291 Drama Crestinismului Slmorris Web

SAMUEL L.
MORRIS
DR AMA
CREȘTINISMULUI
O interpretare a cărții Apocalipsa
Drama creștinismului
SAMUEL L. MORRIS
DRAMA
CREȘTINISMULUI
O INTERPRETARE A CĂRȚII APOCALIPSA
MAGNA GRATIA
DRAMA CREȘTINISMULUI. O INTERPRETARE
A CĂRȚII APOCALIPSA
Samuel Leslie Morris
Copyright © 2023 Editura MAGNA GRATIA. Toate drepturile re-

zervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată
sau transmisă în orice formă și prin orice mijloace – electronice, meca-
nice, prin fotocopiere, microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excep-
ția unor citate scurte în recenzii, fără permisiunea prealabilă a dețină-
torului drepturilor de autor.
Publicat în original în limba engleză sub titlul The Drama of Christia-

nity. An Interpretation of the Book of Revelation, de Samuel Leslie Mor-
ris, Presbyterian Committee of Publication, Richmond, Virgina, SUA
(1928).
Traducerea în limba română: Ninel Lazăr. Corectura: Monica Lazăr.

Tehnoredactare și DTP: MG Studios.
Dacă nu este precizat altfel în text, citatele biblice sunt preluate din Bi-
blia Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign
Bible Society (BFBS) și Societatea Biblică Interconfesională din Româ-
nia (SBIR) 1924, 2016. Folosit cu permisiune.
ISBN: 978-630-6569-97-7 (pdf); 978-630-6569-98-4 (epub).
Editura MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele

de vedere ale autorilor pe care îi publică.
„Să nu furi” (Exod 20:15).

Respectă drepturile de autor și efortul depus pentru publicarea acestei
cărți! Cerințele MAGNA GRATIA privind drepturile de autor pot fi
consultate la adresa de internet magnagratia.org/copyright.html.
Editura MAGNA GRATIA

Str. Liliacului nr.26,
Dascălu-Ilfov 077075
Email: contact@magnagratia.org
Internet: www.magnagratia.org
CUPRINS
Prefață 9
Capitolul 1. Prolog. Trăsături caracteristice 15
Capitolul 2. Structura, interpretarea și scopul 35
Capitolul 3. Primul ciclu: Cele șapte biserici. Tipuri de vi-

ață spirituală 63
Capitolul 4. Ciclul al doilea: Cele șapte peceți. Mijloacele

folosite 91
Capitolul 5. Ciclul al treilea: Cele șapte trâmbițe. Judecata

asupra lumii 111
Capitolul 6. Ciclul al patrulea: Balaurul și cele două fiare.

Trinitatea răului 129
Capitolul 7. Ciclul al cincilea: Cele șapte potire. Judecățile

asupra apostaziei 163
Capitolul 8. Ciclul al șaselea: Babilonul. Condamnarea fia-

rei și a prorocului mincinos 181
Capitolul 9. Ciclul al șaptelea: Mileniul. Judecata asupra

Satanei și a morților 203
Capitolul 10. Epilog: Noul Ierusalim 243
Despre MAGNA GRATIA

Descoperirea lui Isus Hristos, pe care l-a dat-o
Dumnezeu, ca să le arate robilor Săi lucrurile care au
să se întâmple în curând... Ferice de cine citește și de cei
ce ascultă cuvintele acestei prorocii, și păzesc lucrurile
scrise în ea! Căci vremea este aproape!
Apoc. 1:1, 3
Cel ce adeverește aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin

curând” Amin! Vino, Doamne Isuse!
Apoc. 22:20
PREFAȚĂ
Acest studiu dorește să prezinte o interpretare a

cărții Apocalipsa, cunoscută și ca „Revelația”, sensul
termenului din greacă fiind echivalentul unei „desco-
periri”. Nu voi face aici o exegeză sau expunere verset
cu verset, cu excepția câtorva pasaje strategice sau a
unor părți anume, care au legătură în mod necesar cu
chestiunea interpretării.
În ciuda titlului cărții Apocalipsa din greacă, titlu

care se traduce ca „descoperire”, ea este o carte „pece-
tluită” pentru mulți dintre cei ce studiază Biblia cu sâr-
guință. Ironic, ea pare să rateze să își atingă scopul de-
clarat de a fi o „descoperire”, deși, în fapt, în înțelegerea
ei practică de către biserică de-a lungul veacurilor, este
mai degrabă o „acoperire”. Cauza acestei confuzii în
gândire ține în mare măsură de faptul că mulți o tra-
tează ca pe o revelare profetică a viitorului, în loc să o
trateze ca pe o „descoperire” a planului lui Dumnezeu
în dispensația1 creștină.
1
dispensație este folosit cu sensul de perioada de timp începând de la întemeierea
bisericii, nu în sens escatologic premilenist-dispensaționalist – n.tr.
9
DRAMA CREȘTINISMULUI | MORRIS
Cu toate acestea, marea majoritate a oamenilor

evlavioși au primit întotdeauna mângâiere din pasaje
individuale și din părți detașate, mângâiere în perioa-
dele grele, în încercare, și inspirație în luptele vieții, lu-
cruri care au făcut ca această carte să fie foarte prețioasă
în experiențele religioase ale sfinților din toată istoria
bisericii – probabil o slujbă mai mare decât dacă ar fi
fost echipați doar cu o cheie în interpretarea ei. Cu alte
cuvinte, lipsa unei înțelegeri complete a cărții nu a in-
terferat niciodată cu valoarea ei practică pentru copiii
lui Dumnezeu, ca sursă infailibilă de mângâiere în cele
mai profunde necazuri. Totuși, ea a fost scrisă și menită
să fie studiată, să medităm la conținutul ei și să căutăm
să o înțelegem. Făgăduința ei inițială este aceasta: „Fe-
rice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei
prorocii, și păzesc lucrurile scrise în ea” (Apoc. 1:3). La
fel de important este avertismentul cu care ea se în-
cheie, avertisment împotriva încălcării integrității me-
sajului ei: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei
din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele,
Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.
Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei
prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul
vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta”
(Apoc. 22:18-19).
10
PREFAȚĂ
Între părinții bisericii, Ioan Gură de Aur2 nu face

nicio aluzie la această carte în scrierile lui. Luther3 a
subapreciat-o, la fel ca și Calvin,4 cel mai mare dintre
reformatori, în ciuda comentariilor lui voluminoase la
alte cărți ale Scripturii. Nu știu cine a spus – Spinoza5
sau Immanuel Kant6 – că autorul cărții Apocalipsa a
fost un individ potrivit pentru azilul de nebuni. Orice
scriitor care vine cu o nouă interpretare este privit cu
suspiciune similară și este nevoit să treacă mai înainte
de toate peste prezumția că este vinovat de la început
de „a se amesteca în lucruri în care îngerilor le este frică
să pășească” – și în această privință până și cei mai mari
dintre teologii creștini au mărturisit că au eșuat.
În ciuda acestor considerații nefavorabile, nu vreau

să mă scuz în niciun fel pentru contribuția de față adusă
la studiul literaturii apocaliptice a bisericii. Cartea Apo-
calipsa, cândva cea mai confuză și mai încurcată dintre
2
Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hrisostom sau Ioan Crisostom (c. 347-
407 d.Hr.), a fost arhiepiscop de Constantinopol și unul dintre cei mai impor-
tanți teologi din perioada bisericii primare.
3
Martin Luther (1483-1546), fost călugăr german romano-catolic, teolog, profe-
sor universitar și reformator al bisericii, ale cărui idei au inspirat reforma pro-
tesnată și au schimbat cursul civilizației occidentale.
4
Jean Calvin (1509-1564) a fost unul dintre părinții teologiei reformate și prezbi-
teriene.
5
Baruch Spinoza (1632-1677) a fost un renumit filosof evreu olandez, raționalist
și unul din reprezentanții panteismului în timpurile moderne.
6
Immanuel Kant (1724-1804) a fost un influent filozof german și unul dintre
principalii gânditori ai mișcării iluministe.
11
cărțile Bibliei, a devenit acum o carte nouă, clară precum

cristalul. Confuzia din trecut a fost cauzată în mare
parte de faptul că Scena Judecății era așezată în locul
greșit – la finele capitolului al șaselea și în multe ale lo-
curi, în loc să fie plasată, așa cum se cuvine, la finalul
cărții. De aceea, în locul unui aranjament fără sens și
aleator al conținutului ei, cartea Apocalipsa mi se pare
acum a avea o unitate desăvârșită, și o consider cea mai
metodică și mai simetrică dintre toate scrierile inspi-
rate. Nu mă îndoiesc că interpretarea mea se va con-
frunta cu respingere chiar și doar pentru că există, și
chiar doar pentru că afirm că Apocalipsa este cea mai
desăvârșită în concepție și unică în aranjamentul ei
printre scrierile autorilor sacri sau seculari deopotrivă.
Primele gânduri legate de sensul ei mi-au fost ofe-

rite de un indiciu al profesorului William Milligan7 din
Aberdeen, Scoția, în urmă cu aproape 40 de ani. În tra-
tatul lui, intitulat „The Revelation of St. John” [Des-
coperirea Sf. Ioan], el a sugerat ideea că această carte
constă dintr-o serie de vedenii, fiecare în forma unei pa-
norame, care nu au loc într-o succesiune istorică [sau
7
William Milligan (1821-1893) a fost un renumit teolog scoțian, care a studiat la
Universitatea Halle din Germania și a predat la Universitatea din Aberdeen,
Scoția. El este cel mai cunoscut pentru comentariul să la cartea Apocalipsa, ca
și pentru lucrările The Resurrection of our Lord și The Ascension of our Lord.
12
PREFAȚĂ
cronologică], ci ca repetiții ale acelorași evenimente

care au loc în contexte noi și sunt văzute din unghiuri
diferite, fiecare având un obiectiv diferit în diferitele
lor prezentări. Acest gând n-a fost inventat de Milligan,
de fapt fiind vechi de secole, doar că el l-a prezentat
într-un fel interesant și categoric. De aceea, trebuie să
recunosc că îi datorez ideea de plecare, de la care am
dezvoltat sensul dat aici cărții, idee pe care el a publicat-
o inițial într-un articol de ziar în anul 1892, în perioada
slujirii sale pastorale din Macon, Georgia.
De asemenea, nu mă simt nevoit să îi cer scuze pro-

fesorului Milligan pentru această adaptare a unui ma-
terial valoros – mare parte din el fiind deja în domeniul
public – care, totuși, va diferi de ideile lui în detalii im-
portante. Mulți alți autori cu autoritate au adăugat la
valoarea acestui studiu, dar nu îi mai enumăr aici, ci nu-
mele lor vor apărea odată cu citatele.
Această contribuție la subiectul dificil al literaturii

apocaliptice a fost publicată și susținută, dar nu ca o
propagandă în sprijinul vreunei teorii despre Mileniu,
ci cu scopul ca și alții să beneficieze de pe urma acestei
chei sugerate către o înțelegere mai clară a temei și sco-
pului cărții Apocalipsa, sau, cel puțin ca aceia care o
vor citi să fie stimulați să cerceteze mai mult „gândul
13
Duhului” atunci când a inspirat-o.
„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Du-

hul” (Apoc. 3:22).
Samuel Leslie Morris
Atlanta, GA, SUA
14
Capitolul 1
PROLOG. TRĂSĂTURI
CARACTERISTICE
Text: Apocalipsa 1:1-8

Ioan: „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a
dat-o Dumnezeu, ca să le arate robilor Săi lucru-
rile care au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-
o cunoscut, trimițând prin îngerul Său la robul
Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui
Dumnezeu și despre mărturia lui Isus Hristos, și
a spus tot ce a văzut. Ferice de cine citește, și de
cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii, și păzesc
lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”
Ioan: „Ioan, către cele șapte Biserici, care sunt în

Asia: Har și pace vouă din partea Celui ce este,
Celui ce era și Celui ce vine, și din partea celor
șapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său
de domnie, și din partea lui Isus Hristos, marto-
rul credincios, cel întâi născut din morți, Dom-
nul împăraților Pământului! A Lui, care ne iu-
bește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sân-
gele Său, și a făcut din noi o Împărăție și preoți
pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava
15
și puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine

pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au
străpuns. Și toate semințiile Pământului se vor
boci din pricina Lui! Da, Amin”.
Isus: „‚Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfâr-

șitul’, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel
ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic”.
Ioan, ucenicul iubit, ultimul apostol care rămăsese

în viață dintre cei doisprezece, a căpătat privilegiul de a
i se transmite ultimul cuvânt inspirat și, astfel, să în-
chină canonul Scripturii. Erudiții biblici au totuși opi-
nii diferite dacă ultima carte scrisă a fost Evanghelia
după Ioan, una dintre epistolele lui Ioan sau cartea
Apocalipsa. În uzul practic al Bibliei, contează foarte
puțin care dintre acestea a fost ultimul produs al peni-
ței sale și, astfel, cuvântul de încheiere al inspirației.
Providența lui Dumnezeu, care a stabilit aranjarea per-
manentă a cărților Scripturii în ordinea lor, a rânduit
ca Apocalipsa să ocupe ultimul loc în canonul biblic.
Acest lucru are efectul practic de a face din ea mesajul
final al lui Dumnezeu către o lume pierdută.
INSPIRAȚIA DIVINĂ
De la Moise, autorul cărților ce formează Pentate-
uhul, și până la Ioan, mulți „oameni [sfinți] au vorbit
16
CAPITOLUL 1
de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru

1:21), de-a lungul unei perioade de aproape 1500 de
ani. De la erudiți și până la cei mai lipsiți de carte, de la
regi la țărani, de la poeți, profeți și filozofi – toți autorii
biblici au produs această capodoperă a veacurilor fără
să se înțeleagă între ei și fără să colaboreze, fiecare dintre
autori gândindu-se prea puțin sau deloc la ceilalți –
aproape 40 în total – și iată că în Scriptură nu se găsește
nici cel mai mărunt conflict sau contradicție, de la Ge-
neza până la Apocalipsa, ci dimpotrivă, vedem o uni-
tate de scop care leagă părțile ei componente, asemenea
robei Domnului, care „era dintr-o singură țesătură de
sus până jos” (Ioan 19:23) – minunea veacurilor. Scrisă
în solitudinea pustiei sau în inima orașelor aglomerate,
emanând din palatele regilor sau din temnițele grele,
șoptită în locuri secrete sau proclamată de pe vârfurile
munților – luată în considerare chiar și doar ca piesă de
literatură – Scriptura este cea mai sublimă expresie se-
rafică, conține cele mai profunde gânduri filozofice și
este cel mai practic și mai desăvârșit dintre toate codu-
rile morale.
Rămas singur, cu tovarășii lui căzuți toți victime

ale tiranilor, ale securii călăilor sau ale cuptoarelor de
foc, Ioan, ajuns la aproape 100 de ani, închine oficial
canonul Scripturii, iar glasul inspirației se aude până va
17
suna trâmbița care va chema o lume întreagă la grandi-

oasa judecată finală.
PATMOS
Data compunerii cărții este întrucâtva incertă. Nu
putem ști cu siguranță dacă această „Descoperire”,
adresată în primul rând către „cele șapte Biserici, care
sunt în Asia” (Apoc. 1:4) și în final către biserica lui
Dumnezeu de-a lungul veacurilor, a fost scrisă în anul
67 sau în anul 96 d.Hr. Cu toate acestea, locul istoric
unde a fost scrisă nu este lăsat incert. „Ostrovul [sau
insula] care se cheamă Patmos” (Apoc. 1:9) este o in-
sulă stâncoasă pustie din Marea Mediterană, și a con-
stituit peisajul și zona în care Ioan fusese exilat „din pri-
cina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei
lui Isus Hristos” (v. 9), eveniment care s-a petrecut fie
în timpul domniei lui Nero,1 în jurul anului 67 d.Hr.,
sau în timpul persecuției la ordinul lui Domițian,2 în
anul 96 d.Hr.. Dacă a fost scrisă înainte de distrugerea
Ierusalimului, în anul 70 d.Hr., acest lucru ar aduce o
oarecare lumină asupra interpretării anumitor pasaje
importante, slujind probabil ca un avertisment pentru
1
Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (37-68 d.Hr) a fost împărat în
Roma în perioada 54-68 d.Hr., cunoscut pentru cruzimea și excesele sale.
2
Titus Flavius Domitianus/Domițian (51-96 d.Hr.) a fost un împărat roman între
anii 81-96 și unul dintre primii persecutori ai bisericii.
18
CAPITOLUL 1
creștinii de atunci, însă aceasta nu ar afecta în niciun fel

mesajul cărții și sensul ei pentru biserica din veacurile ce
au urmat. Contează puțin pentru creștinii din secolele
următoare dacă Nero sau Domitian – dacă vreunul
dintre ei – a fost în principal „Fiara” care simbolizează
duhul împărățiilor lumii în atitudinea lor antagonistică
față de Împărăția spirituală a lui Hristos.
LOCUL CĂRȚII APOCALIPSA ÎN SCRIPTURĂ

Fiecare carte din canon are o sferă și un loc speci-
fic. Geneza este cartea începuturilor, singura relatare
autentică a creației, care ne oferă un scurt compendiu
despre veacurile cele mai timpurii ale Pământului. Ce-
lelalte cărți din Vechiul Testament ne prezintă istoria
și experiențele poporului evreu. Evangheliile conțin vi-
ața și lucrarea lui Hristos. Faptele Apostolilor este un
pic mai mult decât o istorie a bisericii în zorii creștinis-
mului. Epistolele Noului Testament prezintă istoria
doctrinei creștine și îi expun sensul.
Apocalipsa nu este doar o încheiere potrivită în lo-

cul ei ca ultima carte din canonul Scripturii, ci ea slujește
mai degrabă ca un calendar spiritual decât ca unul istoric
al creștinismului. Cărțile istorice prezintă șirul eveni-
mentelor și calea pe care biserica a călătorit în trecut.
Scrierile profetice descoperă întrucâtva cursul viitor al
19
pelerinajului ei.
Cartea Apocalipsa tratează deopotrivă trecutul,

prezentul și viitorul dispensației creștine. În ciuda fo-
curilor persecuției și a conflictelor feroce ale bisericii
luptătoare, ea garantează biruința viitoare – o sursă de
inspirație în fiecare veac pentru sfinții descurajați, de-
primați și suferinzi.
Cartea Apocalipsa se apropie de scrierile lui Moise

cântând despre noua eliberare, de cele ale lui Isaia în ce-
lebrarea slavei bisericii triumfătoare, și le depășește pe
toate celelalte în descrierile pe care ea le face Noului Ie-
rusalim, cu porțile lui din pietre prețioase, cu străzile
lui de aur și cu Paradisul restaurat, cu „apa vieții, lim-
pede ca cristalul” și cu pomul vieții din el, „rodind do-
uăsprezece feluri de rod”, și ale cărui „frunze... slujesc
la vindecarea Neamurilor” (Apoc. 22:1, 2).
Cartea Apocalipsa este unică în caracteristicile ei

distinctive. Nicio altă carte din întreaga Biblie nu o în-
trece în trăsăturile ei unice.
Ea are o specificitate anume, una cu totul uimi-

toare, nu doar în structura ei organică, ci și în compo-
ziția internă, în simbolurile tainice și în semnificația
spirituală.
20
CAPITOLUL 1
1. Un epitom3 cuprinzător de adevăr divin

Apocalipsa este un epitom al întregii Biblii, o între-
țesere unică a tuturor simbolurilor, tipologiilor, umbre-
lor, figurilor de stil și ideilor fundamentale din întreg
Vechiul Testament, puse laolaltă într-o singură carte cu-
prinzătoare și condensată. La fel cum ghinda conține
sub forma embrionului tot potențialul întregului stejar,
cu rădăcinile, fibra, coaja, tulpina, ramurile și frunzele
lui, tot așa cartea Apocalipsa cuprinde în ea, într-un fel
în care nicio altă carte nu o face, întreg volumul Scrip-
turii. Nu poți să înțelegi pe deplin sensul, semnificația,
aria de cuprindere și scopul ei fără să devii foarte fami-
liarizat cu „serafimul” din Isaia; „heruvimul” din Eze-
chiel; „fiarele” din Daniel; „măslinii” din Zaharia; „Ba-
bilonul” și „Noul Ierusalim” din ambele Testamente;
„cântarea lui Moise și a Mielului”; „bătrânii” din sina-
gogă; relatarea despre „Balaam” și „Izabela”; „mana”
din pustie; „frunzele de finic” ale biruinței; „urgiile”
din Egipt; „trâmbițele” închinării evreilor; „tămâia” de
la Cortul Întâlnirii, și așa mai departe. Ca întreg, ea este
modelată după scrierile apocaliptice ale lui Ezechiel și
Daniel. Ceea ce cărțile Ezechiel și Daniel au fost pentru
biserica evreilor, cartea Apocalipsa este pentru creștini.
3
epitom – formă abreviată sau rezumat – n.tr.
21
Imaginile și expresiile evreiești sunt „botezate”, dându-

li-se o nouă semnificație și fiind dedicate sarcinii noi de
a da expresie gândirii și doctrinei creștine. Ea reflectă
gândirea și ideile Noului Testament, exprimate
aproape exclusiv în limbajul și simbolurile Vechiului
Testament.
2. Forma simbolică
Revelația divină poate lua formă autentic narativă,
în cadrul căreia degetul lui Dumnezeu poate să se ma-
nifeste viu și să fie interpretat astfel, ca în cazul scrierii
de pe zid, sau sensul poate fi lăsat întrucâtva ascuns, as-
tfel încât cititorul să își folosească puterea imaginației
și a rațiunii ca să îl găsească. Ea mai poate fi prezentată
și în alte forme, precum gândirea poetică sublimă, ar-
gumentarea didactică, prefigurarea profetică a eveni-
mentelor viitoare și a planurilor divine; sau sub forma
imaginilor sau a simbolurilor tainice, semănând și totuși
diferind de alegorie, parabolă sau tipologie. Cartea Apo-
calipsa ține mai degrabă de acest ultim stil, fiind prezen-
tată într-o serie de vedenii tainice. Elementele natural și
spiritual sunt atât de strâns legate unul de celălalt, fiind
produsul aceleiași minți divine, încât numeroase lucruri
sau obiecte din natură – precum focul și apa, vântul și
grindina, tunetul și fulgerul, pâinea și vinul, stâncile și
22
CAPITOLUL 1
munții, Soarele, Luna și stelele – ajung puse în ipostaza

de a transmite gânduri spirituale. Lucrarea lui Drum-
mond,4 intitulată „Natural Law in the Spiritual
World” [Legea naturii în lumea spirituală], se bazează
pe prezumția că cele două lumi se întrepătrund reci-
proc în felul acesta.
Simbolismul abundă din plin în Scriptură, și a fost

metoda favorită a lui Hristos însuși pentru transmite-
rea către mințile ucenicilor Lui a adevărului spiritual
cel mai impresionant legat de Persoana Sa, de lucrarea
Sa și de relația dintre El și credinciosul individual și bi-
serică, ca atunci când a spus: „Eu sunt Pâinea vieții”,
„Eu sunt ușa oilor”, „Eu sunt adevărata viță” (Ioan
6:35; 10:7; 15:1), și așa mai departe.
„În simbol ca și în parabolă”, spune Auberlen,5

„lucrul inferior este folosit ca o imagine și semn al celui
superior, iar cel natural ca mijloc de reprezentare a celui
spiritual. Toată natura devine vie: ea este o descoperire
a lui Dumnezeu, a tainelor divine și a legilor vieții într-
o sferă inferioară la fel de mult cum este Împărăția Ce-
rului într-o sferă superioară... Simbolismul și parabo-
lismul sunt întemeiate pe această corespondență. De
4
Henry Drummond (1851-1897) a fost un evanghelist, biolog și scriitor scoțian.
5
Karl August Auberlen (1824-1864) a fost un influent teolog luteran german.
23
aceea, alegerea simbolurilor și a parabolelor în Scrip-

tură nu este ceva arbitrar, ci se bazează pe o pătrun-
dere în esența lucrurilor. Femeia n-ar putea niciodată
să reprezinte împărăția lumii, nici fiara nu ar putea re-
prezenta biserica... Pentru a pătrunde în sensul sim-
bolurilor și al parabolelor din Sfânta Scriptură, na-
tura, acea a doua sau mai degrabă prima carte a lui
Dumnezeu, trebuie deschisă laolaltă cu Biblia”.6 De
aceea, este în acord cu potrivirea veșnică a lucrurilor
ca judecățile lui Dumnezeu să fie reprezentate prin tu-
net, fulger și grindină, iar îndurarea Lui să fie repre-
zentată prin curcubeu. „Albul” este simbolul natural
al purității, „roșul” este semnul vărsării de sânge și al
războiului, iar cutremurele de pământ semnele con-
vulsiilor și ale tulburărilor puternice.
În orice interpretare rațională a cărții Apocalipsa nu

există confuzii legate de termeni. Aceleași simboluri tre-
buie să primească întotdeauna același sens și să fie inter-
pretate în strict acord cu limbajul simbolic. Calitatea ca-
racteristică a adevărului este consecvența lui. Orice in-
terpretare a unui simbol care nu poate fi aplicată uni-
form este dovada că cititorul a ratat să o ia pe calea co-
rectă de interpretare. De aceea, caracterul simbolic al
6
cu referire la revelația naturală – n.ed.
24
CAPITOLUL 1
cărții Apocalipsa constituie o trăsătură remarcabilă a

ei, iar dacă nu recunoaște sau trece superficial peste
acest fapt, cititorul va ajunge să se rătăcească deznădăj-
duit într-un labirint care i se va părea mistic.
3. Simbolismul numerologic
Cea mai izbitoare specificitate a cărții Apocalipsa
în această privință este utilizarea prevalentă a numere-
lor simbolice, cifra șapte fiind de departe cea mai des
utilizată: șapte biserici, șapte stele, șapte îngeri, șapte
sfeșnice de aur, șapte peceți, șapte trâmbițe, șapte tu-
nete, șapte potire cu ultimele șapte urgii, șapte capete
ale fiarei, șapte munți ai cetății, șapte ochi ai Mielului
și șapte duhuri înaintea scaunului de domnie.
Întrucât cifra șapte se împarte aproape egal între

componentele ei, anume cifrele trei și patru, și aceste
cifre joacă un rol aproape la fel de important. Există pa-
tru făpturi vii, patru îngeri care stau la „cele patru col-
țuri ale Pământului”, ținând în mâinile lor cele patru
vânturi; patru îngeri sunt legați în marele râu Eufrat
etc. La fel de remarcabilă este apariția frecventă a cifrei
trei. Există trei vaiete, trei duhuri necurate asemenea
broaștelor, trei părți în care Babilonul este împărțit, trei
porți de fiecare parte a cetății, care are patru părți.
Chiar și împărțirile numărului șapte apar făcute între
25
părți de câte trei respectiv patru. Acest lucru poate fi

verificat analizând mesajele către cele șapte biserici, cele
șapte peceți, cele șapte trâmbițe și șapte potire ale mâ-
niei, unde se poate vedea mereu o schimbare notabilă
după primele trei sau patru din fiecare serie. Acest lu-
cru poate fi ilustrat din abundență, dar am trece peste
limitele prestabilite ale acestui studiu și ne-am abate de
la scopul real pe care îl am în vedere aici. Alte cifre im-
portante sunt „șase sute șaizeci și șase”, sau numărul fi-
arei, și „o mie de ani”, număr care stă la baza întregii
literaturi scrise pe tema Mileniului.
4. Cristocentricitatea cărții Apocalipsa

Nicio carte din întreaga Biblie nu este atât de pă-
trunsă de prevalența, personalitatea, puterea și planul
lui Hristos cum este cartea Apocalipsa. Nici chiar
Evangheliile, care conțin relatarea evenimentelor vie-
ții Lui pământești nu surprind o revelare atât de com-
pletă a Sa. El este prezentat ca personajul ei principal,
fiind introdus în primul capitol ca autorul Descope-
ririi și principalul vorbitor, trimițând mesajele Lui că-
tre cele șapte biserici, deschizând cele șapte peceți ale
Cărții, stând pe Muntele Sionului împreună cu cei
144.000, conducând spre biruință oștirile spirituale,
judecând lumea de pe scaunul de domnie mare și alb,
26
CAPITOLUL 1
și transmițând cuvântul final către biserică și către

lume prin capitolul de încheiere.
Deși această carte Îl descoperă pe Hristos în tripla

Lui slujbă de Profet, Preot și Împărat, accentul cel mai
puternic este pus pe aspectul tri-fațetat al vieții și lucră-
rii Sale, așa cum poate fi observat din următoarele ca-
racteristici:
(1) Apocalipsa este saturată de ideea răscumpără-

rii prin sângele Lui. Ea începe cu atribuirea laudelor
Aceluia „care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele
noastre cu sângele Său” (Apoc. 1:5). Peste tot pe pagi-
nile ei, epitetul cel mai frecvent care I se atribuie lui
Hristos este „Mielul”, simbolul jertfei de ispășire. În
mijlocul scaunului de domnie, El este văzut ca „Miel...
junghiat” (5:6). Cei răscumpărați sunt ilustrați ca unii
care „și-au spălat hainele, și le-au albit în sângele Mie-
lului” (7:14). Despre El se spune că este „Mielul, care
stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor,
îi va duce la izvoarele apelor vieții” (7:17). Această mare
mulțime „stătea în picioare înaintea scaunului de dom-
nie și înaintea Mielului... și strigau cu glas tare, și zi-
ceau: ‚Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade
pe scaunul de domnie, și a Mielului!’” (7:9-10). Oștirile
biruitoare sunt reprezentate ca „biruind prin sângele
27
Mielului” (12:11). Biserica răscumpărată este „mireasa,

nevasta Mielului” (21:9). Numele lor sunt scrise „în car-
tea vieții Mielului” (13:8). Noul Ierusalim este descris ca
neavând nevoie de Soare, „căci o luminează slava lui
Dumnezeu, și făclia ei este Mielul” (21:23), iar „Dom-
nul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul, sunt
Templul ei” (21:22). Râul de apă vie izvorăște „din sca-
unul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului” (22:1).
(2) Evenimentul principal al cărții Apocalipsa este

a Doua Venire a lui Hristos. Marea profeție din Ve-
chiul Testament a fost Prima Venire a lui Hristos, iar
marea profeție din Noul Testament este a Doua Ve-
nire. Cineva a calculat că la fiecare verset din unspre-
zece versete se face o referire la cea de-a Doua Venire.
Nicio altă carte din întreaga Biblie nu este atât de înțe-
sată de această temă cum este Apocalipsa. Ea începe cu
afirmația, „iată că El vine pe nori” (1:7). În cinci dintre
cele șapte mesaje către biserici, revenirea lui Hristos
este menționată specific. Singurul glas care vorbește
din toate pecețile, din toate trâmbițele și toate potirele
este acela care spune: „Iată că El vine”. Apocalipsa 19
conține o descriere magnifică a venirii Sale:
„Apoi am văzut Cerul deschis, și iată că s-a arătat
un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă ‚Cel cre-
dincios’ și ‚Cel adevărat’, și El judecă și Se luptă
28
CAPITOLUL 1
cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; ca-

pul îl avea încununat cu multe cununi împără-
tești, și purta un Nume scris, pe care nimeni nu-
l știe, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o
haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: ‚Cu-
vântul lui Dumnezeu’. Oștile din Cer Îl urmau
călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și
curat. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să
lovească Neamurile cu ea, pe care le va cârmui
cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teas-
cul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu. Pe haină și pe coapsă avea scris Nu-
mele acesta: ‚Împăratul împăraților și Domnul
domnilor’”.
Ultimul capitol subliniază de trei ori: „Iată, Eu vin

curând” (22:7, 12, 20), una dintre cele trei fiind și me-
sajul de încheiere al Scripturii, care evocă răspunsul:
„Amin! Vino, Doamne Isuse!”, în care se alătură rugă-
ciunea fierbinte a fiecărui copil de Dumnezeu. Aceasta
este fericita nădejde a bisericii și sfârșitul tuturor veacu-
rilor.
(3) A treia trăsătură distinctivă a cristologiei cărții

Apocalipsa este „domnia” lui Hristos. Mulțimea acelora
care Îl iubesc pe Domnul nostru Isus cu toată loialita-
tea și evlavia anticipează domnia Lui ca un eveniment
deosebit din viitor, care va încununa lucrarea Lui și în
29
care toți vrăjmașii vor fi puși sub picioarele Sale, când

orice genunchi se va pleca și „orice limbă va mărturisi,
spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este
Domnul” (cf. Fil. 2:11).
Aceste nădejdi fericite vor fi împlinite pe deplin și

într-un fel glorios. Totuși, în tânjirea lor după acest fi-
nal, cei credincioși pierd deseori din vedere faptul că
Isus este deja așezat pe scaunul de domnie al Cerului.
Orice ar avea rezervat viitorul pentru El, atât Scriptura
cât și Crezul nostru susțin că „El șade la dreapta lui
Dumnezeu” (Marcu 16:19). Marea Trimitere, care in-
vestește biserica cu responsabilitatea cuceririi lumii
pentru Hristos, se bazează pe faptul că El Se află deja pe
scaunul de domnie, că El deja domnește și că mâna Lui
călăuzitoare nu este neputincioasă: „Toată puterea Mi-
a fost dată în Cer și pe Pământ... Și iată că Eu sunt cu
voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei
28:18-20).
Cartea Apocalipsa oferă asigurarea mângâietoare a

domniei Sale prezente, care este ilustrată în imnurile bi-
sericii, cel de mai jos fiind doar un exemplu în acest sens:
„Ascultă! Zece mii de harfe și glasuri
Sună nota laudei de sus:
Isus domnește și Cerul se bucură:
Isus domnește, Domnul iubirii:
30
CAPITOLUL 1
Iată, El stă pe tronul de sus,

Doar Isus domnește peste lume”.7
Domnia lui Hristos este garanția că istoria nu este
rezultatul șansei. Cartea Apocalipsa este „descoperi-
rea”, ridicarea cortinei, care ne arată mâna Sa divină
cum călăuzește și conduce istoria, făcând să aibă loc eve-
nimentele istoriei după un plan hotărât mai dinainte.
Dacă credința se clatină în slăbiciunea ei sau se îm-

piedică în întuneric, cartea Apocalipsa ridică cortina și
ne arată legătura intimă dintre lucrurile din Cer și cele
de pe Pământ, demonstrând că evenimentele de pe Pă-
mânt sunt dirijate de pe scaunul de domnie. Valuri de
evenimente sunt revelate ca începând în Cer și străpun-
gând istoria, ajungând la malurile timpului. Poți vedea
ca exemplu Apocalipsa 8:5, unde focul de pe altarul
din Cer este „aruncat pe Pământ” și care este urmat de
rezultate uluitoare în sfera pământească.
Același Hristos pe scaunul de domnie, a cărui

mână atotputernică dirijează lumea în orbitele ei, ob-
servă căderea unei vrăbii la pământ și numără chiar fi-
rele de păr de pe capetele sfinților. Destinul popoare-
lor, ridicarea și căderea imperiilor, nu fac mai mult obi-
ectul atenției și al mâinii providenței Sale decât cel mai
7
Fragment din imnul Hark! Ten Thousand Harps, Thomas Kelly (1806).
31
nesemnificativ eveniment din viața celui mai umil din-

tre slujitorii Lui.
5. Escatologia
Ultima caracteristică a cărții Apocalipsa care tre-
buie observată este „escatologia” ei, sensul fiind că
avem de-a face cu un discurs despre „vremea de pe
urmă”. Apocalipsa este singura carte a Scripturii care
descoperă mai mult decât toate celelalte lucrurile care
țin de sfârșitul dispensației [bisericii], de destinul viitor
al celor neprihăniți și al celor răi, și care ne oferă o ima-
gine condensată, oarecum fadă, despre acest tărâm ne-
cunoscut numit veșnicia. Întrucât aceste evenimente
viitoare catalogate sub termenul teologic escatologie vor
ajunge să facă în repetate rânduri obiectul studiului de
față, nu voi mai menționa aici nimic altceva despre ele
decât să le enumăr în presupusa lor ordine în care se
desfășoară: (1) Profeția neîmplinită; (2) A Doua Ve-
nire; (3) Învierea; (4) Mileniul; (5) Judecata de Apoi;
(6) Raiul și Iadul; (7) Veșnicia.
Ca un rezumat, lucrurile discutate în acest capitol,

care caracterizează această carte și o fac să fie diferită de
alte scrieri inspirate, sunt recapitulate aici pentru ușu-
rința referințelor ulterioare la ele: (1) Un epitom al în-
32
CAPITOLUL 1
tregii Biblii, gândirea Noului Testament fiind prezen-

tată în termenii Vechiului Testament; (2) Forma sim-
bolică; (3) Cea mai largă folosire a numerologiei sim-
bolice; (4) Cristologia înălțată; (5) Escatologia.
33
34
Capitolul 2
STRUCTURA,
INTERPRETAREA
ȘI SCOPUL
Text: Apocalipsa 1:9-20

Ioan: „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș
cu voi la necaz, la Împărăție și la răbdarea în Isus
Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă
Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu
și din pricina mărturiei lui Isus Hristos. În ziua
Domnului eram în Duhul. Și am auzit înapoia
mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe,
care zicea:”
Isus: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel

de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-
o celor șapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam,
Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea”.
Ioan: „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea.

