You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Revista Vatra

Vatra Literary Review

Location: Romania
Author(s): Petru Cimpoeşu
Title: Admiratorul meu din Franța
My admirer in France
Issue: 05+06/2017
Citation Petru Cimpoeşu. "Admiratorul meu din Franța". Revista Vatra 05+06:4-5.
style:

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=739605
CEEOL copyright 2023
4 ca şi cum
Petru CIMPOEȘU
Admiratorul meu din Franța
M-am întrebat adesea, citind biografiile, memoriile
sau jurnalele unor oameni celebri, cum de lor li se întâmplă
atât de multe lucruri interesante, iar mie, nimic. Una din
explicații ar fi tocmai aceea că eu nu sunt celebru – dar mai
sunt și altele. Și iată că, de îndată ce am făcut primii pași
spre celebritate, mi s-a întâmplat și mie, în sfârșit, ceva ce
ar merita povestit.
Mai întâi, Domnica (Dominique) Ilea s-a gândit
să traducă „Simion liftnicul” în limba franceză. După ce
a tradus cartea, mi-a trimis un mesaj pe email, întrebându-
mă dacă aș fi de acord să o publice în Franța. Am făcut eu
niscai nazuri, c-o fi, c-o păți, să mă mai gândesc, dar în
cele din urmă mi-am zis că merită și francezii să citească
o carte bună.
Pentru cine nu știe, chestia cu traducerile din
literatura română stă cam așa: traducătorul este și un fel
de agent literar. Nu numai că traduce cartea, ci se ocupă
și de găsirea unei edituri dispuse să o publice, și de fapt
asta e munca cea mai grea în cazul unei traduceri. Ca să
nu muncească degeaba, traduce doar câteva fragmente,
le propune editurii și abia după aceea, dacă editura își dă
acordul de publicare, traduce toată cartea. Domnica Ilea a
procedat invers, făcut mai întâi traducerea, așa, de amorul
artei, pe urmă a căutat un editor și – o, minune! - a găsit. O
editură mică și zgârcită care nu mi-a plătit nici până în ziua
de azi drepturile de autor.
Cunoscătorii spun că, pentru ca o traducere să fie
reușită, trebuie ca limba în care se face traducerea să fie
limba nativă a traducătorului. Limba nativă a Domnicăi
Ilea nu e franceza, ci româna. Totuși, toți cei care mi-au
vorbit despre versiunea franceză a cărții mele, inclusiv
francezi nativi, au lăudat calitatea traducerii. Va să zică,
nici cunoscătorii ăștia nu le știu pe chiar toate.
Versiunea franceză a apărut în martie 2013, cu doar
CEEOL copyright 2023
câteva zile înaintea Salonului de carte de la Paris – ăla cu
scandal, dacă vă mai amintiți. Patapievici tocmai fusese
înlocuit, la conducerea ICR-ului, cu Andrei Marga, iar noul
ministru al culturii era Daniel Barbu. Un cuplu cu adevărat
letal! Noroc că aranjamentele participării României la
Salon fuseseră stabilite de vechea echipă, așa că ăștia doi
nu au avut timp să strice chiar tot. Pe lângă cei invitați
inițial, Marga a mai adăugat alți vreo treizeci de scriitori,
pilele lui, printre care mulți de la Cluj (Octavian Hoandră,
de exemplu, care a scris o carte de poezii la cafenea, direct
pe tabletă – o premieră mondială, francezii au fost efectiv
uimiți de o asemenea performanță!).
Să vă spun cum se petrece participarea unui scriitor
român la un salon sau târg de carte în străinătate? E ceva
destul de penibil, dar merită să aflați, ca să nu mai fiți
invidioși. În ziua când am fost programat pentru autografe
la standul României, a trebuit să stau câteva ore în picioare,
la un fel de pupitru, în așa fel încât, dacă ar fi trecut cineva
pe acolo, să mă poată întreba ce mai fac. În dreapta mea, la
un alt pupitru, stătea un popă (poetul Savatie Baștovoi). Din
când în când, câte un prezumtiv cititor sau o prezumtivă
cititoare se apropia și mă întreba dacă vorbesc franceza. Nu
știu o franceză prea grozavă, dar răspundeam afirmativ, ca
să nu-mi fac de râs patria francofonă, și atunci prezumtivul/
prezumtiva începea să-mi vorbească în română. Stăteam un
pic de vorbă, îmi povestea cum a ajuns să trăiască în Franța
și cât de greu e printre străini, apoi pleca la treburile lui/ei,
iar eu rămâneam să păzesc pupitrul. Mult mai distractiv a
fost în ziua următoare, când a trebuit să acord autografe la
standul editurii. Standul era la fel de mic ca și editura, cam
cât o tarabă din piață la care o vrednică țărancă își vinde
ridichile bubuind de pesticide. Treceau prin fața standului
sute și mii de prezumtivi, iar eu, numai zâmbet tot, mă
uitam cu decepție elegiacă în urma lor. Am reușit totuși să
vând cinci sau șase cărți unor babe milostive cărora le-am
spus că satul din Moldova din care provin a fost distrus de
inundații. Într-adevăr, grea e povara celebrității!
