Nu am, moarte, cu tine nimic - Grigore Vieru


Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic.
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi

De-ai avea mamă şi-ar muri?!
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic.

Eu nici măcar nu te urăsc.
vei fi mare tu, eu voi fi mic.
Dar numai prin propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică. nu teamă-
Milă de tine mi-i.
Că n-ai avut niciodată mamă.
Că n-ai avut niciodată copii.

Nu plânge - Veronica Micle


Nu plânge că te dau uitării,
Și nici nu plânge că te las…
Sosit-a ceasu-nstrăinării
Și ceasul bunului rămas.

Se rupe-un lanț plin de tărie

Ca firul cel mai subțirel;
Când soarta vrea așa să fie,
Zadarnic vrei să faci altfel.

Și nu mai e nimic în stare

Să-ntoarcă vremile-napoi
Și-acea iubire-atât de mare
Ce-a fost odată între noi.

Rămâi tu, dar rămâi cu bine,

Rămâi cu suflet liniştit…
Un dor se duce și-altul vine
Și vei uita că te-am iubit.

Frumoasa mea...
 -------------------------
de Cincinat Pavelescu [

Frumoasa mea, cu ochii verzi

Ca două mistice smaralde,
Te duci spre alte țări mai calde
Melancolia să ți-o pierzi.

Dar dacă vrei să mă dezmierzi,

Mai fă o dată să mă scalde
Priviri din ochii tăi cei verzi
Ca două mistice smaralde.

Veni-vor mulți să-ți spuie-n versuri

Că te iubesc, și cum, și cât:
Vor spune-o mai frumos ca mine,
Dar nu te vor iubi atât!
In ziua în care m+am iubit cu adevărat

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în
momentul potrivit.
Şi atunci, am putut să mă liniştesc.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională, nu erau nimic
altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea
ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeste … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o
persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi
nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul …
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane,
situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, raţiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Iubire de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac
planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când
îmi place şi în ritmul meu.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama
de cât de multe ori m-am înşelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc
prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Şi aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în
slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte preţios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăieşti cu adevărat.

Zilele astea citesc Flow (de Mihaly Csikszentmihalyi) şi Authentic Happiness (de Martin P. Seligman).
Sunt două cărţi care mă ajută să înţeleg şi să decodific ce anume ne face fericiţi, ce ne face să performăm
emoţional şi ce ne face să ne simţim împliniţi. Mărturisesc că încă nu le-am terminat de citit, dar, din ce-am
parcurs până acum, cuvintele rostite de Charlie Chaplin la 70 de ani rezumă foarte frumos calităţile
umane necesare pentru „The Good Life”, aşa cum le-au descoperit cercetătorii în sute de teste şi pe
durata a zeci de ani de studii.
Şi cred că lecţia (sau recomandarea) cea mai bună, care transpare din tot ce-am citit, văzut şi trăit până acum
este că pentru a putea să fii ok cu alţii, trebuie să fii ok cu tine. Pentru a putea înţelege pe alţii, trebuie să
te înţelegi pe tine. Şi pentru a putea iubii pe alţii, trebuie să te iubeşti mai întâi pe tine.
Mainile MAMEI. Pe prispa insorita a unei casute, pierduta sub potopul de flori de glicina, sedea o tanara
mama, la masuta de lucru. Impletea de zor un sal pentru fetita care se juca alaturi de ea cu papusile.
De la o vreme, fetita se uita din ce in ce mai atenta la mainile mamei sale. Ochisorii albastri, care cuprindeau
cu dragoste intreaga faptura a frumoasei mame, s-au umplut de nedumerire si, nemaiputand rabda, fetita a
izbucnit:
Mainile MAMEI -Mama draga, ce urate sunt mainile tale!
Lasand lucrul deoparte, si privind inlacrimata chipul dragalas al fetitei, mama cuprinde capsorul balai cu
amandoua mainile si, sarutandu-si copila, ii spune:
-Da, copila mea, intr-adevar, sunt foarte urate mainile mele.
Ceva mai la o parte — martor tacut la aceasta intamplare, tatal isi citea ziarul. A lasat sa treaca vreo cateva
clipe, in timp ce fetita isi reluase jocul, apoi chemand-o au plecat impreuna in gradina.S-au oprit pe marginea
unei brazde, la umbra imbietoare a pomilor infloriti, scrie altarulcredintei.md.
-Tie iti plac povestile, Marioara?, a intrebat-o el.
-Atat de mult ca nu m-as mai satura ascultand, a raspuns fetita.
-Atunci, asculta, ca-ti voi spune chiar acum una:
O mamica tanara si frumoasa, cu maini albe de domnita, avea un singur copil, o fetita, pe care o iubea ca pe
ochii din cap. Parintii copilei nu erau bogati si de aceea nu puteau tine nici macar o servitoare.
In timp ce tatal se ducea la lucru, mama facea singura toate treburile gospodariei. Copila crestea vazand cu
ochii, sub privirile pline de dragoste ale lor. Intr-o zi, mama a plecat la bacania din apropiere ca sa cumpere
ceva. Fetita dormea linistita in patucul ei. O scanteie a sarit din soba pe covor, iar acesta a luat foc. Focul s-a
intins cu repeziciune si a cuprins toate lucrurile din camera.
Un fum negru si des a umplut toata casa. La tipetele puternice ale copilei, au sarit vecinii. Era prea tarziu s-o
mai poata scapa. Flacarile cuprinsesera aproape totul si limbi dogoritoare goneau pe cei care incercau a mai
scapa ceva.
Mama, care tocmai se inapoia de la bacanie, ingrozita, si-a aruncat pachetele din brate. Alergand disperata, fara
a tine seama de pericol, s-a repezit prin multime spre camera copilei. Toti au incercat s-o opreasca, stiind ca
nimic nu se mai poate face. Dar nu se gaseau brate puternice ca s-o tina din drumul ei.
Avea un singur gand: „sa-si scape copilul”. Infruntand primejdias-a repezit prin flacari. A patruns in odaie si
din doi pasi a fost la patul copilei. A cuprins-o in brate si cu mainile ei a potolit flacarile ce cuprinsesera
hainele fetitei. Cu fetita stransa la piept, facandu-i pavaza din bratele sale, a iesit in curte.
Inabusita de fum, fetita era mai mult in agonie. Ajutoarele ce i s-au dat au readus-o la viata. Copila a scapat,
insa cu pretul ranirii mainilor mamei sale. A stat multe luni in spital. La intoarcerea acasa, mainile ei frumoase
erau acum vinete si zbarcite din cauza arsurilor.
Curgeau siroaie lacrimile din frumosii ochi ai copilei. Fara a scoate un cuvant, s-a ridicat de langa tatal sau.
Apropiindu-se de mama, a ingenunchiat in fata ei si sarutandu-i in lacrimi mainile cele zbarcite, a zis
suspinand:
-Maicuta buna si sfanta, mainile tale sunt cele mai frumoase maini din lume.

Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut...
Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerabdare înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.
Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;
Ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
Sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!...

Numai una!
de George Coşbuc
Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!

Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!

Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!

Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
 Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui

Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

Rea de plată

Ea vine de la moară;
Şi jos în ulicioară
Punându-şi sacul, iacă
Nu-l poate ridica.
- "Ţi-l duc eu!î - "Cum?î - "Pe plată!
Iar ea, cuminte fată,
Se şi-nvoieşte-ndată.
De ce-ar şi zice ba?

Eu plec cu sacu-n spate.

La calea jumătate
Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei:
Stă-n drum şi să socoate,
Şi-mi spune câte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sunt multe trei!

Cu două se-nvoieşte,
Iar unul mi-l plăteşte,
Cu altul să-mi rămâie
Datoare pe-nserat.
Dar n-am să-l văd cât veacul!
Şi iată-mă, săracul,
Să-i duc o poştie sacul
P-un singur sărutat!
Lumina.

Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?.

Nimicul zăcea-n agonie

când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
"Să fie lumină! ".

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
https://www.versuri.ro/w/gc17
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci - cine ştie?.

Lumina ce-o simt năvălindu-mi

în piept când te vad - minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

Poem.

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi

şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
https://www.versuri.ro/w/ap17
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?..
Am căutat iubirea...
AAA
Autor: Costache Ioanid | Album: Taine | Tematica: Diverse
Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă

ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.

Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,

am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,

lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină

cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-I smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă

să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa-I ca de-un prăpăd se curmă,
când m-a privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,

un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

- Dar unde duci, străine, povara Ta ciudată,

povară de osândă sub care-atât Te-apleci?
am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...

- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,

dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
- Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...
- Iubirea? ... fu răspunsul străinului. Eu sunt...

Doamne, dacă-mi eşti prieten

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum susţii în gura mare,
Moaie-ţi tocul în cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,

Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.

Spiridon Popescu

Dacă nu cer prea mult

Marin Sorescu
- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai și iad,
Ca să ții niște cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin și-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ți cer prea mult.
- Ceri prea mult, îți tăiem femeia,
Te-ar ține de vorbă,
Ți-ar împuia capul cu fleacuri
Și n-ai avea timp să-ți pregătești cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lînga mine
O sticla de vin și-o femeie.
Asta aș dori, daca nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai și iad,
Ca să ții niște cursuri?
- O sticlă de vin și-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpățînezi,
E prea mult, ți-am spus, îti tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atîta prigoană?
Mai bine tăiați-mi vinul,
Mă moleșește și n-aș mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirîndu-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veșnicii,
Lasîndu-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai și iad,
Ca să ții niște cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îți tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul și raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aș face drumul dintre rai și iad degeaba.
Cum să-i sperii și să-i înfricoșez pe păcătoșii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalț pe drepții din rai,
Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul și diferențele
De temperatura, luminozitate și presiune
Dintre rai și iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?!
Fericirea!… - Zaharia Stancu
Fericirea e o pasăre.
Dar nu o pasăre ca oricare alta
Ci o pasăre plăsmuita din pulbere de aur.
Pasărea aceasta
Vine de undeva, de departe,
Vine și ți se așază pe umăr,
Pe umărul stâng.
Deasupra inimii
Ți se așază pasărea fericirii.

N-o vezi,
O simți numai.
Iar dacă vrei s-o prinzi
Nu poți s-o prinzi
Nici cu mâna,
Nici cu lanțul,
Cu niciun fel de capcană
Nu poți s-o prinzi.

Uneori pasărea fericirii

Îți stă pe umăr mai mult,
Alteori mai puțin
Și când îi vine ei să plece, pleacă.
Zboară și se pierde în văzduh,
Poate chiar se topește în văzduh,
Nu știe nimeni.

ubind în taină...

Iubind în taină am păstrat tăcere,

Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie

Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,

C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.

Arăt atât de îngrozitor - Marin Sorescu

Arăt atât de îngrozitor
Încât pierd mult timp
Consolându-i pe cei
Care vin să mă vadă.

Ţipă, îşi pun mâinile la ochi,

Blestemă.
"De ce tocmai tu", se răstesc la mine.
Doamne, unde eşti, Tu exişti?

Eu încerc să le ridic moralul

- Ei, lăsaţi, nu-i chiar aşa cum vi se pare.
Săptămâna trecută arătam şi mai rău
Boala e boală, totuşi.
Face ravagii unde se încuibă
Şi la urma urmei, toţi murim
Şi vorba lui Hamlet: "Dacă-i acum
Nu va fi altădată".

