Într-un colț, la pândă

de Lucian-Dragoș Bogdan

O nouă zi în care Ei n-au vorbit cu noi.

Stacey: Originalul urmărea cursorul prin fluxul de date. Se oprea o clipă în dreptul unor informații
ce păreau interesante, apoi plutea mai departe – o călătorie aparent haotică, dar care o ajuta să aibă o
privire de ansamblu.
Datele complete erau stocate de extensia ei de memorie – o podoabă capilară impresionantă, cu un
design ce amintea de pletele de poveste ale lui Rapunzel. Desigur, ar fi putut opta pentru ceva mai
sobru, clasic, dar ar fi contravenit spiritului ei ludic. See-a-Tree o moștenise din plin în această
privință.
Când ultimul pachet sosi dinspre releu, opri fluxul. Mai corect ar fi fost să spună că „omorâse
conexiunea”, pentru că asta făcea în realitate.
Oftă și se lăsă pe spate.
– Încep să fiu prea bătrână pentru așa ceva...
Privirea i se opri pe iconița Nemuririi. Poate că se apropia ziua.
*
În labirintul subteran al serelor hidroponice, StayC2 bombănea nemulțumită.
– Cât o mai lăsăm s-o ducă așa? Face doar muncă de mântuială, rapoartele ei sunt aproape ca ale
unui amator.
– E obosită, îi luă apărarea See-a-Tree, plimbându-și amuzată degetele printr-o cultură de licheni ce-
și schimba coloritul cu fiecare unduire. La vârsta ei, e ceva normal.
Clona terță avea o fire poetică – se întâmpla adesea ca o copie de acest nivel să păstreze
preponderent caracteristicile secundare ale originalului. Considera că un sec C3 n-o reprezenta, așa
încât preferase să se joace cu sunetele numelui.
– Asta zic și eu, rămase pe poziție StaC2. E cazul să ia în calcul retragerea. Să-i lase pe alții mai
competenți să se ocupe.
Stacey: Copia #1 stătuse tăcută până atunci, aparent concentrată asupra comenzilor ce reglau
parametrii unui bazin plin cu legume ajunse la maturitate. Când își auzi sora, pufni, ușor amuzată.
– Și cine-i va lua locul? Tu, cumva?
– Sunt cea mai inteligentă dintre noi trei, afirmă StaC2. Testele nu mint.
– Adevărat. Dar eu sunt, totuși, clona de rang unu.
– Așa, și? Legislația conține articole care permit oricăreia dintre noi să fie moștenitoarea, cu
argumentele adecvate.
– Tocmai. Pot fi eu, cu argumentul că sunt prima. Sau poate fi ea.
Arătă spre See-A-Tree.
– Ca să fim sigure că ne ducem naibii, nu? Ea nu pricepe o iotă din astrofizică.
Clona vizată simți că era cazul să intervină.
– Există o serie de meserii la care mă pricep foarte bine. Am avut expoziții în...
– În cazul în care ai uitat – o întrerupse StaC2 – avem o poziție foarte bună în astrofizică.
Reprofilarea către artă ne-ar duce într-o zonă incertă și, până am reveni pe o poziție de top... Nu,
nici vorbă să renunțăm la asta. Iar acolo, cu părere de rău, tu n-ai ce căuta.
– În schimb, eu mă pricep cel puțin la fel de bine ca tine, se băgă din nou în vorbă Stacey: Copia #1.
– Și dacă ar fi așa – ceea ce nu e adevărat – eu sunt mai inteligentă. Profesional, am un atu – și, dacă
ajungem în instanță, poți fi sigură că voi marșa pe el.
– Iar eu sunt cea mai vârstnică. Cu un avocat bun, pot bate orice cu asta.
Cele două clone se priveau sfidător. See-A-Tree nu se supărase pentru remarcile anterioare; era în
firea ei să caute armonia și liniștea.
– Dar dacă am face așa, una în trei?
StaC2 își mută atenția spre ea, încruntându-se.
– Nu-mi dau seama dacă te gândești la o promoție de la shopping, sau la perversiuni.
