton se îmbolnăvi. Delira, de-a dreptul, visând cu
ochii deschiși - era aproape de îngerul de pe cerul vieții lui,
înnorat acum, umbrit de o aprigă boală. Zdrobit îi era sufletul
călător prin lume, de apăsătoarea suferință, dar și de gândul că
viața lui se stinge atât de departe de cel mai drag suflet
sufletului său ...
Georgel, ființa atât de firavă și blândă, îl îngriji
necontenit - vedea, printre genele îngreunate de lacrimi,
sufletul atât de greu încercat al lui Anton, ochii triști ai acelui
tânăr devotat, pus în slujba binelui, a vieții, a vieții lui...

93
 Se scurgea parcă, viața, din trupul marinarului
supranumit Toni de către colegii de breaslă. Apa pe care o
consumaseră ei toți, era improprie; Anton, alias Toni, o păstra
într-o carafă dintr-un metal care se oxidase , o intoxicație
hidrică, depistă Georgel, tânărul foarte preocupat de sănătatea
bolnavului și de remedierea ei.
Tinerețea se pare că-i dăduse marinarului forța să
învingă boala, doar ea... Victoria se întrezărea, încet-încet;
febra scăzuse, Anton nu mai călătorea prin înaltul cerului, nu
mai bătea la poarta lumii de dincolo, articula tot mai bine
cuvintele, tolera alimentele...
Totul mergea spre bine. I se citea bucuria în ochii
infirmierului care învinsese moartea, alături de bolnavul lui,
împreună cu el.
Își amintea foarte puțin din toată acea perioadă neagră
a vieții lui, Anton, dar simțea că datorită lui Georgel trăiește și
începu să nu mai fie atât de suspicios în ceea ce-l privește pe
omul acela prea firav și prea finuț pentru un exemplar al
sexului tare.
Rostise multe cuvinte mari, sufletul lui Anton,
înfierbântat de boală, însetat de iubire; îl strigase, de
nenumărate ori, în delirul lui, pe cel care-l salvase de la pieire,
dar mai ales pe cea care-și dorea el ca acum să-i arunce
colacul de salvare-Catalina, sufletul acela după care tânjise
întreaga viață

Nu semnase niciodată scrisorile trimise din

orașele port care păreau, retroactiv , stele strălucitoare pe cerul
întunecat al existenței Catalinei a sa, rândurile care-i ofereau
de fiecare dată ocazia de-a fi mai aproape cu gândul de sufletul
atât de drag lui... Nu avea nici o veste despre viața Catalinei,
veșnicul îndrăgostit călător prin lume...

Nu-și semnase niciodată scrisorile acelea pline de

94
entuziasm, Anton, și asta scădea mult probabilitatea de-a se
gândi la el, Ea- ființa mult visată...

Îi scrise și Anei; și de sufletul ei blând îi era dor, lui

Anton. Văzuse, cu ochii minții, moartea, cu puțin timp în urmă;
îl chemau, acum, din zările albastre, amintirile, iar, în căsuța
aceea comună a lor.

Se duseseră pe apa sâmbetei, rezervele de apă.

Fuseseră nevoiți să bea din apa mării, improprie consumului,
mai ales acum, după ce furtuna scosese din iadul din adâncuri,
parcă, otrava pentru existența umană... Nu după multe zile de
când trăiseră calvarul pe pământ, puzderie de pești morți
începură să plutească pe suprafața apei; un miros îngrozitor le
amăra zilele greu încercate ale marinarilor.

Se îmbolnăviră, rând pe rând, cei din echipaj și, așa,

ca o ironie a sorții, după ce scăpaseră din bătălia cu acel
neiertător uragan ce se dezlănțuise în larg, din lupta cu
moartea, un alt tânăr de la orfelinat, care făcea parte din
echipaj, căzu la podea - podeaua vieții... Delira, avea febră; îi
chemă acolo, și el , pe Ion și Ana, părinții lor de împrumut...
Se zbătu, bietul om, între viață și moarte, câteva zile. Păși pe
calea Domnului, singur, așa cum fuseseră ei toți orfanii , în
întreaga lor viață, în orfelinatul lor, o singurătate în grup de
care rămăseseră atât de legați încât iată că, acum, la granița
aceasta dintre viața de pământean și cea de înger, se întorcea ,
pentru un ultim moment, în casa Anei, înainte de a păși pe cel
din urmă drum…
Regretul îl întorcea acolo, în spațiul din delta
copilăriei lor zbuciumate și triste, acela de-a fi părăsit,
vremelnic, viața. Moartea îi întinsese brațele ei reci și ostile,
scăpându /l de povara vieții, de jarul din ea...

95
 Nu după multe zile, valurile morții făcură să se deschidă
un alt mormânt-un alt tânăr, de asemenea un vechi prieten de la
orfelinat, fu cuprins de friguri și încheie și el socoteala cu viața,
în același mod; trecu și el pe la cei doi oameni, cei mai buni de
pe pământ, cei care le salvaseră sufletele în copilăria lor
zbuciumată, luându-și adio, înainte de-a merge pe calea celor
drepți, înainte să devină înger, nu doar de la ei, ci și de la cea
care le întunecase întreaga existență, viața…!

Respectară, cu durere în suflet, ritualul marinăresc, îl

înveliră în giulgiul alb, imaculat , care contrasta atât de mult cu
ceea ce fusese viața lor pe pământ, cu coloritul ei...
Cei pentru care n/a strălucit prea des soarele, cei care s-
au izbit de greutățile vieții știu că muritorii au o singură
alternativă, pe pământ, aceea de-a merge mai departe, de-a nu
se lăsa doborâți... Dintre toți cei din echipajul lovit de boala
frigurilor, Anton știa cel mai bine că trebuie să te ridici și să
mergi, să înfrunți destinul... El reușise asta, de dragul
Catalinei...

Martor le fu cerul, pentru nesfârșita și sfâșietoarea durere

a despărțirii, pentru regretul de-a da viețuitoarelor din adâncuri
trupul părăsit de suflet al tovarășului lor din lupta grea pentru
supraviețuire, fie ea pe mare sau pe uscat...
Îl aruncară peste bord, redându-i binemeritata liniște,
lăsând sufletul său să găsească drumul spre Raiul îngerilor,
învelind tot ce rămăsese din viața lui în puritatea culorii
imaculate a giulgiului, arborând drapelul alb în fața morții,
pentru încă un camarad...
Nu era pierdut întregul război... Încă o bătălie se
încheiase trist, dar trebuia să continue, ei cei rămași pe punte,
de dragul vieții...

96
 Își pierdură, mai apoi, căpitanul. Aceeași durere,
același regret pentru despărțirea de viața de pământean, pentru
trecerea la cele veșnice... Îi anunțară familia... Se vor întâlni în
ceruri, sufletele lor... Iară cuvinte grele, iară schimbară haina de
marinar cu veșmântul alb al trecerii spre nemurire, cu acel
înveliș care are să-i poarte pe drumul lin al vieții de dincolo,
cea lipsită de întristare și de grijile atât de numeroase ale
existenței pe pământ...
Colorară, iar, triste asfințituri, existențele celor rămași să
îndure despărțirea. Înlăcrimară, iară, amare amurguri , viețile
lor…

Urmară zile mai calme, lipsite de evenimente din

spectrul mortuar. Plutea în aer amărăciunea ce le invadase
sufletele celor rămași în viață să lupte cu greutățile ei. Nu mai
răsuna pe punte nici glasul strunelor chitarei, dar nici al
păgânei morți, care le rupsese sufletele de-atâtea ori... Părea
îndoliată întreaga planetă văzută de acolo, de pe puntea
ambarcațiunii lor atât de triste...

Anton deveni căpitan. Susținură examen, rapid,

democratic, toți cei din echipaj. El câștigase, detașat. Mare
mândrie, dar tristețea întregii lui existențe și spectrul morții, a
cărei prezență se simțea încă , acolo, cuibărită pe vasul plutitor
pe care-și duceau amarul, nu lăsa loc bucuriei…!

Încheie seria evenimentelor funebre moartea subită a

tânărului atât de firav, de fragil, Georgel... Nu era un el, ci o
ea... O enigmă, un mister ce părea tare greu de dezlegat
învăluia rolul lui, mai bine spus al ei pe corabie... Un oracol
rămăsese martorul iubirii tăcute, din sufletul ei trist, de marinar
fără voie, pentru ochii ce concurau cu seninul cerului și
liniștea mării, cei ai tânărului care devenise căpitan, de dragul
căruia se înrolase și pentru care-și jucase, până la capăt, rolul;

97
îl iubise în tăcere, ființa ce putuse iubi atât de mult....
O dragoste fără de egal, nețărmurită, una la care el,
prea fericitul, alesul singuraticei inimi a fecioarei care se
înălțase la ceruri, pierind în numele iubirii, nu-i acordase,
niciodată, nici o singură șansă, din necunoștință de cauză...
Simțea că sufletul lui aparține celei pe care o lăsase acasă, în
depărtările albastre, Catalinei,f iinței pentru care dulcele fior al
dragostei era, încă, în el, atât de puternic și de viu și oricum
n/ar fi trădat, cu bună știință…
Îi reveneau în minte, mult iubitului tânăr, privirile
galeșe ale tinerei Georgel, care înfruntase vicisitudinile vieții
pe mare, de dragul iubirii, iubirea de care El, Anton, nu
încetase să se ascundă printre valurile de gheață ale trăirilor
sale pentru ființa feminină ce se ascunsese sub marinăreștile
veșminte...
Alergase după himere, Anton... Fusese atât de
aproape de el dragostea.... Norocul ne petrece viețile și
nenorocul ia de lângă noi fericirea...

Se duse în adâncuri , în același alb giulgiu, și trupul

fără de prihană al miresei nenuntite, lăsând cuvinte fără de egal
despre puternicul sentiment de care-ar fi putut da dovadă și
regretul, pentru bătrâna sa mamă, de-a o fi părăsit, în numele
dragostei...
Nu, nimeni nu primi comanda, de la noul
comandant, de-a aduce la cunoștință, mamei îndoliate a
nefericitei tinere, uriașa pierdere... Trebuia să-i lase speranța,
bietei bătrâne, că va revedea ochii cei mai dragi ei pe lume, cei
care-i vor zâmbi, de acolo, de sus, din înaltul cerului, din lumea
îngerilor, cei care-i vor ocroti, cu siguranță, puținele ei zile
rămase, al căror șir îl va scurta năprasnicul dor de mamă pentru
puiul ei, cel care-i va zdrobi inima...
Nu va avea pe nimeni la căpătâi, la ceasul din urmă,
biata mamă-tânăra era tot ce-i mai rămăsese pe pământ... Îi

98
pierduse pe toți ai săi, rând pe rând. Îi fusese dat să-și vadă,
înghițiți de abis copiii, toți până la unul…! Sperase la marea
milă a Domnului s-o ocrotească pe cea care-i rămăsese, singura
comoară-fiica ce lăsase în urmă totul, îmbarcându-se pe
corabie, împinsă de iubirea de care nu avusese parte...
Din groapa care-i înghițise tot neamul, trupul ei va
lipsi, el va fi desfătare pentru peștii nesfârșitelor ape... Se vor
întâlni în ceruri sufletele lor... Doar infinitul nopții veșnice va
reuși să stingă dorul din sufletul mamei care pierduse totul...
Tânărul căpitan suferea. Sufletul lui rememora acum,
la ceasul greu al despărțirii, amintirile despre tânăra travestită.
Nu schimbaseră prea multe cuvinte, se intersectaseră de prea
puține ori, la modul real, deși era atât de strâmt locul acolo, pe
corabia ce le găzduise viețile... Nu-i dădea pace durerea
sufletească, a pierderii acelui camarad atât de prețios; umbra
neîmpărtășitei iubiri îi bântuia, zi și noapte, sufletul.

Suferea deopotrivă și inima tânără a Chivei, care

alesese calea spre mântuire, cea care se retrăsese aproape de
infinitul ceresc, la o mânăstire... Adusese pe lume un fiu, în
afara unui cadru legal, cel atât de plăcut Domnului....
Nu, nu mai era greu de aflat, existența copilului său nu
mai era o ecuație cu tată necunoscut, pentru că puiul acela de
om avea niște ochi minunați, ochi cum rar vezi pe lume- era
copia fidelă a lui Anton- moștenise , până în ultimul detaliu, tot
ce avea el mai frumos-privirea aceea încântătoare, dar și
particularități - existența celui de-al șaselea deget la piciorul
drept, cu alte cuvinte tot ce avea înscris adevăratul său tată în
bagajul genetic. Pătruns de taina serilor cu Lună era și puiul
acela a Chivei, ca și tatăl lui; cânta Domnului de sus,cânta
celui care lăsase și sufletul lui singur pe Pământ…

Toți cei rămași în orfelinat fuseseră uimiți de

comportamentul Chivei. Un fum este viața și ea nu uitase asta-

99
o trăise intens, conștientizând totul, dar împinsă de nevoi....

Aruncară în mare și mlădiosul trup al tânărului

marinar mort la datoriei, în cea de-a treia zi, după ce sufletul ei
găsi calea spre ceruri, lăsând pe pământ regretul neîmplinirii
unei iubiri. Există, cu siguranță, un cimitir al dragostei și locul
lui e-n sufletul celui rănit...
Iadul din adâncuri înghiți și zilele tinerei a cărei
iubire n-avusese sorți de izbândă, al cărui destin amar îi
frânsese zborul vieții...
Cresc, oare, în adâncuri, stele? Ce fusese ea pe
pământ? Unde va merge durerea sufletului Georgelei? Unde și
care este adevărata viață, chinul acesta de pe Pământ sau
încântătoarea existență de dincolo de vieți?
Pământul însuși deplângea soarta celei care părăsise
lumea, lăsându-și mama singură să-și poarte greaua cruce…
Coamele valurilor gemeau, licurind sub poleiala Lunii;
duseseră în adâncuri, îndurerate, ofrandă hainului lut, tânărul ei
trup.

Se ridicau spre cerul neputincios blesteme curate din

sufletele colegilor marinari... Le răsunau în piepturi cuvintele
închise între coperțile nemuritorului oracol al vieții de către
sufletul fecioarei neîntinate. Cristalinele lacrimi, din inimile
frânte de durere ale marinarilor, se contopeau cu valurile mării,
îndurerate... Urca spre cerul înalt, la care se ridicase puritatea
interioară a Georgelei, blestemul durerii ...

Nu intuise că o va sorbi și pe ea hăul, că o va cuprinde,

în ghearele sale, vârtejul necruțătoarei boli care înjumătățise
echipajul corabiei ce acum plutea în derivă... Era atât de grea
despărțirea de locul acela de sub soare pe care-l aureolase, cu
puritatea ei, tânăra care iubise această mare familie ca pe
propriii ei frați, care se înrolase, de dragul actualului căpitan,

100
înfruntând vicisitudini, cea care căzuse la datorie ...
Rezervorul colosal al durerii vieții pe pământ părea că
se revărsase pe acea ambarcațiune a tristeții și regretului.
Plângeau asfințiturile și zarea părea întinată de durerea și dorul
celor ce fuseseră redați infinitului, nemărginirii vieții de
dincolo de vieți.

Înghiți, albastrul neverosimil al mării, trupul fecioarei,

tinerețea ei. Deplângea din adâncuri, curata ei inimă,
despărțirea…

Cel atât de iubit era singur pe punte, ascultând

zgomotul universului. Căzuse o stea de pe boltă și amintirea ei
îi aducea acum,în suflet, dorul, nostalgia dragostei...

Anton se trezi speriat; se îmbina lumina zilei cu

întunericul nopții; îl durea depărtarea de tot ce-i era familiar, îi
sfâșia, încă, pieptul, regretul de-a fi ignorat trăirile atât de
puternice ale camaradei lor... Alungase iubirea și blestemul ei îl
va urmări, pururi, pretutindeni...
Nu se echilibrau brațele balanței, trecutul și
prezentul, zugrăvite în aceleași cenușii nuanțe, speranța ca
norocul să i se schimbe și realitatea din teren, cea care lăsa loc
doar deznădejdii în inima încântătorului marinar; marea de
lacrimi din sufletul lui sporea continuu…

Un adevărat paradis erau nopțile, nopțile în negura

cărora dispărea durerea, în care slovele dulci ale chitarei
aureolau totul în jur, învelind coamele neostoitelor valuri din
jurul corabiei; simfonia lor, șoaptele mării, coloritul ei sub
dulcea sclipire a Lunii schimbau totul, dându/i putere, energie,
celui care pierduse de/atâtea ori în viață, să o ia de la capăt.

Își părăsise, puiul, Chiva, cu pieptul plin de remușcări;

101
renunțase și la viața aceea de huzur, alegând, pentru totdeauna,
veșmintele cernite, mănăstirești, cele ale pocăinței și regretului
... Mearsă la mănăstire, în munți, aproape de cerul curat… Se
lăpădase, acum, abia acum, de sub tutela Satanei, dar regretul
de-a-și lăsa fiul să trăiască departe de sufletul mamei, de
adevărata dragoste părintească, îi sfâșiase, necontenit, inima. ...

Se/ascunse, de/odată, regina Lună; băteau, parcă,

în depărtări, clopote, lovind cu sete, ascuțit, în dungă,
înfiorând iar existențele lor din acea întindere nesfârșită de
ape... Nori negri pluteau deasupra ambarcațiunii marinarilor,
din nou. Întunecau zarea aripile lor uriașe. Valuri zbuciumate
izbeau iar corabia zguduită deja de durerea atâtor despărțiri.
Avea să lovească, din nou, prăpădul... Era amenințat, iar și iar,
cerul vieții lor… Ambarcațiunea care-i protejase în atâtea
rânduri, părea acum atât de neputincioasă-o coajă de nucă în
bătaia sorții, a cărei existență dădea să ia sfârșit, care va fi
oferită, ofrandă, abisurilor…
Rămăseseră atât de puțini. Mai aprigă ca oricând avea
să fie lupta cu furia naturii ; fundul oceanului părea că se
deschisese să primească ostenitele și nefericitele lor vieți...

Da, în sfârșit, Catalina simțea că iubește, aștepta cu

înfrigurare cele câteva rânduri, pline de valoare, care dădeau
de-a dreptul culoare vieții ei, dar plutea în eter incertitudinea,
pentru că cel atât de dorit se lăsa așteptat... Veneau, din
depărtări albastre, rânduri, rânduri, dulci șoapte de iubire... Se
scurseseră atâția amar de ani și nu apăruse acel Făt Frumos,
năluca aceea… Se prelungise atât de mult suspansul...
Tânăra destinatară se amuzase, necontenit, în
tăcere, de patosul din spatele scrisorilor, de cel ce venea din
largul mării... Râdea în sinea ei de timiditatea expeditorului, de
stilul ezitant, de slalomul pe care-l făceau cuvintele lui pentru a
pătrunde sub carapacea ce ascundea sufletul ei atât de sensibil,

102
dar greu încercat de viață, îmbătrânit înainte de vreme...
Sosiseră cuvinte calde, de nicăieri, și asta-i dădea
Catalinei aripi să zboare, dar cine era dincolo de ele ? Foarte
greu de aflat, dar provocator! Călătorea, prin lumea largă, cu
siguranță, veșnicul îndrăgostit; aceleași rânduri, din diverse
orașe ale mapamondului, venit din albastrul oceanelor și al
mărilor. Nu trăsese, destinatara, concluzia că sunt orașe port,
nici prin gând să constate asta... Dansul infinit al agoniei și
extazului zilelor noastre de muritori făcea ca și/n viața
Catalinei să vină și acele mici bucurii, împachetate frumos,
cele care dădeau speranță și zilelor ei triste, care făceau să
strălucească și/n întunericul lor atât de intens, promițătoare
lumini.

Îl iubea pe neobositul călător, inima ce scânteia de

dorul lui, dar așteptarea aceasta încordată o obosise,
întrucâtva...
Contempla, seara, Catalina, viața în doi, a lor- cele
două inimi ce așteptau atât de mult contopirea într-un întreg...
Luna, regina iubirii, îi mângâia și ei sufletul trist și
singuratic, dând aripi visării... Aparența ei glacială ascundea,
iată, atâta sensibilitate, sufletul ei ce părea de piatră se topea de
dorul călătorului prin lume.

Crescuseră, copii din orfelinat, cum era și firesc;

deja nu mai erau copii, ci tineri ale căror vieți erau în bătaia
vântului; ei creșteau și ce-i care-și puseseră viața în slujba lor
îmbătrâniseră. Partenerul de viață al Anei, nenea Ion, avea
tulburări de comportament; acceptase tutela lui Bachus și-și
ducea existența în modul în care alesese, în virtutea tristeții, a
neîmplinirii viselor lui. .

Marinarul Toni colinda lumea, dar se ținea departe de

toate frumusețile ei, trudind în larg pentru a-și asigura traiul de

103
zi cu zi ; sufletul lui pustiit avea, de bună seamă, și obiective pe
termen lung-să ajungă la sufletul drag, să-și facă un cuib al
lor. Muncea fără nesaț, de dragul viitorului alături de Catalina.
Căutarea filoanelor greu accesibile ale sufletului pe care/l iubea
erau o provocare adevărată pentru inima sa. Găsea în vuietul
mării echilibrul zilnic și forța de-a merge mai departe, acel
veșnic călător...

Toate eforturile tânărului căpitan de-a ajunge la

sufletul Catalinei fuseseră zadarnice. Plecase departe de ceea
ce iubea cel mai mult, descurajat de refuzul continuu de viața
aceea împovărată, mult înainte de vreme, de lacrimile altor
vieți.

Nu rămăsese fără ecou suferința adusă de acel refuz

al Catalinei, pentru Anton, preocuparea lui excesivă pentru
dragostea ei . Căzu peste bord, căpitanul îndrăgostit Toni, în
timp ce strângea pânzele. Un vânt puternic și ostil îl făcu să se
dezechilibreze, vifornița vieții, de bună seamă... Nu-l văzu
nimeni. Nu-și mai dorea să trăiască, Anton; ocolise, de atâtea
ori, fericirea și pașii spre viitor îi păreau inutili și mai ales
nesiguri, dar instinctul de conservare îl făcuse să pună în
practică cele învățate... Avea o minte ageră, o forță
extraordinară, dar se pare că și sânge de marinar, unul care
respectase, totuși, regulile, purtând vesta de salvare în acel
ultim moment...

Inima rănită a frumosului călător stătuse pentru câteva

clipe. Apa rece ca gheața îi zdruncinase sufletul și mintea...
Plutea în derivă... Nu-l lăsă morții, nu-l dădu abisului din
adâncuri haina lui salvatoare...
Se trezi , într-un final, în mijlocul acelei imensități
acvatice... Un pustiu fără margini îi înconjura existența. Se-
ndurară corbii cerului și monștrii mării de tinerețea lui să nu-l

104
sfârtece... Sufletul dezorientat al lui Anton vedea doar o
părticică din realitatea care-l înconjura, pericolele nu reușeau
să pună pe jar mintea lui rătăcită acum.

Cuvintele calde încetaseră să sosească, pentru inima

însetată de dragoste al Catalinei... Un nesfârșit dor de omul din
umbră, de cel care-i înseninase zilele umplându /le de fericire
îi sufoca, acum, existența...
Dureroasa deznădejde făcu să pară veacuri acele
momente în care călătorul prin lume o înlăturase din gânduri,
tocmai pentru că stătuse pe loc timpul pentru greu încercata lui
viață; și-n mintea lui era acum un haos...

Plutea în derivă, cu adevărat, și trupul și sufletul lui.