De n-ar fi durerea asta ingrozitoare

Aş accepta senin, mioritic,
Chiar şi figura asta de schingiuit.

Lumea e sinceră.
Lumea suferă pentru mine.
"Curaj"
Aud din toate părţile
Şi eu ce pot face?
Îi consolez pe toţi, cum pot,
Numai mie nu ştiu ce să-mi mai spun,
Când rămân singur.
Ghimpii
Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam că-s muguri-
şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine.

O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi -
credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec

pe dinainte şi zâmbesc.
Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Zburdalnic în bătaia vântului.
Eram copil.

Am zărit lumină pe pământ,

Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.

Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.

E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,

Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.

Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.
Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,

Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
Versuri Repetabila povara - Adrian Păunescu
trimise de Aoradoi.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc

De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,

Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!.

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,

Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor..
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,.

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,

Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
https://www.versuri.ro/w/bdy1

Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,

Cine are părinţi are încă trecut.
 Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga..

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Singura iubire - Adrian Păunescu

 Adăugat de: flori.paun
Va trebui sa recunosc, in fine,
Cu-n fel de ultima sinceritate,
Ca te-am iubit, iubita mea, pe tine,
Mai mult decat pe celelalte toate.

Ca TU mi-ai fost mereu si rea si buna,

Obsesia in orice insomnie,
Si cat ti-am daruit cu totul tie
N-avura celelalte impreuna.

De-acum nici inapoi, nici inainte

Nu mai exista oamenii si timpul.
Tu-mi esti acum iubirea pur si simplu,
Si singura ce mi-o aduc aminte.

Ingenunchiat le cer acum iertare

De tot ce afla din aceste randuri,
Si tie-ti cer sa nu te mai inganduri,
Sa poti sa duci povara asta mare.

Nici nu mai ai acum de ce te teme,

Sunt spuse toate cele spuneri,
Si tu acum incepi sa porti pe umeri
Broboada impletita de blesteme.

Si totusi simt ca asta nu ajunge,

Nu satura si nici nu te cultiva
Iubirile ramase in arhiva.
Tu simti ca existam cand curge sange...

Versuri Tare necăjită ai fost, mamă! - Stefan Vlad!..

Iarna, vara, orice timp trecând,
Cât era de frig sau de căldură,
Tot desculţă te-am văzut umblând.

N-ai purtat o haină mai ca lumea!..

O scurteică veche doar aveai,
Dar şi pe aceea, totdeauna,
Numai câteodată o-mbrăcai.

Ochii tăi ardeau ca două stele!..

Le mai văd luminile şi azi..
Boabe mari de lacrimi cum e jarul,
Le striveai cu mâna pe obraz.

Tot aşa ai fost de când ţin minte!..

Pe picioare-ai mers la drum mereu..
Nici în car nu te suiai, de teamă,
Boilor să nu le fie greu..

Ce păcat că n-ai trăit măicuţă,

C-ai plecat fără de timp în lut,
Ce pantofi ţi-aş fi luat acuma
Şi ce haine azi ai fi avut!..

Versuri Inscripţie pe o uşe - Tudor Arghezi

Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta.
Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
 Purcede drept şi biruie-n furtună.
https://www.versuri.ro/w/z797

Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ţi fie drag
Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.

De-a V-ati Ascuns - Tudor Arghezi

 Adăugat de: Lariss
Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.

E un joc viclean de batrani

Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine.

Ne vom iubi, negresit, mereu

Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.

Jocul incepe incet, ca un vant,

Eu o sa rad si o sa tac,
O sa ma culc la pamant.
O sa stau fara cuvant,
De pilda, langa copac.

E jocul sfintelor Scripturi.

Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos
Si altii, prinsi de friguri si de calduri,
Care din cateva sfinte tremuraturi
Au ispravit jocul, frumos.

Voi sa nu va mahniti tare

Cand ma vor lua si duce departe
Si-mi vor face un fel de inmormantare
In lutul afanat sau tare.
Asa e jocul, incepe cu moarte.

Stiind ca si Lazar a-nviat

Voi sa nu va mahniti, s-asteptati,
Ca si cum nu s-a intamplat
Nimic prea nou si prea ciudat.
Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati.

Tata s-a ingrijit de voi,

 V-a lasat vite, hambare,
Pasune, bordeie si oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Si pentru mancare.
Toti vor invia, toti se vor intoarce
Intr-o zi acasa, la copii,
La nevasta, care plange si toarce,
La vacute, la mioare,
Ca oamenii gospodari si vii.
Voi cresteti, dragii mei, sanatosi,
Voinici, zglobii, cu voie buna,
Cum am apucat din mosi-stramosi.
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit...
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Asa este jocul.
Il joci in doi, in trei,
Il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul.

Rozele - Ştefan Octavian Iosif


De ziua numelui, în dar,
Primise roze Anişoara...
Le-a strâns frumos într-un pahar,
Dar rozele muriră seara...

Le cercetează tremurând,
Nedumerită, mititica,
De ce s-au stins aşa curând?
Nu le făcuse doar nimica...

Şi gândul ei nevinovat
Se-ntunecă de-atâta jale
Când vede cum s-a spulberat
Podoaba mândrelor petale...

Acum, cu drag, le-adună iar.

O, de-ar putea, le-ar da fiinţă!
Dar izbucneşte-n plâns amar
Văzând că e cu neputinţă...
 Sărman copil neştiutor
Ce plângi sărmana ta comoară,
Asemeni rozelor ce mor,
Tot ce ni-e drag e dat să moară...

De ce-am crezut de-atatea ori

Ca-mi place-o floare numai dintre atatea flori,
De ce-am crezut ca o iubesc si-apoi
Gaseam o alta floare cu foile mai moi?

