Crăciun Puiu Liliana Voichiţa

MARIA VLADIMIRESCU
MARIA VLADIMIRESCU
 MARIA VLADIMIRESCU
I

Aflaseră toţi din Vladimir de nunta Magdalenei-

frumuseţea declarată a satului, cu Marin al lui Murărescu;
vestea se dusese repede. Tanti Veta, o femeie vânjoasă, cu
obrajii netezi, rozalii şi lucioşi, apreciată ca cea mai gospodină
din sat, cea mai ştiutoare, mai pricepută, fusese vectorul
principal al informaţiei, ca-ntotdeauna .Cu ea se sfătuise
nevasta lui Fane, mama fetei, în legătură cu nunta; Veta afla
prima totul, apoi discuta cu prietenele ei, pilonii acestei
ierarhii a cumetrelor, care constituiau vectorii secundari ai
informaţiei - femei de cuvânt, pe care le unea o prietenie
trainică, nedisimulată . Nu, ele nu distorsionau niciodată
realitatea, după cum susţineau sus şi tare, atât pentru a nu-şi
pierde onoarea şi credibilitatea, cât şi pentru a nu o pune într-
o situaţie proastă pe cea care prezida, invariabil, şedinţele lor
lungi de Radio Şanţ-Veta. Ele spuneau la unul şi altul, pe care-
i întâlneau pe drum sau la care mergeau în vizită ,neinvitate,
ce se întâmpla la fiecare în casă , în casele altora, evident .
Modificau puţin, doar puţin, ca să n-aibă păcat, inserând,
fiecare, impresii personale,considerându-le, din start, unanim
acceptate şi, astfel, metoda lor de difuzare liberă a presei reuşa
să creeze o imagine nu doar la scară mai mare, ci şi
distorsionată a realităţii, rezultând una complet diferită de cea
iniţială. Evident, totul era în continuă mişcare, aşa că, din nou
ajungea la vreuna din ele nescrisa, neadevărata şi diforma ştire,
care era dezbătută la proxima întâlnire a acestor femei de la
departamentul ştirilor de ultimă oră.

5
 Preşedinta Veta se autosesiza şi făcea sondaje pe teren,
într-un mod mai mult sau mai puţin subtil, confruntând tot ce-i
ajungea la urechi cu realitatea, pentru a nu da, care-cumva, frâu
liber la gura lumii, şi aşa extrem de slobodă, după cum a
susţinut totdeauna ea, femeia aceea vioaie, neobosită,
apreciată de întreg satul, cea care ştia, în orice moment, cum
vor evolua evenimentele din vieţile altora, ce întorsătură vor
lua lucrurile, dacă e de bine sau dacă nu...
-Ăştia chiar că se potrivesc. La cât e de frumoasă fata aia,
Marin o să muncească pe brânci, de dragul ei; o să se
hărănească amândoi. Totuși, era bine să ia şi ea unul mai bogat,
să scape de sărăcie, dar, dacă aşa i-a fost scris...
Aşa au lăsat lucrurile în ceea ce-i priveşte pe tinerii ce
aveau să fie căsătoriţi, gospodinele satului, aşa cum se
supranumeau ele, întrucât discutaseră tot ce era de discutat şi
apăruseră evenimente noi în sat, la care se simţeau datoare să
le acorde atenţia cuvenită.
Veta avea o singură fată, despărţită; fusese măritată cu
unul din lumea largă, care nu suportase să stea supt papucul
soacrei-cum bine pronunţau ele, cumetrele, cele în funcţie de
care se scria istoria Vladimirului lor şi, binenţeles,şi literatura,
că ce spunea Veta era literă de aur în orice domeniu, mai ales la
ei în casă. Nu acceptase, bietul ginere, ca prototip pentru
viitorul lui, viaţa lui socru-său, aşa că-şi luase lumea-n cap;
nevasta lui nu voise să-l urmeze, deşi el asta şi-a dorit, pentru
că se luaseră din drag; era prea legată de Veta, dependentă de-
a dreptul de ea. Fiica lor, nepoata Vetei, era măricică, îl
idolatriza pe taică-său, singurul pe care-l aprecia ca fiind cu
picioarele pe pământ, din toată casa lor, iar despărţirea de el a
fost un şoc puternic pentru fată; maică-sa era blajină, trăise
întreaga ei viaţă la umbra maică-sii, a Vetei.
Vetuţa, fiica acesteia şi, deci, nepoata Vetei, începuse să
înţeleagă această reală expansiune a caracterului bunică-sii,
această megalomanie, până la urmă, acest stil de a fi al bătrânei,

6
care se considera reper universal sub toate aspectele, care se
credea în stare a ţine în mâini frâiele vieţilor altora, ale tuturor,
ajunsese să fie dezgustată de tot, să o evite necontenit pe
bătrână, împreună cu tot clanul ei de bocitoare şi bârfitoare.
În ziua când află despre căsătoria celor doi tineri, bătrâna
discută la masă, cu ai ei; Vetuţa se întristă, se ridică numaidecât
şi începu să plângă fără încetare. Nimeni nu putu afla care-i
cauza, nimănui nu acceptase să se destăinuie, biata fată, de
teamă că bunică-sa şi prietenele ei vor divulga totul, prin
sistemul lor şi prin stilul lor de difuzare.
Se schimbă radical comportamentul tinerei; toţi ai ei erau
îngrijoraţi; venea la masă doar pentru a afla informaţii, dar nu
mânca nimic, stătea retrasă, nu discuta cu nimeni, refuza să mai
meargă la şcoală, deşi excelase în toţi anii în care se prezentase;
într-un cuvânt, clacase. Evident, se discutase totul la şedinţă;
sfatul bătrânelor hotărâse – dragostea, bat-o vina ! Ghiciseră,
farfaralele!
Îl iubea şi-l iubise, dintotdeauna, pe Marin al Murăreţilor.
Nu era nici unul în sat mai frumos; îi amintea de tatăl ei; îi
trecea dorul de cel care-o făcuse şi-şi luase lumea-n cap, sătul
de viaţa pe care o guverna fără de-ncetare soacră-sa, sătul de
toate convenienţele la care trebuia să se supună , pentru a scăpa
de ochiul vigilent al acesteia, de regulile din casa în care era
ginerit.
Sufletul fetei zburda, de mult, printre nori; îl urmărea pe
Marin, făcea orice să iasă în evidenţă, în prezenţa lui; pentru el,
însă, nu însemna nimic, era doar o copilă; observase efortul
Vetuţei de-ai fi lui, doar lui pe plac . Acum, că refuza să mai
meargă la şcoală, avea mult timp să-i calce pe urme băiatului,
la propriu; deşi nu-i plăcea de fel munca pământului, când pleca
el la câmp, îl seconda şi ea, la doar câteva minute, mimând un
viu interes pentru agricultură, iar seara îl aştepta, oricât, pentru
a se întoarce împreună, acasă; mai mult decât atât, pentru a-l
provoca, îşi descheia tot mai mult cămaşa la piept, îşi sufleca

7
tot mai tare poalele pentru a le proteja, chipurile, de diverşi
factori care le-ar fi afectat aspectul.
Nici nu era greu de presupus care era cauza melancoliei
ce pătrunsese adânc în sufletul Vetuţei: plângea în rafale, nu
mânca, iar oglinda îi devenise cea mai bună prietenă; oriunde
pleca era aranjată, atitudinea îi trăda dorinţele. Acum, când
apăruse o concurentă, acum când competiţia se dovedea a fi
acerbă, simţea cum pune stăpânire pe sufletul ei curat un
sentiment străin, nemaiîntâlnit, o gelozie sălbatică. Sufletul îi
devenise un adevărat teatru de luptă, în consecinţă, atitudinea
ei se schimbase complet, nu mai respecta regulile, gândurile îi
sufocaseră moralitatea- o ura pe Magdalena şi i-ar fi cedat
trupul său, fără şovăire, în orice clipă, viitorului soţ al acesteia,
doar pentru a-l determina să renunţe la căsătoria pe care
tocmai o făcuseră publică, prin intermediul Vetei. Nutrea un
inimaginabil şi incomensurabil sentiment de ură vizavi de
mireasa mirelui său; era îndrăgostită, încă mai spera că Marin
va fi jumătatea ei, toate astea pentru că nu mai suporta să-l
piardă şi pe el, nu suporta această tristă succesiune - îşi
pierduse, mai înainte de toate, tatăl şi, odată cu asta, se
dizolvase suportul său moral, dispăruse structura de rezistenţă
care o apăra de lumea ostilă care, cu absurdităţile ei, îi zdrobise
existenţa, îi sufocase totdeauna dorinţele, idealurile ei de copil;
acum să-l piardă şi pe EL, Făt Frumos al său?
O înnebunea gândul că Marin îi oferă sufletul, în dar,
unei alte femei; şi maică-sa şi bunică-sa erau chinuite de o
îngrijorare de nedescris. Vetuţa a lor, în care investiseră totul,
se schimbase extraordinar; erau convinse că nu este vorba de o
boală, la drept vorbind, ar fi preferat să fie asta, cu siguranţă i-
ar fi găsit leacul; dar aşa, copila lor nu se agita, nu se văita, dar
se interiorizase şi se depărtase mult de sufletul mămicilor sale.
Taică-său îi scria rar; nu era nici o adresă a expeditorului; ştia,
intuia că, la un moment dat, fata ar fi simţit, ca şi el, nevoia de-
a se descătuşa din chingile asupritoarei Veta, cea care nu o

8
lăsase nici pe fiică -sa, mama Vetuţei, să-şi dezvolte capacitatea
de adaptare la viaţă, ci o transformase într-o fiinţă puerilă, care
să accepte ghidajul despoticei sale mame, fără şovăire; tocmai
de aceea nu –şi scria omul adresa, să stea fata acasă, cuminte,
să-şi vadă de şcoală, că el, un bărbat singur, n-o putea creşte,
dar, mai mult decât atât, ca să nu-l găsească soacră-sa, Veta, şi
să-i facă zile amare. Rămăsese prieten c-un vecin din sat şi de
la el afla ce se mai întâmplă cu fata lui.
Fiecare zi trecea tare greu. Marin nu răspundea
nicidecum avansurilor Vetuţei. Fata îşi trăia propria dramă
existenţială; se surpase totul înăuntrul ei. Veştile despre
pregătirea de nuntă veneau într-una - cea a unei alte mirese,
cea care îi spulberase visul; certitudinea acestui eşec al vieţii
ei, a acestei iubiri menite neîmplinrii, se transforma în
încordare, în Adrenalină. Viaţa Vetuţei clocotea, realmente.
Răsucea cuţitul, în pieptul ei, fiecare clipă în care nu afla
despre, sau nu-l vedea pe iubitul său; clipele, frânturi ale
eternităţii, îi păreau mai lungi decât eternitatea însăşi.
Timpul trecu, cum-ne-cum. Era joia nunţii Magdalenei.
Tanti Veta veni să le spună părinţilor fetei ce să taie, câte
păsări,câţi purcei; erau nevoiaşi, dar pentru mândreţea lor de
fată sacrificau tot ce era necesar, să-i facă o nuntă pe plac, să
strângă şi ei, cei tineri, ceva bani din darul de la nuntă, să-şi
construiască propriul cuib, după cum îi spuseseră Vetei socrii
mici, . Mai aveau o fată, mai mică, dar era slabă şi urâtă, de
nici nu ziceai că-s surori, pe care de-abia o acceptau ei, ca
părinţi, şi pentru care, ca să reuşască să o mărite, trebuia să
promită viitorului ginere că o ajută până la capătul zilelor lor
şi că-i lasă întreaga avere; (s-a prăpădit, sărmana, la scurt timp
după nunta soră-sii şi repede i-a luat, la ceruri, şi pe bătrânii
lor părinţi). Aşadar, Magdalenei trebuia să-i dea drumul cu
mâinile goale...
Veta veni din nou acasă cu veşti despre nuntă, despre
miri; nepoatei sale toate astea îi otrăveau sufletul; îşi propuse

9
să-i vină de hac miresei, în chiar seara nunţii acesteia,
convinsă fiind că întunericul nopţii nu numai că va păstra taina,
dar îi va facilita, ei, acţiunea diabolică.
Toţi ai casei observară schimbarea: fata deveni, de-odată,
veselă; în zilele ce se scurseră până la marele eveniment din
casa vecinilor, stătu mai tot timpul în spatele grădinii, exersând
aruncarea cu cuţitul. Ai ei nu o căutară; se mulţumiră că a
depăşit momentul de decepţie sentimentală, că mănâncă, nu
mai plânge, nu mai stă posomorâtă în casă. Una dintre
prietenele bunică-sii îi lucrase o rochie frumoasă, de in, cu
care să meargă la nuntă; nimeni nu intuia ce planuri are tânăra.
La petrecere, Vetuţa fu curtată de un băieţandru de seama
ei; chiar îşi punea problema dacă nu e riscant să-şi pună-n
aplicare planul şi renunţase la ideea de a face rău miresei
dar,tânărul cu care cochetase, plecă repede, împreună cu ai lui,
imediat ce seara îşi făcu apariţia şi sufletul fetei rămase din nou
singur; stătea foarte aproape de masa mirilor, în virtutea
faptului că era nepoata celei care organizase evenimentul; îi
privea necontenit, de fapt, doar pe el, că în ceea ce o priveşte
pe mireasă, care era deosebit de frumoasă, frumoasă ca-
ntotdeauna, simţea flăcări în ochi numai când apropia privirea
de albul imaculat al rochiei acesteia. Vetuţa acceptase invitaţia
la nuntă doar pentru că-i oferea prilejul de a –şi duce la
îndeplinire planul, dar pe mireasă încerca să o decupeze din
decor; într-un moment de neatenţie, în timp ce oamenii se
ridicau să meargă la horă, Vetuţa aruncă cu cuţitul, un cuţit greu,
cu o lamă scurtă şi lată și un mâner masiv, sculptat, pe care
avusese grijă să nu-l vadă nimeni; îi era teamă să nu-l lovească,
din greşală, tocmai pe iubitul său; îşi dorea, cu orice preţ,
suprimarea miresei; mintea sa de copil, sufletul său naiv nu
putea pătrunde în esenţa lucrurilor, nu putea să întrevadă nimic
dincolo de aparenţe, să intuiască consecinţele - înrăutăţirea
situaţiei, după cum nici faptul că asta nu soluţionează
problema ei.

10
 Inevitabilul se produse – rochia de borangic, imaculată,
a miresei, se făcu roşie, faţa ei se tumefie, pe obraz i se prelinse
o substanţă gelatinoasă, ochiul drept îi dispăru. Noaptea nunţii
fu înlocuită de un calvar: sărbătorita nu mai putu să participle
la propria nuntă, deşi încercă din răsputeri. Amândoi mirii
plecară la doctor şi petrecerea dădu să ia sfârşit, dar sosi
poliţistul din sat; ceru tuturor să stea pe locurile pe care erau
în momentul incidentului. Din fericire pentru Vetuţa, între ea şi
mireasă erau, la acel moment, zeci de persoane, aşa că nimeni
nu o putea bănui. Poliţistul luă cuţitul, întrebă pe toată lumea
dacă îl recunoaşte; le întrebă şi pe femeile de la bucătărie, în
eventualitatea că fusese sustras de acolo.Veta, cu spiritul său
practic, înţelese imedeiat din sufletul cui pornise săgeata
otrăvită; subliniase, de-atâtea ori, că imediat ce povestise, acasă,
despre nunta Magdalenei, nepoata sa nu-şi mai găsise liniştea
şi, mai mult decât atât, recunoscuse cuţitul, confecţionat de
bărbatul său, pe care-l folosise, de mii de ori, acasă la ea...
Veta, fiică-sa şi nepoată-sa, plecară; nu scoaseră nici o
vorbă, nici una, nici pe drum, nici acasă, ceea ce-l miră mult pe
bărbatul bătrânei: intenţionă, nevastă-sa, să-l avertizeze în
legătură cu nenorocirea pe care o produsese tocmai cuţitul lor,
în ideea că-l va recunoaşte vreunul din cei întrebaţi şi se va
autosesiza poliţistul. Greu reuşi somnul să pună stăpânire pe
toţi cei din sat, dar mai ales pe cele două Vetuţe; în puterea
nopţii se treziră cu poliţistul la poartă. Atunci, Veta, speriată, o
trezi mai întâi pe nepoată-sa şi-i explică ce trebuie să zică, să
se ţină tare şi să nu recunoască nimic din ce făcuse, mai apoi îi
explică bărbatului său să nu spună o vorbă despre apartenenţa
cuţitului.
Poliţistul venise, însă, la lucru sigur: discutase cu toată
suflarea satului - cuţitul era al lor, indubitabil. Era o bijuterie
pe care o admiraseră,la ei acasă, mulţi din cei care le trecuseră
pragul. Fără menajamente, spuse că presupune că Vetuţa este
făptaşa şi că trebuie să o ancheteze. Bunică-sa, limbută, ceru

11
să facă toate astea în prezenţa ei, întrucât fata e minoră. Îl
învârti femeia pe poliţist, îl suci, îi spuse cum că în viziunea ei
asta e treabă de bărbaţi, că o fată aşa de delicată nu se pricepe,
nu are îndemânare să facă aşa ceva, că nu are nimic de-mpărţit
cu nimeni şi să-i lase fata în pace, argumentând că a suferit
destul de mult datorită faptului că taică-său a abandonat-o, că-
i ajunge prin ce-a trecut, că trebuie să-şi ceară el scuze de la
biata copilă că o trezeşte la miezul nopţii.
Poliţistul plecă, oarecum ruşinat; nici nu-l mai interesă
celălalt aspect - apartenenţa cuţitului...
A doua zi, Veta, cătrănită nevoie- mare, avu de lucru în
grădină, lângă apă. Când trecu pe lângă livadă, încremeni –toţi,
dar absolut toţi pomii avuseseră aceeaşi soartă ca şi ochiul
Magdalenei – fuseseră loviţi, cu ură, le înţepase inima lama
aceluiaşi cuţit. Se hotărâse, deja, să nu-i zică nimic nepoatei,
aşa că tăcu, dar îi luă pe toţi ai ei şi tăiară pomii, toţi, fără
excepţie, să nu atragă atenţia, pentru că spiritul ei practic îi
spunea că şi unul cu cel mai limitat intelect ar face legătura între
rănile acestor nevinovaţi copaci şi cea a nefericitei mirese.
Pe Vetuţa o măcinau remuşcările; deveni, brusc, modestă,
luă drumul bisericii, dar mergea într-un sat vecin, nu la ei, la
Vladimir, pentru a nu trece pe la poarta Magdalenei, care
rămâsese tare slută, doar cu un ochi şi cu o cicatrice urâtă în
locul celuilalt.
După foarte mulţi ani, fata şi-a recunoscut fapta, la
spovedanie; a fost toată viaţa singură; a căzut, într-o bună zi,
din pod; la foarte scurt timp a murit - a spovedit-o preotul –i s-
a destăinuit lui şi dusă a fost.
Marin a continuat să o iubească pe Magdalena, deşi nu
mai avea nici un farmec, s-ar putea spune că arăta atât de rău
că te speriai, dar era nevasta lui, o respecta şi restul considera
că este o palmă de la Cel de Sus, în faţa căruia-şi pleca pios
capul. Au avut cinci copii...

12
 II

Era o zi superbă de vară - mare sărbătoare – curtea şcolii

din VLADIMIR devenise un creuzet artistic - avea să se
desfăşoare acolo festivitatea de premiere a absolvenţilor,
precum şi a celor care finalizaseră, cu brio, etapele
intermediare. Trudiseră, deopotrivă, şi dascăli şi elevi, tot anul;
veni vremea mult aşteptatei serbări care încheia anul şcolar,
dar mai ales cea care deschidea, larg, porţile vacanţei.
Mulţi dintre cei adunaţi acolo erau copii sărmani,
dar capabili, copii cu foarte multă voinţă, cu dorinţa de-a-şi
depăşi condiţia socială, umilă...copii frumoşi, dotaţi, şi fizic şi
intelectual, dar îmbrăcaţi sărăcăcios şi trişti...le lipsea
exuberanţa celor care obţin, fără efort, tot ce-şi doresc; erau
obosiţi, îşi duseseră dis de dimineaţă animăluţele la păscut şi
veniseră, direct din câmp, să primească omagiile pentru
strădania de peste an. Praful care le acoperea încălţămintea
spunea totul... ca şi resturile de ciulini ce nu reuşiseră să fie
îndepărtate din hainele lor de sărbătoare vechi, largi,
nepotrivite, în unele situaţii purtate mai întâi de fraţii mai
mari, de părinţi sau de rude...
Cele mai mari emoţii le aveau cei care absolveau şcoala
gimnazială; de-acum, unii din ei aveau să-şi continue studiile,
la oraş, iar ceilalţi,să dea piept cu viaţa.

Opt absolvenţi,dar sărbătoriţii zilei erau, evident, cei mai

buni dintre cei buni,doi tineri situaţi la polii opuşi ai societăţii,
ai ierarhiei nedrepte a acesteia - Ioana, fiica unui boier extrem
de bogat, însă omenos, cu suflet şi cu mult bun simţ şi Marian,
un copil sărman, rămas singur pe lume de când era în clasa
întâi, crescut de o rudă îndepărtată de-a maică-sii –copilul
Magdalenei. Diferenţa dintre ei, sub aspectul bunăstării, era

13
foarte mare, dar aveau multe, foarte multe în comun, mai întâi
de toate că erau cei mai buni,dar şi cei mai frumoşi,mai
liniştiţi şi mai talentaţi, din tot satul.
Băiatul îşi pierduse întreaga familie într-un incendiu; în
ziua aceea, fatidică, el plecase de dimineaţă, devreme, cu
vitele la păscut, ca mai apoi să meargă la şcoală; nimeni nu ştia
dacă pieriseră toţi în groaznicul incident, dar mătuşa - cea
care l-a ajutat după aceea să crească, amintindu-şi că pleca,
invariabil, de cum se lumina de ziuă, cu animăluţele lui, să
mănânce bine până la ora la care meargea el la şcoală, dar şi ca
să aibă timp să citească, în linişte, acolo, pe camp - plină de
speranţă, s-a dus să-l caute peste tot.
Mai avea acasă patru frăţiori, două perechi de gemeni,
unii abia de gângureau, alţii trecuseră de trei ani; îi iubea pe
toţi patru mult, nespus, ca un părinte.
Bătrâna îl găsi, într-un sfârşit. Era acolo,cuminte, cu
vitele; citea. Nu ştia că i se schimbase destinul, că toţi cei dragi
lui pieriseră, că nu se va mai întâlni niciodată cu fericirea pe
care i-o aduceau frăţiorii lui, puii aceia de om, jucăuşi, de care
trebuia să se ascundă, în fiecare zi, ca să citească.
Femeia ezită să-i spună adevărul, îi vorbi, mult, despre
familii care au avut de suferit de pe urma unor întâmplări
nefericite din istoria lor de viaţă, exemplificând, la fiecare caz,
pentru a fi convingătoare, despre modul în care trebuie să
luptăm,bărbăteşte, cu viaţa! Nu era o intelectuală, dar ştia carte
şi, mai ales,avea şcoala vieţii, îi explică, în modul ei simplist,
că în faţa vicisitudinilor vieţii nu trebuie să cazi victimă
pesimismului, introverţiei, că, dacă poţi, e recomandat să
plângi, când ţi-e greu, chiar dac|ă eşti bărbat, pentru a nu –ţi
creşte tensiunea interioară, fapt ce ne îmbolnăveşte pe toţi,
oricât de puternici părem a fi...
Ştia că fiinţa din faţa lui îl apreciază,îi mărturisise de
nenumărate ori că-i e tare drag, că are toate calităţile unui om
adevărat, că are farmecul, gingăşia unei fetiţe... dar nu-nţelegea

14
scopul discuţiei atât de lungi, practic, scopul acelei vizite –era,
doară, tărâmul lui!
Simţea, în acele momente, cum îl cuprinde dorul de
maică-sa,ca atunci când simţi nevoia de protecţie,în situaţii
grele...dor ce-l va însoţi întreaga viaţă, întrucât n-aveau să se
mai întâlnească, nicicând, aici, pe pământ. Maică-sa,
Magdalena, o femeie paşnică, iubitoare, suferise mult datorită
faptului că fusese mutilată; extrem de rar ieşea din curtea casei
lor; Marian, deşi era încă mic, înţelegea cât o doare această
schimbare a fizionomiei.
Ajunseră acasă...nu mai era nimic din tot ce-i adusese,
până atunci, lui, bucurie... nimic din câte-i înveseliseră viaţa...
Totul era, de acuma, scrum; absolut totul. Abia în acel
moment înţelese discursul, aluziile bătrânei... Inima îi bătea
nebuneşte...
Micuţul nu rostea nici un cuvânt–nu putea crede că nu
va mai dormi, alături de toţi ai săi, de-a latul patului, cu uşa
deschisă la sobă, astfel încât jarul incandescent să încălzească
repede cămăruţa în care locuiau toate cele şapte suflete ale
familiei lui exemplare - un tot unitar, o familie în care armonia
era cuvântul de ordine. Căsuţa aceea, singura lor avere -
camera în care dormeau, ataşată de o alta, aşa-zisa bucătărie,
ce comunica liber cu Universul printr-un horn imens – ogeacul,
care, rând pe rând, îi impresionase pe toţi, pe el şi pe frăţiorii
lui, prin care iarna, când nu mai era foc în vatră, pătrundeau
fulgii de nea până în casă, cuibărindu-se în cenuşă, iar vara îi
luau cu asalt ploile; era plin de funingine pe dinăuntru, ca orice
horn; ăsta era, cu siguranţă, motivul pentru care nu se-ndura
niciodată, ca la cei bogaţi, şi ca-n poveşti, Moş Crăciun, să
intre şi la copiii din familia lor, explicaţie unanim acceptată la
consiliile lor, ale celor mici ai familiei Murărescu, pe care,
evident, le prezidase, totdeauna, Marian; îndrăznise, în schimb,
să vină neobosita pasăre ce aduce copii, barza,
nediscriminatoarea, care, să n-aibă păcat, nu procedează ca

15
alţii, care nu se apropie de hornul săracilor; ea le aduce, la toţi
adulţii, cadou, când e momentul, bebeluşi, la unii chiar doi;
părinţii săi primiseră de două ori câte doi; să fii greşit pasărea ?
se-ntreba Marian, băiatul cel mare, care simţise, pe pielea lui
cât de greu e să-ţi ajuţi mama să crească doi gemeni; nici nu
mai spunem cum e când e vorba de două perechi.
Dispăruse ogeacul, pe care el îl considerase solid,
nemuritor, trainic, sub care-şi atârnau la foc tuciul, acelaşi şi
când făceau mâncare, şi când le trebuia apă pentru baie, şi când
făceau mămăligă...
Toate astea, care fuseseră mistuite de focul neiertător,
constituiau, până nu de mult, pentru el, fericirea, superlativul
ei; acum se volatilizase, lăsând în urmă blestemaţii tăciuni;
mormanul acela negru înghiţise totul, lăsându-l singur, sub
cerul liber.
-Nu te speria,vei locui la mine,îi spuse mătuşa,îngrozită
că viaţa poate lovi, în acest mod, crunt,un copil nevinovat, că
ea nu are puterea de a menaja plăpândul suflet de imaginea
de coşmar din faţa lor, de trauma de-a pierde totul; la vârsta
lui nu pierderile materiale sunt cele mai importante... Pieriseră
toţi cei dragi! Nici nu-ndrăzni să-ntrebe, bietul copil, dacă este
vreun supravieţuitor.Era consternat.
Îi rupsese sufletul mătuşii sale, ca de altfel tuturor celor
din sat, situaţia ingrată, dificilă, în care se afla micul orfan. În
ciuda vârstei extrem de fragede pentru a putea trece prin astfel
de momente, rezista eroic; se maturizase instantaneu, de-a
dreptul, în clipa în care aflase, văzuse şi simţise adevărul.
Din ziua aceea locui la mătuşa, fiinţa care avusese atâta
înţelepciune,atâta bonomie încât niciodată nu lăsase să se-
nţeleagă că el nu face parte din famile, că locuinţa aceea, a ei,
nu este şi a lui.
Nu, nu era dură,dar ştia că cel care nu se deprinde, de mic,
cu treburile gospodăreşti, nu ştie să se organizeze în
viaţă,devine un om lipsit de dexteritate şi, nu în ultimul rând,

16
nu ştie să preţuiască; aşadar,în virtutea concepţiilor ei, nu-l
exploata pe băiat, dar munceau, amândoi, pentru a-şi câştiga
traiul.
Mătuşa, aşa cum o numea el, avea, de fapt avusese –
pentru că e corect să se vorbească despre el la timpul trecut,
întrucăt trecuse de mult în lumea celor drepţi, dar fără să-i
sufle nimeni o vorbă bătrânei despre asta, un singur fiu,
licenţiat în drept, profesor universitar în Bucureşti...Era băiat
bun, învăţase bine; se ridicase, prin propriile forţe, pănă la cel
mai înalt rang, el, fiul unor ţărani sărmani, de fapt al unei femei
nevoiaşe, pentru că nici nu-şi cunoscuse tatăl – murise de oftică,
înainte ca fiul său să iasă la lumina zilei; trăia în capitală, se
căsătorise cu o fată bogată de acolo, din oraş, dar nu aveau
copii.
O vizita rar pe maică-sa, îi trimitea, însă, bani pentru
toate cele necesare; n-o adusese în sătucul lui nicidată pe
bucureşteancă, se simţea jenat de căsuţa lor sărăcăcioasă;
fusese crescut doar de mamă, de unde bogăţie ?
Soţia lui provenea dintr-o familie extrem de bogată. Nu
pentru asta se căsătoriseră ei, ci pentru că se iubeau
sincer,necondiţionat şi mult, mult, invers proporţional cu
scurta lor convieţuire. S-a stins repede; şi-a implorat consoarta
să n-o anunţe pe sărmana sa bătrână despre apusul lui prea
timpuriu, gândind că, oricum, e mai uşor de îndurat dorul de
fiul pe care-l crede fericit, dar prea ocupat pentru a-şi vizita
mama, decât să ştie că puiul ei drag, toată averea sa, a ajuns
o pasăre cu zborul frânt... că peste viaţa lui au tras pămât
groparii... că a ajuns să fie hrană viermilor...
- Mama nu va rezista acestei veşti, îi spunea el, de pe
patul de moarte, consoartei sale, şi aşa distrusă de gândul că-şi
va pierde soţul, aşa că, te rog, trimite-i, din când în când, câte
o scrisoare, ca din partea mea, amăgeşte-o cât poţi de mult;
norocul ei cu băiatul acela, că de mine n-a avut parte...