A mai fost și un fel de dezbatere unde ar fi trebuit
să spun ceva despre râs (tema era „Rire de tout”). Eu nu
știam ce să spun în românește, darmite în franceză! Îmi
pregătisem de acasă un text, am bălmăjit ceva din el, până
mi-am dat seama că ar fi mai bine să tac în limba mea
naturală.
Abia acum vine partea interesantă. În public se afla și
un tânăr profesor venit tocmai din Toulon. Un tânăr ciudat,
interesat de literatura română și tocmai de aceea ciudat.
Nu-mi dau seama cum a ajuns la concluzia că trebuie să-
mi cumpere cartea și să o citească. Câteva luni mai târziu,
Google m-a anunțat că a apărut un comentariu la „Simeon
l’ascenseurite” (versiunea franceză a lui „Simion liftnicul”)
pe site-ul critiqueslibres.com. O recenzie de numai trei
mii de semne, dar foarte elogioasă și, dacă mi-e permis
să opinez, pertinent scrisă. Firește că nu puteam rămâne
indiferent, am găsit pe internet adresa email autorului și
i-am trimis un mesaj, mulțumindu-i pentru comentariu. A
urmat un schimb de amabilități, în cursul căruia am aflat
mai multe despre noul meu admirator. Îl chema Fabrice,
era profesor de franceză la un liceu particular, îl citise pe
Cărtărescu (și îi plăcuse!), mai citise din Cioran, Mircea
Eliade, Răzvan Petrescu, dar îl interesa și teatrul românesc,
CEEOL copyright 2023
ca şi cum
mergea în fiecare an la festivalul de la Avignon... Ca să pară
că sunt un om civilizat, i-am făcut invitația formală de a
vizita România, iar spre surpriza mea, Fabrice a acceptat-o
“tout de suite”. Așa că, în anul următor, a venit la Bacău,
însoțit de o colegă, și i-am făcut un program cât de agreabil
am putut, cu excursii la mănăstiri din Bucovina, la castelul
Bran și în București, ca să vadă că nu toți românii sunt
romi, cum cred colegii lui de la liceul din Toulon. Și dacă
ar fi, ce? Oricum, pot spune că a fost o acțiune reușită. La
despărțire, i-am dăruit un costum național românesc, pe
care Fabrice mi-a promis că îl va purta la el la școală, și
ne-am propus să ne revedem în Franța. Prietenia noastră
era pe drumul cel bun.
Soția mea dorea de multă vreme să vizităm
Provența, iar eu, la rându-mi, visam să ajung la Lourmarin,
unde e înmormântat Albert Camus. Ne-am programat
un voiaj pentru vara următoare, incluzând și o ședere de
câteva zile pe țărmul Mediteranei. Între timp, mi-a atras
atenția faptul că noul meu prieten se plângea cam des de
puseuri aparent nemotivate. După fiecare deplasare cu
avionul, când revenea acasă, zăcea cu febră la pat câte o
săptămână. I-am recomandat să facă de urgență investigații
mai serioase, amintindu-mi că altădată Mircea Nedelciu se
plângea de ceva asemănător, până să-i fie diagnosticată,
prea târziu, boala care i-a curmat zilele.
Anul următor, am fost în Provența. Am vizitat sate
și orașe, am păstrat un moment de reculegere la mormântul
lui Albert Camus, idolul adolescenței mele, am participat
întâmplător, în catedrala din Saint Rémy de Provence,
la cununia religioasă a lui Vincent Labrune, președintele
echipei Olympique Marseille, cu o vedetă de televiziune,
Laeticia De Luca – și ce de vedete am mai văzut atunci!...
Una peste alta, o vacanță reușită. Ultimele zile le-am
petrecut în Le Pradet, un sat situat pe coasta Mediteranei,
nu departe de Toulon...
Ne-am dat întâlnire cu Fabrice la un cochet
restaurant de pe faleza Cap Brun. Rezervaserăm masa din
timp și, fiindcă doream fructe de mare, ne-am asigurat de
la bun început că restaurantul oferea astfel de bunătăți.
Fabrice întârzia și, îngrijorându-ne, i-am dat un telefon
ca să aflu ce se întâmplă. Colega lui, Myrto, cea care îl
însoțise în România, a ajuns mai devreme și de la ea am
putut afla că Fabrice avusese în ziua aceea unele probleme
de sănătate, despre care ne-am interesat numai atât cât să
nu pară că suntem nepoliticoși. În cele din urmă, a sosit și
Fabrice, ne-am îmbrățișat, ne-am amintit felurite peripeții
din excursia lui în România, am mâncat fructe de mare, am
băut vin franțuzesc, ne simțeam bine, cel puțin aparent...
