Marius Ghinescu

NEÎMPLINIREA ÎMPLINITULUI
Jurnal de emigrant
 Marius GHINESCU – născut în Sibiu la 30 iunie 1952. Absolvent
al Facultății de Litere, Istorie și Jurnalistică a Universității „Lucian
Blaga” Sibiu. Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Corespondent de Australia pentru cotidianul Tribuna Sibiu.

Și­a desfășurat activitatea ca reporter și apoi ca redactor în cadrul

Societății de Radiodifuziune Română, recte, Studiourile Teritoriale
de Radio Cluj și Tg. Mureș. A coordonat din partea Studioului de
Radio clujean și a Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității Lu­
cian Blaga Sibiu pregătirea studenților în specialitatea radio la postul
public local „Radio Sibiu”, parte din rețeaua studiourilor național­
teritoriale.

A colaborat cu Facultatea de Medicină și Colegiul Medicilor din

Sibiu ca Secretar de Redacție în realizarea publicațiilor „Sibiul­Medi­
cal” și „Acta Medica Transilvanica”.

A publicat articole în presa sibiană și națională.

Cărți publicate: „Sibiul Medical – repere” (Editura Casa de Presă

și Editură Tribuna, 1999)
 Marius Ghinescu

NEÎMPLINIREA ÎMPLINITULUI
Jurnal de emigrant

Cuvânt de întâmpinare de Ion DUR

Perth (WA) 2021

Casa de Presă și Editură Tribuna Sibiu
Coperta
Sonia Scheid Ghinescu

Ilustrație:
Coperta I
Strada Cetății, Sibiu
Coperta IV
Imagine din Perth, Australia

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHINESCU, MARIUS
Neîmplinirea împlinitului. Jurnal de emigrant; pref., DUR, ION
Tribuna, 2021
ISBN 978­606­781­044­8

Tehnoredactare
Dan Merid Macovei­Lupu

Casa de Presă şi Editură

 Pentru nepoțica mea,
MARGOT,
„medic specialist în terapia inimii și a sufletului”
CUPRINS

Ion Dur ‐ Cuvânt de întâmpinare / 11

De vorbă cu mine / 17
Tentația / 19
Durerea din suflet: mama / 20

Noua Zeelandă

Scurtă informare / 23
Călătorie cu bâzdâc, orbete­n comunicare / 25

Insula de Sud

Țărănoiul îmi caută de lucru / 31

Eu manechin, soția agricultoare / 33
Tâmplărie cu „sugativă” și copârșeu / 38
Pârțănogi și țopârlani la făcătură de autobuze / 43
Iubirea de soacră, o împlinire la Paștele Cailor / 48
Mecanică asezonată cu cal, cupă și călăreț / 54
Cu Chanel la curu vacii și Zăboanga cu godacii / 56
Ashburton / 61
Discuții cu scântei / 63
Curiozități de te lasă cu gura căscată / 66
Invitație la un festin maor / 70
Gânduri aplicate, învățăcei impostori / 71
Călătoria spre Insula de Nord – Auckland / 73
 Insula de Nord

Tâmplar și vopsitor alături de „tangalica” / 79

De la mucegai și ciupercuțe, la casa ciolovecului / 80
Hâța, hâța cu camionul / 83
Diplome de ras călcâie, tăiat copite și frământat / 84
I­am blestemat tot neamul / 87
Intuiții, felicitări cu îmbrățișări, mumie recuzată și
masă cu paranghelie / 89
Scăldători aucklandeze / 101
Clujenii și muzica motoarelor / 103
Presă cu deșurubați la căpățână / 105
Cu driver de Formula I la cântare / 107
Obsesia / 115
Cetățenia neozeelandeză / 116