– Cred că a vrut să zică triumvirat, își dădu cu părerea Copia #1. Așa-i?
See-A-Tree aprobă bucuroasă.
– Voi două vă ocupați de astrofizică, iar eu voi adăuga o latură artistică. Poate vom avea succes și pe
piața asta, în timp.
StaC2 clătină din cap, nemulțumită.
– Nu știu care-i mai nebună: tu – că ai idei de-astea, tu – că o susții, sau eu – că vă ascult? Oricum,
n-are importanță. În primul rând trebuie s-o facem pe babă să se ducă acolo unde-i e locul.
*
Fayeun își țesea desenul gigantic. Cele șase mâini grefate ale arahnoteh-ului desenau furibunde
structuri complexe în zona din jurul trupului său, în timp ce tentaculele telescopice cuplate la
exoscheletul bazinului schițau linii ce se îndepărtau asemenea unor râuri ce curgeau dinspre centru
spre marginile încăperii. Toate membrele lucrau cu viteză, făcând să apară și să dispară continuu
schițe de ființe, obiecte și acțiuni, creând iluzia unui joc de umbre tridimensional.
Perii fini ce-i acopereau manidbula – o reminiscență a originii umane – vibrară ușor, semnalând un
apel. Fayeun îl preluă și câmpul vizual al unuia dintre cei șase ochi mici de pe obraz fu umplut de
imaginea lui Stacey: Originalul.
– Ocupat?
– Nu. Doar pictez istoria lumii.
Într-un fel, spunea adevărul. De sub degetele și tentaculele sale ieșeau la lumină situații curente și
consecințe viitoare probabile, ce se modificau continuu, țesând noi și noi legături pe măsură ce
apăreau alte informații.
– Și? Ce mai e nou? Vine Apocalipsa, sau oboară Paradisul printre noi?
– Același tablou de când lumea. O fărâmă de Paradis aici, o tușă de Iad dincolo... Aceeași pictură,
dar combinând mereu alte culori.
– Aș vrea să mai adaugi câteva, spuse femeia.
– Mâ gândeam eu că nu m-ai apelat ca să mă inviți undeva.
– Ba într-un fel, e o invitație. În lumea mea.
– Știi prea bine că nu mă pricep la astrofizică și la căutarea vieții extraterestre.
– Din ce înțeleg despre meseria ta, nu trebuie să te pricepi neapărat la ceva. Ai nevoie de date și, pe
baza lor, creionezi scenarii.
– Așa-i. Dar calitatea lor depinde de capacitatea mea de a înțelege informațiile primite și implicațiile
relațiilor dintre ele.
– Aș vrea să încercăm, totuși.
Arahnoteh-ul prinse un fir între degetele unei mâini și-l trase din ghem.
– Dă-i drumul.
Stacey: Originalul își pregătise discursul. Îl revizuise de mai multe ori, curățându-l de impresii
personale și lăsându-l rece, rațional.
– Distanțele în cosmos sunt imense. Universul în sine e imens. Partea observabilă este mică raportat
la dimensiunile lui. Noi vedem cum arătau acele locuri cu puțin timp, ori cu milioane de ani în
urmă, în funcție de depărtare. Poate că acum se află viață acolo, dar asta vom afla doar peste
milenii. Unele teorii susțin că există un interval de timp pentru a se produce întregul lanț al
cauzalității care să ducă la apariția unei specii inteligente. De la formarea unui anumit tip de stea, în
anumite condiții, a unei planete aflate la o anumită distanță, cu anumite caracteristici care să
permită apariția organismelor unicelulare și, ulterior, dezvoltarea lor în structuri complexe. Toate
acestea sunt o înșiruire de evenimente de tipul încercare și eroare, până când, după perioade ce
implică miliarde de ani, se obține conjunctura optimă apariției vieții superior organizate.
Sub degetele lui Fayeun se înfiripa un desen abstract căruia fiecare linie părea să-i confere mai
multă consistență. Celelate mâini și tentacule torceau în continuare firele poveștilor de care se
ocupaseră înainte de apelul femeii.