17
 Muri împăcat –ideea că –şi lasă mama pe mâini bune,
cele ale copilului orfan pe care-l creştea ea şi care, nădăjduia
el, îi va fi acesteia ca un adevărat fiu, îl liniştea, după cum
pace sufletească îi dădea şi gândul că nevastă-sa va ţine
legătura cu mama lui, că o va amăgi, cât mai mult timp cu
putinţă, până îi va veni şi ei ceasul din urmă, când vor fi din
nou împreună, nedespărţiţi, în viaţa veşnică ce-i transformă pe
pământeni în nişte nume nemuritoare.
Imediat după înmormântare, cu lacrimi amare în ochi şi
cu sufletul distrus,nora scrise sărmanei bătrâne o scrisoare
încurajatoare,optimistă, veselă de-a dreptul, în numele soţului
său.
Nu faptul că se schimbase stilul, textura scrisorilor o
uimise pe bătrână, ci că nu mai aveau amprenta fiului său, nu
mai erau făcute de el,personal, ci scrise la maşină, cine ştie de
cine; a tot răstălmăcit ea ideea, a tot judecat-o-n sinea ei,
dar,faptul că soseau, regulat, cu o regularitate matematică, a
liniştit-o.
Răspundea, şi ea, cu aceeaşi promptitudine, dar foarte pe
scurt, mesajelor primite din capitală; ar fi scris despre câte
toate de prin sat, dar se jena de familia nurorii sale,în idea că ar
citi şi ei...
Nu, nu mai citea nimeni scrisorile primite de la Vladimir,
după moartea prematură a fiului său, mai întâi de toate pentru
că erau distruşi de pierderea suferită şi mai apoi pentru că
tânăra îşi refăcuse familia şi de data aceasta reuşise să aibă şi
copii.
În ciuda faptului că avea o nouă familie şi că, aşa cum
face orice femeie educată şi în rândul lumii, îşi respectă, dacă
nu poate chiar să-şi iubească, cu adevărat, soţul, continua să
trăiască pentru, doar pentru dragostea apusă şi să expedieze
spre sătucul fostei sale jumătăţi veşti scrise, niciodată triste.
Numai pentru sine recunoştea că doar pe el, pe fostul său
soţ, pe care-l înghiţise pământul, continua să-l iubească şi, în

18
virtutea acelei iubiri care sfida graniţele morţii, menţinea
relaţia cu nefericita lui mamă, întreţinând iluzia veşniciei lui,
pe pământ.
Da,îl iubea tot pe el, doar pe el, cel care fusese prima ei
dragoste; făcuse, ulterior,după ani de zile, o căsătorie de
convenienţă, aranjată de părinţii ei, care insistaseră să se
recăsătorească, de teamă ca fata lor să nu se dezechilibreze
psihic, din cauza singurătăţii. Ca în orice situaţie în care nu faci
lucrurile cu tot dragul, nu poţi pune tot sufletul, şi această a
doua căsătorie a ei era şubredă, s-ar putea spune, întrucât doar
actualul său coechipier din jugul căsătoriei, cum realmente
percepea, ea, noua sa stare civilă - ca pe o veritabiă povară,
doar el participa, cu adevărat, la viaţa de familie .Înţelesese, de
la început, bietul om, cum stau lucrurile şi acceptase situaţia,
pentru că o iubea pe mireasa lui, din tot sufletul. Se cunoşteau
de mici, crescuseră împreună; o idolatrizase dintotdeauna, şi
ea ştia asta; când a constatat că marea, singura iubire a vieţii
lui, îşi oferă, în dar, sufletul, unui alt bărbat, a suferit enorm; a
refuzat să se căsătorească; a fost convins că timpul rezolvă
problema, că este doar o chestiune de timp până femeia mult
visată va fi a lui, numai a lui.
Toţi cei care le cunoşteau situaţia erau uimiţi atât de
perseverenţa, de tenacitatea cu care luptase el cu secundele,
într-o aşteptare în care avea toate şansele să devină un înfrînt,
îndârjire care, după toate probabilităţile, părea să fie în zadar,
cât şi de riscul mare pe care şi-l asumase - acela de a - şi
petrece, singur, tot restul vieţii, nâdăjduind că se va elibera
locul de lângă Ani, pe care o considera a lui şi numai a lui.
Nu după mulţi ani, visul tânărului răbdător se împlini;
obţinu trofeul la care visase, dintotdeauna- mult- râvnita
femeie; reuşi să locuiască sub acelaşi acoperiş cu cea pe care
o iubea, cu tot sufletul său, întrucât doar la asta se rezuma, în
mare, relaţia lor de familie. Nevasta lui îşi trăia, în continuare,
zilele, alături de defunctul său soţ, gândind doar la el, trăind

19
într-o lume mută, alături de spiritul Lui, rămas prezent,
continuând aceeaşi viaţă în doi, neschimbată, întreruptâ, uneori,
de întâmplările cotidiene, fragmentată, pe alocuri, de
evenimente, de incidente din actualul mariaj.
Nu, nu se dezechilibrase, sub niciun aspect , văduva
marelui profesor din Vladimir, dar ea acceptase o nouă
căsătorie doar de dragul părinţilor săi, care nu mai suportau
atmostfera apăsătoare, perpetuă, de doliu, care doreau altceva,
cereau altceva, destinului, pentru fiica lor - o căsnicie normală,
copii, un nou început.
Femeia era extrem de cerebrală, rămâsese un om matur,
capabil de reflecţie, dar nu-şi putea uita soţul, nici nu-şi dorea
acest lucru, nici nu făcea nici un efort pentru asta; cât despre
viaţa intimă cu actualul soţ - o adevărată osândă; ştia, din start,
că trebuie să menţină relaţii cordiale cu el, că trebuie să salveze
aparenţele.
Era inadmisibil ca, după ce acceptase, după ce se
sacrificase, de dragul bătrânilor săi părinţi, să se angajeze într-
o nouă căsătorie, să facă gesturi necugetate - să solicite
divorţul sau să-l determine pe el să-şi dorească acest lucru -
ceea ce ar fi rănit şi mai multe fiinţe, acum, după ce aruncase
zarurile, acceptând căsătoria, şi familia devenise şi mai
numeroasă, întrucât veniseră pe lume copiii . Respingându-l la
nesfârşit pe soţul ales de alţii şi făcând gesturi care să-l
rănească şi să-l determine să renunţe la visul lui de o viaţă –
acela de a o avea pe ea, ar fi riscat fericirea tuturor . Îl trata,
aşadar, cu bun simţ, avea cu el o relaţie de fraternitate, sinceră;
pentru ea actualul soţ era un alt copil al părinţilor ei, cu care
trebuia să împartă camera şi...divanul.

20
 ***

Ioana, cea de-a doua sărbătorită din rândul absolvenţilor,

era idealul de frumuseţe - trăsături fine,ochii albaştri, tenul
creol, gropiţe superbe în obraji,părul...ah,asta-i speriase tare pe
ai săi - avea doar câteva firicele; aduseră doctori,se interesară
peste tot, implicară preotul, care era chiar fratele domnului
Vladimirescu, să facă slujbe...Doar Viorica, menajera casei,le
spunea să stea liniştiţi, că cei care au părul ondulat au foarte
puţin la naştere; aşa se şi întâmplase; când să-i tăie moţul,la
un an, n-avură ce tăia, dar, nu la mult timp după aceea,pe
măsură ce micuţa se-nălţa, şi podoaba capilară căpăta un aspect
de mai mare dragul,un păr negru,numai inele, o frumuseţe.
Şi ea absolvise şcoala gimnazială, dar nu venise
niciodată în clasă,cu copii din sat, ci luase lecţii acasă, cu
dascălul –unchiul său; în ziua aceea avea să primească, alături
de Marian, premiu pentru merite deosebite, pe bună dreptate,
pentru că studiase cu seriozitate, nu o favorizase niciodată
meditatorul său.
Părinţii ei îşi doreau tare mult să studieze şi liceul apoi,
ca tuturor fetelor din sfera lor socială, aveau să-i găsească un
partener pe măsură şi să o căsătorească.
Ştiau că şi fiica lor va primi premiu; Viorica, menajera
Vladimireştilor, îi pregătise coroniţă cu trandafiri albi Ioanei,
dar tot ea îi făcuse, pe sub ascuns, şi lui Marian,pentru merite
pe măsură, una cu trandafiri roşii,ca să nu se simtă stingher, să
nu-l doară sufletul că acum, la ceas aniversar, nu-i nimeni din
ai lui.
Era, şi Marian, ca toţi ceilalţi copii, care aveau părinţi,
îmbrăcat de sărbătoare, cu hainele pe care i le cumpărase ruda
lui bonomă, bătrâna, la Paşti. Curat, frumos, lăsa impresia unui
brad falnic, a unui om de toată nădejdea. Şi în dimineaţa aceea

21
îşi făcuse rondul, cu animăluţele, dar nimic din veşmintele sale
nu trăda asta.
Nici prin gând nu-i trecea băiatului că acolo, la serbare,
o va întâlni pe tânăra la care se gândise ,dintotdeauna, prinţesa
din visele sale –Ioana, fiica boierilor. Era conştient că
aparţineau unor lumi diferite, că sărăcia, care-l ţinea ţintuit în
sforile sale diafane şi de nedestrămat, ea rămânea marele
impediment pentru acei oameni din înalta societate –părinţii
fetei, ea avea să constitue, totdeauna, factorul defavorizant
pentru împlinirea măreţului său scop. Îl îngrozea ideea că
niciodată nu va putea ajunge la sufletul ei, dar îşi revendica
dreptul să viseze, cu ochii deschişi; de altfel, considera că
destinul meschin îi refuzase multe, oferindu-i, în schimb,
dreptul la viaţă, prin mâna întinsă de bătrâna aceea gârbovită
care-şi sacrificase, îşi tulburase, întrucâtva, zilele ce-i
rămâseseră, pentru a salva de la pieire un vlăstar rămas fără
apărare în faţa crudei vieţi... şi la visare.
Îi auzise, adesea, pe propriii săi părinţi, vorbind despre
aspectul admirabil al Ioanei, dar percepţia lui, la momentul
acela, era prea săracă. Acum, la vârsta când sufletul îşi cere
dreptul la iubire, la care această formă aleasă, sublimă, a
fericirii, care chiar deformează avantajos realitatea şi îţi
ameţeşte minţile şi sufletul, realiza că fata este, într-adevăr,
extrem de frumoasă; îl uimea câtă armonie oferise natura
chipului aceluia, acelei fiinţe pe care el dorea să o aibă, de când
o văzuse întâia oară, pentru veşnicie.
Evident că nu mărturisise nimănui, niciodată, acest lucru,
convins fiind că domnul Vladimirescu, tatăl Ioanei, boierul,
ar considera-o jignire şi, cu toată bonomia lui, devenită
proverbială, l-ar fi biciuit, cu propriile sale mâini, pentru un
vis aşa de îndrăzneţ, chit că tânărul le câştigase de mult
admiraţia, chit că dascălul lor, fratele conaşului, îi făcuse, deja,
lui, un portret demn de toată cinstea, condensându-i virtuţiile
în formule cu aspect de medalii, de decoraţii, chit că devenise

22
un simbol, pentru întreg satul şi nu numai, având în vedere că
se descătuşase din sărăcia şi neştiinţa caracteristice,
emblematice de-a dreptul, pentru clasa socială căreia îi
aparţinea el. Era conştient că orice pas greşit, orice gest
necugetat ar fi periclitat situaţia, evoluţia acestei iubiri menite
a se-mplini, după cum considera el, după cum nădăjduia, de
fapt, din tot sufletul.
Nu, înţelegea că nu acum, ci peste ani, va avea şansa
să câştige sufragiile viitorilor socri, când va reuşi să
compenseze sărăcia la care fusese condamnat, încă de la
naştere, cu diplomele şi onorurile ce avea să le obţină pe viitor,
pentru care va munci, cu şi mai multă abnegaţie, acum când
avea un obiectiv bine conturat, pentru a se ridica, din abisul
său social, pe acelaşi piedestal cu marea sa iubre,când avea
şansa egalizării valorilor.
Da, îşi rezervase, toată viaţa sa, dreptul de a visa, bietul
băiat, aflat la vârsta la care ai aripi...Ioana era, acum, chiar în
faţa sa, uimitor de frumoasă. Marian îşi duse de foarte multe ori
mâinile la ochi, parcă pentru a se asigura că nu visează, cu ochii
deschişi, pentru a se convinge că este, cu adevărat, atât de
aproape de EA. Nu stătuse niciodată la o distanţă atât de
mică de prinţesa din visul său. Prezenţa ei la festivitatea
de premiere era marea surpriză a vacanţei ce avea să vină, era
impulsul pentru viitor.
Tânărul era fermecător de-a dreptul, bine modelat de
natură, cu un trup de invidiat, atletic, pe care şi-l întreţinea
muncind ca un bărbat adevărat şi cât un om în toată firea,
acasă, la mătuşa. Chipul său angelic atrăgea atenţia tuturor;
beneficia de admiraţie, oriunde se afla, era chipeş, calm şi
plăcut; avea aspectul unui om sănătos, pe care nu avusese cine
să-l răsfeţe cu mâncăruri de tot felul, ci se hrănise doar cu ce
producea pământul pentru care asuda zilnic şi cu produsele
de la văcuţele lor şi de la cele câteva outoare pe care mătuşa le

23
trata, periodic, cu fierturi din plante, nu care-cumva să-şi
întrerupă producţia, să n-aibă ce pune copilului pe masă..
Copilul ei de împrumut se maturizase mult înainte de
vreme, de fapt el dăduse testul de maturitate în clasa întâi, în
clipa în care-şi pierduse familia. Nici până atunci viaţa nu-i
fusese prea roză –fiind cel mai mare copil din familie, el era
cel sacrificat – cel mai muncit, cel pe care –şi vărsau nervii,
rând pe rând,când unul, când altul din ai săi, dar, totuşi,
cataclismul acela, tragedia care-i mistuise totul, îl transformase,
de-atunci,de la şase ani, într-un bărbat, unul adevărat, raţional,
calculat, chiar sobru, într-o oarecare măsură.
Erau în curtea şcolii, la serbarea de final; Marian ştia că
este printre cei mai buni, dar nu şi că pe fruntea lui va fi aşezată
o coroană, de flori, că pentru câteva momente va fi un rege,
care poate privi de sus mulţimea, care va fi ovaţionat, aclamat
îndelung, din tot sufletul, de cei reuniţi acolo – întregul sat, că
aceleaşi mâini care împleiseră coroniţa Ioanei, ale Vioricăi,
vecina lor din sat, îi făcuseră şi lui una - un simbol al
succesului, al perseverenţei,al seriozităţii de care dăduse
dovadă de-a lungul anilor, nu intuia ce lucruri extraordinare
se vor spune despre el, în faţa atâtor suflete, dar, mai ales a
zeiţei din visele sale...Ioana.
“-Pentru cel mai bun elev al tuturor timpurilor...” spunea
dascălul,dar el, elevul nominalizat, s-a trezit din visare abia
când şi-a auzit numele, abia atunci şi-a dat seama că fiinţei sale
îi sunt atribuite acele epitete extraordinare, că lui i se pusese o
etichetă de mare valoare, atunci, acolo,în faţa mulţimii.
Apoi fu elogiată şi colega lui; cei doi copii, cei doi
sărbătoriţi, merseră în faţă, la îndemnul dascălului lor, de
unde Marian o văzu pe mătuşa sa, ridicată în picioare,
aplaudând zgomotos; se strecurase şi ea, odată cu ei, în rândul
întâi; i se citea pe chip bucuria ţărăncii aceleia care trudise
pentru el, acum extaziată de fericire – puiul crescut de ea era

24
cel mai apreciat din tot satul – ce să-i aducă mai multă fericire
unui părinte, chit că nu este el cel adevărat?

Ioana îl observă şi ea pe băiat,la serbare, îi plăcu

extraordinar - dragoste la prima vedere; nu-i atrăsese atenţia
niciodată fiinţa lui; de altfel, ea nu avusese nici un contact cu
cei din sat; doar din trăsura cu care se deplasa totdeauna, ca toţi
cei din familia Vladimireştilor, îi vedea fugitiv, fără a lua în
seamă pe vreunul.
Erau, aşadar, amândoi, în picioare, în faţa mulţimii; abia
de începuseră nominalizările; erau cap de afiş; din senin, o
rafală de vânt, extrem de puternică, de ostilă, făcu să se agite
şi să se zbată de-a dreptul pădurea de frasini din spatele şcolii;
toţi cei adunaţi acolo se risipiră, speriaţi, apucând-o care-
ncotro, totul era sinistru. Mătuşa, fiind foarte aproape, se repezi
să-şi ocrotească copilul, să-l ducă la adăpost de furia naturii; o
apucă repede şi pe Ioana de mână, care privea înmărmurtă
agitaţia oamenilor. Se ascunseră de veritabila nebunie a
naturii, la colţul clădirii, în ungherul pe care –l făcea cu
magazia de lemne.Stăteau toţi trei acolo, tăcuţi, îngroziţi de
ceea ce se întâmpla sub ochii lor – ploua foarte tare şi un vânt
năpraznic învârtea ,nemilos, picăturile de apă, aruncându-le în
toate direcţiile, cu repeziciune, rupea crengile copacilor, făcea
să scârţâie, într-un mod ciudat, porţile şi pereţii de lemn ai
caselor.
Cerul era plumburiu, înspăimântător; din când în când,
câte un fulger puternic, zgomotos, care producea multă
lumină, îl brăzda, împărţindu-l în două; nu mai era prea multă
ploaie. Vântul ridica ţărâna udă, pe ici, pe colo, obligând-o să
facă piruete; crengi şi frunze erau ridicate spre ceruri, ca-ntr-o
ameninţare, a celor slabi, cei de acolo, de jos, îngroziţi de
tabloul macabru.
Stătură timp îndelungat acolo, toţi trei; nu scoteau nici
un cuvânt. Era o aşteptare încordată, izvorâtă din

25
incertitudinea că se va finaliza curând drama ai cărei spectatori
involuntari erau; deşi un moment neprielnic, în esență ,pentru
cei doi copii era extrem de favorabil; se îndrăgostiseră la prima
vedere, se admirau, pe sub ascuns, reciproc, în timpul furtunii
şi sentimentul înălţător ce le unea sufletele, le diminua foarte
mult teama. Mătuşa, speriată, avea grija rugăciunilor către
cerul supărat pe omenire, după umila sa înţelegere, pentru cine
ştie ce tainice păcate, ale cine știe cui... se concentra, cu ochii
închişi, la ideea ei, cerând îndurare şi promiţând şi mai multă
smerenie şi evlavie...
Războiul cu natura, mai exact cel din natură, la care
fuseseră cu toţii martori tăcuţi, neputincioşi, se sfârşi brusc, aşa
cum începuse.

26
 III

Din ziua aceea, care încheiase un capitol important din

viaţa Ioanei,lucrurile luară o altă întorsătură, întreaga sa
existenţă căpătă alte valenţe, începu să aibă un sens, zilele
sale, în care monotonia şi tristeţea ocupau un loc de cinste,
începură să pară pline de culoare.
Veni vacanţa. Pentru Marian, care avea multe, foarte
multe îndatoriri, timpul trecea repede. Grădinăritul căpătase
valoare de hobi pentru el, nu-i ajungea ziua, cât era de lungă,
pentru câte-şi dorea să înfăptuiască. Spre deosebire de el,
Ioana se plictisea, Ioana, cea care-l idolatriza, cea care
aştepta cu atâta nerăbdare zilele de şcoală tocmai în speranţa
că –i vor oferi ocazia de a-l întâlni pe el, fiinţa de care se
amorezase, la care visa necontenit; auzise de la preot că vor
merge amândoi la acelaşi liceu, la Cărbuneşti Îşi făcea planuri
că-l va vedea zilnic, că vor discuta, că-i va mărturisi ce simte
sufletul său, că-l va iubi,necondiţionat, toată viaţa ei, indiferent
cât va trebui să lupte pentru asta cu principiile cu iz aristocrat
ale părinţilor săi.
Părinţii ei erau oameni paşnici, dar prea taciturni şi prea
ocupaţi pentru a se apropia de sufletul mic şi gingaş al fiicei
lor; îl lăsaseră în seama Vioricăi, o femeie extraordinară,
devotată trup şi suflet familiei acesteia,dar, totuşi, ca să
crească armonios şi sănătos, sub toate aspectele,un copil are
nevoie de dragostea părintească. Bona, menajera, era convinsă
de veridicitatea acestor cuvinte, dar nu rostea nimic despre
asta; încerca să compenseze, să o formeze, să o modeleze, ea,
pe Ioana, cum putea mai bine.
Cu puţin înainte de a se naşte fata boierilor, fiul Vioricăi,
care studia matematica, la Bucureşti, dispăruse, fără urmă;

27
nimeni nu ştia nimic;îl înghiţise pământul. Doar pentru a-şi
uita necazurile, femeia acceptase să facă menajul în casa
acestor oameni bogaţi; mai apoi a venit pe lume Ioana, de care
s-a ataşat, pe care a iubit- o, ca pe propriul ei copil, pe care
a –nvăţat-o tot felul de lucruri,şi-n de-ale cititului şi-n de-ale
gospodăriei...
Şi fratele femeii era ajutor la familia boierilor, la
conac,îngriejea animalele; cei doi se vedeau des; el,
sărmanul,de câte ori o -ntâlnea pe soră-sa, îi zicea doar,,Ţin-te
tare, Viorico, Ţin-te tare,,! O cutremurau cuvintele lui şi-şi
dădea seama cât suferise şi el pentru necazurile surorii sale;
realiza că trebuie să trăiască pentru a purta grijile amândoura,
întrucât celălalt părea rupt de realitate.
Femeia avea o vârstă şi o experienţă de viaţă; o crescuse,
practic, pe fetiţa boierilor, din prima zi, de cum deschisese
ochii, aşa că acum îi citea uşor gândurile –era îndrăgostită, o
dragoste interzisă şi neîmpărtăşită. Nu se destăinuia nici chiar
acestei femei care-i era mai mult decât o mamă, acestei femei
înţelepte, care n-ar fi suflat o vorbă despre cele auzite, care-i
vorbise de multe ori despre Marian, Făt Frumos al Ioanei, pe
care ştia sigur că ea, bătrâna sa bonă, îl apreciază.
Pe măsură ce treceau cilpele vacanţei, fata îşi pierdea
răbdarea; într-o bună zi îşi deschise sufletul, începu să discute
despre sentimentele ei, despre bucuria cu care aşteaptă zilele
de şcoală, în speranţa că-l va vedea,zilnic, pe Marian.
El fusese cel mai bun la admiterea în liceu, declarat cel
mai bun.
Se sfârşi vacanţa. Ioana străbătea drumul până la şcoală,
lung şi istovitor, cu trăsura, cu nenea MIşu; cei doi tineri se
vedeau, într-adevăr, zilnic şi era mare prilej de bucurie, de
ambele părţi; erau reciproce sentimentele, dar ce folos? Nici
unul nu îndrăznea să facă primul pas; zilele ploioase şi cele
geroase nu se lăsară aşteptate; nici un câine n-ai fi lăsat să stea
afără şi să se chinuie cu frigul, cu zăpada, cu poleiul; Ioanei i

28
se rupea sufletul de toţi sătenii care străbăteau distanţe atât de
lungi, pe picioare, uzi până la genunchi, dar cu precădere de
bietul băiat, care zilnic se lupta cu toate astea.
Mişu n-ar fi îndrăznit să facă gestul nobil de a-l invita şi
pe el în trăsură, deşi îl cunoştea pe Marian şi suferea pentru el,
mai întâi de toate pentru că se temea de boieri, părinţii fetei, dar
şi pentru că nu ştia că el era visul domnişoarei din trăsură, pe
care bătrânul o slujea, cu sfinţenie.

29
 IV

Urmară alte şi alte vacanţe şi începuturi, şi tot atât de

multe aşteptări şi dezamăgiri. Evenimentele respectau, parcă,
o periodicitate dictată dinafară, de forţe sau fiinţe
supranaturale. Deşi străbăteau acelaşi drum, în acelaşi sens,
zilnic, deşi amândoi aveau aceleaşi vise şi dorinţe, cei doi
tineri nu-şi vorbiseră, practic, niciodată; nu reuşiseră să-şi
spună nici chiar un cuvânt, în toţi acei ani în care bătuseră
acelaşi drum lung, în care studiaseră la aceeaşi şcoală, deşi
simţeau, amândoi, că pentru asta trăiesc, deşi făcuseră din asta
un ţel, deşi se iubeau, tot mai intens, cu fiecare clipă.
Tânărul amorez ocupă acelaşi loc fruntaş, ca şi la liceu,
şi la admiterea la facultate-obţinu punctajul maxim la
Medicină; unul din profesorii săi, de-atâta bucurie, îi duse
cadou, acasă, în sătucul lui, o mulţime de haine, cămăşi şi câte
toate necesare pentru studenţia în care păşise cu brio. Atinsese
perfecţiunea la examenul de admitere, se dovedise a fi cel mai
bun din ţară, singurul candidat care atinsese absolutul -
mândria liceului. Şi ceilalţi dascăli au contribuit, cu una şi cu
alta, au pus mână de la mână să ajute copilul orfan pentru acest
început de drum şi au trimis toate darurile prin colegul lor, la
Vladimir.
În fiecare zi, din această vacanţă de vară, de după
absolvirea liceului, Ioana o ruga pe bonă să meargă la plajă,
la matcă. Acolo , Vladimireştii aveau amenajat un foişor şi o
piscină care se alimenta natural din apa pârâiaşului ce delimita
la apus imensa lor grădină de zarzavat; la ieşirea din piscină,
apa era canalizată, prin câteva ţevi ce se ramificau, spre
grădină; practic făcuseră un mic lac de acumulare, de cum
observaseră că fetiţei îi place foarte mut înotul; de bună seamă

30
că acest lucru îl sesizaseră bona şi frate-său, nu părinţii ei; şi
architect şi constructor fusese tot Mişu, care se dovedi a fi
un mare maestru şi luptă, îndelung, cu mult tact, cu forţa
apei, căreia îi devie cursul în perioada lucrărilor. Când fu gata
macheta, constată un lucru extrem de important şi anume -
dacă mai înalţă peretele piscinei, în loc să o mai adâncească,
şi dacă începe îndiguirea, de fapt amenajarea albiei, mai din
aval, şi dă o pantă ascendentă cursului apei, înainte de a
ajunge la bazin, apa reziduală va avea cădere mai mare şi
astfel vor reuşi să ude şi în cel mai îndepărtat colţ al grădinii;
aşadar, altă machetă, alt studiu, un alt început...
Toate astea îl costară pe bietul om simbria pe un an; nu
pretinsese boierilor să contribuie cu nimic; o făcuse de dragul
micuţei şi gingaşei Ioana, pe care o idolatriza, care, la
momentul acela, abia de reuşea să păşească, dar deprinsese
măestria înotului mai degrabă decât mersul, ce constituia
pentru ea, atunci, curată echilibristică şi care fredona, într-
una, frânturi de melodii, deşi nici nu ştia bine a vorbi; nu
reuşea nicidecum să-i pronunţe numele bătrânului Mişu,
stâlcindu-i-l în fel şi chip; îl încânta efortul pe care-l depunea
ea pentru un rezultat, o pronunţie corectă, dar, în zadar...
El, Mişu, devenise un incurabil taciturn; nu se destăinuise
nimănui, niciodată, pentru ce munceşte atât de mult, de ce îşi
sacrifică toţi, absolut toţi bănuţii pe care îi are, să-i investească
acolo, la amenajarea apei; nu se apropia niciodată prea mult
de copilă, având în vedere că principala lui îndeletnicire era
îngrijirea patrupedelor de la conac, pentru a nu o dezgusta şi,
implicit, pentru a nu o îndepărta de el, dar o iubea
extraordinar, pentru ea făcea totul; acolo, la conac, îşi petrecea
bătrânul mai tot timpul, acolo dormea şi de era iarnă şi de era
vară; acolo se spăla, îşi spăla hainele, ca să nu se supere conaşii
că le aduce soră-sii să le spele în baia lor luxoasă; de mâncat,
mânca împreună cu Viorica, acasă la boieri, din vasele lor,
separate, deşi nimeni nu le pretinsese acest lucru. Mişu nu

31
vorbea niciodată nimic; răspundea, doar, laconic, la întrebări;
nici nu-ţi dădeai seama de este bolnav, din punct de vedere
psihic, sau nu, nu puteai să-ţi faci o părere despre ce şi cum
gândeşte el, dar, totuşi, tot ce făcea dovedea un simţ de
răspundere deosebit şi o perseverenţă ieşită din comun.
A îmbătrânit înainte de vreme – i-a albit părul, rapid, în
perioada în care a dispărut copilul soră-sii. L –a sufocat
tristeţea şi indignarea. Cum a rezistat acestei pierderi? Acelaşi
lucru se întreba şi el despre soră-sa; cine suferă mai mult
decât o mamă, pentru copilul său? Evident, totul e filtrat prin
propria sensibilitate. Viorica se dovedise a fi, totuşi, mai
puternică. Doar frica de Dumnezeu îi determinase, pe cei doi
bătrâni fraţi, să nu renunţe la viaţă şi speranţa, evident,
speranţa că, totuşi, băiatul trăieşte; nu ştiau nici de-i mort, nici
de-i viu; femeia îşi propusese să trăiască pentru Mişu, care
crea, tuturor, impresia unui neajutorat; n-au avut odihnă bieţii
bătrâni, ani de-a rândul, după acel dureros eveniment scris cu
litere de sânge în istoria vieţii lor; au sperat, continuu, că va
fi găsit, până la urmă, tânărul dispărut, dar, cu fiecare zi,
deznădejdea ocupa tot mai mult din golul uriaş lăsat de pieirea
lui, în sufletele lor distruse de disperare.
Între micuţa Ioana şi bătrânul de la conac era o relaţie
aparte; la prima vedere ai fi zis că se ascunde, că fuge de el, că
îi insuflă teamă, dar, de fapt, îl studia; era aspectuos şi
impunător, cu un chip plăcut, sprâncenat, cu părul de un alb
imaculat, tuns totdeauna frumos de soră-sa, cu o frunte lată,
semeaţă, ce-ţi inspira inteligenţă. Sesizase şi ea că nu scoate,
niciodată, nici un cuvânt. Îl plăcea. Stând mai tot timpul pe
lângă Viorica, reuşise să cunoască adevărata faţă a fratelui
acesteia; înţelesese că necazurile îi inhibau dorinţa de a vorbi.
Pe ei, cele două slugi credincioase, deschidea ochii fetiţa, de
când era mică; evita să stea în preajma părinţilor săi, care
ridicau pretenţii absurde, care aveau totdeauna nevoie de
linişte, de intimitate, spre deosebire de ceilalţi doi, bătrânii,

32
care erau fericiţi doar în preajma-i - simpla ei prezenţă le
înlătura amintirile triste, a căror dragoste necondiţionată ea o
simţea; ei nu-i pretindeau, în schimb, nimic, nici linişte, nici
perfecţiune.
Ioana era tot mai frumoasă, cu fiecare zi, ceva ieşit din
comun; fusese, din totdeauna, un copil adorabil, un om adevărat,
de excepţie, dar, imediat ce terminase studiile, când ai ei erau
tot mai preocupaţi să îi caute un partener pe măsură, din înalta
societate, practic, din aceeaşi sferă socială, apăruse o mare
problemă –se întrevedeau, tot mai clar, cu fiecare zi, zorii unei
boli năpraznice, care punea stăpânire, tot mai mult, pe raţiunea
şi pe sufletul Ioanei, o boală îngrozitoare ce o transformase,
ce o transfigurase într-o stană de piatră, ce o făcea să privească
îndelung, zi şi noapte, spre o nevăzută şi inexistentă fiinţă,
singura cu care comunica, să mediteze, la nesfârşit, la nimic.
Doar foarte rar aceste perioade lungi de tăcere şi aşteptare, ale
Ioanei, erau întrerupte de momente de exuberanţă, de veselie,
de momente de volubilitate, care le dădeau speranţe deşarte
părinţilor, trăgând, de fiecare dată, concluzia pripită că acestea
sunt semne promiţătoare că pe fiica lor o părăseşte boala.
Chemară doctorul. Îi recomandă tratament, plimbări în
aer liber, vizite la prieteni, cu alte cuvinte,schimbarea radicală
a modului de viaţă.
Prieteni sau prietene? Tânăra nici nu cunoştea noţiunea;
întreaga sa viaţă fusese un drum pe care- l străbătuse de una
singură, în care-i ghidase paşii bona. Nu-şi cunoştea nici
vecinii, nici chiar rudele; se izolase, treptat - treptat, ca
răspuns la solicitările, la pretenţiile părinţilor săi de a nu suferi
influenţe negative de la copiii din sat, nevoiaşi, de la celălalt
capăt al societăţii, de a nu învăţa, de la ei, expresii vulgare şi
gesturi nepermise.
Într-una din zile, când afară era foarte cald şi starea
tinerei se reabilitase simţitor, Ioana îşi exprimă, din nou,
dorinţa de a merge la plajă; era evident că mama sa adoptivă,

33
Viorica, avea să fie de acord cu ieşirea în natură – când
frânsese ea voia domniţei, ca s-o facă şi de această dată? La
drept vorbind, asta constituia marea plăcere a tinerei şi,
practic, cu asta îşi ocupa timpul în vacanţele de vară; era
însoţită, totdeauna, invariabil, de nimeni alta decât neobosita
sa bonă. Îl zăriră pe Marian, cu vitele la păscut, chiar lângă
drum, foarte aproape de poteca lor; pentru a-i face plăcerea
tinerei sale săpâne şi prietene, Viorica prinse a vorbi cu el. La
început Ioana nu spunea nimic; doar îl privea, vădit admirativ.
Femeia, care îşi dorea din tot sufletul ca tânăra să-şi facă
prieteni, care să o ajute să să se descotorosească de molima,
de boala ce o chinuia, deschidea subiecte comune, le oferea
la amândoi ocazia de a participa la discuţie; îl invită şi pe
băiat la ei, la foişor; era convinsă că prezenţa lui în preajma
Ioanei va avea efecte benefice, că amiciţia lor avea să o
influenţeze favorabil; ştia că fata, fata ei, la drept vorbind, îl
iubeşte şi spera că stilul lui potolit, comportamentul lui matur,
impecabil, îi vor fi benefice tinerei, că apropierea de aceast
titan, de această fiinţă exemplară care căpătase, deja, valoare
de simbol şi dincolo de graniţele satului lor, va reabilita,
definitiv şi ireversibil, sănătatea, existenţa Ioanei; o vedea
cum, în timpul conversaţiei, i se lumina faţa şi i se limpezea
privirea, cum îşi deschidea sufletul, cu fiecare clipă, cum îşi
recapătă echilibrul.
Viorica se eschivă, îşi găsi de lucru, pe ici, pe colo, prin
grădină, tocmai ca să-i lase singuri, să schimbe impresii, să
vadă şi Ioana cealaltă faţă a lumii; trăise în cercul ei strâmt
care, cu excepţia propriei sale persoane, mai conţinea un
singur element-VIORICA, în care erau intruşi, consideraţi,
chiar şi proprii părinţi ai Ioanei, asta, cu voia lor, datorită
opticii lor de viaţă, conform căreia este suficient să-ţi laşi
copilul în grija unei femei destoinice, cum este cea despre care
tocmai am vorbit, să-l ştii în siguranţă; considerau că astea

34
sunt condiţii necesare şi chiar suficiente pe care trebuie să le
asigure un părinte copilului său drag..
Zile în şir se întâlniră cei doi tineri, în acelaşi loc.
Discutară tot felul de lucruri, deveniră tot mai apropiaţi.
Viorica era mulţumită, chiar fericită. Ioana redevenise
omul stăpân pe sine, se compensase, dar, totuşi, femeii nu-i
dădeau pace momente, nenumărate, de previziuni tulburătoare.
Intuiţia sa, poate secundară experienţei de viaţă, era foarte
dezvoltată şi o înfrigura gândul că această perioadă de acalmie
a bolii tinerei va fi scurtă, trecătoare, că, deşi această iubire
interzisă o salvase de la înec, ea crease doar un moment scurt
de echilibru în dezechilibrul din viaţa Ioanei; era o dragoste
lipsită de perspective şi, ca atare, mai devreme sau mai târziu,
fundamentul sfărâmicios pe care –şi clădiseră speranţele
vizavi de evoluţia favorabilă a bolii Ionei, va ceda.
Primul sărut îi entuziasmă pe cei doi tineri. Urmară
îmbrăţişări lungi şi fierbinţi. Ioana era cu iniţiativa, el era tare
timid, el, cel care avea marea şansă să fie alesul fiicei boierului;
Ioana nu avea, însă, această semnificţie pentru iubitul său, nu
o vedea prin prisma bogăţiei şi a prestigiului familiei sale,
legendară de-a dreptul, pentru el era simplu – fiinţa cea mai
dragă şi sfiala lui se datora doar modului în care fusese crescut
– cu frică de Dumnezeu şi cu respect faţă de tot şi de toate.
- Dacă află ai tăi ?
Întrebă el, vădit îngrijorat.
- Viorica ne apără ! Ei nu vin atâta drum, prin grădină,
până aici; anul acesta voi învăţa şi eu şi voi veni cu tine, la
Timişoara !
-M-aş bucura nespus ! zise el, fericit că Ioana luase o
hotărâre care-i va putea aduce alături,pentru totdeauna. Era
singurul lucru care lipsea pentru ca viaţa lui să fie frumoasă,
împlinită – avea să fie medic şi să trăiască alături de persoana
iubită. Ce-şi mai putea dori?