Se trezi pe un mal, epuizat, încântătorul marinar.... Nu știa nici
cine este , nici unde se află, dar spiritul lui practic, cel care se
dovedise atât de ascuțit, de atât de multe ori, se trezi la viață.
Se hrăni cu ce găsi în cale și luă copacii dezrădăcinați de
vânturi și încropi o ambarcațiune. Nu se depărtă de mal; a se
arunca în larg fără câteva provizii de apă și mâncare era
adevărată sinucidere. Gustă apa mării, era foarte sărată, deci
șansele de a pescui erau extrem de mici, aici, pe acest tărâm
mirific. Sfida puterea naturii, încețoșata lui minte, , găsea
soluții pentru toate obstacolele pe care i le ridica în cale…
Se îmbarcă, într-o expediție de recunoaștere a
acelei limbi de pământ; multe zile ocoli, de mai multe ori, mica
insulă pe care naufragiase. O vegetație luxuriantă, încântătoare,
întâmpină rătăcita lui inimă în pustietatea de acolo. Mai peste
tot malul era abrupt. Stânci semețe se ridicau direct din apa
mării, sfidătoare. Lupta lor necontenită cu valurile le finisase
atât de frumos încât lumina soarelui și a lunii era reflectată, de
luciul acela al pietrei, pe întinderea nesfârșită de ape, ca-ntr-o
feerie... Părea că o simbioză de nedescris ținea acest loc sub
soare. Nopțile erau răcoroase și umede; își luau atunci, arborii

105
ce reușiseră să împădurească rocile aspre, hrana, energia...
Puzderie de păsări, aici, pe acest tărâm de basm-părea că se
refugiaseră, sătule de civilizație și de prea zilnicele probleme
ale oamenilor și ale conviețuirii cu ei. Fructe, de toate soiurile,
arome inegalabile, ce urcau prin fiecare frunză, prin oricare din
aceste roade ale pământului, te făceau să iubești această
pustietate desăvârșită, această lume a necuvântătoarelor și a
necunoscutului, cu asprele ei stânci…
Părea că nu călcase, prin acel loc, nimeni, nimeni și
foarte probabil nici nu figura pe harta lumii locul acela
binecuvântat, dar provocă încântare în sufletul rătăcitor prin
lume al omului cu mințile rătăcite... O compatibilitate de
nedescris cu toată ființa lui îl făcu să-i dea un nume în oglindă,
ca a unei perechi a sufletului său care, deși c-o inimă de piatră,
nu avu îndărătnicia de-a-i refuza mâna, frumosului călător prin
lume, pentru logodnă...

Tensiunea așteptării unui deznodământ pentru acea

dragoste neîmpărtășită pentru Catalina , îi dăduse impulsul de-a
porni la drum, , determinase sufletul lui să-și dorească
descătușarea și detașarea.

Nu-i caracterizaseră viața perioadele însorite, nu-l

protejase, destinul, de povara unei existențe triste, nu găsise,
nici pentru el, după cum nici pentru ceilalți orfani cu vieți
amare, trase parcă la indigou, mecanisme pentru a-i ocroti
sufletul ...

Era în doliu întregul univers - o nouă dragoste

era menită ne-mplinirii, cea pentru tărâmul acela de basm
numit Antonia; inima lui, care vibrase de dorul Catalinei atâția
amar de ani, aflată acum într/o veritabilă rătăcire, se simțea
nevoită să lase în urmă și această mireasă a sufletului său, pe
care o descoperise acum-tărâmul mirific al Antoniei. Trecuseră

106
ca valul și momentele acelei iubiri ; măruntul mers al timpului
picura, iar, în sufletul nu doar rătăcit, ci și rătăcitor al lui Anton,
tristeți ; șoaptele dulci ale mării mângâiau pe omul acela pe
care/l doborâse, iar, viața. Se amestecau în încețoșatele sale
minți, amintirile; se contopeau într/un tot unitar, dansul
valurilor mării, dulcile lor șoapte și tăcerile acelei existențe ce
fugise din orfelinat de ne /împlinirea unei alte iubiri.
Catalina și Antonia, cele două jumătăți ale lui, care
excelau sub toate aspectele, dar erau indiferente la dragostea
sa, cele care erau intangibile și reci, una lipsită de viață și o
alta pentru care nu exista viața și iubirea, cele două fețe ale
monedei cu care/l răsplătise viața…

Iubirea schimbă totul, într-un mod favorabil, dar ura,

sau , poate, indiferența? Așteptase întreaga lui viață, Anton, să
trezească în zeița din visele sale dragostea, dar zadarnic...
N-o putea scoate, sub nici o formă, în afara
amintirilor, pe Catalina. Era mai reală ca oricând, mai aproape
de sufletul lui, tânăra pe care o iubea. Nu reușise, timpul, să-i
estompeze sentimentele, ba mai mult decât atât, ele căpătaseră
proporții de nedescris. Neîntinatul ei suflet îl chema din
depărtări. Era confuz și singur; dorul, intraductibilul dor, îi
chema pașii înapoi, lângă ființa aceea ce nu avea acum nici
chip, nici nume, ci era doară o dulce adiere pentru mințile lui
zdruncinate de suferință și așteptare. Destrămase boala,
acum, totul, în existența sa și doar iubirea îi dădea puterea să
meargă mai departe; dorea să se împartă între dragostea ce/l
chema din depărtări și cea de acolo, între cele două iubiri pline
de farmec ce polarizau, acum, simțămintele sufletului lui greu
încercat, grelele lui patimi.

Chiva redevenise om. Reveni să-și ia fiul, sus, aproape

de cer, în lăcașul sfânt, acolo unde primise și sufletul ei
păcătos iertare și mântuire. Nu-și cunoștea mama, micul pui.

107
Ana și Catalina fuseseră suportul moral și material al
ochișorilor aceia minunați, al sufletului rămas singur în același
orfelinat ca și nefericita Chivă.
Își recupera greșeala, întorcându-se să recupereze,
doar pentru ea, dragostea micului suflet al puiului ei.

Se-ntrebase retoric, de nenumărate ori, bărbatul care

în ciuda aspectului său extraordinar nu găsise fericirea, Anton,
unde să-și ascundă inima ca această zbatere a sufletului său, în
numele dragostei, să nu-l mai găsească. Unde? Fugise atât de
departe, pe apele lumii, să dea uitării dorința ce-i apăsa
sufletul, plecase în larg să lase în urmă neîmpărtășita iubire, dar
îl urmase amintirea ei... Fugise departe să-și ascundă inima,
dar îl găsise durerea, venise în nesfârșite valuri, de câte ori
Doamne, spre viața lui...

Glasul iubirii dă viață vieții și-ți luminează calea, dar

iubirea nu rostise și pentru sufletul lui însetat, niciodată, nici
chiar o singură șoaptă… Calea vieții lui fusese umbrită de
dureri și tristeți ... Nici chiar acum sufletul rătăcit cu adevărat
nu reușise să uite acea iubire pentru Catalina.

Un tărâm necunoscut îl găzduise, îl salvase de la

pieire. Era dezorientat; se desprinsese din el o lume ...O nouă
viață își începuse derularea. Îi scăzuse ideația. Doar instinctele
primare funcționau și funcționaseră la capacitatea maximă.
Multe anotimpuri trecuseră peste viața lui ruptă complet de
realitate. Rătăcise pe străine meleaguri, pustiitul suflet al
fugarului prin lume, dar nu-i dăduse pace dragostea,.
Strălucirea apusei iubiri, cea care murise înainte de a se naște,
pentru inima lui, îi lumina în această adevărată noapte a
existenței sale calea și-i dădea puterea să spere...
O plută și un nesfârșit dor îl făcuseră să pornească la
drum; în mintea lui zdruncinată și chinuită în îngrozitorul

108
incident, iubirea nu mai purtase un nume, în tot acel timp, dar
ea fusese promotorul speranței pentru nefericitul lui suflet care
plutise în derivă... Fugise atât de departe de neîmplinirea
dragostei, dar acum era sfâșiat între cele două tăcute iubiri al
sale, cea pentru zeița din vis și cea pentru călătoria pe mare…
Era apatrid și singur, dar ceva îl îndemna, iar, să
pornească la drum, să pornească în căutarea fericirii lăsate
acasă. Mintea încețoșată de suferința din perioada în care îl
purtaseră valurile și-l bătuseră vânturi și ploi, în care îi lipsise
hrana, în care îi fusese alături doar cerul și marea, nu-l ajuta
să aprecieze prezentul, în nesfârșitele lui valențe...
Într/un halucinant labirint îi târau acum sufletul,
amintirile, în scopul reconstituirii vieții de dinainte de
momentul acelui accident. Îi era dor, cumva, de începuturile
existenței lui, de borna zero, de Ion și Ana, de orfelinatul lor, cu
toate limitările și tristețile lui și, mai departe, lăcrima pentru
ceasurile acelea ce strecurau timpul , necontenit, în orașul lui...
Treceau lacrimi spre ochii săi, venea, din neant, amintirea
durerii și dorul…
Era mai sărac altarul, mai săracă scena vieții lui,
acum... Doară frânturi din tot ce fusese mai erau-oameni fără
de chip, în cimitirul acelui suflet ce plutise, rătăcitor, nu doar
pe apele lumii, ci , mai ales, pe valurile înspumate ale
existenței pe acest nedrept pământ, care înghițise, fără de milă,
nu doar viețile alor săi, ci și fericirea...
Nu-i rămăsese nimic aici, deasupra de glie, și sufletul
lui nu aparținea nimănui. Amărăciunea unei solitudini, a unei
existențe fade, îi chinuia sufletul.
Doar ochii dulci ai Catalinei mai luminau traiectoria,
drumul vieții lui. O sinteză critică a rătăcitelor lui minți îi
amintea că nu-l încurajase niciodată, chiar niciodată, ființa
aceea, nici chiar cu un zâmbet... Nu, nu privirea ei dădea sens
vieții sufletului aceluia năpăstuit și neputincios, acum, în fața
greutăților, ci speranța în viitor...

109
 Se scurgeau greu secundele. Se sălbăticise, de-a
dreptul, ființa lui. Doar ochii aceia minunați aveau aceeași
strălucire…

Îl recunoscură cei din echipajul corabiei căreia-i

fusese căpitan cândva, pe cel care era de nerecunoscut, ca
aspect estetic, cel care era tot mai aproape de primatele din care
am evoluat ,necontenit, noi, oamenii... Se întâlniseră
ambarcațiunile lor în larg; îl iubea Dumnezeu pe cel ce rătăcise
necontenit, îi scoase în cale oamenii aceia care nu doar că/l
iubeau, dar plânseseră necontenit pentru zilele lui aspre, care/l
credeau pierdut pentru totdeauna; îl luară cu ei, camarazii
marinari; hrana dezechilibrată, lumina arzătoare a soarelui,
vânturile neostenite și nemiloase, ploile ostile și curenții din
larg, îl transformaseră într-un alt om, unul sălbăticit , înfrânt de
singurătate , care-și dusese atât de departe de civilizație traiul.
Nu/și puteau crede ochilor, foștii lui tovarăși. O
neștiută lume considerau că/i sorbise trista existență, lumea
fără de patimi...
Îi mai rămăsese un prieten pe corabia aceea de care
se despărțise , un frate de cruce de la orfelinat; îl ajută
extraordinar de mult, vechiul camarad, când se regăsiră ; se
ocupă de alfabetizarea rătăcitului și îi umplu sufletul de
speranță - aceea de-a/și fi regăsit drumul... Deveniră foarte
apropiați cei doi vechi amici, dar asta nu reuși să umple golul
existențial al marinarului Toni. Nimic nu poate mângâia
sufletul, în absența dragostei; haina inimă nu/i dădea pace! Îl
duceau departe, gândurile lui debusolate, la mii de mile
distanță, la steaua vieții sale din orfelinatul acela al durerii lor...
Privea printre nori, Luna, la cel care/o acompaniase în
lunga ei cale , la inima care/o făcuse să scânteieze mai tare , să
străluce pentru mireasa care dăduse necontenit sens vieții lui, la
sufletul rătăcit și gol al lui Anton.

110
 Îl credeau de mult trecut în lumea umbrelor;
deplânseseră îndelung destinul camaradului lor, sufletele
acelea pentru care fericirea de/a fi regăsit sufletul ce rătăcise,
necontenit, ani de zile, fusese atât de mare...

Nu-i mai trimitea nimeni scrisori, Catalinei, pentru

că cel de care se amorezase, cel care ambalase atât de frumos
și de palpitant sentimentul iubirii nu mai era om, ci o
marionetă, nu mai avea memorie, ci doar suflet, un suflet rănit,
rămas gol în bătaia vântului și a vieții… Strălucea în zadar
Soarele pe albastra boltă, că zilele și nopțile-i păreau identice și
lipsite de farmec, mult iubitei Catalina, lipsite de impulsul de a
merge mai departe!

Cerul se ivise printre destrămații nori și pentru viața

lui Anton, pe care/l regăsiseră camarazii săi; situația rătăcitelor
lui minți îi îngrijoră, însă.

Opriră în primul port, destoinicii marinari care-și

regăsiseră, acum, căpitanul ; îl duseră la cel mai bun doctor din
zonă; le dădu foarte puține speranțe, medicul acela
atotcunoscător. Marea dilemă o constituia faptul că nu se
refăcuse într-un timp atât de lung, ceea ce, concluzionă el, este
un semn indirect că suferise extrem de mult, că o perioadă
îndelungată îi stătuse creierul fără oxigen și hrană.... Părea un
robot care executa comenzi, cel mai frumos bărbat de pe
pământ care rătăcise necontenit pe apele învolburate ale lumii,
unul incapabil să prelucreze informațiile...
Îi cumpărară medicamente și plante, dar mai ales îi
înapoiară chitara; boala lui Anton deveni obiectiv pentru întreg
echipajul. Rând pe rând, fiecare frate de suferință îi fusese
dascăl; încercau să-i reașeze ordinea în idei, rătăcitei sale inimi.
Nimic nu mângâia mai tare, rănitul suflet al

111
marinarului, decât instrumentul acela, cel care rezonase,
perpetuu, cu trăirile zbuciumatei lui vieți.

Trecuseră anii peste sufletul său, ani de foc în care

focul vieții lichefiase, cu adevărat, bucuria și amintirile atât de
dragi, cele despre iubire... Cenușa acelor vise și speranțe
acoperea acum totul… Mângâia, acum, la regăsire, corzile
acelea, în mod dezordonat și sfios, rătăcitul suflet care găsise
calea, frumosul Anton... Suferise întreaga lui ființă, fusese atât
de departe de tot și de toate, nu auzise, ani de-a rândul , decât
zgomotul universului; doară glasul mării îi șoptise, continuu,
amintindu-i de nefericirea pe care o alesese, destinul, pentru
viața lui...
Era acum dezorientat lângă obiectul atât de drag ființei
lui, care , totuși, părea neputincios să-i mai aline dorul și atât
de departe de cea care făcuse să străluce și pentru el Soarele,
ființa de care-și amintea acum ca prin ceață, al cărui nume îl
silabisea, necontenit, parcă cerând ajutor mării, să i-o aducă
aproape, ființa coborâtă dintre stele, minunata Catalină.

Gheorghe marinarul, cel care-i fusese alături ani de-a

rândul, nu știa nimic din cămările debusolatului suflet al lui
Anton, dar intuia că iubea, ca și el, una din ființele care
excelaseră la orfelinat. Rostea, pentru sufletul și urechile lui
Anton, aleator, nume sonore din lumea aceea a copilăriei lor,
nume a căror rezonanță, nădăjduia el, aveau să readucă pe
treapta normalității simțurile rătăcitorului prin lume.
Nimeni, chiar nimeni nu poate ști dacă medicamentele
puseseră din nou, în mișcare, funcțiile defunctului său creier,
sau reverberase și reînviase, în sufletul lui avid de dragoste,
numele persoanei iubite, regăsit în lista celor rostite de
prietenul Gheorghe; cert este că inițial nu schițase niciun gest;
amintirile păreau o utopie, dar perseverența camarazilor
marinari scoasă la iveală rezervele inepuizabile ale minții

112
umane și forța de nestăvilit a dragostei. Un efect de domino
înlătură, ca prin farmec, toate câte erau triste în gândurile lui ,
înlătură suferința care făcuse să treacă în plan secund totul…
Îl învățară , din nou, graiul atât de drag, camarazii
marinarului . Asta îl făcu să-și revină, cu certitudine, pe cel
care ani de-a rândul fusese rupt de realitate.
Apăru în sufletul pustiit, din nou, în toată splendoarea,
icoana vieții lui, amintirea încântătoare a chipului Catalinei pe
care o acoperise nu doar colbul tristelor zile în care plutise în
derivă, ci și suferința creierului lui... Erau, Universul și viața,
de partea lui!
Începu din nou, Anton, cursa spre sufletul Catalinei, o
porni iar în căutarea fericirii. Jucau, în fața ochilor săi
minunați, amintirile, cele pe care le umbriseră necazurile
vieții.

Cântecul amar al pustiului din suflet își începu, iară,

derularea. Teama de a fi din nou respins îl îngrozi .Nu mai avea
puterea să scrie vorbe dulci Catalinei, sufletul lui pe care-l
zdrobise singurătatea; se contopeau în el durerea și dorul,
tristețea și dezamăgirile, se amestecau, amarnic, culorile
îndoliatelor lui zile ; întina, purpuriul tristelor amintiri, zilele
și nopțile lui...

Gândise, cu mintea lui puțină, că acolo va rămâne

trupul lui, atât de departe de tot și de toate, că nu va găsi
drumul de întoarcere acasă. Unde era pentru ei acasă, ei care
avuseseră un acoperiș deasupra capului doar prin mila
Domnului și a femeii aceleia trimisă, parcă, de El, pe Pământ-
prea buna Ană? Unde era și pentru acel suflet greu încercat
care se aventurase pe mările lumii? Nu avea nici el nimic pe
lume, decât chitara, adorabila lui coechipieră, cea care-l
urmase, cu fidelitate, pe valurile zbuciumate ale vieții. Totuși,
acasă este acolo unde-ți surâde dragostea, unde întrezărește,

113
sufletul tău, fericirea...
Dumnezeu fusese veriga lipsă din toată existența lui, El
nu-și făcuse simțită prezența nici în viața lui Anton... Tristețea
îi invadase tot cuprinsul minții și al sufletului. Nu-și găsea
locul, omul care iubea și ura viața, pentru care nu se
echilibraseră brațele balanței; atârnau atât de greu dragostea
care/i dăduse necontenit aripi și refuzul și indiferența cu care/l
tratase persoana cea mai dragă, Catalina, atârnau greu iubirea
și ura…

Îl aduseră la orfelinat, Anei, pe cel care pășea , din

nou, nesigur, spre o viață în normalitate.
Un pluton de execuție îl aștepta, acum, parcă, pe
sufletul rătăcitor prin lume; suspansul până la revederea
Catalinei îl chinui mult; măruntul, prea-măruntul mers al
timpului păru un chin fără de sfârșit pentru el...
Revenise în locul pe care-l simțea aproape de suflet,
îl adusese, din nou, destinul, alături de ființele cele mai dragi
lui- mama Ana și, nu în ultimul rând, Catalina... I se resetau
sufletul și mintea hrănite din belșug, acum, cu afecțiune...
Erau unite, simbolic, sufletele celor doi tineri care se
regăsiseră-copiii greu încercați de soartă ajunși, prin voia
sorții, la maturitate; liantul de neînfrânt era intensitatea iubirii
lui Anton, cea care acum renăștea în sufletul lui ce reînvia cu
fiecare clipă, în care-i lumina viața acea steluță de pe cerul
vieții lui, Catalina...

Ascensiunea, sub aspect cognitiv, în acest mediu atât

de propice lui, era evidentă, dar simțea că acestea sunt scări
spre nicăieri, că nu reușea să ajungă la sufletul Catalinei...
Marea lui dragoste, femeia mult visată, făcea totul cu
sentimentul de-a/și împlini datoria, simțea milă, Anton,
compasiune în toate gesturile ei și nici urmă de iubire...
Îi lovise viața inima, de nenumărate ori, îi zdrobise sufletul;

114
o viață sfărâmată de dureri îi oferise destinul, o inexorabilă
lege a universului făcuse ca să vină doar durere, să primească
o nedreaptă răsplată sufletul lui atât de bun care tânjise
necontenit după iubire. Și totuși, acel cataclism care-l adusese
aici îi ștersese dureroasele amintiri, îi purificase, cumva,
gândurile, îi dădea, întrucâtva , speranță.

Catalina era doctor la spitalul din oraș. Marele suflet al

ei își împlinise visul, acela de a ajuta viața, viețile altora, să
învingă... Moștenise de la Ana comportamentul, sau de la
proprii ei părinți, ființa aceea extraordinară? Nu avea nici o
importanță! Important era că sufletele acelea, aceste veritabile
modele pentru toți cei din orfelinat, cele care se considerau
părinții adevărați ai Catalinei, erau mândri de ea...
Ea trudea într-una, în continuare, și pentru Lina,
devenise mamă pentru acel nefericit suflet-puiul cine știe cărei
mame, cu mulți ani în urmă, lăsând deoparte viața ei.

Purtau etichete de mare preț, Ana și Catalina- cele

care păreau mesagerii albastrului cer, dar nu primiseră nici ele,
de la Divinitatea sub a cărei tutelă erau, decât durere, pe întreg
cuprinsul vieților lor...
Alesese, tânăra doctoriță, maestrul acela al trupurilor și
mai ales al sufletelor, caracterizat de modestie, să trăiască în
aceeași glacială zonă, cea a orfelinatului, cea care era în
consonanță cu starea ei de spirit, cu viața ei...
Anton devenise pacientul Catalinei. Simțurile lui
recepționau nume , revedeau locuri, dar mai ales simțeau
căldura ființei a cărei amintire îl îndemnase să se salveze, de-
atâtea ori...

La multe din proprietățile Anei râvnise un mare

magnat din oraș. Le cumpărase la un preț bun, bun pentru
femeia care cheltuia totul pentru sănătatea nevoiașilor, pentru

115
alte suflete, care investea totul în alții, așa cum făcuse întreaga
sa viață... Banii îi cheltuise pentru spital.
Pe bărbatul acela bogat îl atrăseseră bunurile
materiale și mulțumea cerului pentru că asta îl adusese acolo
unde avusese prilejul extraordinar să o cunoască pe Catalina,
pe care o alinta Cat; inegalabilul ei farmec îl fascina,
frumusețea ei divină pe care sufletul lui o dorea, cu tot
dinadinsul… ! O iubea nespus, ființa aceea extrem de bogată,
pe femeia deosebit de frumoasă și de modestă, dar
impenetrabilul suflet al Catalinei, al omului fără de egal, nu
avea de vânzare dragoste; bogătașul care râvnea la inima ei
bună și curată, cel pentru care totul se putea cumpăra, nu putea
înțelege asta… Mintea lui, însetată de valori materiale,
pragmatismul lui proverbial, inegalabil, refuzau să înțeleagă
refuzul ei. Pentru el totul se reduce la doar la ce este
palpabil și aduce prosperitate și asta o îngrozea pe fată….

Se pusese în mișcare timpul, cel pe care Anton îl

învățase să se strecoare prin ceasornicele sale și să fie
neiertător, își începuse derularea prezentul, prindeau viață
speranțele , reînviau amintirile în încețoșatele unghere ale
ființei ce rătăcise atât de mult timp,a lui Anton. O adiere părea
însă , incă, viața, pentru el...

Anton ajunsese în grija Catalinei; la început nu o

recunoscuse; trecuseră anii și peste chipul ei... Doctorița îl
verificase clinic - are șanse mari de recuperare, fusese
concluzia sufletului care-și pusese viața în slujba altor vieți;
răspunsese foarte bine, Anton, la testul petelor de cerneală;
vedea în tonuri optimiste toate acele picturi, mintea aceea
încețoșată de boală care regăsise calea; citea printre rânduri,
omul atât de dibace; vedeau diafane aripi de fluturi, printre
întunecatele cerneluri din teste, frumoșii lui ochi; dansuri
suave de îngeri printre acei negri demoni din călimări

116
întâmpinau, de/acolo, de pe hârtiile acelea ale doctoriței, viața
lui greu încercată; vedea, acel suflet însetat de iubire, speranțe
și împlinite vise în jurul petelor de catran din testele Catalinei
a sa …
Îi dădu vestea cea mare despre previziunile asupra
bolii lui Anton, , ființa pentru care bucurie era doar bucuria
altora, doctorița, mamei lor Ana, mamei de împrumut...

Anton străbătuse lumea, căutând uitarea, încercând să

arunce în lături amintirile unei vieți atât de triste, pentru a le
arde, și iată că tocmai asta obținuse-era acum debusolat și gol
sufletul lui; avea nevoie pentru resetare, pentru a o lua din nou
de la capăt, iar, de Catalina…

În valuri succesive, tristețea umbrise viețile lor. Se

bucura ca un copil, exemplarul suflet de doctor, pentru fiecare
lucru pe care-l învăța elevul ei, căruia acel cataclism care/i
afectase trupul și sufletul îi decupase și îi arsese toate amintirile
și achizițiile creierului...

