Actul I

La marginea unei pãduri se aflã casa tinerei Giselle, care locuieste cu vârstnica ei
mamã, Bertha. Este vremea culesului. Pãdurarul Hans, îndrãgostit de Giselle, se
îndreaptã spre casa fetei, dar se opreste în drum, la aparitia unui strãin. Este contele
Albert, însotit de scutierul sãu, Wilfried. Visãtor, contele cautã mereu noi aventuri
romantice. A zãrit-o pe tânãra Giselle, care i-a trezit o puternicã pasiune. Ca sã nu-
si trãdeze rangul, Albert schimbã straiele bogate cu altele simple; Wilfried, care îi
ascunde hainele într-o micã colibã, îl sfãtuieste zadarnic sã fie prevãzãtor. Rãmas
singur, Albert bate la usa fetei. Giselle, si ea îndrãgostitã de tânãrul necunoscut, îl
întâmpinã bucuroasã. La îndoielile fetei, Albert rupe o floare si, numãrând petalele,
îi aratã cã soarta va fi fericitã. Pe neasteptate, pãdurarul Hans apare, prevenind-o pe
Giselle cã greseste prin aceastã încredere. Dar intervine Albert, care îl alungã pe
Hans.
Un grup de tinere îi înconjoarã. Sunt prietenele Gisellei, care se întorc de la culesul
viilor. Fericitã de dragostea ei pentru Albert, Giselle, într-un dans avântat, îl
prezintã drept logodnic, exprimându-si exuberanta sentimentelor. În zadar o roagã
mama sa sã se crute, evitând oboseala dansului, pe care Giselle îl face martorul
iubirii fãrã patã pentru Albert. Giselle, bolnavã de inimã, poate fi oricând victima
unui asemenea efort. Nepãsãtoare, fata nu se poate gândi însã la nimic rãu în aceste
clipe.
Din depãrtare, sunete de corn anuntã apropierea unui cortegiu de vânãtoare.
Neobservat, Albert se retrage în pãdure, de teamã sã nu fie recunoscut. Doar Hans
vede acestea, ascunzându-se în micuta colibã unde si-a lãsãt tânãrul hainele bogate.
Cortegiul apare, în frunte cu nobilul tatã al lui Albert si logodnica lui, Bathilde.
Poposind în piateta satului, cer ospitalitate chiar de la mama Gisellei. Fata este
impresionatã de frumoasele straie ale Bathildei, care, la rându-i se aratã cuceritã de
farmecul naiv al tinerei tãrãncute. Vorbindu-i despre viata pe care o duce, Giselle îi
spune cã iubeste dansul, pentru care are o adevãratã pasiune. Pentru a-i multumi,
cãci Giselle îi danseazã plinã de voiosie, Bathilde îi dãruieste un lant de aur. Ca
rãspuns, fata îi încredinteazã secretul ei - dragostea petru un tânãr chipes, cu care s-
a si logodit. Invitati sã se odiheascã, oaspetii intrã în casa Gisellei.
Contele, îngrijorat de lipsa fiului sãu, cere lãmuriri scutierului, rugându-l sã sune
din corn semnalul de vânãtoare, la care stie cã va rãspunde si Albert. Prudent,
scutierul porneste sã-si caute în pãdure stãpânul. Pe furis, din colibã iese Hans
pãdurarul, purtând în mânã spada lui Albert si cornul de vânãtoare.
Tinerii se adunã în piatã, pentru a sãrbãtori culesul recoltei. În mijlocul lor, Giselle
danseazã cu înflãcãrare. Dar Hans o opreste. Vrea, arãtându-i spada, sã-i
dovedeascã adevãrata fatã a înselãtorului ei logodnic. Giselle, prea sigurã de
sentimetele lui Albert, se aruncã la pieptul sãu, rugându-l sã se dezvinovãteascã.
Când Hans vede cã Albert o linisteste cu vorbe desarte, sunã puternic din corn. La
acest semnal, oaspetii ies din casã, înclinându-se cu respect în fata lui Albert.
Nelinistitã, Giselle o întreabã pe Bathilde cine este Albert. La rãspunsul acesteia cã
se aflã în fata logodnicului ei, Giselle rupe cu furie lantul de aur, primit în dar, si îl
aruncã dispretuitoare. Durerea o copleseste, mintea ei se întunecã în fata adevãrului
crunt. Plângând în hohote, apoi râzând inconstientã, Giselle îsi aduce aminte
clipele fericite petrecute cu Albert, jurãmintele lor de dragoste. Inima ei bolnavã nu
mai rezistã. Într-un ultim elan, Giselle îl îmbrãtiseazã pe Albert si se prãbuseste,
înconjuratã de mama si de prietenii ei îndurerati. Hans si Albert îsi dau fiecare
seama cã, fãrã sã vrea, i-au pricinuit moartea.

Actul al II-lea
Este noapte. În cimitirul satului, la proaspãtul mormânt al Gisellei, Hans vine în
linistea întunericului sã-si plângã durerea. Fosnete tainice se aud, luminite stranii
strãlucesc pe marginea lacului. Înfricosat, Hans fuge. Din misterul noptii se
detaseazã o siluetã. Este Myrtha, crãiasa ielelor (în versiunea originalã “Willis”).
La miezul noptii vine vremea când ea cheamã, din adâncul pãmântului, supusele -
sufletele triste ale tinerelor care au murit înainte de nuntã.
La ordinul Myrthei, ielele se strâng în jurul mormântului Gisellei. Firava siluetã a
fetei apare, înclinându-se supusã în fata stãpânei. Dar la auzul unor pasi, ielele se
ascund. Albert, însotit de scutierul sãu, vine sã caute mormântul Gisellei. Fãrã sã se
teamã de cuvintele înspãimântate ale scutierului, Albert rãmâne singur lângã
mormânt, pentru a plânge pierderea fetei pe care o iubise. În fata lui apare deodatã
chipul drag. Albert vrea sã o atingã, dar ea dispare. Imaginea ei pare sã fie
pretutindeni, amãgindu-l prin aleile cimitirului, prin boschetele înflorite.
Între timp, ielele îl urmãresc pe pãdurar, obligându-l sã danseze pânã la epuizare.
Voind sã-l pedepseascã pentru moartea fetei, ele îl chinuiesc, alungându-l mereu,
pânã când Hans se aruncã disperat în apele lacului. Atunci, ielele pornesc în
cãutarea celuilalt vinovat, Albert. Neîndurãtoare în fata rugãmintii lui Albert de a-l
ierta, Myrtha îi porunceste Gisellei sã danseze cu el. Dincolo de moarte, puterea
dragostei Gisellei îl întãreste, ajutându-l sã reziste dansului istovitor. Ca prin vis,
acest dans îl face sã retrãiascã frânturi din pierduta sa fericire. Din depãrtare se aud
ceasurile orasului, prevestind sosirea zorilor. În lumina tulbure a diminetii, ielele,
pierzându-si puterea, dispar. Cu inima sfâsiatã de durere, Albert îsi ia din nou
rãmas bun de la Giselle. Imaginea ei se topeste în neant, rãmânând doar o pretioasã
amintire în sufletul chinuit de remuscãri al tânãrului. Coplesit de durerea acestei
iubiri, mai puternicã decât moartea, Albert se prãbuseste pe mormântul Gisellei.

(Dupã Ghid de balet, Editura muzicalã, Bucuresti, 1973)