35
 -Aş vrea să mai venim şi deseară aici, să stăm mai mult
timp împreună; tu o să pleci şi eu o să rămân din nou singură,
îndrăzni Ioana să-i spună, într-o bună zi, amicului său,
trădându-şi temerile, groaza de a-şi continua viaţa searbădă,
lipsită de esenţă, în care va reveni boala şi, implicit,
nemulţumirile părinţilor săi vizavi de acea suferinţă care
o doborâse la pământ, a cărei cauză n-o înţelegeau şi pe care,
ca atare, n-o acceptau, considerând-o consecinţa,
indubitabilă, a unui răsfăţ fără de margini, pe care prea -buna,
prea –îngăduitoarea Viorica îl susţinea şi-l alimenta continuu,
după umila şi ne- profesionala lor părere.
- Vom coresponda, dar dacă scrisorile vor ajunge în
mâinile alor tăi ?
- Oh, Doamne,refuz să mă gândesc c-ai să pleci...Te rog,
vino şi deseară, am s-o conving pe Viorica să ne ajute să ne
vedem.
Ioana respingea, cu vehemenţă, ideea că va trebui să
rămână singură, că locul acestor momente minunate va fi luat
de câteva rânduri, aşteptate îndelung, primite pe sub ascuns...
Fata o imploră pe menajeră să o înţeleagă, să
intermedieze pe lângă ai ei, să-şi poată petrece seara cu
Marian, motivând că mai sunt extrem de puţine zile şi el va
pleca şi totul va fi foarte trist de-atunci...O îngrozea, pe Ioana,
gândul că vor veni zilele triste ale toamnei şi vor rămâne,
fără apărare, natura, ceea ce o deprima din totdeauna, şi
sufletele... sufletul ei, singur din nou...surparea interioară va
continua, de-acum, nestingherită, golul existenţei şi al sănătăţii
sale se va extinde, va căpăta proporţii îngrijorătoare... !
Tânăra nu lăsă să transpară problema patologiei sale.
Marian nu află nimic; nici chiar ea nu accepta că boala o
cuprinsese definitiv şi irevocabil şi că acea perioadă liniştită
din viaţa ei se datora doar unei stavile temporare în faţa
năpastei, ci avea convingerea, sau cel puţin spera, acum, într-
o efemeră existenţă a suferinţei sale, într-o înfrângere

36
zdrobitoare a bolii, într-un viitor în care dragostea şi sănătatea
vor triumfa, întrucât incandescenţa iubirii a două suflete
risipeşte orice umbră şi orice nenorocire.
Păşiră iarăşi spre tărâmul fericirii...se îngâna lumina
zilei cu întunericul nopţii, binefăcător, îngăduitor, părtaş la
bucuria celor doi tineri ! Viorica, dintr-un dovleac şi o
lumânare, obţinuse un felinar, căruia-i dăduse configuraţia
unui chip de om -martorul tăcut al jurămintelor fierbinţi ale
celor doi, admirabil susţinător în ameţitoarea şi încântătoarea
lor escapadă spre contopirea sufletelor şi a trupurilor...o
atmostferă de vis! Totuşi, fiecare clipă de fericire îi ducea
tot mai aproape de momentul separării, a despărţirii, fie ea şi
doar temporară, şi asta o îngrozea pe Ioana. Îşi amintea,
rememora, periodic, ideea despărţirii, inevitabile, chiar dacă
acum era în braţele iubitului, boala o determina să fie mai
realistă decât trebuia, pesimismul, apanajul patologiei sale,
făcea ca această idée, care o înnebunea, cu toate consecinţele
şi implicaţiile ei, să revină, ciclic, aleator.
Şi Marian era îndrăgostit, dar mult mai timid şi trist
Mătuşa sa era extrem de bolnavă şi nu ştia cum va evolua
situaţia; îl frământa foarte tare gândul că are de ales o
singură alternativă, doar una, şi asta nu poate rezolva toate
problemele, fie merge la studii şi mătuşa rămâne singură şi
neajutorată, ea care a crescut doi copii, să -nchidă ochii ne-
mpăcată şi să n-aibă pe nimeni la căpătâi, la ceasul din urmă...
fie renunţa la tot şi o va îngriji pe bătrână aşa cum se cuvine să
răsplătească pe fiinţa care a făcut pentru el sacrificii atât de
mari. Cum, tocmai ea să moară fără o lumânare ?
Talgerele balanţei nu se echilibrau; atârnau greu
dragostea şi moartea, pe de o parte, studiile - practic, viitorul
său, şi responsabilităţile faţă de bătrâna sa mamă, adică
trecutul - pe de altă parte.
În ziua aceea o spovedi preotul, pe bătrână, şi
aceasta ascultă conversaţia dintre el şi Marian, care avu loc

37
după ce definitivară, ei doi, ea şi preotul, singuri, doar cu
Dumnezeu, lista presupuselor nelegiuiri, a posibilelor păcate
comise de ea, fiinţa aceea la care Dumnezeu cel adevărat,
Dumnezeu cel bun, nu ar fi trebuit să îngăduie să ajungă,
vreodată, vreo suferinţă, ea, care făcuse numai bine, mult bine,
necondiţionat, chiar de s-ar fi socotit doar cât ajutase ani de-
a rândul, neîntrerupt, luându-şi de la gură, pe sufletul acela
orfan, după cum considerau toţi cei din jur şi chiar şi el,
beneficiarul; aşadar, abia atunci află bătrâna că mai tânărul
său fiu intenţionează să renunţe la studii, la faimă, la tot ce ar
fi putut să-i aducă un viitor strălucit, pentru ea; află că, deşi
fostul lui dascăl, preotul, îl implora să-şi continue drumul în
viaţă, asigurându-l că va mobiliza tot satul să o ajute pe
maică, până la ultima suflare, şi, şi mai apoi, ca să meargă
în lumea celor drepţi, creştineşte, si toţi vecinii vor pune mână
de la mână şi o vor îngropa, el era dispus să rămână acasă,
pentru cea care –i ţinuse loc de mamă, să-şi facă datoria de
fiu, până la capăt.
Credeau că doarme şi discutaseră toate astea, fără
menajamente,chiar la căpătâiul muribundei. Mult mai târziu
realiză tânărul de ce, brusc, imediat după spovedanie, bătrâna
refuză hrana, deşi starea de sănătate nu i se înrăutăţise, de ce-
şi dori ea să părăsească mai repede această lume - să nu
fie povară pentru cel care abia de se ridicase deasupra nevoilor...
bătrâna îşi exprimă clar, la un moment dat, intenţia, dorinţa de
a merge mai repede la fiul său, de a ajunge la locul unde se va
odihni veşnic.
Veni minunatul şi mult-aşteptatul moment al întâlnirii.
Da, el era aici, înconjurat de flori şi parfumuri de vis, în braţele
celei mai frumoase fiinţe,dar totul era umbrit de suferinţa
celei care-şi jucase atât de bine rolul de mamă, cea care se-
mpovărase pe sine, reluând, la o vârstă foarte
înaintată,misiunea sacră de părinte! Era în braţele iubitei sale,
care îndrăznea tot mai mult. Tânăra era extrem de fericită...

38
savura fiecare clipă...ura trecerea timpului, cel care aducea tot
mai aproape momentele de singurătate... Tocmai când încerca
să înlăture ideea inevitabilei despărţiri, îl auzi pe iubitul său
cum o trezeşte la realitate, dureroasa realitate.
-Trebuie să plecăm, nu ştiu ce se întâmplă cu mătuşa, ne
întâlnim mâine ! îi spuse Marian, vădit îngrijorat de situaţia de
acasă.
Cu toate că medicamentele aveau ca efect advers
somnolenţa, Ioana nu dormi nici o clipită, toată noaptea.
Aştepta cu nerăbdare reântâlnirea. Adormi mult după ivirea
zorilor; se visă zburând, alături de cel cu care dorea să-şi
trăiască tot restul zilelor, dar, la un moment dat, rămase doar
el, singur, acolo sus; îi vedea în înalturi zborul lin; ea
căzuse la pământ, epuizată, zdrobită de durerea fizică a
impactului cu glia şi de teama despărţirii... Se trezi disperată;
nu era superstiţioasă, dar, totuşi, avea convingerea că nimic
nu este întâmplător, nici chiar visele !
Bătrâna era tot mai secătuită de vlagă; refuza totul, mai
rostea doar câteva cuvinte, abia sesizabile, abia perceptibile, îşi
aduna toate forţele să-şi strige copilul.
Pe Marian, cel care-i veghea la căpătâi, îl înlăcrima
chemarea ei disperată; îşi amintea de câte ori, în gând, îşi
chemase şi el mama, din cealaltă lume...niciodată, însă, cu glas
tare, ca să n-o supere pe bătrână, cea care acceptase s-o
înlocuiască şi să îndeplinească îndatoririle celei care-i dăduse
lui viaţă. Mătuşa intuia eforturile cu care-şi înăbuşea el durerea
şi dorul, o înduioşea bărbăţia lui, faptul că totdeauna plângea
pe ascuns atunci, în primii lor ani de convieţuire, când durerea
era extrem de mare, ca şi povara imensă a sufletului său mic,
fragil.
Îşi dorise, dintotdeauna, să trăiască să-l vadă mare... să
joace la nunta lui... Se destăinuia tuturor vizavi de speranţele
sale, de parc-ar fi aşteptat să facă şi ei demersuri la Preaînaltul
să împlinească bătrânei dorinţa. Tânărul său vlăstar se ridicase

39
mult peste aşteptările tuturor, răsplătise, cu prisosinţă, munca,
sacrificiile bătrânei sale mame.
Era conştient că secundele ei sunt numărate; femeia
aruncase zarurile deja, îşi grăbise sfârşitul, refuzând hrana, fără
de care nu rezistă nici o fiinţă; îşi spunea ultima dorinţă, uşor
de îndeplinit-de-a-şi vedea fiul - dar irealizabilă cât ea mai era
încă în această lume, alta decât a lui; îşi influenţase, de-a
dreptul, destinul ! Acum, la capăt de drum, abia acum
înţelegea ea, în ciuda amorţealii în care o adusese boala, că
ceea ce-i fusese mai drag pe lume înghiţise, de mult,
pământul, altfel el, fiul său, nu ar fi rezistat atâta amar de ani
fără să -şi vadă mama, aşa că, acum nu-i rămâsese decât să
treacă şi ea hotarul dintre viaţa aceasta cenuşie şi searbădă,
aşa cum o vedea, din patul în care o ţintuise boala, şi cealaltă,
cea de dincolo, plină de culoare şi bucurii - Raiul - în care-şi
va întâlni fiul.
Preotul îl sfătuise pe Marian, care se străduia, din
răsputeri, să o ajute pe bătrână, ca, dacă tot nu reuşeşte să i se
ridice sufletul la ceruri, dacă îşi cheamă, în continuare, cu
disperare, fiul, să-i spună el adevărul!
Şi pentru băiat trecuse foarte greu noaptea, deşi
bolnava era tot mai cuminte, tot mai lipsită de vlagă. Nu-i
dădeau pace gândurile, atâtea probleme care trebuiau
soluţionate. Făcu, de dimineaţă, cele necesare prin gospodărie,
duse vitele în câmp, aproape de matcă; Viorica era déjà în
grădină; discutară amândoi despre cum să se organizeze la
înmormântare, cum să facă, ulterior, să vândă totul şi să-şi
urmeze destinul, să meargă la studii...
-Ioana va suferi mult! Este singurul motiv pentru care
regret că pleci. Doar tu ai reuşit s-o aduci pe linia de plutire.
Tânărul nu ştia nimic despre meteahna iubitei sale, nici
nu ceru lămuriri femeii despre subânţelesul cuvintelor pe care
le rostise.

40
 -O iubesc, cu adevărat, răspunse el, în replică, şi aş vrea,
după ce devin doctor, să vin s-o cer la ai ei. Dacă aş face asta
acum, presupun c-aş declanşa un dezastru, şi totul s-ar
repercuta asupra ei şi ar avea mut de suferit.
Ioana îl aştepta la foişor; îi adusese dulceaţă; îl sufoca cu
sărutările, cu mângâierile; plângea într-una, mocnit.
-Mă voi întoarce să te iau, promit solemn, îi spuse
băiatul!
În ziua aceea, Marian merse de mai multe ori acasă, la
mătuşa; bătrâna continua să se chinuie, nu putea muri...deja
vedea năluca fiului său, ceea ce neexperimentatului tânăr îi
sugera, totuşi, că îi e foarte aproape sfârşitul, că viaţa ei e cu
un picior în groapă, că făcuse, déjà, primul pas spre lumea
celor care nu mai cuvântă... Îl bulversau, extraordinar,
gesturile ei disperate, maşinale, de căutare a drumului spre
înalturi, a căii spre mântuire...
Seara, tinerii se întâlniră din nou, sub lumina
binefăcătoare a Lunii. Felinarul improvizat înveselea atmosfera,
avea, parcă, atribuţiile unui clown, se veselea odată cu ei şi
anima, totul, când lucrurile luau o întorsătură tristă, când
tânăra rememora idea despărţirii...Marian nu înţelegea de ce
Ioana trece, brusc, de la o stare la alta; era convins că ea, care
nu trebuise să ducă, niciodată, grija zilei ce urmează, nu avea
motive să se întristeze.

41
 V

A doua zi, bona îşi lovi tare glezna; medicul îi recomandă

repaus la pat zeci de zile; presupunea o fractură. O consultase
şi pe Ioana, era foarte mulţumit de efectul tratamentului
prescris.
-Chiar dacă Viorica e bolnavă, să o lăsaţi pe domnişoara
să se plimbe, în voie...
În sinea ei, Ioana îi mulţumea nespus, doctorului, pentru
această libertate.
Se-ntâlniră, nestingheriţi, aşadar, cei doi tineri. El era, în
continuare, timid, trist, în virtutea evenimentelor din viaţa sa,
în schimb tânăra, de-a dreptul dezinhibată; Marian lăsă totul
să decurgă după dorinţa ei.
Se consumă prima noapte de dragoste. Erau singuri, cu
desăvârşire singuri, în noaptea senină şi înmiresmată;
frunzişul filtra scânteierea Lunii, foşnind potolit, mângâiat de
vântul călduţ de vară în liniştea adâncă a seninului infinit
părea că arcuşul unei viori magice fredonează, respectând
cu sfinţenie cele consemnate pe portativ, un cântec al miresei,
unic, personalizat, o prorocire a ursitoarelor. Ce poate apropia
mai mult două fiinţe, dacă nu noaptea magnifică a contopirii
trupurilor şi a sufletelor, aduse în stare de incandescenţă de
jurămintele şi îmbrăţişările fierbinţi?
Apoi merseră, amăndoi, acasă, la mătuşa, în toiul nopţii.
Pe Ioana o încerca un sentiment ciudat, de culpabilitate;
trecuse în rândul doamnelor, în afara unui cadru legal, dar mai
ales ponegrind tot ce ar fi definit moralitatea, încâlcând
porunca divină; era, ea, fiică de boieri, dar fusese educată,
necontenit, de Viorica, fiinţa aceea pătrunsă de crediţă, care-

42
i insuflase atâta frică de Dumnezeu, care-i dovedise, în
nenumărate rânduri, că CEL DE SUS iartă, dar nu uită. Ea,
care jurase, încă de când fusese creştinată, prin vocea Vioricăi,
că se „lapădă” de Satană, o slujise, cu evlavie, în acea noapte,
dovedind că trece printr-o criză şi în plan mistic, nu doar psihic;
lăsa impresia că nu regretă nimic, că o făcuse din dragoste,
că se jertfise pentru o cauză nobilă; în sufletul său se temea
de răzbunarea divină, dar, mai mult decât atât, gândul că n-o
va mai putea privi în ochi pe buna sa bonă o neliniştea cel mai
tare; dacă femeia aceea respectabilă ar fi aflat ce greşală
comiseseră ei, tinerii pe care ea contase atât de mult, ar fi
condamnat –o cu vehemenţă, ar fi suferit mult pentru
abominabila lor faptă, în viziunea ei, pentru încălcarea
flagrantă a convenienţelor sociale.
Ioana dăduse tonul, ea insistase, doar pe ea să o
condamne, îşi spunea tânăra, de teamă ca iubitul său să nu fie
acuzat în mod nedrept.
Îl provocase, cu adevărat, pentru că îl iubea cu adevărat;
şi pe băiat îl uimise îndrăzneala ei.
Dumnezeu?
Nu dăduse niciun semn că există!
Nu fusese de-ajuns că trăise ca o pasăre, captivă, în
colivia lângă ale cărei gratii păziseră, permanent, propriii săi
părinţi, că o îngenunchease, mai apoi, boala? Acum, când
întâlnise fericirea, când apăruse şansa de a-şi elibera sufletul
de rigorile principiilor societăţii înalte din care, fără voia sa,
făcea parte, să o ocolească?
Marian se simţea ruşinat; nu numai că nu el avusese
iniţiativa de a cădea în păcat, dar chiar se opusese, cu
vehemenţă, ca intenţiile iubitei sale să aibă finalitate.
Intrară. Casa era extrem de simplă, dar tot atât de
curată,de o curăţenie exemplară. Pe jos pământ, văruit pe
margini cu o dungă albă; două paturi înguste; pe care erau
împachetate, până la tavan, covoare ţesute-muncise bătrâna, îi

43
era clar Ioanei. Intrară în camera alăturată, aici era altarul
suferinţei. Pe masă ardea o candelă, aprinsă veşnic, care să
lumineze calea spre adâncuri a trupului gârbovit de vreme şi
suferinţă, dar şi spre înalturi a sufletului curat al bătrânei,
purificat de faptele bune, de măreţia gesturilor pe care le făcuse
întreaga ei viaţă. Bătrâna se ghemuise, de durere, dar se pare
că nu una fizică, ci una izvorâtă din regretul despărţirii de cei
pe care-i iubea, care aveau să rămână, singuri, fără de cea care
să le ghideze paşii; doar mâinile uscăţive erau la vedere, şi faţa,
zbârcită - pielea mulată pe oase, ceea o făcea să aducă mult cu
suratele noastre, primatele,cu care avem strămoşi comuni.
Aspectul femeii aceleia secătuită de vlagă, care nu doar că nu
lupta cu moartea, dar refuza viaţa, o îngrozi pe Ioana. Îl rugă
pe mirele său să plece, numaidecât, la foişor.
-Nu te speria, crede că eşti copilul ei, îi spuse Marian
iubitei sale, în momentul în care ajunseră lângă bătrână, care
întinsese braţele spre ea.
Se întoarseră la locul de nebunii, necontenite sărutări,
calde şoapte – memorabile clipe...
Luna încă trona pe bolta senină. Se ridica, încetişor
vălul nopţii - dispărând factorul lor protector; fugeau, din
faţa lor, clipele de fericire, se lumina de ziuă, trebuia să se
despartă. Nu puteau risca să fie văzuţi împreună; Vladimireştii
ar fi sechestrat-o pe fiica lor, cu siguranţă, cu tot riscul de a
recidiva năpraznica ei boală, chit că şi-ar fi dat seama, atunci,
că nu medicamentele ajutaseră la reabilitarea situaţiei,
dezastruase din punct de vedere medical, a Ioanei, ci Marian;
amândoi aveau convingerea că n-ar fi obţinut, cu nici un chip,
sufragiile familiei tinerei, ci doar reversul, dezaprobarea şi
chiar opoziţia tuturor rudelor acesteia, dar, cu deosebire a
propriilor săi părinţi.
Când ajunse acasă, fata îi povesti Vioricăi, singurul suflet
apropiat de al său, despre casa în care crescuse Marian, îşi
manifestă temerile pentru vremurile de singurătate ce aveau să

44
vină, după plecarea lui, despre dificultatea cu care va învinge
despărţirea, despre atmosfera, pe care o intuia apăsătoare,
din sătucul ce nu poate oferi viitor iubirii sale platonice.
Nu doar plecarea iubitului său crea o barieră în faţa
viitorului, ci chiar faptul că era incapabilă să întrevadă o soluţie
pentru problemele sale, nu vedea nimic pentru mai departe. O
cutremura gândul la viaţa de una singură; conştientiza că
Marian nu va fi niciodată acceptat de părinţii ei, datorită
condiţiei sale socialele şi că ei, care nu văd niciodată în
perspectivă, nu vor accepta să-l aştepte până –şi va termina
studiile, ci-i vor aranja Ioanei o căsătorie de convenienţă,
după criterii necorespunzătoare, neconcordante cu principiile
sale,cu ale nici unei tinere care consideră că părinţii respectă
ritualuri perimate, că au concepţii ce sfidează fericirea
copiilor lor, la care le impun reguli absurde.
Bona o încurajă, o asigură că părinţii săi vor fi înţelepţi,
vor accepta căsătoria cu cel pecare-l iubeşte, ea, cu adevărat.
Plecă la foişor mai veselă, mai liniştită. Ziua aceasta
semănă mult cu precedenta; se-ntâlniră şi seara; Marian merse
de mai multe ori la bolnava pe care o avea în îngrijire; fata
rămase singură; era, chiar şi ea, uimită că nu-i e teamă de
întuneric, explicându-şi că, probabil, eşti mai neînfricat când
iubeşti. Urmară alte două zile frumoase, minunate sub aspectul
libertăţii de care beneficiară, al privilegiului de-a fi doar ei doi.
Era de nerecunoscut; părinţii ei erau încrezători că boala
o părăsise pentru totdeauna; emana atîta frumuseţe, atâta
sănătate fizică şi mentală, trăda atâta echilibru
interior...Erau,aşadar, toţi, fericiţi în acea perioadă. Doar
Viorica era sceptică, doar ea intuia ce dezastru va urma, pentru
că doar ea ştia ce menţinuse în echilibru situaţia aflată, din
start, la limita dezechilibrului.
Aşadar, zile de vis, mai ales pentru ea. Marian era tot mai
încordat, îşi împărţea timpul între bătrână şi iubită, între
cuibuşorul de nebunii din cadrul natural minunat de la foişorul

45
Vladimireştilor şi casa sărăcăcioasă în care crescuse, graţie
înţelepciunii şi bonomiei bătrânei aceleia chinuite acum,
nedrept,de viaţă.
Ioana îl rugă să se întâlnească şi în ziua următoare, după
ce termină treburile cu măicuţa şi cu gospodăria; îl strângea atât
de tare în braţe şi-l implora atât de mult încât lăsa impresia că
are premoniţii sumbre; egoismul din fiinţa umană, obştescul
egoism omenesc, se trezise la viaţă, triumfase în faţa
înţelepciunii şi, în numele dragostei, a înlănţuirii
evenimentelor, o îndemnă pe Ioana să-i ceară iubitului său
sacrificiul suprem - să renunţe la studii, practic, la tot, întrucât
doar cu atât rămâsese-cu posibilitatea de-a-şi construi un
viitor fericit; începutul era, deja, promiţător.
În virtutea aceluiaşi sentiment, specific uman, Ioana
implora cerul să ţină bătrâna în viaţă până după începerea
anului universitar, în idea că va reuşi şi ea să fie admisă la
facultate, că vor merge împreună, pe acelaşi drum, în anul
următor şi astfel nimeni şi nimic nu-i va despărţi.
Sufocat, de-a dreptul, de săruturile ei sufocante, reuşi
să promită că în ziua următoare vor fi din nou împreună,
acolo unde frunzişul acceptase, gentil, să le ocrotească
dragostea, (încurajând, cu simfonia lui, simfonia trăirilor
descătuşate din convenţionalismul clasic), ce îi făcuse să
pătrundă în întunecimile moralului, acolo unde li se
acceptase nu doar apropierea care înalţă sufletele la ceruri, ci
le transformase inimile în vulcani ce revărsaseră lavă
incandescentă, preschimbându-le existenţa într-una de vis,
plină de satisfacţii şi dorinţi, dorinţi carnale, care ar fi îndemnat,
pe oricare două fiinţe, oricât de raţionale, la culminantul gest
fără de care conservarea speciei ar fi o utopie.

46
 VI

Acasă, bătrâna continua să fie în aceeaşi stare agonică;

îşi fixase ochii în tavan, căutând cerul, implorând, parcă,
îndurarea lui; băiatul, frumosul, sentimentalul ei vlăstar,
plângea; nu ştia cum să procedeze, dacă să respecte povaţa
preotului de-a-i mărturisi, chiar el, adevărul despre nefericitul
fiu al bătrânei, al cărui suflet veghea, cu siguranţă, lângă
patul ei, aşteptând-o să-i arate drumul spre înalturi şi de care
n-o va mai despărţi nimeni şi nimic, niciodată!
Ştia sigur că sufletul ei va ajunge în Rai, chiar dacă s-
ar ţine cont numai de binele pe care i-l făcuse lui. Era convins
că în viaţa de dincolo nu mai există răsplată nedreaptă ca aici,
pe pământ, unde boala şi bătrâneţea au chinuit, deopotrivă, un
om cu multă, prea multă omenie. Dacă ar fi ştiut că o ajută
să-i spună adevărul despre moartea fiului său, ar fi făcut-o, în
orice moment, pentru a pune capăt chinului fiinţei aceleia care,
de-atâta suferinţă, ajunsese de dimensiunile unui copil.
Ar fi vrut să o anunţe pe nora bătrânei, dar nu –i cunoştea
adresa; îşi aminti că în perioada aceea trebuie să sosească
scrisoarea şi spera că asta o va ajuta.
În cursul dimineţii sosi poştaşul, cu hârtia de la
Bucureşti; îşi ceru scuze; o avea de două zile, dar nu putuse
ajunge. Băiatul i-o aduse muribundei, deşi era convins că nu
mai aude sau, cel puţin, nu mai înţelege nimic...
-Mamă, spuse el, printre lacrimi, a sosit scrisoarea, mă
auzi?
Nu –i venea a crede ochilor - fără nici un răspuns, bătrâna
întinse mâna uscată, tremurândă, luă hârtia şi o sărută, îi
curgeau lacrimile...Băiatul începu să-i citească, cu glas tare.

47
 ,,Dragă mamă, nu mai pot îndura minciuna cu care am
trăit de mai bine de zece ani, de când fiul tău ne-a părăsit,
pentru totdeauna, trecând în lumea îngerilor; eu ţi-am scris
continuu; am intenţionat să te protejez, să nu mai suferi şi
matale, am îndurat eu pentru amândouă...ca să ai bătrâneţi
liniştite, aşa cum ai fi meritat. Cu multă stimă şi respect –Ani,,.
Femeia se linişti; aşteptase scrisoarea, presupunea el;nici
nu o auzise cum repeta, în timp ce el silabisea cuvintele grele,
dureroase, din scrisoare, adevărul -că ea intuia toate astea.
Murise...se-nălţase la ceruri. Le lăsase lor trupul său
istovit...
Auzi şi Viorica, îl trimise pe fratele ei să –i spună
tânărului îndoliat despre cele necesare pentru înmormântarea
ce avea să fie a treia zi, după datină.
Toţi, absolut toţi vecinii veniră să ajute. Ioana nu aflase
nimic; merse la locul unde se întâlneau şi aşteptă îndelung.
Intrase în panică. Marian îşi aminti, după o vreme, şi se
strecură până acolo, la locul unde cunoscuseră fericirea; iubita
sa intuia cauza întârzierii. Stătură puţin de vorbă. Tânăra era
dezamăgită, planurile ei se năruiseră.
Nu mai îndrăzni să zică nimic despre cea mai importantă
problemă a ei – ca el să nu plece la studii, să renunţe, să rămână
împreună, la Vladimir, deşi ştia că oficializarea amiciţiei lor
este imposibilă; despre căsătorie nici nu încăpea vorbă.
- Dar, te rog, vino şi deseară !
- Încerc, dar, înţelege, e o situaţie...
- Te rog mult, mult de tot; şi aşa n-o mai poţi ajuta cu
nimic...
Tânărul îşi respectă cuvântul dat, se duse şi seara la foişor;
Ioana, îl aştepta îngrijorată, temătoare, disperată că nu-şi va
putea respecta promisiunea pe care, practic, ea i-o smulsese;
fata uitase de necazul pe care-l avea, el, acasă.
- Nu, Ioana,trebuie să fim cuminţi, suntem în doliu... zise
disperat Marian. Ea nu mai auzea nimic, teama că în câteva

48
zile îl va pierde, o înnebunea; îl săruta şi-l mângâia fără-ncetare.
Nu, n-au putut respecta doliul, tânăra n-avea astâmpăr, era mai
dezinhibată ca niciodată.
A doua zi merseră la cimitir, să pregătească mormăntul...
dezgropară pe soţul bătrânei. Imagini de coşmar. Deşi se
pregătea să devină medic, Marian, era cât pe-aci să leşine; şi
oasele dezgropate parcă erau de pergament, cum le atingeau,
se sfărâmau.
Îl tulbură, nu idea morţii, ci gândul că din tot ce-avem
şi din tot ce suntem nu rămâne nimic! Se reabilită greu; trebuia
să mimeze, în faţa groparilor cu care era, insensibilitate vizavi
de imaginea sinistră din faţa lor, rezistenţa pe care oamenii
aceia căliţi o aşteaptă de la un viitor doctor. Ce-ar fi gândit
ţăranii aceia vânjoşi, care îngropaseră şi dezgropaseră, de ani
buni, fără-ncetare, rude şi prieteni, fraţi şi vecini, ei care
făcuseră o îndeletnicire din aşezarea-n morminte a trupurilor
părăsite de suflete? Ingrată meserie! Dar, totuşi, ei nu-şi
crescuseră rezistenţa, nu se imunizaseră tot văzând resturile
din vieţile altora, ci păcălindu-şi simţurile cu alcool,
amorţindu-şi minţile şi sufletele, deformând, continuu,
imaginea dură a realităţii, făcând-o, astfel, acceptabilă. Asta
era explicaţia, licoarea le mărea curajul. Pântecele lor
rotunjite şi feţele lor roşii spuneau totul, gândea el.
În cele trei zile Ioana şi Marian se întâlniră, seara;
păcătuiră, din nou, nu respectară doliul; Ioana parcă
înnebunise; deşi el se opunea, deşi îi explica ne-ncetat că nu
este bine ce fac şi că vor ajunge direct în Iad sufletele lor,
care erau hărăzite a reprezenta puritatea însăşi, ei – modele,
simboluri pentru întreaga suflare a satului. Ioana era, însă,
foarte insistentă, nu-l lăsa în pace, nu-l lăsa să plece acasă... era
un chin să se elibereze; îi promitea,de fiecare dată, că se vor
revedea curând, că n-o va părăsi niciodată. Nu, separarea
sufletelor nu fu posibilă, în ciuda opoziţiei vehemente a
jumătăţii ruşinate şi îndoliate, până ce dorinţele arzătoare nu

49
fură risipite de satisfacţia sub care vibrează, cu certitudine,
şi astrele de deasupra, până zorii nu anunţară ridicarea
vălului nopţii spre înălţimile albastre ale cerului, lăsând loc
culorilor curcubeului să încânte simţurile. Dispariţia
decorului nocturn determină încetarea, temporară, a
poemului iubirii lor; momentele de pauză îi păreau Ioanei
infinit de lungi; număra clipele, disperată, până ce va reântâlni
fericirea...
Îngropară ceea ce rămâsese din viaţa bătrânei...
Seara, tinerii se văzură din nou; Marian ar fi trebuit să-
i spună iubitei sale că mai rămâsese doar o zi până la
inevitabila despărţire; avea atâtea de spus... speranţe şi
dorinţi, regrete şi dezamăgiri; se afla în pragul unui pas
hotărâtor, decisiv, care urma să-l propulseze într-o poziţie
similară, pe orbita socială, cu a ei; altfel, dacă ar fi renunţat la
acest vis, acum, familia ei ar considera că nu o merită...Nu
putea discuta despre aceste lucruri, fata nici nu-i dădea răgaz,
nici nu vroia să audă.
Erau, parcă, trase la indigou clipele petrecute –mpreună.
Nu îndrăznea să spună nimic. Zorile, pure, cristaline, îi găsiră
îmbrăţişaţi. Ar fi vrut să-şi ia rămas bun,să discute cum să
procedeze, pe viitor,dar era imposibil, pe Ioana o îngrozea idea
despărţirii, oricât de scurtă ar fi fost ea. El trebuia să-şi
împlinească destinul, menirea, trebuia să nu piardă trenul vieţii.