Salvă de la pieire și rătăcirea psihică, Catalina, pe

fostul tovarăș de suferință al cărui suflet tânjea după dragoste,
după dragostea ei, iar și iar… Ea pusese în mișcare rotițele
creierului lui bolnav. Gândul la ea îl adusese înapoi, aici; era
atât de aproape de aleasa inimii lui și, totuși, atât de departe...
Ea era centrul universului acelui trubadur care reintrase pe
orbita vieții, dar ființa atât de preocupată de cele zilnice, nu
observa asta; nici nu știa că el îi trimisese, necontenit, din
depărtări albastre, dulci șoapte de iubire…

Se reabilită integral, pacientul Anton. Studie biologia,

într/o instituție de mare rang. Sentimentul de inferioritate, sub
aspect social, în raport cu aleasa inimii lui, fusese factorul
determinant în decizia de-ași continua studiile. Un adevărat

117
profesionist se dovedi a fi cel a cărui viață o zdrobise viața, o
minte ageră, o inimă de leu, care munci mult și obținu totul,
sub aspect profesional; râvna lipsită de răsplată, dragostea ce
nu mai vroia să apară și pe bolta vieții lui, îl impulsiona tot mai
tare... Ani și ani, grei și triști, separaseră sufletele lor, care
acum erau atât de aproape și, totuși atât de departe, sufletele
acelea care excelaseră și excelau sub toate aspectele…

Și Lina, cu toate progresele în materie de comunicare,

era în continuare în grija neobositei Catalina. Cum să-și mai
facă loc, dragostea, într-o viață atât de zbuciumată precum a
altruistei doctorițe. Plânsese, întreaga ei viață, pentru durerile
altor inimi, îi coloraseră necontenit zilele și nopțile poverile
altora...

Nu avea asemănare privirea tânărului din orfelinat

care devenise un biolog de renume; ochii aceia minunați, fără
de egal, priveau cu jind spre mireasa sufletului său... Primul
salariu, primii lui bani îl investi în inelul de logodnă, dar mult,
foarte mult timp îi lipsi curajul de a face primii pași spre
sufletul împovărat de griji al Catalinei a lui. Ana observase de
mult ceea ce mult râvnita tânăra nu văzuse niciodată... Câte
vise, sub clar de Lună, înaripau sufletul lui Anton, ce acorduri
muzicale pentru Ea, doar pentru Ea, dar în zadar... Se înălțau
spre ceruri inegalabile simfonii din inima lui veșnic
îndrăgostită; de pe strunele chitarei sale acorduri într/un dans
fără de egal porneau neîncetat spre arealul acela al orfelinatului
care găzduia inegalabilul suflet al Catalinei; porneau râuri de
lavă, din incandescența iubirii lui, necontenit, spre Ea ;
nedreaptă răsplată primise omul acela care o dorise atât de
mult timp; pentru el Dumnezeu nu avusese nicicând milă;
gândea adesea cu amărăciune, la asta, chit că Domnul de Sus îi
salvase viața, în diverse situații limită, de/atâtea ori...

118
 Străluci în sfârșit și pentru sufletul împietrit de griji și
dureri al Catalinei dragostea, într-o seară de basm cu mii de
stele pe boltă, sus, unde se-ntâlniră visele lor... Dispărură
de/odată amintiri despre vânturi și ploi, străluci totul de
încântare și imnul iubirii mângâie cu dulcile lui șoapte rănitele
lor inimi de orfani. Întinse miniaturalul simbol femeii iubite, cu
sufletul mut de încântare, Anton, omul acela ale cărei speranțe
fuseseră zdrobite de-atâtea și atâtea ori...
Se trezi, parcă, la viață, la realitate, Catalina, ființa
aceea atât de blândă, și asta o făcu și mai frumoasă, atunci, sub
lumina palidă a nopții... Cine n-ar fi rămas mut la așa o veste,
cui nu i-ar fi strălucit sufletul? Nu primi niciun răspuns, însă,
cel pentru care clipele-fărâme ale timpului, părură eternități,
dar sărutul primit în dar făcu loc speranței; printre suspine și
lacrimi îi oferi inima ei, în tăcere, mireasa la care visase
necontenit...
Se îngâna lumina zilei cu întunericul nopții, îngăduitor,
binefăcător, părtaș la bucuria celor doi nefericiți; aveau să fie
un suflet doar, în loc de două, aveau să/și unească tristețile și
singurătățile, pentru totdeauna, rănitele lor inimi pe care viața
le lovise fără/ncetare.
Clipe dulci, de neegalat, luară locul nopților pustii de
până atunci. Strunele neobositei chitare a lui Anton ajutau
sfioasele suflete să se regăsească, contopindu-le singurătățile și
durerile suferite, pentru care lăcrimau în taină inimile lor...
Înmugurea viața în toate cele de pe pământ, de/atâta fericire;
prindea aripi, și-n sufletul tinerei, iubirea...
Catalina îi scrise prietenei sale - omului cu atât de
puține simțuri, despre evenimentul extraordinar, cel care-i
schimbase viața, dar asta o întristă mult pe Lina- se temea că
nu va mai fi în centrul atenției, în viața prietenei sale. Egoismul
ființei umane... Ce să-nsemne dragostea pentru cea care nu
acceptase, niciodată, nici chiar pe Dumnezeu în sufletul său,
să-i încălzească inima ?

119
 În mare taină, într-o atmosferă contaminată cu tristețea
care le umbrise totdeauna viețile lor de orfani, de năpăstuiți,
spuseră un da, curat, cristalin, sufletele pereche, sub ochii
modestei ființe care avusese curajul să lupte , ani la rând, cu
ostilitățile vieții, cu asprimea destinului atâtor micuți care-și
găsiseră adăpost în casa ei ...

O modestie în consonanță cu existențele lor caracteriză

ziua care ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă dintre toate câte
le dăduse Domnul de Sus, căruia i se închinaseră cu evlavie în
întreaga lor viață, în ciuda nedreptății pe care oferise El pentru
micile lor făpturi…
Se regăsiseră doi oameni remarcabili, două minți
strălucite, două destine cu zborul frânt, râmase singure să-și
cârmuiască viața pe Pământ; volatilizase, în sfârșit, dragostea,
granița autoimpusă de cea mai cea dintre toate ființele de pe
Pământ, Catalina, cea către sufletul ei... O noapte de vis, pentru
bărbatul care așteptase ani de/a rândul aceste clipe…
Catalina plânse în multe rânduri; se cobora tristețea din
cenușiul trecutului lor, în succesive valuri, în sufletul ei, și
amintirile, dureroasele amintiri îi învăluiau zilele și nopțile…

Se căsătoriseră într-un cadru extrem de modest.

Privirea încântătoare a lui Anton avea culorile făgăduinței,
pentru sufletul Catalinei care devenise insensibil la iubire, dat
fiind faptul că drumul vieții ei fusese pavat , de-a dreptul,
numai și numai cu privațiuni și tristeți, că zilele ei fuseseră
greu încercate.
Inimile lor, însetate de dragoste, porniră într-o
călătorie de nedescris - amețitoarea și încântătoarea escapadă a
unirii într-o singură ființă; se alăturară pentru vecie ființele
caracterizate de o proverbială verticalitate, cele două veritabile
stele cu destine atât de triste... Puritatea celor două trupuri fu

120
jertfită, în numele Domnului, a dorinței impuse de legile divine
- întocmirea unei familii; se contopiră, mesagerii aceia ai
corectitudinii și dreptății crescuți atât de frumos de Ana într/un
întreg…
Vis împlinit, pentru ochii care trăiseră pentru un țel
măreț, acela de a lumina pentru totdeauna viața adorabilei
Catalina . Privirea aceea cu lumina ei fără de seamăn, trupul lui
zvelt, sufletul atât de pătruns de credință, omul extraordinar
Anton, își găsise echilibrul.
Destinul, cel care lăsase să fie răpuse de gerul vieții
acele vlăstare rămase singure pe pământ , se revanșa, parcă,
acum, la ceas aniversar. Rămaseră îngropate în negura
negrelor lor zile rămase în urmă, durerile…

Părea că răsărise și pentru sufletele lor soarele; promitea

această unire a destinelor lor greu încercate acest lucru, mult
așteptata unire a celor două suflete într/un întreg. Lumina acum
atât de intens, flacăra iubirii, și drumurile vieților lor...
Le citise un preot regulamentul celor atât de săraci,
cu vieți pline de amar, pentru această viață în doi ce se
deschidea în fața ochilor lor înlăcrimați și umbriți de tristețile
trecutului. Urcau spre nedreptul cer mulțumiri și speranțe, vise
și bucurii.
Rafinamentul culorilor nopții aceleia de basm, cea a
contopirii trupurilor și a sufletelor lor într/un întreg, simfonia
naturii care fredona sărmanilor acelora pe ale căror vieți își
pusese amprenta viața în orfelinat, înlăcrimase întreaga suflare
prezentă să le ureze drum bun pe sinuosul drum al vieții…
Plângeau deopotrivă confrații lor, copiii Anei, și vântul, în
furioase rafale; vorbea, și glasul lui, despre iubire și patimi,
despre durere și dor, despărțiri și tăceri. Scânteiau stele și înălța
diafane petale de flori, pe mantia aurie a nopții, natura. Dansau,
în jurul lămpilor ce străluceau să lumineze calea vieții lor,
grațios, fluturi; armonii de arome florale completau fascinanta

121
scenă a acelui capăt de cale, începutul de drum a celor
doi…Plângeau părinții orfanelor suflete pentru victoria
binelui, pentru unirea forțelor curatelor lor inimi…

Iubirea înalță pieritoarelor clipe ale vieților noastre de

muritori castele, până dincolo de nori, făgăduiește nemuririi
cele două inimi ce jură în fața Domnului de Sus credință pe
vecie... Fu ovaționată îndelung unirea aceea a celor două
suflete-al lui Anton și al Catalinei, ale căror drumuri nu se
întâlniseră practic niciodată, în acei zeci de ani în care
fuseseră adăpostite sub aceeași cupolă a suferinței, protejate
totdeauna de călduroasele aripi ale Anei și de ruga ei către
Domnul de Sus, …Sărmanii aceia alături de care luptaseră cu
vicisitudinile vieții sufletele lor curate, orfanii Anei, toți ,
acompaniară cu bucurie acel prim pas în doi a celor mai buni
dintre cei buni…

Nu găsi liniștea pe care și-o dorea, tânărul căsătorit

care așteptase, ani și ani, să întâlnească fericirea… Soția lui ,
prea preocupată de cele pământene, își neglija rolul , mariajul
lor nu oferea protecția necesară sufletului care o așteptase mii
și mii de clipe, însetat de iubire... Avu fără/ncetare zile și nopți
pustii, tânărul a cărei soție o îngrijea necontenit pe
neputincioasa Lină.

Orașul orfelinatului lor era sub asediul înghețului .

Diafana haină a iernii, cu nesfârșita ei trenă, învelise pământul.
Strălucirea celestului astru făcea să pară că pe pământul rece
căzuseră milioane de scântei - văpăi de lumină pline de vrajă
; sufletul apei coborât pe pământ, mantia aceea albă luminată
de stele, îl îndemnă pe Anton să plece, acum, într-o călătorie
feerică, sub poleiala Lunii, o călătorie către nicăieri...
Îl îndemna, la modul obsesiv și diabolic, strălucirea
aceea albăstrie a nopții de iarnă, cea a palidului astru și a

122
puzderiei lui de stele, să plece la drum, de unul singur, așa cum
singur petrecuse toată acea viața în doi, alături de cele două
femei - Catalina a lui și Lina, care erau, practic, inseparabile
datorită neputinței Linii... Lina, pentru care el avea sentimente
atât de contrare…

Înhămă cei doi ogari, prietenii lui de suflet, la sania pe

care o- ndemnă să zboare, să-l ducă iute spre nicăieri, să-și uite
necazurile.... Necuvântătoarele acelea suplineau afecțiunea pe
care o cerșea de la Catalina, Anton, soțul ei, cel care o
idolatriza, care vedea , încă, în ea, idealul feminin, sub toate
aspectele, ideal în spatele căruia zăcea, lovit de trecut, sufletul
ei îmbătrânit mult înainte de vreme... Nu putea iubi, inima
aceea a ei care suferise atât de mult, pusă necontenit în slujba
tuturor oropsiților, cea care nu păstrase niciodată, nici chiar o
secundă , pentru propriile ei nevoi...
Plecară, așadar, cei trei prieteni, trioul în care se
simțea rege, în care-i era respectat, cu adevărat, dreptul la
fericire, într-o călătorie căreia îi lipsea ținta finală, una
eliberatoare, sub aspectul încordării psihice.
Asediase iarna întregul oraș. Săniuța zburda, pe cărări
neumblate, peste câmpuri, pentru că totul era acoperit de acel
ocean alb și nu mai puteau sesiza cu adevărat drumul...
Da, desigur, efectul eliberator al energiilor negative
își avu efectul scontat, pentru toți cei trei buni tovarăși care se
simțeau în largul lor în atmosfera aceea feerică în care zburau,
de-a dreptul, pe aripi de vis, fericiți că nimeni și nimic nu se
interpunea , atunci, în relația lor de amiciție, în relația lor
curată ...
Câinii, cu instinctele lor pe care oamenii le văd ca
atingând treapta perfecțiunii, îmbătați de nemărginirea
oceanului alb, eliberați de norme și reguli, de gratiile cuștii lor,
se înșelară amarnic - sania alunecă și căpitanul ei, cu fruntea
plină de vise și dorinți, fu izbit de copaci și viața lui trecu, din

123
conul de umbră, umbra pe care o clama, indignat - neglijența
pe care o simțea în atitudinea Catalinei vizavi de persoana lui,
în întuneric, în negura existenței....
Lăsă, așadar, omul atât de nemulțumit de viață,
cârma vieții; lăsă totul în urmă acolo, în pustiul acela înghețat,
departe, atât de departe de lumea umană și rațională care l-ar fi
putut ajuta în acele clipe grele în care zăcea la porțile
celeilalte lumi, lângă care îngenunchease, rugându-se, sufletul
lui.... Zăcea într-o inerție vecină cu acea stare finală în care
devenim nume nemuritoare, invocând, poate, Dumnezeirea, să-
i vină-n ajutor… Ningea, ningea frumos și toată această
glacială frumusețe destrăma, continuu, integritatea ființei sale
... Clepsidra timpului cernea greu secundele. Din trupul său se
scurgea vlaga și viața... Agoniza…
Câinii, docilele ființe iraționale, își puseră trupurile
în slujba sufletului lor pereche;inteligența lor intrase, decisiv, în
acțiune, inteligența îi ajutase să recunoască că-l fură, vieții,
moartea...

Catalina îl așteptă, foarte îngrijorată; se revărsau zorile

și El, cel pentru care acum o copleșeau regretele, nu era
nicăieri... Dezlegă și ceilalți doi câini. O avertiză pe Lina că va
lipsi puțin și plecă, lăsându-se în voia instinctelor lor canine;
plângea, de bună seamă, implorând cerul pentru viața celui pe
care îl iubise, în felul ei... Conștiința o mustra acum, alergând
nebunește, sub razele neputincioase ale Lunii , pentru tatăl
copilului ei... Regretul extraordinar că nu-i împărtășise și lui
bucuria că vor fi părinți îi inunda acum sufletul...
Alergară toți trei, îngroziți, peste câmpuri, pe unde
câinii găseau urmele pașilor fugarilor... Fugari? Nu știa ce să
zică; o luptă crâncenă, cu timpul, una contra cronometru, o
luptă pentru viață și de dragul ei, le dădu forțe nebănuite și
splendidelor exemplare canine și ei- mamei disperate care-și
dorea din răsputeri să regăsească dragostea pe care o lăsase în

124
voia sorții, să reînnoade trecutul, să dea șanse pentru viitor,
iubirii, mama care-și dorea ca fiul ei să aibă tată...!

Nimic nu e ușor, pe pământ, pentru unii, dar biruința e

cu atât mai frumoasă cu cât lupta e mai grea. Era inert, acolo,
în zăpadă, alături de prietenii lui devotați. Înghețul ajutase
cumva la micșorarea suferinței organelor vitale și ea știa foarte
bine asta, dar trebuia să- l smulgă din ghearele morții . Avea
multe leziuni, era foarte limpede acest nedorit lucru, dar mai
erau șanse ...

Ajunseră la spital, târziu în noapte, cei doi soți și

animalele acelea atât de credincioase ; îl operă, singură, ajutată
de prea buna Ană; dimineața îi găsi tot în sala de operație, pe
cei doi soți, așa cum se întâmplase de mii de ori, dar de această
dată unul se zbătea , la propriu, și celălalt lupta pentru izbânda
vieții lui în fața morții!...
Un cheag mare de sânge îi apăsa creierul soțului ei și
trebui să-l înlăture rapid, pentru a nu se instala leziuni
ireversibile.
Evadase, Anton , de groaza unei vieți simpliste și
împovărătoare, dar se aruncase în brațele morții; meschina
moarte... Nu, nu părea că planează, asupra existenței lui,
fatalitatea, dar exista riscul potențial de a rămâne cu urmări
ireversibile; fractura vertebrelor de la gât rămâsese marea
problemă...
Prietenii lui cei mai apropiați, câinii cu care încercase
să evadeze spre un alt fel de viață, îl așteptau să iasă din sala de
operație, așteptau un semn de viață....
Un tragic dezacord între realitate și speranță vedeau
ochii ce/abia mai reușeau să vadă, de/atâtea lacrimi ; minunatul
și experimentatul suflet al Catalinei vedea dincolo de aparențe,
întrezăreau posibilitatea de recuperare completă a celui mai
îndrăgit muribund, pentru sufletul ei, în ciuda situației grave în

125
care era Anton... Lungă fu perioada de agonie a celui pe care/l
zdrobise, iar, viața. Ca în mai toate cazurile de o așa
complexitate apărură și complicațiile, dar dibăcia doctoriței
învinsă ; dispăru febra, redutabilul dușman al unei situații atât
de grave ca a lui Anton; dormea liniștit, nu se mai văita atât de
tare, reușita se întrezărea.
Multe lucruri frumoase și regrete împărtăși, Catalina, și
multe șoapte dulci, omului inert din patul acela de spital;
speranța o făcu un alt om, atunci, acolo, lângă muribundul
acela atât de frumos al ei.

Nimeni nu ar fi putut spune cât din toate mărturisirile

femeii ajunseseră la sufletul nefericitului muribund. Își
deschisese sufletul, disperata mamă, și lupta pentru viața ce
aștepta la hotarul către viața de dincolo, cea a lui Anton, dar
nimic nu-i aducea certitudinea că toate astea ajung acolo, în
palatul de cleștar al sufletului acela pe care-l trântise la pământ,
iar, boala și viața....
Tărâmul fericirii dispăruse pentru ei; flacăra vieții
lichefiase tot ce s-ar fi putut numi bucurie.
Vreme îndelungată nu reacționă, bolnavul special al
doctoriței Catalina-mult iubitul ei soț; pe o întindere imensă de
gheață părea așezat trupul lui strivit la propriu și la figurat de
viața care fusese atât de crudă cu viața lui....
Așteptau, cu înfrigurare, două ființe- soția și fiul său
nenăscut, un semn de la el…

Elementul Lina fusese abandonat, de-a dreptul,

fusese lăsat în urmă ; se ocupa de ea Ana, mămica lor devotată.
Doctorița nu-și părăsi soțul nici o clipă. Era de două ori mai
mare durerea, pentru că bolnavul, această jumătate a ei, avea o
dublă calitate, de pacient și de tată al fiului său…
Acum regreta fiecare secundă petrecută fără el;
talgerele balanței nu se echilibrau; viitorul și trecutul,

126
speranțele și regretele, tardive regrete, recunoștea asta în sinea
ei, îi năpădeau sufletul, acolo, la căpătâiul muribundului...
Transformase salonul acela, acea încăpere în care
moartea părea că așteaptă cu nerăbdare, într-un altar al
suferinței - o candelă aprinsă veșnic, care să arate sufletului
calea, drumul înapoi spre această lume!
Dumnezeu greșise; îngăduise să ajungă la el atâta
suferință, îndrăznea să judece pe cel bun și drept și iertător,
sufletul îndoliat al doctoriței, mama în devenire... El, cel care a
fost din totdeauna siguranța omului, Dumnezeu, n-ar fi trebuit
să lase să ajungă atâta durere aici, jos, pe Pământ, chiar de/ar fi
fost să țină cont și doar de sufletul Catalinei, care făcuse atâta
bine, doar bine…!

Luna trona pe boltă; raza ei pătrundea până acolo, pe

patul suferinței, mângâind frumosul obraz al muribundului.
Catalina era din nou de veghe la căpătâiul soțului său, o statuie
vie care lupta cu viața și pentru viață . Nu mai plecase din
spital. Își făcuse și datoria de doctor și fusese, necontenit,
infirmiera lui, îngrijindu /l cu mult drag și cu multă dragoste
pe soțul ei. În tot acest răstimp revărsase asupra lui toată
iubirea pe care avusese ființa ei puterea să o trăiască,
compensase tot acel răstimp în care îl ignorase și atunci, acolo,
la orfelinat și după ce spusese da iubirii, în fața Domnului.

Înțelegea acum, abia acum, că ea continuase de fapt

conviețuirea cu Lina, dintr-o îndatorire prost înțeleasă de
sufletul său ce se simțeise dator moral să lupte pentru
infirmitatea Linii...
Viața îi oferise, din păcate Catalinei, ocazia să
reflecte asupra modului în care procedase, viața îi adusese atât
de aproape momentul regretelor... Regrete atât de târzii,
recunoștea inima ei zdrobită...
Avea convingerea că accidentul lui se datorase tocmai

127
faptului că ea, cea care ar fi trebuit să fie flacără vie vieții lui ,
nu răspunsese niciodată prezent pentru sufletul care avusese
atâta nevoie de iubire și el evadase alături de singurii prieteni
credincioși.
Nu, nu deschidea ochii, bietul muribund, dar Catalina
a lui simțea, prin transparența pleoapelor, jarul din viața celui
ce acum zăcea la granița morții, dorința de viață...
Neiertătoarea trecere a timpului făcea ca șansele de
supraviețuire să scadă. Se uscase de-a dreptul și el, cel care era
într-o nesigură stare, cel care trăia într-o monocromie, o
monotonie existențială de atâta amar de timp, dar și soția lui,
pe care gândul și că puiul ei ar putea fi orfan o chinuia...
Privea îngrozită resturile din viața aceea ce tăcea
acolo, lângă ea, pe patul acela al durerii și al morții, cel al
suferinței, chinuita ființă care stătea să se-nalțe la cerul înalt...

Nu, chiar pare imposibil ca viața să aducă doar

tristeți, așa cum făcuseră viețile lor, chiar respingea, sufletul
atât de greu încercat al soției lui Anton, gândul că atunci, acolo,
avea să fie capătul de cale... Viețile amândoura avuseseră
același gust amar și-acum, nădăjduia ea, viața va lăsa loc
pentru revanșă.
Da, viața încerca să înfrângă invincibila moarte care
separa cele două sufletele, viața celui care își regăsise iubirea
pierdută încerca să învingă, cel care era însetat de dragoste o
regăsise și acum căuta resurse să trăiască...
Îi șoptise de nenumărate ori, iubita lui soție,vorbe
dulci, acum când știa că/i sunt numărate clipele, acum când îl
trântise la podea , viața, și moartea stătea necontenit la
căpătâiul lui să declare knok aut-ul ce-i aduce satisfacții doar
ei…
Avea convingerea că va ajunge în Rai; făcuse atâta
bine, doar bine, Anton al ei, dar timpul avea să aleagă ...