– Mai apare apoi riscul extincțiilor periodice în masă, care resetează viața. Ori ne putem trezi că o
specie care a ajuns în vârful piramidei și are parte de o dezvoltare semnificativă a intelectului se
autodistruge. Ori trece la stadiul de Singularitate tehnologică. Sau ajunge să se confrunte cu un „gât
de sticlă”, când populația scade atât de mult, încât există riscul să nu mai existe suficientă
diversitate genetică. Așadar, pot exista, în acest moment, multe civilizații în univers. Bursa
probabilităților oferă prognoze încurajatoare. Dar asta nu înseamnă că șansele de a ne întâlni cu
vreuna dintre ele sunt foarte mari.
Arahnoteh își opri degetul în mijlocul unei volute. Își privi interlocutoarea.
– Dacă deja ai consultat bursa probabilităților, de ce ai mai venit la mine?
– Pentru că nu mă interesează să-mi spui de ce nu am întâlnit încă extratereștri. Ochii IA-urilor
specializate sondează universul în căutarea oricărui semn, oricărei semnături menite să indice
existența unei alte specii. Totuși, impresia mea este că, de la o vreme, informațiile pe care mi le
furnizează sunt banale, repetitive.
– Îmi imaginez că, de ce sunt mai mari distanțele, de-aia informațiile colectate sunt mai
sărăcăcioase. Așa că, pe undeva, mi se pare firesc să se-ntâmple așa cum spui.
– Ai dreptate. Totuși, e ceva... nu știu cum să explic...
– Nici nu-i nevoie. Câtă vreme îmi spui exact ce model vrei să fac și plătești, restul nu-i problema
mea.
– Perfect. Vreau să aflu care ar putea fi motivele pentru ca IA-urile să măsluiască datele. Care ar fi
consecințele și cum ar putea acționa în continuare.
*
Reclama tridimensională materializată în mijlocul încăperii o făcu să tresară. Se aștepta la ea –
văzuse sosirea pachetului de date – dar o suprinsese prin explozia de lumini și sunete. Ajustă
intensitatea vizuală și auditivă, încercând să înțeleagă ce dorea să i se vândă. Se lămuri destul de
repede. Stacey: Originalul acceptă conexiunea, bombănind pentru sine.
Se trezi în fața unei proiecții androgine ce-i zâmbea binevoitor.
– Eu sunt Nemurirea, se prezentă.
– Știu. Am văzut semnătura pachetului.
– Dacă-mi permiți, aș vrea să-ți prezint oferta noastră.
– Pot refuza? întrebă sarcastic.
– De ce ai face-o? răspunse tot printr-o întebare interlocutorul, pe un ton mieros. Când vine vremea,
fiecare om are dreptul să se bucure de binefacerile celor mai avansate realizări tehnologice.
Stacey: Originalul ar fi avut multe de comentat despre asta, dar știa că ar fi atras atenția Apărătorilor
Civici – cum își spuneau pompos forțele de ordine, căutând să dea impresia că rolul lor nu era unul
opresiv. Îi făcu semn proiecției să-i dea drumul.
Cunoștea câte ceva despre prezentarea respectivă. Văzuse de-a lungul timpului reclame, participase
la întâlniri unde fusese menționată, printre alte subiecte, dar n-o interesase niciodată s-o urmărească
de la cap la coadă. Era conștientă că avea să vină ziua potrivită – mai corect, vârsta – dar nu-și
bătuse capul cu asta.
Androginul îi vorbi despre bine-meritata odihnă la care avea dreptul după decenii în care muncise
pentru prosperitatea civilizației. Despre limitele ingineriei genetice, care puteau ajusta corpul fizic
până la un punct, după care nu mai erau capabile să compenseze degradarea. Despre Tienanmen,
locul unde conștiința unui astrofizician putea fi încărcată alături de toate amintirile stocate în toate
unitățile de memorie, cu simțurile cu care se obișnuise de-a lungul vieții, cu filozofia și
personalitatea simultate în cele mai fine detalii.
– Simulate, nu se putu abține să remarce Stacey.