Și când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de
aur. Și în mijlocul celor șapte sfeșnice pe cineva,
care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină
35
lungă până la picioare, și încins la piept cu un

brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna
albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului;
picioarele Lui erau ca arama aprinsă, și arsă într-
un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape
mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura
Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și fața
Lui era ca Soarele, când strălucește în toată pu-
terea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioa-
rele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste
mine, și a zis:”
Isus: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe

urmă, Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în
vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței
morților. Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut,
lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele.
Taina celor șapte stele, pe care le-ai văzut în mâna
dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice de aur: cele
șapte stele sunt îngerii celor șapte Biserici; și cele
șapte sfeșnice, sunt șapte Biserici”.
Cheia pentru interpretarea cărții Apocalipsa ține

de structura ei unică. Ea ține în parte de forma unei
drame tipic greșești având diferite acte sau părți, diferi-
ții ei actori și, la intervale regulate, un cor care cântă im-
nurile cerești, în cadrul cărora este revelat mai specific
scopul ei spiritual – mângâierea.
36
CAPITOLUL 2
FORMA DRAMATICĂ
Cartea a fost scrisă într-o epocă a dramei grecești,
o perioadă caracterizată de folosirea parabolelor, scene-
lor și panoramelor. Sofocle, Euripide și Tucidide1 au
fost experți în folosirea artei dramatice în prezentarea
gândurilor lor într-o formă populară, astfel încât ele să
fie auzite și acceptate de oamenii obișnuiți. Se poate ca
Ioan să nu fi fost familiarizat cu acești autori clasici, dar
el fusese învățat în școala lui Hristos prin intermediul
pildelor să folosească metoda dramatică în forma nara-
tivă – care prezenta un adevăr concret – de exemplu
din pilda „fiului risipitor” sau din cea despre „bogatul
și Lazăr”, și asta într-un fel atât de izbitor, încât ele au
rămas ilustrații vii ce le vorbesc tuturor oamenilor de-a
lungul veacurilor. Epoca în care el a trăit și Duhul lui
Dumnezeu, care l-a inspirat, l-au influențat pe Ioan să
scrie, în cea mai simplă formă, marea dramă a întregii
istorii a omenirii, așa cum vom vedea din acest studiu
al cărții Apocalipsa.
Operele dramatice constau în mare dintr-un pro-

log, părți, acte, scene, interludii, coruri, intrigi și rezolvă-
rile lor, înfrângerea temporară și triumful final al binelui
1
Sofocle (c. 496-406 î.Hr.), Euripide (c. 480-c. 400 î.Hr.) și Tucidide (c. 460-390
î.Hr.) au fost dramaturgi și oameni de stat foarte influenți în Grecia antică.
37
– în care actorii intră și ies, și în care fiecare personaj își

joacă rolul la vremea potrivită, în diferitele părți ale dra-
mei, încheindu-se deseori prin recitarea unui epilog.
Toate elementele necesare unei opere dramatice sunt
cuprinse în Apocalipsa lui Ioan, care este Drama creș-
tinismului. Dramatis Personae sunt Dumnezeu, Hris-
tos, îngerii, sfinții martirizați, bătrânii, cele patru făp-
turi vii, Satana, fiara, prorocul mincinos, cei patru că-
lăreți, corurile cerești și apostolul Ioan, care joacă deo-
potrivă rolul de actor și narator. Scenele cuprind trei
lumi – Pământul, Raiul și Iadul. Actele constau din
șapte panorame. Perioada de timp cuprinde întreaga
dispensație creștină. Interludiul, cu corurile lui impu-
nătoare, apare cu regularitate și fără eșec în fiecare pa-
noramă în parte.
INTERPRETAREA
În ce privește semnificația și scopul cărții, au fost
propuse multe soluții din partea multor teologi creștini,
dar toate pot fi incluse în patru clase care se exclud reci-
proc, potrivit perioadei de timp atribuite evenimentelor
din ea. Orice înțelegere a mesajului cărții va fi obținută
doar printr-o analiză atentă a fiecărei clase și printr-o eli-
minare atentă a acelor lucruri inconsecvente cu adevăru-
rile faptice din istoria ulterioară și cu mesajul întregii cărți
38
CAPITOLUL 2
interpretat în lumina altor pasaje relevante ale Scripturii.
1. Preterismul
În ordinea naturală, prima manieră de interpretare
care trebuie analizată este cea a preteriștilor. Ei sunt cei
care insistă pe ideea că Apocalipsa tratează aproape ex-
clusiv epoca lui Ioan, necazurile primilor creștini și dis-
trugerea Ierusalimului. Această clasă de comentatori
presupun că Apocalipsa a fost scrisă pentru primii creș-
tini în jurul anului 67 d.Hr., iar scopul ei a fost să ser-
vească drept avertisment legat de distrugerea iminentă
a Ierusalimului în anul 70. De aceea, în mare măsură,
ea și-a epuizat scopul în acea vreme, astfel că nu mai are
niciun mesaj de transmis pentru biserica de peste vea-
curi, cu excepția lecțiilor din istoria trecută și, inciden-
tal, ca un simbol al finalului iminent al dispensației
creștine, care este așteptat să se petreacă la a Doua Ve-
nire.
Farrar2 poate fi luat ca model al preterismului, iar

interpretarea dată de el cărții Apocalipsa este prezen-
tată într-un fel interesant, susținut de erudiția lui deo-
sebită, prin lucrarea lui palpitantă intitulată „The Early
Days of Christianity” [Zorii creștinismului]. Potrivit
2
Frederic William Farrar (1831-1903) a fost un important cleric în Biserica Angli-
cană, arhidiacon de Westminster și decan de Canterbury.
39
înțelegerii lui, împăratul Nero este „fiara”, iar scăparea

de consecințele manifestării mâniei lui împotriva creș-
tinilor pentru că l-au văzut în acest rol ține de decripta-
rea sensului numărului 666, lucru înțeles doar de cei
inițiați. Pentru a face ca acest număr să i se aplice lui
Nero, se presupune că este folosită forma lui din ebra-
ică, „Neron Caesar”, un lucru complicat, premisa fiind
că, potrivit metodei de numerotare, numerele echiva-
lente ar totaliza 666. La rândul lor, adventiștii de ziua a
șaptea îi atribuie un anume titlu Papei ca „Vicarul Fiu-
lui lui Dumnezeu”, și fac ei cumva ca cifrele [din latină,
n.tr.] din acest titlu să totalizeze 666, dovedind, zic ei,
că el este „fiara”. Alții au făcut cumva ca acest criptic
număr să i se aplice lui Napoleon Bonaparte.3 Căderea
Babilonului mistic este interpretată ca servind drept
avertisment privind distrugerea Ierusalimului. Cei
„trei ani și jumătate”, cele „patruzeci și două de luni”,
cele „o mie două sute șaizeci de zile” – echivalente ca
timp – ar constitui tocmai durata războiului contra
evreilor din timpul împăratului Vespasian.4
Este inutil să dau alte detalii, pentru că studiul de
3
Napoleon Bonaparte (1769-1821) a fost un lider politic și militar al Franței, și un
influent politician.
4
Vespasian (9-79 d.Hr.) a fost un împărat al Romei în perioada 69-79 d.Hr. și un
persecutor al bisericii creștine.
40
CAPITOLUL 2
față nu are ca scop să fie o discuție elaborată a teoriilor

de interpretare propuse, nici o dovadă de erudiție. În
ciuda faptului că interpretarea preteristă este susținută
de câțiva teologi erudiți, ea nu a satisfăcut niciodată
gândirea bisericii, având multe erori de interpretare
care o fac inacceptabilă. Dacă am presupune într-ade-
văr că această carte ar fi fost scrisă în anul 67 pe o insulă
destul de izolată, din mijlocul Mării Mediterane, cu
doar trei ani înainte de distrugerea Ierusalimului, ar fi
fost cu totul imposibil ca ea să își fi împlinit scopul pre-
tins, pentru că, în acea vreme, mijloacele rapide de tran-
sport lipseau, astfel că ea nu putea să circule atât de re-
pede. Chiar și în cazul acela, ar fi slujit doar unui scop
temporar și n-ar fi avut niciun mesaj vital pentru gene-
rațiile ulterioare.
2. Istoricismul5
Următoarea clasă de comentatori sunt istoriciștii,
care afirmă că această carte este o relatare completă a
marilor evenimente speciale din istoria bisericii,
având o cronologie continuă până la încheierea glori-
oasă de la finalul dispensației. Această manieră de in-
terpretare și-a avut apărătorii de-a lungul ultimilor o
5
la punctele 2 și 3 din acest subcapitol, autorul face aluzie cu precădere la interpre-
tarea premilenist-dispensaționalistă – n.ed.
41
mie de ani. Comentatori sfinți și abili precum Henry

Alford,6 Auberlen7 și, într-o anumită măsură, Isaac
Williams,8 au fost în favoarea interpretării istoriciste.
Unii au aplicat acest principiu de interpretare la Îm-
părăția lui Dumnezeu ducându-l chiar până la Crea-
ție, și au propus o cronologie cu totul uimitoare,
adaptând-o la vedeniile din Apocalipsa. Primele un-
sprezece capitole ar corespunde perioadei Vechiului
Testament. Capitolul al doisprezecelea, începând cu
„femeia în durerile nașterii” și care naște „un fiu, un co-
pil de parte bărbătească [ce] are să cârmuiască toate
neamurile”, ar marca începutul perioadei Noului Tes-
tament. Totuși, majoritatea comentatorilor din acest
grup care limitează adaptarea cărții la dispensația creș-
tină au încercat să găsească o paralelă a ei în istoria bise-
ricii și a lumii.
Islamismul, papalitatea, sarazinii,9 invazia popoare-

lor gotice și a vandalilor,10 Luther și Reforma, Napoleon
și Revoluția Franceză – toate au locuri bine definite în
6
Henry Alford (1810-1871) a fost un teolog, poet și autor englez, și decan de Can-
terbury.
7
Karl August Auberlen (1824-1864) a fost un influent teolog luteran german.
8
Isaac Williams (1802–1865) a fost un predicator foarte influent în mișcarea Ox-
ford („Tractarienii”) și autor prolific.
9
sarazinii au fost musulmani arabi, spre deosebire de cei turci – n.ed.
10
vandalii au fost un trib germanic ce a invadat în secolul al V-la zona Italiei și chiar
Africa de Nord – n.ed.
42
CAPITOLUL 2
schema istoricistă, fiind considerate ca împliniri ale vaie-

telor, judecăților, potirelor mâniei, căderii Babilonului,
și așa mai departe. Ca exemplu al metodei istoriciste de
interpretare, Richard Frances Weymouth11 citează,
fără să considere acceptabil, următoarele idei:
„Primele șapte trâmbițe întruchipează evenimen-
tele care au avut loc după marea revoluție din Eu-
ropa, care a erupt în anul 1793. Prima s-a împlinit
în Revoluția Franceză; a doua în distrugerea flotei
franceze prin victoriile de pe Nil, Capul St. Vin-
cent și Trafalgar; a treia indică pustiirea făcută de
războaiele francezilor în Europa; a patra descrie
cariera lui Napoleon I; a cincea prefigurează umi-
lirea Papei de către Napoleon; în timp ce a șasea se
referă la distrugerea puterii otomane. Se consideră
că acum trăim în timpul celei de-a șaptea urgii, as-
tfel că ne putem aștepta în orice clipă la a Doua
Venire și la instaurarea domniei personale a Dom-
nului nostru”.
În urmă cu 60 de ani, Dr. Cumming12 din Londra

a avut o serie de prelegeri care au creat senzație, adap-
11
Richard Francis Weymouth (1822-1902) a fost un predicator baptist și educa-
tor, cunoscut îndeosebi pentru realizarea uneia dintre primele traduceri ale No-
ului Testament în engleza modernă.
12
John Cumming (1807-1881) a fost un predicator influent în Biserica Scoției din
Covent Garden și un autor prolific în special pe teme legate de profeții.
43
tând vedeniile din Apocalipsa la evenimentele ce se des-

fășurau la acel moment în lume, pe baza cărora a lansat
un avertisment legat de sfârșitul iminent al lumii, aver-
tisment care a fost acceptat în general și care a generat
o mai mare agitație decât sperietoarea milleriților din
1843.13
Metoda istoricistă este contrară planului general al

structurii cărții Apocalipsa, ignorând complet sincro-
nismul părților ei – aspect la care voi reveni – și care îi
fură brutal orice mesaj spiritual pentru biserica din
toate veacurile, dorind să o trateze ca și cum ar fi un
puzzle pus la discreția celor care se întrec în a-l asambla,
așa cum au făcut deja tot felul de secte bizare folosind
traduceri greșite, interpretări exagerate, un simbolism
închipuit și o amestecare irațională a termenilor literali
și figurativi.
Această manieră de interpretare a dus la o alegere
arbitrară a „evenimentelor” istorice ca dovezi ale împli-
nirii profețiilor, fiecare comentator „făcând ce i-a plă-
cut” (cf. Jud. 17:6), lucru care a condus la o avalanșă de
versiuni de interpretare, asemenea felului în care nele-
giuirea se manifesta în vremea judecătorilor din Israel.
13
autorul se referă la prima predicție făcută de William Miller, unul dintre înteme-
ietorii mișcării adventiste, care a susținut că a Doua Venire urma să se petreacă
în anul 1843. – n.ed.
44
CAPITOLUL 2
Între variantele de interpretare există diferențe atât

mari, încât printre pretinșii specialiști ai acestei metode
s-a ajuns la dezacorduri iremediabile între speculațiile
lor legate de „generarea spontană”, evoluție și multe
alte născociri bazate pe presupuse date științifice. Mai
mult, metoda pare să îl împingă pe fiecare comentator
speculativ să își revizuiască neîncetat calendarul istoric
ca să corespundă unor noi evenimente din istoria ome-
nirii, precum Primul Război Mondial, care a produs
dezastru în datele, „împlinirile” și profețiile interpre-
tate personal ca fiind semne iminente ale sfârșitului.
Nimic nu pare să îi determine să își mărturisească eșe-
cul, pentru că, de îndată ce circumstanțele se schimbă,
mulți dintre ei se apucă să își reconstruiască casa prăbu-
șită. Acest lucru aduce descurajări amare în rândul ce-
lor păcăliți de ei și hrănește scepticism în mulți oameni,
în timp ce alții folosesc astfel de ocazii ca prilej de bat-
jocură și ridiculizări. Un exemplu notabil este cel al lui
Oliver Wendell Holmes,14 care a scris chiar un poem ci-
nic în care a enumerat anumite „semne” ilustre ale aces-
tor comentatori, iar concluzia este că îi pune pe toți la
un loc cu milleriții:
„Până atunci Cumming strălucește,
14
Oliver Wendell Holmes, Sr. (1809-1894) a fost un fizician, poet, profesor și au-
tor american, și important reformator în domeniul medical.
45
Iar sfinții lui Miller aruncă lumea-n aer;

Dar când vezi venind acea zi fericită,
Doar atunci să-ți comanzi roba pentru înălțare”.
3. Viitorismul
Foarte aproape de această metodă continuu istori-
cistă, și la fel de chestionabilă, este școala de interpre-
tare viitoristă. Conform felului lor de a înțelege Apo-
calipsa, ea are practic un singur mesaj și a fost scrisă ca
să prevestească un singur eveniment special, a Doua
Venire a lui Hristos. În general, toate ereziile și gândi-
rile eronate despre Scriptură au un element de adevăr
la temelia lor. A Doua Venire a lui Hristos este marele
eveniment special din viitor, fericita nădejde a bisericii,
dar acest lucru poate fi subliniat într-un fel exclusivist,
astfel încât să ducă la un fanatism sălbatic. Când grâul
este măcinat și pâinea este coaptă, devine cea mai hră-
nitoare mâncare, dar dacă un singur element este reți-
nut, excluzându-se restul, el poate fi transformat în al-
cool, care intoxică trupul, lucru cu care fanatismul se
aseamănă.
Această metodă i-a abătut pe foarte mulți dintre cei

mai sfinți oameni și a condus la extravaganțele extreme
ale premileniștilor, care s-au aventurat, prin calcule și in-
terpretare a „semnelor timpului”, să stabilească ei data
46
CAPITOLUL 2
cele-i de-a Doua Veniri. Forțați să-și corecteze cifrele și

datele, ei s-au discreditat și le-au dat ocazie batjocorito-
rilor moderni să reînvie scepticismul din trecut prin a
readuce la viață întrebarea: „Unde este făgăduința ve-
nirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate
rămân așa cum erau de la începutul zidirii” (2 Petru
3:4). Acești creștini ar putea să se gândească foarte bine
că poziția lor este întrucâtva de o siguranță îndoielnică,
pentru că stau așezați pe aceeași fundație cu milleriții,
adventiștii de ziua a șaptea, ruseliții [martorii lui Ie-
hova, n.tr.] și alți comentatori dubioși ai Cuvântului
inspirat.
Toți creștinii ar trebui să trateze a Doua Venire ca

fiind întotdeauna iminentă și să se unească în rugăciune
fierbinte: Vino, Doamne Isuse, vino curând! Fiecare ar
trebui să contribuie la grăbirea venirii Împăratului și la
extinderea Împărăției prin a propovădui Evanghelia „în-
tre toate popoarele”, dar controversele acre legate de ide-
ile omenești despre un eveniment divin viitor nu sunt
gândite ca să grăbească împlinirea lui. Evident, cartea
Apocalipsa nu a fost menită să slujească singurului
scop de agitare a gândirii bisericii în fiecare secol legat
de „semnele timpului” care indică faptul că finalul tu-
turor lucrurilor are să survină imediat. Da, viitoriștii
susțin adevărul, dar doar pe jumătate.
47
4. Sincronismul
Odată ce perspectivele preteriștilor, istoriciștilor și
viitoriștilor au eșuat să mulțumească biserica și lucru-
rile factuale despre care discutăm, ne mai rămâne să dis-
cutăm despre interpretarea dată de sincroniști. Ei tra-
tează scopul cărții Apocalipsa într-un sens spiritual,
nefiind menit să prezinte în primul rând evenimen-
tele, pe cât principiile veșnice ale Împărăției. Apoca-
lipsa este o serie de panorame prezentate sub forma
vedeniilor, dar nu aflate într-un șir istoric ca și cum s-
ar derula una după alta. Fiecare panoramă cuprinde
întreaga perioadă a dispensației creștine. Cartea este
împărțită în șapte cicluri, fiecare cuprinzând aceeași
perioadă și prezentând de fiecare dată o fază [sau per-
spectivă, n.tr.] diferită a dispensației creștine.
DRAMA CREȘTINISMULUI
O ilustrație izbitoare a acestei metode de prezen-
tare succesivă a aceluiași eveniment, preluată din litera-
tura clasică, este poemul lui Browning,15 intitulat „The
Ring and the Book” [Inelul și cartea]. O crimă este co-
misă, iar Browning o prezintă prin douăsprezece scene
diferite și independente. Fiecare narator tratează același
15
Robert Browning (1812-1889) a fost un poet și dramaturg englez foarte apreciat
printre poeții din perioada victoriană.
48
CAPITOLUL 2
eveniment, dar îi adaugă o nouă perspectivă sau fază.

Adevărul complet este obținut prin aducerea împre-
ună a celor douăsprezece scene. Tot așa, cartea Apoca-
lipsa prezintă dispensația creștină în șapte panorame,
fiecare fiind întrucâtva diferită de celelalte șase. Ar fi
fost imposibil să fie reprezentate toate fazele creștinis-
mului într-o singură panoramă, dar cititorul trebuie să
recunoască faptul că ele sunt sincronizate – având loc
deseori simultan – și să obțină astfel o imagine com-
pusă, intitulată aici „Drama creștinismului”.
ANALOGIA SCRIPTURII
Aceeași metodă este folosită și în alte părți din
Scriptură, și asta destul de frecvent. Visele lui Iosif și ale
lui Faraon sunt prezentate de două ori, dar fiecare ilus-
trează același lucru: „Ce a visat Faraon însemnează un
singur lucru” (Gen. 41:25). Și mai izbitor este visul lui
Nebucadnețar despre acel „chip”, vis interpretat de
Daniel ca simbolizând succesiunea unor împărății din
lume, fiind succedate de Împărăția spirituală „care nu
va fi nimicită niciodată” (Dan. 2:44). Revelația iden-
tică este repetată în Daniel 7 prin asemănarea cu „fia-
rele”, adică împărățiile din lume care se succed până la
venirea vremii când „sfinții Celui Preaînalt vor primi
Împărăția și vor stăpâni Împărăția în veci” (Dan. 7:18).
49
Hristos însuși folosește aceeași metodă în Matei

13, unde Împărăția Cerului este reprezentată în repe-
tate rânduri în pilde separate, fiecare dintre ele prezen-
tând o fază sau ipostază diferită, dar adevărul întreg este
obținut din compunerea acestor pilde. De exemplu,
Pilda Seminței de Muștar ilustrează dezvoltarea exteri-
oară a Împărăției, pe când Pilda Drojdiei și a Aluatului
ilustrează transformarea lăuntrică – dar ambele au loc
în același timp. Pilda Neghinei și a Năvodului adaugă
alte trăsături la aceeași Împărăție.
MODELATĂ DUPĂ ULTIMA

PREDICĂ A LUI HRISTOS?
Cea mai evidentă și mai originală contribuție a
profesorului Milligan la acest subiect este afirmația lui,
susținută argumentat cu o abilitate neobișnuită, că
Apocalipsa este modelată după predica lui Hristos de
pe Muntele Măslinilor din Matei 24. Asemănarea din-
tre cele două este remarcabilă, așa cum este schițat de
acest comentator abil, dar oare paralela dintre cele
două nu este determinată probabil de faptul că ambele
tratează aceeași perioadă, anume dispensația creștină, și
de faptul că ambele folosesc aceeași metodă de repetare
a prezentării, din unghiuri diferite? Este ceva caracte-
ristic, probabil semnificativ, că Ioan nu prezintă [în
50
CAPITOLUL 2
Evanghelia lui] ultimul discurs al lui Hristos. Oare nu

cumva Apocalipsa este versiunea lui la acest discurs,
prezentată însă sub forma vedeniilor? Hristos este cu
adevărat Autorul cărții Apocalipsa, după cum a fost și
Autorul predicii de pe Muntele Măslinilor, și este ne-
îndoielnic că ambele tratează același subiect, chiar dacă
sunt separate de o perioadă de timp destul de mare.
Întrebarea pusă de ucenici pe Muntele Măslinilor

legată de „semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului
acestuia” (Matei 24:3) este un indiciu al confuziei din
gândurile lor, și totuși ei identifică cele două eveni-
mente ca fiind sinonime. Confuzia a rămas până astăzi
în gândirea bisericii, care nu a recunoscut că „sfârșitul”
se poate referi cândva la sfârșitul dispensației evreiești
și alteori la perioada creștină, identificată ocazional ca
„lumea care vine”. Într-un sens, termenul „sfârșitul” se
aplică întregii dispensații creștine. Toate veacurile an-
terioare au avut rol pregătitor. Prezentul este „sfârșitul
veacului”, actul final al dramei lumii, afectând destinul
rasei omenești, iar autorul cărții Apocalipsa folosește
termenul în sensul acesta în epistolele sale, când spune:
„Copilașilor, este ceasul cel de pe urmă” (1 Ioan 2:18).
Hristos răspunde la întrebarea ucenicilor prin câteva ob-
servații, apoi conchide în versetul 14 cu această afirma-
ție: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită
51
în toată lumea, ca să le slujească de mărturie tuturor nea-

murilor. Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24:14). Odată
ce a prezentat anumite faze ale Împărăției care ajung la
„sfârșit”, Hristos reia discuția despre dispensația creș-
tină prezentând un nou aspect al ei, și o duce din nou
până la sfârșitul veacului, în versetul 27, unde spune:
„Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la
apus, așa va fi și venirea Fiului omului” (Matei 24:27).
După ce a ajuns a doua oară la „sfârșit”, Hristos re-

vine prezentând anumite aspecte ale dispensației prin
„semne”, și duce șirul ideii Sale înainte astfel: „Atunci
se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile
Pământului se vor boci, și Îl vor vedea pe Fiul omului
venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. El
îi va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare, și îi
vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o
margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:30-31).
Dacă Hristos prezintă în repetate rânduri dispensația
creștină, ilustrându-i aspectele variate, de ce Ioan să nu
urmeze același model în cartea Apocalipsa? Chiar dacă
nu ar fi modelată după predica de pe Muntele Măslini-
lor, așa cum argumentează Milligan, cel puțin Ioan are
un precedent deosebit în ce privește metoda adoptată
de el în tratarea subiectului cărții lui.
52
CAPITOLUL 2
COMPARAȚIA ÎNTRE PĂRȚILE EI COMPONENTE

Până aici am argumentat că Apocalipsa constă din
șapte panorame care ilustrează dispensația creștină în di-
feritele ei aspecte folosindu-mă de analogia Scripturii și
întărind acest argument prin ilustrații convingătoare.
Acum a venit momentul să analizăm mai îndeaproape
aceste panorame sau vedenii, ca să demonstrez acest fapt
printr-o comparație a elementelor lor comune. În acest
sens, voi reda mai jos o împărțire a cărții Apocalipsa, ară-
tând care sunt cele șapte panorame sau cicluri, fiecare
dintre ele cuprinzând aceeași perioadă de timp:
1. Primul ciclu (capitolele 1-5) – „Cele șapte bi-
serici” – prezentând tipuri de viață spirituală.
2. Ciclul al doilea (capitolele 6-7) – „Pecețile” –

prezentând instrumentele sau mijloacele fo-
losite.
3.Ciclul al treilea (capitolele 8-11) – „Trâmbi-

țele” – pronunțând judecățile lui Dumnezeu
asupra lumii.
4. Ciclul al patrulea (capitolele 12-14) – „Balau-

rul și cele două fiare” – revelând trinitatea ră-
ului.
5. Ciclul al cincilea (capitolele 15-16) – „Poti-

rele” - prezentând judecățile lui Dumnezeu
53
asupra apostaziei și a credințelor false.
6. Ciclul al șaselea (capitolele 17-19) – „Babilo-

nul și prorocul mincinos” – oferindu-ne o
descriere grafică a sfârșitului veacului.
7. Ciclul al șaptelea (capitolele 20-22) – „Mile-

niul” – revelând condamnarea Satanei și ju-
decata asupra celor necredincioși.
Fiecare vedenie conține un interludiu semnificativ

cu rol de mângâiere, prin corurile lor, care cântă biru-
ința și triumful neprihănirii.
Faptul că fiecare vedenie sau ciclu cuprinde în-

treaga dispensație creștină poate fi demonstrat sufici-
ent prin realitatea că fiecare se încheie cu venirea lui
Hristos sau cu scena judecății. Primul ciclu se sfârșește
în Apocalipsa 3:20-21 cu Hristos care stă la ușă și este
reunit cu sfinții. Al doilea ciclu se încheie în Apocalipsa
6:16-17 cu o viziune a Judecătorului „pe scaunul de
domnie” și cu „ziua cea mare a mâniei Lui”. Al treilea
ciclu se sfârșește în Apocalipsa 11:15-19, când „împă-
răția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale
Hristosului Său”, când „a venit mânia Ta; a venit vre-
mea să îi judeci pe cei morți”. Al patrulea ciclu ajunge
la aceeași scenă, dar de data aceasta în Apocalipsa
14:14-20: „iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care
54
CAPITOLUL 2
semăna cu un Fiu al omului... și îngerul și-a aruncat co-

sorul pe Pământ, a cules via Pământului, și a aruncat
strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu”.
Ciclul al cincilea ne duce înainte către același eveni-
ment, de data aceasta sfârșindu-se în Apocalipsa 16:17-
21, când ne revelează „potirul de vin al furiei mâniei
Lui” și când „toate ostroavele au fugit, și munții nu s-
au mai găsit”. Ciclul al șaselea se încheie în Apocalipsa
19:11-21 cu o descriere a celei de-a Doua Veniri și a ma-
relui conflict în care forțele răului sunt copleșite și în-
vinse în final, fiind aruncate în „iazul de foc, care arde
cu pucioasă”. Al șaptelea și ultimul ciclu se încheie în
Apocalipsa 20:7-15 cu Armaghedon, scaunul de dom-
nie mare și alb și judecata generală.
Repetarea acestei scene a judecății cu o regularitate

fără eșec la intervale variate, de șapte ori, nu poate fi în-
țeleasă în niciun alt fel decât potrivit explicației pe care
am sugerat-o deja, anume că avem de-a face cu vedenii
repetate ale aceleiași dispensații prezente. Orice altă ex-
plicație introduce confuzii, ceea ce și explică dificultă-
țile întâmpinate de mulți în eforturile lor de a înțelege
această carte simbolică. Trebuie ținut mereu minte că
nicio panoramă în parte nu trebuie tratată în izolare, ci
ca o parte componentă a imaginii formate de cele șapte
panorame împreună.
55
Așa cum Soarele răsare la est și își aruncă razele de

lumină peste lanțul muntos din depărtare, de la apus,
tot așa există o amestecare a întregului peisaj, care pare
că este un singur munte uriaș. Dar când Soarele se ri-
dică de la orizont și merge către apus, razele lui ilumi-
nează văile dintre munți, scoțând la iveală peisajul alcă-
tuit din mai multe forme de relief și din munți de înăl-
țimi diferite. Deși fiecare poate fi văzut separat, ei sunt
toți parte dintr-un întreg armonios. Tot așa, când ne
uităm către viitorul îndepărtat prin intermediul aces-
tor vedenii diferite din Apocalipsa, într-un caz vedem
evenimentul deosebit al celei de-a Doua Veniri; o alta
poate să ne prezinte Armaghedonul final al marelui
conflict spiritual; o alta ne poate descoperi scaunul de
domnie mare și alb și judecata generală – însă ele alcă-
tuiesc toate un cataclism suprem singular cu care se în-
cheie dispensația creștină. Răspunzând la întrebarea
pusă de ucenici despre „sfârșitul veacului”, Hristos fo-
losește distrugerea Ierusalimului, cu care se încheie dis-
pensația evreiască, prezentând-o ca element tipologic și
umbră a colapsului universal al întregului sistem al lu-
mii, cu care dispensația creștină se va sfârși și de unde
va începe veșnicia. Acesta este mesajul și sensul Apoca-
lipsei – drama creștinismului.
56
CAPITOLUL 2
SCOPUL CĂRȚII APOCALIPSA

În ciuda complexității cărții și a faptului că foarte
mulți eșuează să înțeleagă mesajul ei distinct, creștinii din
toate secolele au extras un mare folos spiritual din ea și au
fost înviorați de vedeniile ei binecuvântate despre Dum-
nezeu și Cer. Scopul ei principal – și aproape singurul –
este să dea mângâiere în agonia îngrozitoare a conflictu-
lui spiritual feroce în care biserica este implicată.
Prosperitatea a fost binecuvântarea promisă celor

ascultători în Vechiul Testament. Ea a fost făgăduința
dată poporului evreu, biserica în pruncia ei. Și oricine
poate citi Deuteronom 28, cu binecuvântările lui pro-
nunțate asupra celor ascultători și cu blestemele lui lan-
sate ca avertismente asupra neascultării, și poate pune
aceste lucruri în oglindă cu Psalmul 91. Mulți copii de
Dumnezeu citesc făgăduințele date în Vechiul Testa-
ment celor ascultători și au credința greu încercată când,
în loc de prosperitate, sunt chemați să treacă prin „apele
adânci” ale întristării și luptei spirituale. Binecuvântarea
Noului Testament este necazul. Dispensația creștină dă
o mărturie despre biserica ridicată pe un plan mai înalt
decât prosperitatea pământească și onorată printr-o păr-
tășie la suferințele lui Hristos, iar ea triumfă prin cruce.
Noul Testament este plin de avertismente că biruința
57
vine doar prin „,multe necazuri”. „Dacă răbdăm, vom

și împărăți împreună cu El” (2 Tim. 2:12). Biserica pri-
mară a fost botezată cu sânge, aflându-se permanent în
focul prigoanei. Experiența laodiceană a vieții ușoare, a
bogățiilor și a altor lucruri de acest fel este întotdeauna
periculoasă, pentru că este străină de scopul lui Dum-
nezeu pentru dezvoltarea acelui fel de caracter după
modelul lui Hristos și este străină de calea crucii.
AVERTIZAȚI MAI DINAINTE

Obiectivul cărții Apocalipsa este să pregătească bi-
serica pentru a se aștepta la conflict spiritual, la jude-
cata lui Dumnezeu asupra unei lumi păgâne și asupra
unei biserici apostate necredincioase. În același timp,
biserica nu este lăsată să se confrunte cu luptele ei teri-
fiante și cu ceasurile ei întunecate de agonie fără să fie
asigurată de triumf și de o „cunună de slavă” ca o com-
pensație adecvată.
Oricât de întunecat ar fi norul, Apocalipsa ne pre-

zintă întotdeauna licărirea de argint de dincolo de el. În
decursul întregii dispensații creștine, misiunea ei este
misiunea „bisericii luptătoare”, dar mângâierea bogată
o asigură permanent că va fi „biserica triumfătoare”, fă-
cută părtașă slavei Domnului ei.
58
CAPITOLUL 2
CORUL MÂNGÂIERII
Marea lecție pe care trebuie să o învățăm este că,
chiar dacă fiecare ciclu ne revelează judecăți, potire și
așa mai departe, totuși fiecare își are propriul „interlu-
diu” caracterizat de introducerea corurilor cerești. În-
treg sensul acestei interpretări va fi pierdut dacă nu păs-
trăm clar și hotărât în minte că scopul existenței coru-
rilor este mângâierea. În fiecare ciclu în parte, corul
este întotdeauna format din voci cerești. Conflictele,
încercările și necazurile sunt pământești, venite „asu-
pra locuitorilor Pământului” (Apoc. 6:10), dar corul
din Cer cântă întotdeauna despre triumf, fericire și
slavă. Țelul este să susțină credința bisericii în mijlocul
cuptorului de foc al suferinței și în timpul ferocității
luptei.
În Cer, sfinții martiri exclamă, „Până când, Stă-

pâne?” (Apoc. 6:10), iar sfinții în suferință de pe Pă-
mânt sunt îndemnați să aștepte cu răbdare împlinirea
planurilor lui Dumnezeu spre răzbunarea lor completă
și spre eliberarea lor finală. Sfinții de pe Pământ sunt
încă în toiul conflictului și, pentru ca ei să nu eșueze în
credință, li se permite să audă corul ceresc cântând des-
pre mângâiere – un cor nevăzut, dar auzit. Muzica Ce-
rului îi asigură pe „robii Domnului” din dispensația
59
prezentă de faptul că vor „domni” în slavă. Martirilor

li se vor da cununi. „Suferințele din vremea de acum nu
sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care
are să fie descoperită față de noi” (Rom. 8:18).
CHEIA APOCALIPSEI
Părțile denumite aici „interludii” sunt etichetate
de alții (de exemplu de Dr. Scofield)16 ca „paranteze”,
ca și cum ar fi pur și simplu aruncate acolo și ca și cum
ar avea o importanță minoră în scopul cărții Apoca-
lipsa. Dimpotrivă, ele sunt cheia pentru înțelegerea ei.
Scoate-le, și cartea va deveni una dintre cele mai apă-
sătoare porțiuni ale Scripturii, în care nu mai rămân
decât „vaiete”, „judecăți”, „războaie”, „cutremure”,
„urgii” și așa mai departe. Ține cont de aceste „inter-
ludii”, și vei vedea că ele compensează calamitățile cele
mai întunecate revelate ca inevitabile. Ele sunt ca raza
de lumină de dincolo de norul întunecat al mâniei di-
vine. Ele sunt mesajul Cerului în cântare, ceea ce psal-
mistul denumește „cântările nopții” (cf. Ps. 77:6). Ele
revelează dragostea lui Dumnezeu în mijlocul tuturor
„vaietelor”, mângâierea „Dumnezeului oricărei mân-
gâieri” (1 Cor. 1:3).
16
Cyrus Ingerson Scofield (1843-1921) a fost un teolog și predicator american,
care a popularizat perspectiva viitoristă și teologia dispensaționalistă.
60
CAPITOLUL 2
Păstrează mereu în minte acest gând, și scopul căr-

ții Apocalipsa va fi „descoperit” tot mai mult în „co-
rul” fiecărui interludiu, în continuarea studiului nos-
tru asupra acestei drame a creștinismului.
61
62
Capitolul 3
PRIMUL CICLU:
CELE ȘAPTE BISERICI
TIPURI DE VIAȚĂ SPIRITUALĂ
Text: Apocalipsa 2-5

Isus: „Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: ‚Iată ce
zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă,
și Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice
de aur: ‚Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea
ta, și că nu îi poți suferi pe cei răi; că i-ai pus la
încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt,
și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai su-
ferit din pricina Numelui meu, și că n-ai obosit.
Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dra-
gostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai că-
zut; pocăiește-te, și întoarce-te la faptele tale din-
tâi. Altfel, voi veni la tine, și-ți voi lua sfeșnicul
din locul lui, dacă nu te pocăiești. Ai însă lucrul
acesta bun: că urăști faptele Nicolaiților, pe care
și Eu le urăsc. Cine are urechi, să asculte ce le zice
Bisericilor Duhul: ‚Celui ce va birui, îi voi da să
mănânce din pomul vieții, care este în Raiul lui
63
Dumnezeu’’”...
Isus: „Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i:

‚Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credin-
cios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:
‚Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clo-
cot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă
ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs
din gura Mea... Iată Eu stau la ușă, și bat. Dacă
aude cineva glasul meu și deschide ușa, voi intra
la el, voi cina cu el, și el cu Mine. Celui ce va bi-
rui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de
domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut
cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine
are urechi, să asculte ce le zice Bisericilor Du-
hul’’”.
Ioan: „După aceste lucruri, m-am uitat, și iată că

o ușă era deschisă în Cer... Și iată că în Cer era
pus un scaun de domnie, și pe scaunul acesta de
domnie ședea Cineva. Cel ce ședea pe el avea în-
fățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu; și sca-
unul de domnie era înconjurat cu un curcubeu
ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul sca-
unului de domnie stăteau douăzeci și patru de
scaune de domnie; și pe aceste scaune de domnie
stăteau douăzeci și patru de bătrâni, îmbrăcați
în haine albe; și pe capete aveau cununi de aur…
În fața scaunului de domnie, mai este un fel de
64
CAPITOLUL 3
mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul

scaunului de domnie și împrejurul scaunului de
domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe
dinainte și pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie
seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un vițel;
a treia are fața ca a unui om; și a patra seamănă
cu un vultur care zboară. Fiecare dintre aceste
patru făpturi vii avea câte șase aripi, și erau pline
cu ochi de jur împrejur și pe dinlăuntru. Zi și
noapte ziceau fără încetare...”
Cele patru făpturi (heruvimi): „Sfânt, Sfânt,

Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputer-
nic, care era, care este, care vine!”
Ioan: „Când aceste făpturi vii aduceau slavă,

cinste și mulțumiri Celui ce ședea pe scaunul de
domnie, și care este viu în vecii vecilor, cei două-
zeci și patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce
ședea pe scaunul de domnie, și se închinau Celui
ce este viu în vecii vecilor, își aruncau cununile
înaintea scaunului de domnie, și ziceau...”
Bătrânii: „Vrednic ești Doamne și Dumnezeul

nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci
Tu ai făcut toate lucrurile, și prin voia Ta stau
în ființă și au fost făcute!”
Ioan: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui

ce ședea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe
65
dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu șapte pe-

ceți. Și am văzut un înger puternic, care striga cu
glas tare: ‚Cine este vrednic să deschidă cartea și
să-i rupă pecețile?’ Și nu se găsea nimeni nici în
Cer, nici pe Pământ, nici sub pământ, care să
poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Și am
plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit
vrednic să deschidă cartea și să se uite în ea. Și
unul dintre bătrâni mi-a zis: ‚Nu plânge: Iată că
Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David,
a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceți
ale ei. Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele
patru făpturi vii, și între bătrâni, am văzut stând
în picioare un Miel. Părea junghiat, și avea șapte
coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri
ale lui Dumnezeu, trimise în tot Pământul. El a
venit și a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce
ședea pe scaunul de domnie. Când a luat cartea,
cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de
bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielu-
lui, având fiecare câte o alăută și potire de aur,
pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților.
Și cântau o cântare nouă, și ziceau…”
Cele patru făpturi și bătrânii: „Vrednic ești Tu

să iei cartea și să-i rupi pecețile: căci ai fost jun-
ghiat, și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu
sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice
66
CAPITOLUL 3
limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut

din ei o Împărăție și preoți pentru Dumnezeul
nostru, și ei vor împărăți pe Pământ!”
Ioan: „M-am uitat, și împrejurul scaunului de

domnie, în jurul făpturilor vii și în jurul bătrâ-
nilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor
era de zece mii de ori zece mii și mii de mii. Ei
ziceau cu glas tare…”
Oștirea îngerilor: „Vrednic este Mielul, care a

fost junghiat, să primească puterea, bogăția, în-
țelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!”
Ioan: „Și pe toate făpturile, care sunt în Cer, pe

Pământ, sub pământ, pe mare, și tot ce se află în
aceste locuri, le-am auzit zicând...”
Întreaga creație: „A Celui ce șade pe scaunul de

domnie, și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava
și stăpânirea în vecii vecilor”.
Ioan: „Și cele patru făpturi vii ziceau: ‚Amin!’ Și

cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la
pământ, și s-au închinat Celui ce este viu în vecii
vecilor!”
În acest prim ciclu, caracterul panoramic al vede-

niei nu este atât de clar marcat ca în altele, până ce apare
interludiul care conține corul. Obiectivul pare să fie
acela de a folosi cele șapte biserici din Asia ca tipuri de
67
viață spirituală. Desigur, ele erau biserici istorice reale.
Efes, metropola antică menționată în această pano-

ramă, a fost scena unor evenimente și a unor experiențe
tulburătoare din viața lui Pavel, făcând ca lectura capito-
lelor 19 și 20 din cartea Faptele Apostolilor să fie foarte
captivantă. Această biserică s-a bucurat de trei ani de slu-
jire personală a lui Pavel, și ei i-a adresat el Epistola către
Efeseni, una dintre cele mai deosebite produse ale peniței
sale. Efesul a fost în alte perioade favorizat de lucrarea lui
Timotei și a chiar a lui Ioan – unde, conform lui Poli-
carp,1 el a și fost îngropat. Acesta a fost locul de întâlnire
al marelui conciliu ecumenic din anul 431 d.Hr., care a
condamnat erezia nestorianismului.2
Parterul marelui amfiteatru a rămas intact până as-

tăzi, un amfiteatru natural care se întinde până peste
panta unui deal, ridicându-se treaptă cu treaptă și fiind
capabil să cuprindă în el până la 25.000 de oameni.
Acesta fusese locul în care tovarășii de lucrare ai lui Pa-
vel au fost expuși amenințărilor și furiei mulțimii efe-
senilor. Locul templului zeiței Diana, una dintre cele
1
Policarp (69- 155 d.Hr.) a fost episcop în Asia Mică și martir creștin.
2
Nestorianismul a fost o învățătură promovată în biserică în secolul al V-lea de
Nestorie, patriarh al Constantinopolului, care susținea că cele două esențe ale
lui Hristos, divină și umană, implică și două persoane separate. Nestorianismul
a fost condamnat ca erezie la conciliile din Efes (431 d.Hr.) și Calcedon (451
d.Hr.).
68
CAPITOLUL 3
șapte minuni ale lumii antice, și ruinele marii bisericii a