128
 După lungi așteptări bolnavul Catalinei dădu semne
că n-a părăsit lumea aceasta, a noastră... Reintrase pe orbita
existenței, ostenitul lui suflet. Câteva mișcări lipsite de precizie
fură primii pași către o nouă viață, viața de rezervă a lui Anton,
clădită parcă pe ruinele stinsei vieți...
Înflăcără speranța sufletul Catalinei care nu
îndrăznise, niciodată, să viseze; momentul acela al înfrângerii,
cel în care simțise că pierde în fața morții, declanșase durerea
și disperarea, în sufletul ei, lacrimi și ură, tăceri și blesteme
pentru nedreapta viață…Forța de nestăvilit a speranței reînvia
acum totul…
Iară lungi așteptări. Zilele lui, existența lui se reducea
doar la câteva gesturi lipsite de semnificație; totuși, ochiul
format al doctoriței în pântecul căreia prindea viață, tot mai
tare cu fiecare clipă, copilul lor, observă progrese-pași mici...
Nu-l putea lăsa lutului pustiu, pe tatăl fiului ei, nu putea ceda,
din nou, în fața morții, Catalina...
Se întrezărea, în sfârșit, speranța, renăscând din
oceanul de patimi ce fusese viața lor, renăscând din cenușă ...

Nu fusese scrisă, încă, istoria dragostei lor, a celor doi

pământeni, muritori de rând-Catalina și Anton, tocmai pentru
că nu excelase în niciun fel, tocmai pentru că nu merita să fie
imortalizată, dar era cu adevărat demnă de a rămâne în analele
istoriei cea dintre biologul eminent aflat pe buza prăpastiei
existențiale , cea dinspre viață spre moarte, și cei doi
patrupezi, cei care nu se dezlipiseră de lângă fereastra salonului
ce găzduia cel mai iubit dintre muribunzi, pentru sărmanele lor
suflete…În cadrul ferestrei, necontenit, cei care aveau atâta
putere să iubească, păreau două dăltuiri în piatră, îndurerate…
Nu se hrăniseră, bieții ogari, renunțaseră să plece să-
și caute hrană; doar speranța revenirii la existența terestră a
prietenului lor atât de drag îi ținea în viață... Cine să mai
poarte și grijea lor?

129
 Realitatea se configura în direcția biruinței. Un licăr de
speranță, o lumină la orizont-primele sunete din trupul acela
vlăguit, care cerea vieții viață, ieșiră la lumină...
Se desprindea încet-încet din gheara rea a negrei
morți, tânărul suflet al bărbatului. Se bucurau lighioanele, la
fereastră, și toată suflarea spitalului și îngerii din ceruri, cei
care-i dăduseră puterea să biruie... O performanță în plan
medical și pași mari în viața de cuplu a perechii atât de greu
încercate, păreau toate astea...

Din punct de vedere medical se făcuse tot, dar

absolut tot ce era omenește posibil; cea care era chinuită nu de
regretul că nu făcuse totul ca medic, pentru că nu acesta era
adevărul, ci de acela de-a nu-i fi arătat soțului său intensitatea
cu care poate iubi ea și că turase la maxim motoarele sufletului,
în căsnicia lor, chiar dacă nu lăsase să se vadă asta...
Chemă preotul, în disperare de cauză, nefericita
mamă care spera din răsputeri ca viața să învingă , ca binele să
-l ajute pe muribundul ei soț să renască din cenușa proprie, ca
forțele divine invocate de preot să alunge norii grei ce
întunecaseră, pentru-a câta oară, Doamne, cerul vieții lui
Anton...
Grăi într-un târziu, ceva neinteligibil, ceva care nu se
încadra în spectrul audio, frumosul muribund, mult iubitul soț
al Catalinei - geamătul florii ce dădea să se stingă, sub gerul
vieții, a celei care lupta cu moartea… Catalina nu era acolo; nu
era nimeni în acel moment, dar bolnavul rosti tot mai tare și
mai tare-strigătul disperat al vieții ce se refăcea din propria
cenușă, al celui ce părea că dispăruse în eterna stingere...
Încercă să se ridice, dar era epuizat. Multă vreme
părea că rostește, mașinal, aceleași vorbe lipsite de sens,
plăsmuite de un creier zdruncinat, de un suflet zdrobit de
durere... Nu înțelegea nimeni nimic din frânturile acelea de
șoapte, dar pașii lui mărunți către viață erau un mare prilej de

130
bucurie pentru toți, aduceau speranță…
Catalina nu-l părăsise nici chiar o singură zi, pe Anton
al ei ; părea că recuperează-era pe urma timpului pierdut-cel pe
care-l irosise punându-se în slujba infirmității neajutoratei
Lina, cea pe care acum o avea în grijă bătrânei Ana, omul de la
orfelinat care le dăduse exemplu de sacrificiu, tuturor,
punându-și viața în slujba atâtor ființe lipsite de ajutor!

Tinerețea lui Anton îi dădu forță să-și revină repede,

foarte repede, așa, parcă în virtutea unei inerții inexplicabile...
Aspectul lui se schimbă, în ansamblu; părea un alt om, ușor
supraponderal, dar foarte atrăgător.
Pentru Catalina viața nu oferise resorturi de reabilitare.
Îmbătrânise extraordinar și slăbise, după ce se implicase total
în cauza muribundului său tovarăș de viață, dacă-i putem spune
așa chinului ce colorase atât de intens și de cenușiu zilele lor în
doi...
Cel care scăpase din ghearele morții, începuse să
iubească viața, pe cea proprie, să înțeleagă că fiecare secundă a
ei trebuie prețuită. .

Nu se reconfigurase doar sub aspect fizic, ci și al

opticii de viață, Anton. Părea un alt om. Și atitudinea
profesională devenise cu totul alta; iubea, acum, mult mai tare,
riscul; opera animale, aplica acum intra/operator tehnici noi,
neomologate, se ocupa de patologii din alte domenii...

N-o iubise niciodată pe Lina, Anton; iubirea pentru

ea nici nu putea fi luată în discuție; recunoștea, fără
menajamente, că n-o agrease de la bun început; îl agasa, ființa
aceea, tocmai pentru că era în centrul preocupărilor Catalinei-
omul pe care îl idolatrizase întreaga lui viață, o dragoste la
prima vedere, care nu avusese sorți de izbândă ani de-a
rândul...

131
 Studiase biologia și devenise un pasionat în domeniu .
Avea acum senzația și uneori chiar convingerea că studia
pentru Lina, că cercetează, parcă împins de un resort care-l
pune în slujba nefericirii ei. Aspectul Linii îl îngrozise din
totdeauna; îi părea halucinantă, îngrozitoare, situația ei.
Biologul simțea că are datoria, responsabilitatea de a
reconfigura, radical, existența ei limitată. Analizase foarte bine
cum stau lucrurile, ce anume îi repugnă la ea și ajunsese la
concluzia clară că doar ochii ei neputincioși, în care nu putea
pătrunde nici o rază de lumină, îl înfiorau; erau superpozabili,
în sufletul lui, cu elemente din spectrul groazei...
Era pe drumul cel bun, biologul de excepție. Îi
încolțise în suflet ideea soluționării problemelor Linii. Își
imagina schimbarea sufletului acela orb, potențată de vibrația
culorii, de cromatica a toate câte sunt scăldate în lumina ce nu
avea poartă spre pustiul din el, cel pe care divina natură îl
nedreptățise; spera din tot sufletul să îndrepte el eroare ei…!

Catalina avea ceva aparte, ceva aristocrat, dar se topise

ca o lumânare la căldura focului –a focului vieții..! Nu mai
reușea, femeia aceea stinsă înainte de vreme, să-i reaprindă
iubirea în suflet soțului său, cel care se metamorfozase de-a
dreptul într-un alt om...

Anton își dorea să separe cele două ființe, să facă să

dispară dependența Linii, să elibereze de povară sufletul
Catalinei a lui... Era nu doar un biolog de renume, ci și un
mare maestru în materie de mecanică . Fusese, în întreaga sa
existență, pasionat de aparate, indiferent de modul lor de
acțiune, ceea ce era, de bună seamă, moștenire de familie, dar
și de tainele din organismele ființelor vii- care
stârniseră, totdeauna, o curiozitate extraordinară în sufletul lui.
.
Învăță multe despre anatomia ochilor și combină cele

132
două pasiuni ale sale, construi o mașinărie miniaturală care
avea să opereze, cu un mic ajutor din partea lui, deficitarele
portițe ale ochilor Linii, pe care el își dorea să le deschidă
pentru totdeauna către lumina lumii… Îi plăcea chirurgia, dar ,
mai ales, își dorea ca ea să vadă, să se descurce singură și ei să
aibă propria lor viață.

Biologul și totodată inginerul de elită , o aduse pe Lina

la spital. Puse în practică tot ce acumulase în materie de
medicină și de mecanică-o operă pe cea care nu văzuse
niciodată lumina zilei, la propriu! Mai întâi se ocupă de ochiul
cel mai afectat. Nu fu deloc ușor. O făcu în mare taină. Nici
chiar Catalina nu știuse nimic. Află abia atunci când Lina
exclamă, să-i spunem așa, cu literele acelea de pe ecran, pe
culmile fericirii, că vede… Femeia nu înțelegea nimic. Știa că
Anton este un om responsabil, că Lina nu ar fi fost doar
cobaiul care l-ar fi putut ajuta pe soțul ei să-și împlinească
visul lui măreț, acela de a fi chirurg.
Pentru nefericita ființă care a trăise întreaga viață în
întuneric, licărul de lumină al vieții, lumina ce ajunse la
sufletul ei, aduse fericirea, umplu de bucurie, sufletul acela orb,
lumina lumii...
Ochii lui nu doar că fură primii pe care-i văzuse
vreodată miopul ei suflet, dar o fascinară de-a dreptul...
Doctorul de ocazie acoperii bolnavei sale mica fereastră pe
care o deschisese spre lume, asigurând-o că după doar câteva
zile pansamentul aplicat va fi îndepărtat.
Nu-și făcuse deloc simțită prezența în viața Linii,
Anton, niciodată, până în acel moment, până în acea zi în care
sufletul ei, împins de păcat, se lăsase prins în vâltoarea
sentimentelor, a dragostei…
Sunt mult prea sărace cuvintele, este o disproporție
uriașă între ce pot descrie ele și intensitatea sentimentelor celei
eliberate din temnița întunecoasă în care o zăbrelise nedreapta

133
viață, ale ființei la care natura greșise formula de reacție din
care ea luase viață. Iubea acum, Lina, și asta/i dădeau aripi să
se/nalțe spre cer sufletului ei ce bâjbâise în întuneric...

Îmbinase, Anton, cele două pasiuni ale sale, la modul

fructuos, fructuos pentru viața lui și a Linii...! Nu după mult
timp și cealaltă fereastră spre lumină a sufletului ei fu supusă
corecturii , celălalt ochi, și ea deveni un alt om, la propriu ,
imediat după ce succesul încunună și această a doua intervenție
chirurgicală. Era doar cu puțin mai tânără decât Catalina, dar
faptul că avusese un contact deficitar cu lumea exterioară, ceea
ce o ținuse departe și de durerile și grijile inerente unei vieți în
normalitate , o ajutase să se conserve mult mai bine decât pe
cea care-și pusese viața în slujba ei, prea buna Catalină.
Făcuse, perfida viață, să pară că Lina este fiica acesteia din
urmă…

Lina deveni un alt om, un astru care strălucea tot mai

tare și salvatorul ei nu pierdu din vedere acest amănunt și nu
pierdu ocazia de a o seduce ...
Anton văzuse în Lina, totdeauna, un concurent
pentru prietenia inestimabilă a Catalinei- ființa pe care o
apreciase atât de mult, pe care o iubise, dar căreia-i întorsese
acum spatele, în ciuda datoriei morale față de ea...

Își făcuse loc și în sufletul Linii lumina lumii;

vedea, și asta reieșea din fiecare gest al ei ... Dispăruse
stângăcia, imprecizia mișcărilor atât de caracteristice acestor
nefericiți pentru care reperele spațiale sunt greu de stabilit,
tocmai datorită deficitului de a recepționa informațiile despre
coordonatele necesare, atât de necesare...
Deveniseră istorie toate câte definiseră existența umilă a
Linii, a ființei fără de vedere, a sufetului orb și neputincios.
Vedea Soarele, cea care trăise în temnița vieții; dăduse roade

134
neîncetata rugă a Catalinei, reușiseră să pătrundă nuanțe din
sfera cromatică și în sufletul orb al tinerei Lina, un infinit de
armonii îi încântau acum și ei existența. Era recunoscătoare lui
Anton, doar lui…

Puseră cu spatele la zid adevărul și dreptatea, cei

doi păgâni, uitând de datoria morală față de ființa aceea atât de
blajină față de care aveau, amândoi, o datorie morală
incomensurabilă. Căpătară chip de diavoli ingrații aceia pentru
care se jertfise minunata Catalină…Gemea sufletul ei curat la
gândul adulterului ; un pustiu fără de margini întinseseră în fața
vieții ei ingrații în slujba cărora ea chiar își pusese zilele și
nopțile.

Le încolțise în suflet, și lui Anton și Linii, ideea

dragostei, a adulterului. Un joc murdar, un dezechilibru între
talgerele balanței, între purpuriul iubirii ce înflorise acum
în sufletul lui și întunericul pe care/l adusese, până mai ieri,
gândul la Lina; acel joc în roșu și negru, al celor mai apropiate
ființe ale Catalinei, ducea tot mai repede spre apus nefericitele
zile ale sufletului ei atât de curat .

În carcera de lut se răsuceau, parcă, toți ai ei și ai lor,

de/atâtea regrete… Se stingea totul, încet, se stingea viața
aceea a soției și prietenei trădate; înaltă trădare era răsplata
primită de sufletul ei nobil …
Închinau tristă odă ochii plânși ai Catalinei, suspinul ei,
focului nestins, durerilor vieții… Îngâna codrul despre tristețea
acelei vieți, se înfuriase natura; făcea aluzie, neostoitul vânt,
la blesteme și patimi; fredonau simfonia sfârșiturilor, în
fluierele lor mici, armate de păsări; blestemau dragostea acelor
oameni ai întunericului, Lina și Anton, parcă, șoaptele
văzduhului și scânteierea tăcută a stelelor nopții… Vorbea
despre acea suferință a n /întinatului suflet al Catalinei, vuietul

135
apei din delta aceea a lor care le ocrotise existențele…

Ei, toți trei, naufragiații de pe tărâmul ostil al vieții,

care luptaseră pentru viață și cu viața, frații de cruce și de
suferință, erau dezbinați acum de minciuna și egoismul celor
doi în care iubirea căpătase chip de cântec ... Trecuseră prin
infern sufletele lor mici… O forță nevăzută le unise destinele ,
fără doar și poate, una care acum se întorcea împotriva unității
și chiar milita activ în favoarea dezbinării, una izvorâtă din
egoismul celor doi foști frați de suferință ai Catalinei… Părea
că ei doi, cei care îi datorau atât de multe, voiau cu tot
dinadinsul să o scoată în afara amintirilor …

Nu mai aveau, zorile, puterea să străluce, pentru acel

înger de pe pământ cu sufletul veșnic trist; vâslea în zadar
de/acum, timpul, spre limanul la care visase Catalina; își
pierdeau contururile, toate , în mintea ei, prindea iară să cânte
glasul de aramă al clopotelor, jalea lor… Îngânau, iar, despre
nefericire, Catalinei, norii groși ai vieții.

Îl sărutase, așa, ca-ntr-un gest de mulțumire, pe Anton,

femeia care-și demascase atunci pentru prima oară în viață,
meschinăria, Lina, sufletul orb cu adevărat. Sărutul lui Iuda se
dovedise a fi acest prim pas spre soțul prietenei sale, pasul care
avea să sfărâme/n bucăți fericirea familiei lui și a lor...

Fragilul echilibru din viața Catalinei se dezechilibrase

, dureros, din nou... ! Inevitabilul se produsese. Soțul ei, care se
simțise totdeauna respins, evadase din căsnicia pe care o găsea
prea searbădă, spre sufletul și, mai ales, spre trupul Linii.... O
sfidare adusă naturii umane, normalității și moralității;
se/întorsese cu fața spre Lina omul care o urâse cu adevărat, cu
atâta intensitate, întorseseră spatele adevărului și demnității
ființele care fuseseră crescute cu atâta frică de Dumnezeu și

136
rușine de oameni, de către Ana… O sfidare adusă dreptății și
bucuriei, moralității și normalului. Minau, prin atitudinea și
faptele lor, camarazii Catalinei, familia ei și, nu în ultimul rând,
viața, existența ei. Erodau fără/încetare, zilele ei, cei doi păgâni
prieteni ai sufletului său.

Transforma durerea, clipa, în eternitate ; mureau,

neîmplinite, dorințele Catalinei ; dizolvaseră culorile
făgăduinței, cele două nedemne ființe, un tăciune făcuse să
devină viața femeii căreia/i datorau totul; înghiți negura
nedreptății speranțele pentru viața fiului lor… Greșise flagrant
nobila justiție cerească, pentru curatul suflet al ei; fiorul
muzical al sfârșitului fredona, parcă, vieții Catalinei, cele de pe
urmă note, amintind iar despre nefericire, despre nefericirea
familiei . Nu mai avea puterea să meargă mai departe, obositul
ei suflet; coloritul tot mai palid al speranței, dezamăgirea și
deznădejdea dezarmaseră omul din ea; își înmuiase aripa,
destinul ei, în amar și negre tușe îi conturaseră necontenit
drumul; își pierdeau toate conturul, în ochii ei și doar gândul la
plăpânda viață dinăuntrul său o menținea pe linia de plutire.
Cernelurile ce colorau zarea vieților lor, cu tonurile lor aspre,
de catran, îndoliau secundele ei rămase…

Legitimă dezamăgire, pentru devotatul suflet al Catalinei.

Investise totul în cei doi oameni din viața ei, cei care o loveau
crunt acum. Lovitura de grație…! Există, în om, dorința de-a
fi demn, dar amorezul care așteptase atâția amar de ani , cel
care cerșise dragoste lângă porțile închise ale sufletului
Catalinei, el, cel care cunoscuse gustul amar al morții și al
înfrângerii, se reorientase din punctul de vedere al opticii de
viață... Căuta acum poezie, în tot și în toate, își dorea să
transpună într-o atmosferă de vis întreaga lui existență rămasă.
Săpaseră adânc, tuneluri, prin viața și prin ființa lui, necazurile,
dezamăgirile; devenise un alt om cel care renăscuse din cenușă,

137
cel care cunoscuse, de/atâtea ori Doamne, gustul acru al
înfrângerii. În nuanțele tot mai palide viața de până atunci,
dispărea în neant; uitase totul, ingratul soț al Catalinei și/acum
lua totul de la capăt.

Uită de Domnul, cel care râvni la trupul mlădios al

Linii… Nu-l mai impresiona în niciun fel gândul la pedeapsa
divină, ideea că rugul aprins va lichefia, dând uitării, viața lui,
că Iadul îi va înghiți sufletul...

Veni iarna, cu nopțile ei nesfârșite și reci, a cărei

cromatică n-ar fi reușit, nicidecum, să pătrundă în tainele
iubirii.... Nici greieri, nici flori, nici raze de soare, cine să-
ngâne un imn de speranță sufletului părăsit și pustiit al
Catalinei, cine să reaprindă flacăra iubirii pentru ea, în sufletul
celui care trădase...?

Anton, omul care rătăcise, debusolat, prin acea noapte

nesfârșită și rece a existenței sale, își regăsise acum echilibrul.
Văzuse totdeauna, în acea jumătate la care râvnise necontenit,
Catalina, un om puternic, simțise că de la ea ia energie, să
lumineze, viața lui ... Catalina, însă, soarele lui, cu care o
identificase totdeauna, nu-i mai dădea fiori ...

Acum, fiind în mijlocul adversităților , sufletul

Catalinei, a acelei personificări a energiei pozitive a biruinței,
fusese aruncat într-o luptă, una nedreaptă, aceea de a recupera,
pentru drumul drept al vieții, sufletul tatălui fiului său…

Pierduse, Anton, în lupta asiduă cu viclenia celui rău;

dorința de a gusta din fructul oprit devenise de nestăpânit; îl
făcuse, Satana, să o dorească tot mai mult, pe Lina, cea care
fusese protejată necontenit de Catalina a sa, protejată de ființa
care se împovărase pe sine pentru a face ca zilele ei să fie mai

138
bune... Trăda acum, Anton, pe cea care el crezuse că/i va oferi
încântarea eternă.
Săpase cute adânci, pe chipul devotatei sale soții,
viața. Catalina era acum doar o umbră a frumuseții de altădată
și, tocmai de aceea, dispăruse atracția fizică și inclusiv
sentimentele soțului său pentru ea...

Renunță, păgânul Anton , la drumul spre casa

Domnului, dedându/se aventurii și plăcerilor trupești… Ce ar
mai fi avut să/i spună, Divinității? Întoarse și el spatele
credinței, uită și el de Domnul, refuză să mai calce pe pământul
acela sacru care duce la biserica copilăriei lor, care îndemna la
iubire și iertare... Iubea, ingrata lui ființă, acum, un alt suflet,
nu cel pe care i/l hărăzise viața, destinul…

Nu umbrea, nicidecum, suferința pe care i/o provocase

Catalinei, conștiința, existența bărbatului acela atât de frumos
și de dornic de aventură .

Prinseseră aripi iubirea aceea a lor, fericirea pe care și/o

clădiseră pe nefericirea celor două ființe, a Catalinei și a fiului
ei, prinsese chip de cântec drumul vieților lor.

Plângea sufletul micului pui nenăscut, acolo, în locașul

lui, în tainicul zbor către viață, în chemarea către lumina
lumii, frântă de tristețea despărțirii familiei sale.
Lucrarea neobosită a timpului marca pașii și viața soției
înșelate; un gol lăuntric se întindea, tot mai mult cu fiecare
secundă, în pieptul celei tot mai greu încercată de viață, golul
spre care coborâm treptat… Căpăta proporții de neegalat
durerea. Tristețea, cu amarele ei nuanțe, zdruncina viața ei și a
lor doi rămași să îndure vicleniei celui rău…
Se clătina, neîncetat, orizontul existențelor celor două
ființe, Catalina și soțul său, al existenței în doi; sentimentul

139
sfânt al iubirii pentru soția lui era ascuns în ceața amintirilor,
rămas captiv în negura trecutului ; clipele, frânturi ale
eternității, sorbeau cu nesaț din viața Catalinei și nu era nimeni
să/i plângă durerea, pentru că cel care/i jurase credință pe vecie
se bucura de un alt început... Zâmbetul ei în care sălășluise,
din totdeauna, seninătatea cerului, pălise.

Îl însoțise ne/ încetat gloria, în sfera profesională, pe

biologul fără de seamăn; îi dădu aripi, din nou, speranța de a o
aduce cât mai aproape de normalitate pe cea care ocupa, acum,
primul loc în inima lui. După o lună făcură iar o operație, într-
o noapte cu lună plină.

O muzică ce le înflăcăra inimile, o forță parcă străină

omului împingea tot mai mult și mai mult, una către alta,
viețile celor doi păgâni, aflate într/o simbioză de nedescris și
de neegalat. Chiar și/n timpul operației , biologul și totodată
maestrul acela al mecanicii și al mecanismelor, al biologiei și al
medicinii, cochetase cu aleasa inimii sale. Vibrația
necontenită a serii poleită de raza Lunii, alaiul ei înstelat,
făcuseră iar iubirii loc în acele suflete de piatră pe care le/
încălzise atât de puternic dragostea. Se strecura la fereastră,
lumina potolită a nopții, filtrată de frunzișul revigorat de
răcoarea de afară; se rușinau, parcă, de rușinea lor, tăcutele
stele...
Se oprise de mai multe ori să o sărute pe ființa aceea
care învățase că trebuie să răspundă cu dragoste ființei aceleia
care avea atâta nevoie de iubire și de speranță. Învățase atât de
repede, Lina, nescrisa lege a conviețuirii, cea pe care sufletul
prea împovărat al Catalinei o ignorase, pentru care preocupări
atât de pământene , precum grija pentru toți ceilalți, nu/i lăsau
și nu/i lăsaseră loc să observe iubirea ce o înconjurase
necontenit…

140
 Gemeau, triste, adierile nopții; roua florilor era, parcă,
din lacrimile curate ale Catalinei, dar cele două păgâne și
ingrate inimi unite într/un întreg de fiorul dulce al dragostei nu
mai vedeau nimic în jur…
Anton alesese momentul operației, el tânjea după
liniște, conexiunile neuronilor lui atât de zdruncinați, de câte
ori Doamne, de tristețile vieții, rotițele sclipitoarei sale minții
funcționau doar într-un climat propice...