Australia

Primul pas în Perth și antamarea

primului serviciu / 119
Închirierea unei case / 121
Paralelism, adică și la slujbă, și acasă / 125
Intersectări cu răgălii în companie / 127
Întâlnire cu surprize ulterioare / 132
Și dacă­s în sutană, tot îi manelim / 134
Filozofie de emigrant / 135
Nici un vis nu e prea mare
pentru a putea fi atins / 140
„Demisie” cu implicare de focă­ suină / 145
Ratări și apoi trocuri cu frecvențe / 151
 Filozofie de „coloană” aplicată și prieteni alături / 154
Cu țâța și „crăpătura” globalizăm / 157
Licoare amăruie cu tablouri futabile prin
irefutabilitatea lor / 160
Norocul surâde și cu ajutor de la Cel de Sus / 172
Cafea de găcit cu participare multietnică / 173
Dă‐vă‐n bâtă și mi­am făcut firmă / 176
Medicina­i negustorie,
Doamne, păzește­ne de boli! / 181
Dezinteres la vedeală a universitarului
medicinist / 187
Teorie argumentată / 189
Altă viață, altă poveste cu happy end / 191
Epilog cu meditație la informație / 198
 NU ÎNCAP ÎN VALIZĂ
și nici nu se pot lua pe tălpile pantofilor

– cuvânt de întâmpinare –

În România posttotalitară, s‐a scris cu asupra de

măsură despre diaspora și soarta emigrantului român
răspândit în lume ca drojdia în aluat. Să facem mai întâi o
distincție: unii români au ales calea exilului înainte de
revoluția din 1989, din cauza regimului comunist, alții au
optat pentru a emigra în te miri ce loc de pe glob, părăsind
țara de bunăvoie și nesiliți decât de puterea propriei
voințe. Toți au avut însă de înfruntat varii opreliști genera‐
te de ciocnirea dintre mentalitatea cu care au venit de
acasă și cea specifică spațiului și timpului în care au ales
să‐și continue viața. Un conflict care se poate atenua prin
mai multe variante de adaptare: fie primenirea vechii
mentalități cu elemente noi absolut indispensabile
cerințelor ivite, fie punerea în paranteză a celor vechi –
operație dificilă și greu sau imposibil de făcut – și asimi‐
larea unui alt modus vivendi în acord cu noua stare de lu‐
cruri. E un conflict care produce însă și o altă categorie,
cea a inadaptabililor, inși inflexibili care, din cauza unui
disconfort total, își fac bagajele și se întorc de unde au ple‐
cat.
Însă nu ne‐am propus să facem teoria mentalității celor
exilați de nevoie sau de bunăvoie. Vom mai observa însă
un lucru poate fundamental: luând cu ei un minimum
necesar, cei ce își iau lumea‐n cap nu pot băga patria în
valiză și nici nu o pot lua pe tălpile încălțărilor, în condițiile
în care pe cele din urmă nu le schimbă cumva pe liziera
11
graniței dintre România și lumea de afară. Vorbim de pa‐
trie, nu de țară, cea dintâi, după Eminescu, avându‐și ori‐
ginea în patres, adică: părinți. De aici concluzia de
necombătut, irefutabilă, că fiecare dintre noi avem o
singură patrie, tot așa cum avem doar doi părinți. În rest,
pe unde ne stabilim temporar sau definitiv nu este patria
noastră volantă, ci sunt țări sau reședințe, deloc singulare
deci, care pot fi cu duiumul. Prin urmare, case sau
reședințe avem în nenumărate țări, dar (A)CASĂ e exclusiv
în PATRIE!