Sf. Ioan, sunt încă vizitate de turiști.
Smirna, biserica „persecutată”, s-a bucurat de slu-

jirea din partea lui Policarp – probabil „îngerul bisericii
din Smirna” – unde el a suferit martirajul și unde mor-
mântul lui de pe vârful Muntelui Pagus de deasupra ce-
tății încă îi ghidează pe marinari în apropierea lor de
zona portuară. Aceasta era una dintre cele „șapte” bise-
rici care au supraviețuit persecuțiilor Romei, vicisitu-
dinilor războiului și ravagiilor timpului, până ce a fost
distrusă odată cu invazia turcilor din 1922. Odată cu
distrugerea ei, a pierit și ultimul vestigiu al creștinismu-
lui organizat din Asia Mică.
Pergam s-a bucurat de poziția dată de instaurarea

autorității romane în acea zonă, și la aceasta se face alu-
zie când se spune că era locul „unde este scaunul de
domnie al Satanei”. Cândva, în Pergam exista o mare
bibliotecă, și se spune că Marc Antoniu3 i-a donat Cle-
opatrei4 circa 200.000 de volume din această bibliotecă
pentru faimoasa colecție din Alexandria, însă se crede
că acestea au pierit odată cu incendiul de la biblioteca
3
Marc Antoniu sau Marcus Antonius (82-30 î.Hr.) – general și important om de
stat în Imperiul Roman – n.ed.
4
Cleopatra (69-30 î.Hr.) – regină și faraon în Egipt, ultimul lider al regatului pto-
lemeic – n.ed.
69
din Alexandria, după atacurile musulmanilor fana-

tici.
Din perspectivă biblică, Tiatira este faimoasă pen-

tru că a fost locul nașterii Lidiei, primul creștin conver-
tit din Europa, „o vânzătoare de purpură” – o dovadă
a acurateței narațiunii Scripturii, pentru că Homer5
face aluzie la vopselurile ei roșii și purpurii ca una din-
tre caracteristicile locului ei de naștere.
Sardes era situată pe malurile râului Pactolus, care

„își cară în jos nisipurile de aur”, cetatea de scaun a lui
Croesus,6 cel mai bogat dintre regii antici, și unde se
crede că a avut loc acel incident din viața lui Solon,7
unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei. Dar, vai, ceta-
tea este acum „moartă” ca și biserica ei decadentă din
narațiunea inspirată.
Filadelfia a rămas doar o amintire, iar bietul sat

care marchează locul unde a existat cândva această ce-
tate a „dragostei frățești” nu este decât o palidă imagine
a faimei ei de demult.
5
Homer/Hómēros a fost un poet grec din secolul al VIII-lea î.Hr., autorul opere-
lor Iliada și Odiseea, două poeme epice considerate fundamentale pentru litera-
tura greacă antică.
6
Croesus sau Cresus (cca. 595-546 î.Hr.) – ultimul rege al provinciei Lidia sau
Maeonia, în vestul peninsulei Asia Mică – n.ed.
7
Solon (630-560 î.Hr.) – om de stat, poet și legislator în Atena, care a avut o con-
tribuție însemnată în dezvoltarea statului democratic atenian – n.ed.
70
CAPITOLUL 3
Locul cetății Laodicea a fost identificat și cu sigu-

ranță ea a existat în zona izvoarelor calde din Hierapo-
lis, menționat în Scriptură (v. Col. 4:13), și despre ele
s-a spus intenționat și au fost folosite ca simbol al vieții
ei spirituale, „nici rece, nici în clocot”. Este posibil ca,
printre ruinele ei, să se găsească îngropată epistola
pierdută a lui Pavel către Laodicea, la care se face refe-
rire în Coloseni 4:16. Dacă cupa excavatorului o va
aduce vreodată la lumină, cele mai scumpe vestigii din
lume vor fi eclipsate, iar autograful apostolului Pavel
va deveni cel mai valoros lucru din lume, față de care
perlele ar păli în valoare, căci ea ar fi o mărturie în plus
despre valoarea superioară a creștinismului.
Este clar că viața lor spirituală n-a fost ceva fictiv, ci

diagnosticat corect de „Cel ce cercetează inimile” și care
Se prezintă ca umblând „în mijlocul celor șapte sfeș-
nice”. Colose, una dintre bisericile din Asia Mică, situ-
ată în apropierea Laodiceei, nu este inclusă între aceste
biserici, posibil pentru că viața ei spirituală nu era una
cu totul tipică pentru un fel anume de viață spirituală.
După toate probabilitățile, ordinea în care au fost înși-
ruite a fost mai mult sau mai puțin arbitrară, ca să pre-
zinte aceste tipuri de viață în ordinea succesivă a degene-
rării lor – cu excepția Filadelfiei - de la o viață mai du-
71
hovnicească la apostazie totală. Vai, unul câte unul, sfeș-

nicele au fost luate din locul lor! Islamismul domnește
acum acolo unde cândva creștinismul era înfloritor.
ANALIZA
Folosind abordarea uniformă în utilizarea cifrei
șapte, mesajul către fiecare biserică este împărțit în
șapte elemente. Acest lucru poate fi ilustrat din analiza
mesajului către biserica din Efes, prima dintre ele:
(1) Salutul – „Îngerului Bisericii din Efes”;
(2) Identificarea Celui ce vorbește – „Cel ce ține

cele șapte stele în mâna dreaptă, și Cel ce um-
blă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur”;
(3) Lauda – „Știu faptele tale, osteneala ta și răb-

darea ta...”;
(4) Mustrarea – „Ce am împotriva ta, este că ți-

ai părăsit dragostea dintâi...”
(5) Avertismentul – „Adu-ți dar aminte de unde

ai căzut; pocăiește-te, și întoarce-te la faptele
tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, și-ți voi lua
sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”;
(6) Îndemnul – „Cine are urechi, să asculte ce le

zice Bisericilor Duhul”;
(7) Făgăduința – „Celui ce va birui, îi voi da să

72
CAPITOLUL 3
mănânce din pomul vieții, care este în Raiul

lui Dumnezeu”.
Și aceeași ordine generală și abordare este folosită

în fiecare dintre celelalte cazuri. În fiecare caz, mesajul
este adresat „îngerului bisericii”, o expresie care a fost
interpretată în diverse modalități. Ideea de duh ocroti-
tor este biblică, dar este îndoielnic dacă ea se aplică alt-
fel decât la nivel individual, și chiar mai îndoielnic că ar
fi o aluzie la duhurile ocrotitoare ale bisericilor. Cuvân-
tul „înger” are sensul de „mesager”, iar sensul simplu și
evident face referire clară la slujitorul bisericii. Desigur,
nicio interpretare arbitrară nu este esențială aici și nu
afectează scopul și ținta cărții.
1) Posibila tipologie
Aceste șapte biserici, cu diferitele lor tipuri de viață
spirituală, își găsesc neîndoielnic reflectarea de-a lungul
dispensației prezente. Probabil că nu există vreo bise-
rică de astăzi care să nu se încadreze în mod natural în
unul dintre cele șapte tipuri, unde să nu se găsească ni-
mic lăudabil, chiar dacă este posibil să își fi pierdut dra-
gostea dintâi; sau care să nu fie practic moartă, având
doar „numele că trăiește”; sau fiind în starea de căldicel
și în pericolul respingerii cu dezgust profund de către
Domnul. Dacă ne ducem cu gândul mai departe, aceste
73
tipuri de viață spirituală pot reprezenta viața spirituală

a creștinilor la nivel individual, astfel că mesajele pot fi
preluate de fiecare ca adresate personal, cu o chemare
la cercetare profundă de sine și la pocăință, după caz,
dacă acel creștin alunecă înspre indiferența tipic laodi-
ceană – cel mai culpabil și mai periculos dintre toate
tipurile de viață spirituală.
2) Posibilele perioade istorice

Ilustrează aceste mesaje către biserici perioade dife-
rite din istoria creștinismului? Mulți autori deosebiți
au susținut acest lucru. Potrivit interpretării lor, Efesul
– lăudat pentru „faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta,
și că nu-i poți suferi pe cei răi; că i-ai pus la încercare pe
cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt, și i-ai găsit minci-
noși... că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui
meu, și că n-ai obosit”, începând totuși să manifeste o
tendință de a se îndepărta de la „dragostea dintâi” – este
reprezentativ pentru prima perioadă din istoria Bisericii.
(1) În acest caz, Efesul ar ilustra perioada aposto-

lică a bisericii, caracterizată prin zelul ei misionar, prin
puritatea ei și prin răbdarea în suferință. Totuși, unul
câte unul, apostolii și-au adus mărturia și au plecat în
răsplata lor veșnică. Acum nu a mai rămas decât Ioan,
trăind în exil, iar biserica primară începe să își piardă
74
CAPITOLUL 3
ardoarea dragostei dintâi și zelul caracteristic.
(2) Smirna, biserica din „necaz”, „încercată” în

cuptorul de foc, ar ilustra perioada persecuțiilor, care
se suprapune cu cea apostolică, și cuprinde cele zece
mari valuri de prigoană până ce vine pacea, moment
când, prin persoana lui Constantin cel Mare, creștinis-
mul ajunge până pe tronul Cezarilor.
(3) Pergam, desemnat ca locul „unde este scaunul

de domnie al Satanei”, face aluzie, așa cum am indicat
deja, la faptul că el era centrul guvernării romane din pro-
vincia Asiei Mici, fiind condamnat pentru că are „niște
oameni care țin de învățătura lui Balaam”, complă-
cându-se în „curvie” spirituală și susținând „învățătura
Nicolaiților”, pe care Domnul o urăște – orice ar fi în-
semnat aceea. Aceasta ar ilustra epoca prosperității, când
biserica n-a mai fost persecutată, ci stabilită ca religie de
stat și fiind aproape de erezii mortale, care se înrăutățesc
tot mai mult, așa cum învățăm din istoria bisericii.
(4) Apoi urmează Tiatira, iar în cazul ei nu mai este

Balaam cel care aduce compromisul și răul, ca în cazul
Pergamului, ci acolo își face loc „Izabela, femeia aceea,
care se zice prorociță”, cu înclinația ei de a-i „învăța și
amăgi” pe „robii” lui Dumnezeu. Și nu încape îndoială
că aceasta ilustrează începutul lucrării apostaziei, care a
75
dus la „epoca întunecată” a ignoranței, superstiției și

poftei nestăvilite. „Izabela” devine personaj semnifica-
tiv, o femeie care corupe biserica. În ciclurile ulterioare,
ea reapare ca „prorocul mincinos” și prostituata „șe-
zând pe o fiară de coloare stacojie” (Apoc. 17:3).
Aceasta este o descriere izbitoare a apostaziei bisericii,
cu intenție sau nu, atunci când o punem în oglinda ce-
lor spuse despre Tiatira.
(5) Sardes este rezultatul natural și inevitabil –

având doar „un nume că trăiește”, dar fiind „moartă”.
Cu siguranță că aceasta este o descriere potrivită a peri-
oadei din istorie de la dominația Bisericii Romano-Ca-
tolice până în zorii Reformei.
(6) Filadelfia vine cu o mare ușurare. Ea nu pri-

mește nicio condamnare, ci o „ușă deschisă” a oportu-
nității și i se dau făgăduințe minunate ale favorii și pro-
tecției divine de „ceasul încercării, care are să vină peste
lumea întreagă, ca să îi încerce pe locuitorii Pământu-
lui”. Aceasta se crede că ilustrează marea reformă pro-
testantă, și cu siguranță că survine la momentul cel mai
potrivit în succesiune având în vedere acest scop.
(7) Laodicea, ultima dintre toate, nu are nimic care

să îi câștige favoarea divină, iar viața ei spirituală este
atât de dezgustătoare pentru Domnul, încât stârnește
76
CAPITOLUL 3
cea mai intolerantă indignare din partea Lui. Laodicea

ilustrează sfârșitul veacului, perioada prezentă materia-
listă, modernistă și pretențioasă, un indiciu că judecata
se apropie.
Ordinea logică și naturală

Este incert dacă aceste șapte biserici reprezintă pe-
rioade diferite din istoria bisericii, dar este neîndoielnic
că în ordinea lor se vede un aranjament stabilit intenți-
onat. Laodicea este plasată ultima și corespunde atât de
izbitor cu alte reprezentări biblice ale apostaziei finale,
cu care dispensația prezentă este rânduită să se încheie,
lucru de cea mai mare importanță. Dacă o comparăm
cu evenimentele de final din celelalte cicluri, nu se
poate ca ea să nu producă impresia că nimic n-a fost
accidental în felul în care este prezentată. Chiar și doar
această observație este suficient de importantă ca să
merite o cercetare mai amănunțită.
3) Perioada laodiceană
Se află Laodicea la încheierea dispensației? O ana-
liză și o comparație făcută între evenimentele de final
care sunt comune cu celelalte cicluri, și cu care istoria
se încheie într-un fel uniform, prezintă următoarele
trăsături caracteristice: apostazie, a Doua Venire a lui
77
Hristos, ospățul nunții Mielului și domnia comună a

lui Hristos și a sfinților.
(1) Să aplicăm testul apostaziei. În predica Sa de pe

Muntele Măslinilor, prin care descrie sfârșitul și ne dă
„semnele timpului”, Hristos menționează printre alte lu-
cruri caracteristice acestui sfârșit că „dragostea celor mai
mulți se va răci” (Matei 24:12). Într-o formă diferită, El
deja făcuse aluzie la marea apostazie prin întrebarea Sa
retorică: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El cre-
dință pe Pământ?” (Luca 18:8). Apostolul Pavel insistă
pe aceeași caracteristică, spunând că ziua aceea „nu va
veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a
se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării” (2 Tes.
2:3). În panoramele ulterioare care tratează sfârșitul,
Ioan vorbește despre biserica apostată ca fiind „o taină:
Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor
Pământului” (Apoc. 17:5). În legătură cu anunțul că
„a venit ceasul judecății Lui”, este declarat că „a căzut,
a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate
neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apoc. 14:8).
Starea spirituală a bisericii din Laodicea este descrisă ca
„nici rece, nici în clocot”, ci „căldicel”, provocând dez-
gustul Domnului, pentru că ea afirmă despre sine:
„sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de ni-
mic”, pe când Domnul îi spune compătimitor: „nu știi
78
CAPITOLUL 3
că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol”. Oare există

vreo descriere mai precisă a apostaziei care caracteri-
zează sfârșitul veacului?
(2) Să aplicăm acum testul celei de-a Doua Veniri.

Faptul că dispensația creștină se va încheia odată cu a
Doua Venire este atât de universal dovedit ca fiind bi-
blic și atât de unanim acceptat, că nu este nevoie să
aduc argumente sau să furnizez dovezi scripturale. În
mesajele Sale către cele șapte biserici, Hristos mențio-
nează în repetate rânduri caracterul iminent al revenirii
Sale. Către Efes și Pergam, El a scris: „Iată, Eu vin cu-
rând”. Către Sardes, „voi veni ca un hoț”, adică pe neaș-
teptate. Către Filadelfia, „Eu vin curând”; dar când El
vorbește către Laodicea, Hristos a venit deja, fiind
chiar la ușă: „Iată, Eu stau la ușă și bat”. Oare este o
simplă coincidență că starea spirituală caracteristică bi-
sericii din Laodicea Îl ilustrează pe Hristos chiar la ușă?
(3) Să aplicăm testul ospățului nunții. Într-o vede-

nie ulterioară, la încheierea dispensației, în legătură cu a
Doua Venire, se aude glasul unei mari mulțimi exultând
în strigăte și anunțând: „A venit nunta Mielului; soția
Lui s-a pregătit... Ferice de cei chemați la ospățul nunții
Mielului!” (Apoc. 19:7, 9). În oglindă, celor credincioși
din Laodicea li se spune: „Dacă aude cineva glasul Meu
79
și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu

Mine”. Oare aceasta este o altă simplă coincidență?
(4) Să aplicăm acum testul domniei comune a lui

Hristos cu poporul Lui. Scriptura ne învață peste tot, iar
sfinții din toate veacurile sunt de acord, că venirea lui
Hristos va marca domnia triumfătoare a lui Hristos și a
poporului Lui. Oare există ceva corespunzător acestui
lucru în Laodicea? Iată promisiunea Domnului: „Ce-
lui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu
de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu
Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”.
Aceste „semne” ale „sfârșitului” prezentate în ca-

zul din Laodicea sunt suficiente ca să ne indice că me-
sajele către cele șapte biserici prezintă fiecare câte o fază
diferită din dispensația creștină și că Laodicea mar-
chează „sfârșitul lumii” și explică de ce vremurile din
urmă sunt caracterizate ca „epoca laodiceană”.
Oare nu sunt descrierile stării spirituale din Laodi-

cea și starea religioasă a creștinismului de azi izbitor de
identice? Oare nu trăim în epoca laodiceană?
4) Interludiul și corurile
Fiecare ciclu își are propriul „interludiu” care con-
80
CAPITOLUL 3
ține „corul” de mângâieri. Interludiul acestei prime pa-

norame este conținut în Apocalipsa 4 și 5. Scena și con-
textul în care corul apare sunt prezentate elaborat, măreț
și dincolo de puterea imaginației de a-l vizualiza în
minte. Panorama arată că „în Cer era pus un scaun de
domnie”, Cel ce îl ocupă având „înfățișarea unei pietre
de iaspis și de sardiu”, lucruri care sugerează gloria, pu-
terea și stăpânirea. „Scaunul de domnie era înconjurat
cu un curcubeu ca o piatră de smarald”, sugerând fide-
litatea față de făgăduința legământului. „Din scaunul
de domnie ieșeau fulgere, glasuri și tunete”, ceea ce vor-
bește despre măreție și uimire. „În fața scaunului de
domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu
cristalul”, având semnificația frumuseții și a purității.
Bătrânii
„Împrejurul scaunului de domnie stăteau două-

zeci și patru de scaune de domnie”, ocupate de „două-
zeci și patru de bătrâni, îmbrăcați în haine albe; și pe
capete aveau cununi de aur”. Numărul lor este semni-
ficativ, reprezentându-i pe cei doisprezece patriarhi din
Vechiul Testament și pe cei doisprezece „apostoli ai
Mielului” (Apoc. 21:14). Ei nu sunt numiți aici nici
patriarhi, nici apostoli, ci „bătrâni”, în greacă sensul fi-
ind de prezbiteri. Ei stau așezați pe scaune de domnie și
81
au cununi de aur pe capete, ceea ce sugerează autorita-

tea și stăpânirea. Vedenia nu prezintă în Cer niciun
episcop, arhiepiscop, niciun cardinal și niciun Papă.
Prezbiterii sunt modelul normal al liderilor bisericii,
atât în Vechiul cât și în Noul Testament.
Heruvimii
„În mijlocul scaunului de domnie și împrejurul

scaunului de domnie stau patru făpturi vii”. Sunt oare
aceștia „heruvimii” descriși în vedenia lui Ezechiel, care
vorbește despre niște făpturi identice? Haideți să anali-
zăm cu atenție următoarea paralelă între cele două pa-
saje biblice:
Ezechiel 1:5-10 Apocalipsa 4:6-7
Tot în mijloc, se mai vedeau În fața scaunului de domnie,

patru făpturi vii... Fiecare mai este un fel de mare de sti-
dintre ele avea patru fețe și clă, asemenea cu cristalul. În
fiecare avea patru aripi... mijlocul scaunului de dom-
Aripile lor erau prinse una nie și împrejurul scaunului
de alta... Cât despre chipul de domnie stau patru făpturi
fețelor lor era așa: înainte, vii, pline cu ochi pe dinainte
toate aveau o față de om; la și pe dinapoi. Cea dintâi făp-
dreapta lor, toate patru tură vie seamănă cu un leu; a
aveau câte o față de leu, la doua seamănă cu un vițel; a
stânga lor, toate patru aveau treia are fața ca a unui om; și
82
CAPITOLUL 3
câte o față de bou, iar îna- a patra seamănă cu un vultur

poi, toate patru aveau câte o care zboară...
față de vultur.
Asemănarea dintre cele două descrieri este izbi-

toare, și ambele par să descrie heruvimi. Micile dife-
rențe trebuie înțelese ca unghiuri diferite din care fie-
care narator i-a privit. Ezechiel a văzut patru fețe ale fi-
ecărei făpturi ca o ființă compusă. Ioan pare să fi văzut
fața fiecăreia ca și cum ar fi făpturi distincte, dar asta
nu sugerează că ele n-ar fi avut și alte fețe, ca și cum ar
compune fiecare o imagine și o reprezentare sau oglin-
dire a celorlalte făpturi. Traducerea ca „făpturi vii”
(zoa) din Ezechiel, este potrivită expresiei echivalente
din greacă (tharia) ce apare și mai târziu în Apocalipsa
12 și 13, și în capitolele ulterioare. Comparați-i pe
acești heruvimi cu serafimii din Isaia 6:1-6, dacă doriți
să observați similaritatea remarcabilă și contrastele la
fel de izbitoare.
Leul este simbolul tăriei, vițelul (sau boul) este

simbolul slujirii, omul este simbolul inteligenței, iar
vulturul în zbor este simbolul rapidității, iar combi-
nația dintre aceste patru trăsături ilustrează cel mai
înalt grad la care poate ajunge o făptură glorificată.
Citiți pasajul din Romani 8:19-22 dacă doriți mai
83
multe comentarii aducătoare de lumină în acest sens.

Fiecare dintre făpturi este prezentată ca având „șase
aripi... Zi și noapte, ziceau fără încetare: Sfânt, Sfânt,
Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic,
care era, care este, care vine!”, fiind aproape același lim-
baj ca al serafimilor din cartea Isaia.
(1) Primul cor și corul ceresc
După această descriere grafică a scenei interludiului

vine primul „cor”, care cântă în slavă și printr-o mulțime
cerească. Cele patru făpturi vii Îi dau slavă, cinste și mul-
țumiri Aceluia care stă așezat pe scaunul de domnie, și
care este viu în vecii vecilor. Cele patru făpturi vii și cei
24 de bătrâni cad cu fața la pământ înaintea Celui ce stă
pe scaunul de domnie și se închină înaintea Aceluia care
trăiește în vecii vecilor, aruncându-și cununile înaintea
scaunului de domnie și zicând:
„Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru,
să primești slava, cinstea și puterea,
căci Tu ai făcut toate lucrurile,
și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute”.
Aceasta este cântarea Creației, cântată de glasurile

cerești, dar ca reprezentante ale Universului creat de
Dumnezeu, simbolizând slava unui Univers emanci-
pat. Corul este întotdeauna reasigurarea mângâierii
84
CAPITOLUL 3
Cerului pentru întristările de pe Pământ. Citiți din

nou Romani 8:19-22. Același gând este pus în cântări
de corurile pământești, chiar dacă într-o cheie minoră:
„Veniți, voi, cei nemângâiați, oriunde v-ați afla,
Veniți la tronul îndurării, veniți îngenunchind.
Aduceți-vă inimile rănite, păsul aici spunând,
Căci Pământul n-are întristări pe care Cerul nu
le poate vindeca”.8
(2) Cântarea răscumpărării
După ce am auzit cântarea Creației, scena cerească

se așterne din nou pentru următorul „cor”. De data
aceasta, scena ne prezintă un Miel „pe scaunul de dom-
nie”, Miel care „părea junghiat” și care a luat cartea ca
să îi deschidă pecețile, moment în care „cele patru făp-
turi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat
la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută
și potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile
sfinților. Și cântau o cântare nouă, și ziceau:
Vrednic ești Tu să iei cartea
și să-i rupi pecețile:
căci ai fost junghiat,
și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău,
8
Fragment din imnul Come, Ye Disconsolate, compus de Thomas Moore și Tho-
mas Hastings (1824, 1832).
85
oameni din orice seminție, de orice limbă, din

orice norod și de orice neam;
Ai făcut din ei o Împărăție și preoți pentru
Dumnezeul nostru,
și ei vor împărăți pe Pământ”.
Aceasta este Cântarea Răscumpărării, cântată de

acești reprezentanți cerești ai celor răscumpărați din
toate veacurile. Ea este redată ca un ecou de o mulțime
în creștere de pe Pământ, în cântare pasionată, și va fi
repetată într-un areal tot mai mare, până ce va ajunge
în orice seminție, orice norod și orice popor de la mar-
ginile cele mai îndepărtate ale Pământului, și va umple
Universul de răsunetul dragostei răscumpărătoare.
(3) Cântările angelice
Deși îngerii nu pot cânta despre răscumpărare din

experiența lor, totuși, întrucât sunt „duhuri slujitoare
trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moș-
teni mântuirea” (Evrei 1:14), ei sunt cu totul interesați
și li se permite să participe la celebrarea biruinței Mie-
lului și a mulțimii celor răscumpărați. „Numărul lor
era de zece mii de ori zece mii și mii de mii. Ei ziceau cu
glas tare:
Vrednic este Mielul, care a fost junghiat,
să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria,
86
CAPITOLUL 3
cinstea, slava și lauda!”
(4) Marele imn al Universului
Această îndreptare de șapte ori a laudelor către

Miel este succedată de marele imn al Universului. Pri-
mul cor începe cu un număr limitat de făpturi care
cântă despre Creație, dar este urmat de Cântarea Răs-
cumpărării. Oștirile angelice nenumărate răsună imnul
măreț care crește în putere și în numărul celor care îl
cântă, până ce întreaga creație este prinsă în strofele lui
triumfătoare și umple Universul nelimitat printr-un
singur glas vast al adorării și închinării.
„Și pe toate făpturile, care sunt în Cer, pe Pă-
mânt, sub pământ, pe mare, și tot ce se află în
aceste locuri, le-am auzit zicând:
A Celui ce șade pe scaunul de domnie,
și a Mielului să fie lauda, cinstea,
slava și stăpânirea în vecii vecilor!
Și cele patru făpturi vii ziceau: ‚Amin!’ Și cei do-
uăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pă-
mânt, și s-au închinat Celui ce este viu în vecii
vecilor!”
REZUMAT
Interludiul primului ciclu conține, astfel, patru co-
ruri, și vedem că scopul cărții Apocalipsa este revelat
87
uniform în acestea. Cerul cântă spre mângâierea sfinți-

lor ce trec prin suferință pe Pământ. Primul ciclu pre-
zintă dispensația creștină sub forma celor șapte biserici:
în Efes vedem lupta bisericii de a-și păstra „dragostea
dintâi”; în Smirna vedem „necazurile” persecuției; în
Pergam vedem ispita de a se compromite prin umblarea
în asemănare cu lumea; în Tiatira vedem conflictul cu
„Izabela” ereziei; în Sardes vedem „moartea” vieții spiri-
tuale; în Filadelfia vedem lupta pentru adevăr și neprihă-
nire; iar la final vedem epoca apostaziei laodiceene.
Dimensiunea pământească a Împărăției este întot-

deauna caracterizată de încercare, conflict, martiraj și
înclinația către apostazie, contrar teoriei prevalente
despre triumful neprihănirii.9 Scopul cărții Apocalipsa
este să avertizeze biserica în dimensiunea ei militantă
printr-o serie de panorame, dar, pentru ca ea să nu fie
copleșită și descurajată complet, în fiecare panoramă
există un interludiu care le permite sfinților ce trec prin
suferință să audă ceva din dimensiunea cerească prin
corurile care cântă biruința finală și anunță răsplătirea
binecuvântată pentru întristările de pe Pământ. De
aceea, primul ciclu introduce corul celor patru făpturi
vii, corul celor patru făpturi vii și al celor 24 de bătrâni,
9
autorul face aluzie la gândirea escatologică postmilenistă prevalentă cel puțin în
sec. XIX și începutul sec. XX – n.tr.
88
CAPITOLUL 3
corul îngerilor fără număr și, în final, Universul vast

care izbucnește în cântare. Iar tema lor este unică – tri-
umful și slava Mielului, la care sfinții vor fi părtași în
fericire, stând alături de El și devenind părtași slavei Lui
în vecii vecilor.
89
90
Capitolul 4
CICLUL AL DOILEA:
CELE ȘAPTE PECEȚI
MIJLOACELE FOLOSITE

Ioan: „Când a rupt Mielul cea dintâi dintre cele
șapte peceți, m-am uitat, și am auzit pe una din-
tre cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de
tunet: ‚Vino și vezi!’ M-am uitat, și iată că s-a
arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-
a dat o cunună, și a pornit biruitor, și ca să biru-
iască. Când a rupt Mielul a doua pecete, am au-
zit pe a doua făptură vie zicând: ‚Vino și vezi’. Și
s-a arătat un alt cal, un cal roșu. Cel ce sta pe el a
primit puterea să ia pacea de pe Pământ, pentru
ca oamenii să se junghie unii pe alții, și i s-a dat
o sabie mare... Când a rupt Mielul pecetea a cin-
cea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră
junghiați din pricina Cuvântului lui Dumne-
zeu, și din pricina mărturisirii, pe care o ținu-
seră. Ei strigau cu glas tare, și ziceau:”
Martirii: „Până când, Stăpâne, Tu, care ești

91
sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni

sângele nostru asupra locuitorilor Pământului?”
Ioan: „Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, și li

s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până
se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și
al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei.
Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat,
și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ.
Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, Luna s-
a făcut toată ca sângele, și stelele au căzut din
Cer pe Pământ, cum cad smochinele verzi din
pom, când este scuturat de un vânt puternic.
Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci
sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat
din locurile lor. Împărații Pământului, domni-
torii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici,
toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în
peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților
și stâncilor: ‚Cădeți peste noi, și ascundeți-ne de
Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de
mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâ-
niei Lui, și cine poate sta în picioare?’ După
aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în pici-
oare în cele patru colțuri ale Pământului. Ei ți-
neau cele patru vânturi ale Pământului, ca să nu
sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste
vreun copac. Și am văzut un alt înger, care se
92
CAPITOLUL 4
suia dinspre răsăritul Soarelui, și care avea pece-

tea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas
tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să va-
tăme pământul și marea, zicând:”
Îngerul: „Nu vătămați pământul, nici marea,

nici copacii, până nu vom pune pecetea pe frun-
tea slujitorilor Dumnezeului nostru!”...
Ioan: „După aceea m-am uitat, și iată că era o

mare gloată, pe care nu putea s-o numere ni-
meni, din orice neam, din orice seminție, din
orice norod și de orice limbă, care stătea în pici-
oare înaintea scaunului de domnie și înaintea
Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de
finic în mâini; și strigau cu glas tare, și ziceau:”
Mulțimea celor răscumpărați: „Mântuirea este

a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de
domnie, și a Mielului”.
Ioan: „Și toți îngerii stăteau împrejurul scaunu-

lui de domnie, împrejurul bătrânilor și împreju-
rul celor patru făpturi vii. Și s-au aruncat cu fe-
țele la pământ în fața scaunului de domnie, și s-
au închinat lui Dumnezeu, și au zis:”
Îngerii: „Amin. A Dumnezeului nostru, să fie

lauda, slava, înțelepciunea, mulțumirile, cinstea,
puterea și tăria, în vecii vecilor! Amin”.
93
Ioan: „Și unul dintre bătrâni a luat cuvântul, și

mi-a zis:”
Bătrânul: „Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine

albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?”
Ioan: „‚Doamne’, i-am răspuns eu, ‚Tu știi’”...
Bătrânul: „Aceștia vin din necazul cel mare; ei

și-au spălat hainele, și le-au albit în sângele Mie-
lului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului
de domnie al lui Dumnezeu, și-I slujesc zi și
noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul
de domnie, Își va întinde peste ei cortul Lui. Nu
le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va
mai dogori nici soarele, nici vreo altă arșiță. Căci
Mielul, care stă în mijlocul scaunului de dom-
nie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele ape-
lor vieții, și Dumnezeu va șterge orice lacrimă
din ochii lor”.
Ciclul al doilea, care prezintă deschiderea peceți-

lor, nu este o nouă perioadă din istoria bisericii. Dim-
potrivă, el prezintă din nou dispensația creștină, doar
dintr-o perspectivă diferită. Asemenea celorlalte ci-
cluri, și acesta acoperă întreaga perioadă de la întrupa-
rea lui Hristos și până la sfârșitul veacului. Noua fază
prezentată prin deschiderea peceților este o revelare a
mijloacelor folosite pentru împlinirea planului lui
94
CAPITOLUL 4
Dumnezeu în dezvoltarea Împărăției Lui.
CALUL ALB ȘI CĂLĂREȚUL LUI

Deschiderea primei peceți constituie semnalul
pentru prima făptură vie de a-l chema pe călărețul pe
cal alb, care spune: „Vino”. Unii au înțeles că acest că-
lăreț ar fi un cuceritor din lume sau spiritul de cucerire,
calul fiind „alb” pentru că marchează începutul carie-
rei lui, motiv pentru care nu este încă pătat de sânge.
Victor Vasnețov, autorul picturii „Four Horsemen of
the Apocalypse” [Cei patru călăreți din Apocalipsa],1 a
contribuit foarte mult la popularizarea acestei perspec-
tive. Alții o interpretează ca simbolul unor hristoși
mincinoși sau duhuri de „hristoși falși”, în efortul lor
de a cuceri lumea.
Cu toate acestea, biserica din toate veacurile a fost

practic unanimă în interpretarea acestei scene ca pre-
zentându-L pe Hristosul cuceritor care intră în lucra-
rea Lui luptătoare în lume. Mulți au identificat călăre-
țul de pe „calul alb” ca fiind Evanghelia, în lucrarea ei
binecuvântată de cucerire pașnică, sau ca fiind biserica,
în slujba ei de a duce Evanghelia în întreaga lume.
1
Victor Mihailovici Vasnețov (1848-1926) a fost un artist rus specializat în repre-
zentarea artistică a temelor mitologice și istorice, considerat unul dintre fonda-
torii curentului folcloric și romantic naționalist din Rusia și un puternic influ-
ent în mișcare revivalistă din Rusia – n.ed.
95
Această perspectivă diferă foarte puțin de interpretarea

obișnuită care Îl vede pe Hristos însuși în persoana că-
lărețului, și nu pare să existe niciun motiv valid în spri-
jinul personificării Evangheliei ca fiind călărețul de pe
calul alb. Diferența dintre cele două gândiri este atât de
mică, încât pare neimportantă.
În plus, este un lucru consecvent cu simbolismul

cărții Apocalipsa să Îl recunoaștem pe Hristos ca fiind
Cel ce călărește în cucerirea lumii. O regulă statornică
a interpretării ne învață că nu trebuie să existe nicio
confundare a termenilor și nici nu putem apela la folo-
sirea arbitrară a simbolurilor. Testul adevărului ține de
consecvența lui. Călărețul de pe calul alb din Apoca-
lipsa 6 și din Apocalipsa 19 trebuie să fie unul și același,
și, mai mult, ar fi un lucru foarte problematic dacă le-
am permite celor două personaje să fie interpretate ca
fiind contrare unul altuia, ca și cum unul este un cuce-
ritor ambițios din lume, iar celălalt ar fi Hristosul tri-
umfător. Dacă vei compara Apocalipsa 6:2 cu Apoca-
lipsa 19:11-16, vei observa că cele două descrieri se po-
trivesc perfect. În prima situație, Hristos Își începe
campania de cucerire pe un cal alb. În al doilea caz,
campania se sfârșește practic, iar eroul cuceritor se în-
toarce pe un cal alb însoțit de oști care călăresc tot pe
cai albi, pentru ultimul Armagedon și victoria finală.
96
CAPITOLUL 4
Biserica din secolul al XX-lea încă celebrează și cântă

acest adevăr:
„Fiul lui Dumnezeu duce războiul
Ca să câștige o cunună împărătească”,2
și va continua să facă asta până ce strigătul trium-

fător va reverbera din Cer și va fi auzit iar și iar, ca un
ecou, pe Pământ: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nos-
tru Cel Atotputernic, a început să împărățească”
(19:6), atunci când vor „aduce diadema regală și Îl vor
încununa ca Domn peste toți”.3
SIMBOLUL RĂZBOIULUI
La deschiderea celei de-a doua peceți și la chemarea
din partea celei de-a doua făpturi vii, care strigă „Vino”,
„s-a arătat un alt cal, un cal roșu. Cel ce sta pe el a primit
puterea să ia pacea de pe Pământ, pentru ca oamenii să
se junghie unii pe alții, și i s-a dat o sabie mare”. Aici nu
poate exista niciun dubiu cu privire la identitatea acestui
călăreț și la misiunea lui. Călărețul de pe calul alb „a pri-
mit o cunună”, iar cel de pe calul roșu „o sabie”. Acesta
este simbolul războiului, culoarea roșie simbolizând
2
Fragment din imnul The Son of God goes forth to war, de Reginald Weber (1812)
– n.ed.
3
Fragment din imnul All Hail the Power of Jesus' Name, de Edward Perronet
(1780) – n.ed.
97
pătarea cu sângele oamenilor din toate veacurile, bles-

temul omenirii, lucrarea diavolului, rodul păcatului,
cel ce devorează lucrurile, care face văduve și orfani
dintre oameni și care stârnește lacrimi și întristări ne-
numărate, ca și suferințe și agonii de nedescris – războ-
iul, monstrul hidos, nesătul, care bea sângele dătător de
viață al popoarelor de pe Pământ.
Dar este oare războiul unul dintre mijloacele folo-

site pentru a aduce Împărăția? Forțele răului nu sunt
doar stăpânite, ci și făcute să slujească indirect scopuri-
lor neprihănite ale Aceluia care îl determină pe „om să
Îl laude chiar și în mânia lui, când Te îmbraci cu toată
urgia Ta” (cf. Ps. 76:10). În Vechiul Testament ne sunt
familiare numeroasele cazuri când, din cauza răutății și a
apostaziei, poporul Israel a fost expus războaielor cu sco-
pul disciplinării lui și ca să aducă reformare morală. Ro-
bia babiloniană a salvat poporul de conformarea cu pă-
gânismul și a fost soluția finală și disperată la idolatrie.
Vedenia călărețului pe calul roșu este un avertis-

ment că același principiu se va aplica și același remediu
extrem va fi folosit și în dispensația creștină. Popoarele
nu se vor înfățișa la nivel colectiv înaintea scaunului de
domnie mare și alb, ci doar ca indivizi, astfel că ele sunt
pedepsite pentru păcatele naționale în această viață,
98
CAPITOLUL 4
războiul fiind mijlocul principal folosit în acest sens.