Fetița care pierduse totul, de/atâtea ori în viață,

viața întreagă, omul în stare de sacrificii mari, fu trădată iar de
ființele cele mai dragi ei, de cele mai apropiate... Personajele
cele mai iubite de sufletului său mușcară fără regrete din
mâna pe care le/o întinsese să/i ajute…
Apăruse în frumosul Toni al Catalinei setea de
aventură, una dezinhibată... Prima noapte de amor cu frumoasa
ciută Lina, după cea de/a doua operație, îl făcuse să devină, cu
adevărat, un alt om, îmbătat de succesul extraordinar .
Satisfacții de neegalat, pentru bărbatul pentru care carnalele
plăceri însemnau totul, făcură ca viața alături de Catalina să fie
lăsată trecutului, uitării.
Admiseseră îndemnul Satanei, cei doi amorezi,
mușcaseră mâna care-i salvase de la pieire, rând pe rând, rănind
sufletul care se oferise pe sine, de dragul lor... Anton, cel care
fusese un veritabil luceafăr se metamorfozase, acum, într/ un
Lucifer, tocmai pentru că încălcase voia Domnului,
moralitatea...

Cântau, parcă, a nopților stele, în surdină, în inima

actualei soții a lui Anton, un cântec al miresei, unic,
personalizat; o noapte de vis pentru nenuntita Lină… La
lumina lunii, cei în care încolțise de mult carnala dorință, se
contopiră de/a dreptul, fără regrete, într/o singură ființă. Atunci,
imediat după operație, cunoscu iar, sufletul orb al Linii,

141
dragostea adevărată, gustă iar, acea ființă ingrată, din plăcerile
trupești, în noaptea aceea de neuitat… Aurul din razele lunii,
cromatica rafinată a nopții, vibrația puternică a sentimentului
iubirii, aprinseră iar și iar dorința în inimile lor; lumina viorie
din zori, indignată de toate cele petrecute, reuși să despartă
acea unitate a iubirii, cele două păgâne inimi …

Nedreapta răsplată oferi iar, viața, Catalinei.

Dumnezeu nu îi demonstrase că există, niciodată, blândei
ființe. Nu îi oferise , niciodată, nici o bucurie. O viață întreagă
trăise cu sufletul în trecut, cu gândul la dezastrul din viața
familiei sale și la iminența unei noi catastrofe . Asprimea
stâncilor colțuroase ale vieții făcuse asta… Nu se înșelase, din
păcate, și iată că sosise, din nou, momentul. Viața ei fusese, cu
adevărat, o ecuație din care lipsise bucuria, cu desăvârșire!...
Lipsea și acum din răsplata pe care o primise de la cei pe care-
i iubise, deși le oferise atâta dragoste, ajutor și înțelegere...
Suferința îndurată de omul de sacrificiu, prea buna Catalină,
care primise în schimb doar cazne, părea dovada vie că nu
există Dumnezeu...
Auzea din nou, pentru a câta oară, Doamne, sunetul
crepuscular al clopotelor, reverberând în sufletul ei obosit de
atâta tristețe și jale-același care îi fredonaseră, dureros, atunci,
acolo, lângă recile morminte ale părinților săi, despre
despărțire…Îngânau și acum, limbile lor, metalica lor șoptire,
despre nedreptățile vieții , făcea aluzie, iar, la nefericire,
metalicul lor sunet...
Nu puteau lacrimile stinge dorul de sufletul drag-cel
pe care-l iubise cândva atât de mult, cel al lui Anton, și nu
reușeau ele a estompa durerea inimii rănite a Catalinei…!
Îl chemă pe Dumnezeu, pentru a câta oară Doamne,
alături, soția părăsită, pe cel care nu-i oferise și vieții ei umile
dreaptă răsplată... Nu mai cerea nimic pentru ea, ci îndurare,
vieții, pentru fiul său pe care avea să-l lase singur pe pământ

142
obositul ei suflet; ea, reperul de moralitate și bonomie, fusese
atât de rău răsplătită!... În ciuda vârstei tinere, simțea că va
ceda în lupta aceasta continuă cu viața, simțea că cedează
sufletul din ea…

Blestemul focului existenței sale, cel al mamei părăsite,

pe care nu-l pot stinge cu adevărat toate apele lumii îl va
ajunge cu siguranță, pe ingratul tată, după convingerile de
nezdruncinat ale Anei-inima care se-mpovărase cu necazurile
atâtor inimi... Răzbătea, din străfundul suferinței ei și a lor
două, ideea răzbunării divine, din sufletele acelea atât de curate
ale Catalinei și mamei sale pentru care nu poate exista ura, dar
care nu mai puteau răbda...
Aparența egalității, în această mare de patimi care se
identifică cu viețile noastre, ale muritorilor, este înșelătoare…
Mâna destinului face ca poverile să ne fie atât de diferite... A
vieții deznădejde prinsese strâns în brațele ei zilele Catalinei,
neîmplinitele ei vise, o veritabilă temniță. Nu mai avea răbdare,
timpul ei. Se topea, inima ei, de/atâtea patimi câte/îndurase.

Abrutizarea celui care fusese crescut cu frică de

Domnul de Sus o uimea pe soția rănită, insensibilul în care se
metamorfozase cel care fusese cândva înțeleptul, îngăduitorul
și, nu în ultimul rând, fermecătorul Anton, o uluia pe Catalina...
Orice suflet, tânăr sau nu, are dreptul la iubire, mai bine spus,
își revendică dreptul de a iubi, dar rațiunea, cea care trage o
clară linie de demarcație între noi și elementele celui atât de
puțin înzestrat regn, din punct de vedere al rațiunii- cel animal,
ea impune totuși, omului, discernământ în alegerea
partenerului. Nu poate să ne guverneze viețile doar fiorul
trupului, nu haotica dorință carnală, ci rațiunea... Cum putea
gândi altfel ființa aceea atât de bună care se oferise pe sine
pentru binele tuturor, care nu păstrase nici chiar o părticică
pentru ea…? Veniseră, din sălașul zeilor doar săgeți spre inima

143
Catalinei.
Îi rezervase viața, invariabil, femeii atât de bune,
aceeași variantă - cea a chinului și a oropsirii; existența ei
fusese o ecuație în care doară tristețea-și găsise loc... Nu-și
făcuse niciodată iluzii, sufletul Catalinei, dar sosise, totuși,
perioada destrămării speranțelor pentru normalitate... Plângea
în tăcere sufletul ei părăsit; vuiau, a vieții ei valuri, focului ce
pârjolise totul în calea ei, blestemul lui…

O viață de vis, o imagine exaltată, cu mult superioară

realității, crea viitorul, viața, în ochii îndrăgostitului soț al
Catalinei, evident alături de noua stea care-i lumina acum
calea, cea pe care-o ajutase să vadă lumina lumii.

Lina respinsese, în întreaga ei existență în întuneric,

existența lumii divine, renegase, totdeauna, pe cel care-i
întinsese o mână de ajutor, renegase existența prea bunului tată
ceresc… Nu se temea nici acum de răzbunarea divină sufletul
ei atât de orb în care reușise, totuși, acum , să pătrundă lumina;
nu se temea de mânia divină ființa care refuzase, cu obstinație,
să accepte prezența unei supranaturale forțe… Nu se
echilibraseră talgerele balanței, în viața ei ce fusese în întuneric
până mai ieri. Atârnau greu amintirile amarelor ei zile,
nesfârșitul lor șir, și binefăcătoarea lumină, trecutul, cu
întunecimile lui și căldura Soarelui ce/avea să străluce pentru
totdeauna în viitorul său, tristețile din negura aceea atât de
intensă de până atunci și bucuriile vieții… Nu se echilibrau
trecutul și datoria față de prea buna sa mamă,Catalina, pe de o
parte, și viitorul, cu orbitoarea lui sclipire…
Tânjise, de bună seamă, și sufletul greu încercat al
femeii pe care o nedreptățise atât de mult natura, cel al Linii,
să se adăpostească la căldura unei inimi; nu putea lăsa să piară
în van atâta dor și dorință venită din partea bărbatului cel mai
atrăgător de pe pământ; captivanta chemare a dragostei nu

144
lăsase insensibil nici sufletul acela atât de orb al ei… Bucuria
de/a fi regăsit drumul în normalitate, fericirea, strălucirea ei
orbitoare, o făcuse pe Lina să uite de toate; uitase de
îndatorirea ei morală femeia pe care dinamica propriei sale
vieți o uluise, schimbase atât de multe înăuntrul său, crease un
cu totul alt om…

Se redescoperiseră, păgânii ce acceptaseră să-și unească

,împotriva și implicit în detrimentul prietenei lor comune,
sufletele… Apropierea fizică stârnise în ei pasiuni nebănuite.
Apăruse șansa vieții pentru sufletul nu doar orb, ci orbit de
indiferență și egoism al Linii, și un astfel de om nu ar fi
lăsat/o să se risipească… Se răzbuna pe viață pentru drumul ei
în întuneric de până atunci, sinuosul ei drum, meschina ființă…

Strălucea acum precum o stea, în sufletul însetat de

iubire al tânărului Anton, , Lina, femeia aflată sub imperiul
iubirii. Ea fusese iubită, în toată existența sa, de o singură
ființă, cea pe care acum, această ocazie extraordinară, o făcea
să o joace în picioare, dar înțelegea, acum, abia acum, că aceea
nu fusese dragoste, ci milă, din partea Catalinei, milă pentru
infirmitățile, pentru neputința ei și asta îi scuza, nădăjduia Lina,
comportamentul, nerecunoștința din partea sa... Cea care nu
putea să accepte existența Celui de Sus nu credea, de bună
seamă , nici în mânia lui, în răzbunarea divină, așa că nu se
temea de nimic…

Merseră la cuibușorul lor de nebunii, cei doi nedemni

oameni pentru care se sacrificase Catalina; îmbătară
înmiresmații zori, iar, păgânele lor inimi., Îngânară un imn de
slavă, Satanei, iar, amorezii aceia ingrați; inegalabile cânturi
despre iubire înălțară, în întunericul acela dinăuntrul lor, în
iadul din ei …
Avea convingerea, omul care dovedise că nu se născuse

145
doar cu deficiențe anatomice și funcționale, ci și cu un suflet
de piatră, nesupusa Lina, că are chiar dreptul să o urască pe
cea care se sacrificase atâția amar de ani, de dragul ei, dat fiind
faptul că făcuse totul din milă pentru deficiențele sale, ceea ce
o irita nespus, acum când balanța între dragoste și ură, când
agonia și extazul își dăduseră mâna, în viața sa, când luminase
atât de puternic, iubirea , și cerul vieții ei, întunericul necuprins
în care trăise...

Tânjise după dragoste, de când deschisese

neputincioșii săi ochi, în urma operațiilor, și ruga ei fusese
îndeplinită de Domnul de Sus, cel pe care îl renegase, continuu,
în mod nedrept; întorsese, din totdeauna, spatele celui care o
ajutase la fiecare pas să învingă în fața vieții...

Străluceau, pentru ei, doar pentru ei, sorii, în întunericul

în care se afundau tot mai mai mult și mai mult…

Acum simțea că iubește ființa care avea o experiență

atât de limitată de viață și știa sigur că această șansă nu
trebuie pierdută... Acum când fiorul dragostei făcea ca toată
ființa ei să vibreze, nu regreta nimic, sufletul orb până mai
ieri…! Considera, mărunta ființă pentru care simțul tactil era la
mare rang, că iubirea, mângâierea adusă de ea, merită orice
sacrificiu… Se răzbuna pe viață nedemnul ei suflet....

Nu se dezvoltase, în omul atât de dibaci, în bărbatul

cu ochi fermecători, sentimente paterne pentru plăpândul
suflet ce-avea să-i ducă numele mai departe, nu învățase nimic
ființa atât de evoluată , nimic despre datoria sacră de părinte...
Ceva se schimbase în sufletul lui zdrobit, odată cu trupul,
atunci, în accidentul suferit, în care sufletul apei îi îngropase la
propriu viața; părea că avusese loc o schimbare, că ieșise
victorioasă, din această bătălie, o altă ființă, una care nu avea

146
să respecte regulile moralei, nu avea să înnoade cele două brațe
ale existenței sale, să continue pe același drum al vieții drept și
fără de pată, de până atunci...
Intraseră în uitare amintirile, fuseseră lăsate în urmă;
un văl cenușiu învelise mințile zdruncinate ale lui Anton.

Nu știuse grăi nici un sunet, femeia care descoperise

lumina lumii, dar folosea alte arme-cele ale farmecului
feminin - limbajul trupului, și Anton, cel care devenise un
veșnic cuceritor, nu lăsa să se piardă asta...
Acum când pătrundea cu adevărat , nestingherită, și
în sufletul Linii, această energie binefăcătoare, cea a luminii,
strălucea tot mai tare nestemata dinăuntrul nefericitei ei ființe
incapabile, grație naturii, să recepteze semnale audio,
incapabile să spună șoapte dulci celui pe care-l iubea,
biologului care o adusese tot mai aproape de normalitate.
Ar fi dat orice, sufletul nu doar ateu, ci chiar păgân al Linii, ca
acesta să o accepte, să o iubească necondiționat, să fie dispus
să treacă peste deficiențele care-i rămăseseră, de dragul ei;
călca peste cadavre sufletul acela orb cu adevărat, în numele
dragostei de dragul fermecătorului Anton …
Fuseseră prea sărace cuvintele Catalinei să poată
descrie, de/a lungul timpului , minunații ochi ai acelui fiu
rătăcit al Domnului de Sus, constatase Lina imediat ce
pătrunsese și/n sufletul ei lumina și puterea culorilor, imediat
ce văzuse seninul din ochii soțului prietenei sale...
Nu cunoscuse plăcerea trupească, ființa aceasta ruptă
de lume, dar acum, acum când câștigase pariul cu viața cerea
de la ea dreptul la fericire, chit că asta ar fi rănit tocmai pe
omul care o ajutase atât de mult , necondiționat, pe cel care-i
întinsese dintotdeauna mâna, pe cel care-i asigurase pâinea cea
de toate zilele-Catalina, blânda, buna și îngăduitoarea
Catalină...

147
 Sufletul nu știe, însă, carte; în cel al Linii lava fierbinte a
dragostei curgea acum nestingherită, uitând de toate, deși
tocmai cea pe care o lovea acum fără regrete o învățase totul
despre binele și răul lumii…Iubea acum, Lina, nu doar viața,
ci totul, tot ce-o înconjura.
Îngânau, primăvăraticei zări din actuala lor viață,
șoapte dulci, oamenii aceia atât de dornici de iubire; se
risipiseră norii groși ca de plumb ce le/ nveliseră existențele,
negrul acela atât de intens din viețile lor…
Îi lipsiseră din totdeauna culorile, ingratei Lina, și
oricât se străduise devotata sa mamă adoptivă, Catalina, nu
reușise să redea, în cuvintele nerostite din alfabetul prin care
relaționau, mirificul spectacol al luminii, al nuanțelor ce păreau
infinite, pentru ochii ei însetați de lumină care primiseră, în
sfârșit, lumina lumii…!

Anton, cel care adorase întreaga viață chirurgia,

căuta continuu soluții pentru neputința celei care era, acum, cea
mai dragă ființă pentru sufletul lui... Hotărâse să-i
transplanteze, Linii, de la animal, întregul mecanism pentru
auz. Îl încurajaseră extraordinar reușitele din domeniul
oftalmologiei și acum cerceta de zor . Îi inunda sufletul, cu
anticipație, bucuria de-a reuși așa o performanță.
Nu mai era imposibilă, deja de foarte mult timp,
comunicarea cu femeia care se conservase foarte bine, cea care
sfidase trecerea anilor, care se decalase, ca aspect estetic,
extrem de mult comparativ cu prietena ei Catalina. Eforturile
incomensurabile ale acesteia din urmă, depuse întru avantajul
său, le dăduse uitării Lina, le ignorase voit. Recunoștința
veșnică pe care ar fi trebuit să i-o poarte o înlăturase, cu
nonșalanță, în numele iubirii; jertfise, în numele dragostei, acea
prietenie pornită din sufletul atât de curat al Catalinei.

Cânta acum fiecare rază de soare în sufletul celei care

148
trăise o viață în întuneric. Simfonii de culori, inegalabile, îi
încântau existența. Uitase, ingratul suflet al Linii de steaua care
strălucise pentru ea, doar pentru ea și care se stingea acum
încet, încet, în tăcere, care se stingea de durere tocmai datorită
ei și lor… Reverbera, în orfelinatul acela al lor, mai îndurerat
acum,

Atributele ce caracterizează omenirea îi lipsiseră cu

desăvârșire, Linii. Mai puține simțuri, dar care, compensator, se
hipertrofiaseră; asta definise existența ei-simțul tactil, doar el
excelase... El făcuse ca atingerile celui care-și vânduse sufletul
Diavolului, râvnind la prietena propriei sale soții, să o
înnebunească, să o determine să lase totul în urmă, în schimbul
unei secunde de iubire, în schimbul unei stări trecătoare de
fericire... Și beția culorilor și puterea luminii și toate astea la un
loc o făcuse să nu întoarcă privirea, pe ființa care nu reușise să
privească niciodată spre bucuriile vieții, până atunci.
Este în natura umană dorința de a fi demn. Avem, în
codul nostru genetic inserată calitatea aceasta care ne înalță
deasupra celorlalte viețuitoare de pe pământ, dar ea, Lina, cărui
regn aparținea? Aparența ei monstruoasă, ochii aceia fără de
lumină până mai ieri, mișcările nesigure și haotice o
retrogradaseră, întrucâtva, pe scara evoluției... O făcea, asta, să
nu respecte vreun cod deontologic, constituia, asta, o
justificare? Cântul literelor de ei de aur, cele care o ajutaseră să
comunice cu lumea, se pierdea în cenușiul depărtării, al
amintirilor; îngâna despre trădare, necontenit, în tăcere, jalea
lor…
Se răzbuna pe viață, Lina, sufletul orbit de întunericul
în care trăise. Primise acum darul cel mai de preț, iubirea.
Încălcase și omul pe care îl dorea, acum, cu toate riscurile,
jurământul către Domnul, cel din fața altarului, dar ea, cea care
primise atât de puține de la viață, avea dreptul să se răzbune,
considera păgâna sa ființă, avea dreptul să muște mâna care o

149
ajutase necondiționat, să rupă sufletul Catalinei, rupându-i în
bucăți familia după care aceasta tânjise în întreaga ei trecere
prin viață și pe care o sacrificase tocmai de dragul ei, a Linii...

Duceau doina Catalinei, apele, la vale; vâslea tot mai

încet, timpul, pentru zilele ei; plângea sufletul Anei, cu gândul
la viața aceea a tinerei pe care o sorbea tot mai tare pustiul
vieții, pe care o doborâseră tristețile și dezamăgirile,viața al
cărui ultim strigăt părea că țâșnește spre slăvile cerești.

Se tânguia timpul, în mersul lui molcom prin viața

celei trădate care, în ciuda tuturor greutăților, își îndeplinea
misiunea ei sfântă pe pământ, cea de medic; salva vieți, omul
care avea nevoie să fie salvat…

Catalina se apropiase de cea care părea o inertă

dăltuire în piatră, investită de natură cu inimă care să suflere,
lăsat pradă vicisitudinilor vieții de propria ei mamă, se
apropiase să o ajute necondiționat, dar primise nedreaptă
răsplată... Ardea trecutul, acum, în ochii ei și un glas strident de
clopot acompania vâlvătaia lui purpurie, clocotitorul lui dans;
înlocuise Domnul tonurile de tăciune ale vieții Catalinei cu
cele ale jăratecului încins, înlocuise umbra cu întunericul …
Albastrul din zări pierea în depărtarea clipei, se stingeau de
durere minunații ochi ai Catalinei, cu fiecare secundă din
necruțătoarea trecere a timpului.

Lina, acest rebut al naturii -cea pe care o nedreptățise

viața, viața care îi făcuse existența un iad, se răzvrătea acum,
își lua totul înapoi... Ascensiona în sfârșit, sub anumite
aspecte, și viața ei, avea în sfârșit și ea un preț, pătrundea
lumina și/n sufletul ei… Ostile vânturi bântuiseră lumea ei
interioară, dar acum o pace lăuntrică se așternuse și totul în jur
era scăldat în sclipirile aurului pe care/l primise premiu de la

150
viață/ ochii aceia minunați ai lui Anton…

Se ridicau parcă, din adâncuri, dureroase șoapte despre

trădare și patimi, în viețile celor trei orfani care se cunoșteau
atât de bine, dar doar Catalina avea suflet să simtă…

Cel care excela în materie de anatomie, biologul de

mare marcă a cărui minte pătrunsese adânc în tainele
mecanismelor, a mecanicii, cel care câștigase pariul cu
imposibilul, o consultă din nou pe cea care acum nu mai era
doar un pacient pentru el, ci totul... Îl ajutase să cunoască
dragostea adevărată, absolutul, mărunta ființă care adusese
atâta nefericire, alături de el, celei căreia/i datorau totul…

Lina lăsase deoparte trecutul, cu toate amintirile și

îndatoririle lui, care o chemau și o îndemnau la a nu trăda, la
rațiune, dar simțea, inima ei, nevoia de iubire…Învinsese
întunericul în crâncenul război din sufletul orb, cel dintre bine
și rău, cel care adusese, prea bunei sale mame adoptive și
prietene, Catalina, durere și patimi...

Un punct fierbinte al vieții de cuplu, un moment greu

pentru familia doctoriței, o chestiune de neiertat pentru
cuceritorul veșnic în care se metamorfozase cel care fusese
bun și drept -soțul Catalinei. Nu încetase să plângă nici
sufletul soției înșelate, nici valurile râului care însoțise
existența lor în doi;și înlăcrimatele lui șoaptele deplângeau
trădarea .

Nu reușise să înțeleagă, omul acela infirm și infim,

Lina, existența unui spirit bun și totodată neiertător, care
cântărește totul, acolo, Sus, unul de care să se teamă și pe care
să-l respecte; refuza să admită, înfocata ei inimă, de ce trebuie,
în numele onoarei, să renunțe la a păși pe calea pe care i-o

151
deschisese atunci dragostea, acea dragoste de ocară care
curmase zborul spre viață a celor doi oameni atât de frumoși pe
care sorții îi aleseseră să fie o singură ființă, cei doi soți;
despărțise pe cei pe care/i unise Domnul de Sus, ingrata și
mărunta ființă, Lina…

Lina părea acum un alt om. Nimic din actuala ei

atitudine nu mai vorbea despre ceea ce o definise cândva.. Își
croșeta singură haine decoltate și provocatoare, devenise
elegantă și atrăgătoare, devenise o altă ființă, cea care uitase
cu desăvârșire cui datorează devenirea sa. Bărbatul pentru care
schimbarea Lini, intrarea ei în normalitate era atât de bine
venită, profita din plin de viață, de darul de la ea...

Femeia care urcase acum pe podiumul din sufletul lui

Anton, cea care câștigase aurul, strălucea ca o stea; după cea
de-a doua operație atinsese cu adevărat apogeul splendorii,
insignifianta Lină. La drept vorbind, performanțele estetice și
chiar și funcționale ale ei se datorau priceperii lui Anton; ea
era, acum, un imn de laudă adus lui. Femeia nu doar că purta
masca fericirii, dar emoția zilelor ei atât de pline de culoare și
bucuria adusă de existența luminii și/n existența ei, o făcea să
strălucească...
Se bucurau cei doi îndrăgostiți de viață; bătrâna Ana
nu mai locuia sub același acoperiș cu cei care întorseseră
spatele Catalinei; era plecată-o ajuta pe Catalina, la spital. Erau
singuri acasă, se pierdeau în acea zonă a iubirii, trăiau clipe de
neuitat…. Întreaga lume era a lor.
Stătea în loc timpul, indignat de atitudinea celor care
călcau în picioare moralitatea, care sfidau regulile onoarei.

Anton nu-și mai îndeplinea nici sarcinile de serviciu,

fascinat de noua sa viață. Atingea apogeul bucuria în ochii lui
orbiți de dragoste. În laboratorul său animalele pe care

152
experimentase erau abandonate. Le hrănea Ana, de milă.