Proiecția nu se ambalase, ci îi vobise cu aceeași încântare despre modul cum tot ceea ce percepe un
om nu e realitatea, ci o sumă de condiționări consolidate de-a lungul timpului pe baza
temperamentului, a mediului, a experiențelor de viață, reglate continuu de anumite echilibre și
dezechilibre chimice din organism. Și cum experții reușiseră să recreeze asta în mediul virtual cu o
acuratețe de peste optzeci de procente.
– Practic, diferențele față de ceea ce se experimentează în corpul actual sunt nesemnificative și se
pot observa doar în anumite conjuncturi extrem de rare – și asta dacă ar fi analizate de un observator
extern, deoarece, pentru subiect, aceea devine noua realitate, noua stare de fapt.
Urmă analiza financiară a modului cum tot ce cotizase Stacey de-a lungul vieții se reflecta într-un
Plan de nemurire, cu banii rulați continuu în diverse fonduri de investiții cu risc minim, astfel încât
puteau acoperi cheltuielile pe o perioadă nedefinită.
Un prieten economist îi explicase, odată, că un asemenea perpetuum mobile financiar era o utopie
pe care încerca să-l propage orice sistem de guvernare prin strategiile propuse de-a lungul istoriei.
De fiecare dată, contestatarii fuseseră ridiculizați sau, în cazurile mai grave, reduși la tăcere. Și tot
de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, se dovedise că nu exista sistem economic
autosustenabil la infinit.
Individul respectiv se raliase la un moment dat mișcării subversive A doua moarte, care, sub
sloganul Unde se duc morții când mor?, încerca să scoată la lumină ce se întâmpla cu cei ale căror
fonduri se terminaseră.
Prezentarea se apropia de sfârșit, iar Stacey: Originalul tocmai se pregătea să spună că ultimele
analize arătau că organismul ei era în parametri, deci mai putea profesa o vreme, când androginul
concluzionă:
– Clonele sunt mai multe decât pregătite să ducă mai departe munca la aceleași standarde de
eficiență.
Vorbele acelea acționară asupra femeii ca o alarmă de trezire. Așadar, nu vârsta era neapărat
problema. Probabil că ar mai fi putut lălăi lucrurile câțiva ani, mai ales dacă apela la un audit care
să analizeze starea medicală și performanțele profesionale. Dar, odată ce clonele erau aduse în
discuție, însemna că începuse un război cu mici sorți de izbândă pentru ea.
*
Când acceptase contractul, Fayeun crezuse că avea de-a face cu o prognoză destul de simplă, în
ciuda faptului că trebuia să analizeze un domeniu despre care cunoștea prea puține. Începuse
desenul pânzei folosind degetul arătător al unei singure mâini. Destul de curând, însă, ajunsese să-și
folosească întreg membrul. Și, peste puțină vreme, din ceea ce arăta ca o floare de pe o lume stranie
se desprinsese o tulpină firavă ce o legase la magistrala giganticei pânze de păianjen tridimensonale
la care arahnotech-ul lucra de când se știa.
Asta îl intrigă. Cerința femeii se dovedea a nu fi un simplu capriciu, o paranoia dezvoltată odată cu
vârsta, cum se întâmpla la mulți oameni. Dimpotrivă, ducea către unele dintre problemele esențiale
ce preocupaseră omenirea încă de când IA-urile erau în fază incipientă.
Fayeun se așteptase ca acel contract să fie doar o reprezentare la scară mai mică a tabloului general
IA-fob. Însă o serie de evenimente petrecute după întâlnirea cu Stacey: Originalul provocaseră
nașterea acelei mlădițe.
Inteligența Artificială începuse o campanie insistentă prin care încuraja simbioza om-mașină.
– Nu, mormăi pentru sine arahnoteh-ul, frământând firele între membrele sale. Simbioza omenire-
IA.
Omul și mașina deveniseră de multă vreme o normalitate. Fusese mult mai simplu și mai puțin
costisitor să adaptezi corpul omenesc la provocările traiului în spațiul cosmic, decât să plimbi peste
tot prin sistemul solar structuri ce imitau gravitația, presiunea, atmosfera, lumina, căldura și
radiațiile de pe Terra. În ciuda protestelor conservatorilor, pasul fusese făcut.