50
 VII

A doua zi, de dimineaţă, vându tot ce-i rămâsese de la

bătrână,pe câţiva bănuţi. Sosi prietenul său, profesorul de la
liceu, cel care îl ajutase de multe ori, care îl îndemnase să
urmeze medicina, ca să-l ducă la gară, cu trăsura, aşa cum se
înţeleseseră într-o scrisoare, în urmă cu o lună; îi mai aduse
cadou o mulţime de haine elegante, deosebite, frumoase.
Dascălul nu ştiuse nici că a fost bolnavă bătrâna, nici că a murit.
Era uimit cum îşi planificase data morţii, astfel încât să nu
împiedice plecarea la studii a celui pe care-l crescuse ca o
adevărată mamă şi-l iubise ca pe un adevărat fiu.
Marian nu mersese niciodată cu trenul; dascălul ştia asta
şi-i explică tot ce-l nedumerea.
Timişoara,un oraş de vis, în ochii lui de copil ce se-
nvârtise doar pe o rază de câţiva kilometri în jurul nucleului –
sătucul său, care- i păruse tare posomorât, până în momentul
în care sufletului său i-a dat aripi dragostea, în care nopţile au
căpătat semnificaţii nebănuite, nelimitate valenţe, după care
tot ce-l înconjura i se părea schimbat, plin de farmec.
Avea gazdă tot la un fost elev de-al profesorului său,
cel care-l ajutase cu toate cele necesare pentru a porni pe
drumul cunoaşterii, pe drumul devenirii sale. Cel la care urma
să locuiască era un ilustru chirurg, foarte apreciat şi în oraş
şi în rândul cadrelor medicale şi universitare, ajuns deja foarte
bogat, încântat să ajute un tânăr neajutorat,dar care să merite,
cu prisosinţă, investiţia, efortul, după cum îl recomandase pe
Marian fostul lor dascăl. Chirurgul se căsătorise cu fata unui
profesor univarsitar, dar bătrânul său socru muri repede după
nuntă,aşa că doctoraşul munci singur, pe brânci, să-şi facă o
carieră.

51
 Îi oferiră tânărului student o cameră spaţioasă,
luminoasă, separată de restul casei. De cum ajunse, nici nu se
odihni, nici nu mâncă, ci îi scrise Ioanei, pe care o lăsase atât
de tulburată încât acum, aflat la aşa de mare distanţă,
amintirile şi regretele îl năpădeau, năucindu-l.

52
 VIII

În casa de la Vladimir se declanşase dezastrarul, tânăra

se dereglase psihic; plecarea iubitului său contribuise apreciabil,
fusese picătura care făcuse să se reverse peste pahar boala ce
ardea mocnit, de-atâta amar de vreme, în trupul ei splendid
modelat de natură; natura, care îi dăruise multe, atât de multe
– iubire, frumuseţe, privilegiul de-a se naşte într-o familie
bogată - dar care acum îşi lua totul înapoi; oricum, nimic
din toate acestea nu-i mai erau de folos – se metamorfozase,
parcă, într-o splendidă statuie de marmură; stătea, nemişcată,
zile şi nopţi, la rând; uneori, când era cald, pleca la foişor, unde
adopta aceeaşi atitudine de obiect din piatră. Cu forţa, doar,
reuşeau s-o aducă acasă, seara, târziu.
Medicamentele nu mai aveau efect în faţa bolii Ioanei.
Vioricăi i se reparase, întrucâtva, glezna; ea era singura
care o liniştea pe fată; părinţii Ioanei nu mai înţelegeau nimic,
erau disperaţi datorită situaţiei îngrozitoare a sănătăţii ei
mintale. Nu-şi explicau revenirea bruscă a simptomatologiei,
întrucât nu cunoşteau detalii. O legau de pat şi-i administrau,
din proprie iniţiativă, doze mari de medicamente, dar...
dezastru. Făptura aceea minunată, sufletul acela atât de cald,
omul acela atât de calm, se transformase într-o fiară, se
desfigurase de-a dreptul. Doar bona înţelegea totul; îi
implorase de-atâtea ori pe Vladimireşti să-şi schimbe
atitudinea distantă faţă de fată, să-i fie mai apropiaţi, pentru
că, practic, doar ea –i fusese şi mamă şi tată, părinţii ei erau
distanţi, deşi iubitori şi foarte la locul lor; le explicase că pe
dulcea lor făptură o ajută mai puţin plimbările în oraşe mari şi
în străinătate,decât căldura lor sufletească, că joaca şi
comunicarea cu ceilalţi copii sunt absolut necesare, în timp ce

53
ei nici la şcoală nu acceptaseră să meargă laolaltă cu cei din sat.
Îi judeca, adesea,în sinea ei, pe părinţii Ioanei dar, de când se
declanşase dezastrul, chiar nu mai putea să-i ierte.
- Au închis-o ca-ntr-o cuşcă, toată viaţa, îi spuse Viorica
fratelui său, într-o bună zi, uite ce au obţinut - un animal; uită-
te la ea, sărmana, e de nerecunoscut. Cred, Mişule, că fata asta
se va prăpădi curând. Mă îngrozeşte gândul acesta. Simt că
pierd, pentru a doua oară, propriul meu copil.
De fapt, bătrânul Mişu venise să aducă, în mare taină,
scrisoarea pentru tânăra bolnavă, de la iubitul ei; cuvinte calde,
încurajatoare, care în alte condiţii ar fi adus atâta bucurie în
sufletul Ioanei, dar... cine să o citească ? Ea era complet ruptă
de realitate, alunecase pe un drum fără întoarcere, pe un drum
biologic negativ.
Trebui să o deschidă,deşi nu-i era adresată ei, deşi în
alte condiţii, Viorica, n-ar fi făcut-o nici în ruptul capului.
Plânse mult şi de mila ei şi a bietului băiat, care era vădit
îndrăgostit, care trimisese atâtea mesaje, nenumărate, către
iubita lui, dar nu primise din partea ei nici o veste.
- Este îndrăgostit, în mod cert, spuse femeia, fratelui
său; cum să-i scriu, să-i rup sufletul, după ce-a primit atâtea
palme de la viaţă? Nici nu mai poate învăţa acum, şi dacă-i
scriem, noi, adevărul, şi dacă nu-i scriem nimic.
Marian era convins, într-adevăr, că despărţirea,
neacceptată,în mod declarat, de către fată, produsese ruptura
dintre ei. Cu toate riscurile, el trebuise să plece, să înveţe; avea
sentimentul, convingerea, că mătuşa îşi grăbise sfârşitul, prin
refuzul hranei, tocmai pentru a nu constitui un obstacol în calea
realizării lui şi, dacă el ar fi renunţat să pornească la drum, în
numele iubirii, indiferent pentru ce fiinţă, bătrâna s-ar fi
răsucit în mormânt.
Evident că tânărul îndrăgostit presupunea că părinţii
iubitei sale îi găsiseră,deja, acesteia un partener de viaţă,cu
care era fericită, cu care urma să se căsătorească. Îl durea

54
sufletul că fusese nevoit să plece într-un moment nepotrivit
pentru relaţia lor.
Medicina, studierea ei, cere mari sacrificii şi, dacă o
iubeşti cu adevărat, te fură,cu trup şi cu suflet, îşi spunea
Marian !Asta îl ajuta pe studenţelul amorezat, studiul, să mai
uite de suferinţa pricinuită de dragostea pierdută. A iubit-o din
totdeauna, n-a crezut niciodată că o va avea şi iată că acum,
când se-mplinise visul, pierduse totul, fusese nevoit să aleagă
şi... ţinuse cont de otrava raţiunii.
Bătrâna lui mătuşă rugase totdeauna cerul să o ajute să
trăiască, să-l vadă căsătorit. Marian se întreba, adesea, dacă
doar atât îi hărăzise destinul - căsătoria aceea - relaţia aceea
cu Ioana, cea atât de scurtă, de doar câteva clipe, cea până la
care rezistase să trăiască mătuşa. Uneori îşi spunea, se
consola cu ideea că viaţa îi dăduse, poate, din greşală, un dar
pe care nu-l merita - Ioana.
El trimitea, totuşi, săptămânal, scrisori.
Nu primea nici un răspuns. Aşteptarea sfărâma, încet-
încet speranţa; se volatiliza ideea trofeului pe care-l primise
de la viaţă - femeia aceea splendidă, dragostea pe care o
lăsase în urmă, de necesitate...

55
 IX

În sătucul la care nu înceta să se gândească,situaţia era,

în continuare, tragică, deşi boala iubitei sale se mai reabilitase,
întrucâtva; pacienta nu mai era atât de agitată, dar îşi reluase
atitudinea de statue şi nu comunica cu nimeni. Uneori îi
răspundea Vioricăi, laconic, la întrebări, nu cerea, însă,
niciodată, nimic, ceea ce făcea ca asupra evoluţiei bolii ei să
planeze incertitudinea.
Femeia, devotata sa bonă, care suferea în egală măsură
cu ea, ar fi vrut să-i spună despre noianul de scrisori destinate
sufletului ei, în idea că asta ar îmbunătăţi şi situaţia fetei şi pe
cea a sensibilului, amorezatului expeditor, cel care aşteapta,
după cum presupunea bătrâna, disperat, un răspuns.
Totuşi, evoluţia stării de sănătate a pacientei nu era
deloc favorabilă, din păcate; intuiţia îi spunea bonei că fata
nu va redeveni niciodată un om adevărat şi că, dacă i-ar fi
înmânat acum Ioanei scrisorile, nu numai că n-ar fi obţinut
nimic, dar ar fi distrus şi viaţa, viitorul băiatului.
Acolo, în casa somptuasă de la Vladimir, zilele erau
triste, treceau greu şi aduceau tot mai multă amărăciune,
datorită sănătăţii mentale tot mai nefavorabile a fiicei familiei
Vladimirescu, unicul copil, o palmă grea, o situaţie de
neimaginat pentru o familie paşnică, prea cumsecade ca să
merite aşa o lovitură din partea vieţii ăsteia nedrepte, după
cum judecau toţi cei care-i cunoşteau. Era o monotonie de
nedescris; în casa lor nu fusese niciodată prea multă veselie,
nici chiar când Ioana era mică; părinţii îi temperau totdeauna
exuberanţa, caracteristică vârstelor fragede, îi implorau linişte.
Viorica, bona devotată, avea doleanţe la polul opus, pentru
ea erau benefice, de –a dreptul, gânguritul, ţipătul,

56
vioiciunea fără de margini a micuţilor; toate acestea îi aduceau
aproape perioada în care şi ea fusese un părinte fericit şi o
ajutau să uite că pierduse, totul, într-o clipită.
Bolnava pe care o îngrijea, nu numai că nu mânca singură
şi de săptămâni bune era nevoită să o hrănească ea, ca în
copilărie, cu linguriţa, dar nu mai suporta nici un miros, avea
greaţă, intoleranţă la atât de multe... Nici medicamentele nu le
mai suporta.
Chemară din nou doctorul, care nu se lămuri ce cauză
să aibă această aversiune pentru atât de multe substanţe şi
alimente,dar propuse schimbarea medicaţiei.
Intuiţia feminină, a Vioricăi, reuşi să descopere cauza.
Oh, libertatea pe care i-am oferit-o, chiar eu... Marian
sau poate altul... Nu, sigur el! Coincidenţa dezechilibrării
Ioanei cu momentul plecării lui... Toate aceste gânduri o
frământau pe bătrână...
Vorbi cu Mişu, îl sfătui să ardă toate scrisorile, pe care le
păstraseră cu sfinţenie; mai mult decât atât, trebuia să pună
capăt corespondenţei –adevăratului monolog al băiatului.
Evident că cei doi fraţi, care doreau binele ambilor tineri, dar
nu voiau să fie subiectivi, puneau problema ca Ioana să mai
fi avut o relaţie cu altcineva, cât timp el fusese ocupat cu
înmormântarea, sau chiar şi înainte, băiatul având atâtea
necazuri cu mătuşa, ea rămânea singură, acolo, la matcă şi,în
nebunia ei, probabil pleca, pe cine ştie unde...se sfătuiau cei
doi bătrâni şi încercau să înţeleagă cele întâmplate.
Cu mare durere în suflet, Viorica îi scrise băiatului, la
Timişoara, cum că Ioana s-a căsătorit, că-l roagă să nu-i mai
scrie, să nu apară discuţii cu soţul acesteia... Nu exista nici o
altă alternativă; după ce aveau să afle părinţii fetei, dacă ar fi
interceptat o singură scrisoare, ar fi intuit că el este tatăl
copilului şi s-ar fi declanşat un dezastru, care, până la urmă, s-
ar fi întors, ca un bumerang, tot împotriva lui. Tocmai de aceea,
în ciuda dezamăgirii pe care era convinsă că o va aduce vestea

57
ei, alese exprimarea cea mai potrivită, alese cuvintele care l-
ar fi determinat pe orice tânăr înţelept să renunţe, ceea ce
se şi întâmplă.
Era pegătit terenul, sufletul tânărului intuise că lucrurile
evoluaseră nefavorabil, întrucât nu primise nici o veste, nici un
răspuns la atâtea scrisori, extrem de sentimentale, pornite din
sufletul unui om care,după ce pierduse, de atâtea ori, totul în
viaţă, considera că ea - Ioana – era răsplata, darul vieţii
ăsteia...şi-acum şi acesta-i era orientat către alţii...
Nu pot cuvintele exprima ce a trăit, nu pot descrie
dezamăgirea suferită, după doar o primă clipă de fericire,
adusă de gândul că a primit, în sfârşit, răspuns de la marea lui
dragostea; era singur, s-a prăbuşit la podea...
Deja reuşise să se angajeze ca felcer la spital şi ar fi
avut cu ce să întreţină o familie...dar fericirea dispăruse,
dispăruse tot ce era frumos, totul !.Devenise un alt om... Nu
mai mânca, nu mai dormea, era mult mai neângrijit... Se citea
pe chipul său suferinţa; sufletul i se prăbuşise -cădere liberă
–ghearele abisului nesăţios îl cuprinseră, în cimitirul iubirilor
apuse, al deziluziilor; demonii continuau să-l otrăvească.
Melancolia îl îngenunchease..
Profesorul care-l găzduia îi zise,într-o bună zi, pe un ton
amical, dar voit mai răspicat.
-Eşti un om extraordinar, după părerea mea, dar te-ai
schimbat mult în ultimul timp. Iubeşti ?...Trebuie să-ţi revii,
altfel te vei pierde!
Nu dădu nici un răspuns, doar două boabe mari de lacrimi
i se adunară în colţurile ochilor . Domnul înţelese totul.
-Barbiereşte - te !
De-acum vei mânca în fiecare zi cu noi; ai slăbit tare
mult... Ia câteva picături de valeriană în fiecare seară şi ai să o
uiţi; garantez, am trecut şi eu prin asta !

58
 Zilnic îl chemau la masă, discutau diverse, încercau să-
i canalizeze gândurile în alte direcţii, să-l ajute să uite
necazurile.
- Sigur e dragostea la mijloc îi spunea profesorul
nevestei lui; probabil e o fată de la el, de acolo...a primit o
scrisoare şi după aceea totul a devenit cenuşiu pentru
el.Tristeţea i-a sfâşiat sufletul; e de nerecunoscut; credeam că
fii aceştia de ţărani sunt mai puternici, mai puţin sentimentali.
- Mai ia-l şi tu cu vorba, sfătuieşte-l să se însoare cu o
fată de aici, cu casă, care să aibă părinţi, să-i ajute şi pe ei cineva,
zise nevasta profesorului. Ar trebui să-i dai şi ceva bani, cred
că-i e greu şi cu serviciu şi cu şcoală...
Evident că nu a acceptat bani de la profesor, care şi aşa
îi oferise locuinţă, gratuit. Cât despre masă, încerca să nu fie
acasă la ora aceea; considera că făcuseră prea multe sacrificii
pentru el, gazdele sale. Era, realmente, disperat de noua sa
situaţie,dar se aprofunda în studiu şi încerca să uite. Realiza,
din nou, pentru a câta oară, cât de grea e lupta cu sinele. Viaţa
îi dăduse multe palme şi, de tot atâtea ori luptase să schimbe
situaţia, să se menţină pe linia de plutire, să nu cedeze
psihic...Involuntar se-ntreba, retoric, de ce din nou el este cel
lovit de soartă.
Ar fi răcnit spre ceruri să afle răspuns la frământările
sale; era credincios, în felul lui; credea, de fapt, în existenţa
unei compensaţii în viaţă. Această teorie nu se dovedise
valabilă, nici de această dată, pentru viaţa lui... Seara îl
cuprindea cel mai tare tristeţea, când era singur şi nu mai putea
da frâu liber speranţelor, nu mai putea visa la dragostea pe care
o trăise, care nădăjduise că va dura o eternitate, când, de
fapt, fusese scurtă, cât o bătaie de aripi... aripile frânte ale
vieţii sale atât de triste...

59
 X

La Vladimir, lucrurile căpătau contur; cu toate

medicamentele, Ioana vomita într-una şi, deşi nu se alimenta,
abdomenul său devenea tot mai voluminos; părinţii ei nu
observau nimic, o priveau cu milă, uneori chiar cu ură, nu
înţelegeau substratul real al bolii. Aveau convingerea că tot
comportamentul ei este doar un răsfăţ, că trăieşte într-o lume
imaginară, refuzând, din comoditate, revenirea la realitate. Nu-
i acordau, nici unul, nici altul , prea mult timp; deveneau
nervoşi, când constatau că situaţia este invariabil aceeaşi, că nu
se îmbunătăţeşte (când în retaliate devenea tot mai complicată)
şi părăseau în mare grabă odaia fetei...Viorica îi condamna, în
sinea ei, pentru atitudinea distantă, vădit ostilă, faţă de copilul
lor; deşi era o femeie simplă, dar care trecuse prin multe, ar
fi vrut să le spună, din experienţa ei de viaţă,că trebuie să
sacrifici totul pentru a-ţi salva copilul, lăsând la o parte
impresiile şi mai ales ambiţiile personale.
Trecură sărbătorile de iarnă; triste, foarte triste; se
apropia primăvara, cu paşi repezi. Veniră zilele înmiresmate ale
verii. Abdomenul fetei domina prin volumul său, se
schimbase cu totul configuraţia viitoarei mămici, în ansamblu;
faţa ei de îngeraş se pătase, buzele i se îngroşaseră într-un mod
grotesc; sarcina şi boala îi schimbaseră mersul, dar ea se
deplasa atât de puţin, că numai bona, cea care o însoţea
pretutindeni, observa detaliile, schimbările aduse de noul
statut al bolnavei. Erau şapte luni de sarcină şi părinţii ei nu
sesizaseră nici o modificare, nu observaseră că vor fi, în
scurt timp, bunici.

60
 Soarele era tot mai binevoitor cu pământenii, toate
cele de aici, de pe pământ, căpătaseră viaţă. Viorica se ruga
într-una de Ioana să meargă la aer curat, îi explica despre
efectul benefic al Soarelui plăpând al dimineţii asupra
sănătăţii unei viitoare mămici şi, implicit, asupra copilului ei.
Nebuloasa din mintea Ioanei nu-i permitea să înţeleagă nimic.
Într-o bună zi, tânăra bolnavă începu să întrebe,
buimacă, maşinal, ce-i cu copilul, ce legătură este între ea şi
copil. Viorica îi explică, răbdătoare, cum stau lucrurile; femeia
îşi punea, adesea, întrebarea dacă va fi un copil sănătos, având
în vedere câte medicamente îi administraseră mamei sale, se-
ntreba dacă nu greşise chiar ea, tăinuind adevărul despre relaţia
amoroasă pe care o avusese Ioana şi despre supoziţia ei în
legătură cu existenţa unei sarcini, atunci când aceasta era
incipientă şi se mai putea face ceva...
Timpul trecu foarte repede; pe cei doi soţi Vladimirescu
îi îngrijora evoluţia staţionară a bolii Ioanei, a bolii care le
măcinase, practic, toată familia. Nu mai aveau alte preocupări,
nu mai discutau despre nimic altceva, deşi, din afară, păreau
nepăsători, dezinteresaţi față de boala ce le chinuia fiica,dar
toate astea pentru că discutau doar ei doi, între patru pereţi.
Nici nu-şi imaginau cei doi sărmani părinţi ce surpriză
aveau să mai primească, în scurt timp, că aveau să verifice,
pe pielea lor, cuvintele acelea – relele se strigă unele pe altele
şi se ţin lanţ.
Doctorul casei Vladimireştilor, la momentul când
consultase ultima oară pacienta, nici nu se gândise la aşa ceva,
dar nici nu ar fi îndrăznit să rostească un cuvânt despre asta,
să facă aluzie la existenţa unei sarcini, având în vedere
statutul social al familiei din care provenea tânăra; şi doar o
singur vorbă despre un eventual păcat tineresc ar fi adus mare
nemulţumire părinţilor, iar doctorului – o avalanşă de jigniri.
Viorica trimise medicului mesaj să vină a doua zi la ei,
să discute, ştiind că părinţii fetei urmau să plece pentru mai

61
multe ore de acasă; intenţiona să-l atenţioneze despre
încurcătura în care erau cu toţii.
Cănd află vestea şi văzu că femeia nu se înşală, doctorul
înmărmuri; era convins că Vladimireştii se vor supăra şi pe el,
că nu a observat, la momentul oportun, care este adevăratul
diagnostic; oricum, situaţia era fără scăpare ;sarcina evoluase
foarte mult, aşadar, nu le rămâsese decât să se roage, cu toţii,
să fie un copil sănătos.
-Viorico, exclamă doctorul, după ce-şi reveni din uimire,
îi dai vitaminele astea şi insişti să mănânce, să-i fie bine
copilaşului; eu o ştiam fată cuminte, nici nu m-aş fi gândit, în
nici un caz, la aşa ceva; doar în perioada cât ai stat tu la pat,
din cauza loviturii la picior, s-a putut întâmpla asta... Ştiu că-
mi vor face zile negre Vladimireştii că n-am observant la timp,
dar, totuşi, copilul acesta este un dar de la Dumnezeu, este
răsplata Cerului pentru faptul că şi-au pierdut, practic, fiica !
Veni sorocul; Viorica trimise pe fratele său după doctor;
naşterea fu dificilă;foarte mare încordarea pentru medic;
părinţii ei încă nu aflaseră nimic şi în acel moment nu erau
acasă, aşa că nici vorbă să o ducă pe mămică la un alt doctor,
la un doctor în oraş, fără acordul părinţilor, care, cu siguranţă
nu ar fi acceptat asta, din dorinţa de a nu afla nimeni despre
ruşinoasa faptă a fiicei lor, după cum păstrau mare discreţie şi
în ceea ce priveşte boala psihică a acesteia.
-E bine, micuţa, ţipă ca un copil sănătos, are mişcări
normale; trebuie să fii cu ochii în patru, pentru că acum se poate
agrava problema psihică a domniţei, odată cu furia laptelui, şi
e posibil să -i facă rău fetiţei, îi spuse doctorul ,Vioricăi.
Se linişti tânăra mămică; sufletului plăpând i se făcuse
deja foame; bona o hrăni cu biberonul şi micuţa adormi. Un
copil reuşit. Viorica nu-şi mai lua ochii de la puişorul de om.
O îngrozea gândul la reacţia vulcanică pe care era convinsă că
o va avea de-acum bunicul Vladimirescu, în momentul când
va afla; nădăjduia, din tot sufletul, că va avea înţelepciunea

62
de-a accepta copila, că va realiza că tocmai fiinţa aceea este
colacul de salvare pe care l-a trimis viaţa, pentru ei, nefericiţii
părinţi ai Ioanei.
Vladimirescu era un manierat, un înţelept şi un taciturn;
Viorica nu auzise, în zeci de ani, de când îl cunoştea, nici un
singur cuvânt urât, nu-l văzuse niciodată nervos, dezlănţuindu-
se ca în ziua aceea, ca atunci când a aflat vestea cea mare. S-
a înroşit, brusc, a transpirat abundent şi a rostit o ploaie de
înjurături...Soţia lui era stupefiată; pentru moment au perceput
totul ca pe o palmă grea, dar, după ce au reuşit să discute, să se
liniştească, au privit altfel, cu totul altfel, lucrurile. Viaţa lor
devenise o alternanţă de momente lungi în care plângeau şi
momente de reflecţie, în care mulţumeau, totuşi, cerului, pentru
darul nesperat şi neaşteptat –fetiţa aceea minunată, splendidă,
ca mai toţi copii din flori. Nu o învinuiră pe Viorica, îşi dădură
seama că totul se întâmplase în perioada în care fata se
plimbase singură. Începură s-o îndrăgească pe micuţă, să
realizeze că boala Ioanei era cauza acestei nenorociri, a acestei
fapte ruşinoase -de a avea un copil în afara căsătoriei.
Cu fiecare zi fetiţa era tot mai frumoasă, era copia la
indigou a maică-si. O minune de copil, cu ochii mari, albaştri,
şi o guriţă mică,splendid sculptată.
De câte ori îi arăta fetiţa Ionei, aceasta rostea, invariabil,
aceleaşi cuvinte de ne-nţeles; într-una din zile, în faţa
preotului şi a familiei, întinse mâinile spre micuţă, încercând
să pronunţe numele iubitului său şi toţi presupuseră că –şi
doreşte ca fiica ei să se numească Maria; doar bătrâna bonă
înţelegea despre ce este vorba, înţelegea că, de fapt, îi
aminteşte de tatăl ei; mămica bolnavă plângea într-una; nimic
nu o mai liniştea; în prejma fetiţei devenea foarte agitată,
proximitatea celor două îi declanşa interminabile rafale de
plâns, Ioanei; uimitor era faptul că atunci când mămica
plângea, micuța privea mirată, tăcută, de parcă îi respecta
durerea şi îi înţelegea situaţia.

63
 Maria se numi fetița; o idolatrizau, de-a dreptul, bunicii;
uitaseră păcatul ce făcuse să vină pe lume nepoata lor; îşi
concentrau toată atenţia asupra ei.
O iubea nespus, și mămica debusolată şi neajutorată, în
felul ei, în agonia ei; toţi credeau, după modul cum reacţiona,
că o respinge pe copilă, nu înţelegeau că privea dincolo de ea,
la marea sa iubire; aceasta nici nu-i zicea Maria, ci Marian,
dar vorbea extrem de încet; era epuizată, nu se ridicase din
pat de când născuse. Doar Viorica înţelegea ce spune, fiind cea
mai obişnuită cu bolnava.
Nopţi nenumărate avu insomnii, Viorica; nu ştia dacă
nu contribuise şi ea la acest dezastru, rupând legătura între cei
doi părinţi ai micuţei Maria.
Tânăra mămică arăta deplorabil, pierduse câţiva dinţi,
părul începuse să i se rărească, îmbătrânise cu mult înainte de
vreme.
Viorica se temuse şi pentru viaţa lui Marian, şi pentru
cariera lui, convinsă fiind că, enervat, tatăl Ioanei s-ar fi
răzbunat, deşi pentru toate astea Ioana era singura
vinovată,după convingerea bătrânei. Era tare îndrăgostită şi-şi
dorise, probabil, o amintire de la el, iubitul său, îşi explica
menajera. Fetiţa era tot mai frumoasă, tot mai vioaie.
Începuseră să apară primii dinţişori.O lăsau,totdeauna, cu
maică-sa, dar supravegheau îndeaproape relaţia lor.
Pentru toţi micuţa era luminiţa de la capătul tunelului,
era raza de speranţă. Chiar dacă bona îşi făcea complexe de
vinovăţie, acest copil constituia o a doua şansă, pe care le-o
oferea viaţa, Vladimireştilor. Ioana continua să o iubească, dar
avea, tot mai frecvent, momente de furie, în care înjura printre
dinţi,o fiinţă nevăzută, în care alunga copila; erau și momente
în care mămica părea că se întremează,că are mai multă energie,
lăsa impresia că suferinţa ei începe, în sfârşit, să evolueze
favorabil, dar, de fapt, trecea prin diverse faze ale bolii. În

64
virtutea convingerii lor că situația cognitivă a Ioanei este mai
bună , cu fiecare zi, îi lăsau fetiţa în braţe.
Mariei nu-i mai era teamă de multă vreme de maică-sa,
în ciuda aspectului deplorabil al Ioanei, care pierduse câţiva
dinţi, și tot timpul avea părul unsuros şi nearanjat; se simţea în
largul ei, ca orice pui lângă propria sa mamă, aşa că începu să
o zgârie ca pe toţi ceilalţi şi, văzând că nu păţeşte nimic, la un
moment dat o muşcă foarte tare de vârful nasului, atât de tare
că, pe alocuri, reuşi să desprindă bucăţica de piele ce o cuprinse
cu dinţii...De-atâta durere, mămica,fără să scoată nici un
cuvânt, drept răzbunare, încercă să o sugrume pe micuţă, apoi
o aruncă la podea şi plecă de acasă, adunându-şi toate forţele,
deşi nu părăsise casa de mai bine de un an.
Toţi veniră repede, când auziră ţipete; o găsiră pe fetiţă
la pământ; chemară medicul.
-Are fractură la femur, dar mişcă, totuşi,ceea ce înseamnă
că este o fractură în lemn verde, deci nu chiar aşa de grav;
trebuie să stea cu gips, cum a stat şi Viorica.
După ce rezolvară problema şi se linişti fetiţa, abia
atunci observară lipsa Ioanei.
Viorica se sperie, la gândul că fata, în inconştienţa ei,
putea face un gest necugetat.
-Se ascunse,de frică, răspunse Vladimirescu, pasiv!
Totuşi, bona avea un presentiment sumbru –îi mobiliză
pe toţi să caute fata. Nimeni n-ar fi crezut că a reuşit să iasă din
casă, dar, dat fiind faptul că n-au găsit-o pe nici unde, au mers
afară, în grădină. Se însera, încet -încet si nimeni nu reuşea să
o găsească.Viorica îi spuse fratelui său să o caute la foişor; era,
într-adevăr, acolo, dar nu mai era printre cei vii, căzuse în
apă,se înecase... de ore bune...Era deja rigidă.

65
 XI

Se încheiase, trist, un capitol important din istoria

Vladimireştilor. Nu o înhumară, o arseră şi cenuşa trandafirului
lor o duseră acolo, la foişor,o aruncară pe apă, după cum îi
îndemnase Viorica, cea care ştia cel mai bine cât îi era ei de
drag acel loc, din care alesese să se-nalţe la ceruri.
Părinţii Ioanei, în scurt timp, ajunseră de nerecunoscut,
îmbătrâniră rapid; mergeau zilnic, cu fetiţa,aprindeau candela,
acolo, la foişor. Nu li se mai uscau ochii de–atâta jale; de -
abia mai aveau forţă să ajungă la crucea fiicei lor, la matcă.
Copila ce le rămâsese veşnică amintire, începuse a gânguri,
îi zicea tată bunicului său, în lipsa celui adevărat, iar mamă –
Vioricăi.
Deşi asta-i ţinea în viaţă, îi durea sufletul că vlăstarul lor
nu avea, de fapt, nici mamă, nici tată, erau îngrijoraţi, întrucât
erau tot mai neputincioşi, că va rămâne orfană micuţa aceea
nevinovată. Îşi puneau, uneori, întrebarea cine le pângărise
fiica, dar adevărul era imposibil de găsit, în condiţiile date.
Treceau zile şi nopţi chinuite de regrete, de remuşcări
pentru faptul că nu au fost mai apropiaţi cu propria lor fiică, că
nu au sesizat la timp boala ce măcinase viaţa ei.Totuşi, timpul
estompa durerea, dilua efectul otrăvitor al tristelor
amintiri.Timpul era în detrimentul memorabilelor momente
legate de existenţa Ioanei şi tot el o avantaja pe fiica sa, dându-
i aripi, ajutând-o să se înalţe, frumos, ca o trestie, el ştergea
încet –încet durerea şi lacrimile părinţilor săi şi ajuta ca
prezenţa fetiţei sale să fie tot mai bine simţită în familia aceea
secătuită de vlagă. Veniră momentele primilor paşi, ale
primelor cuvinte...primele versuri...
Veni vremea şcolii şi pentru micuţa Maria; o luau de la
capăt. Mergeau, în continuare, zilnic, la foişor, pentru a păstra,

66
vie, imaginea Ioanei, a sufletului lor stins înainte de vreme,
care se contopise, voit, în inconştienţa sa, cu neantul, care-şi
curmase zilele tocmai pentru a pune capăt suferinţei tuturor;
cu fiecare zi erau, totuşi, toți, mai detaşaţi; se veseleau de
poznele Marieichiar acolo unde amintirea defunctei trona
pentru eternitate. Semăna izbitor de mult cu mama sa, atât de
mult încât, uneori, doar părul lor încărunţit precoce de
necazuri şi mersul lipsit de elasticitate îi trezea la realitate,
amintindu-le că sunt bunicii acelei copile, că este fiica fiicei lor.
Era o asemănare uimitoare nu doar fizică, între micuţa
şi gingaşa făptură şi cea pe care o pierduseră, o înghiţise
pământul, ci şi –ntre zilele pe care le trăiau acum cu nepoata
lor şi celelalte, puţine la număr, petrecute cu propria lor fiică,
între etapele copilăriei celei căreia-i deveniseră părinţi, de
necesitate, şi etapele din viaţa fiicei lor.
Vladimirescu se stinse repede, la puţin timp după
începerea şcolii, la doar câteva zile de când micuţa Maria
pătrunse în universul cifrelor. Se duse lânga fiica lui,
neîmpăcat, rugându-i pe toţi cei rămaşi pe pământ să aibă grijă
de fetiţă.
Preotul îi fu dascăl şi micuţei, dar ea mergea la şcoală,
alături de ceilalţi din sat; încercau să se folosească de
experienţa trăită cu mama ei, să nu repete aceleaşi greşeli care,
probabil, i-au adus Ioanei boala şi moartea.
Maria termină şcoala primară; frumuseţea ei izbitoare şi
asemănarea uimitoare cu mama sa, îi frapa pe toţi cei din sat;
ei nici nu înţeleseseră bine cine este, de fapt, fata; doar pe
măsură ce creştea înţelegeau cum se derulaseră evenimentele.
Bunica era tot mai bolnavă. Viorica şi Mişu deveniseră,
pe bună dreptate, părinţii fetiţei. Îmbătrâniseră şi ei;
calendaristic erau mai în vîrstă decât Vladimireştii,dar se
conservaseră mai bine. Marea problemă era că bătrânul nu mai
putea lucra pământul; îl dădea în arendă celor din sat; primeau
produse, suficiente pentru ei, patru suflete. Viorica o îngrijea

67
cu mult devotement pe doamna, pe care o idolatrizase, toată
viaţa ei şi, nu pentru ei, cei trei bătrâni îşi făcea ea probleme
(spunea tuturor că n-a văzut nici un mort rămas pe din afară,
adică ne-ngropat), ci pentru Maria.
Doamna era conştientă, dar nu mai mişca deloc; Viorica
o imploră să-şi dea acordul să ia legătura cu sora ei, la Craiova,
să-i ceară ajutorul, pentru Maria; îi expică bolnavei că ei,toţi
trei, sunt bătrâni şi niciodată nu ştie nimeni cum evoluează
lucrurile şi că soarta tinerei nu trebuie lăsată de izbelişte.