Într-un fel, probabil încă nerecunoscut ca atare, Pri-
mul Război Mondial probabil că a salvat civilizația
creștină. „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pri-
cepe după aceea” (Ioan 13:7).
Este prerogativul lui Dumnezeu nu doar să pedep-

sească păcatul, ci și să ajusteze situația omenirii ca să co-
recteze răul. Într-un fel, El va stăpâni peste faptele oa-
menilor răi – ca în cazul lui Iuda Iscarioteanul – folo-
sindu-Se de ele pentru înaintarea Împărăției. Nicio
bombă a nihiliștilor, niciun exces al bolșevicilor, nicio
acaparare lacomă a Kaiser-ului ambițios [aluzie la Ger-
mania, n.tr.] după dominație mondială nu sunt decât
lucruri limitate în efectele lor la un scop disciplinar,
scop care, odată împlinit, „restul mâniei va fi înfrâ-
nată” (cf. Ps. 76:10b, lit. KJV).
Aș spune în treacăt că atenția este îndreptată aici

în principal către cooperarea dintre liberul arbitru al
omului și suveranitatea divină – forțele rele ale lumii
manifestându-se în scopurile lor nesfinte și prin liber-
tatea neînfrânată a voinței lor, și totuși împlinind fără
să știe planul atotstăpânitor al providenței divine spre
înaintarea Împărăției către cucerirea spirituală finală a
lumii.
99
FOAMETEA ȘI MOLIMA
Călărețul de pe calul negru – foametea – și cel de
pe calul gălbui – molima – pot fi analizați împreună.
Ei sunt consecințele naturale ale războiului, și de regulă
vin după acesta. Foametea și molimele trebuie privite
în lumina acțiunilor providenței divine. Consecințele
nebuniei omului sunt puse adesea la ușa providenței.
De multe ori, ele sunt produse în parte de greșeli ale
omului și în parte de cauze naturale, dar ambele sunt în
mâna Domnului Cerului și al Pământului. „Inima îm-
păratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe
care îl îndreaptă încotro vrea” (Prov. 21:1), și așa sunt
și forțele naturii. „De pe cărările lor, stelele se luptau
împotriva lui Sisera” (Jud. 5:20).
Urgiile din Egipt au fost produse în parte de cauze

naturale, dar au fost atât de clar trimise în timp de la
Dumnezeu, ca să îl răstoarne pe Faraon și pe egipteni,
care erau vrăjmașii poporului lui Dumnezeu. Foametea
și molima sunt în aceeași categorie de instrumente ca și
războiul, fiind folosite de Dumnezeu pentru pedepsirea
răutății și pentru disciplinarea bisericii Lui, lucruri care
duc indirect la înaintarea Împărăției. „Toate acestea pe
mine mă lovesc”, s-a plâns Iacov în orbirea lui. „Toate
lucrurile lucrează împreună spre bine”, a afirmat Pavel,
100
CAPITOLUL 4
având o imagine mai clară despre providența divină.
Descriind ravagiile produse de mijloacele distrugă-

toare doar în ultimii 10 ani, ziarul New York Times
spune că războiul, molimele, foametea și catastrofele na-
turale au ucis 63 milioane de vieți omenești de la începu-
tul Primului Război Mondial. Această cifră este esti-
mată la Washington de directorul adjunct al Federației
societăților de Cruce Roșie. Împărțind această cifră în
categorii, războiul a ucis 9 milioane de vieți, războiul ci-
vil circa 6 milioane, foametea alte 6 milioane, epidemiile
40 de milioane, iar cutremurele și inundațiile alte 2 mili-
oane. Revista Times spunea: „Gripa [spaniolă, n.tr.] a
fost primul dintre vizitatorii naturii, și încă nu știm ce
anume a cauzat-o. S-a estimat că, între luna mai 1918 și
luna martie 1919, gripa a curmat viețile a 25 de milioane
de oameni, sau aproape 2% din întreaga populație de pe
glob. În India, s-a dedus din rezultatele recensământului
din 1921 că între 12 și 13 milioane de oameni au pierit
în timpul epidemiei. Regiuni întregi din Africa au fost
devastate, și nu putem decât să ne imaginăm câți au mu-
rit în interiorul continentului african, de unde nu există
niciun fel de date disponibile. În Statele Unite, numărul
morților în anii 1918-19 a fost de circa 550.000, iar tota-
lul celor decedați ca urmare a gripei în primii 5 ani, până
în 1923, a fost estimat la circa 750.000. Epidemia din
101
1922, chiar dacă a fost mai puțin virulentă, a luat

aproape 17.000 de vieți doar în Marea Britanie, în pri-
mele trei luni ale anului... Rusia sovietică a simțit pe pi-
elea ei biciul războiului, al luptelor interne pentru pu-
tere, al foametei și al molimelor. Rușii au fost părtași pri-
mului și ultimului bici laolaltă cu restul lumii, dar răz-
boaiele civile și foametea aproape că au lovit în special în
ei cu o forță neașteptată. Nu încape îndoială că aproape
6 milioane de decese sunt puse pe seama conflictelor in-
terne, a suprimării populației în timpul revoluției bolșe-
vice și a conflictelor interne care au urmat-o. Alte 6 mi-
lioane de vieți au fost luate de foametea care a cuprins
aproape toată Rusia, ca și o parte din China... Între anii
1914 și 1924, numărul celor care au fost îngropați în pă-
mântul care este acum parte din republica sovietică se ri-
dică la circa 20 de milioane... Rusia sovietică de astăzi
avea în 1914 o populație de circa 150 de milioane de lo-
cuitori, sau circa 10% din populația din întreaga lume,
însă acest procent a contribuit în următorul deceniu la
25-35% din totalul deceselor din întreaga lume”.4
MIJLOCIREA SFINȚILOR
La deschiderea peceții a cincea, scena se mută de pe
4
articolele din care autorul citează nu sunt precizate ca referințe bibliografice în
manuscrisul original – n.ed.
102
CAPITOLUL 4
Pământ în Cer: „Am văzut sub altar sufletele celor ce fu-

seseră junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu,
și din pricina mărturisirii, pe care o ținuseră. Ei strigau
cu glas tare, și ziceau: ‚Până când, Stăpâne...’ Fiecăruia
dintre ei i s-a dat o haină albă” și au fost îndemnați la
răbdare.
„Planul Lui se va coace repede cu fiecare ceas;
Bobocul poate avea un gust amar, dar dulce va
fi floarea”.5
Mijlocirea ca instrument pentru înaintarea Împă-

răției nu este limitată la Pământ. „Sfinții din Cer și de
pe Pământ sunt o singură părtășie”6 și au aspirații și in-
terese comune. Rugăciunile celor răscumpărați din
slavă și ale sfinților în suferință de pe Pământ sunt par-
țial mijloace pentru împlinirea planului divin. Prin ru-
găciune sunt produse mai multe lucruri decât poate
visa această lume.
Sângele martirilor din toate veacurile, „de la sângele

neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui
Barachia” (Matei 223:35) este în sine un apel impersonal
la atributul divin al dreptății spre răzbunare și spre inter-
venția „Judecătorului întregului Pământ” pentru biserica
5
Fragment din imnul God moves in a mysterious way, de William Cowper (1774).
6
Fragment din imnul The saints of earth and those above, de Charles Wesley.
103
Lui ce trece prin suferință. Apelul martirilor este bazat pe

credința în triumful final al neprihănirii:
„Binele-i bine cum Dumnezeu e Dumnezeu,
Și binele trebuie să câștige.
A te-ndoi ar fi trădare,
A șovăi ar fi păcat”.7
Condamnat să se alăture oștirii nobile a martirilor,

Huss8 a apelat de la tribunalul omenesc la cel ceresc, și
i-a avertizat pe judecătorii lui că îl vor revedea și vor da
socoteală în fața dreptății divine.
Când au fost aruncați în flăcările rugului, Latimer

l-a încurajat pe tovarășul lui de suferință spunând: „Ri-
dley, vom aprinde azi un foc care nu se va stinge nicio-
dată”.9
„Vorbește, istorie, cine sunt biruitorii vieții?
Deschide-ți analele lungi și spune,
Sunt ei cei pe care lumea-i numește biruitori
7
Fragment din imnul The right must win, de Frederick W. Faber (1849).
8
Jan Hus/Huss (c. 1370-1415) a fost un teolog, filozof și reformator timpuriu, un
predecesor-cheie al protestantismului și o un personaj vital pentru mișcare de
reformă din Boemia.
9
Hugh Latimer (c. 1487-1555) a fost episcop de Worcester în perioada Reformei
și ulterior capelan în Biserica Anglicană. Nicholas Ridley (c. 1500-1555) a fost
episcop al Londrei. Pe 16 octombrie 1555, Latimer și Ridley au fost martirizați
prin arderea pe rug în timpul persecuției din partea reginei catolice Mary I, ca
pedeapsă pentru învățăturile lor și pentru susținerea lui Jane Grey (regină a An-
gliei timp de 9 zile, ea însăși fiind condamnată la executare prin decapitare în
1554).
104
CAPITOLUL 4
Cei care au succes în aceste vremuri?

Martirii sau Nero? Spartanii care
Au căzut la picioarele lui Termopile,
Persanii sau Xerxes? Judecătorii lui
Sau Socrate? Pilat sau Hristos?”10
Nu contează atât de mult dacă „sufletele celor ce fu-

seseră junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu,
și din pricina mărturisirii, pe care o ținuseră” sunt limi-
tate la martirii din primul secol sau cuprind mulțimea
vastă a celor care au suferit în întreaga perioadă militantă
a creștinismului. Credința celor mai nobili sfinți ai lui
Dumnezeu este deseori încercată sever prin amânarea
îndelungă a răspunsului la rugăciunile lor, lucru care
ilustrează încrederea lor implicită în neprihănirea și
credincioșia „Judecătorului întregului Pământ”. Chiar
și în Cer se ridică aceeași întrebare despre această amâ-
nare de neînțeles, când martirii „strigau cu glas tare, și
ziceau: ‚Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și ade-
vărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru
asupra locuitorilor Pământului?’” La această întrebare
se dă în esență răspunsul identic pe care Hristos îl dă
sfinților în suferință de pe Pământ: „Dumnezeu nu le
va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către
El, măcar că zăbovește față de ei?”, Se întreabă Isus, care
10
Fragment din poemul Io Victis, de William Wetmore Story (1883).
105
răspunde la propria întrebare cu o siguranță categorică:

„Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 17:7-
8).
SFÂRȘITUL DISPENSAȚIEI
Deschiderea peceții a șasea revelează din nou fina-
lul dispensației, descris în felul următor:
„Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat,
și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ.
Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, Luna s-
a făcut toată ca sângele, și stelele au căzut din
Cer pe Pământ, cum cad smochinele verzi din
pom, când este scuturat de un vânt puternic.
Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci
sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat
din locurile lor. Împărații Pământului, domni-
torii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici,
toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în
peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților
și stâncilor: ‚Cădeți peste noi și ascundeți-ne de
Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de
mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâ-
niei Lui, și cine poate sta în picioare?”
Primul ciclu s-a încheiat, așa cum am prezentat în

capitolul precedent, cu a Doua Venire. Al doilea ciclu
106
CAPITOLUL 4
conține un element suplimentar, anume scena judecă-

ții – „ziua cea mare a mâniei”. Unii văd în această ex-
primare doar căderea Ierusalimului, alții văd distruge-
rea Imperiului Otoman sau ridicarea și decăderea simi-
lară a popoarelor. Este posibil ca acest pasaj să facă alu-
zie indirectă la catastrofa cu care s-a încheiat dispensa-
ția evreiască, dar dacă ar fi așa, ea este doar un element
tipologic și un simbol al cataclismului universal de la
finalul veacului prezent. Acest limbaj al cărții Apoca-
lipsa este practic identic cu termenii și expresiile folo-
site de Hristos în descrierea sfârșitului veacului: „În-
dată după acele zile de necaz, Soarele se va întuneca,
Luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din
cer, și puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va
arăta în Cer semnul Fiului omului, toate semințiile Pă-
mântului se vor boci, și Îl vor vedea pe Fiul omului ve-
nind pe norii Cerului cu putere și cu o mare slavă”
(Matei 24:29-30).
INTERLUDIUL
Aici intervine interludiul din Apocalipsa 7, cu
corul lui ce aduce mângâiere. Scena pământească a
dramei este întunecată de război, foamete și molime,
sfârșindu-se catastrofic prin cutremur și alte convul-
sii ale naturii, și cu oamenii care strigă către stânci și
107
către munți să îi ascundă de mânia Mielului. Interlu-

diul ne introduce în scena cerească: „După aceea am
văzut patru îngeri... ei țineau cele patru vânturi ale Pă-
mântului” și cărora li se interzice să elibereze acei agenți
ai distrugerii până ce robii lui Dumnezeu sunt pecetlu-
iți și făcuți imuni la dezastrele care urmează să lovească
în locuitorii Pământului, și „am auzit numărul celor ce
fuseseră pecetluiți: o sută patru zeci și patru de mii”.
Această scenă este urmată de corul celor răscum-

părați: „iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o
numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din
orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare îna-
intea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbră-
cați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; și strigau
cu glas tare, și ziceau: ‚Mântuirea este a Dumnezeului
nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!’”
Apoi, ca replică, vine răspunsul puternic din partea tu-
turor îngerilor din jurul scaunului de domnie, care
spun:
„Amin. A Dumnezeului nostru,
să fie lauda, slava, înțelepciunea,
mulțumirile, cinstea, puterea și tăria,
în vecii vecilor! Amin”.
Acest cor al consolării este suplimentat apoi într-
108
CAPITOLUL 4
un fel izbitor de un dialog extraordinar între Cer și Pă-

mânt:
Unul dintre bătrâni: „Aceștia, care sunt îmbrăcați

în haine albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?”
Ioan: „Doamne, Tu știi”.
Bătrânul: „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-

au spălat hainele, și le-au albit în sângele Mielului. Pen-
tru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu, și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel
ce șade pe scaunul de domnie, Își va întinde peste ei
cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete;
nu-i va mai dogori nici Soarele, nici vreo altă arșiță.
Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie,
va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții, și
Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor”.
Semnificația interludiului cu corul lui este mult

prea evidentă ca să ofer un comentariu detaliat: pe Pă-
mânt sunt vaiete, căci dezastrul nemilos se întețește tot
mai mult, oamenii fiind copleșiți de o agonie de nedes-
cris în ziua cea mare a mâniei, dar poporul lui Dumne-
zeu este neatins, neclintit, netulburat, pecetluit față de
dezastru, și strigă imnurile de slavă și flutură din ramu-
rile de finic ale biruinței. Din perspectivă divină, ei sunt
numărați, „o sută patruzeci și patru de mii”, o cifră care
109
nu este menită să fie exhaustivă, ci simbolul faptului că

numărul lor este complet. Totuși, din perspectivă ome-
nească, aceștia constituie „o mare gloată, pe care nu pu-
tea s-o numere nimeni”.
Este posibil ca numărul 144.000 să se refere la sfinții

evrei, iar mulțimea fără număr să facă referire la sfinții
care provin dintre Neamuri, dar acest lucru nu contează
atât de mult, căci mângâierea care li se dă este aceeași. Cei
răscumpărați – așa cum sunt socotiți ei de Dumnezeu –
sunt cunoscuți, numărați și ocrotiți. În matematica pă-
mântească inadecvată, ei sunt nenumărați și glorificați
– răscumpărații Domnului umplând cetatea Noului
Ierusalim cu aleluia de laudă adresate „Celui ce șade pe
scaunul de domnie, și Mielului... în vecii vecilor.
Amin” (cf. Apoc. 5:13).
110
Capitolul 5
CICLUL AL TREILEA:
CELE ȘAPTE TRÂMBIȚE
JUDECATA ASUPRA LUMII

Ioan: „Când a rupt Mielul pecetea a șaptea, s-a fă-
cut în Cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.
Și i-am văzut pe cei șapte îngeri, care stau înaintea
lui Dumnezeu; și li s-au dat șapte trâmbițe. Apoi
a venit un alt înger, care s-a oprit în fața altarului,
cu o cădelniță de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-
o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinți-
lor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului
de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna
îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu
rugăciunile sfinților. Apoi îngerul a luat cădelnița,
a umplut-o din focul de pe altar, și l-a aruncat pe
Pământ. Și s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere și
un cutremur de pământ. Și cei șapte îngeri, care
aveau cele șapte trâmbițe, s-au pregătit să sune din
ele... M-am uitat, și am auzit un vultur, care zbura
prin mijlocul Cerului și zicea cu glas tare:”
111
Îngerul: „Vai, vai, vai de locuitorii Pământului,

din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale ce-
lor trei îngeri, care au să mai sune!”
Ioan: „Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiță. Și

am văzut o stea care căzuse din Cer pe Pământ.
I s-a dat cheia fântânii Adâncului... Cea dintâi
nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două
nenorociri după ea. Îngerul al șaselea a sunat din
trâmbiță. Și am auzit un glas din cele patru
coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui
Dumnezeu, și zicând îngerului al șaselea, care
avea trâmbița:”
Îngerul: „Dezleagă-i pe cei patru îngeri, care

sunt legați la râul cel mare Eufrat!”
Ioan: „Și îngerul, pe care-l văzusem stând în pi-

cioare pe mare și pe pământ, și-a ridicat mâna
dreaptă spre Cer, și a jurat pe Cel ce este viu în
vecii vecilor, care a făcut Cerul și lucrurile din el,
Pământul și lucrurile de pe el, marea și lucrurile
din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că în zilele
în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița
lui, se va sfârși taina lui Dumnezeu, după vestea
bună vestită de El robilor Săi prorocilor... Înge-
rul, al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în Cer s-
au auzit glasuri puternice, care ziceau: ‚Împără-
ția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și
112
CAPITOLUL 5
ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii ve-

cilor’. Și cei douăzeci și patru de bătrâni, care
stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor
de domnie, s-au aruncat cu fețele la pământ, și s-
-au închinat lui Dumnezeu, zicând:”
Bătrânii: „‚Îți mulțumim Doamne, Dumneze-

ule, Atotputernice, care ești și care erai și care vii,
că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, și ai în-
ceput să împărățești. Neamurile se mâniaseră,
dar a venit mânia Ta; a venit vremea să îi judeci
pe cei morți, să îi răsplătești pe robii Tăi proroci,
pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici
și mari, și să îi prăpădești pe cei ce prăpădesc Pă-
mântul!’ Și Templul lui Dumnezeu, care este în
Cer, a fost deschis: și s-a văzut chivotul legămân-
tului Său, în Templul Său. Și au fost fulgere, gla-
suri, tunete, un cutremur de pământ și o grin-
dină mare”.
Ciclul al treilea, care cuprinde capitolele 8-11, ne

descoperă tărâmurile afectate de judecățile lui Dumne-
zeu venite asupra lumii necredincioase, care sunt aduse
odată cu sunetul celor șapte trâmbițe. Panorama în-
cepe prin a prezenta un înger cu o cădelniță de aur care
aduce tămâie amestecată cu rugăciunile sfinților, și care
se ridică într-un nor de fum înaintea scaunului de dom-
nie. Răspunsul este că aceeași cădelniță este umplută
113
cu foc de la alta, foc care este aruncat peste Pământ, ca-

uzând „tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pă-
mânt”.
Oare nu vedem aici revelată relația strânsă dintre

Cer și Pământ ca și puterea spirituală a rugăciunii, unul
dintre lucrurile de o influență uriașă ce afectează între-
gul Univers? Indiferent dacă își au originea între cei răs-
cumpărați din slavă sau dacă ele se ridică de la biserica
de pe Pământ, rugăciunile de mijlocire din Cer își gă-
sesc un ecou în lumea aceasta atunci când purtarea oa-
menilor atrage judecata asupra celor necredincioși.
Avem de-a face practic cu același eveniment care ne
descoperă același scop ca în cazul strigătului de răzbu-
nare al martirilor din panorama precedentă, care spu-
neau: „Până când, o, Doamne...?”, lucru care stârnește
valuri în eternitate, valuri care lovesc în malurile tim-
pului. De aceea, Alford sugerează că „judecățile care ur-
mează sunt răspunsuri la aceste rugăciuni ale sfinților
și se îndreaptă către dușmanii bisericii”, adevăr care re-
iese evident din context.
SINCRONE, DAR NU REPETATE

Trebuie ținut minte întotdeauna că fiecare ciclu
este sincronizat cu toate celelalte, dar el nu este alcătuit
din simple repetiții ale acelorași evenimente.
114
CAPITOLUL 5
Fiecare constituie o panoramă cu totul nouă, care

adaugă trăsături și lucruri noi, și repetă în același timp
unele elemente care sunt comune cu alte cicluri, descri-
eri ale acelorași principii, dar în aspecte și circumstanțe
diferite, cu un ton crescător către apogeul judecăților.
Acest lucru poate fi întărit din nou, ilustrat cu putere
și prezentat mai clar printr-o comparație sugestivă fă-
cută în acest scop de profesorul Milligan:
Peceți Trâmbițe Nenorociri
Cap. 6 Cap. 8 Cap. 9
1. 1. pământ 1. pământ
2. 2. mare 2. mare
Pământ
Pământ
Pământ
3. 3. râuri etc. 3. râuri etc.

4. 4. Soare etc. 4. Soare etc.
Observați că trâmbițele și nenorocirile coincid

într-o trăsătură foarte remarcabilă care a fost omisă în
panorama peceților:
NUMĂRUL ȘASE
Trâmbițe Nenorociri
Cap. 9:13 Cap. 16:12
Râul Eufrat Râul Eufrat
Identitatea celor trei cicluri este dovedită mai mult

prin felul în care ele se încheie:
NUMĂRUL ȘAPTE
Peceți Trâmbițe Nenorociri
Cap. 6:12-14 Cap. 11:15 Cap. 16:17
Finalul a tot Finalul a tot Finalul a tot
115
Deși aceste cicluri coincid în ce privește perioada

de timp cuprinsă în ele, în descrierea dată, fiecare ciclu
le urmează pe celelalte în ce privește cauzalitatea. Ioan
nu ar fi putut să vadă toate aceste vedenii simultan, iar
cititorului i-ar fi la fel de imposibil să înțeleagă diversele
lor trăsături decât dacă ele ar fi prezentate în panorame
separate. Ele sunt reciproc paralele, dar ele nu sunt în
niciun sens simple repetiții. Ele prezintă aceleași prin-
cipii de bază din dispensația creștină, cu variațiuni no-
tabile dependente de circumstanță și nivel de detaliere.
Pecețile au un caracter mai general, în timp ce trâmbi-
țele și nenorocirile sunt mai izbitoare în similaritate și
detalii. Trâmbițele anunță judecățile lui Dumnezeu
asupra unei lumi necredincioase, iar nenorocirile repre-
zintă revărsarea mâniei divine în principal asupra bise-
ricii apostate.
SIMBOLURILE JUDECĂȚII
Trâmbițele nu sunt doar simpli vestitori ai eveni-
mentelor viitoare, ci mai degrabă semnale clare de
alarmă care cheamă oștirile unei armate la bătălie, și sunt
deseori asociate îndeaproape cu judecățile lui Dumne-
zeu: „Sunați din trâmbiță în Sion! Sunați în gura mare
pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toți locuitorii
țării. Căci vine ziua Domnului, este aproape!” (Ioel 2:1).
116
CAPITOLUL 5
Judecățile lui Dumnezeu cad cu o forță specială

asupra lumii, dar, într-o anumită măsură, ele afectează
și pacea și liniștea sfinților. Biserica este în mijlocul lu-
mii, strâns asociată cu binele ei, implicată în aceleași
ocupații, achitându-se de aceleași îndatoriri, fiind ex-
pusă la aceleași încercări și implicată în aceleași arte li-
niștite. Unele dintre urgiile din Egipt au afectat și Isra-
elul, dar nu în aceeași măsură. Diferența începe să se
vadă în imunitatea Israelului față de urgiile de la final,
atingându-și punctul culminant în salvarea Israelului și
în distrugerea catastrofală a Egiptului. Sfinții sunt păr-
tași, într-o anumită măsură, lucrurilor și nenorocirilor
care vin asupra semenilor lor prin războaie, molime și
alte judecăți temporare, dar ei sunt ocrotiți cu putere,
fiind „pecetluiți” împotriva pedepsei extreme, astfel că
ei scapă de distrugerea înfricoșată a componentei ne-
credincioase din societate: „Li s-a zis să nu vatăme iarba
pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci nu-
mai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui
Dumnezeu” (Apoc. 9:4).
TRĂSĂTURI DISTINCTIVE
Analizând mai multe trăsături speciale ale vedeniei
trâmbițelor, una dintre cele mai remarcabile este faptul
evident că simbolismul ei este preluat în mare măsură
117
din evenimentele urgiilor din Egipt – „grindina”, apa

transformată în „sânge”, „lăcustele” etc. Celălalt fapt
semnificativ este că aceste urgii cad cu toată forța doar
asupra Egiptului, asupritorul Israelului lui Dumnezeu,
simbolizând judecățile care vor cădea asupra lumii ne-
credincioase, vrăjmașul Israelului spiritual.
Primele trei trâmbițe afectează „pământul”, „ma-

rea” și „râurile”, în timp ce a patra se îndreaptă către
corpurile cerești, precum Soarele, Luna și stelele, ceea
ce duce la distrugerea unei treimi din fiecare. De ce toc-
mai „o treime” – își găsește explicația probabil în sim-
bolismul atașat numerelor pe care cartea Apocalipsa
este bazată, chiar dacă în această privință, comentatorii
sunt deseori în dezacord.
A cincea trâmbiță se face auzită, și ea ne descoperă

o stea care cade din Cer pe Pământ, căreia „I s-a dat cheia
fântânii Adâncului”, care, odată deschisă, emite „un
fum, ca fumul unui cuptor mare”, astfel că Soarele și at-
mosfera se întunecă, producând lăcuste ca niște scor-
pioni. Probabil că acest lucru corespunde cu aruncarea
Satanei din Cer, despre care ni se spune în Apocalipsa
12:9 din următoarea vedenie, lucru menționat și de
Hristos când le-a vorbit ucenicilor Lui și le-a spus: „L-
am văzut pe Satana căzând ca un fulger din Cer” (Luca
118
CAPITOLUL 5
10:18). Similaritatea limbajului folosit în descrierea fi-

ecărui caz este mult prea izbitoare ca să avem dubii se-
rioase și rezonabile în acest sens.
Aceste lăcuste veninoase, niște monștri din alt tă-

râm, în formă de cai, extrem de puternice, cu dinți ca
de leu, care devorează cu toată cruzimea, cu platoșe de
fier care să le protejeze de a fi atacate în acțiunile lor în-
grozitoare de măcelărire, și cu cozi având țepi, aseme-
nea scorpionilor, și aflați sub călăuzirea și controlul
unui „împărat... îngerul Adâncului, care pe evreiește se
cheamă Abadon, iar pe grecește Apolion” (Apoc. 9:11),
constituie un simbolism înspăimântător care îi descrie
pe demoni și forțele răului rânduite să lovească în cei
necredincioși, punând astfel în aplicare judecățile lui
Dumnezeu. Nu încape îndoială că limbajul este figura-
tiv, dar figurile de stil sunt folosite pentru a caracteriza
lucruri care nu pot fi exprimate sau descrise în termenii
din vorbirea obișnuită.1
Referindu-se la această erupție îngrozitoare din im-
periul întunericului, anunțul aduce orice asupra lumii
necredincioase, numai mângâiere nu: „Cea dintâi neno-
rocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după
1
Cu alte cuvinte, gravitatea și intensitatea suferințelor sunt mai mari decât putem
percepe prin figurile de stil folosite – n.ed.
119
ea”. Comentatorii din tabăra „istoricistă” susțin că

această primă „nenorocire” ar face referire la Moham-
med sau la un blestem asemănător venit asupra omeni-
rii, însă nu toți le susțin opinia, astfel că eu cred că este
complet inutil să stau să mă întrec cu alții în a respinge
ceea ce este respins deja ca pueril.
Trâmbița a șasea dă semnalul pentru dezlegarea ce-

lor „patru îngeri, care sunt legați la râul cel mare Eu-
frat”, ceea ce eliberează o armată vastă de călăreți – „în
număr de douăzeci de mii de ori zece mii... [care] aveau
platoșe ca focul, iacintul și pucioasa. Capetele cailor
erau ca niște capete de lei, și din gurile lor ieșeau foc,
fum și pucioasă”. Această biciuire înfricoșătoare a celor
necredincioși duce la distrugerea unei „a treia părți din
oameni”. Referința la „Eufrat” este datorată neîndoiel-
nic faptului istoric că din această regiune au ieșit neîn-
cetat hoarde de asirieni, dușmanii inveterați și cruzi ai
Israelului din vechime, care au pus în aplicare judecăți
asupra regilor răi și au condus la robia ambelor regate
Israel și Iuda. Dacă „lăcustele” din „prima nenorocire”
sugerează judecăți venite peste asuprirea egipteană, mă
gândesc că biciul venit din Eufrat al celei de-a doua ur-
gii face aluzie la evenimentele legate de robia babiloni-
ană, amândouă fiind elemente tipologice ale forțelor
120
CAPITOLUL 5
moderne ale răului, care vor duce la îndeplinire judecă-

țile lui Dumnezeu peste lumea necredincioasă.
NEPOCĂINȚA, CULMEA PĂCATULUI

Totuși, cea mai importantă afirmație este că „cei-
lalți oameni, care n-au fost uciși de aceste urgii, nu s-au
pocăit de faptele mâinilor lor”, enumerând apoi o listă
lungă și întunecată de fapte rele. Suferințele de care are
parte poporul lui Dumnezeu sunt disciplinare, dar ju-
decățile venite asupra lumii sunt punitive, neavând ni-
ciun scop sau efect de remediere. În loc să se pocăiască,
cei răi din toate veacurile Îl blestemă pe Dumnezeu
pentru că a trimis peste ei biciul suferințelor lor. Cele
mai severe acuzații ale lui Hristos la adresa păcatului
au căzut peste „cetățile în care fuseseră făcute cele mai
multe dintre minunile Lui”, dar nu din cauza numă-
rului și a ticăloșiei păcatelor lor, ci „pentru că nu se
pocăiseră” (Matei 11:20). Aceasta este o demonstrație
suficientă a milei lui Dumnezeu, care „nu necăjește cu
plăcere” (Plâng. 3:33) și care „nu are nicio plăcere în
moartea păcătosului” (Ezec. 33:11, lit. KJV), dar ale
cărui judecăți cad asupra celor incorigibili. Tot astfel,
nepocăința este o chemare la răzbunarea dreptății lui
Dumnezeu și o explicație suficientă pentru existența și
necesitatea Iadului – pata îngrozitoare din Universul
121
lui Dumnezeu. Cei întemnițați acolo nu sunt condam-

nați pentru că ei ar fi mai păcătoși decât toți ceilalți oa-
meni, ca și cum vinovăția lor ar putea depăși îndurarea
lui Dumnezeu. Îndreptându-ne atenția către urgiile
„adâncului fără fund” exemplificate în agonia suflete-
lor pierdute, un înger din Cer nu poate da nicio altă
explicație pentru soarta lor decât că „ei nu s-au pocăit”.
Nu este de mirare că Hristosul milostiv, „Mielul jun-
ghiat pentru păcătoși”, sună avertismentul înfricoșă-
tor: „Dacă nu vă pocăiți, toți veți peri la fel” (Luca
13:3). Oare există vreo alternativă?
CEI DOI MARTORI

Scopul acestui studiu nu este să cercetăm și să ex-
plicăm complet toate detaliile fiecărui lucru și al fiecă-
rui eveniment singular din diferitele părți ale vedeniei
apocaliptice, însă probabil că este nevoie să fac în trea-
căt un comentariu legat de „cei doi martori” care apar
în acest ciclu, chiar înainte ca trâmbița a șaptea să sune
și să anunțe condamnarea lumii necredincioase, lucru
cu care dispensația se încheie. Comentatorii din tabăra
„istoricistă” îi identifică cu Luther și Reforma. Alford
sugerează că ar fi vorba despre Moise și Ilie. Alții îi pri-
vesc ca reprezentanți din dispensațiile Vechiului, res-
pectiv Noului Testament.
122
CAPITOLUL 5
Mai în acord cu scopul cărții Apocalipsa este su-

gestia că ei simbolizează spiritul martirilor din toate
veacurile, termenul martir provenind din cuvântul din
greacă ce are sensul de martor. În primul ciclu, ei sunt
„aruncați în temniță” de Satana și au parte de „un ne-
caz de zece zile”, dar li se făgăduiește o „cunună a vieții”
(Apoc. 2:10-11). În al doilea ciclu, ei sunt prezentați ca
și cum „vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele,
și le-au albit în sângele Mielului... [și]... stau înaintea
scaunului de domnie al lui Dumnezeu, și-I slujesc zi și
noapte în Templul Lui” (Apoc. 7:14-15). În acest al
treilea ciclu, după ce ei „își vor isprăvi mărturisirea lor,
fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va
birui și-i va omorî... Și au auzit din Cer un glas tare, care
le zicea: ‚Suiți-vă aici!’ Și s-au suit într-un nor spre Cer”
(Apoc. 11:7, 12). În ultimul ciclu, Ioan îi vede din nou
ca „sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina măr-
turiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui Dumne-
zeu... Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de
ani” (Apoc. 20:4).
Mărturia, martirajul și cununile sunt prezentate în

aceste vedenii diferite, reamintindu-le sfinților că „în
Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe
necazuri” (F.A. 14:22).
123
SPIRITUL MARTIRAJULUI
Mesajul dominant din întreaga carte Apocalipsa,
care curge prin toate vedeniile ei, este că spiritul marti-
rajului este soarta comună a copiilor lui Dumnezeu.
Nu toți sunt chemați să își pecetluiască mărturia cu
sângele lor și să se alăture numărului deosebit al celor
desemnați ca „oastea nobilă a martirilor”, dar toți tre-
buie să meargă pe urmele pașilor lui Hristos, pe calea
crucii. Hristos însuși S-a supus legii inevitabile care
spune că, „dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pă-
mânt, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce
multă rod” (Ioan 12:24).
Cine Îl urmează pe această cale? Nu doar acel prim

martir (Ștefan, v. F.A. 7:55-56) al cărui ochi de vultur
a putut vedea lumea de dincolo de mormânt, ci întreg
trupul credincioșilor, fiecare dintre ei „biruind”, o
mulțime vastă, al cărei martiraj constituie lecția de că-
pătâi a cărții Apocalipsa. Nu există creștinism în care,
într-un fel sau altul, purtarea credinciosului, prin la-
crimi și sânge, prin foc și flacără, prin suferință și cruce,
mergând către răsplata cerească, să nu fie rânduită de
mâna Domnului pentru a sfârși în ziua încununării, ce-
lebrând triumful lui Hristos și al oștirilor Sale birui-
toare pătate de sânge.
124
CAPITOLUL 5
FINALUL DISPENSAȚIEI
Sunetul trâmbiței a șaptea ne aduce din nou la fi-
nalul dispensației, în mijlocul convulsiilor naturii, ca în
cazul ciclurilor anterioare, cu deosebirea că aici sunt
adăugate două trăsături suplimentare:
1. Se aud glasuri mari în Cer, spunând: „Împărăția

[sau împărățiile, lit. KJV] lumii a[u] trecut în mâinile
Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împă-
răți în vecii vecilor”.
2. „A venit mânia Ta; a venit vremea să îi judeci pe

cei morți, să îi răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți
și pe cei ce se tem de Numele Tău”.
Sfârșitul dispensației este descris la finalul fiecărui

ciclu, de fiecare dată cu detalii mai multe și mai clare,
până ce domnia universală a lui Hristos este procla-
mată și până ce are loc judecata „celor morți” și răsplă-
tirea celor neprihăniți. Dacă rămâne vreun dubiu că fie-
care descriere ne duce la finalul veacului, acea îndoială
va fi înlăturată sigur și pe veci de afirmația clară de aici
despre judecata celor morți. Unii au pretins că judecata
celor neprihăniți și răsplătirea lor ar trebui să preceadă
„judecata de la scaunul de domnie mare și alb”, dar aici
vedem cele două evenimente unite prin aceeași afirmație
indubitabilă. Niciun argument nu poate ignora faptul
125
că ele sunt anunțate ca evenimente simultane, sau cel

puțin că ele se succedă imediat unul după altul.
INTERLUDIUL
În ciclurile precedente, interludiul cu corurile lui a
venit după descrierea sfârșitului veacului, dar în cazul
de față, cele două coincid. Îngerul puternic care stă cu
un picior pe pământ și cu celălalt pe mare jură „pe Cel
ce este viu în vecii vecilor... că nu va mai fi nicio ză-
bavă”, altfel spus, că nu va mai fi nicio amânare, „ci că
în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița
lui, se va sfârși taina lui Dumnezeu”.
Odată ce trâmbița a șaptea a sunat anunțând con-

damnarea lumii, exact în acea clipă corul ceresc cântă
consolarea în mijlocul convulsiilor cu care dispensația
se încheie: „Și în Cer s-au auzit glasuri puternice, care
ziceau:
‚Împărăția lumii a trecut în mâinile
Domnului nostru și ale Hristosului Său.
Și El va împărăți în vecii vecilor’”.
„Și cei douăzeci și patru de bătrâni, care stăteau

înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de dom-
nie, s-au aruncat cu fețele la pământ, și s-au în-
chinat lui Dumnezeu, și au zis:
126
CAPITOLUL 5
‚Îți mulțumim Doamne, Dumnezeule, Atot-

puternice,
care ești și care erai și care vii,
că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare,
și ai început să împărățești.
Neamurile se mâniaseră,
dar a venit mânia Ta;
a venit vremea să îi judeci pe cei morți,
să îi răsplătești pe robii Tăi proroci,
pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău,
mici și mari,
și să îi prăpădești pe cei ce prăpădesc Pămân-
tul!’”
Ca în celelalte cicluri, și în acesta Pământul este

blestemat din cauza nepocăinței și a păcatului, și este
cuprins de convulsiile cataclismelor, sub judecățile
drepte ale lui Dumnezeu, dar Cerul cântă mângâierea
în triumful celor neprihăniți și al Hristosului cuceritor,
dând siguranța deplină a răsplăților binecuvântate ale
sfinților care devin părtași slavei Domnului lor în vecii
vecilor.
127
Capitolul 6
CICLUL AL PATRULEA:
BALAURUL ȘI CELE
DOUĂ FIARE
TRINITATEA RĂULUI

Ioan: „În Cer s-a arătat un semn mare: o femeie
învăluită în Soare, cu Luna sub picioare, și cu o
cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era în-
sărcinată, țipa în durerile nașterii, și avea un
mare chin ca să nască. În Cer s-a mai arătat un
alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roșu, cu
șapte capete, zece coarne, și șapte cununi împă-
rătești pe capete. Cu coada trăgea după el a treia
parte din stelele cerului, și le arunca pe Pământ.
Balaurul a stătut înaintea femeii, care sta să
nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va
naște. Ea a născut un fiu, un copil de parte băr-
bătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu
un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumne-
zeu și la scaunul Lui de domnie. Și femeia a fugit
în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca
129
să fie hrănită acolo o mie două sute șase zeci de

zile. Și în Cer s-a făcut un război. Mihail și înge-
rii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu în-
gerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui; și
locul lor nu li s-a mai găsit în Cer. Și balaurul cel
mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Sa-
tana, acela care înșeală întreaga lume, a fost
aruncat pe Pământ; și împreună cu el au fost
aruncați și îngerii lui. Și am auzit în Cer un glas
tare, care zicea:”
Glasul din Cer: „Acum au venit mântuirea, pu-

terea și Împărăția Dumnezeului nostru, și stăpâ-
nirea Hristosului Lui; pentru că pârâșul fraților
noștri, care zi și noaptea îi pâra înaintea Dumne-
zeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit
prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturi-
sirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la
moarte. De aceea bucurați-vă, Ceruri, și voi care
locuiți în Ceruri! Vai de voi, Pământ și mare!
Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mâ-
nie mare, fiindcă știe că are puțină vreme...”
Ioan: „Apoi am stătut pe nisipul mării. Și am vă-

zut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne
și șapte capete; pe coarne avea zece cununi îm-
părătești, și pe capete avea nume de hulă. Fiara,
pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea
labe ca de urs, și gură ca o gură de leu. Balaurul
130
CAPITOLUL 6
i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie și o stă-

pânire mare. Unul dintre capetele ei părea rănit
de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată.
Și tot pământul se mira după fiară... Apoi am vă-
zut ridicându-se din pământ o altă fiară, care
avea două coarne ca ale unui miel, și vorbea ca
un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi
înaintea ei; și făcea ca Pământul și locuitorii lui
să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte
fusese vindecată. Săvârșea semne mari, până
acolo că făcea chiar să se pogoare foc din Cer pe
Pământ, în fața oamenilor… nimeni să nu poată
cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta,
adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.
Aici e înțelepciunea. Cine are pricepere, să soco-
tească numărul fiarei. Căci este un număr de
om. Și numărul ei este: șase sute șase zeci și șase.
Apoi m-am uitat, și iată că Mielul stătea pe mun-
tele Sionului; și împreună cu El stăteau o sută
patruzeci și patru de mii, care aveau scris pe
frunte Numele Său și Numele Tatălui Său. Și
am auzit venind din Cer un glas ca un vuiet de
ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; și gla-
sul, pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu
alăuta, și cântau din alăutele lor. Cântau o cân-
tare nouă înaintea scaunului de domnie, înain-
tea celor patru făpturi vii și înaintea bătrânilor.
131
Și nimeni nu putea să învețe cântarea, afară de

cei o sută patruzeci și patru de mii, care fuseseră
răscumpărați de pe Pământ... Și am văzut un alt
înger care zbura prin mijlocul Cerului, cu o
Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locu-
itorilor Pământului, oricărui neam, oricărei se-
minții, oricărei limbi și ori cărui norod. El zicea
cu glas tare:”
Primul înger: „Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-

i slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închi-
nați-vă Celui ce a făcut Cerul și Pământul, ma-
rea și izvoarele apelor”.
Al doilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al

doilea, și a zis: ‚A căzut, a căzut Babilonul, ceta-
tea cea mare, care a adăpat toate neamurile din
vinul mâniei curviei ei!’”
Al treilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al

treilea, și a zis cu glas tare: ‚Dacă se închină ci-
neva fiarei și icoanei ei, și primește semnul ei pe
frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei
lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul
mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă,
înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului...”
Ioan: „Și am auzit un glas din Cer, care zicea:”
Glasul din Cer: „Scrie: Ferice de acum încolo de

morții, care mor în Domnul! ‚Da’, zice Duhul;
132
CAPITOLUL 6
‚ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor

îi urmează!’”
Ioan: „Apoi m-am uitat, și iată un nor alb; și pe

nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omu-
lui; pe cap avea o cunună de aur; iar în mână, o
secere ascuțită. Și un alt înger a ieșit din Templu,
și striga cu glas tare Celui ce ședea pe nor:”
Îngerul: „Pune secera Ta și seceră: pentru că a

venit ceasul să seceri, și secerișul Pământului este
copt”.
Ioan: „Atunci Cel ce ședea pe nor, Și-a aruncat

secera pe Pământ. Și Pământul a fost secerat. Și
din Templul, care este în Cer, a ieșit un alt înger,
care avea și el un cosor ascuțit. Și un alt înger,
care avea stăpânire asupra focului, a ieșit din al-
tar, și a strigat cu glas tare către cel ce avea coso-
rul cel ascuțit:”
Îngerul: „Pune cosorul tău cel ascuțit, și culege

strugurii viei Pământului, căci strugurii ei sunt
copți”.
Ioan: „Și îngerul și-a aruncat cosorul pe Pământ,

a cules via Pământului, și a aruncat strugurii în
teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu”.
Ciclul precedent s-a sfârșit cu judecata celor morți,

iar al patrulea ciclu începe cu nașterea lui Hristos. Oare
133
ar putea exista o respingere mai clară ca aceasta a inter-

pretării „istoriciste” continue a cărții Apocalipsa? Cum
poate exista o altă explicație a faptului că aici ne este pre-
zentată întruparea lui Hristos după judecata celor morți,
decât că Apocalipsa prezintă în repetate rânduri dispen-
sația creștină, privită din unghiuri diferite? Scopul ei su-
prem este să prezinte marile principii spirituale caracte-
ristice dispensației, nu să prezică în mod necesar eveni-
mente din viitor.
TRINITATEA IADULUI
Având în vedere simbolismul numerelor, unii au
spus că acest ciclu este vedenia celor șapte personaje
mistice: femeia, fiul ei, sămânța ei, arhanghelul Mihail,
balaurul, fiara din mare și fiara de pe Pământ. Chiar
dacă am lua în considerare această sugestie, rămâne
adevărat că scopul special al acestei vedenii este să ne
prezinte cei trei mari dușmani ai bisericii, anume bala-
urul și cele două fiare.
Așa cum există o Trinitate a Cerului – Tatăl, Fiul

și Duhul Sfânt – tot așa, în acest ciclu ne este prezen-
tată o trinitate a răului, anume balaurul și cele două fi-
are. La fel cum Hristos însuși S-a confruntat cu trei
vrăjmași, anume Imperiul Roman, apostazia evreilor și
Satana, tot așa biserica și fiecare creștin trebuie să lupte
134
CAPITOLUL 6
cu un dușman paralel acestora trei, anume lumea, firea

pământească și diavolul. Și acestea sunt neschimbate în
toate veacurile. Satana este principalul dușman, simbo-
lizat ca „balaur[ul], ... șarpele cel vechi”, numit și „dia-
volul” – dușmanul comun al lui Dumnezeu și al omu-
lui. Prima fiară simbolizează Imperiul Roman, duhul
„lumii”. A doua fiară, denumită în alt loc „prorocul
mincinos”, corespunde „firii pământești”, răul din in-
teriorul bisericii.
DOUĂ SEMNE ÎN CER

„Marele semn din Cer”, „femeia învăluită în
Soare... în durerile nașterii”, este neîndoielnic biserica
– și contează puțin dacă este vorba despre cea evreiască
sau cea creștină. Dumnezeu are o singură biserică, chiar
dacă ea există în dispensații diferite sau denumită prin
diferite denominații.
Al doilea „semn în Cer”, „un mare balaur roșu”,

este identificat ulterior ca „balaurul cel mare, șarpele
cel vechi, numit Diavolul și Satana”. Eforturile lui de a
„mânca copilul, când îl va naște” constituie un fapt is-
toric. Prima încercare a fost făcută prin intermediul lui
Irod, care a ucis pruncii din Betleem; a doua, ispitirea
lui Hristos în pustie; și ultima, prin intermediul Crucii
135
– împlinind orbește planul lui Dumnezeu spre răscum-

părarea poporului Său.
INTERVENȚIA DIVINĂ
Fuga femeii „în pustie, într-un loc pregătit de
Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șase
zeci de zile”, menționată din nou în același capitol cu-
prinzând o perioadă de „o vreme, vremi, și jumătatea
unei vremi”, constituie același eveniment care revelează
intervenția divină și ocrotirea sfinților – ca și sămânța
femeii și Fiul ei. Descrierea nu este repetată pentru că
ar fi două evenimente separate, nici ca și cum ar fi ne-
voie ca să ne asigure de veridicitatea ei. Prima face refe-
rire la planul divin, la decretul veșnic care garantează
siguranța celor aleși. A doua descrie lucrurile petrecute
faptic, împlinirea făgăduinței divine, cele două stând în
relație unul față de altul ca și cauza și efectul.
„O VREME, VREMI ȘI JUMĂTATEA UNEI VREMI”

În cadrul ciclului precedent, Ierusalimul urma să
fie „călcat de Neamuri în picioare... patruzeci și două
de luni”, adică 1260 de zile. Cei doi martori au fost che-
mați „să prorocească, îmbrăcați în saci, o mie două sute
șase zeci de zile”. În alt loc, această aceeași perioadă este
descrisă ca „trei ani și jumătate”. Indiferent dacă este
136
CAPITOLUL 6
socotită în ani, luni sau zile, perioada de timp este ace-

eași. Ea este împrumutată din profeția lui Daniel, Apo-
calipsa Vechiului Testament (Dan. 7:25; 12:7).
Această perioadă de timp a fost interpretată în

multe feluri. În ce privește durata, ea corespunde cu lu-
crarea pământească a lui Hristos, cu perioada de pri-
goană din timpul lui Nero și cu durata războiului evre-
iesc. Oare ar trebui să o înțelegem ca având o aplicație
literală, sau să urmărim regula obișnuită de folosire a
numerelor din această carte plină de simboluri? Mulți
o interpretează ca un echivalent simbolic pentru 1260
de ani, câte o zi pentru fiecare an. Făcând tot soiul de
calcule, legate de un anumit eveniment special de refe-
rință, oamenii au anunțat în toate secolele că istoria
este pe cale să se încheie. În ciuda acestor calcule, a așa-
ziselor împliniri „istorice” și a observării „semnelor vre-
murilor”, semnificația acestui număr simbolic nu este
încă făcută cunoscută. Rămâne adevărat despre toate
prevestirile profetice ceea ce Hristos însuși a procla-
mat: „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu știe ni-
meni, nici îngerii din Ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”
(Marcu 13:32). „Nu este treaba voastră să știți vremu-
rile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stă-
pânirea Sa” (F.A. 1:7).
137
Milligan crede că acest număr simbolizează în-

treaga perioadă a dispensației creștine. Alții insistă pe
ideea că cifra 7 este simbolul perfecțiunii, așa că „trei
ani și jumătate” – adică jumătate din 7 – pur și simplu
înseamnă o perioadă nedefinită de timp.
Toate aceste încercări de elucidare sunt dovezi su-

plimentare ale adevărului că Apocalipsa nu este o carte
de predicții, ci de principii. Orice încercare de a face
calcule sau de a identifica evenimente istorice prin in-
termediul figurilor ei de stil sau a simbolurilor ei, va
duce inevitabil la cele mai absurde născociri și se va în-
depărta tot mai mult de sensul ei spiritual real.
„RĂZBOI ÎN CER”
„Și în Cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui
s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au
luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu li s-a
mai găsit în Cer”. Aceasta ridică întrebarea legată de
originea tainică a răului și de momentul în care războ-
iul a avut loc în Cer, dar Scriptura nu ne revelează răs-
punsul la niciuna dintre aceste dileme. Speculațiile
poeților și ale teologilor au jucat rolul lor în efortul
unora de a se crede mai înțelepți decât ce este scris, și
totul a fost în zadar.
138
CAPITOLUL 6
În Paradise Lost [Paradisul pierdut], Milton1 vine

cu o descriere foarte grafică în dorința lui declarată de
a „afirma providența veșnică și de a apăra căile lui
Dumnezeu înaintea oamenilor”. Căderea Satanei se
presupune că antedatează creația omului, iar planul lui
de a distruge lucrarea mâinilor lui Dumnezeu și atacul
lui asupra lui Adam și a Evei în Eden sunt mânate de
gelozia și ura amară față de Dumnezeu și toate lucrările
Lui. În loc ca planurile lui Dumnezeu să fie împiedi-
cate de Satana, el stârnește cea mai minunată dragoste
din partea lui Dumnezeu, iar Satana însuși este împie-
dicat în Paradisul recâștigat.
TEORIA LUI PEMBER

În lucrarea sa, intitulată „Earth’s Earliest Ages”
[Epocile timpurii ale Pământului], autorul englez Ge-
orge H. Pember2 a venit în urmă cu circa 50 de ani cu
o teorie originală și ciudată, susținută ulterior de Dr. A.
J. Gordon3 din Boston, ca fiind cea mai plauzibilă ex-
plicație a lucrării Satanei, a căderii și a planurilor pre-
zente ale răului. Cartea lui poate fi citită ca un roman,
1
John Milton (1608-1674) – poet și intelectual englez puritan.
2
George Hawkins Pember (1837-1910) – teolog și autor englez, afiliat cu mișcarea
Plymouth Brethren.
3
Adoniram Judson Gordon (1836-1895) – predicator și autor baptist american,
fondatorul Gordon College și Gordon–Conwell Theological Seminary.
139
iar teoria lui este vrednică să fie luată în considerare

doar laolaltă cu orice explicație speculativă omenească
despre epocile preistorice ale lumii.
Potrivit ideii lui Pember, pe baza unor indicii ob-

scure din Scriptură, Satana ar fi fost cea mai înaltă fi-
ință din toată creația lui Dumnezeu (v. Ezec. 28:13-
15), pus în această lume a duhurilor ca un „semi-zeu”
(v. Ps. 82), fiind caracterizat ca „prințul acestei lumi”
(Ioan 14:30, lit. KJV). Umflându-se de mândrie, el a în-
cercat să își însușească o poziție de independență, iar în
răzvrătirea lui, a dus supușii lui de pe Pământ în împo-
trivire față de Dumnezeu, Creatorul și Domnul su-
prem peste Univers. Această introducere a răului în
lume explică catastrofele care ar fi avut loc înainte de
creația omului, făcând ca Pământul să fie „pustiu și
gol”, ceea ce ar fi făcut necesar ca el să fie creat din nou
de mâinile lui Dumnezeu, lucru descris la începutul
cărții Geneza.
Creația rasei omenești ca să îi ia locul Satanei și su-

pușilor lui s-a confruntat cu resentimentele amare ale
celui rău, iar Satana și-a folosit toate forțele și toată in-
geniozitatea ca să distrugă lucrarea lui Dumnezeu și să
târască rasa omenească odată cu el în căderea lui.
Aceasta ar explica ispitirea și căderea din Eden. Pember
140
CAPITOLUL 6
consideră căsătoriile mixte dintre cei din perioada ante-

diluviană, care au umplut Pământul de violență și spur-
căciune, ca dovada vicleniilor satanice. Până în acea
clipă, Satana nu ar fi fost alungat din poziția lui de stă-
pân peste Pământ, iar demonii lui încă aveau puterea
de a se întrupa și de a forma căsătorii cu fiicele oameni-
lor, lucru care a făcut necesar potopul pentru a distruge
acești monștri supraomenești.
Pember își fundamentează apoi teoria despre

această stăpânire a Pământului de către Satana pe pa-
saje din Scriptură precum Iov 1:7, unde el se înfățișează
înaintea lui Dumnezeu ca unul care încă nu fusese
„alungat”, ci ca „pârâșul” lui Iov și al altor sfinți (v.
Apoc. 12:9-10). Satana a fost lipsit în final de stăpâni-
rea lui peste Pământ, fiind cucerit și legat de Hristos,
care îl înlocuiește ca Domn peste Pământ. Posedarea
demonică este explicată ca și cum ar arăta că Satana
încă are o putere peste oameni, pe care Hristos a dis-
trus-o prin alungarea diavolilor.
Potrivit acestei teorii, în zilele de final ale dispensa-

ției prezente, Satana va fi „eliberat” din nou, își va re-
cupera o parte din putere pentru atacul final de la Ar-
maghedon. În „duhurile necurate ca broaștele”, care au
ieșit „din gura balaurului, și din gura fiarei, și din gura
141
prorocului mincinos” descrise în ciclul următor

(Apoc. 16:13), Pember vede o trezire a posedării demo-
nice ca aceea care se manifestă acum în spiritualismul
modern, în manifestări „materializate” și în fenomene
ciudate, citând ca text de sprijin versetul acesta: „Aces-
tea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipome-
nite, și care se duc la împărații Pământului întreg, ca să-
i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului
Celui Atotputernic”.
I-am citat aici pe Milton și Pember ca să atrag aten-

ția asupra faptului că cele două evenimente – căderea Sa-
tanei și izgonirea lui din Cer – nu au avut loc în același
timp. Căderea lui este evident precedată și o explică pe
cea a lui Adam. În Apocalipsa 12, războiul din Cer și
alungarea Satanei sunt introduse în legătură cu întrupa-
rea lui Hristos, ceea ce pare să indice acel eveniment ca
data producerii acestor două lucruri. Probabil că este
vorba despre același eveniment ce este descris ulterior ca
„legarea” Satanei, când el este lipsit de puterea lui. Hris-
tos însuși se referă la același moment când spune: „L-am
văzut pe Satana căzând ca un fulger din Cer” (Luca
10:18).
Evenimentul este celebrat cu bucurie în Cer: „Și

am auzit în Cer un glas tare, care zicea:
142
CAPITOLUL 6
‚Acum a venit mântuirea, puterea

și Împărăția Dumnezeului nostru,
și stăpânirea Hristosului Lui;
pentru că pârâșul fraților noștri,
care zi și noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului
nostru, a fost aruncat jos.
Ei l-au biruit, prin sângele Mielului
și prin cuvântul mărturisirii lor,
și nu și-au iubit viața chiar până la moarte.
De aceea bucurați-vă, Ceruri,
și voi care locuiți în Ceruri!’”
PRIMA FIARĂ
Al doilea dușman al bisericii este fiara care se ridică
din mare, „cu zece coarne și șapte capete... semăna cu
un leopard... avea labe ca de urs și gură ca o gură de leu.
Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie și o
stăpânire mare... i s-a dat putere să lucreze patruzeci și
două de luni” – același număr tainic. Ea încorporează
toate trăsăturile celor șapte fiare din Daniel 7, ceea ce
poate fi cheia pentru interpretarea acestuia. În Daniel,
fiecare fiară reprezintă o putere imperială pământească
– cea mai îngrozitoare simbolizând Imperiul Roman.
Această fiară din Apocalipsa poate sau nu să fie un

individ – Nero sau un viitor antihrist – și, deși simbo-
lizează Imperiul Roman, aflat la acel moment în plină
143
putere, nu încape îndoială că are sensul dominației

mondiale, nu în sensul cuceririi, ci ca un vrăjmaș pu-
ternic al bisericii.
În tratatul său sugestiv, intitulat „Sermons on Re-

velation” [Predici din cartea Apocalipsa], Rev. A. H.
Baldinger confirmă această interpretare a caracterului
simbolic și a misiunii fiarei din mare spunând: „Fiara
reprezintă în principal puterea politică a Romei. Ea re-
prezintă în fapt orice altă putere politică sau guvernare
civilă din orice secol, care se ridică sfidător împotriva
Împărăției adevărului și care îi prigonește pe ucenicii
lui Hristos. Fiara ridicată din mare a fost Egiptul în vre-
mea lui Moise sau Babilonul în vremea lui Isaia și Iere-
mia. Ea a fost guvernarea lui Antioh Epifanul4 în vre-
mea macabeilor. A fost Roma în vremea lui Ioan, Spa-
nia în vremea Inchiziției, guvernarea reginei Maria în
vremea lui John Knox,5 ierarhia catolică în vremea lui
Huss, Zwingli6 și Luther. Și este Imperiul Otoman din
vremurile noastre”.
Cu toate acestea, fiara nu ia întotdeauna forma
4
Antioh Epifanul al IV-lea (c. 215-164 î.Hr) – rege grec elenist, persecutor al evre-
ilor în perioada macabeilor.
5
John Knox (c. 1514-1572) – predicator și teolog reformat scoțian, fondator al
Presbyterian Church of Scotland.
6
Huldrych sau Ulrich Zwingli (1484-1531) – principalul lider al Reformei protes-
tante în Elveția și fondator al bisericilor reformate de confesiune helvetă.
144
CAPITOLUL 6
unei împărății pământești sau a unei puteri politice pri-

gonitoare. Într-un sens mai extins, spiritul ei trăiește în
ceea ce este cunoscut în prezent ca fiind „lumesc”.
Hristos a fost atacat de fiara îmbrăcată în această haină.
„Toate împărățiile lumii” au fost clamate de Satana ca
proprietatea lui și oferite lui Hristos cu condiția închi-
nării – adică a conformării cu lumea și metodele lu-
mești. Hristos a refuzat compromisul și a ales cununa
pe calea Crucii. Iar biserica și creștinul nu pot triumfa
peste fiară decât în același fel. Despre ceilalți s-a spus că
„au început să se închine balaurului, pentru că îi dă-
duse puterea lui fiarei” (Apoc. 13:4) – exact ceea ce Sa-
tana ceruse de la Hristos.
Teologii și autorii creștini din toate secolele au

avut păreri diferite legate de sensul rănii de moarte dată
unuia dintre capetele fiarei. Este posibil ca aceasta să in-
dice căderea Imperiului Roman, al cărei spirit încă
„trăiește” în principiile lumești pe care le vedem puse
în practică de toate guvernările omenești – fiind anta-
goniste față de idealurile spirituale ale creștinismului.
A practica asemănarea cu lumea înseamnă să primești
semnul fiarei – semnul ei din toate veacurile. „Cine îi
duce pe alții în robie, va merge și el în robie”, este ga-
ranția biruinței prin Acela care „a luat robia roabă”
(Efes. 4:8). „Aici este răbdarea și credința sfinților”. „În
145
lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lu-

mea” (Ioan 16:33).
AL TREILEA DUȘMAN AL BISERICII

A doua „fiară care se ridică din pământ” este locți-
itoarea primeia, care îi slujește balaurului în același fel.
Ea are „două coarne ca ale unui miel, și vorbea ca un
balaur”, și aceste lucruri ne sunt suficiente ca să îi cu-
noaștem caracterul mincinos și fals. Faptul că „săvârșea
semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc
din Cer pe Pământ, în fața oamenilor” și că avea „pu-
tere să îi dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vor-
bească” nu trebuie înțeles în mod necesar literal, ci în
acord cu acest caracter simbolic al cărții.
În ciclul următor, caracterul și misiunea ei sunt re-

velate mai clar, când este identificată ca „prorocul min-
cinos”, nu Mohamed, cum au crezut unii, nici Papa de
la Roma, cum au insistat alții, nici măcar vreun individ
sau vreo organizație anume. El este un produs eclezial,
orice religie falsă sau fază apostată a creștinismului, la
fel de generalizată ca asemănarea cu lumea – simboli-
zată de prima fiară – și care apare în toate epocile isto-
riei omenirii.
La fel cum Antioh Epifanul, antihristul din Daniel
146
CAPITOLUL 6
sau împăratul Nero, posibilul antihrist din Apocalipsa,

poate fi un individ care reprezintă spiritul lumii simbo-
lizat de prima fiară, tot așa Mohamed, Papa, Joseph
Smith,7 Mary Baker Eddy8 și Russell9 pot ca indivizi să
reprezinte învățătura falsă simbolizată de fiara a doua
sau „prorocul mincinos”, dar niciun individ nu poate
împlini toate caracteristicile ei, nici vreo organizație bi-
sericească nu poate în sine să epuizeze toată misiunea și
activitățile ei.
A doua fiară apare în ciclurile ulterioare într-o

dublă ipostază, ca „prorocul mincinos” și ca „Babilo-
nul” mistic, curva. În personificarea a doua, ceea ce
este reprezentat este exclusiv creștinismul apostat,
care constituie doar o fază a misiunii fiarei. Într-o
sferă mai cuprinzătoare, fiara a doua, ca „prorocul
mincinos”, este păgânismul, gnosticismul,10 islamul,
mormonismul,11 scientologia,12 catolicismul apostat,
protestantismul nominal, iudaismul, raționalismul,
7
Joseph Smith Jr. (1805-1844) – lider religios american, întemeietorul mișcării ere-
tice a mormonismului.
8
Mary Baker Eddy (1821-1910) – autoare americană și întemeietoare a sectei
Christian Science.
9
Charles Taze Russell (1852-1916) – predicator american unitarian, întemeietorul
sectei ce a devenit ulterior cunoscută ca Martorii lui Iehova.
10
gnosticismul – mișcare eretică mistică apărută în biserică în sec. al II-lea d.Hr.
11
mormonismul – sectă mistică înființată în SUA de Joseph Smith.
12
scientologia – sectă mistică înființată în SUA de L. Ron Hubbard.
147
modernismul13 și toate credințele false care au blestemat

rasa umană de la cădere încoace. Așa cum au fost mulți
„hristoși mincinoși”, tot așa au fost multe credințe false,
și așa va fi până la a Doua Venire și până la bătălia Arma-
ghedon, când fiara și prorocul mincinos vor fi cuceriți și
aruncați în adâncul fără fund, de unde au venit.
INTERDICȚIA
Interdicția ca „nimeni să nu poată cumpăra sau
vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei,
sau numărul numelui ei” și-a găsit împlinirea în repe-
tate rânduri în istorie.
„Creștinii care au renunțat la credința lor și au
adoptat închinarea la împărat au primit ‚stig-
mata’, o brățară sau semne pe trup, care erau
semnele apostaziei lor, lucruri care i-au scăpat de
prigoană. Cei care au refuzat să ardă tămâie în
cinstea împăratului au fost izolați politic, ostra-
cizați social și boicotați comercial. Asemenea
primilor creștini din Ierusalim, ei n-au putut
nici cumpăra, nici vinde pe piața liberă. Ei au
fost lipsiți chiar de mijloacele esențiale de trai.
Dacă presiunile sociale și economice au eșuat să
13
raționalismul, modernismul – autorul face referire la mișcarea liberalismul teo-
logic. Pentru o analiză detaliată pe această temă, v. Creștinism și liberalism, de
J. Gresham Machen, disponibilă la Editura MAGNA GRATIA – n.ed.
148
CAPITOLUL 6
își atingă scopul, metode mai aspre de coerciție

au fost adoptate. Ei au fost exilați să moară în
munți sau pe insule îndepărtate; au fost aruncați
la fiarele sălbatice, țintuiți pe cruci și chinuiți
prin orice mijloace care nu pot fi concepute de-
cât de minți posedate demonic. Astfel, autorita-
tea civilă și cea religioasă a imperiilor și-au dat
mâinile într-un efort comun de a-i zdrobi pe
ucenicii Nazarineanului și să distrugă biserica.
Deși, în mintea lui Ioan, fiara care s-a ridicat din

pământ reprezenta închinarea la Cezar, ea repre-
zintă la fel de bine orice religie creată sau contro-
lată de stat și folosită de stat ca să-și promoveze
scopurile lumești... Și oriunde și oricând un gu-
vern păgân și o biserică lipsită de Hristos s-au
unit sub un singur cap și au fost controlate de o
singură autoritate, oriunde biserica și statul s-au
căsătorit, rezultatele au fost întotdeauna asemă-
nătoare acelora pe care Ioan le descrie, adică de-
gradarea deopotrivă a bisericii și a statului, auto-
crația iresponsabilă și săvârșirea unor nedreptăți
îngrozitoare. Această combinație a puterilor fia-
rei, unirea autorității civile și religioase într-o
singură mână, și-a atins apogeul diavolesc în se-
colele al X-lea și al XIII-lea, când Papii carnali și-
au arogat titlul de ‚viceregenți ai lui Dumnezeu
pe Pământ’. Inocențiu al III-lea credea că, fiind
149
succesor al lui Petru, a primit autoritatea de la

Hristos nu doar peste biserică, ci peste întreaga
lume și peste întreg spectrul relațiilor interu-
mane... De aceea, dreptul de a călca peste gruma-
zul regilor era considerat al lui prin prerogativ di-
vin. Viețile oamenilor, cununile regilor și desti-
nele popoarelor erau în mâna lui. Prinții, țările și
parlamentele erau obligați cu toții să vină cu ne-
claritățile la el, ca el să stabilească dreptatea. El fă-
cea și desfăcea regi și regate după bunul plac. Ca
să își întărească decretele și să forțeze lumea să se
plece față de voia lui, el a inaugurat Inchiziția, o
instituție născută din Iad, care aproape că a zdro-
bit adevărul de pe Pământ”.14
Misionarii au raportat că, oriunde convertiții și-au

abandonat credințele false, ei au fost prigoniți, afacerile
lor au fost ruinate și ei au fost alungați din comunitate
în comunitate de dușmanii lor neobosiți. Și musulma-
nii nu sunt singurii în aceasta. Ori de câte ori a pus
mâna pe puterea civilă, iar bisericile au fost înființate și
susținute de stat, romano-catolicismul a pus interdicții
severe asupra celor ce nu s-au conformat dictatelor lor.
Conformarea cu lumea și metodele lumii au fost dese-
ori prețul succesului pentru cei dispuși să îl plătească –
14
Baldinger, Albert H. Sermons on Revelation. New York: George H. Doran Co.,
1924, p. 136-137.
150
CAPITOLUL 6
semnul fiarei.
„ȘASE SUTE ȘAIZECI ȘI ȘASE”

În caracterul ei esențial, cartea Apocalipsa este
foarte simbolică. Numerele nu pot fi înțelese într-un
sens strict literal, la fel cum nu pot fi înțeleși nici ter-
meni precum „fiarele”, „lăcustele”, „broaștele” etc. Sis-
temul arabic de numerație din prezent nu era adoptat
la vremea când Ioan trăia, iar când el a scris în greacă,
trebuie să fi folosit sistemul de numerație din acele vre-
muri, în care fiecare literă din acest alfabet avea o sem-
nificație numerică.
Ca urmare a acestui fapt, numărul fiarei, „șase sute

șaizeci și șase”, a fost folosit ca o criptogramă și aplicat
unei varietăți de indivizi, pe premisa că acele persoane
împlinesc sensul lui ascuns, în care valoarea numerică a
literelor ar fi ajuns să fie 666.
Și aveți în cele ce urmează o ilustrație a acestui fel

de interpretare. Titlul de „Lateinos” – cel latin – a fost
tratat ca având sensul Imperiului Roman, iar literele
lui, folosite ca numere, totalizează 666. L = 30, a = 1, t
=300, e = 5, i = 10, n = 50, o = 70 și s = 200 – și totalul
este 666. Frederick Farrar și alții s-au apucat să îi aplice
acest număr lui Nero, considerându-l fiara, numai că,
151
pentru a putea face asta, au fost nevoiți să folosească

forma din ebraică a numelui lui, „Neron Caesar”, și, ce
să vezi, literele din ebraică sunt echivalente cu 666!
Gabbardt15 sugerează că ambele nume, „Lateinos” și
„Neron Caesar” au fost avute în intenție de Ioan prin
acest număr, care ar indica în felul acesta că deopotrivă
Imperiul Roman și Nero sunt simbolizați ca fiara.
Adventiștii de Ziua a Șaptea, care i-au întrecut pe

toți ceilalți cu interpretările lor închipuite, susțin că ci-
fra îl are în vedere pe Papa – folosind echivalentul nu-
meric latin al expresiei „vicarul Fiului lui Dumnezeu”.
Catolicii au întors complimentul aplicându-i-l lui Mar-
tin Luther sau altora dintre reformatori. Prin manipu-
larea vicleană a acestui număr, el a fost aplicat unui nu-
măr aproape fără limită de indivizi, precum Dioclețian,
Vespasian, Iulian apostatul,16 Mohamed, Napoleon și
Wilhelm.17 Toate aceste eforturi de a rezolva misterul
numărului fiarei s-au dovedit nesatisfăcătoare, nefolo-
sitoare și rătăcitoare.
Este foarte îndoielnic că el s-ar aplica unui individ
15
nu este clar pe cine citează autorul – n.ed.
16
Flavius Claudius Iulianus (331-363 d.Hr.) - împărat roman care a domnit între
361-363 d.Hr., ultimul împărat roman păgân.
17
Wilhelm al II-lea (Friedrich Wilhelm Albert Victor von Preußen) - ultimul îm-
părat al Germaniei și rege al Prusiei de la 1888 la 1918.
152
CAPITOLUL 6
anume. Unii i-au dat o interpretare simbolică în urmă-

toarea formă: întrucât cifra 7 este simbolul ebraic al
perfecțiunii, cifra 6 nu poate simboliza decât un eșec.
În consecință, cifra 666 ar sublinia de trei ori acel fapt,
comportând ideea unui aparent triumf pentru o vreme
sau al unui eșec chiar în clipa când succesul părea ga-
rantat.
Scopul special al acestui ciclu este să reveleze marii

dușmani ai bisericii. Satana este principalul, fiind mai
presus și din afara bisericii – un duh personal rău, dis-
trugătorul, aflat în total contrast față de Hristos, Mân-
tuitorul. Prima fiară este „lumea” care înconjoară bise-
rica – spiritul veacului – de care Ioan ne avertizează as-
tfel într-un alt loc: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din
lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu
este în El” (1 Ioan 2:15). A doua fiară, denumit în alt
loc „prorocul mincinos”, este rivalul bisericii, găsindu-
se uneori chiar amestecat în turmă – disimulând adevă-
rul –, lucru descris de Pavel ca „o altă evanghelie” (Gal.
1). Creștinul se confruntă la nivel individual cu aceiași
trei dușmani în războiul lui spiritual, fiind chemat să se
„împotrivească diavolului” (Iacov 4:7), „să nu se potri-
vească chipului veacului acestuia” (Rom. 12:2) și să
lupte împotriva firii pământești.
153
INTERLUDIUL
În cadrul acestui ciclu, interludiul apare chiar îna-
inte de sfârșitul veacului, cu catastrofa judecăților, iar
scopul este același. Prin descrierea acestor inamici puter-
nici, Apocalipsa, fidelă scopului ei de a revela conflictul
și totuși de a-i ocroti pe sfinți, vine degrabă cu mângâieri.
Chiar în prezența acestor dușmani puternici și neobo-
siți, biserica este întărită printr-o siguranță absolută.
Făcând referire la ciclurile precedente, după ce des-

chiderea peceților a scos la iveală „ziua cea mare a mâ-
niei” și înainte ca trâmbițele să anunțe judecățile lor în-
grozitoare asupra lumii, mâna îngerului este oprită în
punerea lor în aplicare până ce robii lui Dumnezeu, „o
sută patruzeci și patru de mii” – număr tainic – sunt
pecetluiți și făcuți astfel imuni față de urgiile care stă-
teau să fie declanșate. Cu balaurul care răcnește împo-
triva lor, cu fiara persecutându-i și cu prorocul minci-
nos încercând să îi amăgească, cei 144.000 își fac apari-
ția din nou aici, stând liniștiți pe Muntele Sion alături
de Miel, fără ca unul dintre ei să lipsească, și „aveau scris
pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său”, ceea ce
i-a făcut de neînvins. Nu doar că ei sunt în siguranță, ci
și cântă imnul răscumpărării: „cântau o cântare nouă
înaintea scaunului de domnie... Și nimeni nu putea să
154
CAPITOLUL 6
învețe cântarea, afară de cei o sută patruzeci și patru de

mii, care fuseseră răscumpărați de pe Pământ”. Cânta-
rea nu ne este dată, dar tema ei este răscumpărarea, si-
guranța și biruința.
VESTITORII APROPIERII SFÂRȘITULUI

Acest cor al celor răscumpărați este suplimentat de
vestitorii îngerești, fiecare venind unul după altul într-
o succesiune rapidă și celebrând triumful final al Evan-
gheliei și apropierea sfârșitului veacului. Aceasta este o
nouă trăsătură sau un nou detaliu introdus în acest ci-
clu, în acord cu planul și structura întregii cărți Apoca-
lipsa, detaliind de fiecare dată și mai mult circumstan-
țele dramatice care caracterizează finalul dispensației.
Primul înger este văzut „zburând prin mijlocul Ce-

rului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească lo-
cuitorilor Pământului, oricărui neam, oricărei seminții,
oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare:
‚Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă,
căci a venit ceasul judecății Lui;
și închinați-vă Celui ce a făcut
Cerul și Pământul, marea și izvoarele apelor!’”
Evanghelia zburând pe aripile unui înger în zilele de

apoi, care indică trezirea zelului și a activității misionare,
155
este o paralelă a afirmației lui Hristos, care a spus: „Evan-

ghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lu-
mea, ca să le slujească de mărturie tuturor neamurilor.
Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24:14). Acesta este unul
dintre semnele vremurilor care se împlinește izbitor
chiar sub ochii noștri, o dovadă mult mai clară decât cal-
culele îndoielnice bazate pe date dubioase în ce privește
data celei de-a Doua Veniri.
Al doilea înger vine imediat, spunând: „A căzut, a

căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate
neamurile din vinul mâniei curviei ei!” Căderea Babilo-
nului, menționată aici pentru prima oară, este descrisă
mai detaliat în ciclurile viitoare, în acord cu felul în care
planul este dezvăluit progresiv, prima dată indicând un
element într-o vedenie, apoi oferind descrierea drama-
tică în următoarele – prezentând unul câte unul semnele
vremurilor care arată că sfârșitul se apropie.
Apoi vine al treilea înger, care spune cu glas tare:

„Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei, și primește
semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul
mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul
mâniei Lui... Aici este răbdarea sfinților, care păzesc
poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”. Acesta
este avertismentul final al începutului sfârșitului.
156
CAPITOLUL 6
SOLO-UL MÂNGÂIERII
Aici urmează „un glas din Cer, care zicea: ‚Scrie:
Ferice de acum încolo de morții,
care mor în Domnul!’
‚Da’, zice Duhul;
‚ei se vor odihni de ostenelile lor,
căci faptele lor îi urmează’”.
Sensul acestui text obscur cu care se încheie inter-

ludiul, la fel ca și dispensația care este pe punctul de în-
cheiere, nu este cu totul evident. Consolarea din el a
fost înțeleasă probabil mai clar de acea generație de
creștini decât de cele următoare. O interpretare plauzi-
bilă ar fi următoarea: moartea a fost dintotdeauna cel
mai de temut dușman și regele groazei deopotrivă pen-
tru sfinți și pentru păcătoși. Chiar și cel mai mare sfânt
de pe Pământ are nevoie de har susținător, de mângâie-
rea celor mai prețioase făgăduințe, ca și de brațele veș-
nice care să îl sprijine, când picioarele lui se afundă în
ape reci, și când valurile și vânturile se năpustesc asupra
lui, când „Iordanul se varsă peste toate malurile lui”
(Ios. 3:15). Consolarea acestei asigurări a fericirii are o
aplicație dublă, nu doar susținând credința sfinților pe
patul morții, ci și aducându-le cea mai alinătoare mân-
gâiere celor îndurerați, ale căror inimi sunt frânte de
durere la pierderea celor care le-au fost mai dragi decât
157
viața însăși.
Cu toate acestea, pentru perioada apostolică, așa

cum am sugerat deja, această asigurare a însemnat mai
mult decât a fost perceput de orice generație ulterioară.
În zorii creștinismului, sfinții au fost mângâiați prin
cele mai sacre amintiri ale lui Isus, prin faptul că mulți
dintre contemporanii Lui încă trăiau, astfel că erau en-
tuziasmați de anticiparea revenirii Sale și de bucuria de
a-L întâmpina ca Eliberatorul lor în vremea prigoane-
lor aspre. Ce putea fi mai asigurator în dezamăgirile tră-
ite de cei ce se confruntau cu securea călăilor sau cu alte
forme de martiraj decât cuvintele prețioase care îi mân-
gâiau spunându-le: „Ferice de acum încolo de morții,
care mor în Domnul!”? – o compensație nemăsurată
pentru groaznicul rug și pentru înfricoșătoarele flăcări.
Se spune despre un venerabil predicator baptist,

un veritabil sfânt pe Pământ, că l-a întrebat pe un alt
slujitor al Domnului, mult mai în vârstă decât el: „N-
ar fi un lucru glorios să fim printre cei care nu mor ni-
ciodată, ci vor fi în viață la venirea Domnului?”, la care
bătrânul a răspuns în stilu-i caracteristic: „Da, dar eu n-
aș vrea să fiu ținut în afara Cerului nici măcar o clipă,
nici chiar dacă astfel aș evita moartea și dacă așa aș fi
printre cei ce L-ar întâmpina la venirea Lui”. O astfel
158
CAPITOLUL 6
de atitudine aduce o oarecare lumină asupra semnifica-

ției mângâierii pentru primii creștini, care au fost astfel
asigurați că moartea era un pașaport imediat către slavă
și către odihna păstrată în Cer pentru copiii lui Dum-
nezeu.
SFÂRȘITUL VEACULUI
Ciclul se încheie aici, la fel ca vedeniile precedente,
cu aceleași convulsii și cataclisme ale naturii și cu sece-
rișul lumii din tărâmul spiritual:
„Apoi m-am uitat, și iată un nor alb; și pe nor
ședea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe
cap avea o cunună de aur; iar în mână, o seceră
ascuțită. Și un alt înger a ieșit din Templu, și
striga cu glas tare Celui ce ședea pe nor: ‚Pune
secera Ta și seceră: pentru că a venit ceasul să se-
ceri, și secerișul Pământului este copt’. Atunci
Cel ce ședea pe nor, Și-a aruncat secera pe Pă-
mânt. Și Pământul a fost secerat”.
Această exprimare se interpretează singură, anun-

țând nu doar a Doua Venire, ci și scopul ei de a secera
Pământul. După toate probabilitățile, acesta este strân-
gerea de către Hristos a celor ai Lui, a „grâului în ham-
bar”, înainte de următorul eveniment.
„Și din Templul, care este în Cer, a ieșit un alt
159
înger, care avea și el un cosor ascuțit. Și un alt

înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieșit
din altar, și a strigat cu glas tare către cel ce avea
cosorul cel ascuțit: ‚Pune cosorul tău cel ascuțit
și culege strugurii viei Pământului, căci strugurii
ei sunt copți’. Și îngerul și-a aruncat cosorul pe
Pământ, a cules via Pământului, și a aruncat
strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dum-
nezeu. Și teascul a fost călcat în picioare afară
din cetate; și din teasc a ieșit sânge până la zăba-
lele cailor, pe o întindere de o mie șase sute de
stadii”.
Nu încape îndoială că acesta este secerișul neghinei

rele, după ce Hristos i-a strâns pe ai Săi.
Această descriere a sfârșitului este izbitor de asemă-

nătoare celei făcută chiar de Hristos și prezentată în
Matei 13:39-43: „Secerișul este sfârșitul veacului; sece-
rătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina și se
arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Fiul omului
îi va trimite pe îngerii Săi, și ei vor smulge din Împărăția
Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire și pe
cei ce săvârșesc fărădelegea, și-i vor arunca în cuptorul
aprins; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci
cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Ta-
tălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă”.
160
CAPITOLUL 6
Observarea consecvenței Scripturii ne oferă do-

vada credibilității ei. Ea este dovadă pentru sine. Înche-
ierea fiecărui ciclu cu aceeași scenă a judecății este do-
vada incontestabilă că Apocalipsa nu este compusă din
vedenii vagi, aleatoare și incoerente, ci a fost scrisă spre
a prezenta un plan și un scop perfect, devenind tot mai
clar cu fiecare moment și confirmat mai izbitor prin fi-
ecare comparație între părțile ei componente.
161
162
Capitolul 7
CICLUL AL CINCILEA:
CELE ȘAPTE POTIRE
JUDECĂȚILE ASUPRA APOSTAZIEI

Ioan: „Apoi am văzut în Cer un alt semn mare
și minunat: șapte îngeri, care aveau șapte urgii,
cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui
Dumnezeu. Și am văzut ca o mare de sticlă ames-
tecată cu foc; și pe marea de sticlă, cu alăutele lui
Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai
icoanei ei, și ai numărului numelui ei. Ei cântau
cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cân-
tarea Mielului. Și ziceau:”
Oștirea victorioasă: „Mari și minunate sunt lu-

crările tale, Doamne Dumnezeule, Atotputer-
nice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împă-
rate al Neamurilor! Cine nu se va teme,
Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci
numai Tu ești Sfânt, și toate Neamurile vor veni
și se vor închina înaintea Ta, pentru că judecă-
țile Tale au fost arătate!”
163
Ioan: „După aceea, am văzut deschizându-se în

Cer Templul cortului mărturiei. Și din Templu
au ieșit cei șapte îngeri, care țineau cele șapte ur-
gii. Erau îmbrăcați în in curat, strălucitor, și erau
încinși împrejurul pieptului cu brâie de aur. Și
una dintre cele patru făpturi vii le-a dat celor
șapte îngeri șapte potire de aur, pline de mânia
lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor. Și
Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dum-
nezeu și a puterii Lui. Și nimeni nu putea să in-
tre în Templu, până se vor sfârși cele șapte urgii
ale celor șapte îngeri. Și am auzit un glas tare,
care venea din Templu, și care le zicea celor
șapte îngeri: ‚Duceți-vă și vărsați pe Pământ cele
șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!’”...
Glasul din altar: „Da, Doamne Dumnezeule,