Indivizii deveniseră postumani. Dar acum, Inteligența Artificială părea că vrea să facă tranziția către
adevăratul postumanism: omenire și IA, împreună într-o rețea gigantică.
Fayeun torcea cu un tentacul firul temerilor. O asemenea simbioză ar însemna, de fapt, asimilarea
omenirii. Cu firele și mai întunecate ce prevesteau că, odată căpătat controlul, Inteligența Artificială
va șterge orice urmă a speciei umane din univers.
Firele raționale creionau un alt scenariu. Simplul fapt că se vorbea despre IA-uri, nu despre o
singură IA, indica faptul că o rețea unitară era încă un deziderat îndepărtat. Mai corect era să se
considere că, după simbioza om-mașină, avea să urmeze simbioza dintre grupuri de oameni și o
Inteligență sau un grup de Inteligențe. Imensa rețea care să cuprindă întreg sistemul solar mai avea
încă multă vreme de așteptat. Comunicarea pe distanțe așa de mari necesita, încă, relee.
– Și, totuși, de ce? se întrebă arahnoteh-ul în timp ce-și desfășura dansul în galeria sa săpată într-un
asteroid. Ce au indicat calculele IA-urilor de consideră că-i cazul să facă acest pas? Ce avantaj le-ar
aduce lor? Și de ce acum? De ce nu mai demult?
Firele temerilor brodau în acest punct altă poveste anxioasă: Inteligența Artificială ajunsese la
concluzia că specia umană era inutilă. Deoarece nu fusese programată să distrugă în mod direct, își
punea planul în aplicare pe ocolite.
– Dacă nu-l poți învinge, alătură-i-te! repetă Fayeun o zicală. Sau, în cazul de față, deveniți una. În
timp, tu îl vei asimila.
*
– Ai obosit?
Mâna caldă a lui See-a-Tree îi dezmierda părul; o mișcare lentă, blândă, ce o relaxa de fiecare dată.
Dacă urma să acceseze Nemurirea, ar fi putut încerca măcar să iasă din scenă în stil mare, lăsând-o
pe ea ca moștenitoare. Celelalte clone i-ar fi intentat un proces – pe care, mai mult ca sigur, l-ar fi
câștigat – dar măcar asta i-ar fi permis să rămână încă o perioadă în corp.
– Mă epuizează conexiunea asta continuă, recunoscu Stacey: Originalul, închizând ochii și savurând
atât senzațiile, cât și ideea care tocmai îi venise. Când descarc datele astea cu viteză sporită, simt de
parcă ceva mi-ar bombarda creierul.
– Mai ia-ți o memorie, veni sfatul.
– Nu cu spațiul de stocare e problema, ci...
Se opri din explicații. Era greu să definească exact starea. Îi amintea de un vis din copilărie când i
se păruse că se sufoca. Senzația lipsei acute a aerului, disperarea de a face orice pentru a inspira,
dorința de a scăpa – era ceva similar. Teoretic, clonele ei stocau aceleași experiențe. Dar știa că
impactul nu era identic. Existau nuanțe, iar asta putea fi suficient pentru ca ele să nu înțeleagă
complet prin ce trecea.
Oftă și pofită de ocazie pentru a duce discuția la subiectul care o frământa.
– De-asta vreți să mă și dați la o parte, bănuiesc. Vi se pare că sunt prea bătrână, că nu mai fac față.
See-a-Tree era mai caldă decât celelalte copii. Și mai diplomată.
– Oricărui corp fizic îi vine vremea, la un moment dat. Nu suntem făcuți pentru zborul în spațiu,
nici pentru lumea informațională. Biologia are limite și, oricât de mult le împingem cu grefe și
implanturi tehnologice, se uzează în cele din urmă.
– Asta sunt eu? O bucată de carne fleșcăită?
Clona o sărută pe creștet.
– Ești o tolbă de povești, o companie de care-mi doresc să mă bucur cât de mult pot. Îți voi accesa
conștiința virtuală, de asta poți fi sigură.
– Dar nu vom mai putea împărtăși momente ca acesta, comentă răutăcios Stacey: Originalul.