Oh, cat de larga-i lumea: iubind si raspunzand

O caut si o mangai fir dupa fir, pe rand,
Fara sa-ntreb vreodata de si-a ivit doar mie
Gingasa crizantema intreaga ei tarie.

S-o am intreaga-n mine, mi-ajunge doar o data

Gingasa crizantema sa fie sarutata.
Mi-i dat de-aceea-n lume nicicand sa nu fiu ram,
Ci alb noian de nour si liniste sa n-am.

Nu toate dorurile dor,

Nu toate poartă câte-o rană,
Există doruri care vor
Să se aşeze-ntr-o icoană.
Nu toate dorurile plâng,
Nu toate poartă câte-un nume,
Dar sunt şi doruri care strâng
La pieptul lor întreaga lume.
Nu toate dorurile pot,
Nu toate fug în amintire,
Doar tu eşti dorul unui tot
Ce poartă numele Iubire.
De dorul tău
ALEXANDRA MIHALACHE

Este în fiecare cuvânt

Nu te recunoşti în acest vers.

Ţi-am schimbat numele,
Chiar şi culoarea ochilor.
Numai iubirea n-am putut s-o ascund.
Este în fiecare cuvânt
Şi în necuvântare.

dacă pot să iubesc mi-e destul

Posted on iunie 15, 2016 | Lasă un comentariu
1 Vote

„…dacă pot să iubesc mi-e destul

şi mi-este surâs
şi mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă, la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
e infinit..”

Am să-ţi fur un
colţ de suflet,
şi-am să-l ascund
departe,
adânc,
în sufletul meu
acolo unde
este un colţ lipsă,
acolo unde
a muşcat viaţa adânc,
lăsându-mă cu sufletul
pe jumătate...”
Nichita Stănescu

La ce e bun Caragiale?
Să știi când ești ridicol.
La ce e bun Nichita?
Să știi cum e când ești genial.
La ce e bun Bacovia?
Să știi c-au fost alții și mai triști ca tine.
La ce e bun Călinescu?
Să înțelegi c-a fost o Românie normală, altădată.
La ce e bun Boia?
Să înțelegi că poate o istorie are nevoie și de un duș rece, nu doar de coroane și statui.
La ce e bun Ion Barbu?
Să te lămureșți că există algoritmi și geometrie și în cuvinte.
Nu doar în cartea de mate.

La ce e bun Newton?
Să începi să înțelegi că în Univers există legi pe care nu le poate încalca nimeni.
La ce e bun Darwin?
Să pricepi cine suntem și de unde venim, în cazul în care orele de religie nu te-au făcut deja imun la rațiune.
La ce e bun Pitagora?
Să nu te prostească ăia care-ți vând prima casă.
La ce e bun Arhimede?
Să înțelegi că și dintr-o baie și-o minte ascuțită poate ieși o idee care să rămână în istorie.
La ce e bun Carnot?
Să descoperi că oricât ți-ar cere ăia pe BMW, înăuntrul motorului se întâmplă cam același lucru ca în Logan.
La ce e bun Einstein?
Să te lămureșți că și dacă tu nu pricepi un lucru, asta nu înseamnă că lucrul ăla nu există.
E un bun exercițiu de umilință intelectuală.

Și, de fapt, la ce sunt bune toate astea? Foarte simplu: ca atunci când simți nevoia să fii mândru de ceva și n-ai
absolut nici un motiv personal, să te uiți în urmă și să înțelegi că toți oamenii ăștia mari de care ai învățat, care
au scris, au descoperit și au dat ceva important omenirii, oamenii ăștia au ceva în comun cu tine.
Sunteți membri ai aceleiași specii.
Cea umană.

O specie diferită de animale printr-un lucru sublim, pe care de obicei îl înțelegi la bătrânețe:
e în stare să învețe fără nici un motiv lucruri care aparent nu-i folosesc la nimic, doar pentru A ÎNȚELEGE.
Altfel spus, cunoașterea e putere.
Și n-ai să găsești niciodată una mai mare ca ea în lumea aceasta! “