Înțeleseseră toți cum stau lucrurile, dar era, de bună

seamă, un subiect tabu, tocmai pentru a proteja trăirile
Catalinei. Soția înșelată nu avea timp pentru preocupările
extraconjugale ale jumătății sale. Ana era dezgustată de astfel
de aventuri, o durea sufletul că cel crescut de ea cu atâta frică
de Dumnezeu își vânduse sufletul Diavolului... Fără să sufle o
vorbă despre asta, bătrânul Ion, soțul Anei, merse la cuibușorul
de nebunii al celor doi ingrați...
Îi rupse inima celui care se considera tatăl doctoriței,
atitudinea celor pentru care ei și Catalina se sacrificaseră, pe
bună dreptate. Momentele pătimașe, al căror martor fusese, de
necesitate, îl îngroziră de-a dreptul... Nu mai acceptă, bătrânul
lui suflet, să vadă cu ochii lui trădarea, noua lovitură pentru
Catalina… Căzu în genunchi, în fața lor, cerând cerului să-i
ierte și să pună capăt nerușinării lor, cu glas tare și cu durere în
suflet, îndureratul tată…

Catalina acceptase cu greu căsătoria cu Anton.

Familia ei fusese un model de omenie. Trecuseră atâția amar de
ani încât abia de-și mai amintea câte ceva din modul de
conviețuire din micuța lor familie, dar îi rămăsese în sânge
spiritul dreptății și al corectitudinii.
Îl iubea, evident, pe cel care devenise jumătatea ei,
dar într-un fel aparte, parcă doar de ea știut... Ea era ,de
departe, cea mai frumoasă ființă pe care o cunoscuse Anton, în
toată viața lui, dar ceva glacial separase, continuu, sufletele lor;
un pustiu întins și rece ajunsese să/i separe, unul pe care el îl
urâse din totdeauna, cu toată puterea lui, unul care ținuse la
distanță inimile lor.

Îl duruse mult că suflul dragostei lui nu reușise să

dezghețe acest fel de a fi al Catalinei, dar acceptase asta și nu

153
putuse concepe viața fără ea. Se iubiseră , dar acum umbra
fostei iubiri întuneca relația lor. Se-ntreba adesea, nefericitul
mire, dacă iubire este această formă de conviețuire a lor,
această viață cu sufletul stins înainte de vreme al Catalinei a
lui.
Înțelegea, Anton, că într-o existență atât de
aglomerată ca a Catalinei nu mai este loc de iubire; era mult
prea pământeană, dedată atâtor îndeletniciri lumești, încât
dragostea nu-și găsea loc să mai încapă-purta grija atâtor
suflete bolnave , fusese mamă cu adevărat pentru Lina, și, nu
de prea mult timp, era mama puiului lor.
O copleșiseră dureri și tristeți, pe nefericita Catalină,
dar și pe micuța ființă dinăuntrul ei, care se încăpățâna
să trăiască, în ciuda vicisitudinilor, a vieții atât de aspre,
de solicitantă a maică-sii...

Anton nu aflase încă vestea cea mare, nu știa că

dăduse roade dragostea lor, dar văzuse schimbarea ființei pe
care o iubise atât de mult, dar care/i era acum atât de străină.
El simțise că nu mai suportă; considerase, întreaga viață, că tot
răul din viața lor avusese ca fundament boala și neputința
Linii-ființa care venise la pachet cu mireasa sufletului lui, pe
care o urâse, dar către care acum se întorsese cu fața ... Așa se
născuse tripticul, acest triunghi conjugal de conjunctură, de
necesitate, tocmai pentru că el nu mai suporta existența aceea
pe care i/o oferea Catalina...
O redescoperise pe Lina, Anton. Își dorise să
evadeze din viața lui în care se simțea încorsetat și neglijat;
cerea altceva de la viață....
Este evident că existența triunghiului amoros duce,
invariabil, la declinul familiei. Anton se lăsase stăpânit de
instinctele animalice , de nevoia unui nou început …

Regresa marele, extraordinarul cercetător și

154
practician, întorcându-se din sferele înalte ale științei către
orizontul mărunt al Linii, preocupându-se de lucruri atât de
pământene precum acea relație extraconjugală, regresa și
pentru că întorsese spatele cercetărilor de care se ocupase în
întreaga sa carieră, cele care/l făcuseră celebru… Renunțase la
tot, parcă pentru totdeauna, în numele iubiriii. Femeia aceea
insignifiantă nu era, nici pe departe, un premiu pentru viața lui,
dar îl ajutase să cunoască dragostea adevărată, schimbându /i
traiectoria existenței …

Nu cunoscuse revigorantul nou început mariajul celor

doi soți atât de greu încercați; faptul că aveau să devină părinți
nu/i ajută, pentru că sufletul nu știe carte și, dat fiind faptul că
ei cunoscuseră de/atâtea ori gustul amar al înfrângerii, îl făcu
pe bărbatul atât de frumos să nu-i refuze nimic sufletului său-o
performanță în planul grotescului pentru un om de o așa
valoare, pentru omul ingrat care descoperise nu doar dragostea
de viață, ci și iubirea și ura…

În lumea sunetului își găsise loc și sufletul care trăise

în întuneric, în care nu pătrunsese și lumina lumii, cel care se
răzbuna acum pe viață, cel al preafrumoasei Lina... Stelele
nopții sclipeau pe boltă, acum, și pentru ea, sunetul universului
se făcea simțit și-năuntrul ființei ei, încurajând dragostea și
ura; agonia și extazul vieții le cunoscuse, în sfârșit, ființa pe
care Catalina o protejase fără/ncetare de agonia existenței,
omul pe care îl prăvăleau fără/ncetare , acum, Lina și iubitul
ei, spre abisul necuprins al vieții de dincolo de viață… .

Îl iubise intens, Catalina, pe soțul ei, dar nu lăsase

niciodată să se vadă asta; doar vârful din aisbergul acelei
iubirii, evident că doar atât reușea să se întrezărească, mai ales
datorită preocupărilor acelui suflet care ridica la rang de rege
datoria ei sfântă pe pământul acesta al durerii și întristării,

155
aceea de/a salva de la pieire vieți, cea de medic. Înclină
totdeauna trecerea timpului, cumpăna vieții, spre amurg și cel
care avea un coeficient de inteligență atât de ridicat uitase cu
desăvârșire asta.
Asediase iarna sufletul Catalinei, iarna vieții…
Venise în valuri succesive durerea , continuu, spre sufletul ei.
Pusese stăpânire pe ea glaciala atmosferă a sfârșitului…
O perioadă tumultoasă pentru viața ei și a lor doi își derula
fără/ncetare mersul; se dezlănțuise infernul pentru Catalina și
micul ei pui… Înveliseră nori negri, argintia Lună, cea care
încurajase, cu văpăile ei, dragostea pentru Anton a sufletului
acela orb cu adevărat al Linii; ascunsese scânteierea ei, acum,
norii groși ai tristeții. pentru soția înșelată …. Se stingea de
durere, celestrul astru; nu mai străluceau stelele nopții,
îndurerate, de mila celor ce aveau să devină părinți, a
destrămării familiei…

Anton nu era cerbul al cărui grumaz nu știuse ce-i

jugul, ci sufletul sărman ce se-nălțase, prin propriile forțe,
dincolo de așteptări. Devenirea lui cunoscuse apogeul, dar
acum omul acela extraordinar era doar personificarea
performanței în planul grotescului, era ingratul ajuns pe
culmile succesului, din punct de vedere al farmecului personal .
Nu-l chinuia nostalgia după începuturile vieții lui, după punctul
zero al vieții lui de orfan, nici după începuturile existenței de
după învierea și reînvierea sa; cei care-l ajutaseră, cei care se
puseseră în slujba vieții lui fuseseră izgoniți din memorie, din
lista recunoștinței...
Tic-tacul care măsoară pașii timpului, orologiul ce
ne cântărește secundele se resetase pentru sufletul lui, lăsând în
urmă fără regrete clipele din viață de dinainte...

Nu, nu mai știau de Dumnezeu, ei doi, cei pentru

care trudiseră și Ion și Ana și duioasa Catalina, cea care

156
căpătase aripi de fericire la gândul că a salvat de la pieire pe
tatăl copilului ei, chit că nu se dezvoltase în el sentimentul
patern nici atunci și nici ulterior...
Tot ce Ana impregnase în ei renegau acum, prin
atitudinea lor, ingrații aceia doi.
Iubirea există, dar pentru Catalina avea să fie doar
un dor nesfârșit, un zbucium de valuri…! Murise, cu adevărat,
dragostea dintâi, încetase să mai existe, pentru Anton, cea pe
care o purtase ani în șir în sufletul său curat de atunci,
pe nesfârșitele drumuri de ape, cea pentru care intraductibilul
dor se tradusese, cândva, în atâtea amare lacrimi și dureri.
Câtă dragoste, dar nu mai rămăsese nimic… O luase acum,
de la capăt, viața lui, lăsând în urmă tristețea, de fapt lăsând-o
doar pe umerii jumătății sufletului său, ai Catalinei.

Vedea Lina, se putea bucura, în sfârșit, de beția de culori

a vieții pe pământ, de spectacolul luminii; înviorau și înfiorau
plăcut, și viața ei, nuanțele curcubeului , razele Soarelui și
lumina palidă a Lunii.

Cunoscuse acum dragostea adevărată, adevăratele ei

valențe, bărbatul încântător al Catalinei; Lina îi oferise tot ce/și
putea el dori …

O ajutase Domul nostru, tatăl a toate câte sunt, pe

Lina, cel pe care îl renegase necontenit, să pătrundă și în
sufletul său binefăcătoarea energie a luminii, dar prin faptele
sale josnice făcea ca toate acestea care numai ce-și făcuseră
loc în trista sa existență să fie învelite de norii negri ai
păcatului trupesc. Regreta cu siguranță, lumina, că trebuia
să lumineze și calea vieții Linii, tocmai pentru că o
nedreptățise pe cea care-și pusese viața în slujba umilei ei
existențe. Umbrea atitudinea sa trecutul, întuneca prezentul
întunericul pe care/l aduseseră în existența acelei nefericite

157
ființe, ei, cei doi amorezi ingrați. A nopților stele se rușinau de
nerușinare lor, cu siguranță; dispăruse de pe boltă gălbuia lor
suflare, de/atâta tristețe, în toate acele nopți în care adulterul lor
îndurera pe Domnul de Sus…

Cei care concurau pentru eșafod, prin faptele lor

josnice, se întâlneau în casa Anei; prezența permanentă a
femeii lângă tânăra mamă, acolo, în clădirea spitalului,
constituia un prilej extraordinar de/a fi singuri, de/ a recupera
timpul pierdut, cel în care Anton nu doar că nu o iubise, ci
chiar o urâse de-a dreptul pe Lina.

Femeia care acum strălucea ca o stea, Lina, atinsese

apogeul splendorii; ea era acum un adevărat imn de laudă adus
priceperii lui Anton, biologului fără de seamăn…!
Visele lor se întâlneau, sus, în dreptul unei stele,
steaua lor norocoasă; cunoscuseră dragostea, păgânii aceia.
Întâmpinau zorii împreună, cele două ființe care se
redescoperiseră, fascinați de vraja bobului de rouă, de lumina
viorie a noii traiectorii a trecerii lor prin viață. Sufletul
bărbatului care suferise îndelung și atât de intens din dragoste,
își găsise acum locul; călătorea, acum, pe aripi de vis, printre
stele, inima lui.

Tristețea fără de margini adusese cu sine boala în trupul

firav al Catalinei. Petrecuse viața în suspine, ființa pe care o
nedreptățise continuu viața... Răzbătea durerea din sufletul
soției părăsite, i se citea în privirii drama existenței acelui
minunat suflet care, totuși, nu ar fi rostit, sub nici o formă,
reproșuri nici bărbatului infidel, nici Linii... Dreptatea era
pusă cu spatele la zid de cei doi ingrați amorezi. Dumnezeu
n/ar fi trebuit să îngăduie așa o răsplată , n/ar fi trebuit să lase
s/ajungă la ființa aceea atât de bună, atâta durere… ! Părea că
nici Iadul n-avea asemenea exemplare, precum Lina, precum

158
ființa care fragmentase familia Catalinei, cea care rupsese în
bucăți fericirea ei și a lor...

Toți erau copii Anei, dar cea care corespundea întru

totul cu sufletul ei, cea care era în totală concordanță cu mama
lor de împrumut, cu inegalabila Ană, cea care trecuse proba
timpului, era mult încercata Catalină. Suferea mult pentru
puiul ei declarat, mama atâtor pui și condamna atitudinea celor
doi care încălcaseră flagrant conveniențele sociale. Purta de-a
dreptul straie de doliu, prea buna Ană, dată fiind starea indusă
de nenorocul ființei atât de dragi sufletului ei...

Acum vedeau și ochii Linii ; sesizase, neputincioasa și

ingrata ființă, durerea din sufletul bătrânei dar, în numele
dragostei, sfida tot ce ar fi putut leza propria ei fericire. Capeți
aripi, când îți luminează existența acest sentiment de neegalat,
iubirea. Nici nu-ndrăznise să viseze la iubire, sufletul orb al
Linii, până să cuteze soțul prietenei sale să o aducă mai
aproape de normalitate, dar acum considera că are dreptul la
orice omul în care lumina lumii regreta, cu siguranță, că
pătrunde, cel care/și clădea fericirea pe nefericirea Catalinei

Bătrânul Ion, soțul Anei, cel care se detașase cu

adevărat de cei asemenea lui, păruse că se ține departe de tot
ce-l înconjoară. Le dăduse tuturor această impresie, dar nu era
deloc așa! Îl duruse și pe el sufletul pentru situația îngrozitoare
în care se afla mama în devenire, a cărei familie se destrăma,
cu fiecare secundă câștigată de noul întreg, Lina și Anton, cel
care/și clădise fericirea, cu adevărat, pe resturile familiei
Catalinei...
Îl părăsise forța și vitalitatea pe bătrânul tată al tuturor
puișorilor de altădată din orfelinat, dar, cu toate astea, își
adunase energia necesară să discute cu cel care întorsese
spatele trecutului, care călcase în picioare totul. Și pentru el,

159
bătrânul tată al atâtor pui, Catalina însemna foarte mult,
însemna totul.
Intrase în casa ce devenise un adevărat cuibușor de
nebunii pentru cei care uitaseră cu desăvârșire de Domnul de
Sus... O liniște deplină, o pace înșelătoare, domnea ....
Controlase, cu privirea, locul. Sperase din tot sufletul că se-
nșelase, că fericirea Catalinei nu este pusă în pericol, dar nu
fusese așa! Mergea tare greoi, bătrânul căruia indignarea îi
dăduse acum atâta forță și se pregătea să se-ntoarcă la ale
lui, foarte mulțumit de rezultatul cercetărilor, dar două inimi
îngrozite de inopinanta lui vizită își trăgeau greu răsuflarea;
cei cărora le era rușine de lumina zilei, cele două semisfere
contopite într/un întreg, într-o cămară întunecoasă, se bucurau
cu adevărat de viață....
Cel care nu cunoscuse păcatul, bătrânul lor tată,
acceptase cu greu așa josnice fapte. Sufletul lui slăbit, îngrozit
de tot și de toate câte văzuse, părăsi scena existenței
pământești...
Multe-ar fi avut să spună, bietul bătrân care suferise
întreaga viață tocmai pentru că nu le dăduse viața un fiu, dar,
de-atâta indignare, plecă din lumea noastră, chiar atunci, acolo,
în fața celor răi.O lăsă în urmă, cu toate nedreptățile ei... Se
confirmase adulterul; prin fața ochilor lui se perindaseră, goale,
trupurile celor doi păgâni ce-și contopiseră existențele,
clădindu-și fericirea pe nefericirea altora ...
Răsunară clopote de jale în acel tărâm al orfanilor,
pentru sufletul curat al bătrânului, cel care refuzase de-a
dreptul de-a mai trăi-n această lume, refuzase să mai vadă că
Domnul cel bun și drept, căruia se închinaseră necontenit, cu
evlavie, acceptă așa o răsplată pentru sufletul atât de bun al
Catalinei...
Merse, în locul în care nu este durere și suspin, cel
care acum era doar un nume nemuritor, bătrânul tată fără de
fii... Se-nălța spre ceruri geamătul izvorât din durerea și

160
indignarea adusă de cei care loviseră mâna care-i hrănise la
propriu, în perioada neputinței lor…

Nu ținură doliu, cele două suflete care aduseseră

atâta jale în casa Anei, aventurierii care erau în căutarea
timpului pierdut, cei care se regăsiseră, după atâta amar de
vreme… Clipele treceau ca un gând, gonea nebunește, timpul,
în clepsidra lui; îi cereau secunde în plus pentru viețile lor, cei
doi păgâni care vroiau să ia viața de la capăt

Învăluia, tot mai mult și mai mult, neliniștea, cele două

suflete rămase să/ndure vieții, Catalina și puiul ei, cărora li se
alăturase, fără/ncetare, bătrâna , prea buna Ană.

Femeia atât de blajină , cea care acceptase greu

mariajul cu Anton, fusese răsplătită atât de nedrept... Intuia că
Lina ocupa acum locul primordial în sufletul lui, dar nu pusese
nici o întrebare; nu dorea cu nici un chip să-i stânjenească pe
cei care aleseseră calea păcatului , pe cei care-și contopeau
trupurile și sufletele uitând de Dumnezeu și de datoria lor
sfântă pe pământ. Se gândea doar la copilul ei, la binele lui.
Dădea să iasă la lumina lumii, bietul pui care acum se
împotmolise; se zbătea, acolo, în locșorul lui, nevinovatul
suflet; venise sorocul și nașterea părea dificilă; nu avea energia
să învingă obstacolul din calea vieții sale, micuțul Catalinei...
Iar valuri de durere, iar lacrimi și patimi pentru sufletul ei. Era
nevoie de cezariană, dar doctorul, tatăl lui, nu răspundea
prezent la chemare… Nici sarcina cu omulețul ce era acum
între viață și moarte nu evoluase normal, după cum nici viața
Catalinei nu se încadra deloc în normalitate, dar își păstrase
optimismul, nefericita mamă. Sperase și spera la mare mila
Domnului, dar în zadar …
Era vânăt și inert, pribeagul ei pui... Căuta lumina,
mica ființă ce se împotmolise în drumul spre lumina lumii. I se

161
vedea doar fruntea și ochii; se făcea , încă, transferul de
energie, de viață, de la nefericita sa mamă către el… Granița
dintre ființă și neființă era , acum, cea care-l ținea strâns în
brațe pe micuțul lor.... Catalina leșinase și Ana, de dragul ei și-
al puiului său căpătase forțe de-a dreptul supraomenești; era
albă de emoție; fiori reci străbăteau tot corpul ei bătrân și
gârbov, cel care preluase necazurile atâtor copii sărmani și-și
pusese casa, viața, și nu în ultimul rând sufletul, în slujba
vieților lor, dar avusese totuși puterea să ajute...
Luă forcepsul și-l aplică pe capul micuțului, bietul
suflet bătrân, îngrozit de ideea nereușitei. Era o luptă pe viață și
pe moarte în care trebuia să învingă, de bună seamă, binele…

Ana, cu înțelepciunea ei , izbutise să-i arate calea

vieții ființei ce nu avusese vigoarea necesară și suficientă să
iasă la lumină, să se nască...
Știau amândouă că dacă nașterea e dificilă, copilul
poate să fie toată viața bolnav, că acest drum spre lumina lumii
poate deveni hotărâtor și-și poate pune amprenta pe calitatea
existenței micuțului care și așa fusese sacrificat, la propriu,
date fiind necazurile pe care le înduraseră ei doi. Suferise și el
acolo, în locșorul lui, în timp ce maică-sa se chinuise nopți și
zile să-l ajute pe tatăl lui să nu treacă în lumea umbrelor, și asta
tot de dragul său, a puiului lor, de teama de/a nu rămâne
orfan...
Da, se chinuiseră amândoi de dragul rătăcitorului
pământean ce făcea parte integrantă din viața lor, teoretic
vorbind; practic, părintele lui se angrenase într-o altă familie ,
pentru care absenta acum, cea cu Lina; ea se conservase
extraordinar tocmai datorită imperfecțiunilor sale, care
ținuseră departe de sufletul ei poverile vieții, a infirmităților
care o ajutaseră să fie de o pasivitate extraordinară.

Absentase la nașterea singurului său fiu, tatăl Anton.

162
Luna poleia frunzișul tăcut, aerul de afară era călduț ; amorezii
reușiră cu greu să se desprindă din tentaculele plăcerii, în acea
noapte. Zorile, cristalina lor scânteiere, se lăsară mult așteptată.

Secundele, frânturi ale eternității, secundele din care

e făcută viața, trecuseră atât de greu pentru bătrâna Ană care
trebui să se descurce singură cu cei doi bolnavi ai săi, care
zăceau la limita morții și vieții…

Cu siguranță lumina viorie a zorilor regreta că trebuia

să pătrundă în viețile lipsite de omenie al Linii și al iubitului
său, atunci, în momentele atât de grele pentru Catalina a lor…

În sufletul Anei era furtună; un cânt plin de ură din

pieptul ei rănit se ridica spre slăvile cerești... Slăbea încet/încet
credința în Domnul a ființei aceleia atât de pătrunsă de
credință… O tristă succesiune făcuse ca datorită celor două
suflete păgâne să/și piardă soțul și acum să piardă tot ce/i mai
rămăsese pe pământul acesta al durerii și întristării, pe
Catalina, lumina ochilor ei și pe fiul acesteia… Era plin de ură
sufletul acela ce nu știuse nicicând urî. Ridică mâinile spre cer
cea peste care se prăvălise tot cerul și acum avea senzația,
convingerea chiar, că fusese în zadar încrederea ei oarbă în
forța divină! Dar nu, nu o lăsă Dumnezeu, își reveniră ca
printr/o minune și mama și pruncul ei. Cordonul ombilical, cel
care făcuse transferul de energie, de viață, de la mamă la puiul
său legase strâns gâtul micuțului neajutorat. Asfixiase acea
plăpândă viață, viața! Avea să afectase, suferința din timpul
nașterii, iremediabil, existența fiului Catalinei și ea, ca medic,
știa bine asta…

Puiul lor, Ionuț, o nefericită ființă, un destin cu aripile

frânte, foarte probabil datorită nașterii dificile, ceea ce ar fi
trebuit evitat dacă propriul său tată, ființa care ar fi putut ajuta

163
nașterea, nu ar fi fost cuprins de fiorul dragostei, pentru a câta
oară, Doamne... Savurase moment după moment alături de
Lina, în acele clipe atât de grele pentru familia sa, bărbatul
cuceritor…

Domnul nu-i schimbase în bine soarta Catalinei; se

înălțau din pieptul ei rănit, lacrimile, către ceruri ; un cod al
onoarei călcat în picioare de cuceritorul Anton contribuise
considerabil la prăpădul din viața lor de acum.

Și natura părea tristă; de unde până atunci Luna

trecuse calmă și caldă printre gratiile frunzișului, acum se
ascunsese să verse lacrimi de durere pentru familia ce se
destrăma, sub ochii ei neputincioși. Se/ ntunecase cerul și
vântul vuia tot mai tare.

Ceruse parcă, ultimativ, Cerului, bătrâna Ană, să dea

viață puilor ei, Catalinei și fiului acesteia abia născut, și
Domnul îi dovedise că există; reveniră la viață,
neputincioasele vieți aflate în ghearele morții...

Un adevărat test de etichetă fuseseră acele momente

pentru tatăl în care nu se dezvoltaseră sentimente paterne.
Și dac-ar fi vrut, nu mai putea ajunge acolo, sub acoperișul sub
care soția lui adusese pe lume micuța ființă ce purta sânge din
sângele lui în vene. Toate stelele de pe cer se ascunseseră
îndurerate, după o perdea groasă de nori, atât de repede; se
răfuia cerul cu toate cele pământene, cu pământul care-l ținea
pe ingratul tată… Un dezacord de proporții uriașe între
atitudinea de totală indiferență a bărbatului și accepțiunea
Celui de Sus față de el. făcea să vuiască natura; plângea alături
de cele două femei disperate și neputincioase, cerul; deplângea
răsplata primită de omul atât de devotat-Catalina, mama ei,
prea buna Ană...