68
 XII

Ana, sora doamnei Vladimirescu, era, şi ea, un om

deosebit; se înţelegeau bine, ele două, dar nu prea ţinuseră
legătura; fiecare îşi văzuse de neczurile ei; era căsătorită cu
un inginer foarte deştept; se luaseră din dragoste; femeia fusese
deosebit de frumoasă - ceva ieşit din comun; îi făcuse mult timp
curte, soţul ei, până să o înduplece să-l accepte, dar relaţia lor
nu mergea, nu mersese de la bun început; la foarte scurt timp
după căsătorie, fiind plecaţi în luna de miere, a înşelat-o cu
menajera, camerista de la hotel; a plans, s-a jelit mult, Ana, pe
tăcute, dar n-a divorţat, de ruşine; tot din acelaşi motiv a
acceptat să convieţuiască sub acelaşi acoperiş cu el, în ciuda
faptului că a continuat să ducă aceeaşi viaţă de huzur, de
destrăbălare, aducându-şi, în patul lor conjugal, toate iubitele-
cele mai frumoase femei din oraş, pe care le curta cu o
perseverenţă de neegalat; mai târziu, după câţiva ani de
căsătorie, dacă –i putem spune aşa relaţiei de sclavie în care
ea-şi exercita, cu conştinciozitate, rolul de menajeră, el deveni
victima alcoolului; începu să selecteze, să racoleze un alt gen
de femei, din cele care frecventează cârciumile, care-şi oferă
trupul pentru un pahar de alcool. Nu de puţine ori amorezii,
ambii robi ai lui Bachus, adormeau, ameţiţi de licoarea care le
oferea buna-dispoziţie şi supusa şi prea-iertătoarea lui nevastă
îi găsea în patul lor comun, îi aştepta să se trezească, ore în şir,
apoi prea - bunul său soţ, coechipierul ei din nefericita alianţă,
dispărea pentru câteva zile, chipurile, de ruşine; revenea
ulterior, fără scrupule, neîngrijit, obosit, duhnind a alcool şi,
după ce se reabilita organismul lui de crai, o lua de la capăt, cu
o nouă aventură şi astfel viaţa lor era doar o succesiune de
astfel de episoade, o deşertăciune...

69
 În schimb, erau bogaţi, aveau de toate.
Ana porni, imediat ce primi scrisoarea, spre casa surorii
sale. Douăzeci de ani erau diferenţă între ele; ea se juca în
ţărână când s-a căsătorit soră-sa; tocmai de aceea nu s-a creat
între ele o legătură puternică de fraternitate, datorită acestei
diferenţe foarte mari şi datorită distanţei la care locuiau; nu se
văzuseră de foarte mulţi ani, practic de la nunta Anei; pe atunci
familia Vladimirescu era una fericită, cu perspective
promiţătoare.
Nu aflase nimic, nici când murise Ioana, nici când murise
taică-său, Vladimirescu. Nu-şi putea crede urechilor, nu credea
că poate lovi soarta, într-un aşa mod, o familie cumsecade.
Sora ei era doar umbra celei ce fusese odată doamna
Vladimirescu; de mai bine de zece ani nu se văzuseră; ea-i
credea tot o familie împlinită şi, de fapt, aici, la ei, lovise
prăpădul.
Schimbară cîteva cuvinte. Bolnava nu mai putu vorbi; o
lăsară să stea liniştită. Ana şi Viorica ieşiră din încăpere.
E frumoasă, îşi zise bătrâna menajeră, despre Ana, dar
se vede că n-o duce bine; sperase că familia mătuşii va fi un loc
sigur, un cămin liniştit pentru copilă, dar acum, după scurta sa
analiză, constată că nu este chiar aşa; tânăra femeie era atât de
slabă şi de încercănată, că Viorica ar fi dat înapoi, ar fi vrut să
nu mai deschidă discuţia despre custodia fetei, despre ajutorul
pe care ea îl solicita pe mai departe având în vedere evoluţia
nefavorabilă a sănătăţii bunicii.
Nu mai avu răgaz să delibereze ce modalitate să aleagă,
cum este mai bine pentru viitorul Mariei, că mătuşa se oferi
ca fata să –şi continue şcoala la ea, la Craiova, că ea o va ajuta
necondiţionat, până la capăt, până-şi va termina studiile...
Maria apăru în pragul uşii. Mătuşa tresări; asemănarea
uluitoare cu mama ei, o frapă. O găsi extraordinar de frumoasă;
mai mare dragul să ajuţi un asemenea copil; nu ştia cum va
reacţiona soţul ei, imprevizibilul, nonconformistul său soţ, dar

70
nădăjduia că va înţelege situaţia. Marea problemă era şi că ea
făcuse tot posibilul să nu ştie nimeni în ce mod o tratează
domnul Popa, soțul său, cu câtă desconsideraţie îi răsplăteşte
devotamentul, câtă umilinţă îndură pentru că locuieşte în casa
lui. Acum, copila va fi nevoită să asiste la comportamentul
dezgustător al soţului Anei şi asta o durea, pe femeie, cel mai
tare.
Bunica se simţea tot mai slăbită şi starea generală se
deteriora, vertiginos, chiar sub ochii lor, de parcă luptase cu
viaţa doar până în momentul când sosise sorsa sa, să preia
ştafeta. O admirase pe Ana, fugitiv,dar nu rostise nici un cuvânt,
nu mai avea forţa să spună nimic; lăsa copila pe mâini bune şi
urma să caute calea spre ai ei; închise ochii; părea liniştită;
după doar câteva ore părăsi această lume, care o nedreptăţise
apreciabil.

71
 XIII

Maria era mută de consternare; nu cunoscuse perioada

de glorie a familiei sale,dar, totuşi, avuseseră o viaţă liniştită,
din care acum nu mai rămâsese nimic, absolut nimic; era
încântată să locuiască la oraş, dar o înnebunea gândul că se va
despărţi de Viorica, de Mişu şi, de-acum, şi de mormântul celor
dragi.Nu se poate vorbi de morminte că doar cenuşa rămâsese
din toţi ai ei, care plecaseră pe alte tărâmuri; şi părinţii Ioanei
au fost incineraţi, şi cenuşa lor a fost dusă la matcă,
împrăştiată de vânturi în cele patru zări şi de
apă....pretutindeni...Pierderea bunicii o îngrozi; copil fiind,
sperase, până-n ultima clipă, la însănătoşire, o găsise de multe
ori pe bunica sa plângând; lacrimile ei rupeau sufletul micuței;
bolnava se ruga cerului să găsească o soluţie pentru situaţia
disperată în care se afla, aceea de a lăsa singură pe lume fetiţa
pe care o iubea nespus. Apăruse soluţia, i se împlinise visul,
prea bunul Dumnezeu o ascultase... Înmormântarea avu, în
sfârşit, loc, la foişor, lângă cei dragi; după câteva zile cei doi
fraţi rămaseră singuri;continuară să îngrijască gospodăria
familiei Vladimirescu.

***
Marian era deja doctor, doctor mare, cu o reputaţie
aleasă; se specializase şi el tot în chirurgie, ca şi mentorul său,
doctorul care-l găzduise. Nu se căsătorise. Profesorul său de
la Timişoara, la care locuise, şi soţia lui, tot insistau să facă
acest pas, să-i fie ei naşi la cununie; nu răspundea nimic; nu
discutase niciodată, cu nimeni, despre dragostea lăsată în urmă;
suferise enorm; nu i se cicatrizase rana, în atâţia amar de ani,
dar el contribuia activ la acest lucru, rememorând, continuu,

72
din clipele acelea fericite, de altădată. Asta, doar asta făcea în
momentele, puţine, de respiro.
Şi-o imagina, pe iubita sa, veselă, exuberantă,
neschimbată, alături de tânăra ei familie; îşi punea întrebarea
dacă se gândeşte, oricât de puţin, la el. O vedea, adesea,
probabil în virtutea sentimentelor lui nealterate, înălţătoare,
a comunicării necontenite cu ea - marea sa iubire, într-o
atmosferă de vis... pătrundea în lumea ei, lipsită de griji, o
lume cu adevărat mirifică, în care ea trăia o viaţă plină de
farmec; o vedea pretutindeni, aievea; veghind, continuu, viaţa
lui. Nu reuşea să departajeze cât din diafanul arabesc în care
existenţa Ioanei se contopea, necontenit, cu existenţa lui, era
rodul imaginaţiei sale
O vedea veghindu-l, de sus, parcă dintr-o lume ireală .
Se-ntreba dacă este un fenomen telepatic, rodul comunicării a
două fiinţe care se iubesc, ale căror suflete vibrează
deopotrivă ... Nu, nu o invidia că ea are o familie, dar îl întrista
faptul că lui destinul îi rezervase o viaţa monotonă şi searbădă,
că drumurile lor fuseseră sortite a fi , mai corect a bdeveni
paralele...
Profesional era împlinit; deşi era destul de tânăr, ajunsese,
prin forţe proprii, profesor universitar ; în schimb era tare
nemulţumit; considera că în viaţă, dacă nu te realizezi pe
ambele planuri -profesional şi familial - nu ai reuşit nimic.
Timpul ştergea,totuşi, din amintiri, estompa conturul
lor; grijile zilnice îl lăsau din ce în ce mai puţine momente în
braţele fantasmelor trecutului.
Era profesor mare, lucra în aceeaşi secţie de chirurgie
ca şi cel care-l găzduise în studenţie, pe care nu-l dezamăgise
niciodată, nici sub aspect moral, nici sub aspect profesional.
Tânărul profesor era totdeauna tare îngrijit, impecabil, o
frumuseţe despre care ar fi spus oricine că atinge absolutul, era
rafinat, plăcut.

73
 Viitorii săi naşi se-ntrebau adesea de ce nu-şi găseşte
jumătatea; îşi aminteau despre perioada în care suferise o
dezamăgire. Ei aveau o nepoată îndrăgostită tare de doctoraş,
dar care ajunsese să-l urască, de-a dreptul, pentru cât era de
pasiv faţă de aluziille, de avansurile ei, de indiferent faţă de
sentimentele ce le nutrea pentru el şi se plângea, într-una,
pentru asta, rudelor sale, în speranţa că vor intermedia, pe
lângă doctor. Ei o încurajau, dar nu-i promiteau că vor
interveni, în vreun fel, în această problemă.
Aşadar, Marian locuia singur; avea deja casa lui, de
multă vreme, şi o mulţime de curtezane, dar nu putea trăda
marea lui iubire.

74
 XIV

Nepoata şi mătuşa locuiau la Craiova; se înţelegeau

foarte bine; deşi Maria era încă un copil, dacă judecăm după
vârstă şi după experienţa în relaţiile dintre adulţi, observase,
totuşi, că mătuşa e nefericită de-a dreptul; de când crescuse
numeric familia lui, soţul Anei îşi schimbase, totuşi,
comportamentul, era mai diplomat; o îndrăgea pe Maria, o
respecta, îi înţelegea situaţia, tocmai de aceea încerca să pozeze
într-un alt om; îi părea tare rău de soţia sa şi recunoştea, în
sinea lui, că păcătuise mult, că fusese nedrept cu ea, totdeauna.
Domnul Popa, soţul Anei, arăta foarte bine; se
conservase extraordinar, atât de bine încât, adeseori, lăsa
impresia că este fiul soţiei sale. Acceptase, de fapt, propusese
chiar ca fata să facă parte din familie, să-i poarte numele. Deşi
avea mari tulburări de comportament, în contextul intoxicaţiei
alcoolice cornice, încera să nu vadă, Maria, acest aspect
negativ.
Ana era tăcută, tresărea adesea la gândul că soţul său
va reveni la obiceiurile de altădată şi o va îngrozi pe tânăra
lor fiică. Îşi mai deschidea sufletul în faţa nepoatei sale, dar
evita să discute despre patimile ei, prefera să povestească
întâmplări din vieţile altora, ale prietenelor sale, de pe la
serviciu, fiind convinsă că dacă nu ai posibilitatea să înveţi din
greşelile celorlalţi, tu greşeşti tu,cu siguranţă, şi-şi dorea să-i
istorisească tinerei tot felul de întâmplări, ca ea să capete, din
toate astea, experienţa necesară pentru a se descurca în viaţă;
Maria nu avea, într-adevăr, experienţă; trăise în sătucul acela,
îndepărtat de lume, printre bătrânii aceia bolnavi.
Tânăra era, din zi în zi, tot mai frumoasă.

75
 Nu cerea, niciodată, nimic, nu avea pretenţii, nici pentru
obiecte de vestimentaţie, nici pentru încălţăminte. Extrem de
rar, când ieşau în oraş, mai împrumuta de la Ana câte o haină.
Proaspăta mămică era mult mai liniştită, avea altă
dispoziţie ştiind că acasă o aşteaptă cineva drag, că are alături
un suflet care o respectă, care ţine cont de sentimentele sale.
Fu anunţată că va fi avansată în funcţie, că va fi directoare.
Era avantajată financiar, dar însemna mult mai multă muncă
şi, implicit, mult mai puţin timp liber; era o mare mândrie,
pentru ea, să urce pe cea mai înaltă treaptă ierarhică. Erau
fericite amândouă.
Chiar de-a doua zi îşi luă în primire noul loc de muncă.
Era istovitoare, de-a dreptul, noua misiune.
Mergeau, uneori, pe la Vladimir. Viorica şi Mişu erau
neschimbaţi, nu-şi arătau vârsta, în pofida necazurilor prin care
trecuseră. Arendaseră totul, nu mai erau în stare să muncească
în agricultură; primeau suficiente produse cât să trăiască şi ei,
şi să trimită şi fetelor, la Craiova,.
La şcoală, Maria se descurca perfect, se pregătea pentru
medicină; Ana era tare mândră, când mergea acolo şi auzea
atâtea laude la adresa ei. Mulţi dintre profesori apreciau ca
tânără are o inteligenţă uluitoare; rar îi arătau asta elevei, la
clasă, dar îi spuneau totdeauna mamei sale, la şedinţe, în
prezenţa altor părinţi – lucru ce aţintise asupra tinerei multă,
foarte multă ură, din partea colegilor şi mai ales a colegelor;
nimeni de la şcoală nu ştia cine e Ana şi nici istoria elevei
Popa Maria.

76
 XV

Într-o seară, actuala mămică întârzie foarte mult, la

serviciu; soţul acesteia veni acasă, aburit de alcool,văzu că
nevasta lui lipseşte, intră în camera fetei, pe care o sperie
îngrozitor, datorită privirii sale tulburi şi comportamentului
agitat; întrebă de ce nu-i acasă doamna Popa, cum i se adresa,
în batjocură neveste-sii, dacă absenţa sa are legătură cu noua
funcţie... Se postase în cadrul uşii; chiar dacă fata ar fi
intenţionat să fugă, nu ar fi fost posibil; tânăra se ridică din pat,
în idea de-a fi pregătită, în caz de pericol;tremura şi inima-i
bătea nebuneşte.
-Ah, exclamă el, acum te văd eu ce femeie frumoasă eşti,
splendidă...!
Tot nu-i mătuşica acasă, ar fi bine să ne distrăm niţel. Şi
eu plecam după altele...uite cu ce trufanda stăteam sub acelaşi
acoperiş...şi nu-mi dădeam seama...
Se bâlbâia, cu adevărat, ceea ce a indus-o pe fată în
eroare, crezând că va fi uşor de învins; a fost o bătălie crâncenă,
i-a rupt hainele de pe ea, dar a renunţat când a văzut că n-are
sorţi de izbândă; a adormit îmbrăcat, murdar...
Tânăra a aşteptat până s-a liniştit bărbatul, a ascuns
veşmintele sfâşiate; aţipise; nici n- a simţit-o pe mătuşa ei când
a intrat în casă.
A doua zi , Maria ,s-a oferit să o viziteze pe Ana pe la
serviciu, pretinzând curiozitate, brusc apărută, pentru profesia
mătușii sale. O rugă chiar să o angajeze şi pe ea cu o normă mai
mică... Era un şiretlic, intenţia era să ajungă amândouă acasă,
în acelaşi timp; o dezgustase inginerul, tatăl său adoptiv.
Maria trase de timp, învăţă în biroul directoarei până la
finele programului şi plecară amândouă, la aceeaşi oră. Ana
remarcă absenţa hainelor de casă ale Mariei, de care fata era

77
nedespărţită, pe care amândouă le-ndrăgeau, nespus, dar nu
zise nimic; tânăra se arătă încântată, de fiecare dată, de biroul
mătuşii sale, îi spunea că se simte tare bine acolo, că e cel mai
prielnic loc pentru a învăţa şi astfel reuşa să-şi petreacă timpul
în siguranţă, lângă Ana.
Directoarea o percepea pe fată ca pe propriul său copil, o
iubea și o ocrotea ca un adevărat părinte; faptul că hainele de
casă lipseau cu desăvârşire, o pusese pe gânduri pe Ana. Îşi
cunoştea bine soţul; şi ei îi rupea veşmintele, când venea furios
acasă. Avea mereu această temere pentru siguranţa Mariei, dar
zilnic, în taină, îl ruga pe soţul său să o lase pe fată în pace.
Nu avea încredere în el, îl văzuse în multe ipostaze, dar spera
că se va schimba, se va maturiza, pentru că avea o vârstă care
impunea acest lucru. O întrebă, într-o bună zi pe fiica sa ce
s-a întâmplat cu hainele; pentru a nu crea probleme între cei
doi soţi, Maria ascunse adevărul, spunând că s-a agăţat, în
curte, de un rug de trandafir, şi s-au rupt, dar nu a-ndrăznit să-i
zică nimic, ştiind cât de drăgi îi erau şi Anei.
Inginerul Popa nu ţinuse niciodată cont de soţia sa şi nici
de ce spunea ea, dar se temea, totuşi, că aceasta va afla şi va
fi mare gâlceavă. O înfiaseră, deja, pe fată, aşa că, legal, se
schimbaseră datele problemei, întrucât casa le-ar fi rămas
Anei şi nepoatei sale, în caz de divorţ.
După incidentul cu tânăra, Popa se cuminţise, venea
acasă imediat ce termina programul, făcea menajul, avea un
comportament ireproşabil; nici chiar propria sa soţie nu-l
recunoştea.
Fata nu voia, sub nici o formă, să trezească bănuieli
mătuşii sale; începu să meargă să citească la bibliotecă, după
ore; nu intra în casă, seara, până nu se aprindea lumina la
bucătărie, semn că protectoarea sa se întorsese de la serviciu;
Ana făcea menajul, seara, imediat ce ajungea acasă.
Iscusinţa ieşită din comun a inginerului, îl ajută şi de
data aceasta să găsească regula jocului. Îşi dăduse seama că

78
tânăra intră doar după ce a sosit mătuşa acasă, că evită să fie
singură cu el. După ce se asigură că se verifică tot ce
constatase, ca orice om care gândeşte tehnic, se hotărâ să îi
întindă o cursă fiicei adoptive, pentru care făcuse o pasiune, cu
adevărat. Trecu pe la Ana, pe la serviciu (lucru care o miră tare
pe soţia sa), află că se va întoarce târziu acasă, aşa că hotărâ
să-şi atingă scopul chiar în acea seară; era îndrăgostit de tânăra
pe care viaţa o silise să locuiască sub acelaşi acoperiş cu el, un
om de-a dreptul periculos, un om pe care îl degradase alcoolul
într-o foarte mare măsură.
Maria intră, fără grijă, văzând lumina la geamul
bucătăriei, omiţând posibilitatea existenţei unei curse din
partea celui care-i inspira groază; greşi mult, îndepărtându-se
de uşa principală, fără să se asigure că nu este singură cu
bărbatul care îşi demascase, deja, de mult, intenţia de a o
avea pe propria sa nepoată.
Când văzu că în bucătărie nu este mătuşa, Maria se roşi,
la gândul că asta nu este de bun augur; reacţia firească,
declanşată de emoţia puternică, o făcuși mai frumoasă , atât de
frumoasă încât unchiul nu mai rezistă şi se năpusti asupra ei,
îmbrăţişând-o şi sărutând-o pătimaş. Fata nu numai că nu putea
să ţipe, dar nu putea nici să respire; reuşi să scape şi se încuie
în cameră.
Ana nu o deranjă nici când veni de la serviciu, fiind foarte
târziu. şi nici dimineaţa, plecând foarte devreme. Unchiul îşi
dorea, cu orice preţ, să-şi atingă scopul, să-şi ducă la
îndeplinire planul diabolic. A doua zi, fata crezu că este de
mult plecat la serviciu, dar se înşelase, era acasă, o urmărea,
stătea efectiv la pândă, avea o privire rătăcită; când o observă
pe ea, se ridică de pe scaun, brusc, se aşeză apoi la loc şi repetă
gesturile de mai multe ori, ca un om care doreşte să facă ceva,
dar îi lipseşte curajul, ca un om în a cărui minte este o
degringoladă.

79
 Domnul Popa era mai bulversat ca niciodată; gândul că,
oricum, soţia sa va afla ce se întâmplase în ziua precedentă, îl
îndemna să încerce din nou, în ideea că va primi doar o
singură muştruluială, nu două; îşi argumenta, sieşi, că Maria
e o femeie ca oricare alta, că el cu ea nu sunt rude sau, în cel
mai bun caz, sunt rude îndepărtate...
Fata se încuie, din nou, în cameră, aşteptând ca el să
plece la serviciu; nu lipsise niciodată, era extrem de
conştiincios; indiferent în ce mod îşi petrecea noaptea şi
indiferent cu cine, a doua zi era la locul lui de muncă, îşi făcea
cu simţ de răspundere datoria; colegii săi nu-i cunoşteau
adevărata faţă; oricât de atrăgătoare erau colegele lui de
serviciu, adopta o atitudine foarte serioasă față de ele, în
timpul programului.
Minutele treceau greu; nu se auzea nici un zgomot. Fata
urmărea pe fereastră dacă iese din casă aşa-zisul ei tată, să poată
fugi la şcoală; se hotărî, la un moment dat, să iasă rapid, astfel
încât să nu aibă bărbatul timp de acţiune... El adormise, cu
capul pe masa din bucătărie,nici nu se clinti, probabil nici n- o
auzi trecând. Trebuia să ajungă repede la şcoală; mai era foarte
puţine zile până la final.
Tânăra se pregătea pentru facultatea de medicină;
aflaseră acest lucru şi Viorica, şi Mişu; se bucuraseră nespus
că este la fel de inteligentă ca şi părinţii ei, dar nu spuseseră
nimănui, nimic, nu spuseră că este fiica unui doctor; de fapt,
nici nu mai ştiau nimic despre Marian, presupusul tată,unde-l
dusese destinul, aşa că nici nu avea rost să –i destăinuie, încă,
tinerei lui fiice, adevărul, dar nici nu intenţionau să-l ducă cu
ei, în mormânt, ci să-l rostească la momentul potrivit.
Ajunse la şcoală târziu, tânăra, şi toţi se-ntrebau dacă i s-
a întâmplat ceva. Profesoara o sunase, deja, pe Ana, la serviciu;
aceasta lăsase totul şi please acasă; acum, speriată, agitată de-
a dreptul, căută hainele Mariei, despre care tot se-ntreba unde
sunt, cum de au dispărut, aşa, fără urmă. Le găsi, sfâşiate şi

80
înţelese, într-o secundă, totul; acum se confirma suspiciunea ei
în legătură cu plăcera Mariei de a sta pe la ea pe la serviciu, de
a merge, doar împreună, oricât de târziu ar fi fost, acasă. Nu
au discutat nici un cuvânt despre cele întâmplate; Ana era
foarte atentă la gesturile soţului ei; considera că alcolul îi
degradase, într-o prea mare măsură, şi sufletul şi gândirea; îi
părea tare rău de Maria, care avea un comportament exemplar;
mai rămâsese foarte puţin până la examenele de final; urma,
apoi, examenul de admitere la facultate, care era o piatră de
încercare; o încurajă pe nepoata sa să vină tot la ea, la serviciu,
să înveţe; avea remuşcări; Ana ezitase, de jenă, să aibă o
discuţie sinceră cu tânăra, despre soţul ei, punând-o, astfel, în
pericol.
Domnul Popa ajunsese la serviciu, colegii săi se arătară
miraţi, pentru întârziere, dar nu puseră întrebări; era omul de
bază din intreprindere; nimeni nu ar fi îndrăznit să scoată nici
un cuvânt în legătură cu nerespectarea programului de lucru din
acea zi, întrucât era o situaţie unică. După terminarea
programului merse direct acasă, adormi până a doua zi,
îmbrăcat, aşa cum fusese la serviciu.
Ana nu-l văzu; era atât de supărată pe el, încât nici nu
deschise uşa să-i dea bineţe..
Plecă, dimineaţa, împreună cu nepoată-sa; după orele de
şcoală se întâlniră, din nou, la ea la birou; ajunseră foarte târziu
acasă; multe zile se scurseră astfel, fără ca Ana să-şi întâlnească
soţul, fără să-şi facă probleme pentru existenţa lui; inginerul
mergea la serviciu şi adormea imediat ce ajungea acasă, până a
doua zi; nici nu mânca, nici nu se spăla, nici nu-şi schimba
hainele; când îl văzu soţia sa, după mai multe zile, fu foarte
surprinsă – era de nerecunoscut; slăbise extrem de mult; nu se
mai barbierise; după alte câteva zile, care şi pentru ele şi pentru
el fuseseră asemănătoare, intrară în casă seara, târziu; un miros
greu venea din camera lui; el era pe podea, nu putea rosti clar
nici un cuvânt.

81
 Veni doctorul; verdictul căzu ca un trăsnet asupra lor;
tumoră cerebrală; acum îşi explicau toţi tulburările de
comportament ale inginerului. Se zbătu Ana, îl duse la spitale
mari, dar tumora era gigantă, inoperabilă, afectase tot creierul;
Ana pierdu, din nou, fu nevoită să renunţe la şefie, în favoarea
timpului liber - trebuia să -şi îngrijască soţul. Obţinu acordul
de-a avea un program fragmentat, pentru a merge acasă, la
bolnav; slăbi mult; soţul ei era conştient, dar nu putea vorbi;
nu-i reproşa nimeni, nimic, dar, de câte ori soţia lui trebuia să-
l schimbe şi să-l curăţe, el plângea la gândul că i-a provocat,
i-a oferit doar necazuri acestei femei care-l răsplăteşte, chiar şi
atunci, când mariajul lor nefericit se apropie de final – el
simţind cât îi e de aproape sfârşitul - cu atâta bunătate, că nu
se răzbună; o iubise, în felul său, dar se căsătorise cu ea din
ambiţie, din dorinţa de a avea cea mai frumoasă soţie şi ea
merita superlativul , în materie de estetică și nu numai, pe bună
dreptate, cu prisosinţă, la vremea aceea; acum o privea şi nu-
i venea a crede că rămâsese doar o umbră din frumuseţea ei de
neegalat şi...omenia.
Ana plângea doar când era singură; îşi amintea ce bărbat
fusese cândva, un golan frumos, frumos, care obţinuse în viaţă
tot ce-şi dorise, pentru că frumuseţea îţi dă dreptul la orice;
avusese la picioarele sale cele mai frumoase femei...se
obişnuise cu statutul de învingător. Multe din iubitele sale
fuseseră aduse în căminul lor conjugal, în patul lor. Avea, la
vedere, nenumărate albume în care era fotografat cu ele, în
diverse ipostaze, făcute acolo, în casa pe care o îngrijera, ea,
cu atâta trudă. Acum nu venea niciuna din toate acelea, să-l
ajute...
Maria era îngrozită de situaţie; regreta, uneori, că nu-i
zisese nimic mătuşii sale despre tulburările de comportament
ale soţului acesteia, în idea că boala ar fi fost depistată mai din
timp.

82
 A mai trăit trei luni. S-au chinuit, îngrozitor, şi bolnavul
şi Ana; parcă un fenomen de ne-nţeles îl micşorase exagerat,
până-l adusese la dimensiunile din copilărie şi îl îmbătrânise
cu zeci de ani. Muri fără să poată spune un cuvânt, pentru că
de mult îi dispăruse graiul -viaţa îi luase înapoi ceea ce-i
dăruise, întrucât nu-l folosise niciodată pentru a-i vorbi frumos
soţiei sale devotate, răbdătoare, ci pentru a şopti vorbe dulci şi
pentru a cânta serenade altor femei, unor păgâne cu care făcea
bună alianţă, cu care avea în comun aceleaşi obiceiuri și păcate.
Ana rămase văduvă; o văduvă devotată, în virtutea
corectitudinii şi a seriozităţii ce o caracterizau; nu era doar o
atitudine de faţadă, ci un doliu adevărat, pentru cel care nu
fusese un partener adevărat.
Maria susţinu examenul de admitere la Medicină, la
Timişoara; i-ar fi fost mai comod să locuiască, în continuare,
cu mătuşa ei, dar considera că Ana trebuie să-şi refacă viaţa,
întrucât ceea ce trăise până atunci nu se putea numi astfel, ci
un calvar, şi ea s-ar fi simţit penibil să încurce viitorul Anei, de
a cărei protecţie şi de al cărui ajutor beneficiase până la vârsta
maturităţii.Ana nu ştiu nimic despre plecarea la Timişoara; nu
s-ar fi opus sub nici o formă, dar ar fi dorit să o aibă alături,tot
timpul, pe nepoata sa; ea nu intenţiona să se recăsătorească, ci
să joace, în continuare, rolul de mamă, pentru Maria, şi mai
apoi să devină bunică pentru copii acesteia –iubea foarte mult
copii şi cu fiecare zi cu care şansele de a deveni mămică
scădeau, dragostea pentru ei creştea exponenţial. Recunoştea că
pierderea soţului său, eliberarea din chingile unei căsătorii
dezastruase şi chinuitoare, îi readusese, de fapt, liniştea
sufletească.

***
Tânăra studentă se adaptă repede în Timişoara; se
remarcă rapid printre colegii săi, nu datorită frumuseţii
uimitoare, ci datorită rezultatelor; la admitere fusese prima;

83
decanul facultăţii o căutase pentru a ţine un discurs, la
deschiderea anului şcolar. În momentul în care a văzut-o, a
schiţat un pas înapoi; fiinţa aceasta care pare o păpuşă ce
tocmai a părăsit vitrina, obţinuse punctajul maxim la admitere,
exclamase, în repetate rânduri, bătrânul, decanul. S-a făcut o
tăcere de mormânt când a preluat microfonul Maria Popa, la
prelegere, şi a vorbit despre misiunea sacră a medicului, în
viziunea sa, despre speranţa că ei, toţi cei adunaţi acolo, vor
fi printre cei mai buni. Atrase asupra sa foarte multă admiraţie,
dar şi invidii.
Maria se dărui, trup şi suflet,studiului; asta devenise
marea sa dragoste.
Viorica şi fratele ei, pe care-i vizitase înainte de plecarea
la facultate, ştiau că va studia la Timişoara, dar, în continuare
nu suflaseră o vorbă despre Marian; îi dăduseră ceva bani – tot
ce agonisiseră; tânăra era nevoită să se angajeze, nu doar
pentru că nu-i ajungeau banii, ci pentru că nu ştia care va fi
situaţia celor doi bătrâni, sursa ei principală de venit, pe viitor;
îşi găsise gazdă la o doamnă foarte cumsecade şi, prin ea,
serviciu la un anticariat. Era entuziasmată, de-a dreptul, de tot;
studia mult şi asta-i dădea cele mai mari satisfacţii.

84
 XVI

Îi scrise mătuşii sale.

Ana se mai consolase, de fapt îşi regăsise echilibrul; într-
o bună zi îi apăru în cale bărbatul vieţii sale,un om deosebit, la
polul opus, comparativ cu fostul ei soţ; redeveni femeia de
altădată, vioaie şi frumoasă; îşi reluase funcţia de conducere;
la un moment dat, toată fericirea păru că se duce la vale; nu se
mai putea ridica din pat, o ducea pe braţe soţul ei, prin casă;
chemară mai mulţi medici; nici unul nu se lămurea; multe zile
de coşmar trecură; la un moment dat, începu să vomite; aduse
din nou doctor să o consulte, de data asta un doctor bătrân, cu
experienţă, care nu numai că le risipi îngrijorarea, dar le dădu
cea mai bună veste din viaţa lor – urmau să devină părinţi, era
o perioadă de adaptare cu sarcina; asta o doborâse la pat. În
scurt timp va dispărea totul, îi asigură doctorul; ţinem legătura;
trebuie să vă mai văd peste câteva luni, să urmăresc evoluţia
sarcinii.