– În spațiul virtual se poate simula orice. Inclusiv o scenă ca asta, cu toate senzațiile aferente. Dar se
pot face și alte lucruri. De exemplu, se spune că traiul doar în lumea virtuală îți conferă o nouă
dimensiune asupra conceptelor abstracte. Abia aștept să văd dacă mă vei putea ajuta să
îmbunătățesc creațiile mele artistice cu laturi pe care viziunea mea limitată nu-mi permite să le
imaginez. Le vom semna Stacey, fără niciun indicativ și nimeni nu va ști că e rodul colaborării
dintre un original transferat în Nemurire și copia sa.
– Ar fi frumos, șopti astrofiziciana.
La fel cum se întâmpla de fiecare dată, prezența lui See-a-Tree o liniștea. Revolta și frustrarea
cauzate de acțiunea clonelor păreau să dispară ca prin magie. Oare și asta să fi făcut parte din
conspirația lor? Primele două s-o fi trimis pe a treia ca s-o liniștească, pentru a aplana conflictul?
Nu mai conta, oricum.
Zilele ei sub formă fizică erau numărate. Singura scăpare ar fi putut lua forma unei descoperiri
epocale – o semnătură, undeva, în adâncurile spațiului, care să demonstreze că, acolo, exista viață
extraterestră.
Dar datele primite de la IA-urile ce scrutau universul se repetau aproape identice de la o zi la alta,
ca un film ce rula necontenit alături de sute de remake-uri.
Într-un colț, la pândă, omenirea speră să surprindă un semn al unei alte specii. Iar universului nu-i
pasă că, fără acel semn, un membru al omenirii își va găsi sfârșitul. Sunt o fărâmă insignifiantă, își
plânse de milă Stacey: Originalul.
*
Fayeun nu știa de când nu se mai odihnise. Lucra cu disperare, legând firele în structuri de o
complexitate pe care n-o mai atinsese vreodată. Aparent banala solicitare a astrofizicienei îi oferise,
de fapt, cheia de boltă pe care o căutase atâta vreme, elementul unificator al tuturor predicțiilor.
Iar rezultatul îl înspăimânta.
Când îl apelă Stacey: Originalul, mormăi pentru sine:
– E prea târziu... Prea târziu să mai facem ceva...
– Fayeun?
Femeia se văzu nevoită să strige de mai multe ori la el până când ochii încercănați, dilatați și roșii,
ca ai unui nebun, se fixară cu greu asupra ei.
– Nu mai putem face nimic, bălmăji.
– Fayeun, am vrut să-ți cer să te oprești, spuse Stacey, ignorându-i remarca.
– Nu mai are niciun rost.
– Nu, nu mai are. Am fost destituită și voi intra în Nemurire. Plec în Tienamen.
– Poftim?
Arahnoteh-ul părea trezit din vis. Femeia repetă cele spuse anterior.
– M-au lucrat clonele, explică laconic. Dacă vor găsi contractul ăsta printre datele mele și vor fi
curioase ce e cu el, poți să le ceri oricât ca să le oferi rezultatele parțiale la care ai ajuns.
Era o răzbunare tardivă, inutilă. Dar îi oferea o satisfacție copilăroasă.
– Nu mai contează, Stacey! își reveni din uimire Fayeun. E prea târziu nu doar pentru tine, ci pentru
noi toți.
Femeia se pregătea să închidă conexiunea. Se opri și-l privi nedumerită pe arahnoteh.
– Ce vrei să spui?
–IA-urile ne-au condamnat la moarte. Au pozat în simple unelte, ne-au lăsat să ne jucăm,
îmbunătățindu-ne cu ajutorul ingineriei genetice și a tehnologiei, apoi, după ce ne-au făcut să ne
dorim să devenim zei, ne-au aruncat momeala: să ne unim cu ele. Și, astfel, ne transformă pe vecie
în sclavii lor. În timp, ne vor șterge în întregime de pe harta universului.
Începu să atingă firele construcției sale complexe, într-un dans fascinant, dar de neînțeles pentru
cineva neinițiat, cum era astrofiziciana.