164
 Ploua foarte tare afară. Răzbătea în salonul durerii în
care zăcea mama epuizată, zbuciumul apei, înlăcrimații ochi ai
Celui de Sus erau alături de sufletul femeii pe care soarta o
lovise din nou… Copilul era în continuare vânăt. Din pieptul
lui neputincios reușea să iasă doar un scâncet slab…
Experiența de viață a Anei îl adusese pe linia de plutire. Îl
fricționase, îi încălzise, îi curățase gurița și năsucul. Trăia ! Nu
cunoscuse bucurie mai mare, bătrânul suflet care cunoscuse,
deja de foarte multe ori, gustul acru al înfrângerii…
Crescuse, Ana, împreună cu soțul ei ale cărui minți
rătăciseră în cele din urmă, sute de copii, dar nu văzuse,
niciodată, nici o naștere-veniseră toți gata făcuți, acolo, sub
aripa lor... Învinsese, acum, în fața morții, bătrâna inimă, dar
gândul la copilul ce venise pe lume atât de bolnav o
îngrozea…

O chinuia și pe Catalina teama de evoluția ireversibilă

către lutul ce ne-nghite pe toți, teama pentru viața ei în ideea
că fiul său, acel rebut al naturii, neputincios și singur, nu va
rezista și, mai ales, nu va învinge în fața vieții! Tânăra mamă
căzuse la podea- cea a existenței ei triste; fusese lovită cu
bocancul de cei pe care/i ajutase atât de mult...

Soțul nerecunoscător nu fusese interesat să participe la

momentul acela când fiul său avea să iasă la lumina zilei, deși
așteptau din moment în moment tocmai acest lucru, și el era
singurul om capabil să intervină chirurgical, din orașul acela al
lor; Anton era ocupat, angrenat într-o relație amoroasă care-l
ținea atât de departe de familie, ocupat cu fosta lui concurentă
pentru locul unu pe podium în sufletul Catalinei; da, ei, cei doi
păgâni , se aflau în cursa spre plăcerea trupească tocmai atunci
când prietena lor de suflet era chinuită de durerile facerii, când
lupta pentru viață…

165
 Ana, sufletul fără de pereche, suplinise pe ingratul soț
și tată călător pe tărâmul fericirii, dar pe care, gândea ea, omul
atât de pătruns de credință, viața nu-l va lăsa să găsească,
nicidecum, împlinirea…!
Din păcate venise pe lume un suflet care nu va avea
vigoarea să se apere în fața vicisitudinilor vieții, un adevărat
rebut al naturii... Nașterea fusese tare dificilă, copilul se
asfixiase, realmente, în trupul mamei. Catalina era medic și știa
bine asta... Era epuizată; adormise , în ciuda furtunii care se
dezlănțuise în natură și-n viața și-n sufletul ei...
Și cerul era pietrificat de-atâta durere-un copil bolnav ,
un soț infidel, o prietenie călcată în picioare... Se zbăteau
copacii, șuiera vântul, vuia natura, afară, de mila celor două
ființe atât de greu încercate. Se alătura,zbuciumul ei,
zbuciumului lor…

Anton întorsese spatele trecutului. Avea acum o nouă

viață, una care adusese cu ea sentimente noi, nebănuite...
Lina arăta extraordinar, o frumusețe greu de ignorat, un om
animat de o dorință de viață de nedescris... Se răzbuna sufletul
femeii ce nu cunoscuse lumina atâția amar de ani, tocmai
pentru că natura greșise formula reacției din care rezultase ea,
omul cu atât de multe deficiențe, la care-i fuseseră refuzate
atâtea plăceri ale vieții, în întreaga sa viață... Trebuise să se
mulțumească să simtă totul prin filtrul sufletului ei pereche
până mai ieri, al mamei sale adoptive -Catalina... Îi luase
acum totul prietenei sale, acea Lină neputincioasă până nu de
mult; călcase peste cadavre, pentru a/și atinge scopul, se
răzbunase pe natură și viață, acel suflet meschin...

Vara , cu toate încântările și aromele ei ce se-nălțau

din adâncuri, stârnea în cele două suflete care se descoperiseră
acum, după zeci de ani, pasiuni de nedescris. Erau tare fericiți

166
în cuibușorul lor, pe malul râului ale cărui unde plângeau
destinul celor doi rămași acasă-mama și fiul ei, ele martori
tăcuți ai iubirii interzise a celor doi amorezi. Rafinamentul
Linii, al ființei aceleia care renăscuse din cenușă, era grăitor.
Se finisau cu fiecare zi calitățile ei, aspectul sau estetic
cunoscuse o ascensiune neîntreruptă de când lumina și culorile
lumii acceptaseră să pătrundă și/n sufletul ei…
Aici, în mijlocul codrului care le ocrotea dragostea-un
covor verde-o poiană a lor și numai a lor.. Le poleia Luna
trupurile înfierbântate de amor, îngâna frunzișul melodii de
neuitat, în acea uitare în care se adânceau fugind de realitate și
de datoria lor morală; plângeau îngerii Domnului în care
păgâna femeie nu crezuse nicicând, de mila celei care-i ajutase
din răsputeri, pe ei amândoi, și a fiului nedemnului tată
îndrăgostit…
Plângea amarnic sufletul apei din boabele de rouă în
poienița aceea care, involuntar, era gazda celor doi, cei care/i
dăduseră ultima lovitură Catalinei, lovitura de grație a
destinului ei…

Natura crease cuibușorul acela de nebunii al

amorezilor; cădea din înalturi apa minunatei cascade, pe
pământul acesta al durerii; ocrotea, fără de voie, sufletul ei,
iubirea lor... Aici se consuma plăcerea carnală, pe covorul de
smarald al ierbii, sub cerul liber - un confort de miliarde de
stele, pentru meschinele lor suflete …
În spatele cascadei, un mic lac, o acumulare de apă,
liniștită, cu nuferi albi și o simfonie de nedescris, a unei
orchestre care prindea glas la lăsarea serii, le chema pașii celor
doi, îi îndemna să lase în urmă toate îndatoririle pământene, pe
nerecunoscătorii aceia care acceptaseră adulterul, pe tatăl în
care nu se dezvoltase dragostea paternă …
Plecau târziu, în zori, fascinați de toată splendoarea
naturii, de puritatea infinită a boabelor de rouă; plângeau,

167
parcă, ai nopților ochi; aminteau, cristalinele lor adieri, despre
tristeți și regrete, despre durere și patimi, dar ingratele lor
suflete, îmbătate de amor, vedeau doar frumusețe în aceste
lacrimi coborâte din ceruri... Nu gândeau nicidecum la
datoria lor morală. Era de-ajuns sclipirea unei stele să aprindă
flacăra iubirii în trupurile lor care cu siguranță erau ocrotite
de Lucifer...

Aveau să influențeze, la modul negativ, canoanele

frumuseții, imoralii Lina și Anton, în ciuda aspectului lor
splendid... Oferiseră Iadului sufletele lor păgâne, ignorând
tristețea fără de margini din sufletul Catalinei, își vânduseră
sufletul Satanei, ingrații aceia doi…!

Fiului lui Anton, pe care îl părăsise, pentru a cărui

viață lăsase aceeași variantă - cea a chinului și a oropsirii, încă
lupta să trăiască. Se adapta greu la viață plăpânda ființă.
Vedea cu ochii minții, Catalina, lumina promițătoare de la
capătul tunelului, pentru micul ei pui, a speranței pentru viața
lui, dar înțelegea că este iremediabil pierdut , din punct de
vedere al inteligenței; cea care reda admirabil candoarea și
smerenia vieții, Catalina, simțea că nu mai poate lupta, pentru
viața ei și a lui… O întrista doar gândul la viitorul acelui rebut
al naturii, fiul ei neputincios și bolnav, care nu va reuși
nicicând, prin forțe proprii, să dea piept cu viața…!
O noapte de foc puse iar la grea
încercare cele două plăpânde vieți, mama și fiul ei…Ruga
cerul, la căpătâiul lor, bătrâna Ană, să/i redea vieții, să/i țină în
viață!

Căldura luminii din zori dezmorți sufletele

îndrăgostiților ale căror vise și dorinți se contopiseră cu verdele
crud al ierbii ce le acceptase dragostea, acolo, pe malul lacului
de o frumusețe inegalabilă; suferise și natura sub imensitatea

168
adulterului lor, în chiar noaptea aceea atât de grea pentru
Catalina a lor, pe care-o lăsaseră uitării, în care boala se
cuibărea tot mai mult, cu fiecare clipă... Era tare trist afară;
norii deznădejdii ce acoperiseră fără/ ncetare pe cei lăsați în
brațele reci ale tristeții, soția și fiul lui Anton, întunecau acum
și partea aceea de lume, lumea celor doi nerecunoscători …

Nu-și puteau reprima setea de viață, cei pentru

care viața oferise o a doua șansă, pentru care existase o
alternativă la drumul ales... În cristalinele boabe de rouă, în
lacrimile acelea ale zării, sufletele nedemne, amorezate,
însetate de dragoste și frumos, vedeau bucurie și splendoare.
Vedeau în tot și în toate, ființele îmbătate de iubire care
primiseră o nouă șansă la viață, ingrații tineri, farmecul vieții.

Se posomorâseră a nopților surâzătoare stele; dădea

să se stingă, parcă, lumina lor, în concordanță cu cele două vieți
greu încercate de viață în acele momente, sub imensitatea
durerii … Catalina și fiului ei erau încă pe buza prăpastiei
existențiale. Sufletul ei nu știa de ură; nu lăsa să se nască în el
controverse și disensiuni, omul atât de pătruns de credință; nu o
încerca niciun sentiment vizavi de cei doi, care sfidau legile
moralei creștine. Avea nădejde în Dumnezeu; o încredere oarbă
în Cel de Sus o ajuta să rabde, să reziste tratației , modului în
care se comportau cu ea cei doi datornici, cei doi păgâni... Nu,
nu îi ajutase contra cost, ea fusese totdeauna în slujba binelui,în
slujba vieții, ea avea convingerea că Dumnezeu trebuie să/i
îndrepte, nu să-i pedepsească pe cei care greșesc față de
semenii lor și se ruga , așadar. pentru aducerea pe calea cea
bună și pentru iertarea păcatelor lor, de-o putea Domnul să-i
ierte...!
Catalina spera cu toată ființa că bunătatea și liniștea ei
interioară vor ajuta ca lumea să devină un loc mai bun. Un
punct sigur de decolare, de pornire spre raiul ceresc , își asigura

169
sufletul ei curat… Se fărâmița viața ei, a omului de esență
divină , sub presiunea timpului și a durerii.

Făcuse un pas mare, în lateral, omul de știință,

semizeul Anton care renunțase să studieze și tocmai pentru că
renunțase să studieze și își abandonase sufletul în brațele
Satanei; un fulger viața îi luminase, cel al iubirii, îl încântase
cu orbitoarea lui sclipire, dar va aduce focul iadului, cu sine,
încălcarea poruncii divine, adulterul acela, dragostea lui de
ocară, cea pentru Lina… Neiertătorul timp sorbise, parcă,
strălucirea progreselor lui în biologie, tocmai pentru că
abandonase totul, în favoarea noii iubiri și că greșise vieții, el
făcuse să slăbească sclipirea aurului din medaliile pe care le
primise răsplată pentru cercetările și cuceririle lui în materie de
știință!

Anton era personajul, omul, tatăl care acceptase să fie

tutelat de erotism, de demonul acestei atât de pământești
calități sau dimpotrivă... Tatăl fără de sentimente, soțul
nerecunoscător continua să-și ducă existența ca un crai, să
huzurească, să-și trăiască viața din plin, în drumul său ce se
îndrepta, inexorabil, spre hăul care-i înghite pe cei care
acceptă să trăiască în păcat .
Cerea iertare veșniciei, probabil, Anton, cel crescut
cu frica de Domnul. Era un muritor și trăia viața la maxim,
cerându -i să lase existența lui efemeră în slujba iubirii, a
dragostei aceleia care sfida regulile moralei , a păcatului care
va duce cu siguranță, în abis, tot ce/i al lui... Anton iubea și
asta-i dădea aripi să se înalțe deasupra norilor groși ai
trecutului lor… Satana îl ispitise și-l ispitea , încercase să-l
prindă în jocul ei murdar și el acceptase...!

Lina lăsase totul în urmă. Era tot mai frumoasă.

Mușca acum mâna celei care n-o lăsase să piară. Dumnezeu

170
fusese cu adevărat, din totdeauna, veriga lipsă din existența ei,
ea care venise pe lume într-un loc atât de aproape de cer, la
poarta casei Domnului, refuza să știe de El...
Invadează Satana, pe nesimțite, tot cuprinsul minții
și al sufletului celor care acceptă să se închine ei…!
Rafinamentul culorilor, lumina care reușise să
pătrundă și/n viața Linii, făcea ca sufletul ei orb să
strălucească, sufletul ei care fusese scăldat în întuneric să
regăsească drumul, dar faptele ei josnice vor duce spre Iad
fericirea, a tuturor zilelor ei rămase... ! Ea se dovedise a fi
prototipul egoistului, al acelei lumi demonice… Lina era, cu
siguranță, tot ce avea ea mai abject. Sufocau, amintirile,
sufletul ei păgân dar iubirea , cea care/i făcea toată ființa să
vibreze atât de puternic, îi dădea puterea să le/alunge… În
cursa pe verticală, în ascensiunea spre binefăcătoarea lumină a
lumii, sufletul avid de căldură și culoare al Linii uita de
omenie... Un cânt al bucuriei se ridica spre ceruri din inimile
acelea care călcaseră în picioare regulile moralei . Aveau să ia
drumul pierzaniei. Dumnezeu să-i piardă din ochii lui pe cei
doi păgâni pământeni care aduseseră atâta nefericire în
orfelinatul acela al lor.. .

Natura oripilată dădu o primă lovitură cuplului îmbătat

de amor; ca din senin o ploaie veni să avertizeze și să
descurajeze acea iubire a lor de ocară, dar dragostea le dădea
aripi să zboare și să viseze și furia dezlănțuită a naturii fu
pentru ei, iar, un mare prilej de bucurie. Alergară prin ploaie
sufletele acelea de copii care renăscuseră din cenușă, pentru
care miile de picuri în care se dezintegraseră norii ca de
tăciune ai cerului aduceau fără/ncetare speranță și veselie.
Cântau inegalabile simfonii, pentru ei, doar pentru ei, firele de
mătase ale ploii, atingerea lor; oprea timpul în loc vântul ce le
răcorea sufletele, dând măruntului mers al clipelor valoare
inestimabilă…

171
 Le ocrotea adeseori frunzișul dragostea, în delta
aceea mirifică din orașul orfelinatului lor. Dumnezeu, prea
bunul, îngăduia asta... Se răzbuna, acum, cerul…

Chinuise și mai mult, sufletul tot mai gârbovit al Anei,

cel care se pusese în slujba binelui întreaga sa viață, din
momentul în care trecuse într-o altă dimensiune soțul ei, de
când fusese înghițit de abisul din adâncuri; obsesia trecerii
timpului, înclinarea balanței către amurg îi revenea mereu și
mereu în gânduri, dar grija pentru Catalina și puiul ei îi întrista
cel mai tare zilele și nopțile... În împărăția Domnului avea să
meargă cu siguranță nobilul ei suflet, dar aici, pe Pământ,
părea că cel mai întunecos iad îi sorbise secundele rămase…

Catalina, mama atât de greu încercată, era, cu

adevărat, steaua care se stinge încet-încet… Toamna vieții,
anotimpul tăcerii, cu ostilitățile lui, venea înspre viața ei,
extrem de vremelnic... Abia acum trupul ei dăduse roade, și
vlăstarul atât de tânăr și de neputincios a cărui mamă era
sorbită de vârtejul morții, lupta cu viața și pentru viață.
Din pieptul rănit al Catalinei se înălța spre cer
blestemul pentru acea iubire a lui Anton, Lina, ființa de care el
fugise atât de mult timp; mai reușea să/l vadă, totuși, plin de
iubire pe Domnul, sufletul bun al Catalinei, pe Domnul care
oferise vieții ei doar tristeți, care oferise ei,omului fără de
păcat, lacrimi, doar lacrimi…

Catalina evita discuții despre atitudinea celui cu

care împărțise viața, tocmai pentru a nu necăji sufletul bătrân al
bătrânei Ana, pe care o respecta cu adevărat. Ascundea, inima
ei, realitatea crudă... Nu plângea, Catalina, pentru că nu mai
putea nici plânge... Înțelesese de mult că nu mai strălucea,
pentru ei doi, aceeași stea, că nu-i mai încălzea suflarea
aceluiași astru pe ei, pământenii care-și uniseră destinele sub

172
jurămintele în fața Domnului ... Sufletul ei pierdut în negura
vieții era doborât acum de neodihnitele ei întunecoase valuri;
erodase și eroda fără/ ncetare zilele ei scăldate veșnic în
întuneric, comportamentul lui Anton. Târâse în război
sufletele lor doi, El, jumătatea vieții ei... Lunii și stelelor se
ruga prea buna lui soție să transmită îndemnul la rațiune și
demnitate, sufletului înfierbântat de sentimente, de pasiuni,
sălbaticii lui inimi... Se prăvălise pustiul peste ei, peste viața lor
în doi; din înaltul cerului se revărsase fierbinte lavă în cuibul
lor… Se stingeau de durere stelele, sufletele lor de piatră, de
mila ei și a copilului atât de mic de care tatăl său nu vroia să
știe. O sorbea, fără/ncetare, drumul plin de culoare al lumii de
dincolo, pe Catalina.
Raiului ceresc, magia lui, orbitoarea lui sclipire,
atrăgeau tot mai mult și mai mult viața ei atât de greu încercată.

Oricare ar fi fost prețul plătit, nu putea să-i ceară

soțului ei despărțirea, tocmai pentru a avea tată copilul ei
neputincios; accepta să-și ducă singură crucea, în acest infern
de pe pământ în care se transformase de-a dreptul viața lor în
doi. Obstacolul din față îți pare cel mai mare, totdeauna, iar
viața femeii trădate și părăsite nu mai avea forța și vitalitatea
necesare să lupte, să/l biruiască…Ccreștea cu fiecare clipă rana
din sufletul, din pieptul Catalinei sfâșiat între datoria de mamă
pentru micul Ion și de soție a unui soț imoral și nu în ultimul
rând iresponsabil, pe care trebuia să-l accepte de dragul
puiului lor... Plângeau, tăcute amurguri, alături de cea pentru
care plângea amurgul vieții, cea fără de păcat... Tristețea vieții
ei atinsese apogeul, parcă, acum…

Aleasa inimii celui care trădase, Lina, beneficie de

un transplant care făcu să ajungă și la tânărul ei suflet avid de
sentimente, căldura șoaptelor dulci ale lui Anton, iubitorul soț
al altei soții, soțul pe care , cel puțin teoretic, Lina îl împărțea

173
cu cea mai bună prietenă ...Ajungeau acum și la sufletul ei orb
șoaptele Universului… Devenise realitate și acest vis al ei de a
se integra în normalitate; nu mai era o utopie perfecțiunea
pentru ființa care trăise o viață în întuneric; știința făcuse să nu
mai fie de neatins această împlinire de a face să vibreze și
pentru ea sunetele.
Pătrundeau acum,și/n sufletul Linii, dulcile șoapte ale
zării, coloritul și simfonia de nuanțe din jur, infinitele tăceri
ale sfârșiturilor și noile începuturi; auzea înmugurind iarba și
tăcând frunzișul, ingrata Lină; pătrundeau, grație noilor
achiziții biologice, toate bucuriile vieții și/n viața sa. Simțea și
auzea firele de mătase ale ploii, omul care văzuse și citise doar
cu palmele, șoaptele lor, recea lor adiere…
Exista în sfârșit , și pentru ea, un univers
acustic; sonoritatea, vibrația sunetelor punea în
mișcare, și în ființa sa, sentimente fără egal; nu va mai
îmbrățișa întunericul zilele ei și, mai mult decât atât, îi
vor încălzi viața cuvintele și vibrațiile aduse de ele.

O lumea dură și întunecată găzduise sufletul Linii,

până nu de mult. Cursese sânge pentru această victorie în fața
Catalinei, călcase peste cadavre, Lina, dar satisfacția de-a/și fi
împlinit visul nu cunoștea limite, în sufletul ei. Cunoscuse bine
gustul amar al întunecimilor vieții , nemărginirea durerii și a
dorului… Contrastau atât de puternic complexele aduse de
inferioritate, care o însoțiseră necontenit, și senzația
extraordinară a biruinței care/i încălzea acum existența… Își
plânsese visele zilelor ei de culoarea tăciunilor, Lina, dar
răsărise Soarele în existența ei după ce luase de lângă puiul lui
pe ingratul tată Anton, pe bărbatul încântător pe care deschisese
ochii, cu adevărat. Iubea acum viața, iubea tot, omul fără de
simțuri care suferise pentru că trăise necontenit în întuneric.

Copilul Catalinei avea toate atributele unui om

174
integru, dar suferise la naștere.. Se reaprinsese flacăra iubirii
în tatăl său, în ciuda necazurilor ce apăsau existența familiei
lui. Vraja bobului de rouă, luminile din stele făceau iar să
tresalte ingratul lui suflet, deși copilul său mic și neajutorat
avea nevoie de tată.
Sufletul Catalinei, atras tot mai mult și mai mult de
smaraldul curat al morții, de locul unde n/avea
să pătrundă întristarea și suspinul vieții, privea cu atâta
tristețe spre viitorul copilului lor ce urma să rămână singur pe
pământ... Puritatea cântului acelei vieți ce da să se stingă,
tristețile ei, reverberau amarnic în sufletul bătrânei mame, al
Anei.

Jurase Anton, cândva, credință pentru vecie,

sufletului său pereche, dar prezența ei nu-i mai dădea acum
energia pozitivă... Soția lui, îmbătrânită mult înainte de
vreme, sub povara coloritului cenușiu al vieții, nu-l mai făcea
să creadă în steaua lor norocoasă. Viața lor în doi fusese
condimentată abundent cu lacrimi. Repetabila povară a
coexistenței lor luase sfârșit, știa bine asta, sufletul ei părăsit…

Apăruse o nouă stea pe cerul vieții lui Anton; câte

ființe cu suflete tinere și duioase oftaseră după ochii lui, dar el
acceptase acum pe cea care reușise în sfârșit să vadă, cea căreia
lumina lumii îi impulsiona, acum, abia acum, existența,
trăirile.

Contrastul dintre asprimea stâncilor de care se lovise,

stâncile vieții, și delicatețea sufletului Catalinei o făcuse să
cedeze pe ea, ființa care se dovedise atât de puternică.

Dispăruse vălul nopții și din viața lui Anton. Un

strălucitor Soare vedea acum sufletul lui îmbătat de lumină, cea
a iubirii; scânteierea ei feerică îl făcuse să devină un alt om.

175
 Un tăciune de viață fusese existența Catalinei;
privea adesea prin fereastră intrarea în orfelinat; vedeau
grădina, ochii ei ce/abia mai puteau să vadă, cea care marcase
atât de puternic prima filă din noua sa viață, cea de orfan; îi
înfiorau amintirile, zilele rămase; o părăsise vigoarea , pe ființa
aceea înfrântă de viață.

Dădu roade și iubirea interzisă a celor doi oameni

nerecunoscători, Anton și Lina. Înflori și iubirea lor; sorbea
neîncetat din nectarul vieții încă o viță, încă un pui, cel al
Linii… Lina, strâmb creștina, era tot mai frumoasă ; i se
rotunjea abdomenul; născu și ea un copil. Pentru acesta avea
cu adevărat tatăl comun al celor două mici suflete, sentimente;
acesta din urmă era un copil deosebit de frumos-o fetiță
minunată, copia lui fidelă; frumos și inteligent; era speranța lui
de viață, pentru această viață în care greșise și persistase în
greșeală... Celălalt, cel al Catalinei, era bolnav și diform -unul
malformat , un adevărat rebut al naturii; îl contorsiona, viața,
cu fiecare zi, pe măsură ce creștea, pe fiul mic al Catalinei.
Același astru ceresc îi vedea pe toți, aceeași lumină
aurie se cernea peste viețile celor două soții ale lui Anton, dar
în timp ce una din ființe da să se stingă de durere , cealaltă
înflorea de/atâta iubire…

Acum auzea, ființa cu atât de multe imperfecțiuni, cu

siguranță, și lacrimile Catalinei picurând în sufletul ei atât de
curat… Un calvar care -i osândise destinul, o partitură cu
note atât de triste fusese răsplata vieții pentru ființa aceea
care/i răsplătise atât de bine pe toți cei din jur.