Atotputernice, adevărate și drepte sunt judecă-
țile Tale!”...
Ioan: „Al șaselea [înger] a vărsat potirul lui peste

râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie
pregătită calea împăraților, care au să vină din
Răsărit. Apoi am văzut ieșind din gura balauru-
lui, și din gura fiarei, și din gura prorocului min-
cinos trei duhuri necurate, care semănau cu
niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care
fac semne nemaipomenite, și care se duc la îm-
părații Pământului întreg, ca să-i strângă pentru
164
CAPITOLUL 7
războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui

Atotputernic”.
Isus: „Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce ve-

ghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol
și să i se vadă rușinea!”
Ioan: „Duhurile cele rele i-au strâns în locul care

pe evreiește se cheamă Armaghedon. Al șaptelea
a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu,
din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care
zicea: ‚S-a isprăvit!’ Și au urmat fulgere, glasuri,
tunete, și s-a făcut un mare cutremur de pă-
mânt, așa de tare, cum, de când este omul pe Pă-
mânt, n-a fost un cutremur așa de mare. Cetatea
cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile
Neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a
adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea
potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroa-
vele au fugit, și munții nu s-au mai găsit. O grin-
dină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un
talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii
L-au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grin-
dinei, pentru că această urgie era foarte mare”.
Al cincilea ciclu, care cuprinde capitolele 15 și 16,

ne prezintă vedenia celor șapte îngeri cu cele „șapte ur-
gii, cele de pe urmă”, care varsă mânia divină peste pă-
165
cătoși, revelând astfel judecățile asupra apostaziei. Ter-

menul „potire” este folosit aici, deși „vase” sau „cădel-
nițe” ar fi probabil un termen mai corect pentru a descrie
vasele mâniei. Cădelnița, care conținea tămâia plăcută de
Dumnezeu, s-a transformat astfel într-un vas al mâniei
plin de judecățile lui Dumnezeu.
TRÂMBIȚE VERSUS POTIRE

Asemănările și contrastele dintre trâmbițele din ci-
clul al doilea și potirele din ciclul al cincilea sunt foarte
izbitoare. În primul caz, biserica este în lume, iar jude-
cățile cad cu severitate deplină asupra lumii necredin-
cioase. În al doilea caz, lumea este în biserică, și biserica
este obiectul mâniei divine din cauza apostaziei ei
groaznice.
Trebuie să ținem minte bine că, deși ciclurile în

sine sunt sincrone și fiecare prezintă dispensația creș-
tină, totuși evenimentele din fiecare dintre acestea nu
sunt în mod necesar într-un paralelism perfect. Altfel
spus, unele pot cuprinde întreaga perioadă a ciclului,
iar în altele, accentul poate fi pus pe evenimente care
au loc la începutul dispensației, spre deosebire de altele,
care se concentrează către finalul ei. Totuși, toate ciclu-
rile, fără excepție, coincid în descrierea sfârșitului vea-
166
CAPITOLUL 7
cului. Întrucât potirele sunt descrise conținând ulti-

mele șapte urgii, pare rezonabil să tragem concluzia că
această panoramă ne prezintă evenimentele care au loc
în mare parte către finalul dispensației, după ce aposta-
zia a ajuns să corupă biserica.
Deoarece corespondența dintre trâmbițe și potire

este atât de remarcabilă, cred că este momentul potrivit
să întăresc din nou principalul argument al acestei in-
terpretări, anume că fiecare ciclu sau panoramă cu-
prinde aceeași dispensație creștină.
TABELE COMPARATIVE
Tabelul următor, elaborat de profesorul Milligan,
ne prezintă acest paralelism cu mai multă forță decât
orice argument detaliat:
TRÂMBIȚE POTIRE
Se referă la Se referă la
1 Pământ (8:7) Pământ (16:2)
2 Mare (8:8) Mare (16:3)
3 Râuri și izvoare ale apelor Râuri și izvoare ale apelor
(8:10) (16:4)
4 Soare, Lună și stele (8:12) Soare (16:8)
5 Fântâna [sau groapa] Scaunul de domnie al fiarei
Adâncului (9:2) (16:10)
6 Marele râu Eufrat (9:14) Marele râu Eufrat (16:12)
7 Glasuri puternice în Cer, Un glas tare din scaunul de
urmate de fulgere, glasuri, domnie, urmat de fulgere,
tunete, un cutremur de
167
pământ și o grindină mare glasuri, tunete, un mare cu-

(11:15-19) tremur de pământ și o grin-
dină mare (16:17-21).
În tratatul său pe tema escatologiei, teologul [Pa-

trick] Fairbairn susține foarte clar această interpretare:
„Contrar oricărei probabilități rezonabile, este
ceva sigur să presupunem că aceste două linii de
corespondență simbolică, care se regăsesc în atât
de multe aspecte, atât în începutul, cât și în pro-
gresul și finalitatea lor, nu pot să facă referire la
dispensații ale providenței cu totul diferite și la
perioade de timp separate una de alta de secole
întregi. Este cu mult mai probabil ca ele să nu fie
în esență decât aspecte diferite ale aceluiași curs
de evenimente, fiind prezentate ca diferite doar
din perspectiva personajelor implicate sau la
care fac referire și întrucâtva în relații diferite.
Dacă două serii întregi de descrieri simbolice
merg atât de aproape pe același curs, totuși ar
face referire la evenimente destul de izolate și di-
ferite, nu ar fi posibil să apărăm astfel de descri-
eri de acuzația că ar fi arbitrare și imprecise”.1
Dr. Marion McH. Hull, teolog din Atlanta, Geor-

gia, și autor al seriei Syndicated International Sunday
1
Patrick Fairbairn, Prophecy Viewed in Respect to Its Distinctive Nature: Its Special
Function, and Proper Interpretation, T. and T. Clark, 1856, p. 402.
168
CAPITOLUL 7
School Lessons, a elaborat un tabel la fel de valoros, în-

tărind interpretarea sincronă a ciclurilor – cu care sunt
total de acord, cu excepția sensului simbolic legat de că-
lărețul pe cal alb, el considerând că acel călăreț este
Hristosul cuceritor:
„În mod natural, noi spunem că pecețile au fost
deschise una după alta, apoi, când vin trâmbițele,
că ele sunt sunate una după alta, și apoi că poti-
rele sunt vărsate una după alta. Dar studiul atent
ne arată că nu așa stau lucrurile. Ele nu sunt nici
consecutive, nici simultane, ci paralele. Ele sunt
ca o serie de imagini care se întrepătrund, sau ca
o pictură în timp ce este desenată – prima dată se
trasează liniile generale, apoi se adaugă câteva de-
talii, după care vin finisările, până ce întreaga pic-
tură este încheiată. Fiecare acțiune marchează
cursul acțiunilor divine până la sfârșit”.
PECEȚI TRÂMBIȚE POTIRE
1. Calul alb – hris- 1. Grindină și foc, o
toșii victorioși treime din pomi.
falși.2
2. Calul roșu – sa- 2. Muntele arzând, o
bia. treime din mare etc.
3. Calul negru – 3. Stelele, o treime din 1. Rană dure-
foametea. râuri. roasă asupra
2
Autorul combate în cap. 4 interpretarea potrivit căreia călărețul pe cal alb ar ilus-
tra hristoși falși – n.tr.
169
închinători-
lor la fiară.
4. Calul gălbui – 4. O treime din Soare, 2. Marea,
moartea. o treime din Lună, o sânge.
treime din stele (de 3. Râuri și iz-
aceea, are loc înainte voare, sânge.
de pecetea a șasea).
5. Martirii strigă 5. Lăcustele și regele 4. Soarele îi
după răzbunare. lor îi chinuie pe toți, arde pe nepo-
cu excepția celor pece- căiți.
tluiți de Dumnezeu 5. Pe scaunul
(de aceea, are loc după de domnie al
pecetea a șasea) fiarei.
6. Cutremurul de 6. Patru îngeri dezle- 6. Eufratul
pământ – Venirea gați ca să ucidă o tre- este secat. Ar-
Domnului cu ime dintre oameni. maghedon.
groază pentru cei Episodul din capito- Episod – cele
necredincioși. Soa- lele 10-14. Secerișul. trei duhuri ca
rele se întunecă, fe- broaștele.
nomene puternice.
Episod – aleșii din
Israel sunt pecetlu-
iți. Aleșii dintre
Neamuri sunt pe-
cetluiți.
7. Îngerul din Cer 7. Templul deschis în 7. Finalul –
răspunde la rugă- Cer. Mulțumiri pen- glas în Cer
ciunea martirilor. tru răspunsul la rugă- care spune
Foc din altarul din ciune. Altarul este des- „S-a ispră-
Cer. Tunete, etc., chis. Împărăția lui vit”. Tunete,
aduc sfârșitul. Hristos este stabilită. cutremure
Tunete etc. etc.
Deși întrucâtva în anticiparea lucrurilor viitoare,
170
CAPITOLUL 7
probabil că este recomandabil să redau aici comparația

acestui autor, care susține concluzia lui prin a arăta de-
taliile scenei judecății, care sunt comune în toate aceste
vedenii:
SCENA JUDECĂȚII
Primul ciclu A Doua Venire, ospățul nunții Mielului.
Apoc. 3:20-21 Domnia lui Hristos și a sfinților.
Al doilea ciclu Cutremur de pământ. Soarele, Luna și
Apoc. 6:12-17 stelele sunt lovite.
Cerurile se strâng ca un sul.
Munții și ostroavele sunt îndepărtate.
Ziua marii mânii.
Al treilea ciclu Domnia lui Hristos.
Apoc. 11:15-19 Mânia lui Dumnezeu. Fulgere, tunete,
cutremur de pământ și grindină mare.
Judecata morților.
Al patrulea ciclu A Doua Venire.
Apoc. 14:14-20 Secerișul lumii.
Teascul mâniei Dumnezeului atotputer-
nic.
Al cincilea ciclu A Doua Venire. Armaghedon.
Apoc. 16:15-21 Tunete, fulgere, cutremur de pământ.
Căderea Babilonului.
Ostroavele și munții îndepărtate.
Grindină mare.
Potirul mâniei Celui Atotputernic.
Iazul de foc.
Al șaselea ciclu A Doua Venire. Armaghedon.
Apoc. 19:11-21 Teascul mâniei Celui Atotputernic.
Iazul de foc.
Al șaptelea ciclu Armaghedon.
Apoc. 20:7-15 Învierea.
171
Domnia lui Hristos.

Judecata morților.
Iazul de foc.
Dacă comparăm aceste concluzii despre cele șapte

cicluri, dacă ele nu ar descrie aceeași scenă a judecății de
la finalul dispensației, ar părea aproape imposibil să in-
terpretăm limbajul omenesc. Ele ne oferă dovada de
netăgăduit că aceste șapte cicluri sunt sincrone, cuprin-
zând dispensația prezentă, fiecare încheindu-se cu sfâr-
șitul veacului.
INTERLUDIUL
În acest ciclu, interludiul este așezat la începutul
panoramei. În primele două cicluri, interludiul cu co-
rul lui aducător de mângâiere a fost așezat după înche-
ierea panoramei. În al treilea ciclu, el a fost sincron și a
coincis cu scena judecății. În al patrulea ciclu, el a sur-
venit chiar înainte de final. Aici, în ciclul al cincilea, el
apare la început, înaintea venirii judecății. Deși acest
aranjament pare să întrerupă planul structural al cărții,
avem de-a face cu ceea ce Milligan descrie ca „legea unei
simetrii mai înalte”. În acest caz, mângâierea este în-
dreptată dinainte către copiii lui Dumnezeu, ca să îi în-
tărească pentru judecățile îngrozitoare care au să cadă
peste biserica apostată.
172
CAPITOLUL 7
Așezarea scenei pentru interludiu se deschide cu o

imagine a scenei din Cer:
„Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu
foc; și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumne-
zeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei
ei, și ai numărului numelui ei. Ei cântau cânta-
rea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea
Mielului. Și ziceau:
‚Mari și minunate sunt lucrările tale,

Doamne Dumnezeule, Atotputernice!
Drepte și adevărate sunt căile Tale,
Împărate al Neamurilor!
Cine nu se va teme, Doamne,
și cine nu va slăvi Numele Tău?
Căci numai Tu ești Sfânt,
și toate Neamurile vor veni
și se vor închina înaintea Ta,
pentru că judecățile Tale au fost arătate!’”
Acest cor al răscumpăraților cântă spre consolarea

și încurajarea sfinților de pe Pământ, care sunt pe punc-
tul de a fi martorii celor șapte urgii îngrozitoare de pe
urmă, care sunt iminente, gata să se coboare cu o forță
înspăimântătoare asupra bisericii apostate, garantând
imunitatea celor credincioși în mijlocul încercării de
foc care va cerne în final grâul de neghină.
173
Revărsarea potirelor mâniei urmează strict în aceeași

ordine în tărâmurile afectate ca la sunarea trâmbițelor –
primul din fiecare serie afectând „pământul”, al doilea
afectând „marea”, al treilea „râurile și izvoarele apelor”, și
așa mai departe. Fiecare are semnificație simbolică sau
spirituală specială, însă nu voi detalia aici, pentru că am
trece dincolo de scopul studiului nostru, astfel că vom
trece mai departe.
TRĂSĂTURI DISTINCTIVE ADĂUGATE

Asemenea tuturor celorlalte, acest al cincilea ciclu
repetă și descrie lucruri care au fost doar aluzii în pano-
ramele precedente, apoi adaugă noi aspecte care ur-
mează să fie detaliate în vedeniile ulterioare, fiecare
constituind o revelare mai clară a planului lui Dumne-
zeu. Aici sunt adăugate două trăsături sau elemente
speciale:
(1) „Prorocul mincinos”, identificat ca a doua fiară.
(2) Bătălia Armaghedon, conflictul final dintre

Hristos și Satana, fiecare conducându-și oștile
binelui, respectiv răului.
Prorocul mincinos
Identificarea prorocului mincinos cu a doua fiară
este un lucru neîndoielnic, fiind demonstrat:
174
CAPITOLUL 7
(1) prin caracterul lui descris în Apocalipsa 13:11 ca

având „două coarne ca de miel”, dar vorbind „ca
un balaur”, însăși personificarea minciunii;
(2) prin rolul lui: „făcea ca Pământul și locuitorii lui

să se închine fiarei dintâi... și îi amăgea pe locuito-
rii Pământului prin semnele, pe care i se dăduse să
le facă” – practica neîndoielnică a minciunii;
(3) prin faptul că cele două personaje sunt folosite

într-o sinonimie perfectă în următoarea enume-
rare a trinității răului:
„Apoi am văzut ieșind din gura balaurului, și
din gura fiarei, și din gura prorocului mincinos
trei duhuri necurate, care semănau cu niște
broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac
semne nemaipomenite, și care se duc la împăra-
ții Pământului întreg, ca să-i strângă pentru răz-
boiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atot-
puternic” (Apoc. 16:13-14).
Oare trebuie să luăm acest limbaj într-un sens lite-

ral strict în această carte puternic încărcată de simbo-
luri? Sunt aceste „trei duhuri necurate, care semănau
cu niște broaște” trei persoane diferite? Nu este foarte
importantă afirmația că ele au ieșit din gura balaurului,
a fiarei și a prorocului mincinos? Nu vedem o exprimare
175
asemănătoare în afirmația că, la a Doua Venire a lui

Hristos, „din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lo-
vească Neamurile cu ea” (Apoc. 19:15)? Oare nu este
corect să interpretăm că aceste duhuri necurate constau
din învățătura mincinoasă venită de la trinitatea răului?
Armaghedon
Introdus pentru prima dată în acest al cincilea ci-
clu, dar fiind descris mai în detaliu și prezentat minu-
țios în următoarele două cicluri, Armaghedon, denu-
mit și „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui
Atotputernic”, este un eveniment foarte important. El
are sensul literal de „dealul Meghido”, situat pe câmpia
Esdraelon, câmpul de luptă istoric de veacuri. Aici, Si-
sera a fost învins de Barac (Jud. 5:19); aici, madianiții
au fost învinși de Ghedeon (Jud. 7); aici a fost regele
Saul învins de filisteni (1 Sam. 28:4); aici a fost învins
ulterior Iosia de Faraon Neco (2 Împ. 23:29-30).
Acesta a fost de asemenea terenul de luptă între Napo-
leon Bonaparte și otomani. Strângerea lui „Gog” și
„Magog” prorocită în Ezechiel 38 și redată în Apoca-
lipsa 20:8 este identică cu Armaghedon sau un model
tipologic al acestuia.
Trebuie interpretat acest ultim mare conflict al vea-

curilor în sens literal sau simbolic? Dacă Acela al cărui
176
CAPITOLUL 7
„Nume este Cuvântul lui Dumnezeu”, îi va lovi pe duș-

manii Lui cu sabia care „iese din gura Lui”, și dacă Cu-
vântul lui Dumnezeu este identificat în alt loc ca fiind
„sabia Duhului” (Efes. 6), oare acest lucru nu sugerează
că Armaghedon semnifică ultimul efort al Satanei și al
oștilor lui, adică o bătălie spirituală? Este adevărat că se
vorbește despre acesta ca fiind „locul care pe evreiește
se cheamă Armaghedon”, dar oare sensul lui este mai
mult decât un loc istoric al multor înfrângeri, ca și cum
am vorbi despre el ca despre o bătălie în care Satana se
întâlnește cu ultimul lui „Waterloo”?3
Este extrem de important că, tocmai în mijlocul

anunțării Armaghedonului, apare o clauză ca o paran-
teză: „Iată, Eu vin ca un hoț...”, pe neașteptate, astfel că
„ferice de cel ce veghează!” Ulterior, în Apocalipsa 19,
în legătură cu Armaghedon avem cea mai detaliată des-
criere a cele de-a Doua Veniri a lui Hristos din întreaga
Scriptură. Oare aceasta nu indică foarte clar că, chiar în
momentul când Satana își desfășoară cele mai mari și
mai impresionante forțe – constând din credințe false,
raționaliști, moderniști și batjocoritori sfidători – Hris-
tos vine dintr-o dată ca un hoț în toiul nopții și zdrobește
3
Waterloo, localitate din Belgia de astăzi unde a avut loc în 1815 ultimul mare
conflict din războiul dintre Franța, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte, și
forțele aliate anglo-prusace - n.ed.
177
total și pe veci forțele combinate ale răului din lume?
Care sunt „semnele vremurilor” evidente din tim-

pul nostru? Oare între indiciile crizei care stă să vină nu
se află acest veac laodicean al indiferenței, combinat cu
răspândirea extinsă în lume a oricăror lucruri opuse
adevărului, ca și tendința prevalentă de răzvrătire față
de autoritatea lui Dumnezeu? Oare nu ne aflăm deja în
mijlocul marelui Armaghedon spiritual al profeției?
Nu ne îndreaptă toate aceste lucruri gândurile către
apropierea venirii Fiului lui Dumnezeu?
FINALUL
„Al șaptelea [înger] a vărsat potirul lui în văzduh.
Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas
tare, care zicea: ‚S-a isprăvit!’” Nu ne îndreaptă acest lu-
cru înapoi, în ciclul al treilea, chiar înainte ca „al șapte-
lea înger”, când un înger puternic care stătea cu un pi-
cior în mare și cu celălalt pe pământ, „a jurat pe Cel ce
este viu în vecii vecilor... că nu va mai fi nicio zăbavă”
(10:6), altfel spus că literalmente nu mai este nicio amâ-
nare? Pe cruce, Hristos a rostit „cu glas tare” ultimul
Lui cuvânt, „Tetelesthai”, tradus prin „S-a isprăvit!”,
iar acum, „un glas puternic” venind din „scaunul de
domnie” anunță din nou că „S-a isprăvit!”
178
CAPITOLUL 7
Apoi urmează aceeași scenă a judecății, cu toate

convulsiile naturii, cu tunete, fulgere, un mare cutre-
mur de pământ, căderea Babilonului și „potirul de vin
al furiei mâniei Lui” pentru cei necredincioși și pentru
forțele sfidătoare ale răutății.
Și cortina cade din nou. Dispensația s-a sfârșit.
179
180
Capitolul 8
CICLUL AL ȘASELEA:
BABILONUL
CONDAMNAREA FIAREI ȘI
A PROROCULUI MINCINOS

Ioan: „Apoi unul dintre cei șapte îngeri, care ți-
neau cele șapte potire, a venit de a vorbit cu
mine, și mi-a zis:”
Îngerul: „Vino să-ți arăt judecata curvei celei

mari, care șade pe ape mari. Cu ea au curvit îm-
părații Pământului; și locuitorii Pământului s-
au îmbătat de vinul curviei ei!”
Ioan: „Și m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Și am

văzut o femeie, șezând pe o fiară de coloare sta-
cojie, plină cu nume de hulă, și avea șapte capete
și zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu
purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu
pietre scumpe și cu mărgăritare. Ținea în mână
un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necu-
rățiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume,
o taină: ‚Babilonul cel mare, mama curvelor și
181
spurcăciunilor Pământului’. Și am văzut-o pe

femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinților și de
sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o,
m-am mirat minune mare. Și îngerul mi-a zis:”
Îngerul: „De ce te miri? Îți voi spune taina aces-

tei femei și a fiarei care o poartă, și care are cele
șapte capete și cele zece coarne. Fiara, pe care ai
văzut-o, era, și nu mai este. Ea are să se ridice din
Adânc, și are să se ducă la pierzare. Și locuitorii
Pământului, ale căror nume n-au fost scrise de
la întemeierea lumii în cartea vieții, se vor mira
când vor vedea că fiara era, nu mai este, și va
veni. Aici este mintea plină de înțelepciune.
Cele șapte capete sunt șapte munți, pe care șade
femeia. Sunt și șapte împărați: cinci au căzut,
unul este, celălalt n-a venit încă, și când va veni,
el va rămâne puțină vreme. Și fiara, care era, și
nu mai este, ea însăși este al optulea împărat: este
din numărul celor șapte, și merge la pierzare.
Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece
împărați, care n-au primit încă împărăția, ci vor
primi putere împărătească timp de un ceas îm-
preună cu fiara. Toți au același gând, și îi dau fi-
arei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu
Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este
Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și
cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El,
182
CAPITOLUL 8
de asemenea îi vor birui... Apele, pe care le-ai vă-

zut, pe care șade curva, sunt noroade, gloate,
neamuri și limbi. Cele zece coarne, pe care le-ai
văzut, și fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, și o
vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, și o vor
arde cu foc”...
Ioan: „După aceea, am văzut pogorându-se din

Cer un alt înger, care avea o mare putere; și Pă-
mântul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu
glas tare, și a zis:”
Îngerul puternic: „A căzut, a căzut, Babilonul

cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închi-
soare a oricărui duh necurat, o închisoare a ori-
cărei păsări necurate și urâte; pentru că toate
neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și
împărații Pământului au curvit cu ea, și negus-
torii Pământului s-au îmbogățit prin risipa des-
fătării ei”...
Glasul din Cer: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul

Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei, și să nu
fiți loviți cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au
îngrămădit, și au ajuns până în Cer; și Dumne-
zeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplă-
tiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două
ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în
care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăși,
183
și s-a desfătat în risipă, pe atât dați-i chin și tân-

guire! Pentru că zice în inima ei: ‚Șed ca împără-
teasă, nu sunt văduvă, și nu voi ști ce este tângu-
irea!’ Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor
veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și
va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dum-
nezeu, care a judecat-o, este tare”...
Oștirea cerească: „Aliluia! A Domnului, Dum-

nezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea și
puterea! Pentru că judecățile Lui sunt adevărate
și drepte. El a judecat-o pe curva cea mare, care
strica Pământul cu curvia ei, și a răzbunat sân-
gele robilor Săi, din mâna ei. Și au zis a doua
oară: Aleluia!”...
Cei 25 de bătrâni: „Amin! Aleluia!”
Glasul din scaunul de domnie: „Lăudați-L pe

Dumnezeul nostru, toți robii Lui, voi care vă te-
meți de El, mici și mari!”...
Mulțimea vastă: „Aleluia! Domnul, Dumne-

zeul nostru Cel Atotputernic, a început să îm-
părățească. Să ne bucurăm, să ne veselim, și să-I
dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui
s-a pregătit, și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire,
strălucitor și curat (inul subțire sunt faptele ne-
prihănite ale sfinților). Ferice de cei chemați la
ospățul nunții Mielului!”...
184
CAPITOLUL 8
Ioan: „Apoi am văzut Cerul deschis, și iată că s-

a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă
‚Cel credincios’ și ‚Cel adevărat’, și El judecă și
Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para fo-
cului; capul îl avea încununat cu multe cununi
împărătești, și purta un nume scris, pe care ni-
meni nu-l știe, decât numai El singur. Era îmbră-
cat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este:
‚Cuvântul lui Dumnezeu’. Oștile din Cer Îl ur-
mau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire,
alb și curat. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită,
ca să lovească Neamurile cu ea, pe care le va câr-
mui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele
teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicu-
lui Dumnezeu. Pe haină și pe coapsă avea scris
Numele acesta: ‚Împăratul împăraților și Dom-
nul domnilor’. Apoi am văzut un înger, care stă-
tea în picioare în Soare. El a strigat cu glas tare,
și le-a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mij-
locul Cerului:”
Îngerul din Soare: „Veniți, adunați-vă la ospățul

cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncați carnea
împăraților, carnea căpitanilor, carnea celor vi-
teji, carnea cailor și a călăreților, și carnea a tot
felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari!”
Ioan: „Și am văzut fiara și pe împărații Pămân-

tului și oștile lor, adunate ca să facă război cu Cel
185
ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui. Și fiara a

fost prinsă. Și împreună cu ea, a fost prins pro-
rocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele,
cu care îi amăgise pe cei ce primiseră semnul fia-
rei, și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia
au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde
cu pucioasă. Iar ceilalți au fost uciși cu sabia,
care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și
toate păsările s-au săturat din carnea lor”.
Din nou, în drama creștinismului, dispensația actu-

ală este prezentată într-un aspect nou. Panorama din
acest al șaselea ciclu are de-a face aproape exclusiv cu sce-
nele de final – cu sfârșitul veacului. În fiecare ciclu se
ajunge la sfârșit, dar acum, el este pus sub un fel de mi-
croscop, iar evenimentele doar enunțate anterior sunt
arătate aici în proporțiile lor complete și descrise în ter-
meni dramatici. În vedeniile precedente, aceste detalii
nu erau decât umbre vagi ale realității înspăimântătoare
care este prezentată acum foarte grafic și clar.
SCOPUL SPECIFIC
Aceasta este o panoramă a condamnărilor. Scopul
ei special este să descrie judecata forțelor aliate ale rău-
lui. Fiara, prorocul mincinos și curva Babilon – apos-
tazia – toți ajung la condamnarea lor în judecata finală
de la sfârșitul veacului, judecată descrisă într-un limbaj
186
CAPITOLUL 8
figurativ, care întrece orice opere omenești și puterea

imaginației în această privință, în efortul de a vizualiza
condamnarea care îi așteaptă pe aliații răului.
Judecățile precedente au fost nemiloase în scopul

lor de înfrânare a răutății, dar acum, judecata și con-
damnarea finală coincid, iar efectul asupra celor nepo-
căiți rămâne același ca în vizitele preliminare ale mâniei
asupra neevlaviei – întotdeauna ineficace.1 Descrierea
rezultatelor în afirmația următoare este asemănătoare
cu experiențele precedente: „Și L-au hulit pe Dumne-
zeul Cerului, din pricina durerilor lor și din pricina
rănilor lor rele, și nu s-au pocăit de faptele lor”. Ei au
rămas nepocăiți până la sfârșit, ceea ce nu poate duce
decât la condamnarea inevitabilă.
În final, răbdarea divină s-a terminat. Securea lo-

vește. Dacă cei incorigibili ar fi eliberați din Iad și li s-
ar da „o altă șansă”, oare am putea presupune că rezul-
tatul ar fi cu ceva diferit? Efectul dezlegării Satanei –
indiferent dacă se interpretează literal sau figurativ –
care duce la răzvrătirea ticăloasă și încăpățânată împo-
triva stăpânirii divine este un semn foarte important
în ce privește caracterul neschimbător al răutății care
1
autorul nu susține o ineficacitate a judecăților în relație cu scopul lor, ci faptul
că acestea nu i-au condus la pocăință pe cei necredincioși – n.ed.
187
se folosește de orice oportunitate de a se exprima prin

acțiuni rele.
Panorama din acest act al dramei se îndreaptă

aproape exclusiv către condamnarea primei fiare și ju-
decata fiarei a doua, descrisă potrivit caracterului ei du-
blu, „prorocul mincinos” și curva, „Babilonul”, cores-
punzând celor două tipuri prevalente de înșelătorii re-
ligioase – credințele false și apostazia.
IDENTIFICAREA PERSONAJELOR
Acest lucru necesită o analiză corectă. Pentru a
avea orice înțelegere clară asupra cărții Apocalipsa, este
absolut esențial ca, în orice interpretare a simbolismu-
lui ei, să identificăm „dramatis personae” [personajele
dramei, n.tr.] potrivit semnificației lor neschimbă-
toare, și să descoperim relațiile dintre ele, ca și rolurile
pe care le joacă în această dramă. De exemplu, prima și
a doua fiară nu își schimbă niciodată nici locurile și nici
rolurile. „Curva” și „Babilonul”, odată identificate de
naratorul inspirat ca un personaj compus (v. Apoc.
17:4-6), nu trebuie să li se atribuie niciodată roluri di-
ferite în orice interpretare dată funcțiunilor lor.
Această identificare a personajelor despre care discu-
tăm poate fi ilustrată mai eficient prin intermediul dia-
gramei următoare decât prin definiții și descrieri.
188
CAPITOLUL 8
În Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl este sinonimul

neprihănirii – împotriva căruia se ridică Satana – bala-
urul – care este întruchiparea răutății. Dumnezeu Fiul
este sinonimul răscumpărării – căruia I se opune prima
fiară, al cărei rol este înrobirea omului (Apoc. 13:7-10).
Dumnezeu Duhul Sfânt este revelatorul adevărului di-
vin (v. Ioan 16:13), căruia I se opune fiara a doua, de-
ghizată ca prorocul mincinos, simbolul minciunii.
În identificarea personajelor este inutil să insistăm

mai mult pe tema balaurului, „șarpele cel vechi, numit
Diavolul și Satana” (Apoc. 12:9). Prima fiară a fost des-
crisă atât de minuțios în Apocalipsa 13, astfel că nu
suntem lăsați cu niciun dubiu că ea este simbolul do-
minației lumii și al principiilor lumești.
CARACTERUL DUBLU AL FIAREI A DOUA

În analiza rolurilor și a simbolismului fiarei a
doua este necesară mult mai multă îndemânare și o
analiză mult mai atentă, ca urmare a caracterului ei
dublu. După ce a fost introdusă în ciclul al cincilea ca
fiara „care se ridică din pământ”, ea este caracterizată
189
în ciclul următor ca „prorocul mincinos”, în timp ce

în acest al șaselea ciclu, ea reapare în pielea unui per-
sonaj feminin, curva, pe a cărei frunte este scris: „o
taină: Babilonul cel mare, mama curvelor”. Chiar dacă
ea acționează într-un rol dublu, misiunea ei este una
singură – răspândirea minciunii în locul adevărului.
Acest dublu rol nu este întâmplător, ci are o semnifica-
ție uriașă, după cum va deveni evident din studiul mai
detaliat al acestui caracter dublu al ei – masculin, ca
prorocul mincinos, și feminin ca Babilonul, curva –
opera Satanei, probabil mult mai eficace decât orice
alte mijloace satanice ale răului.
(1) Fiara ca prorocul mincinos

În personajul masculin, prorocul mincinos, fiara
cuprinde întreg spectrul minciunii din tărâmul spiri-
tual – folosindu-și arta satanică pentru a înlocui ade-
vărul lui Dumnezeu. Orice religie păgână, care folo-
sește idolatria pe post de închinare la Dumnezeu, și
toate celelalte credințe false - confucianismul,2 budis-
mul,3 islamul, mormonismul,4 scientologia,5 teosofia, 6
2
confucianismul – sistem religios chinez bazat pe învățăturile lui Confucius, in-
fluent filozof chinez în sec. V-VI î.Hr..
3
budismul – religie orientală originară în India sec. al VI-lea.
4
mormonismul – sectă mistică înființată în SUA de Joseph Smith.
5
scientologia – sectă mistică înființată în SUA de L. Ron Hubbard.
6
teosofia este o mișcare ocultă apărută în SUA în 1875, cu tentă gnostică și mistică.
190
CAPITOLUL 8
russellismul,7 spiritualismul etc. – sunt „duhuri necu-

rate, ca broaștele” care ies „din gura prorocului minci-
nos”.
(2) Fiara ca Babilonul și curva

Deghizată ca o curvă, fiara îndeplinește o funcție
specifică în sfera generică a minciunii religioase. Curva
simbolizează corect falsitatea din interiorul creștinis-
mului, dar nu în rolul general al prorocului mincinos,
ci în rolul specific de seducător și amăgitor. Curva nu
reprezintă credințe false în general, ci specific apostazia
din sânul creștinismului. Ea este cel mai subtil dușman
cu care biserica trebuie să se lupte, fiind cea mai dez-
gustătoare pentru Hristos dintre toți dușmanii crești-
nismului, descrisă ca fiind „marea curvă” sau „mama
curvelor”.
La fel cum scientologia este cea mai periculoasă

dintre toate credințele false, pentru că pretinde că este
o mișcare creștină și simulează creștinismul, tot așa
apostazia este dușmanul de moarte al bisericii, pentru
că ea se cuibărește în interiorul turmei și este conside-
rată parte din creștinism, deși este varianta contrafă-
cută de Satana la biserica lui Dumnezeu.
7
russellismul – numele inițial al sectei Martorii lui Iehova.
191
Exprimarea din pasajul următor nu constituie de-

loc o descriere prea dură a naturii apostaziei, dușmanul
și rivalul „Miresei, nevasta Mielului”:
„Apoi unul dintre cei șapte îngeri, care țineau
cele șapte potire, a venit de a vorbit cu mine, și
mi-a zis: ‚Vino să-ți arăt judecata curvei celei
mari, care șade pe ape mari. Cu ea au curvit îm-
părații Pământului; și locuitorii Pământului s-
au îmbătat de vinul curviei ei!’ Și m-a dus, în
Duhul, într-o pustie. Și am văzut o femeie, șe-
zând pe o fiară de coloare stacojie, plină cu
nume de hulă, și avea șapte capete și zece coarne.
Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și sta-
cojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe
și cu mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur,
plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei. Pe
frunte purta scris un nume, o taină: ‚Babilonul
cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor Pă-
mântului’. Și am văzut-o pe femeia aceasta, îm-
bătată de sângele sfinților și de sângele muceni-
cilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat mi-
nune mare”.
CURVA CONTRA MIRESEI

Curva este prezentată în paralel sau în contrast cu
„mireasa, nevasta Mielului”. Nu este o metaforă greșită
192
CAPITOLUL 8
că ea este descrisă de asemenea ca „Babilonul cel mare”

[sau Babilonul, cetatea cea mare, lit. KJV]. Mireasa este
și ea descrisă folosind metafora unei cetăți:
„Apoi unul dintre cei șapte îngeri, care țineau
cele șapte potire, pline cu cele din urmă șapte ur-
gii, a venit și a vorbit cu mine, și mi-a zis: ‚Vino
să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului!’ Și m-a dus,
în Duhul, pe un munte mare și înalt. Și mi-a ară-
tat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din
Cer de la Dumnezeu” (Apoc. 21:9-10).
Oare contrastul acesta este pur întâmplător, sau ne

prezintă dovada unui scop clar avut în vedere?
Noul Ierusalim (Apoc. 3:12; Vechiul Ierusalim
21:2)
Ierusalimul ceresc (Evrei Ierusalimul pământesc
12:22)
Ierusalimul viitor (Evrei Ierusalimul de acum (Gal.
13:14) 4:25)
Ierusalimul de sus (Gal. 4:26) Ierusalimul de jos
Ierusalimul liber (Gal. 4:26) Ierusalimul în robie (Gal.
4:25)
Mireasa (Apoc. 21:2) Curva (Apoc. 17:1)
Corespunzător acestei paralele, apostazia este

„curva”, „Babilonul cel mare... Cu ea au curvit împăra-
ții Pământului; și locuitorii Pământului s-au îmbătat
de vinul curviei ei!” Ea nu așteaptă „nunta Mielului”,
193
ci „zice în inima ei: ‚Șed ca împărăteasă, nu sunt vă-

duvă’”, prin contrast cu biserica în decursul absenței
Domnului ei. Studiați atent textul original al acestei
profeții din Isaia 47. Mireasa, biserica adevărată, este
credincioasă jurământului ei de căsătorie. Curva, apos-
tazia, este necredincioasă, comițând curvie cu împărații
de pe Pământ.
Întrucât este descrisă ca „șezând pe o fiară de cu-

loare stacojie”, ea a fost identificată greșit cu romano-
catolicismul apostat, ceea ce este totuși un adevăr par-
țial. În măsura în care Roma este apostată, descrierea i
se potrivește, dar, din nefericire, apostazia nu este limi-
tată la catolicism. Apostazia este răspândită în tot crești-
nismul, lucru care este condamnabil în egală măsură în
protestantism în ce privește orice îndepărtare funda-
mentală de la adevărul revelat, lucruri manifestate în
mișcările raționalismului, modernismului,8 unitarianis-
mului9 și ale altor forme false și degenerate de creștinism.
Babilonul, numele dat curvei, ne îndreaptă gân-

durile înapoi către Turnul Babel, una dintre cele mai
timpurii abateri pe scară largă de la credință ale rasei
8
autorul face referire la mișcarea liberalismul teologic. Pentru o analiză detaliată
pe această temă, v. Creștinism și liberalism, de J. Gresham Machen, disponibilă
la Editura MAGNA GRATIA – n.ed.
9
unitarianismul – sectă care respinge doctrina biblică a Trinității – n.ed.
194
CAPITOLUL 8
omenești, în sfidare față de Dumnezeu, când oamenii

și-au închipuit în deșertăciunea lor că ar putea con-
strui un turn care să îi facă să devină independenți de
providența divină. Literal, acest nume are sensul de
„confuzie” sau „amestecare”, o trăsătură pe care o păs-
trează de atunci și până astăzi, ceea ce face dificil să fie
definită clar în orice interpretare a simbolisticii ei.
ECLEZIALĂ SAU POLITICĂ?

