Despre asumare și greșeală

„Un om trebuie să fie destul de mare să-și recunoască greșelile și suficient de

deștept ca să învețe din ele.” - Alphonse Allais
„Lumea pe care am creat-o este un proces al gândirii noastre. Nu poate fi
schimbată fără a ne schimba gândirea.” - Albert Einstein
Adeseori ne aflăm în situații noi de viață, contexte în care, dacă nu am ști mai bine, am spune
că am ajuns din întâmplare. Un joc al sorții. Cum învățarea și schimbarea nu vin, în general, cu un
manual de practici ideale și pași de urmat, adeseori ne trezim făcând câteva greșeli. Una dintre ele,
destul de gravă, ne-a dus într-un conflict mental profund. Fără să ne dăm seama, am ajuns să
încălcăm anumite principii de viață bine așezate în conștiința și ființa noastră.
Când am realizat asta, am fost puși în fața unei decizii foarte grele: să lăsăm lucrurile așa și să
ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic, băgând capul în nisip precum struțul, să revizuim principiul,
că poate nu mai e valabil, să recunoaștem că poate am devenit inflexibili și e nevoie să schimbăm
ceva ori să recunoaștem că principiul e bun și că am făcut o greșeală.
După multe și îndelungi deliberări, am ajuns la concluzia că principiul e bun, e sănătos, ne
este bine cu el și dacă, fără voie, l-am încălcat, trebuie să remediez ce am făcut. Toate bune și
frumoase, doar că încercând să reparăm cele mărturisite, ne-am lovit de un regulament imuabil, al
unui context în care am ajuns cu voie și de plăcere, dar exterior nouă. Cineva, însă, ne-a spus că
dacă într-o zi facem ceva, înseamnă că ne asumăm.
Ați citit vreodată o carte aflată la a doua sau a treia ediție revizuită și completată? Oare
oamenii ăia care și-au completat și revizuit lucrările înseamnă că nu și-au asumat ce au făcut
anterior? Ne ducem și citim prima ediție, nerevizuită, că e asumată? Nu o mai citim deloc pentru că
autorul și-a permis să revină asupra a ceea ce a scris și, prin urmare, nu știe prea bine ce și cum?
Poate mai revizuiește și peste 3 ani, de ce să citești ceva care se poate modifica peste ceva timp?
Am auzit că cercetătorii au descoperit nu știu ce minune acum zeci de ani și peste încă alte zeci au
descoperit că minunea vine la pachet cu niște efecte pe care nu le dorești? Nu mai dăm crezare
cercetării pentru că ar putea ca peste 10 ani să fie revizuită teoria?
Dacă astăzi fac sau spun ceva și mâine îmi dau seama că am greșit, a rămâne cu greșeala
făcută și așa-zis „asumată” e prostie. Astăzi îmi asum cine sunt, ce fac, ce spun, ce scriu. Mâine la
fel. Dar îmi asum și că nu sunt perfect. Și că nu dețin adevărul absolut. Că nu am toate informațiile
din lume. Prin urmare, pot face greșeli. Mărturisindu-mi toate acestea am șanse reale de a fi împăcat
cu mie însumi, dobândesc mult mai ușor putința de a ierta și de a mă ierta și pot să îmi stabilesc o
direcție bună în viață în deplină armonie cu Dumnezeu și semenii.
O zi în care nu învățăm nimic e o zi irosită, iar dacă învățăm în fiecare zi ceva, înseamnă că la
un moment dat realizăm că cel puțin o dată în viața noastră am știut mai puțin decât azi. Deci cel
puțin o dată am emis o judecată, o opinie, un gând, o vorbă greșită. Ce facem în asemenea cazuri?
Ne asumăm ce am spus atunci și rămânem așa până plecăm la ceruri sau recunoaștem că am greșit
și că poate nici ceea ce știm azi nu e adevărul absolut? Cu cât știm mai multe, cu atât avem impresia
că știm mai puțin. Și asta ne-o asumăm.
Pentru ca mărturisirea greșelilor să ne aducă rezultatul scontat, este necesar să verificăm în
permanență informațiile pe care le deținem, valorile pe care le avem, să fim deschiși la nou, să citim
măcar o pagină pe zi, să schimbăm mereu ceva, să nu ne dăm cu fundul de pământ și nici cu capul
de pereți dacă am greșit ceva. Nimeni nu e perfect decât numai singur Dumnezeu. Ideea principală
este să recunoaștem când am greșit și schimbăm ceea ce este de schimbat. Ce vom descoperi? Este
de-a derptul surprinzător...

Pr. Radu Liviu Roșu

Consiler specializat în tratarea adicțiilor