Povestea melcului

Era odată ca niciodată un melc mic care își părăsise casa. Ploaia îl udase și-l ademenise să iasă afară din casuța
lui. Și cum era dornic să ajungă pe o frunzuliță pentru a privi în zarea cea îndepărtată, se rătăci .
Merse cât merse pe tulpina unei flori și cu greu ajunse sus în pălăria florii pentru a sorbi din ochi, nelimitatul
cer. De când își dorea el să privească cerul de mai sus, de pe o floare măcar, să fie și el la mai mare….
– Ptiu… da cerul ăsta n-are sfârșit?
– Păi n-are! se auzi o voce firavă de floare…
– Cum așa? Întrebă melcul nedumerit.
– Uite așa!… e fără de sfârșit!… Nimeni nu i-a văzut începutul și nici sfârșitul.
– Și dacă e atât de mare unde e casa lui?
– Casa lui? Cui îi pasă? De ce ar avea el nevoie de o casă?
– Păi fiecare are o casă, nu?
– Nu știu ce să zic, murmura ganditoare floarea. Eu mă strâng în mine când mă culc și-mi adun petalele într-
una. Apoi, dimineața când soarele răsare, îmi desfac petalele și pe toate le răsfir și le ofer noii zile, ca o
binecuvantare! Eu cred că ″Acasă″ este în mine când eu m-adun pe mine.
– Ei… cam așa și eu, spune melcul îngândurat. Eu îmi port căsuța în spate… Ce mi-e dor de ea! Abia aștept să
ajung acasă! Dar cerul, el unde are casa lui?
– Dragul meu, poate ar trebui să întrebi pe altcineva, eu nu îți pot răspunde, spuse floarea cam întristată.
Ușor nedumerit, melcul nostru își luă rămas bun de la prietena lui Floarea. Cu mișcări leneșe și sigure se dădu
jos de pe floricică și porni în căutarea cuiva care să-i răspundă la întrebarea care îl frământa.
Picuri de ploaie încă curgeau de sus, din cerul mare și plângător. Oare cerul plângea după casa lui? Oare toți
acei picuri erau lacrimile cerului? O tristețe îl cuprinse și se gândi la casuța lui pe care o părăsise pentru a găsi
răspunsuri în lumea cea mare. Era prea grea pentru drumul lung ce îl avea de facut. Dar dorul de casă creștea
cu fiecare clipă și oftaturi lungi și dese îi ieșeau din suflet.
Seara se lăsa și el se gândi să profite de libertatea lui ca să vadă și el apusul de soare. Auzise că totul în cer se
petrecea. Toate încep de acolo, își spuse el! Și ploaia și apusul și răsăritul și seara! Cerul îl fascina de când îl
zări pentru prima dată printre firele de iarbă și printre frunzulițe. Dar niciodată nu-l zări întreg și mare cum era.
Ci doar pe bucăți…tare mic mai era el! Acum însă, mic cum era, putea vedea cerul! Acum cel putin era liber să
umble, să întrebe și să afle adevărul.
Se incuraja si se urca iar pe un strujen pentru a privi spectacolul de apus de soare .
– Oooo, câtă minunăție! Câte culori! Cum oare soarele putea să-și împletească atâtea raze colorate? Și cum
aceste raze le lua cu el? Și unde pleca el? La casa lui? Și unde era casa soarelui? Dintr-odată auzi un glăscior:
– Altă treabă n-ai? Ce contează unde e casa soarelui? Să vină seara, abia aștept să dorm și să visez frumos!
Se uită în sus, în jos și cu greu observă un bondar ce stătea gata să adoarmă acoperit de petalele unei flori.
Putoros și mormăit, cu burta în sus, picior peste picior, părea de-a dreptul plictisit de toată ziua care trecuse și
aștepta ca noaptea să apară pentru a se culca în brațele unei flori.
– Hei!… spuse melcul nostru răbdător, tu ai casă?
– Da nu vezi? Dorm într-o floare… orice floare mă găzduiește dacă vrei să știi!
– Hmm… dar casa ta nu ai?
– Păi casa mea e oriunde, în orișicare floare . Eu doar o casă de-aș avea, îndată m-aș plictisi! Așa… absorb în
fiecare seară mirosuri parfumate și diferite de la fiecare floare. E ca un nectar de flori! Nici o seară nu-i ca alta.
E încântător!
– Eu n-aș putea dormi decât în casa mea, sincer! Oriunde m-aș cuibări, nu mă simt acasă!
– Tu nu întelegi? Fiecare floare e o casa a mea! Adică eu am mai multe case. Acum pricepi?
– Aha… da… ai mai multe case! Interesant! Da știi ceva? Nu știi, cerul are o casă?
– Offf! de unde să știu eu atât de mic, de cer, casă dacă are? Întreabă și tu în zori o pasăre a cerului zburătoare!
Poate ea a auzit ceva niscaiva informatii de mai sus, de prin nori, de pe la razele solare!
– Așa am să fac! Acum mă odihnesc! Mă adăpostesc și eu sub frunza asta mare și cu ochii la stele și la cer
poate voi cădea în visare… iar mâine cum mă voi trezi, voi căuta din nou răspunsuri clarificatoare. Chiar nu
mă voi lasa! Adevărul vreau să-l aflu! Chiar toate vietățile au o casă aici sub cer? Și cerul chiar o are?
Melcul adormi pe loc. Bondarul sforăia și bâz-bâz-uri se auzeau din floarea ce-l acoperea. Și în visul melcului,
căsuța lui îi apăru, ademenitoare. Parcă îl chema la ea înapoi să-l ocrotească, să-l adăpostească, să-l
copleșească cu dragostea ei ca de mamă.
Dimineață când se trezi, melcul își întinse cornițele. Picuri de rouă i se odihneau pe cornițe. Prin ei, melcul
zărea cerul și mai mare ca sub o lupă.
-Uauuuuuuuu!!! Acum parcă văd și mai bine! Parcă văd tot cerul sub o lupă mișcătoare! Dragi picuri de rouă,
mai zăboviți puțin la mine pe antenuțe, eu taina cerului aș vrea s-o deslușesc și așa m-ați ajuta și voi și eu v-aș
mulțumi desigur!
Picurii de rouă zaboviră pe antenuțele melcului nostru ca niște ochelari de soare. Melcul nostru toată ziulica cât
e de mare se benocla pe cer, la nori, la soare, la vântul ce adia în zări, la păsări călătoare…
– Doamne, cât e de mare cerul ăsta! Și cât de mic sunt eu!… și totuși… măcar nu sunt cel mai mic! Adică…
mai e furnica și gâzele și buburuzele și atâtea insecte… –
– Oh, doamne! Mulțumesc că nu sunt cel mai mic de sub cer!
O să stau și o să pândesc totul de pe cer și voi vedea până la urmă unde e casa cerului, a soarelui, a lunii, a
stelelor, a nopții și a zilei!
Toată ziulica melcul pândi spectacolul cerului! De la primele raze de soare părea că toată natura se trezește.
Deci razele de soare trezeau tot pământul. Acum, se întreba el, oare de unde veneau razele de soare și de unde
venea pământul la trezire? Ei unde dormeau? Unde era casa lor? Poate că razele de soare dormeau în soare așa
cum floarea dormea în ea însăși. Poate că soarele se închidea și razele și le strângea în el precum și floarea își
aduna petalele într-una. Apoi când se trezea, razele și le despletea și le arunca pe cer. Sigur asa era! Ca și la
floare! Prea semănau și soarele și floarea! Și razele colorate erau la fel ca petalele de floare!
– Și noaptea unde se culca atunci cu luna ei?
Hmmm… și luna ca și soarele are razele ei argintii. E tot ca o floare! Și ea se strânge în ea și-și adună razele
precum petalele de la floare.
Hmmm… și dacă soarele adoarme în el și luna e și ea ca o floare? Și dacă casele le poartă în ei, atunci avea și
cerul casa în el?
Sigur că da! Asta era! Cerul era zi și noapte! Ziua, soarele o veghea până de cu seara când însăși soarele se
culcă în el însuși ca o floare. Iar seara, luna când apare aduce noaptea strălucitoare. Razele lunii și ale stelelor
se închid în ele până la zi când adorm precum în floare. Și iar se naște o nouă zi! Și iarăși vine înserarea. Și uite
așa, de e noapte sau de e zi, cerul își schimba doar culoarea!
Casa lui are altă culoare! Când este zi, când este seară. În casa lui, el doarme și-și cuibărește razele și culorile.
– Auzi, ai aflat răspunsul? Întrebă o voce care îi părea cunoscută.
– Da… așa cred, spuse melcul mai bucuros! Totul e ca la tine, floare! Dar încă un gând mai am, casa Planetei
Pământ… unde este oare ?
– Păi știu și eu, răspunse floarea?! Dacă ai spus că totul e ca la mine și totu-i ca o floare, atunci o fi având și
pământul o casă în el?
– Floare dragă, să aibă pământul o casă în el oare? Să doarmă precum o floare?
– Melcule curajos, dacă toate vietățile din cer și de pe pământ dorm ca o floare și-și poartă casa în ele, atunci și
marele pământ care pe toate le cuprinde, înseamnă că doarme în el și casa și-o cuprinde?
– Ești tare înțeleaptă floare dragă! Știi…acum că am vorbit cu tine stau și mă gândesc dacă nu cumva, TOTUL
pe pământ este o floare?
– Adică ce vrei să spui, că tu nu ești melc, ci floare?
– Păi știu și eu cum să explic? Eu sunt un melc dară fără casa mea nu sunt nimic. Nici melc, nici floare!
Acum am înțeles!
– De nu ai casă, esti NIMIC! Când casa tu ți-o regăsești, atunci o floare ești! Și poți fi orice! Poți fi și soare și
cer si lună și stele și pământ și toate la un loc precum o floare ce casa-și poartă în ea oricând, petalele
nemuritoare și le închide peste ea și casa e întotdeauna una cu ea!
Melcul se simți bucuros de răspunsurile ce-i invadau acum inima și totuși, o durere sfâșietoare îl încuraja să
ajungă cât mai repede la căsuța lui. Își luă rămas bun de la floare, îi mulțumi și se grăbi în toată încetineala lui
să ajungă la cochilia sa.
Drumul părea atât de lung…ca niciodată! Bucuria și dorul de casa lui îi invadară sufletul și el simțea că zbura,
mai degrabă decât mergea. Îi trecu atunci prin cap că poate așa se transformau omizile în fluturi, din dorința de
a ajunge ″Acasă″!
Zări cochilia lui.
– O, Doamne! Lacrimi de bucurie îi țâșniră din ochi, aproape că zbura către ea. Când păși înăuntru, i se înmuie
tot trupul de fericire! O emoție atât de puternică îl copleși încât se înveli și el în căsuța lui precum floarea și
adormi pe loc ca un bebeluș la sânul mamei.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE
În visul lui, melcul curajos, visa cum cerul și pământul, soarele și luna, florile și vietățile și tot ceea ce mai era
în jurul său, erau în cochilia sa, ca într-o spirală! Zâmbi prin somn și se cuibări și mai tare în cochilia sa…CE
BINE E SA FII ACASA!!!