Era prea greu de suportat contrastul dintre viața dulce

și liniștită a Linii și cea a Catalinei, chiar dac/am pune în
balanță doar prezentul acesta scăldat în lumină și respectiv

176
întuneric, lăsând deoparte poverile trecutului…

Va cuprinde curând brațele reci ale lutului viața

Catalinei… Avea să părăsească infernul existențial în care
prăvălise, destinul, zilele ei rămase … Va rămâne pe pământul
acesta al durerii, guvernat de Satana, durerea de/a lăsa singur
pe lume puiul ei drag.

Triunghiul amoros avea să piardă o latură, omul care

incomoda, Catalina. Trecuseră cu tăvălugul peste sufletul ei
cei pe care/i ajutase, necondiționat.

Plângeau amarnic și a nopții stele și ai zilei zori...

Neglija totul, tatăl Anton, în viața personală, din perspectiva
primei familii, dar profesional lucrurile mergeau extraordinar.
Mai întâi de toate se aflase de succesul operațiilor primei lui
paciente în domeniul oftalmologiei - Lina, remarcabil progres
pentru întreaga omenire. Primi, biologul de renume, invitație
să lucreze cu medici de vază de pe meleaguri îndepărtate, să
opereze și să experimenteze cu ei . Nu găsi de cuviință să
discute cu soția lui, cea căreia/i jurase credință pe vecie în fața
Domnului de Sus, vizavi de plecarea la sute de kilometri
distanță, pentru o perioadă îndelungată, bărbatul care întorsese
spatele trecutului.

Plecară, în mare taină, cei trei-doctorul în biologie și

noua lui familie. Călătoria fu bine suportată de toți.-copilul lor,
atât de frumos, gânguri ne-ncetat spre noua viață și suportă
bine drumul...
Continente fascinante își deschideau larg porțile în
calea vieții lor.
Doctorul fu primit cu respect și căldură, dar natura fu
extrem de ostilă; cerul fusese acoperit, așa, ca la o comandă, de
o perdea groasă de nori negri-sufletul apei, pustiit parcă, de

177
durerea ce lăsaseră acasă, în orfelinatul lor, de cea provocată
Catalinei de cei doi; tristețea lui dădea să coboare pe Pământ
să le amintească lor, celor care acum zâmbeau vieții, cui sunt
datori... Picurii reci de ploaie deplângeau atitudinea , năvălind
în sufletele și în viețile celor care greșiseră, celor care se
comportaseră incalificabil, clădindu-și dragostea pe nefericirea
celor două vieți pe care viața le trântise, din nou, la pământ-
Catalina și fiul ei... Lăsaseră în urmă trecutul, cu toate ale sale,
dar se întorcea ca un bumerang. Răsplata vieții…
Existența celor trei tineri care descoperiseră America
deveni plină de culoare și lumină, în virtutea succesului
profesional al lui Anton, dar el începu să fie chinuit nu de
regrete, pe care le ținea în frâu prin forța lui ideatică
extraordinară, ci de amintiri...!
Nici soarele nu reuși să pătrundă în viețile ingraților
ajunși pe culmile succesului - se ascunsese de durere, să
deplângă meschinăria acelor nerecunoscătoare ființe pentru
care era suficientă, după toate aparențele, trăirea clipei...!
Un hotel cu multe stele le găzdui sufletele, alături de
multe alte familii ale unor cercetători celebri. Le zâmbea viața,
prin luxul oferit de spitalul care suporta toate cheltuielile
aferente cercetării. Era atât de aproape succesul... Vuia întreaga
suflare a globului. O premieră absolută avea să fie finalizată în
scurt timp- transplantul de creier de la animal la om și de la om
la om. Zeci de ani de trudă erau în spatele experimentului, mii
de transplanturi de la animale din diverse specii... Evident că
scopul final era să poată fii folosite, toată experiența
acumulată, în folosul omului, să fie puse în slujba progresului.
Erau cazuri cu tumori cerebrale, inoperabile, la care le adaptau
un alt creier.
Anton fusese cooptat atât de recent în experiment, el
era, practic, ultimul venit, dar revoluționase cu adevărat nu
doar tehnica folosită, ci toate etapele operatorii. Studiile lui
aduseseră un plus de speranță, duseseră la scăderea

178
extraordinară a complicațiilor postoperatorii. Era regele
declarat al transplanturilor. Îi cereau concursul în multe centre ,
mulți mari maeștri în medicină. Experiența lui clinică uluise
întreg continentul. Jubila sufletul din el, de-atâta bucurie; omul
cu cei mai frumoși ochi din lume, bărbatul extraordinar care
zdrobise sufletul adevăratei sale soții, cel care-și renegase și
neglijase neputinciosul fiu, era pe culmile succesului și
totodată ale fericirii...
Și operațiile Linii fură studiate îndelung . Auzea
acum, femeia care trăise în întuneric și în tăcere atâta amar de
timp și începuse să articuleze sunete. Făcea progrese uimitoare,
țineau pasul cu pașii repezi ai clipei achizițiile ei clinice,
deprinderile ei noi . Se îndepărta cu fiecare secundă, de
apartenența la regnul animal, de până mai ieri, preafrumoasa
Lină…

Avu loc premiera operatorie, premieră mondială- un

copil cu o tumoră gigantă, care cuprinsese mare parte din
creier; primi cealaltă jumătate de la un pacient tânăr, care
suferise un accident, pe care/l ceruse moartea în regatul ei.
Multe microscoape, multe pense chirurgicale, multe suflete
pentru care stătuse în loc timpul-băteau inimile lor în ritmul
secundelor câștigate de viața transplantatului.
Copilul căruia-i dădea, până mai ieri, ocol moartea, la
doar câteva ore după operație, zâmbea vieții și gazda spitalul
în care recorduri medicale fără precedent aureolaseră clipele
operatorii atât de mult așteptate de întreaga omenire, mulțumea
cerului pentru reușita medicală extraordinară. Înjumătățiseră,
procedurile lui Anton, timpii operatori, scurtase, experiența lui,
chinul pacienților și mărise mult rata succesului.
Trecură și dincolo de ocean, înapoi acasă, veștile
despre marele biolog crescut la orfelinat, ajunseseră și la
sufletul Anei, dar, deși râdea de fericire jumătate din ea, îi
plângea sufletul pentru cealaltă jumătate, pentru soarta soției

179
lui pe care o abandonase fără de regrete și care acum era pe
patul de moarte, îi plângea sufletul cu gândul la copilul lui
suferind, abandonat în brațele deznădejdii..

Catalina nu muri, deși astea erau previziunile. Ascultă,

Domnul, ruga Anei ; reuși sufletul ei să se înalțe peste iadul
acela de zvârcolire care devenise viața lor și peste chinul bolii .
Trebuia să trăiască pentru copilul ei, de dragul lui... Repetabila
povară a vieții ei nu luă sfârșit, dar îi aducea bucurie gândul la
ființa aceea mică și neputincioasă care avea nevoie de
mamă…! Nu fu chiar așa de greu. Viața compensă, ajutând
situația dificilă. Mai întâi de toate, se implică foarte mult Ana,
cea care fusese personificarea biruinței și, nu în ultimul rând,
Domnul…
O carte de inimă de neagră, pentru prea buna Catalina,
în această lume nedreaptă și sordidă. E uimitor că răul
supraviețuiește, încă, în această lume stăpânită de Dumnezeu,
care e doar bucurie și speranță, că admite, Domnul de Sus să
ajungă pe pământ atâta durere, cum ajunsese la sufletul ei
curat. E îngrozitor că el, Anton, omul crescut cu frică de Cel de
Sus întorsese spatele trecutului și îndatoririlor morale, îndoliind
zilele și nopțile soției sale...

Multe, extraordinar de multe reușite purtară marca

biologului de peste ocean, și veștile veniră acasă, în orfelinatul
durerii, fără încetare. Copilul Linii creștea într-o atmosferă de
familie extraordinară. Lumina și viața lui, de bună seamă,
succesul tatălui său. Locuiau în același hotel de lux, de când
sosiseră pe acel continent atât de promițător, dar călătoreau
mult, în toate zonele globului unde era solicitat experimentatul
biolog. Dicția Linii era tot mai aproape de normalitate. Firesc
ar fi fost să învețe și să ceară iertare, meschinul ei suflet, acum
când ajunsese și ființa ei om între oameni, nu Catalinei, pe
care o scosese în afara amintirilor, ci înaltului Cer care făcuse

180
adevărate minuni pentru existența ei, dar acesta nu exista în
mintea și sufletul acelei ființe orgolioase și reci, care părea că
se contaminase cu aroganță de la soțul ei…

Ana parcă se micșora tot mai mult, sub povara vieții,

dar continua să lupte pentru cei doi pui ai săi, neputincioși.
Creștea și fiul Catalinei, dar se măreau și diformitățile lui, iar
ea rezista eroic în fața bolii, de dragul celor două ființe care-o
țineau în viață...

Operațiile extraordinare și succesul aferent îl făceau

pe Anton să fie o ființă extrem de ocupată.
Viața se răzbună când se aștepta mai puțin; o nescrisă
lege a firii ținu, parcă, morțiș să arate celor doi ingrați că nu
suntem singuri pe pământ. Veniră săgeți de pretutindeni spre
sufletul lor. Lina se îmbolnăvi; începu să tușească zgomotos,
tot mai zgomotos...! O tuse seacă. Nu-i găsi nimeni leacul, pe
tărâmul acela de vis al lor, cel care le dăduse senzația
extraordinară că o pot lua de la capăt, fără regrete și
repercursiuni, acolo unde știința părea că merge cu pași repezi
spre perfecțiune... Cea care se luptase cu imposibilul, abdica
acum în fața unui dușman necunoscut care o măcina, rapid,
fără-ncetare. O respirație zgomotoasă și ineficientă o făcea să
fie când palidă, când foarte roșie. Se îngroșa gluma. Deși
pentru cariera lui Anton era o perioadă foarte importantă și o zi
așișderea, fu nevoit să anunțe că nu va putea opera.
I se agrava starea Linii. Îl rugă pe iubitul ei soț al
altei soții să se întoarcă acasă. Îi era dor de punctul zero al
existenței sale ...Se stingea ca o lumânare, viața Linii. Treceau
greu clipele și fiecare aducea tot mai multă durere... Ceru să se
îmbarce imediat, pe drumul de întoarcere; era albă ca de ceară,
Lina. Aparatul de zbor nu putea să se înalțe, să plece la drum.
Se dezlănțuise furia cerului, a naturii… Suportă greu, Lina,
transportul; acolo, sus, aproape de cer, aerul rarefiat nu-i era

181
suficient; acolo, atât de aproape de Dumnezeul pe care-l
renegase întreaga viață, nu era nimeni să-i întindă mâna... O
noapte nesfârșită, un tăciune deveni viața Linii ; zilele
femeii care greșise atât de mult păreau să facă trecerea spre
marea trecere...

Copilul ei era consternat. În ciuda vârstei înțelegea

ce-avea să vină în viața lor, câtă durere va aduce această
nereușită a mamei sale în fața bolii... N-avusese aurul lor
trecere-n Rai- tot luxul și toată fericirea adusă de laurii victoriei
nu fuseseră de-ajuns s-o protejeze de boală pe femeia aceea
pentru care nu existase , niciodată,un dumnezeu...
Îi curgeau lacrimile, involuntar, bietei ființe mici,
văzându-și mama bolnavă; ea, cea care ar fi avut menirea să-o
apere de vitregia sorții se îndrepta, inexorabil, spre o altă formă
de viață… Privea neputincios marele doctor în biologie; îi
rupea sufletul suferința celor două ființe atât de dragi lui ...
Coborâră printr-un strat dens de nori, în acel zbor al
lor; cerul plumburiu fu luminat, de-odată; un fulger zgomotos
și o ploaie rece căzu peste sufletele lor înmărmurite de durere.
O mașină îi aștepta , undeva, departe... Nu mai putea
nici plânge, îndoliata mamă, Lina... Se coborâse parcă Iadul,
pe Pământ, în întâmpinarea păgânelor lor suflete... Mult timp
nu se auzi decât tânguiosul glas al vântului. Nu reușea să
părăsească, sufletul Linii, această lume... Cu o ultimă sforțare
ceru să o vadă pe Catalina. Spintecau amețitoare fulgere
pustiul de deasupra lor în care se transformase cerul, vuia
vântul și gemeau plopii ce străjuiau drumul...
Ropotele cascadei le aminti că sunt foarte aproape
de sufletul care le fusese pereche, lor doi, rând pe rând, lor, cei
care îl răniseră deopotrivă...

Chiva, cea care-și recunoscuse păcatele și se

lepădase de Satana, reușise să-și crească puiul, acolo, la

182
mănăstire; el ajunsese la maturitate; un suflet nobil pătruns de
credință devenise fiul femeii care/și vânduse trupul și/și dăduse
sufletul în mâinile Satanei, în tinerețea ei...
.
Se înălțase și ea la ceruri, într-o bună zi, zdrobită de
boală și remușcări. Își chemase fiul, atunci când ultimele puteri
dădeau să o părăsească și-i mărturisi cine este tatăl lui și unde
trebuie să ceară ajutor…
Nu fu deloc ușoară nici viața lui Chivu. Era, acum,
un tânăr debusolat care crescuse atât de departe de lume, dar
aproape de Cer… Nu se mai despărțise nicicând de locul curat
de sus în care-și găsiseră adăpost și echilibru sufletele lor doi.
Nu mai coborâse niciodată în oraș, de/atunci, de când își pusese
și el viața în slujba Domnului; văzuse atât de puține chipuri...
Doar ei doi rămăseseră în mănăstire. O dădu lutului pustiu pe
propria sa mamă, așezând trupul ei purificat de remușcări în
mormântul pe care-l săpă cu propriile mâini și pe care-l udă cu
lacrimi copilul ei din flori… Plantă brazi peste amintirile și
trecutul Chivei, peste viața maică/sii.

Coborî fiul Chivei în oraș, la orfelinatul în jurul căruia

gravitaseră viețile copiilor Anei și ai lui Ion.

Aduseră, aici, la îndemnul Anei, resturile din viața

Chivei; în salonul imens al orfelinatului; așezară la loc de
cinste, pentru pomenire, resturile din viața ei,...

Plângea, din nou, cerul, pentru cei doi răniți, rămași

acasă, lăcrima natura de mila Catalinei și-a fiului ei.
Ascultă, Catalina, limba clopotului care bătea acum în
cadența pașilor tăcuți ai Chivei, clopotul ultim, cel care avea s-
o acompanieze și pe ea în marea trecere .

183
 Alternase, Catalina, în această reminiscență a
existenței ei , între somn și veghe, între bucuria de-a merge în
locul unde nu-i întristare și suspin și durerea îngrozitoare de-a
se despărți de puiul ei drag... Îl chemă pe Dumnezeu, pentru a
câta oară, Doamne, în ajutor, neputincioasa mamă, pentru
neputinciosul ei fiu, să nu/l piardă Dumnezeu din ochii lui…
Se înălța, încet-încet, din trupul ostenit și
gârbovit înainte de vreme al Catalinei, sufletul, spre
cerul înalt, spre neputinciosul cer... Fusese un înger pe
pământ și-avea să se-nalțe spre locul menit celor fără de
păcat, lăsând trupu-i pământului nesățios, lăsând
viermilor desfătarea...

Agoniza, ființa fără de păcat care primise nedreaptă

răsplată; devenise fluidă granița dintre viața celei care fusese
Catalina și moarte; cea care făcuse să învingă forța binelui
fusese aureolată de succes, dar ce folos acum când avea să/și
lase singur pe lume puiul plăpând?
Va rătăci pe căi străine, sufletul celei care nu
cunoscuse biruința, ci doară durerea, regretând despărțirea de
acel Anton în miniatură, plămădit de trupul ei; își trăise viața în
suspine, nefericita Catalină, iar acum regreta că trebuie să
predea ștafeta nefericirii micului ei pui ce-avea să rămână
orfan... Nădăjduise, zadarnic, să/nvingă necruțătoarea moarte...
Fusese un înger pe Pământ și-avea să se-nalțe spre
locul menit celor fără de păcat, lăsând pământului nesățios
trupul ei ostenit, aducând viermilor desfătarea. Săraci sunt cei
care nu visează și dezamăgiți cei care nu/și împlinesc visele ;
în viața Catalinei învinsese întunericul… Se deschisese
pământul să-nghită și trupul ei, negura veșnică.
Reuși sufletul Catalinei să se-nalțe peste iadul ce
fusese viața ei… Căzu încă o stea- steaua ei și ea se duse spre
poarta celeilalte lumi, să întâlnească fericirea veșnică, acel loc
de unde are să vegheze asupra existenței fiului său. Nu reușise

184
Soarele, nicidecum, niciodată, să pătrundă în viața lor...
Lăcrima, melancolică, Luna, , pe fundalul cernit al
nopții aceleia de jar în care căzuse steaua Catalinei... Noaptea
veșniciei , blestemata noapte, sorbise cu nesaț zilele ei; se
lăsase în zbor peste trupul său chinuit de viață, răpind-o vieții.
Era frumoasă ca de ceară cea care avea să se contopească cu
lutul, cea pe care o ceruse viața de dincolo de vieți... Se duse la
ai ei, ne-mpăcată… Se înserase de-odată; părea că regretă și
lumina zilei vremelnica ei dispariție, inevitabila trecere, dar
atât de timpurie… Cânta un cânt de laudă morții, întunericul ,
negura nopții; câștigase pariul cu viața întunecata moarte.

Căzuse steaua de pe cer- steaua Catalinei, în

momentul în care Anton îndeplinea ultima dorință iubitei sale,
aceea de-a o aduce să ceară iertare celei care o ajutase,
necondiționat… O aduse în casa Catalinei pe actuala sa soție;
o aduse pe brațe, soțul prietenei sale... Atinsese apogeul
splendorii, trupul Linii, dar ce folos?.... Se stingea și ea
văzând cu ochii.
Catalina a ei oricum nu mai era… Devenise o stea în
ceruri, devenise o adiere; partitura destinului făcuse ca acea
steluță de pe pământ să devină o stea căzătoare, o stea
călătoare a cărei rază trecuse, parcă, peste viețile celor rămași
să deplângă acum pierderea ei... Închisese ochii, duioasa Ană,
pentru a nu vedea scena, pentru a nu o revedea pe Lina.

Respinsese realitatea, Anton, dar coșmarurile nu-i

dăduseră pace, adevărul făcuse să aibă nopți albe, se întorcea
împotriva lui Universul întreg... Obsedant revenea, acum, în
visele sale, dispariția luminii de la capătul tunelului...

Ana era înmărmurită; cerea moartea și cea de-a

treia fiică a sa; pieri sub sabia necruțătoarei morți și Lina,
acolo, sub ochii lor; o privea de sus sufletul Catalinei. Puiul

185
mic al acesteia, rodul adulterului, fetița aceea minunată, săruta
mâna mamei care-o crescuse...

Nu mai era nimic de făcut. Luminița din viața lui

Anton, aceasta din urmă, care luminase atât de puternic, se
stingea și ea cu fiecare clipă...

Trei sicrie, unul lângă altul, florile Anei, secerate de

gerul sorții; aveau să fie înghițite de lutul în care ne întoarcem
cu toții... Trei într-un mormânt...

Rezistase, în schimb, floarea care-o însoțise pe Lina și

păpușa ei din zdrențe, pe care le îngrijiseră Ana și Catalina; ele
rămăseseră pe pământ; toate celelalte se făcuseră scrum...

Ana se simțea datoare să-și ducă mai departe crucea, în

avantajul celor trei copii ai copiilor ei care aveau să fie,
deopotrivă, prieteni și dușmani...

Se detașase , Anton, de colegii de breaslă; succesul îl

propulsase în fața tuturor. Câștigase competiție după
competiție; cuvinte de mare preț pentru profesionalismul său,
în fiecare zi, pe buzele tuturor, dar omul Anton pierduse ...
Fugise de trecut, dar îl prinseseră din urmă amintirile... Îi
arătase ,Domnul, drumul spre succes, dar nu găsise pacea
interioară după care tânjea, acum când viața îi oferise o a doua
șansă... În ghilotina justiției divine își găsiseră sfârșitul și
visele lui, ale soțului nedemn care lăsase totul în urmă... Se
întorcea în gânduri, adesea, dar era puternic. Nu regretase nici
un moment alegerea făcută, și nici nu se temuse de
consecințele îngrozitoare, inerente... Geamătul celor două flori
neputincioase, lăsate acasă, Catalina și fiul ei, nu reușise să-l
sensibilizeze, după cum nici teama de răzbunarea divină...
Lina nu înțelesese niciodată noțiunea abstractă de

186
dumnezeire și, în consecință, călcase peste cadavre, jucase în
picioare demnitatea umană, dar el, fiu de țăran, el care crescuse
cu licărul nădejdii în Dumnezeu în suflet, el care-și sprijinise
visele pe ideea existenței acestei ființe divine, atitudinea lui era
nu doar regretabilă, ci și impardonabilă... Fragilă fusese pacea
din sufletul său și atât de scurtă... Acum, când baloanele de
săpun, când iluzoria fericire dispăruse, acum, rămas singur în
fața greutăților vieții, cedase nervos.

Lina, cea care nu admisese existența unei ființe

supranaturale, nici chiar după ce imposibilul devenise posibil,
nici chiar când lumina și sunetul își făcuse loc în ființa ei, nici
chiar când vibrația culorii reușise să încălzească și spiritul ei,
se stinsese și ea și asta declanșase acum prăpădul în viața
soțului ei .
Reflectase totuși, cu voce tare, atunci când câștigase
pariul cu imposibilul sufletul ei îmbătat de fericire, mulțumise
cumva cerului pentru incredibila realizare anatomică și
funcțională , pentru succesul extraordinar. Recunoscuse, atunci,
că omului îi e dată de Sus energia pozitivă a biruinței , dar
uitaseră amândoi, păgânii, de astea toate, fascinați de
rezonanțele succesului și de iubirea lor…

Nu, nu o iubise nimeni, niciodată, pe Lina, în acel

orfelinat care o ajutase să ajungă la maturitate! Beneficiase de
ajutorul necondiționat al Catalinei . Simțise antipatia pe care o
declanșa, de când era un ghemotoc de copil, și învățase că
trebuie să treci cât mai neobservat ca să nu suporți consecințe,
așa că ea era totdeauna în colțul diametral opus în timpul
desfășurării oricărei acțiuni și totdeauna accepta ultima jucărie
, accepta tot ce refuzau alții. Da, nu i se simțea prezența ,
niciodată . Abia de-i știau numele și de-i reținuseră chipul,
ceilalți confrați din orfelinatul durerii, ochii aceia în care nu
reușise să pătrundă binefăcătoarea lumină a lumii.

187
 Își ascundea lacrimile amare sufletul pustiit de
durere al credincioasei Ana, gârbovit de vreme și dureri.

Își pierdu mințile, eminența cenușie a biologiei

mondiale. America rămase în urmă-un vis frumos care
devenise realitate pentru atât de scurt timp...

Cei trei copii ai lui Anton semănau extraordinar;

puiul Catalinei nu reușea să-și poarte trupul-două roți mari
făceau oficiul picioarelor sale neputincioase... Avea zâmbetul
Catalinei și, tocmai de aceea, tatăl său, extraordinarul om de
știință, în nebunia lui, îl respingea, în ideea reproșului adus de
mama acestuia, de Catalina, de acolo, de Sus...

Erau toți trei copiii lui Anton, cu cele trei femei din
viața lui
Chivu, îi luă pe toți la mănăstire, sus, acolo, atât de
aproape de cer, pe frații săi și pe Anton care își pierduse
mințile. Se mai reabilită, omul de știință, sub influența
benefică a purității divine; se călugări; sluji, zilnic, Domnului
de Sus, de care uitase, păgâna lui inimă…

188