Până când l-am întrebat pe Fabrice dacă a fost la medic,
dacă și-a făcut investigațiile pe care i le recomandasem – nu
făcuse nimic. Și atunci, m-am apucat să-i povestesc despre
un prieten al meu, scriitor, care avusese aceleași simptome,
pentru ca, în final, medicii să-i descopere o tumoare la
măduva spinării. Nu știam cum se spune măduva spinării
în franceză, mi-a luat destul timp până să-l fac să înțeleagă
și, poate din acest motiv, n-am observat că admiratorul meu
se cam schimbase la față. Sau poate din motivul că soția
mea m-a întrerupt, ca să mă întrebe, în limba română, dacă
am destui bani numerar sau vom plăti cu cardul – până
atunci, mă tot lovise pe sub masă cu vârful pantofului, ca
CEEOL copyright 2023
5
să mă determine să tac, zadarnic. Sau poate fiindcă Myrto,
colega lui Fabrice, și-a amintit cum am descoperit noi
cafeaua Marghiloman la Hanul lui Manuc. Oricum, abia
peste câteva minute, Fabrice m-a întrebat cum s-a terminat
povestea cu prietenul acela al meu, scriitorul. I se poate
întâmpla oricui să fie prost, măcar din când în când. Mie mi
s-a întâmplat exact în acel moment. I-aș fi putut răspunde
că da, s-a vindecat și e bine mersi, dar nu am putut minți
și, după un scurt moment de ezitare, i-am spus că murise.
Chiar în momentul când îi spuneam asta, am știut că va
urma o catastrofă, fără să știu de ce natură. Dat fiind faptul
că ne aflam în Franța, putea fi, de exemplu, un atentat
terorist. Fabrice nu a comentat, s-a uitat în altă parte și a
dus paharul la gură, ca să nu înghită în sec. Să fi fost de
la fructele de mare? Am avut impresia că nu-i căzuseră
bine. Parcă devenise și cam palid, iar pe frunte i se iviră
primele fire de transpirație. Firește că eram îngrijorat, însă,
din modul cum se prezenta situația, nu reieșea deloc ce ar fi
fost mai nimerit să fac. Așa încât am hotărât să ies pe terasă,
ca să-mi aprind o țigară, deși chiar în dimineața acelei zile
îmi promisesem să mă las de fumat. Nu că aș fi dat bir
cu fugiții. Simțeam doar nevoia de a-mi pune gândurile în
ordine. Noroc că soția mea, din cauza politeții ei înnăscute,
nu a venit imediat după mine, nu se cădea să-i lase singuri
pe francezi. A venit abia după vreo cinci minute, foarte
agitată, ca să mă cheme înapoi în salon și să-mi spună că
Fabrice căzuse sub masă. Cum să cadă sub masă? I-a venit
rău, a leșinat, îmi explică. Probabil de la fructele de mare,
am presupus. Nu de la fructele de mare, de la povestea ta
cu Nedelciu! mi-a reproșat ea. N-am stat să o contrazic,
fiindcă în astfel de situații nu e cazul să te angajezi în
dispute familiale. Când am revenit în salon, am văzut că
Fabrice era într-adevăr sub masă, dar numai cu picioarele.
Restul trupului, de la jumătate în sus, îi fusese tras afară de
doi ospătari care încă se munceau să-l scoată pe terasă, la
aer. Am întrebat, firește în franceză, ce s-a întâmplat, dar
nimeni nu părea dispus să-mi explice, aveau alte priorități.
Am dat și eu o mână de ajutor, mai degrabă simbolic, adică
i-am pus lui Fabrice un șervețel umed pe frunte. În fine,
am reușit să-l scoatem pe terasă și, în cele din urmă, bietul
om și-a revenit, asigurându-ne că totul e în regulă, a fost
doar o cădere de calciu sau de glicemie... Nu mai spun că
a apărut îndată și o echipă de jandarmi, fuseseră anunțați
prin telefon și veniseră să-i acorde asistență medicală, dar
nu mai era cazul. Una peste alta, totul s-a terminat cu bine,
dar seara a fost ratată. Doar fiindcă, la momentul potrivit,
nu am știut să spun o mică și nevinovată minciună. Ce m-ar
fi costat? Probabil că, din cauză că mă ocup cu ficțiunile,
am o relație inadecvată cu adevărul. Degeaba mi-a atras
soția mea de atâtea ori atenția să-l folosesc cu precauție
(„tout abus sera puni”). Mai mult decât atât, cercetări ale
unor savanți de nu știu unde au demonstrat chiar că, dacă
e spusă cu talent, o minciună poate înlocui cu succes orice
medicament. Sau poate că asta e dintr-o poezie?
Oricum, prietenia cu singurul meu admirator
francez sută la sută a fost iremediabil compromisă. După
seara aceea, n-a mai răspuns nici la telefon și nici la
mesajele trimise pe email. Din acest motiv, nu știu ce s-a
mai întâmplat cu el, s-a dus și dus a fost. Nici nu știu dacă
s-a dus de tot sau a dispărut numai din viața mea.