85
 XVII

Maria nu avea timp pentru plimbări, admira oraşul din

mers; îl găsea splendid; timpul său liber era, practic, inexistent;
se menţinea pe aceeaşi onorabilă poziţie fruntaşă, în rândul
studenţilor; lucra, în continuare, la anticariat; era încântată;
gazda, o bătrână respectabilă, o admira, din umbră, dar o
găsea,totuşi, prea retrasă; ceea ce o intriga mult era că nu ştia
nimic despre chiriaşa sa, din ce familie provine; femeia nu
avea copii, nu avea alte preocupări; după ce-şi termina treburile
gospodăreşti, mergea în vizită pe la propriii săi chiriaşi,
discutau diverse –era citită bătrâna; le ştia,la toţi, istoria de
viaţă,doar acestei tinere nu, ceea ce era contrar obiceiului casei,
pentru că, practic, asta făcea parte din protocolul de închiriere
- un soi de anchetă, să ştie sigur cu cine stă sub acelaşi acoperiş;
chiria o cerea în avans, în ultima zi a lunii precedente;regulile
erau bine stabilite.
Aşadar, Maria era singura chiriaşă despre care nu ştia
mai nimic gazda sa, dar fata era extrem de ocupată tocmai de
aceea nu încuraja niciodată şi nici nu continua discuţiile pe
care le deschidea gazda.
Lucra la anticariat; se bucura că avea timp și să citească,
să meargă la cursuri şi avea şi bani pentru cele necesare.
Într-o bună zi intră şă-şi cumpere cărţi, un bărbat
deosebit, deosebit de frumos, de elegant, de manierat. Studie
bine fiecare carte ce-l interesă.
Periodic, acel domn, intra în magazinul ei de cărţi vechi,
cumpăra ce găsea deosebit şi pleca; revenea după câteva zile;
Maria nu se îndrăgostise niciodată, nici acum nu era
îndrăgostită, dar avea un sentiment ciudat, deosebit, în
preajma aceslui om, care făcea să vibreze ceva în fiinţa ei; nu

86
putea aprecia cam ce vârstă are, cu ce se ocupă,dar îl găsea un
om extraordinar, calm şi, ceea ce completa imaginea unui om
adevărat, în ochii ei, era pasiunea pentru cărţi.
Se termină primul an de facultate; Maria se menţinuse pe
locul fruntaş; începuse vacanţa; lucra normă întreagă; era mai
relaxată; intră în magazin domnul... elegant, fermecător de-a
dreptul; un alt cumpărător, îl întrebă despre sănătate,despre
bolnavi, despre ce a mai găsit în domeniul chirurgiei, ce mai
este pe la facultate...Tânăra tresări; înţelese că este profesor şi
gândul că va fi studenta lui şi o vede, în acel moment, în
postura de vânzătoare, o îngrozi; evident că nu avea
posibilitatea să dispară nici unde, că îi era imposibil să se
ascundă; trebuia să stea acolo, să primească banii de la toţi cei
care cumpăraseră; regretabil era că nu-şi putea schimba locul
de muncă, întrucât acela îi oferea posibilitatea să citească, să
înveţe, în fiecare zi.
Probabil că telepatia, concentrarea excesivă a Mariei ,
vizavi de persoana lui, îl făcu pe profesor să o observe... avu
sentimentul de deja vu – de mai bine de douăzeci de ani nici o
femeie nu-i mai stârnise interesul. Ştia sigur că aceeaşi
vânzătoare fusese în ultima perioadă acolo; era uimit cum de
nu sesizase până atunci cât este de frumoasă. Nu putea să-
nţeleagă ce se întâmplă cu fiinţa sa; spontan, la părăsirea
magazinului, un sentiment neînţeles îi umplu, doctorului, golul
din suflet; deveni de-odată alt om; nici nu ştia dacă fericire se
numeşte ceea ce trăieşte el în acele momente - un sentiment de
bucurie imensă, ca atunci când revezi pe cineva drag...
Fiind concentrat asupra stării sale sufleteşti, care se
schimbase brusc, inexplicabil, bărbatului i se păru că ajunse
foarte repede acasă; nu era un pesimist,dar, totuşi, rămas singur,
începu să-şi pună întrebări diverse; îi era tot mai limpede că se
îndrăgostise, dar nu ştia dacă sentimentele erau reciproce, dacă
diferenţa de vârstă constituia un impediment, dacă domnişoara
nu avea deja sufletul...ocupat.

87
 Marian aştepta reîntâlnirea ca un copil care nu are altă
preocupare decât să se gândească la cadoul dorit, idée care,
pentru moment, îi umple tot universul.. Până seara îi dispăru
entuziasmul, sufletul său,care zburdase,de la părăsirea
anticariatului, nebun, deasupra norilor, coborâ, încet-încet,
sub nivelul mării; totuşi, aştepta cu nerăbdare să o revadă pe
fata mult visată; a doua zi era Duminica; la magazinul
domnişoarei uşa era ferecată cu un lacăt impresionant ca
dimensiuni şi aspect, ceea ce-l întristă,...timpul trecu tare greu,
ziua fu plină de frământări.
Începu o nouă săptămână, o nouă speranţă. La spital avu
o zi foarte grea; termină tare târziu programul; se închisese la
anticariat. Câtă dezamăgire... Şi noaptea aceea fu un coşmar;
somnul îl ocoli de-a dreptul; urmă o nouă zi istovitoare.
Ajunse la timp la magazin, dar era închis; nu era afişată nici o
explicaţie; nimi !.
Maria, jenată de postura ei de vânzătoare, depusese, chiar
în acea zi în care luase hotărârea, demisia; solicitase, ulterior,
angajarea la spital, ca felcer.Dăduse probă de lucru şi aştepta
rezultatul. Primi, în sfârşit, răspunsul. Urma să lucreze la
chirurgie.

88
 XVIII

Zilnic, doctorul trecea pe la magazin, disperat; era

îndrăgostit, parcă, de o nălucă şi sentimentul căpăta proporţii,
dar...năluca din visarea lui nu mai era de găsit. Nu se
recunoştea pe sine. N-ar fi crezut că va mai trăi vreodată, la
o asemenea intensitate, iubirea.
Devenise obişnuinţă – mergea la anticariat – primea,
percepea (întrucât acolo era invariabil acelaşi afiş -indisponibil)
acelaşi răspuns...se-ntreba dacă nu este un indiciu, nu este un
semn de prost augur; deşi pleca de acolo tot mai deznădăjduit,
cu fiecare zi, fiecare secundă care trecea îi amplifica,
exponenţial, sentimentele.
După aşteptări îndelungi, trecând, disperat, pe la locul în
care reîntâlnise iubirea, observă că dispăruse lacătul...inima
începuse să-i bată nebuneşte; nu, înăuntru nu era ea, ci o fată
slută...mică, gheboasă... Plecă... Nu ştia cum să reacţioneze.
Reveni. Discută cu domnişoara cifotică, cu glas piţigăiat... Nu
aveau noutăţi, nu mai aduseseră marfă; o văzuse o singură dată
pe fosta... se angajase la spital... e studentă...urmează cursurile
la Facultatea de Medicină...
Era ceva mai fericit; aflase, totuşi, câteva indicii.
Se împrietenise, de-a binelea, cu locţiitoarea frumoasei
vânzătoare de la magazin; trecea foarte des pe acolo, nu doar
din interesul pentru cărţi, ci şi pentru Maria.
De mai mulţi ani avea propria lui casă, cumpărase un
apartament; mentorul său, profesorul, îl ajutase, din umbră,
plătind o parte din bani, fără ca Marian să afle vreodată; era
foarte mulţumit de el, un om integru, un coleg adevărat, astea
erau cuvintele cu care asocia profesorul, totdeauna, numele
subalternului său, tocmai de aceea pusese umărul, ajutându-l

89
financiar să aibă propria lui locuinţă; aceleaşi elogii i le
aduceau toţi studenţii săi , doctorului Murărescu, Îl apreciau ca
un foarte bun dascăl, un profesionist adevărat; cât despre
studente... erau îndrăgostite de el, toate, fără excepţie; învăţau
de dragul lui. Era irezistibil de atrăgător, suplu; doar câteva fire
albe, la tâmple,trădau faptul că nu-i de-o seamă cu ei, studenţii
lui.
Toţi se-ntrebau de ce nu se căsătoreşte; nici chiar el nu ar
fi putut răspunde,nici faptul că era prea ocupat nu putea fi
folosit ca argument. Doar convingerea lui că poţi face acest
pas dacă şi numai dacă întâlneşti omul potrivit, şi, doar pentru
sine, spunea că asta se-ntâmplă doar o dată în viaţă, iar el
ratase acea şansă...numită Ioana.
Îl uimea faptul că teoria sa despre acest tren al dragostei
adevărate, care, considera, trece o singură dată prin gara din
efemera existenţă a fiecărui individ, nu se confirma; sufletul lui
trecea pentru a doua oară prin aceeaşi stare sufletească, aceeaşi
exuberanţă; acelaşi tumult binefăcător îi alunga somnul, îi
lumina nopţile şi îi dădea din nou aripi să zboare...
Trecea, în continuare, cu consecvenţă, prin locul în care
viaţa îi dăruise o a doua şansă, dar se-ntâmplă, într-o bună zi,
ca vânzătoarea titulară la acel moment, să-l abordeze într -
un mod frontal, lăsându-l fără replică, să-i mărturisească un
lucru uimitor că şi ea este îndrăgostită de el, și consideră că îi
face un mare favor lui şi nu ţine cont că ea e foarte tânără şi
el nu,după cum îl trădează firele albe; că-i va mulţumi toată
viaţa Mariei că renunţase la anticariat, oferindu-i ei prilejul de
a-şi întâlni marea dragoste –doctoraşu l- că şi pentru ea locul
acela-anticariatul , este sfânt, tocmai pentru că acolo cunoscuse
fericirea...
Profesorul plecă năuc; momentul hilar avusese şi martori,
care râdeau, în hohote, dar asta n-o determinase pe tânăra din
faţa lui nici să se oprească, nici să vorbească mai încet, doar
pentru el; mulţi se aflau în acel moment acolo,unii dintre

90
aceştia chiar îl cunoşteau pe bărbatul fermecător, care avusese
neşansa de-a fi pe placul acestei fiinţe; râdeau de bună seamă,
şi cei care nu ştiau nimic despre nici unul din cei doi
protagonişti, pentru care era grăitor contrastul dintre
înfăţişarea celor doi, ea mică şi cocoşată, cu un glas piţigăiat,
el înalt şi suplu, musculos,cu aceeaşi înfăţişare ca la douăzeci
de ani; în fiecare an studenţii începători îl confundau cu unul
de-al lor, îl întrebau dacă-i era teamă la examene, dac-a învăţat
pentru colocvii... Îl bucura acest lucru.
Regreta că se comportase ca un licean, mergând într-una
să caute fata la care visa; se pricopsise acum cu o pacoste;
tânăra cu pricina nu avea doar o sluţenie fizică, ci, după părerea
lui, şi un handicap mintal; profesorul rămâsese de-a dreptul fără
replică, nu dăduse răspuns provocării; părăsise în mare grabă
magazinul, pierzând din vedere chiar şi salutul de plecare, dar
ea nu avusese capacitatea de-a-nţelege lucrurile, de-a trage
concluzia corectă, şi, ca urmare, îl căuta într-una, la spital,
pentru a primi răspuns la oferta ei pentru căsătorie; lucrurile
luaseră o întorsătură nedorită, uimitoare; nu încetase căutările
sale, era un perseverent din fire, dar acum totul era umbrit de
povestea dezonorantă, de-a dreptul, cu femeia caraghioasă pe
care deja o ştia tot spitalul, care şi-n timpul programului său
de lucru punea lacătul pe uşa anticariatului şi venea la spital,
în speranţa că-l va întâlni pe alesul inimii sale, pe care-l
asigurase, pentru a nu fi refuzată, că-l acceptă aşa cum e, în
ciuda vârstei înaintate, oferindu-i în schimb tinereţea ei,
inestimabilă, evident, împreună cu sufletul şi cu dragostea sa
necondiţionată.
De-acum ştia numele femeii visurilor sale. Ani de-a
rândul se gândise doar la Ioana; o idolatrizase toată viaţa lui,
regreta nespus că o pierduse, că se căsătorise înainte ca el să
capete calităţile necesare şi suficiente pentru a-i cere mâna la
părinţi. Fiind în totală necunoştiinţă de cauză, practic informat
eronat, ajunsese la convingerea că toţi cei bogaţi nu au simţul

91
valorilor, că ei trăiesc bine implementaţi în lumea materială, ai
căror slujitori credincioşi sunt; îi acuza pe Vladimireşti,
judecându-i după informaţiile pe care le primise despre
căsătoria rapidă, pe care o aranjaseră, a iubitei sale, cu... un
altul.
Viorica influenţase, voit, adevărul; scopul său fusese să-l
protejeze de furia dezlănţuită a familiei tinerei dezonorate,
dezonorată la cerere–după convingerea bătrânei, având în
vedere comportamentul Ioanei din acea perioadă; ea îi iubea în
egală măsură pe cei doi tineri, părinţii naturali ai Mariei, dar
îşi dorea să ajute la rezolvarea problemelor, să rămână pentru
vecie o enigmă cine este tatăl fetiţei, punând astfel capăt unui
eventual război al unei familii puternice cu un tânăr nevoiaş;
suferise, deopotrivă, şi pentru Marian, copilul orfan care se
aruncase în vâltoarea vieţii, dar şi pentru Ioana, tânăra mamă
căreia boala îi tăiase aripile, îi întrerupsese zborul ce promitea
a fi frumos şi lin.
Cei doi fraţi bătrâni, credincioasele slugi ale familiei
Vladimirescu, erau încă puternici, întreţineau gospodăria,
deveniseră pricepuţi tare în economie,arendau pământul,
făceau calcule să fie totul avantajos şi pentru cei care-l
munceau, şi pentru Maria care, practic, era beneficiara şi
proprietara de drept a averii. Îi trimiteau tot ce se aduna la
Timişoara; nu se gândiseră nici o clipă că Marian este încă în
acelaşi oraş în care absolvise facultatea, că există posibilitatea
să se-ntâlnească cu fiica lui şi să nu se cunoască.
În fiecare seară bătrâna se ruga pentru stăpâna lor, să
termine studiile, să se întoarcă la Vladimir, ultima sa dorinţă
era să participle la nunta ei, practic, să trăiască până o vede la
casa ei, asociată cu un om de ispravă; în fiecare an întocmea o
listă cu oamenii din sat pe a căror corectitudine putea să
conteze fata, în ideea că se vor îmbolnăvi ei şi n-o vor putea
ajuta în continuare.

92
 Primiseră de la tânără toate hainele bunicilor ei; când îi
vedeau cei din sat eleganţi, îi apuca nostalgia vremurilor
trecute,în care Vladimireştii erau o mare putere.
Mişu, care suferise mult datorită dispariţiei nepotului său
şi ani la rând nu vorbise cu nimeni nici un cuvânt, ci doar o
încuraja pe sora sa, oriunde o întâlnea şi ori de câte ori o vedea
în aceeaşi zi, cu aceeaşi frază, maşinală, îşi revenise; îţi lăsa
impresia că necazurile Vladimireştilor fuseseră pentru el o
lecţie de viaţă, de curaj, curajul acestor oameni, care fuseseră
modelul întregului sat, de a înfrunta ruşinea bolii Ioanei, pe
aceea de a avea un copil din flori şi, mai apoi, moartea unicului
lor copil. Ei bine, toate acestea, care mistuiseră cea mai de vază
familie din sat, îl întăriseră, parcă, pe bătrânul Mişu, îl treziseră
la viaţă, avuseseră efectul unui cataclism care, în mod
paradoxal, rearanjase circuitele neuronale ale bătrânului, pe
care le dereglaseră, cu mult timp în urmă, propriile sale
necazuri.
El, bătrânul Mişu, fusese dintotdeauna un credincios
incurabil, care întreaga viaţă făcuse totul cu frica lui Dumnezeu,
pornind de la convingerea că există o lume dincolo de viaţă, o
lume plină de fericire, în care se reîntâlnesc cei care se iubesc,
în care se reîntregesc familiile despărțite de necruţătoarea
moarte. Aceste convingeri, doar ele, îl menţinuseră pe linia de
plutire, îl ajutaseră să nu cedeze nervos la pierderea singurului
său nepot, mândria familiei lor, fiul Vioricăi. Realmente
trecerea în nefiinţă a Ioanei fusese, parcă, pentru Mişu, un
cataclism psihic ce rearanjase piesele mentalului; era, în
continuare, un taciturn, dar, din nou bine ancorat în realitate, ca
odinioară.
Nu se temeau, nici unul, de inevitabila moarte, ci de
perioada neputinţei ce avea să vină şi pentru ei, peste care
sperau că Dumnezeu, prea –bunul, îi va ajuta să treacă.

93
 XIX

Maria reuşi cu brio la examenul de angajare; făcu o lună

stagiu într-o secţie de boli interne şi apoi primi repartiţie într-
o secţie de chirurgie; pentru început era infirmieră; mai apoi,
după ce absolvea anul trei de facultate, era avansată pe post
de asistent medical; emoţii mari; avea convingerea că orice
început este greu, dar trebuie să - l depăşeşti, ca să mergi mai
departe, că trebuie să treacă prin această vale pentru a-şi
împlini visul. O fascinaseră lecţiile practice de anatomie şi îşi
dorise să lucreze într-o secţie cu profil chirurgical, simţea că
este făcută pentru asta. Îi era din ce în ce mai greu, cu şcoală,
cu serviciun,, cu studiul acasă, dar nu avea de ales – banii
primiţi de la Vladimir nu erau suficienţi nici pentru plata
chiriei. Mai primea şi de la mătuşa sa, dar îi spusese că are
rezerve financiare suficiente, nu trebuie să se deranjeze, aşa
cum îi spusese şi bătrânei sale bone.
Primise o recomandare foarte bună de la profesorul de
Interne. Urmau şi aici, în chirurgie câteva săptămâni de
ucenicie. Asistenta şefă era foarte severă; o speriase rău pe
fată, încă din prima zi; îi explicase că trebuie să fie foarte atentă,
având ăn vedere că într-o astfel de secţie, orice mică greşală
poate duce la catastrofe...
-Nu atingi nimic, absolut nimic, până nu întrebi ! Nu
arunci nici o probă, nici de urină, nici de altceva...întrebi tot şi
orice; aici ucenicia este lungă şi istovitoare. În chirurgie nu se
supără nimeni dacă întrebi înainte; e grav, însă, dacă te
informezi prea târziu...
Ascultase de multe ori repertoriul asistentei
coordonatoare; doar asta auzea în jur; primele zile chiar
fuseseră un chin...dar se-ndrăgosti, de-a dreptul, de chirurgie;

94
era ochi şi urechi. Medicina cere să te dedici, trup şi suflet, cere
îndemânare şi multă dragoste.
Din prima zi îl întâlni pe profesorul de la anticariat -
Marian Murărescu; îl aprecie, din nou, ca fiind admirabil; pe
secţie, toţi, de la mic la mare, îi admirau profesionalismul şi
comportamentul, impecabile.
Doctorul nu o recunoscuse pe tânăra pe care o căuta, cu
ardoare, la care visa, necontenit, având masca pe faţă şi
boneta, sub care îşi strângea bine părul, cu ochelarii de
protecţie,pe care îi primise de la o colegă mai bătrână, „ia-i,
suflete, că multe au să-ţi sară în ochii tăi frumoşi, până ai să-
nveţi să te protejezi”; nu avea cum s-o recunoască, avea
aspectul unui cosmonaut. Toţi munceau, enorm; ea efectua,
voluntar, multe ore suplimentare, în mod deosebit Duminica,
singura sa zi liberă.
Ana o vizitase de câteva ori, la Timişoara; compensator,
actualul său mariaj, era unul de vis; nu mai câştiga la fel de
bine şi cheltuielile crescuseră, dar relaţiile de familie se
apropiau de perfecţiune. Născu un fiu sănătos şi tare frumos.
Erau fericiţi; amândoi îşi doriseră foarte mult acest copil şi,
după ce l-au avut cu adevărat şi s-au liniştit, întrucât dispăruse
temerea că poate să prezinte malformaţii, având în vedere
vârsta lor înaintată, începuseră să pună problema dacă vor trăi
să-l crească, speriaţi de situaţia rudelor lor de la Vladimir, de
experienţa tristă din familia Vladimireştilor.
Maria participase la nuntă şi la botezul celui mic; plecase
rapid, inexplicabil pentru cei doi miri, dar ei nu ştiau că fata
se angajase, lucru pe care nu l-ar fi acceptat, ştiind că studiază
la o facultate grea şi îşi imaginau ce eforturi uriaşe necesită
absolvirea ei.
Tânăra îl admira zilnic, la spital, pe cel de care se
îndrăgostise la prima vedere, la anticariat, din spatele
costumului său de cosmonaut, sub care transpira abundent şi
în care părea un alt om; era, şi pentru ea, ca pentru toate

95
studentele, de altfel, întruchiparea perfecţiunii, idealul
masculin.
Începură din nou cursurile; Maria făcea mari eforturi
să nu lipsească de la facultate; schimba multe ture cu celelalte
colege; trebuia să lucreze mai mult noaptea, ca să se încadreze
în timp. Seara, îşi pregătea prânzul; făcea mare economie; nu
se plângea nimănui; era convinsă că va depăşi perioada aceasta
a lipsurilor, a vicisitudinior,a nedreptăţii cu care o răsplătise
viaţa – copil orfan, lipsit de atât de multe, care nici nu-şi
cunoscuse mama, care trebuise să se zbată cu necazurile, să
se lupte, cu adevărat, cu unchiul său, care râvnise la fecioria
propriei sale nepoate; era convinsă ca va reuşi să învingă în
razboiul acesta cu foamea, cu sărăcia, cu timpul.
-Maria, veni într-o zi bătâna ei gazdă,o femeie tare
cumsecade, ce-i cu tine de nu te mai văd ? Vai ce mult ai slăbit !
Te-ai angajat?... Mi-am dat eu seama, preciză ea, după ce primi,
succint, câteva explicaţii; am fost convinsă că nu pierzi tu
timpul aşa, fără rost.Dar, de ce te chinui tu atât de mult, nu-ţi
trimit ai tăi bani?
Chiriaşa nu-i răspunse, se eschivă, îi spuse despre viaţa
frumoasă de la serviciul său, pentru a întări convingerea femeii
că e la locul ei, că nu lipsea de acasă nemotivat, despre
perspectivele pe care le întrevede ca viitor doctor, despre
căsătoria ideală.
Totuşi, bătrâna insistă să afle despre familia ei, aşa că
repetă întrebarea. Maria nu vorbise nimănui, toată viaţa,despre
familia pe care, practic, n-o avusese; încerca să nu-i citească
nimeni gândurile şi sentimentele, ochii i se umplură de lacrimi;
femeia înţelese; nu mai spuse nici un cuvânt; fata plângea în
hohote; era epuizată fizic după zilele istovitoare , iar discuţia
aceea, care deschidea o rană nevindecată încă, o făcu să cadă
la podea. O îngriji, bătrâna, cum ştiu mai bine,îi îndulci apă,
îi masă tâmplele; fata îşi reveni, încet – încet şi apoi adormi.

96
 Gazdei îi păru tare rău atât de întrebare, cât şi de
faptul că nu aflase, la timp, care este situaţia ei; privi în jur –
tânăra avea doar o bucăţică de pâine şi nişte cartofi, la fiert,
într-o crăticioară. Majoritatea studenţilor sunt întreţinuţi de
părinţi şi iau masa la restaurant, (gândea femeia) şi ea,
sărmana, luptă cu toate, de una singură...ostenită şi înfometată.
Îi aduse mâncare şi un ceai cald.
În fiecare seară bătrâna avea grijă să-i aducă fetei masa,
când venea de la şcoală sau de la serviciu; Maria încerca să se
revanşeze, să o ajute la menaj, dar nu prea îi lăsa ocazii, la
gazda sa în casă era o curăţenie şi un lux de neimaginat; află
că fusese profesoară universitară; era şi foarte citită şi o
gospodină desăvârşită, bătrâna .
Cele două femei deveniră prietene nedespărţite şi Maria
câştigă o mamă care-i purta de grijă şi îi uşura, cât de cât, viaţa.

97
 XX

Marian căuta frenetic actuala sa iubire. Nu ştia în ce an

de facultate este, dar ştia sigur că nu ajunsese în anul patru,
altfel ar fi fost studenta lui. O căută pe liste; nu pute crede –
erau zeci de fete cu acelaşi nume –Maria...Ca să uite de fiinţa
aceea pe care o diviniza, în timpul liber citea, citea foarte mult.
Nu mai putea trece pe la anticariat; fusese înţeles greşit
de tânăra aceea hidoasă, care-i făcuse atât de multe probleme,
la serviciu; îl scăpase de ea o infirmieră bătrâna, care o sfătuise
să reflecteze mai mult la eventuala ei relaţie cu domnul profesor,
la contrastul dintre ei, la diferenţa de vârstă, explicându-i că el
are, cu siguranţă, vârsta tatălui ei, că el respinge, cu
vehemenţă ideea căsătoriei, că îşi cumpără totdeauna cărţi şi
vizitele la anticariat erau, cu siguranţă, pentru cărţi, doar pentru
ele, sublinie femeia, care nu îndrăznise să ceară acordul
profesorului pentru această discuţie lămuritoare, dar o
îndemnase pe tânăra caraghioasă, care îi vizitase zilnic, să-şi
deschidă sufletul, să-şi exprime dorinţele, aşteptările, şi abia
după aceea îi explicase cum stau lucrurile. Se termină, astfel,
totul, chiar fără să mai afle profesorul pe care-l vizau
nenumăratele vizite ale tinerei; el îi furase, involuntar, sufletul
şi, pe bună dreptate, cel mai trist în viaţă este atunci când afli
că fiinţa la care visezi, cea care ţi-a răpit inima, n-are nevoie
de tine...
Un cerc vicios se închidea; cea pe care o dorea el era de
negăsit iar de cealaltă trebuia să se ascundă, să fugă cu adevărat;
avea momente de tristeţe, de dezamăgire, exceptând domeniul
profesional, în care viaţa îi oferise victorii după victorii, în care
îl ajutase, cu prisosinţă; tot ea făcuse ca cealaltă faţă, cea

98
sentimentală, să fie întunecată şi searbădă, deşertică de-a
dreptul, după cum o considera el, cu doar câteva oaze de
fericire, mici insule într-un ocean imens, în care se-necaseră
cele două mari iubiri ale sale. Regreta nespus că nu va putea
avea un copil, o familie, lucruri fără de care nu poţi fi un om
împlinit. Se gândea la părinţii săi, îi răsuna în urechi expresia
mătuşii sale - că se răsucesc în mormânt ai lui dacă nu au şi ei
un urmaş.
Maria, femeia din visarea profesorului, traia atât de
aproape de el, îl admira în fiecare zi, din umbră, în mare taină;
tânăra nu-şi lăsase sufletul să zburde printre stele, fusese şi
extrem de ocupată şi obosită, dar, ca toţi copii orfani, pe care
îi cresc personele vârstnice, ca toţi cei care trebuie să-şi ducă
singuri de grijă, ca toţi aceia care sunt singuri sub Soare, era
mai rezervată, mai puţin visătoare, mai puţin exuberantă.
Aflase şi ea de povestea imaginară de iubire în care, fără
voia lui, fusese implicat profesorul şi care îi provoca râsul, ori
de câte ori şi-o amintea; nu o văzuse pe nefericita îndrăgostită
la spital, dar o cunoscuse, la anticariat, îi lăsase gestiunea şi îi
dăduse câteva sfaturi despre ce cărţi să achiziţioneze şi cum să
le evalueze. Îi stârnea râsul faptul că un asemenea om, atât
de respectabil, de stilat, intrase într-un aşa caraghioslâc. Nu îşi
pusese niciodată problema de ce mergea , Marian , atât de des
la magazinul la care lucrase ea; cert este că vizitele lui acolo
lăsaseră impresia acelei nefericite şi umile fiinţe că ea,
locțiitoarea , este cea vizată.
Maria nu se gândise nici o clipă pentru cine dădea
profesorul târcoale magazinului de cărţi vechi. Ca de obicei, nu
pleca acasă la sfârşitul programului; nu era încă încadrată ca
asistentă, dar făcea deja de mult acest oficiu; îi dăduse mână
liberă asistenta şefă, care era uimită şi mulţumită de
ascensiunea rapidă a manualităţii, a cunoştiinţelor infirmierei,
încât de foarte multe ori o dădea exemplu colegelor sale,
evident-în absenţa ei şi se-ntreba când îşi găseşte timp să

99
studieze, având în vedere programul extrem de încărcat pe care
îl avea tânăra.
Se terminase de câteva ore programul operator; în
momentul în care Maria intenţiona să plece, într-un salon din
apropiere se auzi mare zarvă, pacientele strigară după ajutor; o
femeie ce fusese operată în acea zi, de doctorul Murărescu,
suferi un stop cardiac; Maria îi făcu masaj cardiac şi respireţie
artificială; până să vină doctorul de gardă, totul reintrase în
normal; se înserase de-a binelea, era ora de contravizită;
profesorul auzi ce se întâmplase, intră repede în salon; aflase
că o infirmieră efectuase manevrele salvatoare; o felicită; ea
mulţumi timid.
-Sunt bine, acum, domnule doctor, dacă nu era
domnişoara, acum eram moartă; am simţit o zbatere în piept
şi deja păşisem într-un loc frumos; era tare frumos; când m-
am trezit, parcă-mi părea rău că am plecat de acolo, dar... bine-
nţeles, asta am simţit doar până m-am dezmeticit, am patru
copii mărunţi acasă...
-Nu am cuvinte să-ţi mulţumesc, domnişoară; ne-ai ajutat,
şi pe mine şi pe pacientă.De unde ai ştiut ce să faci?
-Studiez medicina, domnule profesor, răspunse scurt
infirmiera, sfioasă..Simţea cum se-ndrăgosteşte privindu-l în
ochi pe bărbatul din faţa sa, întruchipare a perfecţiunii, idealul
masculin.
Doctorul îşi dădu seama că ea fusese şi în tura de
dimineaţă şi întrebă cum de n-a oboisit până la ora aceea târzie.
Colega ei o îndemnă să meargă acasă, întrucât a doua zi
era din nou de serviciu şi deja se întunecase şi că pericolul
străzii nu este deloc de neglijat.
-Ah, nu-i problemă, te conduc eu, mergi şi îmbracă-te!
Nu după multe minute tânăra reveni. Era încântătoare;
profesorul rămase înmărmurit; îşi dădu seama că infirmiera
camuflată sub costumul de cosmonaut şi ochelarii din plastic,

100
de un galben supărător era, de fapt, fiinţa la care visa el fără-
ncetare. Nu avea haine de lux, dar îi veneau foarte bine.
Părăsiră spitalul, dar multă vreme nu scoaseră nici un
cuvânt; doctorul nu-şi revenea din uimire iar sufletul îi fusese
inundat, de-a dreptul, de fericire. Nu vorbiră nimic o mare
parte din drum; amândoi erau în culmea fericirii; nu se grăbeau;
el nici nu ştia unde locuieşte tânăra, dar îşi dorea ca drumul
acela să fie infinit de lung, ca fericirea pe care o regăsise să nu-
l mai părăsească niciodată.
Tăceau amândoi... o tăcere adâncă, apăsătoare; ar fi vrut
să-şi spună atât de multe lucruri...Profesorul, cel care aşteptase
atâta amar de vreme să o revadă pe tânăra care reuşise să-i
pună, din nou, pe jar, inima, sparse gheaţa care oprise
comunicarea sufletelor lor; îi spuse că va merge la ai ei să o
predea în siguranţă, să le explice cauza întârzierii; salvase
reputaţia lui, salvând viaţa acelei paciente şi se simţea dator;
Maria se eschivă, argumentând că ai săi au încredere, că
întârzierea nu constituie o problemă; vocea îi trăda emoţia
imensă; era prima sa dragoste; inevitabilul se produse –
ajunseră la capătul drumului, acasă, la gazda tinerei şi doctorul
trebui să continue singur,în noapte, lăsând în urmă, pradă
frământărilor, marea sa iubire.
Tânăra stătu puţin la uşă, să i se potolească inima şi să i
dispară emoţiile, de teamă că bătrâna –şi va da seama; nu,
femeia nu sesiză nimic deosebit; se arătă doar mulţumită că nu
i se întâmplase nici un lucru rău; era târziu; o asigură pe
bătrână că va mânca tot ce i-a pregătit, bucuroasă că va rămâne
singură, cu visele şi speranţele sale. A doua zi, dimineaţa,
femeia fu surprinsă – Maria nu mâncase nimic şi era relaxată,
ca un copil, deşi trebuia să meargă la spital şi era deja în
întârziere.
Doctorul nu dormise întreaga noapte, de fericire; plecase
foarte devreme de-acasă, ştiind că asistenta începe programul
cu o oră înaintea medicilor; aşteptă în apropiere până ieşi ea,

101
apoi grăbi pasul, să o ajungă din urmă; îi spuse că a plecat mai
repede pentru a se asigura că e bine pacienta cu probleme din
ziua precedentă; şi după-amiaza rămase mai mult în spital, cu
acelaşi scop- de a merge acasă împreună cu Maria.
Era o zi frumoasă, de sfârşit de toamnă; bunica, bătrâna
ei gazdă, o aştepta afară, la poartă;îi plăcu tare mult de doctor;
aspectul lui atletic o înşelă pe bătrâna experimentată în materie
de oameni; crezu că este tot student, îl întrebă dacă se descurcă,
dacă sunt prea exigenţi profesorii...
În fiecare zi, doctorul o aştepta pe Maria să meargă
împreună şi dimineaţa și seara şi când avea cursuri şi rămânea
până târziu în oraş; la spital încă nu ştia nimeni nimic despre
amiciţia lor; ca şi el, bătrâna o întreba dinainte pe Maria la ce
oră vine acasă;îi aştepta totdeauna în faţa casei, indiferent cât
era de târziu; îl simpatiza pe doctor, de altfel sentimentul era
reciproc şi amândoi îi mărturisiseră asta prietenei lor commune
– Maria.
Marian observase un fenomen inexplicabil în ceea ce
privea relaţia cu frumoasa sa prietenă - deşi nu se cunoşteau
îndeajuns, deşi doar ce se conversaseră pe drum, avea
sentimentul că o ştie de-o viaţă, îi intuia gesturile; da, oricare
doi îndrăgostiţi, la un moment dat, ajung să se asemene, în
gândire, în comportament, dar el se-ntreba cum e posibil, într-
o perioadă aşa de scurtă, să ajungă ei doi la aşa similitudini;
probabil faptul că sunt prea fericit şi asta mă face să împrumut
simptome din domeniul patologicului, să am sentimentul de
deja vu, de asemănare frapantă între noi,monologa profesorul.
Trecuseră astfel zile şi seri minunate, deşi nici chiar un
sărut nu pecetluise visarea lor; cum să îndrăznească aşa ceva
cînd prea tânăra lui iubire i se adresa, în continuare, respectuos,
protocolar, aşezând între sufletele lor visătoare înaltul lui rang
de profesor, când ea încă îşi pleca privirea, ca o şcolăriţă docilă,
în faţa lui, ca un om pătruns de evlavie, în toate fibrele sale,
în faţa Măriei Sale –atotputernice şi atotbiruitoare ?