*
Marius Ghinescu este sibian get‐beget și, din nu știu ce
motive, a părăsit Hermannstadt ‐Sibiu în 2002, cu o haltă
de vreo patru ani în Noua Zeelandă, după care a acostat
pe țărmul Oceanului Indian, la Perth, capitala Australiei
de Vest, al patrulea oraș ca mărime din Australia după
Sydney, Melbourne și Brisbane. Trăiește aici de peste cinci‐
sprezece ani alături de jumătatea sa și de fiul lor, care, la
rându‐i, s‐a căsătorit cu o franțuzoaică și are o fetiță.
Și ca să‐și astâmpere cât de cât dorul de (a)casă a înce‐
put să colaboreze la cotidianul sibian Tribuna, cu un fel de
jurnal de emigrant. Strânse acum într‐o carte, corespon‐
dențele lui sunt confesiuni netrucate despre ceea ce a
văzut și simțit/suferit zilnic, imagini luate cu drona unor
stări de fapt.
Marius Ghinescu nu a fost și nu este un naiv care,
abrupt, să‐și schimbe cursul vieții, să plece în cele patru
zări și să ia viața cumva de la început. Și totuși,
a făcut‐o, și‐a luat soția, copilul și strânsura de o viață în
două geamantane și hai, în necunoscut. Căci necunoscut
și mers de orb în ceață se cheamă să te urci într‐un avion
și să pleci fără „încălzire”, ca‐n sport, spre o destinație cum
12
este Noua Zeelandă, în nebuloasa Oceanie. Aici unde s‐a
lovit de obstacole previzibile: bariera lingvistică, adică
limba engleză agrementată cu condimente aborigene,
recunoașterea pregătirii sale academice mai mult în car‐
tea de muncă decât în exercitarea profesiunii de jurnalist,
CV neozeelandez egal cu zero, spațiu cu mentalitate
pestriță, multiculturală, nu atât de echilibrat funcțională
dacă mă ghidez după relatările lui în marginea genului re­
ality show.
Lucrurile rele s‐au mai atenuat odată cu deschiderea
parantezei vest‐australiene, la Perth, aici unde avea deja
o cetățenie cumva occidentală atestată. Dar tumultul vieții
și surprizele cu tipare umane gen neica‐nimeni sau
mangă‐rangă nu au încetat să‐i tulbure existența de zi cu
zi și noapte de noapte, echilibrată doar prin curaj de
(re)adaptare și voință mereu trează, la care s‐a adăugat,
dacă nu a fost primordial, sprijinul permanent care a venit
din partea familiei.

*
După ce i‐am citit cu o firească și (dez)interesată curio‐
zitate însemnările de emigrant, dar și stăpânit de o plăcere
a lecturii, încă nu știu și parcă nici nu mă interesează ce a
pierdut și ce a câștigat prietenul meu prin plecarea din
Sibiu, din România. Este, desigur, retoric ceea ce spun,
căci, după ce ne‐a pus în palme episod cu episod viața sa
de emigrant, se pot cât de cât cuantifica zbaterile și ne‐
cazurile, împlinirile și neîmplinirile.
Îi cunosc bine cariera profesională, izbânzile care i‐au
adus un statut pe drept respectat de reporter/ redactor
radio. Probabil o duce mai bine decât aici, de vreme ce nu
s‐a mai întors. Are de toate, e fericit, dar e o împlinire asu‐
pra căreia planează ca un condor vreo câteva neîmpliniri,
13
deloc de ignorat și deloc mici. Nu că i‐ar fi dor de atmos‐
fera inimitabilă a orașului natal, căruia nu‐i poate afla însă
un egal, sau că i‐ar lipsi prietenii dragi, pe care‐i poate
simți de altfel aproape prin mail, video‐telefon sau pe
rețelele de socializare, nu asta‐l doare pe el cel mai mult.
În bagajele lui voluminoase nu a încăput însă patria, după
cum nu a putut lua pe tălpile adidașilor cu care a plecat
pământ din ograda părinților. Îi lipsesc total, de neînlocuit
părinții, amintirea tatălui care a fost profesor de istorie,
după cum nimic nu poate fi un substitut pentru căldura
sufletului și a mâinilor mamei sale, rămasă în orașul
copilăriei sale. Astea sunt marile lui suferințe, acestea sunt
necazurile incurabile care‐l rod ceas de ceas, zi de zi și
noapte de noapte. La care aș mai adăuga totuși cariera
sa de om de radio, emoțiile aduse cândva de microfonul
pe care l‐a iubit enorm și pe care l‐a onorat cum se cuvine,
microfon și cabina radio zăvorâte însă poate pentru tot‐
deauna în cufărul de zestre personală, o moștenire la care,
aparent, a renunțat definitiv și de care Marius Ghinescu,
neozeelandezul de origine română, își mai aduce vremel‐
nic aminte atunci când completează undeva locul și data
nașterii, în reveriile lui sau ori de câte ori își revede mama
și orașul natal.