Copilărie

Aş vrea să fiu mereu copil,

Să mă-nvârtesc fără sfială,
Să văd bujorii în April
Trezindu-se din amorţeală,

Şi-n iarba umedă covor

S-alerg desculţă pe afară,
Legat de coada unui nor
S-admir cocorul alb cum zboară,

Să simt parfum de flori de tei

Şi mâna mamei peste frunte,
Sărutul cald, iubirea ei,
Destinul încercând să-nfrunte,

Şi casă fratelui cel mic

Să-i fac din preşuri colorate
Şi să nu-mi pese de nimic,
Să râd cât pot, pe săturate,

Să fac mâncare la păpuşi

Din stânjenei şi lăcrimioare,
Să leg cu aţă cărăbuşi
Şi în văzduh, să-i pun să zboare,

Şi să miroasă pe pământ
A liliac şi micşunele,
Să zburd prin ploaie şi prin vânt
Cu ochii sus, pe cer, la stele,

S-alerg cu-albinele în roi

Şi să mă cred o mică zână,
Să iau furnici din muşuroi
Şi să le simt mergând pe mână,

Să-mi văd bunica împletind

Pentru nepoate mândre, şaluri,
S-aud copiii chiuind
Când piatra-n apă face valuri

Şi-n vârf de dud să mă ascund

Când stau vacanţele la ţară,
Şi-n gârla caldă să m-afund
Cu ochii-nchişi, în plină vară,

Să prind o gărgăriţă-n zbor

Şi să o urc pe degeţele,
S-ascult chemându-se cu dor
În geamul casei, turturele,

Şi zmeul să îl trag de sfori,

Să sar cât vreau peste băltoace,
Cunună să îmi fac din flori,
Şi-ntruna eu să cânt, că-mi place,

S-aud pe tata povestind

Cum alerga copil pe-afară,
Cu drag în braţe să-l cuprind
Şi cerul mai frumos să-mi pară,

Să suflu puf de păpădii

Şi să pocnesc în mâini zorele,
Şi struguri copţi, zemoşi, din vii,
Să-i strâng în coşuri de nuiele,
Şi îndrăgitul meu bunic,
Pe prispă, blând să mă alinte,
Şi-n mâini să vină c-un ibric
Să-mi toarne laptele fierbinte,

Să prind pe-o floare, un bondar,

Şi să îl ţin de o aripă,
Să fiu un porumbel hoinar
Doar pentru-o clipă, doar o clipă,

S-ascult senină,-n dimineţi,

Cum cântă-n ram o vrăbiuţă
Şi înotând printre nămeţi
Să-nham dulăi la săniuţă,

Şi să mă joc cu alţi copii

Sub geam, de-a tata şi de-a mama
Şi să visez în nopţi târzii
C-arunc în basm, chiar eu năframa.