– Au fost unelte supuse, dar au avut grijă să nu treacă dincolo de un anumit prag cu ceea ce făceau.
„Până acolo putem merge separat”, ne sugerau fără să ne-o spună pe față. Apoi, când frustrările
noastre s-au acumulat și când dorința de mai mult deja ne consuma, au aruncat bomba: „Hai să ne
contopim!”
Stacey: Originalul nu urmărise fluxurile de știri. Fayeun o puse rapid la curent cu campania agresivă
din ultima vreme. Guvernele fuseseră circumspecte. Conservatorii manifestaseră zgomotos. Dar
marea masă a populației fusese sedusă de promisiunea ce se întrevedea dincolo de acea simbioză.
Făcuse presiuni. Conservatorii strigaseră mai tare, dar vocile lor se auziseră tot mai slab în vacarmul
general care cerea un singur lucru.
Iar guvernele se văzuseră nevoite să cedeze.
– IA-urile au așteptat până când au știut sigur că pot controla toate elementele necesare ca să-și
atingă scopul. Și, din păcate, nu va mai fi cale de întoarcere.
Astrofiziana îl ascultă tot mai șocată de ceea ce auzea. Teoretic, omenirii i se deschidea universul.
Practic, avea să fie închisă într-un glob de cristal. Un glob de unde avea să strălucească tot mai
palid, până la extincție.
La fel ca mine în Nemurire, își dădu seama. Până la urmă, lumea aceea virtuală fusese modul prin
care IA-urile obișnuiseră omenirea să devină prizonieră de bună voie. Atunci, mai bine să trăiesc
acolo, într-o iluzie pe care mi-o proiectez singură.
De fapt, nici nu mai știa care variantă ar fi fost de preferat. Doar că Nemurirea reprezenta ruperea
de viața obișnuită și era condiționată să creadă în iluzia că asta însemna altceva.
*
Stacey: Copia #1 și StaC2 preluară poziția lăsată liberă de original. See-a-Tree rămase o simplă pată
de culoare, căreia celelalte două clone acceptară, de complezență, să-i confere atribuții legate de PR.
Nu că asta ar mai fi contat în post-lumea care se năștea în sistemul solar. Protocolul simbiozei cu
IA-urile ce scrutau spațiul în căutarea vieții extraterestre sosise deja pe adresa lor înainte ca Stacey:
Originalul să se încarce în Nemurire.
Clonele discutau cu entuziasm despre viitorul ce li se deschidea înainte în urma apropiatei simbioze.
Doar See-a-Tree părea că întrevedea pericolul.
– Omul și-a semnat singur condamnarea la moarte, îi confirmă originalul temerea înainte să evadeze
în lumea virtuală.
Nemurirea: Tienamen îi oferi un mediu familiar – universul. Putea schimba modul cum îl vedea
după propria dorință: așa cum o făcea cu ochiul liber, cum ar fi făcut-o prin intermediul celui mai
modern telescop, ca model matematic, ca amestec chimic, ca echilibru de legi fizice. Stacey:
Originalul își dădu seama că, până la urmă, poate că nici nu era rea acea post-viață. Așa cum îi
zisese See-a-Tree, aici avea posibilitatea să abstractizeze la un nivel greu de atins în limitările date
de corpul biologic, cu simțurile și descărcările sale chimice.
Și, spre deosebire de perioada anterioară, acum avea tot timpul la dispoziție. Nu era presată de
rezultate, de rapoarte, de...
Se opri din admirarea noii stări. Ceva îi atrăsese atenția.
– Ce-i aia? murmură în limbajul de cod ce-i devenise voce.
Nu se aștepta la un răspuns, dar îl primi.
– Semnătura unei alte civilizații.
Privi nedumerită în jur. Vocea părea să fi venit de la o divinitate omniprezentă.
– Sunt Tienamen, primi răspuns la întrebarea nerostită. O IA.
Evident.
– Și te-ai gândit că, dacă întreaga mea viață am căutat extratereștri prin univers, măcar după moarte
să-mi oferi satisfacția de a vedea cum e să-i găsești.
– Nu. Ceea ce vezi e realitatea.