102
 Profesorul, în culmea fericirii, cumpăra, acum, mai
puţine cărţi din domeniul medical şi mai multe romane, romane
de dragoste...
ANA îi trimise Mariei o scrisoare;avea cancer la sân; o
chemară la Timişoara, să o opereze Marian; arăta foarte rău;
boala avusese o evoluţie galopantă; copilaşul ei era încă mic; o
nouă palmă de la viaţă. Plecă acasă mult mai bine, după
operaţie se schimbase substanţial situaţia.
Era sfârşit de decembrie. Marian o imploră pe tânără să
întâmpine, împreună, noul an; îl susţinu vehement doamna
profesoară, gazda şi prietena de suflet a Mariei. O noapte de
vis, îmbrăţişări şi săruturi fierbinţi... Tânăra era în continuare
timidă, deşi în culmea fericirii; o conduse acasă, la bătrâna
care îi aştepta cu masa aranjată, ca pentru oaspeţi de seamă;
asta făcea parte din suita de surprize ce aveau să-i aştepte pe
tinerii de care se ataşase distinsa doamnă, şi ea singură pe lume,
ca şi ei; urmară cadouri, glume şi, surpriza zilei – îi lăsase, prin
testament, întreaga sa avere, Mariei.
Doamna profesoară o vizitase pe Ana, la spital, ocazie
cu care aflase trista poveste de viaţă a fetei, ceea ce o
impresionase până la lacrimi; avea remuşcări pentru perioada
îndelungată în care primise chirie de la copilul acela necăjit, de
la ţară, care fusese nevoit să şi lucreze pentru a se întreţine şi,
în compensaţie, hotărâ să exercite ea datoria de părinte,
ajutând-o pe Maria să trăiască, pe mai departe, din închirierea
apartamentelor, până la terminarea facultăţii. Planul fusese bine
pus la punct; imediat după ce anunţă ce intenţii are, sosi o
doamnă funcţionară, cu actele deja întocmite; noua proprietară
a vilei de lux construită cu douăzeci de ani în urmă de soţul
profesoarei, un architect de excepţie, trebui doar să semneze.
Nici nu încăpea discuţia ca Maria să-şi piardă din
modestia cu care plecase din sătucul său, din omenia de care
dăduse totdeauna dovadă, aşa că relaţia ei cu bătrâna rămase
neschimbată, chiar o rugă să micşoreze chiria tuturor

103
locatarilor,explicându-i că va compensa cu salariul său, că
oricum nu poate întrerupe activitatea la spital, absolut necesară
pentru câştigarea experienţei.
Veni primăvara; relaţia dintre cei doi îndrăgostiţi
rămâsese la acelaşi stadiu de prietenie, sinceră, curată...
Ana era ceva mai bine; fu necesară o nouă operaţie, la
sânul celălalt
Vremea era tot mai frumoasă; primăvara se instalase, îşi
intrase în drepturi; înviorase sufletele tuturor, dar cu precădere
pe ale celor doi îndrăgostiţi.
La spital nu se aflase încă despre relaţia lor; cei care îi
cunoşteau, găseau o asemănare extraordinară şi o armonie
desăvârşită între cei doi, aşa că nici la serviciu relaţia lor nu
putea să surprindă pe nimeni, chiar păreau a fi suflete pereche...

104
 XXI

Tânărul profesor continua să fie curtat de studente, de

asistente...îl luau,de-a dreptul, cu asalt.
Într-o seară, în timp ce mergeau spre casă, îi spuse,în
şoaptă prietenei sale, că-şi doreşte să locuiască împreună, să fie
un suflet, doar, în loc de două. O lăsă fără grai; era şi pentru ea
un vis devenit realitate; din modul în care-i făcuse propunerea,
Maria-şi dădu seama că şi el avusese nevoie de mult curaj;
bătrâna aştepta cu masa pregătită; bărbatul îi spuse şi ei despre
arzătoarea lui dorinţă; încă nu primise nici un răspuns de la
Maria. Doamna îi vorbise, de multe ori, tinerei sale prietene, că
viaţa de unul singur este cea mai grea.
Plecară împreună spre noul lor cuibuşor; viaţa duetului
pe care-l constituiseră era una de vis, o armonie desăvârşită
pecetluia relaţia lor; mergeau acasă, la ei, doar noaptea; nu
uitau niciodată să treacă pe la bătrâna lor mamă adoptivă; părea
că li se schimbase norocul celor două fiinţe la care viaţa le
rezervase, practic, doar amărăciune până-n momentul în care
se-ntâlniseră.
Erau fericiţi, deja aşteptau să devină părinţi, dar, norocul
îi ocoli din nou; în timpul serviciului, Maria căzu la podea –
Sarcină extrauterină-o operă chiar soţul său; operaţia decurse
bine; doctorul, disperat, studie microscopic piesa operatorie; îl
îngrozi, nu faptul că fusese localizată extrauterin, ci că era un
embrion malformat; îi ascunse toate acestea Mariei.
În spital începură clevetelile; cocurenţa ataca; o credeau
fecioară şi...surpriză...surpriză de proprţii; asta era pe buzele
răutăcioşilor; după câteva zile plecară,împreună, acasă; atunci
încetară discuţiile; înţeleseră toţi cine este tatăl copilului şi,

105
mai mult decât atât, că el are un anume tată, un om deosebit;
evident, asta nu o scuti de privirile ostile ale colegelor sale
care se visau la braţul doctorului Murărescu.
Se scurgeau rapid clipele, se furişau anotimpurile, ei
erau prea îndrăgostiţi, prea preocupaţi de asta şi de toate
celelalte griji, ca să ia în seamă trecerea timpului; doctorul avea
momente de remuşcare, clipe în care îl îngrozea gândul că
sarcina aceea avusese mari modificări genetice; îl frământa
ideea că şi la următoarea pot apărea aceleaşi probleme; în prim
plan punea problema vârstei sale înaintate; refuza să-i
destăinuie soţiei lui aceste temeri şi, faptul că ea-i spunea,
într-una, că –şi doreşte mult un copil, îl întrista.
Maria îi scrise bonei sale că s-a căsătorit, dar nu aduse în
discuţie nimic despre operaţia şi trauma psihică prin care
trecuse odată cu aceasta; îşi exprimă dorinţa reală, arzătoare ,
ca să participe şi ea şi fratele ei la nuntă, în calitate de părinţi;
ei o crescuseră,din faşă.
Mare bucurie le aduse, Mariei şi soţului ei, vestea unei
noi sarcini; îl îndrăgeau nespus pe copilul Anei şi doreau ca şi
fiul lor să se numească la fel, Cătălin; Cătălin al Anei avea un
coeficient de inteligenţă extrem de ridicat şi o frumuseţe
ieşită din comun. Simţeau o plăcere deosebită să stea în
preajma lui.
Tânăra mămică era fericită – suporta uşor sarcina; gândul
că dragostea lor va fi răsplătită cu cel mai de preţ dar, îi dădea
aripi. Toţi cei din jurul său, însă, erau îngrijoraţi; ginecologul
punea problema că sarcina nu creşte, copilul are mişcări prea
lente.
Viitorul tată nu mai avea somn; ascunsese tuturor ceea ce
observase microscopic, la cealaltă sarcină a Mariei; îl îngrozea
gândul că fiecare zi aducea tot mai aproape dezastrul din viaţa
lor, avea presimţiri sumbre pentru viitorul lor ca părinţi ai
unui copil bolnav, lipsit de perspective; soţia lui nu-i spusese
niciodată istoria familiei sale; el credea că viaţa ei fusese

106
simplă, dar îi lipsiseră necazurile, tristeţile ce coloraseră, la
fiecare pas, viaţa lui... Întâlnise, de două ori, fericirea,
superlativul dragostei, dragostea neţărmurită, ca intensitate,
dar... efemeră, efemeră şi de această dată, întrucât vor avea un
copil cu probleme mari.
Doctorul avea deja o vârstă şi experienţa de viaţă îşi
spunea cuvântul; intuia ce le oferă viaţa, viiitorul, părinţilor
unui copil suferind de o boală genetică, o boală fără leac şi,
deci, fără sfârşit, intuia ce este mariajul unor oameni raţionali,
cunoscători în domeniu, care nu se pot amăgi cu speranţe
deşarte, care înţeleg că performanţele intelectuale ale unui
astfel de copil, la care natura a greşit formula de reacţie,
sunt dezastruoase. Existenţa acelor oameni, a acelor părinţi,
nu doar că este lipsită de bucuria primului zâmbet, a primilor
paşi, este o viaţă în care nu numai că nu surâd niciodată
speranţele, dar este încărcată de griji, de tristeţi, de gânduri
negre pentru copilul lor, pe care, evident, îl idolatrizează, dar
pentru care se tem că va rămâne fără apărare în faţa vieţii...
după ce nu vor mai fi ei.
Se bucura, în sinea lui, că tânăra lui soţie încă nu
intuieşte ce-i aşteaptă, mulţumea cerului pentru fiecare zi
liniştită, pentru fiecare ceas ce-i despărţea de aflarea adevărului
despre plăpânda fiinţă nenăscută, nevinovată, care va umbri,
prin simpla sa existenţă, existenţa lor.
Maria era la polul opus, ca stare de spirit, entuziasmul pe
care i-l dădea gândul că va fi mamă era de neegalat, de
nestăpânit; nu înţelegea de ce iubitorul său soţ devenise
irascibil, nu ştia unde se ascunsese fericirea...
Profesorul era îngrozit; nu se destăinuia nimănui, privea
cu tristeţe spre viitor.
Maria şi bătrâna sa bonă corespondau cu
regularitate;pentru cei doi credincioşi slujitori rămaşi în casa
Vladimireştilor, participarea la nunta Mariei fusese obiectiv
primordial timp de mulţi ani, de când toţi ai săi părăsiseră

107
nedreapta noastră lume, iar acum, pe măsură ce timpul aducea
tot mai aproape momentul transpunerii în fapt a dorinţei lor,
erau nerăbdători, puneau la punct, periodic, toate cele necesare
pentru drum...aveau sezaţia că trăiesc doar pentru evenimentul
mult aşteptat.

***
În casa Anei se instalase durerea, deşi imediat după
operaţiile la care fusese supusă, la Timişoara, femeia avusese
convingerea că a învins în crâncena luptă cu boala,
necruţătoarea boală ce venise să sfâşie legăturile invizibile ale
unei familii atât de reuşite, de bine închegată, să ia de lângă
puişorul ei o mamă atât de iubitoare, să lase un copil nevinovat
orfan şi să umple cu tristeţe şi amărăciune sufletul şi viaţa unui
soţ demn; tocmai de aceea nu respectase sfatul medicilor;
muncea enorm, din dorinţa de-aşi lăsa fiul asigurat pentru
veşnicie, deşi momentul despărţirii de el şi de soţul său spera
să nu sosească niciodată, muncea zi şi noapte; în momentele
de răgaz discuta cu fiul său despre apropiata petrecere din
familia lor – nunta Mariei, pe care o întrevedea minunată, dar
nu avură norocul să participe la atât de visatul eveniment –
cu doar câteva zile înainte de nuntă, boala o ţintui la pat; fiecare
secundă o secătuia de vlagă, fiecare moment o ducea spre
poarta celeilalte lumi, unde avea să întâlnească fericirea
veşnică, acolo unde durerile chinuitoare aveau să-i părăsească
trupul istovit, spre acel loc din care, într-adevăr, totul pare
minunat, de unde avea să vegheze, de-a pururi, asupra
existenţei fiului său....Aveai senzaţia că maleficul domn Popa,
fostul ei soţ, trona permanent asupra căminului Anei, lăsând
doar forţele negative să acţioneze asupra vieţii celei de lângă
care îl luase Satana, al cărui slujitor devenise, cu siguranţă, EL,
după cum presupuneau toţi cei care îl cunoscuseră îndeaproape.
Deşi Ana avea să fie moaşa copilaşului Mariei, soţul
ei nu anunţă nimic la Timişoara despre revenirea

108
simptomatologiei, din dorinţa de a nu strica fericitul
eveniment,aşternând tristeţea şi peste sufletele respectabilelor
lor rude de sânge.
Tinerii căsătoriţi stabiliseră ziua când aveau să-şi
unească, pentru totdeauna,sufletele, în faţa Domnului şi să-şi
creştineze copilul, dar pruncul lor se lăsa aşteptat; toate
previziunile doctorului care urmărise sarcina se adevereau,
încet – încet; Marian, deşi nu lăsa să -i transpară sentimentele,
nu mai era acelaşi om; tristeţea îl metamorfozase, parcă; el, care
părea cu douăzeci de ani mai tânăr, acum se transformase într-
unul cu zeci de ani mai bătrân; Maria îl iubea în continuare, îl
iubise dintotdeauna enorm, necondiţionat; observa şi ea ce se
întâmplă cu soţul său, dar nădăjduia că venirea pe lume a
copilului va readuce liniştea în sufletul lui; îşi dorea nespus să
redevină omul de altădată.

109
 XXII

Cei de la Vladimir intraseră în panică; ei consideraseră,

din start, de rău augur faptul că nunta şi botezul sunt în aceeaşi
zi. Bătrânii, cu mentalitatea lor sănătoasă de oameni din popor,
de ţărani veritabili, nu puteau concepe,nu puteau accepta
contopirea celor doi miri, într-o singură fiinţă, înainte de
căsătorie; condamnau, în sinea lor, faptul că Maria îşi pierduse
fecioria înainte de nuntă, dar nu împătăşiseră nimănui temerile
lor. Aşteptau, cu nerăbdare, evenimentul;îşi doreau să predea
ştafeta, în ceea ce o privea pe Maria, să o ştie în grija unui soţ
protector, bonom; cât despre gospodăria şi casa pe care fata
le moştenise de la familia Vladimireştilor, îşi propuseseră să
aibă grijă de ele până la capătul zilelor lor umile, de slugi
credincioase, la care doar gândul că pot să o ajute pe stăpâna
lor le aducea în suflet o imensă bucurie..

110
 XXIII

Maria născu un fiu; se numi, aşa cum îşi doreau, Cătălin.

Soţul ei mima, doar, fericirea; era distrus. Copilul avea o
boală genetică; era o păpuşă vie, cu ochi mongoloizi, nu
semăna cu nici unul din părinţi, evident; tânăra mămică mai
văzuse astfel de copii, dar încă nu înţelegea ce se întâmplă, încă
nu aflase că, de fapt, copilaşul ei, pe care-l dorise nespus şi-l
aşteptase cu nerăbdare, n-avea să se ridice niciodată la
înălţimea aşteptărilor lor, şi că nu va putea fi niciodată un om
adevărat, ci doar o fiinţă veşnic neajutorată; nu învăţase încă
despre această boală, de aceea nici nu o recunoscuse, vedea
doar că, spre deosebire de alţi copii, al lor de-abia de scânceşte
şi de-abia de suge. Îl întrebă pe soţul ei de ce are aspectul
asiaticilor, când ajunseră cu toţii de la spital, acasă, dar el, în
ciuda disperării ce-i distrusese sufletul, ca şi când întrebarea ar
fi izvorât dintr-un moft al soţiei sale, o pretenţie estetică, la un
copil la care toate celelalte sunt perfecte, o linişti, argumentând
că timpul va soluţiona problema, modelând frumos, după
chipul şi asemănarea părinţilor săi, micuţa făptură.
Adorabila şi proaspăta mămică îşi alinta copilul, îl
aprecia ca fiind doar un leneş mic, ce adoarme la masă,
personificarea lui Somnorilă...; o liniştea gândul că somnul îl
ajută să crească; nimeni nu îndrăznea să-i spună nimic. Era
fericită; toată nădejdea ei era acum în fiinţa aceea plăpândă cu
care-şi ocupa tot timpul.
Anunţă, telegrafic, şi pe cei de la Vladimir şi pe cei de
la Craiova, că sunt părinţi şi că îi aşteaptă la petrecere. Mai
rămâseseră foarte puţine zile. Viorica şi fratele sau se
puseră în mişcare, le trebuia ceva vreme să ajungă, cu trăsura
lor, până la Timişoara; aveau foarte multe să –i ducă Mariei.

111
 ***
În ziua când ajunse vestea la casa mătuşii Mariei,
sufletul Anei se înălţase deja la ceruri; erau acolo doar cei
care-i vegheau trupul desfigurat, de-a dreptul, de boala ce-
i mistuise tinereţea şi copilul ei, mic, incapabil să înţeleagă
cine sfarmă fericirea- n bucăţi, cine zdrobeşte sufletele
micuţilor pe care-i lasă orfani, tăindu-le aripile cu care-ar fi
putut să se-nalţe,ulterior, deasupra necazurilor vieţii. Boala ei
câştigase redută după redută; doar voinţa, dorinţa de a trăi, o
ţinuse mult timp în viaţă; acum era, cu adevărat, doar un
schelet, în cosciugul acela de care fiul său se ţinea fără de-
ncetare, ca de o ultimă speranţă; de când mămica lui nu se mai
ridicase din pat, nu se desprinsese de lângă ea, deşi chipul ei
devenise, de-a dreptul, respingător, iar camera ei sumbră şi
ostilă. Îşi iubea nespus mama, micuţul Cătălin şi juca,
involuntar, rolul unui psihoterapeut, o încuraja; tot ce auzea
despre boală răstălmăcea, într-o notă optimistă.
Soţul defunctei nu trimise nici un răspuns, vizavi de
invitaţia la nuntă şi nu-i înştinţă nici în legătură cu faptul că
inevitabilul se produsese, că viaţa nu învinsese în faţa bolii,
ci întunericul, acela care avea să o primească ofrandă şi avea
să înghită trupul neânsufleţit al soţiei sale, dar mai ales pe cel
al mamei fiului său, din dorinţa de a nu tulbura cele mai
frumoase clipe din viaţa tinerilor căsătoriţi.

***
Petrecerea avea să fie una restrânsă, în familie; totul era
pregătit de buna prietenă a Mariei, fosta profesoară şi fosta ei
gazdă.
Sosiră naşii - familia profesorului care îl ajutase foarte
mult pe Marian, nu atât în carieră, unde-şi croise singur drum,
cât în viaţă - oameni deosebiţi; de la Dolj nici o veste; moaşă
trebuia să fie Ana, dar, în disperare de cauză, locul ei fu luat de
fruntaşa gospodină, de profesoara care pregătise totul.

112
 Ajunse şi trăsura cu cei doi bătrâni; intră, mai întâi,
Viorica; Mişu rămase în urmă, să admire curtea şi grădina;
bătrâna bonă a Mariei păli –copilul e bolnav –îşi zise femeia în
sinea ei, cu durere; mămica arăta foarte bine, după cum
apreciară toţi musafirii, doar sarcina îi modificase puţin
formele.
Într-un târziu, după ce-şi povestiră cei trei câte toate,
apăru Marian; Viorica încremeni; îl recunoscu imediat, dar nu
înţelese cum se regăsiseră tatăl şi fiica, pentru că, practic, doar
ea şi fratele său ştiau cine este tatăl fetei; nu avu prea mult timp
de gândire; înţelese rapid că el nu este acolo în calitate de
socru mic; se-ntreba dacă nu s-a-ntâmplat totul datorită
tăinuirii ei; nici nu sfârşi ideea, că mireasa începu prezentările.
-Soţul meu, exclamă ea, medic chirurg şi profesor la
facultate; în mod voit înşiră toate rangurile bărbatului ce ocupa
cel mai important loc din viaţa sa, pentru că văzuse o
nemulţumire în ochii Vioricăi.
Femeia, într-adevăr, suferise o schimbare, chipul său
devenise pământiu, imediat, ca la o comandă, în momentul în
care intrase mirele în încăpere; la fel de rapid înţelesese şi din
ce cauză copilul celor doi oameni sănătoşi, viguroşi, frumoşi,
era bolnav; simţi fiori prin tot corpul; involuntar, ea
contribuise la încurcătura vieţilor celor doi tineri, pe care îi
iubise mult, ca pe proprii săi copii; acum tot ea trebuia să
rezolve situaţia creată; marea problemă era timpul; urma ca în
doar câteva clipe să fie oficiată căsătoria; nu era vreme pentru
menajamente; trebuia să destăinuie, rapid, totul; o îngrozea
cataclismul ce avea să zguduie din rădăcini atât vieţile celor
implicaţi direct în acel scurt, nefericit şi interzis mariaj, cât şi
ale lor, bătrânii slujitori de la Vladimir, dar, mai ales a
copilului...
Nu ştia cum este bine să procedeze, dar bucătăreasa de
ocazie, care se ocupa în acel moment de micuţul sărbătorit, o
chemă, pe mămică, la el.

113
 Cei doi musafiri, care străbătuseră o distanţă extrem de
mare tocmai pentru a participa la marele eveniment,
rămaseră singuri cu Marian; acesta nu-i recunoscuse,
probabil pentru că trecuseră zeci de ani de la ultima lor
întrevedere, dar şi pentru că nu s-ar fi aşteptat ca părinţii Mariei
să fie cei doi fraţi, pe care-i cunoştea el, din copilărie. Mişu nici
vorbă să-l recunoască pe tânărul orfan de la Vladimir, actualul
ginere; pentru a dezgheţa atmostfera bătrânul îl felicită pentru
ascuţitul simţ gospodăresc pe care-l are, pentru aspectul
grădinii...
Viorica, cea care dovedise de foarte multe ori că are un al
şaselea simţ, bine dezvoltat, ştiind că sunt numărate secundele
pe care le are la dispoziţie, rosti,rapid, fără voie chiar, cuvintele
ce-aveau să lovească, din nou, viaţa omului din faţa lor.
-Marian, sunt Viorica de la Vladimir, Maria este nepoata
Vladimireştilor, fiica Ioanei şi...a ta
Căsătoria asta nu poate avea loc !
Bărbatul înţelese, abia atunci, rapid, de ce-i părea că o
cunoaşte de -o veşnicie pe tânăra sa soţie, de ce îi anticipa
gesturile încă de când abia se cunoscuseră, deşi el nu avea
astfel de veleităţi...Înţelese, în câteva clipe, totul; nu avea timp
de pierdut. Mulţumi bătrânei, luă repede un geamantan cu
câteva lucruri, intră în camera copilului, îl găsi dormind; îi
improviză un leagăn dintr-o sacoşă mare şi părăsi casa, pe uşa
din spate .
-Vă rog, dorim să mergem la gară, spuse şoferului unei
maşini staţionate foarte aproape de poarta lor; mare îi fu
surpriza că omul îl recunoscuse, aşa că avu grijă să nu
destăinuie destinaţia spre care plecau, probabil pe un drum fără
întoarcere,cei doi care se aflau într-o imixtiune din punct de
vedere al relaţiilor de rudenie, nebănuită – el fiind, simultan,
tată şi bunic, celui care-n acelaşi timp avea calitatea de a-i fi
fiu şi nepot şi care, datorită dorinţei carnale a lui, bătrânul său

114
bunic, care-şi dorise să aibă o femeie cu mult mai tânără, care
ar fi putut să-i fie fiică şi, probabil că-i era, se născuse bolnav...
Nu, Marian nu-şi revenea; ajunseră la gară; trenul spre
Austria pleca în mai puţin de o oră; avea acolo un coleg de
facultate; acesta îl rugase de nenumărate ori să lucreze
împreună, la o clinică de prestigiu, la Viena; copilul era
cuminte; îi cumpără lapte pentru drum. Rugă şoferul care-l
adusese la gară să-l aştepte; scrise repede câteva rânduri,pe care
le trimisă acasă, fostei sale soţii.
Maria, ca şi ceilalţi, nu înţelegea nimic; veniseră toţi
invitaţii, venise şi preotul, dar u ştiau de ce lipsesc ceilalţi doi
protagonişti ai petrecerii - Marian şi copilul; Vioricăi îi reveni
ingrata misiune de a –i explica totul mamei care fuse despărţită
de puiul ei...
Cu lacrimi în ochii femeia îi destăinui tinerei mirese cum
stau lucrurile, cine este adevăratul său tată; îi argumentă că ea
se numeşte aşa tocmai că mama sa, Ioana, în momentele de
agonie, îl chema fără-ncetare pe tatăl fiicei sale Maria era
consternată; nu mai putea rosti nici un cuvânt; succint, bătrâna
de la Vladimir explică naşului şi ulterior doamnei profesoare,
situaţia; plecară, rând pe rând, toţi, lăsând în urmă tristeţea fără
de margini, pentru sufletul mamei rănite, care pierduse, totul,
într-o clipită, dar pe care prezenţa lor acolo ar fi iritat-o, oricum,
la fel de tare; nu o părăsiră, însă, cei care-i deveniseră rude prin
convenţie, cei doi bătrâni care rămâseseră să drămuie averea
neamului Vladimirescu, nu doar pentru că nu aveau unde să se
ducă, ei care tocmai străbătuseră un drum lung şi istovitor, ci
pentru că fiinţa aceea distrusă de-atâta suferinţă avea nevoie
de suportul lor moral. Plângeau toţi trei pentru nedreptăţile
vieţii, pentru nefericirea ce se revărsa, periodic, asupra lor, la
fiecare pas înainte.
Noaptea fu un şir nesfârşit de lacrimi, un noian de tristeţi,
pentru toţi cei rămaşi la casa celor ce trebuia să fie, în acele
momente, sărbătoriţii zilei, care ar fi trebuit să-şi unească

115
destinele, dar, după acel prim moment şocant, Maria, pentru
care numai ce se scufundase planeta, o luptătoare adevărată,
îşi adună forţele; conştientiza că mariajul lor, care nici nu
apucase să fie oficializat, nu putea să continue, aşa că a doua
zi, deşi obosită, avu puterea să-nţeleagă că trebuie să privească
înainte. Era o fire puternică, dar, totuşi, era posibil să fie
prezentă, în stare latentă, şi la ea, boala psihică ce o răpusese
pe maică-sa, aşadar, pericolul potenţial exista şi bătrânii se
temeau tocmai de acest lucru.

***
Trenul legănă copilul şi acesta dormi aproape tot
drumul; îl găsiră repede pe doctorul cu care Marian împărţise
şi binele şi răul în timpul facultăţii; schimbară doar cîteva
cuvinte, îi spuse că s-a hotărât să lucreze cu el.
-O, ce bucurie, Viena aşteaptă, de mult, talentaţi, ca tine!
Chirurgul, gazda, râse în hohote, de bucurie; zgomotul puternc
îl trezi pe micuţul care dormea confortabil în aceeaşi sacoşă
încăpătoare.
-Vai, un copil ? Eşti tătic sau bunic?
-Şi, şi,răspunse prea frumosul doctor,care părea mult mai
tânăr decât vechiul său coleg, mă întorc mâine...
-E bolnav , micuţul întrebă celălalt ?
Marian plecă, împreună cu puiul său spre o mânăstire,
unde avea de gând să-l lase în îngrijirea cuvioaselor; ştia depre
existenţa ei de la un neamţ, care fusese crescut acolo, un om de
toată isprava; cunoştea şi un nume, al unei măicuţe, dar era
prea bulversat de-ntorsătura pe care o luaseră lucrurile, ca să-
l mai caute, în momentul în care plecase de-acasă; era foarte
aproape de oraş, ceea ce-l bucură; îi explică, pe scurt, stareţei,
de ce luase hotărârea de a desprinde copilul de lângă mama lui-
pentru nu a strica viitorul fiicei sale, deşi conştientiza că o
făcuse, deja...Îi inundară, lacrimile, ochii și sufletul. Plecă; uită
să spună chiar şi numele copilului.

116
 Se întoarse la Viena. Dormi pe o băncuţă, în gară.
Dimineaţa, când să plece la serviciu colegul său, îl găsi la
poarta casei.
-Ce-i cu tine, unde ai fost, ce-i cu atâta mister?
-Nu-mi mai pune întrebări, spune-mi ce examen trebuie
să dau ca să lucrez aici, la voi ?
-Nu dai nici un examen. Eu sunt şeful clinicii şi ştiu ce
poţi. Azi te angajez. Hai înăuntru, să te prezint soţiei mele; nu
prea ştie româneşte, dar vă-nţelegeţi; faci o baie, te schimbi şi
apoi vii la spital, să lucrăm din nou împreună; soţia doctorului,
o femeie foarte cumsecade, îmbătrânită înainte de vreme, îl găsi
pe colegul soţului său ca fiind încântător. Aurelian plecă la
spital; nu putea întârzia şi ştia că prietenul său cel mai bun
înţelege asta, fiind tot medic.
Musafirul dormi câteva ore;se pregăti, apoi, să meargă la
colegul său.Gazda îi oferi o cafea; observă că femeia avea
traheostomie; ştia câteva cuvinte în româneşte, dar preferă să-
i arate canula şi să precizeze în engleză cauza –tutunul – după
care oftă lung şi începu să plângă.
Doctorul ajunse la spitalul unde lucra colegul său;
Aurelian tocmai terminase de operat; cel care trebuia să fie
deja plecat în mult- visata lună de miere, îi povesti
binevoitoarei sale gazde, pe scurt, istoria vieţii lui.
-Hai, rămâi la lucru de azi, fă o gardă, ca să uiţi de
necazurile personale, pentru că alţii au probleme şi mai mari –
se referea chiar la el –ştia că soţia sa mai avea foarte puţin de
trăit, din cauza cancerului laringian; deja fusese operată, de
multe ori, pentru asta.
- Nu, nu pot încă, sunt prea răvăşit. trebuie să merg să-mi
văd copilul; nu ştiu dacă s-au înţeles cu el.
Îl găsi dormind pe micuţul lui; fusese foarte cuminte,
după cum îl asigurară măicuţele pe bătrânul tătic; îl durea
sufletul că e cuminte datorită bolii, dar realiza că regretele sunt

117
prea târzii şi că trebuia să privească înainte, să găsească soluţia
optimă pentru copilul său, pentru viitorul lui.
A doua zi începu să lucreze în clinica de chirurgie, alături
de prietenul său; plecase în mare grabă, nu adusese nici
diploma de medic; lucra ca secund al colegului până avea să
primească actele. În fiecare zi îşi vizita fiul. Doctorul Aurelian
îl ajută cu actele, cu locuinţa, cu totul.În doar câteva zile ajunse
să lucreze cu acte în regulă; de la spital mergea direct la
mânăstire; nici nu suporta să stea singur, între pereţii casei;
copilul era tot mai atrăgător, cu fiecare zi.