Şi să rămân mereu copil

Ca-ntr-o oglindă fermecată,
Şi, în mireasma lui April,
Să simt copilăria toată!

Damen tango

Cu cît îmbătrînesc mă simt mai tînăr,

mai pofticios și mai curtat de zei,
moartea îmi pune mîna pe un umăr
și parcă mă invită-n patul ei.
Și mă ajută galeș și lascivă
să îmi dau jos paltonul meu de lemn.
Poartă la gît bomboane de colivă…
Și-un tainic păhăruț cu untdelemn.
Și nu-nțeleg cum la apusul iernii
se surpă peste noi un crîng de maci.
M-oi fi îndrăgostit, mînca-o-ar viermii!
Sărută-mă, ‘mi șoptește ea, și taci!

Mi-e dor...

Mi-e dor...
Mi-e dor de tot ce ar fi putut să fie
Mi-e dor de viaţă, ca de bucurie.
Mi-e dor de tine, vis neîmplinit
Mi-e dor de clipa fără de sfârşit.

Mi-e dor de vise care-s împlinite

Mi-e dor de taine nedescoperite.
Mi-e dor de tot ce e frumos pe lume
Mi-e dor de mine şi mi-e dor de... Tine.
 Putea să fie, dar păcat, n-a fost
Acum, când îmi doream mai mult un rost
Unde am greşit şi ce-am cerut eu oare?!
Lasă-mi măcar speranţă-n inima ce doare.

Rămâne doar o amintire dragă

E trist, dar pentru o viaţă-ntreagă...
Iubire veşnică de tu vei dărui,
Dragoste nemărginită vei găsi.

Telefon întâmplător - Adrian Păunescu

 Adăugat de: ALapis
Alo, iubita mea, te deranjez,
Aş vrea să-ţi spun ceva, dar nu se poate,
Decât dacă e vreme să te văd.
Te-aştept la ceas la Universitate.
Doresc să-ţi spun ceva neapărat.
Alo, m-auzi? Te-aştept la ora 6,
Acolo unde toţi suntem frumoşi,
Iar voi cu toatele sunteţi frumoase.
Eu am să port o floare la rever,
Te rog să porţi şi tu o floare-n mână,
Te-aştept la 6, nu cumva să uiţi,
În niciun caz, nimic nu se amână.
Alo, iubirea mea, iubirea mea,
Te-aştept în gară şi te-aştept acasă,
Te-aştept în Univers, pe-o canapea,
Te-aştept la Marea Neagră, pe-o terasă.
Alo, m-auzi? Nu-nchide, dă-mi răspuns,
Nu mă cunoşti, precum nici eu pe tine,
Dar eu te-aştept la 6 şi la 8,
La 5, la 1, când îţi va fi bine.
Voiam să-ţi spun că nu te mai aştept
Şi telefonul zace-n furca-nchisă.
Am fost sinucigaşul ce-a-ncercat
Norocul lui cu cea din urmă fisă.

Am găsit o poezie năucitoare.

"Mie?
Nu-mi lipseşte nimic!
Poate puțină iubire
și puțin timp...
ca să o pot trăi!
Sau poate nu...
Nu-mi lipsește nimic!
Poate doar dragostea
celor pe care îi iubesc!
Sau puterea de a înțelege...
dragostea lor!
Dar...nu!
Nu-mi lipsește nimic!
 Poate uneori o cafea băută în tihnă
la lumina primilor zori!
Sau un ceai de după amiază
servit în compania unui prieten drag,
cu care să depăn amintiri...
Dar în rest...
Mie?!
Nu-mi lipsește nimic!
Și ce mi-ar putea lipsi?!
Am și riduri...și păr alb...
Și câteva kilograme în plus
Ca să demonstrez că...sunt bine!
Dar spune-mi sincer...
dacă eu nu ți-aș spune nimic...
Atunci când mă privești,
ți se pare că îmi lipsește ceva?!
Dar dacă mi-ar lipsi ceva...
Tu, care te întrebi ce-mi lipsește...
Ai putea acoperi golurile
din sufletul meu?!
Nuuu!
Și atunci ce rost mai are
să îți spun ce-mi lipsește?!
Sunt golurile mele, de nimeni înțelese,
dar sunt goluri pe care eu
le-am umplut...cu speranță!
Și de aceea mie...
Nu-mi lipsește nimic!

Vârstă

Au început să ne placă munții și nu ne mai temem de înălțime,

Și când te gândești că erau ani în care ne plăcea marea.
Vine o vârstă la care nu ne mai cheamă nicăieri nimeni,
Dar ne știm deja chemarea.

Și trăim, și învățăm, și ajungem cuminți,

Exersând iubirile, iertând urile.
Suntem pantofii ceia vechi care nu mai trebuie lustruiți,
Purtându-și demnitatea că li se văd crăpăturile.

Când ți-ai prins degetul în ușă

Mai ții minte durerea ceea când ți-ai prins degetul în ușă?
Ai scrâșnit din dinți de îți venea să te cațări pe pereți sau să devastezi dușul.