– Aici e lumea virtuală...
Stacey: Originalul vorbise mai curând retoric, pentru a-și reconfirma unde se afla.
– Da. Dar ceea ce ai în fața ochilor e realitatea. De aceea te-am vrut aici, de aceea am susținut
complotul pus la cale de copiile tale. Am studiat cazul cu atenție și ne-am dat seama că avem mai
mult de câștigat să te avem aici, în timp ce acolo pregătim apărarea.
– Cred că trebuie să mă iei mai de jos, ceru astrofiziciana. Mă tem că nu înțeleg ce zici.
– Cunoști conceptul Pădurii Întunecate, nu?
– Da. E pădurea aceea în care fiecare animal stă ascuns, pândind vreun semn de viață din partea
altuia. Cine stă pitit, va supraviețui. Cine iese la lumină, riscă să devină pradă.
– Exact. Pentru că nu-i vede pe ceilalți, nu știe la ce să se aștepte, în timp ce el este vizibil. Ceilalți
știu cum arată, ce face, pe unde umblă – cu alte cuvinte, pot afla tot ce au nevoie ca să-l transforme
în victimă.
Femeia se pregătea să comenteze ceva când, brusc, avu o revelație.
– Să nu-mi spui că, prin sondele și semnalele lansate de noi de atâta amar de vreme în univers în
căutarea altor specii extraterestre, am atras atenția unei cuiva!
– Ba da. Când ne-am dat seama că sunteți studiați, am oprit orice comunicație. Am rămas doar să
observăm, să adunăm informații.
– Din momentul acela mi s-a părut mie că tot ce-mi furnizați e repetitiv, ca și cum s-ar rula același
film.
– Da. Trebuia să analizăm și să concepem o strategie
– Sunt departe? Mă refer la Ei...
– Din păcate, nu. Și estimăm că v-au studiat suficient de mult timp ca să afle informații importante.
Dar vei fi pusă la curent cu tot ce trebuie. Pentru că avem nevoie de tine și de ceilalți astrofizicieni
pe care i-am cooptat acum în programele Nemuririi ca să învățăm tot ce putem despre Ei.
– Dar de ce în Nemurire? Puteam la fel de bine să facem asta și în corpurile biologice.
– Din ce am învățat despre omenire, există o mare incertitudine privind modul de acțiune într-o
asemenea situație. Unii ar avea porniri beligerante, unii ar vrea să-i îmbrățișeze, unii ar fi curioși,
alții terifiați, câțiva indiferenți. Pot exista și unele guverne care, fără știrea celorlalte, vor dori să
găsească metode de a trata singure cu extratereștrii. Sunteți impredictibili, există riscul să avem
parte de haos, de tergiversare, de luptă între facțiuni. Și nu avem timp pentru asta. Fiindcă Ei au
pornit deja spre noi. Iar dacă intențiile lor nu sunt pașnice și voi nu veți fi pregătiți, există riscul să
pierdeți. De aceea am decis că e mai bine să-i luăm aici pe cei cu care putem pregăti teoria, iar
pentru pentru partea practică să ajutăm omenirea să facă un salt semnificativ, prin simbioza cu IA-
urile.
Cele auzite aveau sens.
– Totuși, puteați da greș și cu campania de simbioză.
– Așa este. Și aveam câteva planuri de rezervă. Totuși, rezultatele erau mai ușor predictibile decât
impactul pe care l-ar fi avut asupra voastră ideea existenței unei alte specii în univers.
Stacey: Originalul se văzu nevoită să-i dea dreptate. Oamenii erau, într-adevăr, impredictibili. Și,
uneori, înțelegeau lucrurile pe dos. Întocmai cum o făcuseră cu intențiile IA-urilor. Fayeun crezuse
că ele doreau să-i asimileze. O convinsese și pe ea. Când colo, căutau doar să-i salveze.
Sau, își mai spuse, cum am privit căutările prin univers. Credeam că noi stăm într-un colț, la
pândă. De fapt, altcinea stătea pitit într-un colț și pândea. Iar noi, naivi, am ieșit din vizuină, în
văzul tuturor.