În aplicarea strict religioasă a termenului, Babilo-
nul eclezial este o îndepărtare fundamentală de la cre-
dință, corespunzând întrucâtva „închinării la Baal” din
vremea Israelului antic, practică denunțată permanent
în Vechiul Testament ca fiind „curvie”, la fel cum o ve-
dem și în cartea Apocalipsa.
Babilonul politic, în formele lui variate, reprezintă

alianța bisericii cu statul sau compromisul cu lumea,
prin care natura spirituală a bisericii este sacrificată
pentru a căpăta influență sau foloase politice. În abate-
rea de la adevăr contează prea puțin dacă biserica do-
mină statul sau dacă statul domină biserica, pentru că
rezultatul în ambele cazuri este o alianță încâlcită ce
este fatală pentru spiritualitatea și puritatea bisericii, în
grade variate. Atât în dimensiunea eclezială cât și în cea
politică, Babilonul se face vinovat de acuzația că „s-a
195
îmbătat de sângele sfinților”, nu doar literal în cazul

martirilor, ci și prin distrugerea spirituală a sufletelor
oamenilor. „Fiara purpurie”, care poartă femeia pe care
ulterior o urăște, o face să fie „pustie și goală” și „arsă
cu foc”, este tipică pentru toate alianțele păcătoase. În
final, o ironie a sorții, aliații se atacă și se distrug unii pe
alții în antagonismul cel mai amar – o pedeapsă dreaptă
pentru nelegiuirea lor. Căderea Babilonului este intro-
dusă în ciclul al patrulea (Apoc. 14:8), este detaliată în
ciclul al cincilea (Apoc. 16:19), și descrisă elaborat în
ciclul al șaselea (Apoc. 18:4-24). Nu contează dacă la
baza imaginii stă distrugerea Babilonului antic din Isaia
13:17-22 sau căderea Ierusalimului profețită de Hris-
tos, un moment de suferință fără egal în istoria omeni-
rii. Ea este tratată ca un element tipologic pentru con-
damnarea bisericii apostate menționată specific de șase
ori în cartea Apocalipsa (v. Apoc. 14:8; 16:19; 17:5;
18:2; 18:10; 18:21). Tot ceea ce găsim în Apocalipsa 18
este o descriere foarte grafică a repudierii ei de către
Hristos și a distrugerii ei totale la venirea Lui.
FIARA REAPARE
Prima fiară reapare în acest al șaselea ciclu ca fiara
„stacojie” și care poartă femeia, care este ea însăși „îmbră-
cată cu purpură și stacojiu” – două personaje de aceeași
196
CAPITOLUL 8
teapă. Și nu poate exista niciun dubiu legat de identitatea

ei. Descrierile corespund strict: „plină cu nume de hulă,
și avea șapte capete și zece coarne” (comp. Apoc. 13:1).
La prima ei apariție, ea este asociată cu fiara a doua

ca aliat. În ciclul următor, ea apare în compania „pro-
rocului mincinos”, un alt nume pentru același con-
frate. Acum, ea reapare pentru a treia oară ca sprijin
pentru curva „îmbrăcată cu purpură și stacojiu”. Fiara
aceasta apare întotdeauna în același rol, fie ca „fiară” sau
„împărați”, personificarea puterilor și a principiilor lu-
mii, și dușmanul implacabil al lui Hristos și al sfinților.
Despre acești „împărați”, reprezentanți ai fiarei, ni se
spune: „Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui,
pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împă-
raților”. Acest lucru are loc în anticiparea înfrângerii fi-
nale, descrisă ulterior, în conflictul cu Împăratul la a
Doua Lui Venire, când El conduce oștile Sale biruitoare.
INTERLUDIUL
Interludiul cu cântările lui de mângâiere are loc
chiar înainte de a Doua Venire și de înfrângerea copleși-
toare a forțelor păcătoase de la Armaghedon, care constă
din patru cântări de „Aleluia”, după cum urmează:
1. „După aceea, am auzit în Cer ca un glas puternic
197
de gloată multă, care zicea:

‚Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru,
este mântuirea, slava, cinstea și puterea!
Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și
drepte.
El a judecat-o pe curva cea mare,
care strica Pământul cu curvia ei,
și a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei’.
Și au zis a doua oară: ‚Aleluia!’”
2. „Și cei douăzeci și patru de bătrâni și cele patru
făpturi vii s-au aruncat la pământ și s-au închinat lui
Dumnezeu, care ședea pe scaunul de domnie. Și au zis:
‚Amin! Aleluia!’”
3. „Și din scaunul de domnie a ieșit un glas, care

zicea: ‚Lăudați-L pe Dumnezeul nostru, toți robii Lui,
voi care vă temeți de El, mici și mari!”
4. „Și am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuie-

tul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice,
care zicea:
Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atot-
puternic,
a început să împărățească.
Să ne bucurăm, să ne veselim, și să-I dăm slavă!
Căci a venit nunta Mielului;
soția Lui s-a pregătit, și i s-a dat să se îmbrace
cu in subțire, strălucitor și curat
198
CAPITOLUL 8
(inul subțire sunt faptele neprihănite10 ale sfin-

ților)’”.
În contrast izbitor cu împărații Pământului care
deplâng judecata venită asupra curvei, Cerul se face au-
zit bucurându-se de condamnarea ei și spunând: „Bu-
cură-te de ea, Cerule! Bucurați-vă și voi, sfinților, apos-
tolilor și prorocilor! Pentru că Dumnezeu v-a făcut
dreptate, și a judecat-o... Ferice de cei chemați la ospă-
țul nunții Mielului!”
FINALUL ȘI A DOUA VENIRE

Cataclismul stă să vină. Glasul îngerului este gata să
sune anunțând condamnarea timpului. Împăratul vic-
torios pe cal alb, însoțit de armatele Cerului, conduce
ultima Sa campanie împotriva răului. Armaghedon este
pe punctul de a face loc zdrobirii complete a aliaților sa-
tanici și distrugerii lor totale. În mijlocul tuturor acestor
convulsii ale naturii și popoarelor, sfinții sunt complet
ocrotiți și absolut siguri. Corurile cântă mai dinainte im-
nurile biruinței: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru
Cel Atotputernic, a început să împărățească” – nu doar
în tărâmul spiritual, ci în tot Universul vast pe care El l-
10
sau „inul subțire este neprihănirea sfinților” (cf. lit. KJV) – în context, având în
vedere că bisericii „i s-a dat să se îmbrace...”, pare potrivit ca precizarea ulteri-
oară să facă referire mai degrabă la neprihănirea pe care sfinții o primesc în dar
(neprihănirea lui Hristos) decât la faptele lor neprihănite – n.tr.
199
a creat.
De fiecare dată când finalul dispensației ne este

prezentat în variatele panorame, revelația devine din ce
în ce mai clară pe măsură ce se apropie de punctul cul-
minant. În primul ciclu, Hristos „stă la ușă”. Apoi se
aude glasul Lui: „Iată, Eu vin ca un hoț”, adică pe neaș-
teptate. Apoi apare „un nor alb; și pe nor ședea cineva
care semăna cu un Fiu al omului; pe cap avea o cunună
de aur; iar în mână, o seceră ascuțită”. Apoi vine o des-
criere detaliată a marșului Lui triumfător spre victorie:
„Apoi am văzut Cerul deschis, și iată că s-a ară-
tat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă ‚Cel cre-
dincios’ și ‚Cel adevărat’, și El judecă și Se luptă
cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; ca-
pul îl avea încununat cu multe cununi împără-
tești, și purta un nume scris, pe care nimeni nu-
l știe, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o
haină muiată în sânge. Numele Lui este: ‚Cu-
vântul lui Dumnezeu’. Oștile din Cer Îl urmau
călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și
curat. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să
lovească Neamurile cu ea, pe care le va cârmui
cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teas-
cul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu. Pe haină și pe coapsă avea scris Nu-
mele acesta: ‚Împăratul împăraților și Domnul
200
CAPITOLUL 8
domnilor’”.
Ciclul al șaselea al dramei se încheie asemenea celui

precedent, cu Armaghedonul și biruința copleșitoare:
„Și am văzut fiara și pe împărații Pământului și
oștile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce șe-
dea călare pe cal și cu oastea Lui. Și fiara a fost
prinsă. Și împreună cu ea, a fost prins prorocul
mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu
care îi amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei,
și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au
fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu
pucioasă”.
Fiara, simbolul forțelor lumii și al principiilor lu-

mești, și prorocul mincinos, tiparul credințelor false,
sunt capturați și aruncați în pierzare. Natura completă
a biruinței este subliniată prin afirmația că „ceilalți au
fost uciși cu sabia, care ieșea din gura Celui ce ședea că-
lare pe cal”. „Ceilalți” [sau ce a mai rămas, lit. KJV] –
fragmentele împrăștiate, fără lider și dezorganizate –
sunt distruși total, nemairămânând nimic care să se
poată ridica vreodată împotriva binelui. Și ce imagine
uluitoare a distrugerii totale!
Și iarăși cortina se coboară. Ea marchează finalul

dispensației în drama creștinismului!
201
202
Capitolul 9
CICLUL AL ȘAPTELEA:
MILENIUL
JUDECATA ASUPRA SATANEI
ȘI A MORȚILOR
Text: Apocalipsa 20
Ioan: „Apoi am văzut pogorându-se din Cer un
înger, care ținea în mână cheia Adâncului și un
lanț mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel
vechi, care este Diavolul și Satana, și l-a legat
pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a
închis acolo, și a pecetluit intrarea deasupra lui,
ca să nu mai înșele Neamurile, până se vor îm-
plini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie
dezlegat pentru puțină vreme. Și am văzut niște
scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele, li s-
a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se
tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din
pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor ce
nu se închinaseră fiarei și icoanei ei, și nu primi-
seră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat,
și au împărățit cu Hristos o mie de ani. Ceilalți
203
morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie

de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiți și
sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asu-
pra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor
fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos, și vor
împărăți cu El o mie de ani. Când se vor împlini
cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; și va ieși
din temnița lui, ca să înșele Neamurile, care sunt
în cele patru colțuri ale Pământului, pe Gog și
pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numă-
rul lor va fi ca nisipul mării. Și ei s-au suit pe fața
Pământului, și au înconjurat tabăra sfinților și
cetatea preaiubită. Dar din Cer s-a pogorât un
foc care i-a mistuit. Și diavolul, care-i înșela, a
fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde
este fiara și prorocul mincinos. Și vor fi munciți
zi și noapte în vecii vecilor. Apoi am văzut un
scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea
pe el. Pământul și Cerul au fugit dinaintea Lui,
și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și i-am văzut pe
morți, mari și mici, stând în picioare înaintea sca-
unului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și
a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții.
Și morții au fost judecați după faptele lor, după
cele ce erau scrise în cărțile acelea. Marea i-a dat
înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locu-
ința morților i-au dat înapoi pe morții care erau
204
CAPITOLUL 9
în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Și

Moartea și Locuința morților au fost aruncate
în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții, a fost
aruncat în iazul de foc”.
De la întrupare până la a Doua Venire a lui Hris-

tos, dispensația creștină este prezentată pentru a șaptea
și ultima oară în Apocalipsa 20. Evenimentele relatate
aici nu sunt ulterioare celei de-a Doua Veniri, așa cum
sunt interpretate în mod obișnuit în calendarul istori-
ciștilor și al diverșilor alți comentatori, ci ele coincid
strict cu perioada de timp cuprinsă în celelalte pano-
rame. Ea ne prezintă o imagine cu totul nouă a temei în
cauză din drama creștinismului. Scopul ei specific este
să sublinieze subjugarea Satanei și, mai ales, judecarea
lui finală.
Ciclul precedent s-a focalizat pe căderea Babilonu-
lui și pe condamnarea fiarei și a prorocului mincinos.
Desigur că și judecata Satanei putea fi descrisă ca având
loc în legătură cu aceeași scenă, pentru că toate aceste
evenimente coincid în timp, însă o singură și ultimă pa-
noramă este dedicată sorții și condamnării Satanei. Ea
începe cu primul lui conflict cu Hristos, cuprinde în-
treaga lui raportare la dispensația creștină, supunerea
205
lui față de Hristos în decursul întregii perioade, și se în-

cheie cu învingerea lui completă și cu osândirea lui fi-
nală. Potrivit formei structurale și a metodei uniforme
de prezentare – care ne arată evenimente deosebite, la
început prin vagi menționări, care sunt detaliate ulte-
rior, în panoramele următoare – condamnarea Satanei
se vede inițial ca o scânteie firavă de lumină într-o ve-
denie, dar ea devine ulterior ca o furtună grozavă și în-
spăimântătoare.
CHESTIUNEA INTERPRETĂRII
Trebuie să mărturisesc că acest al douăzecilea capi-
tol al cărții Apocalipsa conține unul dintre cele mai di-
ficile și mai disputate pasaje din întreg Cuvântul lui
Dumnezeu. El constă din patru scene din această
dramă: (1) legarea Satanei; (2) domnia martirilor; (3)
Armaghedon, conflictul final dintre oștirile satanice și
cei sfinți; (4) învierea, judecata finală și condamnarea
Satanei. Primele două scene se sincronizează, pe când
ultimele două sunt strâns legate, urmând una după cea-
laltă într-o succesiune rapidă.
Interpretarea trebuie să fie în strânsă legătură cu

contextul, cu planul structural și cu scopul general al
cărții. Dacă evenimentele descrise au fost cuprinse în
206
CAPITOLUL 9
părțile istorice sau declarative ale Scripturii, interpreta-

rea literală ar fi plauzibilă, cu o pledoarie rezonabilă în
favoarea acceptării ei. Caracteristica distinctivă a litera-
turii apocaliptice ține de prezentarea uniformă a adevă-
rului mai degrabă în formă simbolică decât într-una
doar narativă. Înțelegerea literală a figurilor de stil și a
formelor din literatura apocaliptică încalcă toate regu-
lile de interpretare și introduce confuzii în gândire în
efortul de a înțelege gândul Duhului. Adevărul poate
fi înțeles cel mai bine prin abordarea temei și a textului
fără prejudecăți și fără teorii prestabilite, și el trebuie
studiat în lumina caracterului apocaliptic al cărții și al
învățăturii întregii Scripturi pe aceeași temă.
LEGAREA SATANEI
„Apoi am văzut pogorându-se din Cer un înger,
care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț
mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel
vechi, care este Diavolul și Satana, și l-a legat
pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a
închis acolo, și a pecetluit intrarea deasupra lui,
ca să nu mai înșele Neamurile, până se vor îm-
plini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie
dezlegat pentru puțină vreme”.
Oare această exprimare trebuie interpretată literal?
207
Dacă da, aceasta ar fi singura excepție în această în-

treagă carte plină de simboluri. În binecunoscuta lui
prelegere, Patrick Henry a pus următoarea întrebare la
începutul Revoluției din America: „Ar trebui oare să
ne plecăm spatele de bunăvoie până ce vrăjmașii noștri
ne vor lega de mâini și de picioare?” Înțelege cineva
acea „legare” ca fiind altfel decât într-un sens figurat?
Are cumva „îngerul” un „lanț” literal în mâini? Ar pu-
tea un duh să fie legat cu un lanț fizic? Poate această
exprimare, interpretată corect și în lumina altor pasaje
ale Scripturii, să aibă orice alt sens decât cel al limitării
puterii Satanei și a acțiunilor lui rele?
În trăsăturile ei esențiale, oare nu este „aruncarea”

Satanei din Apocalipsa 12 practic identică cu această
„legare” din Apocalipsa 20, diferența ținând de o
schimbare a figurii de stil și de o relatare ulterioară a
unei dezvoltări mai complete a afirmației anterioare
despre același eveniment? Paralela este neîndoielnic ui-
mitoare și remarcabilă.
Dacă Scriptura este interpretul Scripturii, confir-

marea acestei interpretări poate fi căutată făcând apel
la alte părți relevante ale Cuvântului inspirat. Este
oare cineva mai în măsură să interpreteze legarea Sata-
nei decât Hristos însuși? Oare nu este pilda Lui despre
208
CAPITOLUL 9
„legarea celui tare” (Matei 12:29), o aluzie la subjuga-

rea viitoare a vrăjmașului comun al lui Dumnezeu și al
sfinților? Alte aluzii la același eveniment abundă în în-
vățătura lui Hristos față de ucenici. „L-am văzut pe Sa-
tana căzând ca un fulger din Cer” (Luca 10:18), ceea ce
nu poate avea niciun alt sens decât distrugerea lui așa
cum este descrisă mai în detaliu în cartea Apocalipsa.
În aluzia Sa profetică la răstignirea Lui iminentă, El
face clar legătura între judecata Satanei și acel eveni-
ment din propria viață: „Acum are loc judecata lumii
acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat
afară. Și după ce voi fi înălțat de pe Pământ, îi voi atrage
la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12:31-32). În ultima Sa
cuvântare, El proclamă acest lucru ca și cum ar fi un
fapt deja împlinit: „stăpânitorul lumii acesteia este ju-
decat” (Ioan 16:11). Cu o gândire mai profundă și o
înțelegere mai deplină a semnificației Crucii decât a tu-
turor celorlalți apostoli la un loc, Pavel face aluzie la ea
ca fiind mijlocul prin care Hristos „a dezbrăcat domni-
ile și stăpânirile, și le-a făcut de ocară înaintea lumii,
după ce a ieșit biruitor asupra lor prin Cruce” (Col.
2:15), aici fiind evident vorba despre subjugarea Sata-
nei și a forțelor lui spirituale. Oare nu susțin aceste afir-
mații adevărul acestei interpretări, nu doar confirmând
identitatea, aruncarea și legarea Satanei, ci indicând
209
clar Crucea ca fiind mijlocul prin care Satana este bi-

ruit?
În ciuda întregii viclenii satanice, cu greu se poate

spune că el ar fi putut cunoaște viitorul și că ar fi cu-
noscut în profunzime planurile și scopurile lui Dum-
nezeu. Probabil că, în primele acțiuni ale răzvrătirii
sale, el n-a cunoscut certitudinea și consecințele înfrân-
gerii sale totale, nici care urma să fie metoda prin care
ea avea să fie împlinită. Încă luptându-se pentru supre-
mație și plănuind să împiedice planul divin, el s-a avân-
tat înainte în a produce răstignirea. Doar după ce Cru-
cea a avut loc a conștientizat el că ea a fost mijlocul tri-
umfului complet al lui Hristos în lucrarea de răscum-
părare și al cuceririi absolute, lucrare care duce la eșecul
total al tuturor speranțelor și planurilor lui rele. Crucea
a fost semnalul alungării lui din Cer și al limitării auto-
rității și activității lui, prin legarea lui umilitoare. Cu ce
mâhnire amară și cu ce scrâșnire a dinților trebuie să fi
auzit Satana celebrarea acelui eveniment în Cer, când
„am auzit în Cer un glas tare, care zicea: ‚Acum a venit
mântuirea, puterea și Împărăția Dumnezeului nostru,
și stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâșul fraților
noștri, care zi și noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului
nostru, a fost aruncat jos” (Apoc. 12:10)! Iată o expli-
210
CAPITOLUL 9
cație suficientă a mâniei neputincioase a Satanei: „dia-

volul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fi-
indcă știe că are puțină vreme” (Apoc. 12:12). Iar acest
verset ne aduce lumină asupra afirmației făcute de
Hristos, când a spus că „stăpânitorul lumii acesteia este
judecat” (Ioan 16:11). Odată ce sentința este pronun-
țată asupra vechiului ucigaș din Univers, el află neîndo-
ielnic pentru prima dată că întreaga lui carieră a ajuns
practic la final. Executarea sentinței începe prin legarea
lui, iar expresia „puțină vreme” coincide cu dispensația
creștină, care se poate încheia în orice clipă prin reveni-
rea iminentă a Domnului Cerului și Pământului, când
se va produce zdrobirea totală a aliaților satanici la Ar-
maghedon și aruncarea Satanei însuși „în iazul de foc și
pucioasă”, spre a fi „chinuit zi și noapte în vecii veci-
lor”.
DURATA ȘI LIMITĂRILE LEGĂRII SATANEI

Unii pot obiecta spunând că această interpretare ar
fi inconsecventă cu afirmațiile care îi avertizează pe cre-
dincioși de mașinațiunile și acțiunile Satanei. „Împotri-
viți-vă diavolului”, a spus Iacov (4:7), iar Petru a deta-
liat astfel avertismentul: „Fiți treji și vegheați! Pentru că
potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care
răcnește, și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).
211
Profesorul Milligan interpretează legarea și dezle-

garea ca fiind sincrone, fiecare cuprinzând întreaga dis-
pensație creștină, el explicând că, deși Satana a fost cuce-
rit complet și legat de Hristos, el a fost imediat „dezlegat
pentru puțină vreme”, lucru care sugerează o libertate
parțială ce i-a fost dată spre împlinirea planului lui
Dumnezeu, la fel cum alții explică dezlegarea lui către fi-
nalul dispensației. Totuși, aceasta este o interpretare pur
personală, care nu poate fi nici susținută, nici respinsă.
Indiferent cum am trata diferitele interpretări ale

legării Satanei, este unanim acceptat că el este legat într-
o modalitate cu totul eficace și lipsit de orice putere în
a răni pe oricare dintre copiii lui Dumnezeu, fiecare
dintre aceștia fiind la fel de siguri în mântuirea lor ca și
cum Satana ar fi literal și absolut „legat cu un lanț
mare”. Avertismentele de a ne „împotrivi diavolului”
intră în aceeași categorie de îndemnuri cu cele la perse-
verență în contextul garanțiilor repetate ale siguranței
absolute a credincioșilor și a făgăduințelor date repetat
și categoric de Hristos și reiterate de Pavel, în pasaje
precum cele ce urmează:
„Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și ni-
meni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10:28).
„Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici
212
CAPITOLUL 9
viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile,

nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici
înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu
vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui
Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul
nostru” (Rom. 8:38-39).
Oricare ar fi puterea sau influența pe care Satana

ar putea să le exercite asupra altora, copiii lui Dumne-
zeu sunt absolut în siguranță. Ei au fost răscumpărați
cu sângele lui Hristos. Ei sunt una cu El. Viața Lui este
viața lor. Ei sunt la fel de siguri ca și cum s-a afla deja pe
scaunul de domnie împreună cu El, și ca și cum vrăj-
mașul lor ar fi deja „aruncat în iazul de foc și pucioasă”.
Oricare ar fi interpretarea dată legării Satanei, emi-

sarii și agenții lui nu sunt legați, iar prin împotrivirea
față de aceștia, cei credincioși se împotrivesc diavolului
însuși, fiind asigurați că „noi n-avem de luptat împo-
triva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împo-
triva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în
locurile cerești” și că avem nevoie de „întreaga armură
a lui Dumnezeu” (Efes. 6:12) în această epocă de luptă
din viața bisericii.
Se poate obiecta mai apoi că el nu avea să mai „în-

șele Neamurile”, în timp ce, de fapt, Neamurile sunt și
213
acum caracterizate de ambiții nesfinte și blestemate de

ravagiile războiului și de alte viclenii ale diavolului. Față
de această obiecție se poate da un răspuns adecvat care
cuprinde următoarele două aspecte:
(1) În descrierea despre legarea Satanei nu se dă ni-

căieri o promisiune a unei epoci caracterizată de nepri-
hănire universală. Aceasta este o prezumție gratuită im-
pusă asupra textului. Scopul pasajului din Apocalipsa
20 este să profețească subjugarea completă a Satanei,
nu să promită o perioadă îndelungată de prosperitate și
binecuvântare – un fel de epocă de aur de o pace neîn-
treruptă. Ideea populară a unui Mileniu ca o eră carac-
terizată de neprihănire universală a abătut biserica
mult de pe cale, lucru cu totul contrar învățăturii lui
Hristos, care a pus cu seriozitate întrebarea dacă la re-
venirea Sa va mai găsi „credință pe Pământ”. O astfel
de gândire este, de asemenea, inconsecventă cu ideea și
învățătura generală a cărții Apocalipsa, al cărei scop ne-
obosit din fiecare parte și din fiecare panoramă este să
lanseze un avertisment și să prezică spiritul martirajului
care caracterizează viața bisericii până la sfârșitul dis-
pensației.
(2) Se poate afirma apoi foarte pertinent și catego-

ric că nu ni se spune nicăieri, nici măcar ca o aluzie sau
214
CAPITOLUL 9
implicație, că fiara și prorocul mincinos ar fi legați, iar

noi știm că natura omului necredincios nu se schimbă.
Altfel, n-ar mai exista nicio nevoie de Marea Trimitere
prin care lumea să fie evanghelizată.
Lucrarea intitulată „The New Testament in Mo-

dern Speech” [Noul Testament în limbaj modern],
produsul colaborării dintre Richard Francis Weymo-
uth și editorul lui erudit, sugerează în comentariul asu-
pra acestui pasaj că legarea Satanei are loc la începutul
epocii creștine și că „lucrarea diavolului de ispitire și ră-
nire a omenirii a trebuit să fie făcută pentru el cu putere
și îndemânare inferioare, și cu un succes diminuat de
către duhurile rele subordonate lui”. Dacă prezența și
acțiunile lor rele sunt conștientizate ca adăugându-se la
lucrarea fiarei, a prorocului mincinos și a naturii depra-
vate a omului, cu siguranță că acestea ar alcătui o forță
și un agent suficient ca să ne putem explica starea de
păcat a lumii, fără să mai fie nevoie de prezența și de
acțiunile personale ale Satanei.
Această interpretare a legării Satanei este consec-

ventă cu învățătura lui Hristos, cu linia generală a învă-
țăturii Scripturii și cu realitatea, lucruri care, în această
carte simbolică, echivalează cu limitarea puterii și a ac-
țiunilor Satanei, lucruri produse și care constituie
215
prima biruință a lui Hristos și a Crucii Lui.
SENSUL MILENIULUI
Dacă am înțelege literal acest număr, am avea de-a
face cu singura situație de acest fel în această carte unică
ce abundă de personaje tainice și de numere simbolice.
Oare interpretează cineva strict literal numeroasele
apariții ale cifrei 7 sau numărul 666, sau 144.000, sau
cele 42 de luni, sau cei trei ani și jumătate? La fel cum
„șapte” este simbolul perfecțiunii, tot așa „o mie de
ani” este simbolul unei perioade lungi de timp, abor-
dare folosită și în alte pasaje ale Scripturii, și în vorbirea
obișnuită. „Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua
de ieri, care a trecut, și ca o strajă din noapte” (Ps. 90:4).
„Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, și o mie de
ani sunt ca o zi” (2 Petru 3:8). Interpretează cineva
aceste versete literal, ca și cum s-ar referi la o perioadă
de timp exactă? De aceea, cum poate exista cea mai ne-
însemnată posibilitate de a înțelege greșit sensul expre-
siei „o mie de ani” în cazul pasajului despre care noi dis-
cutăm?
Expresia „o mie de ani” apare de șase ori în Apoca-

lipsa 20, dar oare avem vreun motiv să nu o interpre-
tăm în acord cu felul în care ea este folosită în alte lo-
curi din Scriptură, ca sugerând o perioadă lungă, dar
216
CAPITOLUL 9
nedefinită? În acel caz, ar fi corect să reprezentăm în-

treaga perioadă a dispensației creștine, nedefinită ca
număr de ani, dar foarte clar demarcată în ce privește
perioada exactă de timp cuprinsă în ea. Premileniștii și
postmileniștii greșesc neîndoielnic în interpretarea lor
literală. Acești o mie de ani constituie simbolul unei pe-
rioade lungi și nedefinite care cuprinde dispensația
creștină, durata ei exactă trebuind să fie nedezvăluită
pentru a respecta caracterul iminent al celei de-a Doua
Veniri, care va încheia ipso facto1 această perioadă.
Expresia este folosită în mod obișnuit cu același

sens și în vorbirea comună. Chiar în timp ce scriam
această carte, cineva mi-a spus: „Ai făcut această afir-
mație de o mie de ori”. Oare sensul era unul literal, sau
este o expresie din vorbirea comună care sugerează
ideea de mai multe situații, nedefinite ca număr? Chiar
Scriptura folosește limbajul și vorbirea comună atunci
când, de exemplu, face referire la Soare că se ridică, că-
lătorește pe cer și apune. De aceea, expresia „o mie de
ani” este o adaptare a limbajului din vorbirea comună,
pentru a transmite ideea unei perioade de ani care co-
incide cu perioada militantă a bisericii, nicidecum o
epocă de o neprihănire universală, o idee promovată
1
ipso facto – expresie din limba latină cu sensul de „prin acest fapt” – n.tr.
217
gratuit, dar care lipsește în mod evident în narațiunea

din text.
DOMNIA SFINȚILOR
„Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce
au șezut pe ele, li s-a dat judecata. Și am văzut
sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina
mărturiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui
Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei
și icoanei ei, și nu primiseră semnul ei pe frunte
și pe mână. Ei au înviat, și au împărățit cu Hris-
tos o mie de ani”.
În această vedenie, Ioan a văzut (1) „sufletele” mar-

tirilor – adică suflete fără trup; (2) „niște scaune de dom-
nie și pe cei ce ședeau pe ele”. Testul crucial de interpre-
tare de aici ține de răspunsul pe care îl dăm la această în-
trebare: Unde erau localizate aceste scaune de domnie?
În eseul lui intitulat „The Millenium” [Mileniul],2 Dr.
Eugene C. Caldwell, profesor de interpretarea Noului
Testament la Union Theological Seminary, în Ric-
hmond, Vancouver, ne atrage atenția către faptul că
această expresie, „scaun de domnie”, apare de 45 de ori
în cartea Apocalipsa și, cu excepția celor două referințe
2
Eugene C. Caldwell, The Millenium. An exegetical study of Revelation, chapter
20, in the light of the book as a whole, în The Union Seminary Review, Vol.
XXXI, nr. 2, Aprilie 1920.
218
CAPITOLUL 9
la scaunul de domnie al Satanei și la cel al fiarei (Apoc.

2:13; 16:10), „scaunele de domnie” sunt localizate în-
totdeauna în Cer, astfel că nu le putem înțelege altfel
decât dacă și aici am avea de-a face cu o excepție de la
regulă. Dintre cele 43 de apariții ale expresiei, nu avem
niciun dubiu că 42 se referă la un scaun de domnie în
Cer. Dacă scaunele de domnie ale martirilor ar fi pe Pă-
mânt, nu în Cer, dovada în acest sens trebuie adusă de
susținătorii unei astfel de interpretări. Dar oare un sin-
gur pasaj, și acela aflat în dispută, poate fi suficient ca
să îl interpretăm ca și cum ne-ar prezenta o domnie pă-
mântească a sfinților?
Apelând din nou la paralelismul formei structu-

rale din cartea Apocalipsa, prin care aceleași eveni-
mente și scene reapar în diferite panorame, atenția ne
este îndreptată către paralela apropiată dintre Apoca-
lipsa 7:14-17 și această descriere a domniei sfinților din
Apocalipsa 20:4. În primul caz, ni se spune că ei „vin
din Necazul cel Mare”, iar în al doilea că „li se tăiase
capul din pricina mărturiei lui Isus”.
Avem oare de-a face cu aceiași oameni? Prima re-

ferință îi localizează indubitabil în Cer. Dacă nu sunt
aceiași oameni, avem vreun motiv să tragem concluzia
că cei din primul text se află în Cer, iar cei din al doilea
219
se află pe Pământ?
Dificultățile unei domnii pământești sunt insur-

montabile. În primul rând, poate exista această domnie
într-un amestec de oameni vii și „suflete” ale sfinților
care au murit? În al doilea rând, domnesc ei ca suflete
fără trup peste suflete aflate încă în trupuri muritoare?
În al treilea rând, sunt ei în trupuri glorificate, dar tră-
iesc amestecați cu suflete aflate în trupuri expuse pu-
trezirii? În al patrulea rând, de ce să fie dezlegat Satana
ca să atace o stare ideală a omenirii, transformând un
Rai pe Pământ într-un veritabil Iad? Dacă nu poate fi
dată o explicație satisfăcătoare sau cel puțin plauzibilă,
astfel de întrebări trebuie să ridice dubii serioase în
mintea celor ce studiază cu atenție Cuvântul lui Dum-
nezeu, cu privire la cât de rezonabilă poate fi o astfel de
domnie pământească a sfinților martirizați. Textul în
sine nu conține nici cea mai neînsemnată sugestie că
am avea de-a face cu așa ceva, și nu avem niciun temei
ca să acceptăm vreo teorie sau interpretare care nu este
susținută categoric de autoritatea Scripturii. Concluzia
este una copleșitor de contrară vreunei posibile domnii
pământești a sfinților.
CELE DOUĂ ÎNVIERI

Și în acest caz, nevoia ne împinge să ne punem
220
CAPITOLUL 9
această întrebare: Este acest limbaj, într-o carte puternic

simbolică, menit să fie înțeles într-un sens strict literal?
Marile principii fundamentale care țin de interesele vii-
toare ale Împărăției și de starea glorificată a sfinților nu
se bazează niciodată pe un singur pasaj din Scriptură.
Teoria celor două învieri extrasă din acest pasaj își are,
desigur, avocații ei, care fac apel la anumite pasaje ale
Scripturii care conțin prepoziția ek din greacă, prepozi-
ție care poate fi tradusă ca „din” sau „dintre”, ca în Fi-
lipeni 3:11, unde Pavel exprimă nădejdea de a fi în stare
„să ajung[ă] cu orice chip, dacă voi putea, la învierea
din morți”. Traducând în felul acesta prepoziția ek în
astfel de texte, avem traducerea „învierea din [sau din-
tre] morți”, prin care se susține că dorința la care Pavel
face referire era aceea de a fi socotit vrednic să se afle
într-o clasă privilegiată, onorată prin a fi înviați din
morți înainte de învierea generală.
Trebuie să recunoaștem că, în toate interpretările de

acest fel care fac referire la un viitor necunoscut, dogma-
tismul este deplasat. Sinceritatea scopului și loialitatea
față de teoriile unui presupus temei scriptural nu consti-
tuie în sine dovezi suficiente ale infailibilității exegezei și
ale corectitudinii interpretării. Astfel, voi aduce în cele
ce urmează argumente în favoarea unei interpretări mai
rezonabile, bazate în principal pe afirmații relevante din
221
Scriptură, care susțin într-un fel coroborat o astfel de

înțelegere.
(1) Argumentul analogiei

Gândirea bisericii care a prevalat de-a lungul vea-
curilor, este că cele două învieri sunt înțelese ca (1) spi-
rituală, echivalentă cu regenerarea; și (2) învierea gene-
rală a trupului, aplicabilă simultan atât celor neprihă-
niți cât și celor răi. Scriptura ne învață că pedeapsa ca
rezultat al păcatului este moartea de două feluri: (1)
moartea spirituală, pedeapsa aplicată imediat asupra lui
Adam ca împlinire a avertismentului dat în Grădina
Eden că „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negre-
șit” (Gen. 2:17), moarte moștenită de toți urmașii lui, și
care a implicat mai târziu și moartea trupului; și (2)
„moartea a doua”, aplicabilă celor răi care nu s-au pocăit,
care implică moartea literală a sufletului și trupului.3
Folosind analogia, faptul că prima moarte este spi-
rituală ar corespunde cu o „primă înviere” care este și
ea de natură spirituală. Faptul că „moartea a doua” este
literală ar corespunde cu o a doua înviere, literală, a tru-
pului, fie pentru ca el să poată lua parte literal la răs-
plata celor glorificați în viața veșnică, fie ca să poată fi
3
nu este clar sensul autorului legat de expresia de final, dar se cunoaște că autorul
nu a susținut ideea de anihilare a celor răi – n.tr.
222
CAPITOLUL 9
părtași pedepsirii celor răi în „moartea a doua”. Oare

aceste lucruri nu ne aduc un potop de lumină asupra
afirmației din context, unde se spune: „Fericiți și sfinți
sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua
moarte n-are nicio putere”?
(2) Argumentul biblic

Nu încape îndoială că regenerarea este descrisă
uneori ca o înviere spirituală, de exemplu ca în pasaje
precum Efeseni 2, unde se spune că „am fost înviați”,
iar contextul spune că înviați au fost cei ce „erau morți
în greșelile și în păcatele” lor (Efes. 1:1, 6); sau Coloseni
2:13: „Pe voi, care erați morți în greșelile voastre și în
firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumne-
zeu v-a adus la viață împreună cu El”; sau Romani 6:4:
„după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tată-
lui, tot așa și noi să trăim o viață nouă” – toate acestea
ca rezultat al unei învieri spirituale.
Hristos, autoritatea supremă, în slujba Sa profetică

de învățător, pare să pună în contrast învierea spirituală
și învierea trupească, așa cum este relatat de autorul căr-
ții Apocalipsa în Evanghelia lui: „Adevărat, adevărat vă
spun, că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți
vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-l vor as-
culta, vor învia...” (Ioan 5:25-29). Iar Hristos a vorbit
223
aici la timpul prezent, referindu-Se neîndoielnic la o în-

viere spirituală. Observați contrastul izbitor făcut în
același pasaj: „Nu vă mirați de lucrul acesta; pentru că
vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul
Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor
învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pen-
tru judecată”. Această afirmație implică trei lucruri: (1)
evenimentul este viitor, „vine ceasul”; (2) cei vizați sunt
„în morminte”; (3) învierea acelora „care au făcut bi-
nele” și a acelora „care au făcut răul” este implicit simul-
tană. Cele două învieri despre care ne vorbește Ioan în
Evanghelia lui și cele două învieri despre care tot Ioan ne
vorbește în Apocalipsa sunt, evident, identice.
Într-o altă situație, Hristos a făcut o deosebire între

cei morți spiritual și cei vii literal, spunând: „Lasă morții
să-și îngroape morții” (Luca 9:60). Dacă este nevoie de
încă o confirmare pentru a stabili momentul învierii ce-
lor neprihăniți, putem face apel în continuare la autori-
tatea lui Hristos, care susține de două ori că cei credinci-
oși vor fi „înviați în ziua de apoi” (v. Ioan 6:39-40).
DEZLEGAREA SATANEI
„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va
fi dezlegat; și va ieși din temnița lui, ca să înșele
Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale
224
CAPITOLUL 9
Pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune

pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării”.
Expirarea celor „o mie de ani” și dezlegarea Satanei

„pentru puțină vreme” pot sluji ca loc și circumstanțe
potrivite pentru a discuta motivele pentru care mă
opun acelor interpretări care duc la teoria milenistă.
Greșeala postmileniștilor ține de faptul că ei sunt mai
degrabă interesați de Mileniu decât de a Doua Venire a
lui Hristos. Ei înțeleg legarea Satanei pentru „o mie de
ani” ca fiind o epocă de aur produsă prin propovădui-
rea Evangheliei, care trebuie să preceadă, potrivit înțe-
legerii lor, a Doua Venire. Această înțelegere este total
inconsecventă cu natura iminentă a venirii lui Hristos,
lucru propovăduit deopotrivă de Hristos și de apostoli.
Iminența revenirii Lui este o realitate permanentă. Ex-
presia folosită constant cu referire la ea este „curând”.
Nici măcar faptul că ea a fost amânată vreme de aproape
două mii de ani nu schimbă nici în cea mai mică măsură
caracterul ei iminent. Moartea este întotdeauna un eve-
niment iminent, în ciuda faptului că sănătatea și consti-
tuția fizică a omului pot să amâne evenimentul în unele
cazuri chiar cu o sută de ani; dar aceste lucruri nu sunt
contrare naturii iminente a evenimentului. O mulțime
de accidente și boli posibile pot să aducă moartea în
orice clipă, ea rămânând întotdeauna iminentă, oricât
225
de mult ar fi amânată.
A Doua Venire a lui Hristos poate fi cunoscută de

Tatăl ca un eveniment amânat, dar acest lucru nu afec-
tează natura ei iminentă. Dacă, totuși, „o mie de ani”
trebuie să intervină în mod necesar înainte de acest eve-
niment, acea durată de timp nu îi va afecta câtuși de
puțin natura iminentă. Uitându-ne în urmă peste seco-
lul nostru, putem să îl interpretăm în lumina a „o mie
de ani”, lucru care probabil n-ar fi fost înțeles astfel îna-
inte ca el să treacă. În nicio perioadă din istoria bisericii
nimeni nu a avut autoritatea de a propovădui și de a
spune cât timp trebuie să treacă literal până ce va avea
loc a Doua Venire.
Trebuie să facem o deosebire clară între „venirea

Lui în Împărăția Sa” și venirea Sa în persoană. Ele nu
sunt în niciun sens unul și același lucru. În Parcul Natu-
ral Yellowstone, gheizerul cunoscut ca „Old Faithful”
[Bătrânul credincios] își strânge vaporii și își umple ba-
zinul clipă de clipă pentru apropierea erupției, care
poate avea loc dintr-o dată ca rezultat inevitabil. „Veni-
rea în Împărăția Lui” este un eveniment progresiv care
are loc continuu și este făgăduit unor oameni ca fiind
ceva la care ei vor fi martori înainte ca ei să „guste moar-
tea” (Matei 16:28). Rugăciunea „vie Împărăția Ta”
226
CAPITOLUL 9
face referire în principal la primul eveniment, dar ea

pregătește calea – ca în cazul erupției Bătrânului cre-
dincios – pentru a Doua Lui Venire în persoană, ca un
fulger. Al doilea eveniment este sigur, inevitabil și imi-
nent, dar poate fi amânat de El oricât prin anumite in-
fluențe și cauze. Venirea lui Hristos este descrisă în
Scriptură într-un sens dublu, chiar dacă poate fi privită
ca un singur eveniment, „venirea în Împărăția Lui” du-
când în final la venirea Lui în persoană.
De cealaltă parte, teoria premilenistă greșește prin

adoptarea unui „calendar” făcut de om pentru Hristos,
bazat pe o interpretare a Scripturii care se potrivește
unei anumite idei despre Împărăție. Acest calendar
conține, în esență, următoarele evenimente: (1) apari-
ția lui Hristos în văzduh; (2) Răpirea bisericii; (3) Ne-
cazul cel Mare prin care trece lumea; (4) A Doua Ve-
nire, care este, în realitate, o a treia venire; (5) Împărăția
de o mie de ani; (6) dezlegarea Satanei și Armaghedon;
(7) învierea celor răi și judecata generală.
Premileniștii vin unul după altul în acest calendar

ca și cum ar fi inspirați, iar unii sunt atât de dogmatici,
încât dacă cineva are îndrăzneala să exprime idei dife-
rite de ale lor, este tratat ca și cum ar respinge Cuvântul
lui Dumnezeu. Toți trebuie să plece de la premisa că
227
opiniile acestor oameni nu pot fi respinse dogmatic. Si-

gur, interpretarea lor poate fi avea aparența adevărului,
dar este bazată pe un amestec de interpretări literale și
interpretări închipuite, privite de mulți ca și cum ar fi
aproape revelația infailibilă a gândului Duhului.
Această perspectivă a fost însușită de mulți dintre

cei mai zeloși și consacrați copii ai lui Dumnezeu, care
tânjesc după o revenire a Domnului lor drag cu o pasi-
une vrednică de cea mai înaltă laudă; dar ea nu poate fi
impusă și nici nu este convingătoare pentru mulțimea
vastă a creștinilor la fel de sfinți, de cunoscători și de
loiali față de Cuvântul lui Dumnezeu, și care se roagă
la fel de fierbinte: „Vino Doamne Isuse, vino curând!”
Această gândire a stat la baza unora dintre cele mai mari
excese în încercarea de a stabili momentul revenirii lui
Hristos prin calcule și prin „semnele timpurilor”, deși
Hristos însuși a descurajat aceasta, susținând că așa
ceva este imposibil: „Cât despre ziua aceea, sau ceasul
acela, nu știe nimeni, nici îngerii din Ceruri, nici Fiul,
ci numai Tatăl” (Marcu 13:32).
EPOCA BISERICII VERSUS ÎMPĂRĂȚIA