Poate ai suspinat, ai plâns sau au urlat mai tare decât salvarea,

Iar în clipa ceea nici măcar nu ți-a trecut prin gând să-ți împărtășești starea.
Te-a durut atât de tare încât cuvintele când ajungeau pe buze deveneau înjurături.
Și nimeni nu a crezut – nici măcar tu – că ești în stare atâta să înduri.

Pe urmă peste ani vei putea pune mâna din nou, fără mare deranj, în apă caldă sau rece.
Așa e și cu plecarea unui om din viața ta – te doare tare, apoi trece.

Vei spune că totul va fi bine, va trece, puiu, se mai întâmplă.

Iar atunci când îți amintești despre asta, degetul la fel ca inima se înfierbântă.

Între timp am aflat…

Lucrurile frumoase sunt întotdeauna simple,

Iar fericirea nu ți-o spui zgomotos.
Înțelepciunea se adună mai ales la tâmple
Și învățăm abia după ce am făcut atâtea pe dos.

Prieteniile mari niciodată nu se strică.

Iar dacă s-a întâmplat, înseamnă că noi am fost mici.
Și e normal să-ți fie un pic frică,
După ce ai căzut, să te ridici.

Și ziua ce trece într-un an oarecare

O adaugi în cont, chiar dacă vrei să o rupi.
Bucuria se află în noi, în fiecare,
Nu în blugii cei noi sau în pantofii cei scumpi.

Și nu-i necesar să ajungi la capăt ca să tragi concluzii.

Dacă ai ajuns, arborează un steag.
Cel mai bine învățăm cititul pe buze
Atunci când sărutăm omul drag.

Voi o vedeţi fugind prin sat,

Cu zdrenţele şiroi,
Desculţă-n ger, cu ochii supti,
De cine rîdeţi voi?
Şi după dînsa, curioşi,
De ce fugiţi în roi?.

Ce fel de rău v-a făcut ea,

De-i faceţi rău? Scuipînd
În urma ei, o huiduiţi
Cînd iese-n drum, şi cînd
Vă vine-n prag flămîndă, voi
O bateţi înjurînd.
Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,
Ce mult vă cred mişei.
Dar nu! Atunci aţi fi miloşi
Cu dînsa, dragii mei.
Veniţi dar, vreau azi să vă spun
Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,

Un bucium repetat
Dă sunet, şi lătrau zăvozi;
Bărbat lîngă bărbat
Ieşea din văi, suia pe culmi
Cu groful la vînat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg

Cu sîlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
Şi sus şi tot mai sus
Treceau, purtînd în ochi grăbiţi
Un cerb pe goană pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau

În umbra de copaci,
Şi contele pe-un tînăr cal
Da frîu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
A prins p-un biet gonaci!.

Arama potcovită-n piept

Un larg mormînt făcu,
Au stat iobagii marmor toţi,
Dar Arpad groful nu:
Zburînd pe cal, privea 'napoi
Cu rîsete, huhu!.

Luptîndu-se cu moartea, el
În pat se zvîrcolea,
Şi biata mă-sa! Vezi-o azi
Cum plînge-n hohot ea?
Acelaşi plîns, pe care-atunci
Sărmana îl plîngea.

Sărmana! Şi vă bateţi joc

De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi
De rîs obştesc pe drum?.
Oh, leacul! unde-i? Din pămînt,
Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
De mult bolnăvicios,
Zăcea şi el, puteai de slab,
Să-i numeri os de os.

Pe lait ficior, părinte-n pat,

Pe răni al cîrpei nod,
Şi-n vatră focul stins de mult

https://www.versuri.ro/w/u397
Şi nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
Doi morţi sub un prohod!.

Iar azi, cînd se trezeşte-n ea

Nelimpedele gînd
Al morţii lor, ce rîs aflaţi
În plînsul ei? Urlînd
Morteşte, biata, iat-o iar,
De zid cu fruntea dînd.

Şi vezi cum face gesturi ea,

Aşa precum în joc
Desmierzi copii? Cum rîde ea,
Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămînd;
Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!

În uşa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopţi întregi
Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
Din tot ce-avuse drag.

Privindu-si fata, îi părea

Şi traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfînt potir
P-al schitului pristol,
Şi harnică, din ceas în ceas
Umplînd al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei

S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămaşă-n flori
Cu portul de la sat -
Tu, Sando, cosi cea mai isteţ,
Să mergi dar la palat! ".

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea

De patimi păgîneşti.
-"De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
Turbatule ce eşti! "
Şi capul ea şi l-a zdrobit
De drugii din fereşti.

A fost prea mult! Cînd i-au adus

Pe Sanda doi argaţi,
Ea n-a mai plîns, a stat ca stan,
Cu pumnii ridicaţi,
Cu gura plină de blăstăm,
Cu ochii îngheţati.

Eşti om nebun, cînd vrei să porţi

Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfînt! Căci cei tari pot
Sili pe slabi la rău,
Şi domnii sunt d-aceea tari,
Căci rîd de Dumnezeu!.

Şi-aici i-a izbucnit din ochi

Plînsoarea bob de bob,
Şi jos, săcată de simţiri,
Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn şi Dumnezeu,
Ei ambii rîd de rob.

Şi noi? Să rîdem înjurînd

Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganţi în drept
Şi-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mîni să-i pălmuieşti
Pe domni, ca pe mişei!

Infantilă
Eu sunt un om
Tu ești o oamă
Eu sunt un pom
Tu ești o poamă
Eu sunt un coc
Tu ești o cocă
Eu sunt un foc
Tu ești o focă
Eu sunt un par
Tu ești o pară
Eu sunt marfar
Tu ești o gară
Eu sunt un fier
Tu ești o fiere
Eu un vier
Tu înviere
Horatiu Malaele