Clasa a XII-a

1. Explică, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

,,Scena VII
DOMNIȘOARA CUCU, PROFESORUL

DOMNIȘOARA CUCU: Ați văzut, domnule profesor de matematici?

PROFESORUL (timid): Am văzut.
DOMNIȘOARA CUCU: Ce dezordine! Ce scandal! Când eu strig în conferință că se duce școala de râpă,
dumneata taci.
PROFESORUL: Domnișoară Cucu…
DOMNIȘOARA CUCU (intransigentă): Nicio domnișoară Cucu! Dumneata taci și stai cu nasul în cărți și-ți vezi
de stelele și cometele dumitale.
PROFESORUL (timid, modest): Studiez.
DOMNIȘOARA CUCU: Studiezi?! De asta ești dumneata profesor? Ca să studiezi?
PROFESORUL: Cred că da.
DOMNIȘOARA CUCU: Și între timp, elevii și elevele își fac de cap. ce dezmăț! Ce perversitate!
PROFESORUL: Perversitate? Exagerezi.
DOMNIȘOARA CUCU: Exagerez? Poți dumneata să-mi spui ce caută fata asta la gară?
PROFESORUL (după o tăcere de o secundă, foarte serios): Domnișoară Cucu! Dumneata ai fost vreodată la
mare?
DOMNIȘOARA CUCU: Am fost la nămol, la Tekirghiol.
PROFESORUL: Nu la nămol. La mare ai fost?
DOMNIȘOARA CUCU (bănuitoare): Ce vrei să spui cu asta?
PROFESORUL: Într-un târg de provincie ca al nostru… gara este… marea. Este portul, necunoscutul,
depărtarea.
DOMNIȘOARA CUCU (plat): Ce depărtare?
PROFESORUL: Este dorul de a pleca, de a fugi.
DOMNIȘOARA CUCU: De a pleca? De ce să pleci? Unde să pleci?
PROFESORUL: În altă parte. În altă lume.
DOMNIȘOARA CUCU (severă): Domnule profesor, dacă astea sunt lecțiile pe care dumneata le dai elevelor,
în orele dumitale, atunci să-mi dai voie să-ți spun… dă-mi voie să-ți spun…
(Se aude un șuierat de locomotivă și un zgomot de tren.)
ȘEFUL (apărând o secundă în prag): Personalul. Vine personalul.
PROFESORUL (cu o tresărire de emoție): Vine. (Iese precipitat.)
DOMNIȘOARA CUCU (singură în scenă): Auzi dumneata. Necunoscutul! Depărtarea! (Iese și ea pe peron.)”
(Mihail Sebastian, Steaua fără nume)

1
 Clasa a XII-a

2. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă în fragmentul de mai jos.

,,Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorți. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi
raze palide, cârcălite, care tremurau și se îngrămădeau pe fețele încrețite ale celor ce așteptau. Pe ulicioară,
se auzeau tot mai des leopăiturile pașilor grăbiți. Când și când, uruitul roților unei trăsuri înjunghia
văzduhul, se iuțea apropiindu-se și se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiți, vorbele repezi, aruncate din
vârful limbii, ale celor ce soseau...
Acuma sala de așteptare gemea de lume. Țăranii, cu fețele supte, cu umerii obrajilor ieșiți în afară, cu
barba și mustățile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenușa, îmbrăcați
în straie nemțești murdare și ferfenițite.
Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, șeful gării ieși somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, și
intră în birou trântind ușa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, și acuma
era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul șoaptele: “Biletele! Vine ăl ce
dă bilete!... Haideți la bilete!” Șeful însă se plimba plictisit, încoace și încolo, cu ochii jumătate închiși, pe
urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, își aruncă privirea spre ceasornicul din perete și se
repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliți și rebegiți
de frig.
În sfârșit geamul ghișeului se deschise și pe marmora soioasă începură a zângăni banii azvârliți în pripă.
Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră și dânșii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleștați paralele
umezite de sudoare.
Dar un vardist coșcogea se răpști la el, aținându-le calea:
— Unde vă burdușiți, he? Nu puteți aștepta până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!...
Îl înșfăcă pe Nicolae scurt de guler și-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine,
se ploconi zâmbind:
— Poftiți, domnule, poftiți înainte!...
...Din depărtare un șuier prelung și răgușit spintecă aerul.”
(Liviu Rebreanu, Proștii)

2
Clasa a XII-a

3. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului identificate în

fragmentul dat.

,,— Fiecare își face datoria cum crede, murmură Bologa drept răspuns lui Cervenko, așezându-se la
masă față-n față cu Klapka, și apoi porunci soldatului: Adă-mi și mie ceva de mâncare!
Soldatul dispăru. Peste o clipă Gross, puțin încruntat, zise:
— Nici o datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad...
— Camarad?! strigă deodată locotenentul Varga, revoltat, sărind în picioare. Trădătorii și dezertorii
sunt camarazii d-tale?... Domnilor, vă întreceți cu glumele! Eu, în orice caz, nu mai pot asculta nepăsător
asemenea... asemenea... vorbe compromițătoare pentru un militar care mai are în suflet un pic de iubire de
țară...
Izbucnirea locotenentului de huzari, singurul ofițer activ printre cei de față, căzu ca un duș rece,
reamintindu-le brusc că sunt pe front. Toate privirile se întoarseră spre Varga și în toate lucea o întrebare...
Privirile acestea mulțumiră orgoliul huzarului brun, tânăr, frumos, cu mustăcioara tunsă și cu înfățișarea
încăpățânată. Era nepotul profesorului de filozofie de la Budapesta și avea ambiția să fie socotit mare
cunoscător de cai. Apostol îl întâlnise des în casa profesorului și, cu toate că i s-a părut gol și fudul, s-a
împrietenit cu el, având altfel un suflet deschis și leal.
— Închipuiește-ți, dragul meu, urmă Varga, adresându-se lui Bologa, ca omului care-i împărtășește
credințele, cu o voce calmă ce voia să șteargă impresia izbucnirii indignate, de două ore numai despre
execuția lui Svoboda vorbim și, ce crezi, dumnealor găsesc vinovați, știi pe cine, pe cei ce l-au condamnat!”
(Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților)

3
4