Prezenţa Sfântului Andrei în Dobrogea

Este atestată de Sfântul Ipolit, care spune că acesta „a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi
tracilor”. De asemenea, renumitul istoric Eusebiu de Cezareea, în cartea sa Istoria bisericească,
susţinea că Sfântul Andrei a propovăduit şi în Dacia Pontică, viitoarea provincie Scythia Minor.
Sinaxarul constantinopolitan, în Pătimirea Sfântului Andrei, vorbeşte despre faptul că Sfântul
Andrei a predicat în „regiunea Bitiniei şi Pontului, în provinciile romane Tracia şi Sciţia”. În
Doctrina syriacă a Apostolilor sunt prezentate teritoriile evanghelizate de Sfântul Andrei: „Niceea,
Nicomidia, Bithinia şi... Gothia”. În accepţiunea istoricilor contemporani, Gothia este „regiunea
de est a Daciei Carpatice”.
Alături de aceste mărturii ale părinţilor şi scriitorilor creştini din primele veacuri creştine,
misiunea de evanghelizare a sciţilor de către Sfântul Andrei este consemnată şi de alţi scriitori
bisericeşti de mai târziu. Astfel, monahul Epifanie, din secolul al VIII-lea, face referire la faptul că
sciţii au fost încreştinaţi de Sfântul Andrei. Istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. al XIV-lea)
adaugă că Apostolul Andrei a predicat în „pustiurile scitice”, adică şi în ţinutul Dobrogei.

Origen (cca 185 - cca 254), într-o lucrare astăzi pierdută (Comentarii la Facere, cartea a
III-a), din care citează un fragment Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 3, 1-3), ne
transmite informaţia că, după Sinodul apostolic (49-50), Apostolii şi-au distribuit zonele
misionare prin tragere la sorţi, „lui Andrei «căzându-i» Scythia”. Nu există raţiuni pentru a
contesta această tradiţie consemnată de Origen, îmbrăţişată atât de Biserica răsăriteană, cât şi de
cea latină, anterioară chiar menţiunii apostolatului în Achaia şi bogat atestată. Un veac mai târziu,
informaţia este confirmată de Eucherius de Lugdunum (†450), care scria că „Andrei, prin predica
sa, a îmblânzit Scythia” (Instructiones ad Salonium, PL 50, col. 809).

Este deosebit de importantă menţionarea Sfântului Andrei într-un Calendar gotic, păstrat
fragmentar, redactat în a doua jumătate a secolului al IV-lea sau la începutul celui următor,
probabil la sud de Dunăre, în Thracia, după ce goţii deveniseră federaţi ai Imperiului Roman. Cu
certitudine, calendarul păstrează amintirea unor sărbători celebrate încă din perioada în care goţii
se aflau la nord de Dunăre, între care prăznuirea Apostolului Andrei la 29 noiembrie trebuie
considerată un ecou al evanghelizării Scythiei de către Apostolul „cel întâi chemat”.
Isidor de Sevilla (Pseudo-Isidor?, De vita et obitu Sanctorum) precizează că aria misionară a
Apostolului a cuprins Scythia şi Achaia, unde şi-a găsit sfârşitul, la Patras, răstignit pe cruce. Un
alt izvor latin, lucrarea anonimă Breviarium Apostolorum, o traducere a unor biografii ale
Apostolilor realizată după surse greceşti la începutul veacului al VII-lea, include Scythia în
itinerarul misionar al Apostolului Andrei, adăugând informaţia că a suferit moarte martirică la
Patras, fiind răstignit la 30 noiembrie. Izvoare mai târzii – scrierile lui Pseudo-Ipolit (cca 800),
Pseudo-Epifanie (mijlocul secolului al VIII-lea), Pseudo-Sofronie (sec. IX), Epifanie Monahul
(prima jumătate a secolului al IX-lea),Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane (Synaxarium
Ecclesiae Constantinopolitanae, secolul al X-lea), sau cea a lui Nichifor Kallistos Xanthopoulos
(ante 1265 - cca 1335) –, de asemenea, menţionează Scythia între ţinuturile evanghelizate de
Apostolul Andrei.
Martirologiile occidentale ale lui Beda Verabilul (672/3-735), Rabanus Maurus (cca
780-856), Florus de Lyon (790-860), Adon de Vienne (799-875), Usuardus (cca 800 - cca 877),
cel al Bisericii din Auxerre (Antissiodorensis, secolul al X-lea) şi Martyrologium Romanum,
martirologiul oficial al Bisericii Romano-Catolice, publicat într-o primă ediţie în 1583, toate fac
referire la Scythia ca destinaţie misionară a Sfântului Andrei. Li se adaugă Moise de Bergam (sau
de Brolo, secolul al XII-lea) şi Pseudo-Ieronim (mijlocul veacului al XII-lea).
Logica istorică conduce către aceeaşi concluzie: Apostolul Andrei purta un nume
grecesc (Ἀνδρέας, „curajosul”), fără echivalent în limba ebraică sau în aramaică; se născuse la
Betsaida, în Galileea, unde limba greacă şi cultura elenistică erau solid implantate. Evanghelistul
Ioan (12, 20-22) ni-l prezintă mijlocind întâlnirea unor prozeliţi elini cu Domnul Iisus. În mod
firesc, aşadar, Apostolul Andrei a devenit Apostol al Domnului şi vestitor al Evangheliei printre
elenofoni, iar coloniile greceşti întemeiate pe ţărmul vestic al Mării Negre nu puteau fi ocolite de
călătoriile misionare ale Apostolilor, cu precădere de cele ale Apostolului Andrei, şi el, asemenea
Sfântului Pavel, un „Apostol al neamurilor”.
În această cavalcadă de vrednicii religioase şi culturale, s-a evidenţiat şi concluzia că
Sfântul Andrei este de fapt Apostolul românilor. Numeroşi cercetători, clerici şi mireni, s-au
străduit să demonstreze aceasta. Din categoria dintâi, amintim pe Arhiepiscopul Epifanie al
Buzăului, pe preoţii profesori universitari: Nicolae Şerbănescu, Ion Rămureanu, Sabin Verzan şi
Viorel Ioniţă. Din rândul mirenilor s-au remarcat dr. Ion Dinu, I. Popescu-Spineni, Dumitru
Manolache ş.a.