118
 XXIV

Marian lucra în continuare alături de colegul său, în

clinică; îl încântase pe acesta cu dexteritatea extraordinară pe
care o avea în timpul operaţiilor; îl apreciase, dintotdeauna,
Aurelian, chiar din prima lor zi de studenţie; ei erau cei mai
buni dintre cei buni din an; acum erau o echipă de excepţie; în
scurt timp clinica la care lucrau deveni cea mai apreciată din
toată Austria.
Doctorul mergea zilnic, după program, la puiul său, pe
care-l iubea tot mai tare, cu dragostea unui tată, dar şi a unui
bunic -acea dragoste asociată cu multă înţelegere şi bunăvoinţă,
pe care le aduce cu sine înţelepciunea vârstei; era hotărât să se
implice mult pentru a-şi ajuta copilul să depăşască limitele
bolii, să obţină performanţe intelectuale, să devină un om
stăpân pe sine. Se resemnase; întâlnise de două ori fericirea ,
dragostea adevărată, dar destinul, viaţa, îi strivise fără milă
visele, îi sufocaseră idealurile. Era din nou singur, cu un copil
bolnav ce avea să fie neajutorat veşnic, pentru care, avea
convingerea el, nu-şi va găsi liniştea nici dincolo de ceasul
din urmă, alături de care va fi, cu certitudine , cu gândul, şi
dincolo de lume şi timp.
Colegul său îi puse la dispoziţie maşină, din partea
clinicii , aşa că bunicul –tată ceru permisiunea celor de la
mânăstire să locuiască împreună cu fiul său; măicuţele îl
îngrijiseră zi şi noapte pe micuţ, până atunci , şi le disperase -
plângea mult, refuza laptele, refuza tot, făcea câte alte gesturi
de nemulţumire, pe care ele nu le puteau înţelege şi , ca atare,
nu ştiau cum să le soluţioneze;aşa se menţinea închis cercul
vicios şi, ca urmare, plânsetul şi agitaţia lui nu încetau; nu

119
suflaseră niciodată nici un cuvânt despre povara de a-l creşte
pe puiţul ne-nţeles şi –şi făceau, în continuare, cu sfinţenie ,
datoria, întru numele Domnului; aşadar, dimineaţa, cînd
doctorul plecă la serviciu toate suratele aflară că micuţul nu
se trezise deloc în noaptea aceea şi fusese foarte liniştit -de
bună seamă asta datorită faptului că dormise cu tatăl său-
conchiseră ele; întreaga suflare a mânăstirii fu uimită; făcuseră
slujbe peste slujbe pentru asta; nu înţelegeau de ce situaţia nu
se îmbunătăţea; de-abia atunci, când chinul lor luase sfârşit, au
îndrăznit să povestească despre problemele lor cu sugarul.
-Îi lipsea dragostea părintească; numai aşa se explică de
ce nimic altceva nu-l mulţumea pe copilaş; nu am vrut să vă
mai necăjim şi noi, de-asta nu v-am spus , până acum, ce
păţeam cu el, dar , probabil , rugăciunile noastre au făcut să
ajungă la dumneavoastră mesajul, şi v-au determinat să luaţi
hotărârea de a locui aici, cu el, îi spuse Maica Stareţă tatălui.
Doctorului îi plăcea să asculte respiraţia sugarului , îl
iubea tot mai tare; adormea greu; gândurile care-l frământau
îi alungau somnul; îi scrise Mariei , pentru prima dată de când
o părăsise; îi scrise, în calitate de tată, câteva rânduri; îi explică
de ce-i luase puiul de lângă ea, deşi ştia cât de mult îl iubeşte
- pentru a nu-i pecetlui şi împovăra viitorul cu un copil bolnav ,
care se născuse din vina lui, aceea de a fi lăsat dorinţa carnală
să-i domine raţiunea, dorinţa de a avea o femeie foarte
tânără ,care putea fi chiar fiica lui, având în vedere diferenţa de
vârstă... Nu putu continua; avea să expedieze a doua zi
scrisoarea; nu intenţiona, încă, să-şi dezvăluie adresa, gândind
că viaţa Mariei trebuie să continue, nestingherită; nu dorea să
se afle nici în oraş, nici la spitalul unde lucraseră, nimic; era
convins că nimeni n-ar fi înţeles situaţia, că toţi ar fi condamnat
relaţia intimă a unui tată cu propria sa fiică, chit că asta a fost
din necunoştinţă de cauză; mai mult decât atât, viitorul
copilului lor ar fi avut de suferit, el ar fii purtat, pentru
totdeauna , eticheta produsului unui incest.

120
 Plecă mai liniştit la serviciu; profesional viaţa îi oferise
multe, foarte multe satisfacţii; tocmai de aceea, avusese
totdeauna senzaţia că acolo , la spital, se simte cel mai bine, de
acolo viaţa îi părea mai roză, vedea Soarele mai strălucitor şi
Luna mai luminoasă. Micuţul său , care deja învăţase când i se
sfârşeşte tatălui lui programul, se trezea în momentul când
acesta ajungea cu maşina la poarta mânăstirii şi când intra pe
uşa chiliei în care locuiau ei doi,nu-şi putea stăpâni bucuria ,
chicotind şi mişcându-şi cu o repeziciune uluitoare mânuţele şi
picioruşele; doctorul era mai liniştit în privinţa bolii copilui,
fiecare zi îl făcea mai mulţumit, dacă nu chiar fericit, văzând
comportamentul normal, văzând că micuţul reacţionează firesc
la tot ce-l înconjoară; îi cânta mult şi îi desena; i se adresa ca
unui om care înţelege totul; periodic îi scria Mariei , generalităţi;
nu amintea nimic de copil; în scurt timp apărură primii
dinţişori şi...primele cuvinte; măicuţele îl sfătuiră să-l boteze
creştineşte; colegul său şi soţia acestuia făcură oficiul de naşi;
le aduseră, printre altele, un aparat foto; săptămânal, după
slujbă, îl fotografiau pe cel care devenise centrul Universului
nu doar pentru tatăl său, ci pentru întreaga mânăstire.
Copilul începu să rostească , cu disperare, cuvântul
mamă, ceea ce doctorului, în loc de bucuria firească a oricărui
părinte, în astfel de momente, dublată, în cazul lui, de
semnalmentele unei evoluţii promiţătoare, pentru o boală ca
cea de care suferea micuțul, la care coeficientul de inteligenţă,
conform aşteptărilor, este redus, îi răscolea amintirile, îl făcea
să plângă; se ascundea, totdeauna, să ştie doar el asta. Se hotărâ
să-i trimită fotografii, cu puiul lor, Mariei, şi să-i dezvăluie
adresa la care pot fi găsiţi, sperând că deja s-a cicatrizat rana
produsă de cele întâmplate în ultimul timp; nu ignorase
niciodată sentimentele ei de mamă, dar gândise că nu devin atât
de puternice cât copilul este încă mic, şi intenţionase să salveze
viitorul ei ca femeie şi ca doctor.

121
 XXV

Maria nu mai era în acel moment în Timişoara; istoria

se repetase , spre dezavantajul tuturor; tânăra nu dormise nici
o clipă, zile şi nopţi în şir, după aflarea adevăratei identităţi a
tatălui său; îl idolatrizase ca soţ, îl idolatriza, în continuare , ca
tată, dar gestul lui de-a o părăsi o înnebunise de-a dreptul; avea,
în sfârşit şi ea un părinte, dar acesta plecase chiar în secunda
în care dispăruse misterul relaţiei lor de rudenie. Viorica şi
Mişu nu făcură cale -întoarsă spre casă până nu văzură cum
evoluează lucrurile; mireasa nenuntită, mama părăsită de cei
mai dragi, plecaţi spre o destinaţie necunoscută, pe un drum,
probabil, fără de întoarcere, nu-şi reveni; avea aceeaşi
simptomatologie ca şi maică-sa, aşa că plecară toţi trei înapoi,
la Vladimir-ea şi bătrânele şi credincioasele sale slugi, pe care
nu le tratase niciodată cu superioritate, ci cu care avusese o
relaţie amicală şi chiar de fraternitate, în ciuda diferenţei de
vârstă şi a sângelui ce le curgea prin vine; aveau deja
experienţă, sărmanii bătrâni, care fuseseră nevoiţi să preia toate
necazurile Vladimireştilor, nu mai erau dispuşi să rişte să
piardă tot ce le era mai drag, pe pământ , tot ce le rămâsese -
Maria.
Scrisorile trimise din sfântul lăcaş în care tatăl pribeag
găsise înţelegere, adăpost deasupra capului şi, nu în ultimul
rând, echilibru interior, le recepţiona buna prietenă a Mariei,
bătrâna gazdă, care–i lăsase acesteia întreaga sa avere ,
necondiţionat, dar, totuşi, sperase ca ea să-i fie toiag la
bătrâneţe. Suferea mult şi bătrâna doamnă, din cauza celor
întâmplate tinerilor săi prieteni; ţinea legătura cu cei de la ţară,
cu bătrânii care încercau, din răsputeri, să o ajute pe fată; din
momentul în care Marian începuse să trimită scrisori , evoluţia
sănătăţii Mariei devenise ascendentă.

122
 Fosta profesoară trimitea toată corespondenţa primită,
imediat, la Vladimir. În momentul în care află adresa
doctorului se deplasă chiar ea , acolo , să ducă personal
scrisoarea Mariei. Tânăra era de nerecunoscut; Viorica o
asigură pe doamnă că încet, dar sigur, lucrurile luaseră o
întorsătură favorabilă.
-Exact aşa am păţit-o şi cu mama ei; am fost disperaţi şi
atunci, ca şi acum; nu am avut timp să – i spun toate astea lui
Marian; dacă i-aş fii explicat ce am păţit cu maică-sa, după ce
a plecat el, nu am fi ajuns în situaţia asta. Şi acum, ca şi atunci,
a plecat extrem de rapid... îl vedeam că nu mă mai putea privi
în ochi, dar era de datoria mea să dezvălui, repede, totul, pentru
că nunta aceea şi căsătoria aceea nu aveau sens, trebuiau
împiedicate; evident că el nu avea nici o vină; poate că doar eu
sunt responsabilă de toate acestea; am încercat să-i menajez pe
toţi...
Bolnava primi fotografiile şi scrisoarea; din acel moment,
încet –încet, chipul şi sufletul i se luminară, redeveni Maria cea
adevărată.
- Tatăl tău probabil că a făcut totul sub acţiunea primului
impuls, spuse doamna profesoară , dar intenţia lui a fost să-ţi
apere reputaţia , să vă apere pe toţi de bârfele din oraş şi din
spital, pentru o vină pe care, realmente, nu o aveţi; trebuie să-
ţi revii, pentru asta s-a sacrificat el!
-Mă bucur că trăiesc şi sunt bine amândoi; îmi doresc
doar să merg să-i văd, apoi voi lua viaţa de la capăt.

123
 XXVI

Plecă rapid, însoţită de buna şi înţeleapta sa prietenă; se

opriră,doar pentru câteva ore în Timişoara; tânăra ardea de
nerăbdare să-şi vadă copilul şi tatăl; uneori regreta că invitase
la nuntă pe Viorica, cea care deţinea adevărul despre viaţa
intimă a mamei sale- Ioana Vladimirescu.
Lacrimi şi tristeţi invadară sufletele tuturor; revederea fu
scurtă şi aduse multă durere; Marian îi explică şi cum gândise
la acel moment, al despărţirii, şi cum vede , acum, la rece ,
lucrurile; copilul era măricel; rostea necontenit cel mai dulce
cuvânt de pe pământ, o chema, fără-ncetare, lângă sufletul său,
pe cea care-i dăduse viaţă, de lângă care fusese desprins, de
necesitate, lucru ce-i umplu inima, maică-sii, cu bucurie , dar
trebui să-l lase, în continuare, în grija celor care îl crescuseră
până atunci şi să –şi croiască un nou drum.
Plecă mai împăcată spre casă , la Timişoara; nu mai era
cazul să lucreze; banii din chirii îi erau suficienţi; avea să se
pregătească pentru definitivarea facultăţii, pe care o
abandonase; se retrăsese, un timp, iar acum trebuia să
recupereze; se reintegră rapid; depuseră toţi viitorii finalişti
jurământul lui Hipocrate. Maria absolvi, aşa cum debutase, în
fruntea ierarhiei; triumful final îi dădu mult curaj; câştigă, mai
apoi, concursul pentru specializarea în domeniul chirurgical;
coresponda, periodic , cu fiul şi fostul său soţ; primea fotorafii;
îngrijirea copilului era impecabilă; cu fiecare etapă părea unul
tot mai reuşit; doctorul făcea totul cu un devotement ieşit din
comun.
Aparent, practic doar pentru cei din jur, Maria părea că
uitase toate nefericitele întâmplări din viaţa ei, inclusiv pe cea
care culminase, ca intensitate şi anvergură, ca spaţialitate şi

124
repercursiuni, dar sufletul ei continua să fie mistuit de dorinţa
de a afla adevăratul său tată , pe de o parte, şi de a infirma cruda
realitate pe de alta. Îi scrise, aşadar, fostului său soţ ce anume
nu –i dă linişte şi că este dispusă să suporte financiar testul
paternităţii; au stabilit, de comun accord, să apeleze la o clinică
din Viena , întrucât Cătălin deja nu mai accepta ca tatăl său să-
l lase singur timp îndelungat.
Au efectuat patru teste successive; faptul că primul a
infirmat paternitatea , a încurajat-o pe Maria să continue
cercetările. Toţi specialiştii au dat acelaşi verdict – cei doi nu
sunt rude.
Fericirea atinse apogeul. Tânăra femeie, care suferise
enorm tocmai pentru acea falsă supoziţie - anume că este fiica
soţului său - îşi revendica acum jumătatea; lăsară copilul în
grija măicuţelor şi plecară într-o vacanţă de neuitat, adevărata
lor lună de miere, pe care o amânaseră, deja, extrem de mult.
Se cununară departe de ţară, la primul popas din pelerinajul lor,
la o mânăstire, în munţi; martor legământului sacru, făcut
pentru o perioadă egală cu veşnicia, fu doar cerul albastru...Nu
fu posibil să stea prea mult departe de micuţ, întrucât primiră
mai multe telegrame că e tare trist şi că-i caută ne-ncetat, prin
toate cotloanele mânăstirii.
Îşi recuperară din tentaculele vieţii nedrepte porţia şi
dreptul la fericire. Sufletele lor se regăsiseră, pentru
eternitate;tânăra îi propuse soţului său să se-ntoarcă ,
împreună,în ţară, să-şi reia locul onorabil pe care-l obţinuse şi
menţinuse cu forţe proprii; Marian nu fu de accord; nimic nu-
l determina să cedeze; era ferm în hotărârea de a rămâne în
Austria –istoria evenimentelor familiei lor, care avea să fie
mult timp motiv de bârfă, a cărei ţintă urma să fie tocmai ea,
Maria, ceea ce avea , de bună seamă, să-i mărească
vulnerabilitatea, îl făceau să fie de neclintit; conveniră ca să
se specializeze şi ea la aceeaşi clinică unde lucra Marian , să
se ocupe cât mai mult, amândoi, de copil.

125
 XXVII

Maria reveni în Timişoara; o aştepta un mare număr de

scrisori;cele mai multe erau pentru soţul său; urma să i le
ducă,personal, când avea să se întoarcă la Viena; una din ele
o uimi; era de la bătrâna slujnică din Vladimir; cuprindea
dezvăluiri de necrezut; un bărbat, ceva mai în vârstă decât
mama ei, Ioana, înainte de a muri, chemase preotul pentru
spovedanie şi, după ce a cerut iertare pentru toate păcatele, cele
cu voie şi fără de voie, l- a rugat pe acesta să transmită Mariei
că el era tatăl ei; o întâlnise pe Ioana, la foişor, într-unul din
momentele ei de rătăcire...ÎI cerea iertare tinerei pentru faptul
că nu făcuse mărturisirea în timpul vieţii lui şi că o urmărise
doar, din umbră, totdeauna; chemase preotul, la ceasul său din
urmă, doar pentru a nu lua cu sine, în mormânt, adevărul.
Vestea o bucură nespus; ştiau, deja, totul, dar asta venea
să confirme, să înlăture suspiciunile tuturor asupra erorilor
umane sau tehnice –respectiv ale laboratorului.
Cătălin al lor îşi depăşea limitele; era un copil cu
handicap, dar pe care-l cizelau, în fiecare zi, părinţii şi
măicuţele; nu părea cu nimic inferior, comparativ cu cei de
aceeaşi vârstă; toţi mulţumeau cerului pentru fiecare pas înainte
pe care-l făcea micul lor prinţ; era de nedespărţit de tatăl său ,
pe care –l monopolizase de-a dreptul; doar la serviciu îi
permitea acestuia să meargă singur. Era tot mai clar, pentru
toţi cei care contribuiau la formarea lui ca om - va urma o
carieră muzicală; talentul său nativ era tot mai evident; nu îl
instruise nici un expert în de-ale muzicii, dar îl sensibilizaseră
cântecelele măicuţelor în mijlocul cărora crescuse.
Maria era tare încântată de copil, relaţia era una specială;
starul lor avea o dicţie corectă și în ciuda bolii reuşise

126
performanţa de a cânta; primise de la ea, când se revăzuseră,
la Viena , un violoncel; deşi mic, sunetul corzilor îl fascina,
aşa că iubirea ce ocupa locul secund în viaţa lui era , evident ,
instrumentul acela, puritatea sunetelor sale. Chit că era foarte
mic şi cu o uşoară lentoare mintală, îl tratau , toţi, ca pe un om
adevărat, îl încurajau continuu, îi învăţau să-şi organizeze
viaţa, îi dădeau speranţe în materie de muzică, făceau
reverenţe în faţa lui şi îl aplaudau ca pe un mare şi adevărat
maestru, de când era cât o buburuză , de când nu deprinsese,
încă, staţiunea bipedă; practic, dintotdeauna, micuţul lor iubise
o singură jucărie –violoncelul acela, care se metamorfozase,
rând pe rând, în autovehicul şi aeroplan, transportase diverse
lucruri, de colo colo, făcuse oficiul de măsuţă şi scăunel, dar
mai ales rezonase cu sufletul curat al acestui rebut al naturii,
care, compensator, excela în sensibilitate, care transforma în
miracol notele muzicale, înălţa la rang de rege puritatea
sunetelor melodioase ale necuvîntătorului său prieten,
trimiţând spre înalturi inegalabile simfonii, înmuind, de-acolo,
din sihăstrie, sufletul naturii care-l nedreptăţise, care greşise
formula reacţiei din care rezultase el , cu incandescenţa muzicii
sale, înviorând îngerii de pe pereţii chiliei în care locuiau şi pe
cei de deasupra- din înaltul cerului. Deja compunea mici
fragmente muzicale ,pe care le reproducea frecvent, spre
bucuria tuturor
Familia reunită era un exemplu veritabil pentru toţi cei
din jur. Profesional erau de departe cei mai buni din clinică;
prietenul casei, doctorul Aurelian, pierduse teren; după moartea
soţiei sale, clacase; nu mai putea opera; se lipise de familia
Murărescu, mai ales de fiul acestora; el doborâse recordul, în
materie de audiţie, el era cel mai fidel ascultător al
violoncelistului, cunoştea toate compoziţiile micuţului fiu al
atâtor adulţi.

127
 XXVIII
RIGORILE LEGII. OPERAŢIUNEA COMPLOTUL -
MALPRAXISUL CUI ?

Cei doi soţi Murărescu citeau mult şi se completau

reciproc; se familiarizaseră cu limba; erau fericiţi, deşi trăiau
modest, locuiau în continuare într-un spaţiu al mânăstirii; o
aduseseră acolo şi pe bătrâna lor prietenă, profesoara de la
Timişoara, faţă de care aveau o datorie morală şi care începuse
să se deterioreze cognitiv; erau foarte îngrijoraţi –boala ei avea
o evoluţie galopantă.
Marian află din presă că o colegă de-a sa, de la facultate,
avusese necazuri pentru o pacientă; doctoriţa se lupta cu câţiva
medici dintr-un centru universitar, care –i înscenaseră totul; o
arestaseră imediat ce decedase bolnava , la presiunile familiei
acesteia, exercitate prin intermediul presei, dar şi direct,
reclamându-i pe toţi cei care investigau cazul; activitatea
fiecărei verigi din acest lanţ al anchetei era luată în colimator
de mama îndoliată; chit că nu înţelegea nimic din tot ce se
întâmplase cu nefericita sa fiică, din punct de vedere medical,
toţi cei ce verificau erau puşi sub lupa subiectivă şi diformă
a acesteia. O privaseră de libertate, pe doctoriţă, îi limitaseră
posibilitatea de a se apăra; pentru asta trebuie să ai acces la
documente , ca să-ţi argumentezi şi să-ţi susţii nevinovăţia ,
aducând extrase din cărţile medicale cele mai valoroase.
Doctorul Murărescu era deja şeful clinicii şi nu-şi
permitea să lipsească de la serviciu, dar, mai mult decât atât,
fiul lor nu-i îngăduia acest lucru. O imploră pe Maria să
meargă să citească actele pacientei pentru care era acuzată
fosta lui colegă şi să o ajute pe aceasta cu documentaţia.Tânăra

128
studie tot, un dosar stufos , o conlucrare , nefirească, a mai
multor doctori, a celor care o trataseră, dar care nu fusese
făcută în timp util, pentru beneficiul pacientei, ci ulterior,
pentru salvarea reputaţiei şi, nu în ultimul rând, a libertăţii
celor direct implicaţi. Adună date din cele mai de seamă cărţi
medicale; avea contraargument pentru fiecare cuvânt din foaia
pacientei, în care făcuseră marii doctori o mulţime de
modificări, de completări, menite să inducă în eroare pe cei care
judecau cazul.
Cea mai mare dificultate îi părea faptul că trebuia să îi
înveţe pe oamenii legii logica lucrurilor, din punct de vedere
medical. Angajă un avocat; îi explică aestuia, mai întâi de toate,
grosso modo, că cei care au tratat pacienta au ignorant tot ce
spunea aceasta, au neglijat-o, i-au dat medicamente în totală
discordanţă cu simptomatologia pe care o avea, iar când au
sesizat greşala, au modificat foaia de observaţie, în toate
punctele cheie, pentru a părea, nu doar nevinovaţi, ci chiar eroi,
ceea ce era foarte evident în actele pacientei.
Maria se implicase, cu adevărat , în drama familiei
doctoriţei; fusese acasă la ea; îi văzuse copii - necăjiţi, trişti;
jurase, atunci, că se va ocupa până la capăt de cazul ei.
Atenţionase procurorul pentru falsul din acte, pentru intenţia
de înşelare a anchetatorilor, pentru neglijenţa cu care fusese
tratată o pacientă într-un spital cu zeci de linii de gardă şi cu
posibilităţi de investigare multiple, ca în cel mai îndepărtat
sătuc. Îi atenţionase pe toţi, de la mic, la mare, dar, în zadar.
Aflaseră, după ani de derulare a anchetei, că dosarul nu
fusese studiat de procurorul care trebuia; avea să fie transferat
la un altul; după doar o zi, actele anulate au fost returnate
procurorului iniţial; ameţitor itinerariu; intenţia fusese, din start,
ca dosarul să ajungă la cel mai dur procuror, cel are avea
reputaţia de a fi trimis absolut pe toţi cei audiaţi, în cariera sa,
în judecată şi care era în mare ceartă cu şeful cel mare, ceartă

129
din care doar amărâţii prinşi la mijloc, între cele două pietre
tari, aveau de pierdut.
Maria venea la tribunal, la fiecare şedinţă; era adusă şi
ea, acuzata, o femeie trecuta, îmbătrânită, pentru care viaţa şi
viitorul mai aveau sens, parcă, doar la timpul trecut. O
atmostferă apăsătoare; o luptă pe viaţă şi moarte; deşi
pierduseră, din start, definitiv şi irevocabil, întrucât fenomenul
morţii este ireversibil, cei din familia pacientei decedate nu
erau interesaţi de adevăr; aflaseră ei despre modificările
multiple pe care le făcuseră, în acte, doctorii care pozau în eroi,
cei care incriminau, dar, cu toate astea, continuau cu batjocura,
în ziare, cu reportaje la comandă, plătite probabil cu bani grei.
Erau îndureraţi? Cu siguranţă, dar, banul, ochiul satanei, îi
ademenea; aveau pretenţii uriaşe. Mulţi pacienţi erau atraşi de
potenţialele recompense pentru practică medicală
necorespunzătoare, şi de aceea batjocoreau adevărul,
ascundeau realitatea, uitând de Dumnezeu, omiţând că, pe
lângă profitul necinstit, astfel obţinut, vor pierde şi mare parte
din ce-au trudit.
Soţii Murărescu erau temători pentru modul nedrept în
care erau tratate lucrurile, la tribunal, aşa cum se întâmplase şi
la Adunarea Generală a Medicilor, unde fusese important doar
modul melodramatic în care îşi expuseseră problema părinţii
defunctei, nu conţinutul actelor medicale. Concluzia celor de
mai sus, care ar fi trebuit să fie obiectivi, drepţi, îţi lăsa impresia
că aceștia nici nu citiseră actele; orice doctor ar fi observat,
fără efort, corecturile din foaia pacientei şi scopul acestora;
atitudinea celor din Adunarea Generală a Medicilor era una
ostilă; precizau, la sfârşitul sentinţei lor, în actul trimis Lianei,
ca, în caz de nemulţumire, să nu mai bată la poarta lor, întrucât
va rămâne veşnic ferecată, ci să se adreseze instanţei, dar cei
din instanţă nu înţeleg medicina şi cercul vicios nu putea fi
întrerupt şi blestemul durerii nu lua sfârşit; modul josnic în
care i se înscenase totul Lianei şi în care fusese muşamalizat

130
cazul tocmai de cei care ar fi trebuit să îl soluţioneze, îi
îngrozise pe cei doi soţi care se implicaseră mult în acea luptă
pentru adevăr.
Plăteau, din banii lor, cheltuielile cu avocatul , făceau
totul pentru copii Lianei; considerau inuman să fie torturată,
psihic, toată familia, până se dovedea înscenarea evidentă din
actele pacientei, pentru care, în ciuda faptului că era atât de
vizibilă, nu fuseseră suficienţi patru ani de cercetări...
De foarte multe ori Maria avea sentimentul că avocatul
angajat de ea era duplicitar, îi era teamă că făcuse pact cu
omologul părţii adverse; îl găsea lipsit de scrupule; sesizase,
acesta , că ea este dispusă să facă sacrificii financiare pentru
soluţionarea cauzei Lianei şi, de aceea, pretindea tot mai
mulţi bani , invocând diverse pretexte, inventând noi taxe...Era
tot mai dezgustată de toţi şi de toate.
Se întâmplau lucruri incredibile; aveau loc scurgeri de
informaţii; familia îndoliată şi presa ştiau, dinainte, tot ce
avea să se-întâmple.
Maria era nemulţumită, tocmai de aceea era prezentă, la
fiecare convocare, în sala de judecată; o demoraliza îngrozitor
aspectul Lianei; ar fi vrut să îi aducă copiii, la tribunal, să se
întâlnească, dar femeia din boxă era de nerecunoscut şi asta
o făcu să creadă că este mai bine ca ei să nu o vadă în aceste
momente, de restrişte, atât pe plan psihic, cât şi fizic.
Doctoriţa era colegă de celulă cu o ţigancă bătrână, care
pretindea că are veleităţi deosebite - prezicea viitorul; fusese
arestată pentru banii negri obţinuţi din asta. Liana era mută de
consternare; nu o încuraja deloc pe ghicitoare. Frecvent băbuţa
îndrăznea să –şi exprime părerea despre cazul colegei de
celulă, deşi nu primise, niciodată, răspuns, nici nu fusese
provocată, în vreun fel, la astfel de discuţii.
-I-au păcălit, maică, i-au păcălit pe toţi, au modificat
actele...se observă... Nu vor ăştia ai mari să ia măsuri cu ei...au

131
relaţii...sunt sus –puşi doctorii ailalţi...Ai să-i învingi, dar cu
greu... Va muri o femeie, pentru asta... Copii matale sunt bine...
Era uimită de ce i se întâmplase, auzise de zeci de ori pe
zi tot felul de aprecieri, despre una, despre alta, dar acestea
din urmă o puseră pe Liana pe gânduri, întrucât, până la acel
moment, doar ea ştia despre complotul din marele spital în
care mersese pacienta cu pricina, despre modificările pe care
le operaseră mulţi în foaia de observaţie a pacientei. O privi pe
bătrână în ochi, nu rosti nici un cuvânt; nu înţelegea de unde
ştia toate amănuntele. Ţiganca intui întrebarea, scoase pe masă
ghiocul.
-Nu pot trăi fără el; îl am de când eram mică... mi l-au
băgat într-un colţ de pâine, copiii mei, ca să nu-l vadă ăştia...nu
ştiu să citesc, nu ştiu altceva, decât asta...zise ea arătând scoica.
Demonstraseră totul , demontraseră, pas cu pas, scenariul
celor care acuzau; finalul acestui calvar trebuia să fie aproape.
Maria nu reuşea să schimbe nici un cuvânt cu acuzata, acolo, în
sala de şedinţă.

***
Uneori, tânăra îşi găsea timp să –i viziteze pe bătrânii de
la Vladimir, după proces; îi trata şi-i respecta ca pe adevăraţii
săi părinţi, îi aprecia pentru modul extraordinar în care-şi
organizau viaţa.
Urma să se dea verdictul, în cazul Lianei; Maria rugă, în
sală, judecătorul, să stabilească, pentru proxima şedinţă, o dată
la care să poată participa şi ea; argumentă că-şi doreşte să fie
prezentă, întrucât înţelege mai bine, ca medic, noţiunile;
anunţă că o va reprezenta pe acuzată, din dorinţa de a nu mai fi
adusă la tribunal , de a nu mai fi umilită pentru un păcat de
care nu se face vinovată, arătându-şi dispreţul pentru medicii
care o trataseră pe bolnava în cauză (care, în replică la
remarcile Lianei şi ale Mariei, susţinuseră că pot modifica
actele medicale ori de câte ori doresc), dezgustul pentru

132
modul în care trataseră bolnava şi se descotorosiseră de
responsabilitate, subţiind realitatea, remodelând-o, după bunul
lor plac.
Evident că marii doctori, cei care consideraserau că au
dreptul la orice, chiar şi la falsificarea grosolană a adevărului ,
erau liniştiţi, aşa cum, din toate timpurile, asupritorii au fost
senini şi fericiţi; veniseră la tribunal, să depună mărturie, să se
eschiveze, se încurcaseră în date, în relatări. Să le fi jucat feste
memoria lor de titani? Titani în ce, până la urmă?
Timpul trecu extrem de repede; Maria trebuia să participe,
din nou, la proces; era fericită că va reuşi să aducă lângă copiii
ei pe femeia care-i inspira un sentiment de milă fără de limite,
ceea ce o făcuse să se implice mult, cu tot sufletul, în
descoperirea adevărului suprem, dar ceva nevăzut şi neînţeles
o făcea tristă, un sentiment inexplicabil acum, la capăt de drum
–al unui drum spinos, într-o lume nedreaptă şi nemiloasă, un
sentiment ce o făcu să se-ntoarcă de mai multe ori, să-şi ia
rămas bun de la soţul şi copilul său, şi mai apoi de la toate
măicuţele, înainte de a pleca, ceea ce uimi şi impresionă pe toţi.
Tânăra ajunse la destinaţie; abia se lumina de ziuă; avea
foarte multe bagaje; intenţiona să sărbătorească , împreună cu
familia Lianei,succesul. Un scârţâit puternic de roţi spulberă un
vis; toate bagajel Mariei erau împrăştiate pe stradă, într-o baltă
de sânge... S-a întors la Vladimir, lângă ai săi, la matcă; la scurt
timp s-a înălţat la ceruri şi sufletul soţului său, a cărui inimă a
fost sfâşiată de durere, care n-a reuşit să se mai despartă de
locul acela în care cunoscuse agonia şi extazul; l-a lăsat inima,
chiar acolo unde-l priveau, de sus, cele pe care le iubise, cu
sinceritate, cărora le fusese loial, rând pe rând.

***
-Domnule poliţist, unde aţi fost în dimineaţa aceea? Aţi
fost martor în procesul pentru care venise în România
cetăţeana austriacă de origine română MM?

133
 -Da, am fost martor, dar eram la serviciu la ora
accidentului.
Chiar atunci intră un agent şi-i şopti poliţistului care
investiga acel caz că alibiul celui interogat se confirmase,
fusese la serviciu şi chiar participase la o acţiune...
-Dar ruda dumneavoastră... aveţi idee ce făcea la ora
aceea ? E de negăsit! Conduce?
-Nu, nu conduce...
-Noi credem că a urmărit victima şi a comandat
accidentul...
-Am depistat a cui este maşina; o lăsa deschisă, pentru
că i se defectaseră încuietorile; o parca totdeauna în gară...
Liana trebui să se reprezinte singură; familia ei nu avea
posibilitatea să plătească avocat; nu-şi făcea probleme în ceea
ce priveşte argumentele ştiinţifice –Ea îi spusese Mariei ce şi
unde să caute, în ce tratate, aşa că era pregătită; trebuia să joace
ultima sa carte; uimi întreaga suflare, tot auditoriul fu
impresionat –fiinţa aceea ofilită, omul acela stins, parcă, de-
atâta tristeţe, dovedi a deţine resurse energetice inepuizabile,
indignarea făcuse să se umple paharul, aşteptarea încordată,
îndelungată, o făcu să fie un adevărat resort descătuşat,
bumerangul ce se întorcea, cu repeziciune, împotriva
falsificatorilor. Singurul lucru pentru care chiar le mulţumea
rivalilor săi era că nu modificaseră actele medicale în
întregime...
Cătălin se dovedi a fi un talent înnăscut, în materie de
muzică; în ciuda vârstei atrase mulţi maeştri în domeniu, care
doreau să investească în el, care erau uimiţi de contrastul dintre
ce pare a fi, respectiv un copil, mai mult decât atât, un copil cu
handicap, şi armonia din compoziţiile sale... Susţinu
numeroase concerte; încet-încet fu invitat de cele mai de
seamă teatre de operă din Europa; fu supranumit Idiotul
Savant. Soţul Anei îi deveni tutore, un ghid loial, dezinteresat
al paşilor lui... Nu ştia să scrie nici chiar un cuvânt, n-a reuşit

134
niciodată să-nveţe asta, după cum niciodată n-a reuşit să-nveţe
notele muzicale; i-au transpus alţii, pe portativ, compoziţiile,
toată viaţa lui.

Am trecut, cu pași repezi, peste deceniile din

viețile altora , pentru a ajunge la ultimul cincinal din
viața mea ! Doar ultimul capitol este real, iar Maria
este, de fapt, spiritul dreptății, sacrificat la comandă
politică, așa cum s-a întâmplat, în realitate, în acest
caz!

135
Destinu-i ce blesteamă-n gând
Şi-ndură, în tăcere...
Amarnic... oamenii de rând,
Viaţa-i doar durere!

Destin o fi? Blestemul îl ajungă!

Numim noi, astfel, astă cale lungă
Cu spini și flori, cu torțe ce alungă
Stihiile -a noastre forțe puse-n rugă?

Destin îi spunem, blestemată fie,

La asta grea, spinoasă cărăruie,
Întunecată... doar o licărire
La cap de drum-secunda de iubire?!

Crăciun-Puiu Liliana Voichiţa

136