Deosebirea dintre epoca prezentă a bisericii și epoca
viitoare a Împărăției nu este biblică, la fel cum nu este
nici deosebirea dintre „Împărăția lui Dumnezeu” și
228
CAPITOLUL 9
„Împărăția Cerului”. Dimpotrivă, cele două expresii

sunt folosite interschimbabil de Hristos și de apostoli.
Unul dintre evangheliștii inspirați Îl citează pe Isus spu-
nând că „Împărăția Cerurilor se aseamănă cu un aluat”
(Matei 13:33), iar un altul Îl citează spunând că „Împă-
răția lui Dumnezeu” se aseamănă cu aluatul (Luca
13:20-21). Efortul de a demonta concluzia că cele două
sunt expresii interschimbabile a eșuat să îi mulțu-
mească pe cei care studiază serios Cuvântul lui Dum-
nezeu.
Împărăția nu coincide strict cu „biserica vizibilă”,

căci Hristos spune că ea „nu vine în așa fel ca să izbească
privirile” (Luca 17:20), dar biserica vizibilă poate fi vă-
zută cu ochiul liber. Împărăția nu corespunde strict
nici cu „biserica invizibilă”, căci ea este parțial în Cer și
parțial pe Pământ, și nu îi conține deopotrivă pe „cei
buni” și pe „cei răi”, așa cum este cazul Împărăției Ce-
rului (Matei 13:47-49).
Probabil că cea mai bună definiție care poate fi

dată este aceasta: Împărăția lui Dumnezeu este domnia
spirituală a lui Hristos în inimile oamenilor. Cel mai
apropiat sinonim al ei este creștinismul. Dacă aplicăm
această definiție la pildele Împărăției ale lui Hristos,
vom observa cât de aproape corespunde ea acestora.
229
Creștinismul este ca „un grăunte de muștar... cea mai

mică dintre toate semințele; dar, după ce a crescut, este
mai mare decât zarzavaturile” (Matei 13:32), ilustrând
începutul lui firav și dezvoltarea lui exterioară uimi-
toare. Creștinismul este ca „un aluat” în puterea lui
transformatoare lăuntrică. Deseori se ridică obiecția că
acest lucru nu poate fi adevărat din cauza afirmației
care vine imediat după aceea, „până s-a dospit toată plă-
mădeala” (Matei 13:33), și nu este de așteptat ca acesta
să convertească întreaga lume. Totuși, afirmația despre
influența lui care se extinde rămâne adevărată. Crești-
nismul n-a convertit întreaga Americă, dar se poate
spune pe bună dreptate că a dospit toată plămădeala ei.
Mulțimi de oameni care n-au ajuns convertiți au simțit
totuși puterea influenței creștinismului în acord cu
afirmația lui Hristos.
Creștinismul este asemănat cu „un om care a semă-

nat o sămânță bună în țarina lui. Dar, pe când dormeau
oamenii, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între
grâu, și a plecat” (Matei 13:24-25). Indiferent dacă ne-
ghina înseamnă învățătură mincinoasă sau practici
rele, este imposibil ca ele să fie separate până ce vine „se-
cerișul” adică „sfârșitul lumii”. Unele dintre aceste
pilde se pot aplica doar creștinismului adevărat, ca
atunci când Hristos spune „căutați mai întâi Împărăția
230
CAPITOLUL 9
lui Dumnezeu și neprihănirea Lui” (Matei 6:33); „Îm-

părăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească
privirile” (Luca 17:20); sau „vie Împărăția Ta” (Matei
6:10). Conform apostolului Pavel, „Împărăția lui
Dumnezeu” nu este o epocă sau o dispensație, ci „ne-
prihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom.
14:17).
Având aceste considerații, cred că avem temeiul să

exprimăm opinia noastră diferită față de dragii noștri
frați premileniști, și să susținem că Împărăția lui Dum-
nezeu este prezentă, nu una cu totul viitoare. Așa cum
spune Hristos însuși, Împărăția este „înlăuntrul vos-
tru” (Luca 17:21) sau „printre voi”, dacă ar fi să redăm
mai precis sensul. Ea este spirituală, progresivă, vizibilă,
invizibilă și veșnică, și nu va fi finalizată odată cu dezle-
garea Satanei „pentru puțină vreme”.
Jean Calvin a respins ideea de domnie milenistă a

lui Hristos.4 Augustin a interpretat Mileniul ca fiind
perioada militantă a istoriei bisericii, opinie însușită și
în acest studiu. Catehismul Scurt Westminster Îl pre-
zintă pe Hristos ca întronat și „ne subordonează Lui,
ne conduce și ne apără, și îi înfrânează și cucerește pe
toți vrăjmașii Săi și ai noștri” (26).
4
v. Institutes, Vol. II, cartea III, cap. 25.
231
Dr. R.C. Reed, fost profesor de istoria și organiza-

rea bisericii la Columbia Theological Seminary, argu-
mentează foarte convingător în favoarea domniei pre-
zente și spirituale a lui Hristos:
„Hristos este acum Împărat, exercitând funcții
regale nu doar ca un moștenitor aparent. Aria
stăpânirii Sale nu este limitată la biserică, ci se
extinde și peste toți vrăjmașii Lui, fie ei oameni
sau diavoli. Unii cred că diavolul exercită con-
trolul suprem și independent asupra acestei
lumi în dispensația prezentă și că, odată cu a
Doua Venire, Hristos îl va lega în adâncul fără
fund. Perspectiva mai rațională și mai scriptu-
rală este că el este plasat acum sub înfrânarea
simbolizată prin legarea cu un lanț. Noi ne adu-
cem aminte că demonii nu ar fi putut intra în
turma de porci și că ei nu puteau răni nici măcar
un porc fără permisiunea lui Isus. Hristos este
‚Căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care
este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlinește
totul în toți’ (Efes. 1:22-23). ‚Toată puterea Mi-
a fost dată în Cer și pe Pământ’ (Matei 28:18).
Dacă aceasta nu este împărăție, ce anume poate
fi? Trebuie să Îl vedem pe Împărat cu cununa,
sceptrul și armata? Suntem oare atât de legați de
lucrurile materiale și senzoriale încât să nu pu-
tem vedea nicio slavă, nicio strălucire regală în
232
CAPITOLUL 9
domnia Lui spirituală?”5
ABORDĂRI GREȘITE ALE

PASAJELOR PROFETICE
Scrierile profetice din Vechiul Testament, care
prevestesc Împărăția glorioasă a neprihănirii sub dom-
nia pașnică a lui Hristos, au fost înțelese și aplicate
foarte greșit. S-a spus că deseori „profețiile trebuie ci-
tite de la coadă la cap” înainte de a putea fi absolut si-
guri de înțelegerea corectă a adevăratului lor sens. Dar
istoria a dovedit că s-au făcut multe răstălmăciri în in-
terpretarea scrierilor profetice.
În primul rând, evreii au interpretat profețiile des-

pre Mesia și despre domnia Lui glorioasă într-o notă li-
terală și ca și cum s-ar petrece simultan cu prima venire
a lui Hristos. Ei au anticipat și așteptat o împărăție pă-
mântească plină de putere și strălucire, care să distrugă
Imperiul Roman și să întemeieze o împărăție evreiască
la Ierusalim, rivalizând cu strălucirea și pompa domniei
lui Solomon și extinzându-și domnia peste toate po-
poarele de pe Pământ. Înțelegerea lor greșită despre mi-
siunea lui Mesia pe care Îl așteptau a făcut ca poporul
să Îl respingă atunci când El a venit. Scriptura spune că
5
Richard Clark Reed, What is the Kingdom of God?, Presbyterian Committee of
Publications, Richmond, VA, 1922.
233
Hristos „a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan

1:11) pentru că El nu S-a potrivit așteptării lor, ci, în
schimb, a venit să inaugureze o Împărăție spirituală a
neprihănirii personale.
În al doilea rând, postmileniștii au interpretat pro-

fețiile ca și cum ar prevesti un Mileniu, o epocă de aur al
triumfului creștinismului, în ciuda faptului că Scriptura
a lansat avertismente despre o „lepădare de credință” (2
Tes. 1:3), dispensația sfârșindu-se în dezastru și Hristos
însuși ridicând întrebarea retorică dacă la revenirea Lui
va mai „găsi credință pe Pământ” (Luca 18:8).
În al treilea rând, premileniștii interpretează aceste

profeții la fel de literal pe cât au făcut-o evreii, cu ex-
cepția faptului că le aplică la a Doua Venire, dar ei se
așteaptă la o împărăție temporară la fel ca aceea antici-
pată de evrei. În gândirea lor, până și jertfele din siste-
mul mozaic urmează să fie restaurate în timpul Mileni-
ului. Aceasta ar trebui să fie o împărăție în care domnia
se va face cu puterea sabiei, lucru respins de Hristos în-
suși. Ea ar trebui să fie un amestec de ființe supranatu-
rale – „suflete” – care stăpânesc peste oameni în trup,
un amestec de bine și rău, întrerupt de o revoltă îngro-
zitoare față de Hristos și sfinții înscăunați, revoltă con-
dusă de Satana, care este dezlegat ca să se năpustească
234
CAPITOLUL 9
asupra acestei lumi care trăiește în pace, bucurându-se

de binecuvântarea domniei personale a lui Hristos.
Oare nu se vede că toate aceste grupuri aplică pro-

fețiile la fel de greșit? Oare nu se poate ca aceste profeții
să aibă o semnificație dublă, având mai întâi o împli-
nire spirituală în domnia mesianică prezentă a lui Hris-
tos pe scaunul Său de domnie, ca Mijlocitor, și în ini-
mile oamenilor, și împlinirea lor finală și completă în
Împărăția glorioasă viitoare – cea veșnică – neîntre-
ruptă de nicio revoltă, pentru că Satana și forțele lui
rele vor fi atunci eliminate pe veci? Oare profeția mesi-
anică nu își găsește împlinirea ei finală în noul Ierusa-
lim, „cetatea sfântă” care se coboară „din Cer de la
Dumnezeu” și creând „Ceruri noi și un Pământ nou,
în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13)? Oare nu
este acest sens al profeției magnifice cu care se încheie
cartea Isaia aproape identic cu limbajul lui Petru și cel
din Apocalipsa, confirmând interpretarea de față:
„Căci după cum Cerurile cele noi, și Pământul cel nou,
pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea, zice Dom-
nul, așa va dăinui și sămânța voastră și numele vostru.
În fiecare lună nouă și în fiecare Sabat, va veni orice
făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul” (Isaia
66:22-23)”.
235
RECONCILIEREA PERSPECTIVELOR
Oare nu pot postmileniștii și premileniștii, care au
atât de multe în comun, să cadă de acord asupra urmă-
toarelor premise minime ca expresie a fericitei nădejdi
a amândurora, și a bisericii în sine?
(1) A Doua Venire a lui Hristos este deopotrivă

personală și iminentă. „Iată că El vine pe nori. Și orice
ochi Îl va vedea” (Apoc. 1:7). „Acest Isus, care S-a înăl-
țat la Cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum
L-ați văzut mergând la Cer” (F.A. 1:11). „Iată, Eu vin
curând” (Apoc. 3:11; 22:12, 20).
(2) A Doua Venire pune capăt dispensației creș-

tine. „Atunci se va arăta în Cer semnul Fiului omului,
toate semințiile Pământului se vor boci, și Îl vor vedea
pe Fiul omului venind pe norii Cerului cu putere și cu
o mare slavă. El îi va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița
răsunătoare, și îi vor aduna pe aleșii Lui din cele patru
vânturi, de la o margine a Cerurilor până la cealaltă”
(Matei 24:30-31). „Secerișul este sfârșitul veacului; se-
cerătorii sunt îngerii” (Matei 13:39).
(3) A Doua Venire inaugurează domnia vizibilă a

lui Hristos și a sfinților, fie ea milenară sau veșnică. De
ce să nu lăsăm acest aspect ca o chestiune deschisă? Fe-
236
CAPITOLUL 9
ricita nădejde este revenirea Domnului nostru, nu Mi-

leniul. Nu există nicio diferență fundamentală în ce
privește credința tuturor părților în triumful final al lui
Hristos, al bisericii, și în domnia lor împreună, fie ea
milenară sau veșnică. În loc de controverse și incrimi-
nări, mai bine să venim împreună în rugăciune co-
mună, spunând: „Vino, Doamne Isuse! Vino curând!”
ARMAGHEDON ȘI CONDAMNAREA SATANEI

De fiecare dată când ne este prezentat sfârșitul dis-
pensației, vedem același act al dramei, dar dintr-un alt
unghi. În cazul de față, lupta de la Armaghedon, men-
ționată anterior și pe nume pentru prima oară în ciclul
al cincilea (Apoc. 16:16), și descrisă într-o anumită mă-
sură în ciclul al șaselea (Apoc. 19:17-20), capătă aici
proeminența meritată ca marcând subjugarea com-
pletă a Satanei și descriindu-l ca părtaș sorții fiarei și
prorocului mincinos – răsplata cuvenită pentru nele-
giuirea lui blasfemiatoare ca autorul păcatului și sufe-
rinței în Universul lui Dumnezeu.
„Și ei s-au suit pe fața Pământului, și au încon-
jurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. Dar
din Cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit. Și
diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de
foc și de pucioasă, unde sunt fiara și prorocul
237
mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii

vecilor. Apoi am văzut un scaun de domnie
mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și
Cerul au fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit
loc pentru ele. Și i-am văzut pe morți, mari și
mici, stând în picioare înaintea scaunului de
domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost des-
chisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții
au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau
scrise în cărțile acelea. Marea i-a dat înapoi pe
morții care erau în ea; Moartea și Locuința mor-
ților i-au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fi-
ecare a fost judecat după faptele lui”.
La încheierea dispensației, a Doua Venire este des-

crisă cu prioritate în fiecare panoramă, dar în acest ul-
tim ciclu scena pare să lipsească. Totuși, lucrurile nu
stau așa, după cum poate fi văzut din următoarea pre-
zentare uimitoare făcută cu dovezi de Dr. Eugene C.
Caldwell, în eseul lui pe tema Mileniului:
„Pogorârea focului din Cer și mistuirea Satanei
și a oștilor lui poate fi un simbol apocaliptic
pentru a Doua Venire a lui Hristos ca să salveze
și să răsplătească poporul Lui, și să îi distrugă pe
dușmanii Lui și ai lor: ‚ei s-au suit pe fața Pă-
mântului, și au înconjurat tabăra sfinților și ce-
tatea preaiubită. Dar din Cer s-a pogorât un foc
238
CAPITOLUL 9
care i-a mistuit’. În Scriptură, focul este deseori

simbolul lui Dumnezeu, iar aici denotă clar un
semn al intervenției divine chiar înainte de învi-
erea generală și de judecata finală, când sfinții
sunt prezentați ca având nevoie disperată de aju-
tor supraomenesc. În 2 Tesaloniceni 1:4-10 și 1
Corinteni 3:10-15, Pavel prezintă a Doua Ve-
nire folosind simbolul focului, lucru pe care îl
folosește și Petru în 2 Petru 3:10. ‚De aceea ne
lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu, pen-
tru statornicia și credința voastră în toate prigo-
nirile și necazurile pe care le suferiți. Aceasta este
o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui
Dumnezeu, întrucât veți fi găsiți vrednici de Îm-
părăția lui Dumnezeu, pentru care și suferiți. Fi-
indcă Dumnezeu găsește că este drept să le dea
întristare celor ce vă întristează, și să vă dea
odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și
nouă, la descoperirea [apocalipsa] Domnului
Isus din Cer, cu îngerii puterii Lui, într-o fla-
cără de foc, ca să îi pedepsească pe cei ce nu cu-
nosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de
Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei
vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața
Domnului și de la slava puterii Lui, când va
veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții
Săi...” (2 Tes. 1:4-10).
239
De aceea, a interpreta pogorârea focului din

Apocalipsa 20:9 ca un simbol apocaliptic al celei
de-a Doua Veniri este în acord perfect cu învă-
țătura uniformă a Noului Testament și de ase-
menea în armonie frumoasă cu structura orga-
nică a cărții Apocalipsa ca întreg. În legătură
imediată cu pogorârea focului (Apoc. 20:9),
avem o descriere a celei de-a Doua Veniri în ver-
setul 11: ‚Apoi am văzut un scaun de domnie
mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și
Cerul au fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit
loc pentru ele’. Hristos vine pe un scaun de
domnie mare și alb dinaintea căruia Cerul, Pă-
mântul și toate lucrurile fug. În Apocalipsa
14:14, Hristos este zugrăvit ca venind pe un nor
alb, în Apocalipsa 19:11 ca venind pe un cal alb,
iar aici a Doua Venire este zugrăvită ca descope-
rirea lui Mesia așezat pe un scaun de domnie alb.
Fiecare dintre cele cinci panorame – cele șapte

peceți, cele șapte trâmbițe, cele șapte imagini
simbolice, cele șapte potire și cele șapte judecăți
– ne duc la a Doua Venire. Iar dacă Apocalipsa
20, cu perioada de o mie de ani, este, așa cum
pretindem, o panoramă completă în sine, para-
lelă celorlalte, atunci trebuie să ne așteptăm ca și
ea să se încheie cu a Doua Venire. Și așa și este,
dacă notăm simbolul pogorârii focului din Cer
240
CAPITOLUL 9
care îi zdrobește pe cei răi și inaugurează a Doua

Venire, învierea generală și judecata finală.
Este de importanță vitală să observăm că Hristos

va reveni doar la finalul și la culminarea perioa-
dei bisericii militante. Datorită prezenței și a pu-
terii Domnului ei în ea în Persoana Duhului
Sfânt, biserica înaintează prin adâncimile tim-
pului cucerind și pentru a cuceri, căpătând o bi-
ruință tot mai mare; iar chiar înainte de bătălia
finală cu păcatul, Domnul ei va apărea în per-
soană și El însuși o va conduce în ultima ei însăr-
cinare și va împărți cu ea roadele biruinței”.6
ÎNVIEREA ȘI JUDECATA GENERALĂ

Marea răzvrătire este zdrobită pe veci prin subju-
garea și condamnarea Satanei. Nimic nu mai rămâne,
decât scena finală a dramei – judecata celor morți. Într-
o panoramă anterioară, la această scenă îngrozitoare se
ajunge în finalul ei. Ea este menționată specific: „a ve-
nit mânia Ta; a venit vremea să îi judeci pe cei morți, să
îi răsplătești pe robii Tăi...” (Apoc. 11:18).
Această menționare scurtă a judecății este detaliată

de data aceasta, în ultima panoramă, care ne oferă o
6
Eugene C. Caldwell, The Millenium. An exegetical study of Revelation, chapter
20, in the light of the book as a whole, în The Union Seminary Review, Vol. XXXI,
nr. 2, Aprilie 1920.
241
descriere realistă și grafică a scenei, prezentând scaunul

de domnie mare și alb, deschiderea cărților și judecata
morților. Separarea finală între bine și rău este pusă în
scenă, iar „Moartea și Locuința morților au fost arun-
cate în iazul de foc”.
Drama creștinismului este jucată pentru a șaptea și

ultima oară. Cortina cade. Dincolo de ea este veșnicia!
242
Capitolul 10
EPILOG: NOUL
IERUSALIM

Ioan: „Apoi am văzut un Cer nou și un Pământ
nou; pentru că Cerul dintâi și Pământul dintâi
pieriseră, și marea nu mai era. Și eu am văzut co-
borându-se din Cer de la Dumnezeu, cetatea
sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împo-
dobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas
tare, care ieșea din scaunul de domnie, și zicea:”
Glasul ceresc: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oa-

menii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui,
și Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi Dumne-
zeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor.
Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tângu-
ire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile
dintâi au trecut”.
Împăratul pe scaunul de domnie: „Iată, Eu fac

toate lucrurile noi... Eu sunt Alfa și Omega, În-
ceputul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete, îi voi da
să bea fără plată din izvorul apei vieții. Cel ce va
243
birui, va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dum-

nezeul lui, și el va fi fiul Meu”...
Ioan: „Apoi unul dintre cei șapte îngeri, care ți-

neau cele șapte potire, pline cu cele din urmă
șapte urgii, a venit și a vorbit cu mine, și mi-a zis:”
Îngerul: „Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielu-

lui!”
Ioan: „Și m-a dus, în Duhul, pe un munte mare

și înalt. Și mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul,
care se pogora din Cer de la Dumnezeu, având
slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră
preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca
cristalul. Era înconjurată cu un zid mare și înalt.
Avea douăsprezece porți, și la porți, doisprezece
îngeri. Și pe ele erau scrise niște nume: numele
celor douăsprezece seminții ale fiilor lui Israel.
Spre răsărit erau trei porți; spre miazănoapte,
trei porți; spre miazăzi, trei porți; și spre apus trei
porți. Zidul cetății avea douăsprezece temelii, și
pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor
doisprezece apostoli ai Mielului... În cetate n-
am văzut niciun Templu; pentru că Domnul
Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul,
sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuință nici
de Soare, nici de Lună, ca s-o lumineze; căci o
luminează slava lui Dumnezeu, și făclia ei este
244
CAPITOLUL 10
Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, și

împărații Pământului își vor aduce slava și cin-
stea lor în ea. Porțile ei nu se vor închide ziua,
fiindcă în ea nu va mai fi noapte... Și mi-a arătat
un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ie-
șea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al
Mielului. În mijlocul pieței cetății, și pe cele
două maluri ale râului, era pomul vieții, rodind
douăsprezece feluri de rod, și dând rod în fiecare
lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea
Neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de bles-
tem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu
și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji.
Ei vor vedea fața Lui, și Numele Lui va fi pe
frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor
mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina
Soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lu-
mina. Și vor împărăți în vecii vecilor”...
Isus: „Iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce pă-

zește cuvintele prorociei din cartea aceasta!...
Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe;
cine este întinat, să se întineze și mai departe;
cine este fără prihană să trăiască și mai departe
fără prihană. Și cine este sfânt, să se sfințească și
mai departe! Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea
este cu Mine, ca să îi dau fiecăruia după fapta
lui. Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de
245
pe urmă, Începutul și Sfârșitul. Ferice de cei ce

își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții,
și să intre pe porți în cetate!... Eu, Isus, l-am tri-
mis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lu-
cruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina și Să-
mânța lui David, Luceafărul strălucitor de dimi-
neață. Și Duhul și Mireasa zic: ‚Vino!’ Și cine
aude, să zică: ‚Vino!’ Și celui ce îi este sete, să
vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!”...
Ioan: „Cel ce adeverește aceste lucruri, zice: ‚Da,

Eu vin curând’. Amin! Vino, Doamne Isuse! Ha-
rul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toți!”
NOUL IERUSALIM
Ciclul precedent nu a conținut niciun interludiu,
pentru că nu mai era nevoie de nicio mângâiere, întru-
cât el a încheiat drama, iar epilogul, cu descrierea nou-
lui Ierusalim, constituie în sine o mângâiere suficientă
care să compenseze toate încercările de pe Pământ. Sen-
sul și scopul cărții au avut în vedere siguranța bisericii
în focurile persecuției, astfel că, oricât de disperată ar fi
fost starea ei, oricât de puternici și de răi au fost dușma-
nii ei, oricât de feroce a fost împotrivirea cu care ea s-a
confruntat, și oricât de dureroase au fost suferințele ei,
triumful final al neprihănirii și al Împărăției lui Dum-
nezeu au fost la fel de sigure pe cât sunt atotputernicia
246
CAPITOLUL 10
lui Dumnezeu, făgăduințele veșnice și domnia su-

premă a providenței divine, toate garantând certitudi-
nea absolută a oricărui eveniment viitor.
Înainte de actul final al dramei, vedem prezentată,

într-un licăr scurt de lumină, imaginea ca în ceață a
eternității: „Apoi am văzut un Cer nou și un Pământ
nou; pentru că Cerul dintâi și Pământul dintâi pieri-
seră, și marea nu mai era” – cea de-a doua fiind simbo-
lul schimbării și al agitației permanente. Lucrurile
schimbătoare au trecut pe veci. Veșnicia este acum or-
dinea Universului.
Ea este împlinirea profeției lui Petru și a celei din

Isaia 65:22 – fericita nădejde a Vechiului și Noului
Testament: „Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm
Ceruri noi și un Pământ nou, în care va locui neprihă-
nirea” (2 Petru 3:13) – păcatul și nedreptatea sunt eli-
minate, iar neprihănirea este triumfătoare. Același lu-
cru l-am susținut în capitolul precedent, când am afir-
mat că vedeniile profetice ale slavei Împărăției lui Hris-
tos nu și-ar putea găsi împlinirea într-un scurt mileniu,
întrerupt de dezlegarea Satanei și inaugurând cea mai în-
grozitoare perioadă din istoria lumii. „Cerul nou și Pă-
mântul nou” din Apocalipsa 21:1 constituie o interpre-
tare inspirată de Dumnezeu, identificând împlinirea
247
lor cu era binecuvântată de dincolo de Ziua Judecății.
NOUA CREAȚIE
Dacă ar mai fi fost nevoie de confirmare ulterioară,
aici ne este dată și identificarea acestei ere cu noul Ieru-
salim:
„Și eu am văzut coborându-se din Cer de la
Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gă-
tită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.
Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de
domnie, și zicea: ‚Iată cortul lui Dumnezeu cu
oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul
Lui, și Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi
Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din
ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi
nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că
lucrurile dintâi au trecut’. Cel ce ședea pe scau-
nul de domnie a zis: ‚Iată, Eu fac toate lucrurile
noi’. Și a adăugat: ‚Scrie, fiindcă aceste cuvinte
sunt vrednice de crezut și adevărate’”.
Epoca de aur a poetului și a profetului este mai glo-

rioasă decât au visat ei vreodată în cele mai strălucite
închipuiri ale lor. Transformarea glorioasă a acestui Pă-
mânt blestemat de păcat, revelată prin vedenia răpi-
toare a profeției Vechiului Testament și a nădejdilor
248
CAPITOLUL 10
Noului Testament, este ceva cu mult mai presus de an-

ticiparea celor mai zeloși mileniști, post- sau pre-.
În loc ca Pământul nostru să fie ars sau distrus, el

este destinat să treacă printr-un proces de purificate, fi-
ind „păzit și păstrat... pentru focul din ziua de jude-
cată... în care Cerurile aprinse vor pieri, și trupurile ce-
rești se vor topi de căldura focului” (2 Petru 3:7, 12).
Totuși, la fel cum s-a născut, din botezul ei cu apă în
potopul lui Noe, tot așa, Pământul va supraviețui bo-
tezului lui cu foc, devenind „un Pământ nou, în care va
locui neprihănirea” (2 Petru 3:13).
CASA CELOR RĂSCUMPĂRAȚI

Pământul este destinat să fie locuința veșnică a
sfinților – nu un Cer amplasat departe, într-o lume în-
depărtată. Dacă n-ar fi fost căderea în Eden, acest Pă-
mânt ar fi fost neîndoielnic moștenirea omenirii. Hris-
tos a recucerit pentru noi ceea ce a fost pierdut în
Adam. În consecință, Biblia se încheie cu Paradisul Re-
câștigat:
„Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca
cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui
Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul pieței ce-
tății, și pe cele două maluri ale râului, era pomul
vieții, rodind douăsprezece feluri de rod, și dând
249
rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la

vindecarea Neamurilor”.
Judecata se sfârșește cu invitația lui Hristos ca Ju-

decător și Răscumpărător: „Veniți binecuvântații Ta-
tălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită
de la întemeierea lumii” (Matei 25:34). De ce să spună
explicit „de la întemeierea lumii”, dacă asta nu în-
seamnă că Pământul fusese creat ca moștenire pentru
ei și că, în final, ei sunt chemați să intre în posesia de-
plină și netulburată și în bucuria lui veșnică? „Ferice de
cei blânzi, căci ei vor moșteni Pământul!” (Matei 5:5)
se poate să își aibă împlinirea parțială în dispensația ac-
tuală, dar cu siguranță că această făgăduință își are îm-
plinirea mai înaltă și veșnică într-un sens ceresc. Cei
blânzi n-au moștenit încă Pământul decât într-o mă-
sură foarte limitată.
Fiind locul de naștere al lui Hristos și al sfinților,

scena suferințelor Răscumpărătorului și ale oștilor Sale
răscumpărate, și întrucât trupurile glorificate ale Lui și
ale copiilor Lui sunt legate de Pământ prin elementele
constitutive, ce ar putea fi mai potrivit decât ca această
lume însăși să fie glorificată ca locuința lor veșnică și ca
globul care a fost cândva scena Crucii să devină locașul
scaunului Lui de domnie, centrul Împărăției neprihă-
250
CAPITOLUL 10
nirii Sale, la care sfinții să fie părtași și de care să se bu-

cure în vecii vecilor?
NOUL IERUSALIM
Acum urmează descrierea figurativă a „Sfântului
Ierusalim” cu porțile lui din pietre prețioase, cu străzile
lui de aur transparent, cu zidurile de iaspis și cu „râul
cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul
de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului”. Frumuse-
țea și strălucirea cetății cerești nu este totuși, principa-
lul ei punct de atracție, acestea fiind întrecute de privi-
legiile și fericirea locuitorilor ei:
„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo.
Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielu-
lui vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea
fața Lui, și Numele Lui va fi pe frunțile lor.
Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea
trebuință nici de lampă, nici de lumina Soarelui,
pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și
vor împărăți în vecii vecilor”.
Este această descriere a Noului Ierusalim aplicabilă

strălucirii spirituale prezente și frumuseții bisericii
ideale, soția Mielului, sau simbolizează ea starea viitoare
binecuvântată a celor neprihăniți în ceea ce este denumit
în mod obișnuit Raiul, locașul veșnic al sfinților? Se
251
poate ca ea să aibă un sens dublu și o împlinire dublă, ca

în cazul multor altor profeții.
Referindu-ne din nou la ilustrația unui lanț mun-

tos îndepărtat, care pare făcut dintr-un singur corp in-
divizibil, dar care se dovedește ulterior a fi separat în
mai multe părți, cu spații vaste între părți, același lucru
este aplicabil deseori marilor evenimentele profetice vi-
itoare. Când citim Matei 24, răspunsul lui Hristos în-
suși la întrebarea legată de sfârșitul veacului și la a Doua
Sa Venire, este deseori imposibil să stabilim cu acura-
tețe ce anume se aplică venirii Sale „în Împărăția Lui”
de la finalul dispensației evreiești, și ce anume face refe-
rire la a Doua Sa Venire, de la sfârșitul dispensației creș-
tine. Ele par ca un singur lanț muntos inseparabil și în-
depărtat, dar odată ce primul eveniment are loc, el de-
vine tipologic și temeiul profetic pentru al doilea.
Ierusalimul a fost folosit în toate veacurile ca un

loc tipologic cu semnificație dublă pentru biserică. El
a fost folosit ca un nume spiritual al bisericii de pe Pă-
mânt, „Sionul, cetatea lui Dumnezeu” (cf. Ps. 87). De
asemenea, el este simbolul Cerului, „cetatea care are
temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu”
(Evrei 11:10). În același fel, Noul Ierusalim are aceeași
semnificație dublă. Părți din descriere par aplicabile
252
CAPITOLUL 10
exclusiv slavei prezente a bisericii, ca atunci când ni se

spune că „împărații Pământului își vor aduce slava și
cinstea lor în ea” și că „frunzele pomului slujesc la vin-
decarea Neamurilor”. Alte părți sunt aplicabile doar Ie-
rusalimului ceresc, ca de exemplu în pasajul următor:
„În cetate n-am văzut niciun Templu; pentru că
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și
Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebu-
ință nici de Soare, nici de Lună, ca s-o lumineze;
căci o luminează slava lui Dumnezeu, și făclia ei
este Mielul... Nu va mai fi nimic vrednic de bles-
tem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu
și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji.
Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea
trebuință nici de lampă, nici de lumina Soarelui,
pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și
vor împărăți în vecii vecilor”.
EPILOGUL
La fel cum Hristos a vorbit în prologul cărții, în
primul ei capitol, este cu totul potrivit ca El să o încheie
cu epilogul, care este alcătuit din mai multe elemente:
(1) Destinul veșnic

„Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe;
cine este întinat, să se întineze și mai departe;
253
cine este fără prihană să trăiască și mai departe

fără prihană. Și cine este sfânt, să se sfințească și
mai departe”.
Caracterul neschimbător este ceea ce face ca desti-

nul să fie veșnic. Toate lucrurile schimbătoare sunt pe
veci parte din trecut. Aceasta este epoca nestrămutării
– nesfârșită pe cât este eternitatea.
(2) Ultima invitație

Drama creștinismului este pe punctul de a se în-
cheia. Cine să aibă ultimul cuvânt, dacă nu Hristos?
Dar în ce constă ultimul mesaj al lui Hristos către o
lume pierdută? Și nu este marea invitație ceva caracte-
ristic pentru Dumnezeul-om, care a făcut din ultimul
Lui mesaj un apel, expresia dragostei Sale divine și a
compasiunii Sale umane?
Când trece prin văile alpine, călăuza sună deseori

din fluier, iar turistul îl aude repede când acesta răsună
ca un ecou din fiecare pantă muntoasă. Apoi aceeași
notă reverberează la diferite intervale de timp până ce,
în final, abia de se mai aude la capătul văii, vag, dar per-
fect de distinct, răsunând înapoi ultimul ecou. În ace-
eași manieră, invitația a sunat iar și iar, redată în ecouri
repetate de profeți și de apostoli. Prima notă clară a fost
a lui Isaia, evanghelistul Vechiului Testament: „Voi
254
CAPITOLUL 10
toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani!

Veniți și cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și
lapte, fără bani și fără plată!” (Isaia 55:1). Acest mesaj a
fost redat ca un ecou în chemarea făcută de Domnul în
lucrarea Lui de pe Pământ: „În ziua de pe urmă, care
era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare și
a strigat: ‚Dacă însetează cineva, să vină la Mine, și să
bea’” (Ioan 7:37).
Acum, la 60 de ani după înălțare, ecoul reverbe-

rează chiar din Cer, trimițând ultimul mesaj de la Hris-
tosul înviat și glorificat: „Și Duhul și Mireasa zic:
‚Vino!’ Și cine aude, să zică: ‚Vino!’ Și celui ce îi este
sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată”. „Mi-
reasa”, biserica, prin Cuvântul ei divin și prin lucrarea
omenească, extinde chemarea exterioară, iar „Duhul”
rostește chemarea lăuntrică și eficace în adâncul sufle-
tului omului – iar cei doi fac astfel apelul unit, che-
mându-i pe oameni la izvorul vieții. Totuși, pentru ca
Mireasa să nu ignore vreun suflet sau să devină leneșă
în slujba ei, Hristos îl însărcinează pe fiecare credincios
să transmită mai departe invitația personală: „Și cine
aude, să zică: ‚Vino!’” Dacă nicio invitație nu este dată
de biserică sau de creștini la nivel individual, Hristos
folosește nevoia inerentă a sufletului omului și setea su-
fletului lui, chemându-l astfel: „Și celui ce îi este sete, să
255
vină”. Apoi, pentru ca niciun suflet să nu recunoască

strigătul naturii proprii neîmplinite, El extinde invitația
pentru ca, în întinderea ei puternică, să ajungă până la
ultimul suflet viu și să strige: „Cine vrea, să ia apa vieții
fără plată”. Aici nu vorbește un apostol sau un vestitor
inferior al Crucii. Hristos însuși cheamă de pe scaunul
de domnie: „Vino! Vino! Vino! Oricine vrea, să vină!”
Apoi invitația se stinge. Ultimul mesaj a fost spus.

Acel glas nu va mai fi auzit pe Pământ de urechi ome-
nești. Domnul nu va mai pleda niciodată în persoană și
nici nu va mai da vreodată invitația plină de har a dra-
gostei divine.
(3) Anunțul revenirii lui Hristos

Mesajul se sfârșește cu o făgăduință repetată ca un
ecou în toată cartea Apocalipsa: „Iată, Eu vin curând”.
Ioan, ultimul reprezentant în viață dintre apostoli, ulti-
mul vestitor inspirat al lui Hristos și al bisericii, exprimă
simțămintele, aspirațiile și rugăciunea supremă a sfinți-
lor din toate veacurile: „Amin! Vino, Doamne Isuse!”
Cortina se ridică și nu se mai coboară niciodată.
Drama s-a încheiat.
A venit veșnicia!
256

291 Drama Crestinismului Slmorris Web

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

291 Drama Crestinismului Slmorris Web

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SAMUEL L.

Copyright © 2023 Editura MAGNA GRATIA. Toate drepturile re-

Publicat în original în limba engleză sub titlul The Drama of Christia-

Traducerea în limba română: Ninel Lazăr. Corectura: Monica Lazăr.

ISBN: 978-630-6569-97-7 (pdf); 978-630-6569-98-4 (epub).

Editura MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele

„Să nu furi” (Exod 20:15).

Editura MAGNA GRATIA

Capitolul 1. Prolog. Trăsături caracteristice 15

Capitolul 2. Structura, interpretarea și scopul 35

Capitolul 3. Primul ciclu: Cele șapte biserici. Tipuri de vi-

Capitolul 4. Ciclul al doilea: Cele șapte peceți. Mijloacele

Capitolul 5. Ciclul al treilea: Cele șapte trâmbițe. Judecata

Capitolul 6. Ciclul al patrulea: Balaurul și cele două fiare.

Capitolul 7. Ciclul al cincilea: Cele șapte potire. Judecățile

Capitolul 8. Ciclul al șaselea: Babilonul. Condamnarea fia-

Capitolul 9. Ciclul al șaptelea: Mileniul. Judecata asupra

Capitolul 10. Epilog: Noul Ierusalim 243

Despre MAGNA GRATIA

Cel ce adeverește aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin

Acest studiu dorește să prezinte o interpretare a

În ciuda titlului cărții Apocalipsa din greacă, titlu

Cu toate acestea, marea majoritate a oamenilor

Între părinții bisericii, Ioan Gură de Aur2 nu face

În ciuda acestor considerații nefavorabile, nu vreau

cărțile Bibliei, a devenit acum o carte nouă, clară precum

Primele gânduri legate de sensul ei mi-au fost ofe-

cronologică], ci ca repetiții ale acelorași evenimente

De asemenea, nu mă simt nevoit să îi cer scuze pro-

Această contribuție la subiectul dificil al literaturii

Duhului” atunci când a inspirat-o.

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Du-

Samuel Leslie Morris

Atlanta, GA, SUA

Text: Apocalipsa 1:1-8

Ioan: „Ioan, către cele șapte Biserici, care sunt în

și puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine

Isus: „‚Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfâr-

Ioan, ucenicul iubit, ultimul apostol care rămăsese

de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru

Rămas singur, cu tovarășii lui căzuți toți victime

suna trâmbița care va chema o lume întreagă la grandi-

creștinii de atunci, însă aceasta nu ar afecta în niciun fel

LOCUL CĂRȚII APOCALIPSA ÎN SCRIPTURĂ

Apocalipsa nu este doar o încheiere potrivită în lo-

Cartea Apocalipsa tratează deopotrivă trecutul,

Cartea Apocalipsa se apropie de scrierile lui Moise

Cartea Apocalipsa este unică în caracteristicile ei

Ea are o specificitate anume, una cu totul uimi-

1. Un epitom3 cuprinzător de adevăr divin

Imaginile și expresiile evreiești sunt „botezate”, dându-

munții, Soarele, Luna și stelele – ajung puse în ipostaza

Simbolismul abundă din plin în Scriptură, și a fost

„În simbol ca și în parabolă”, spune Auberlen,5

aceea, alegerea simbolurilor și a parabolelor în Scrip-

În orice interpretare rațională a cărții Apocalipsa nu

cărții Apocalipsa constituie o trăsătură remarcabilă a

Întrucât cifra șapte se împarte aproape egal între

părți de câte trei respectiv patru. Acest lucru poate fi

4. Cristocentricitatea cărții Apocalipsa

și transmițând cuvântul final către biserică și către

Deși această carte Îl descoperă pe Hristos în tripla

(1) Apocalipsa este saturată de ideea răscumpără-

Mielului” (12:11). Biserica răscumpărată este „mireasa,