*
Marius Ghinescu are har de povestitor, poate crea
atmosferă cu verbul și propoziția sa, știe să‐și dozeze
narațiunea cu comparații sau adjective vii, pitorești și eloc‐
vente, are „meteahna” de a face „exact”, cu ironie subtilă
și ceva sarcasm portretul unei persoane încă de la prima
vedere, descrieri savuroase care se află mereu intarsiate
în cartea de față. Nu l‐a părăsit nici bunul nărav de re‐
porter trecut prin școala vieții și a universității sibiene,
14
după cum a avut și are ac pentru cojocul celor scoși de
viață în cale, nenumărați ignari și troglodiți, cu tatuaje pe
mai tot corpul și cu cercei deocheați în urechi, cu lecturi
din cartea de bucate, mersul trenurilor, cartea de muncă
și de telefoane, la care se anexează nesimțirea animală a
flatulenței exhibate în public.
Hazos din fire și cu năravul observației ample pe care‐l
are reporterul profesionist, Marius Ghinescu povestește
scene din aventura sa de emigrant, cu amărăciune și cu
sentimentul degetului tras pe răzătoare. Mestecă nisip
între dinți și scrie, fără să pară că e obsedat de trecutul
trecut și nici de trecutul recent, mergând pe o
ambarcațiune mereu în derivă și având în suflet curaj,
ambiție de oțel, dar și speranța de mai bine dată de Cel
de Sus.
Dincolo de munca de jos, la șaibă, dincolo de starea de
„unealtă vorbitoare” cu care a trecut dintr‐o meserie
într‐alta, într‐o societate bazată pe concurența acerbă,
Marius Ghinescu a avut și are și rare clipe când s‐a simțit
iar om, după cum a trăit și stări de împlinire; a putut să‐și
cumpere fără datorie o casă frumoasă, și‐a deschis pro‐
pria afacere din care a trăit bine, iar acum existenta lui
zilnică de pensionar este îndestulată cu giumbușlucurile
pe care i le procură nepoțica lui, căreia îi spune povești
adormitoare în trei limbi: franceză, engleză și română, la
care se adaugă varii și vii amintiri cu vivacele reporter de
altădată...
Să‐l considerăm pe Marius Ghinescu un desțărat?! Ar fi
un termen prea tare și poate am greși, căci nu știm dacă
l‐a alungat de aici cineva, în afară de propriul eu și de con‐
textul social politic, care‐i va fi dat bobârnace sau șuturi
în partea posterioară a corpului. Onest și ideal ar fi fost să
aibă o dublă cetățenie, ceea ce de altfel este valabil pentru
15
el și soția lui, iar familia băiatului său partajează acest
statut de cetățean între 3 și 4 națiuni. Oricum, spune ceva
faptul că Marius Ghinescu nu are vreun gând de revenire
la matcă, altul decât concediul de o lună de zile pe care
și‐l petrece în România, mediu cu care comunică apoi prim
memoria sa afectivă, prin talciocul de pe TVR internațio‐
nal, prin biserică și prin membrii comunității românești din
Perth, dar și prin cele peste o mie de volume – beletristică
și critică – pe care le are în biblioteca sa din Australia, între
ele eseurile lui Cioran, Țuțea sau Umberto Eco, din care de
altfel și citează în poveștile sale.
Neîmplinirea împlinitului. Jurnal de emigrant este o po‐
veste‐fluviu meritorie, cu cascade narative în care viața
palpită cu puterea și frumusețea unui gheizer, o carte
trăită pe fiecare centimetru pătrat, care merită cu
adevărat să fie citită pentru că autorul ei, cum se zice,
circulă cu bilet.

Ion DUR

16
De vorbă cu mine

Pornirile­mi sunt rodul viselor ce mă ademenesc azi

precum parfumul florilor de lămâi. Mă liniștesc, îmi creează
acea stare de beatitudine, de... Oare cum ar fi să­mi învelesc
cu albul petalelor sufletul uneori plin de neliniști și să­l în­
grop între filele unei cărți... Aș vrea să o scriu... Delirez,
Doamne? Am început s­o iau razna, cartea­i gata. „N‐are
început și nici sfârșit n‐are.”, îmi spune la telefon prietenul,
pe care l­am rugat să­mi prefațeze scrierea, timp în care
ca un ecou sună vocea soției din cealaltă cameră: „N‐are,
n‐are nici una nici alta”. Îmi bat capul și nu știu ce să scriu.
Încerc să mă concentrez, dar gândurile­mi zboară spre
„Ispita de a exista” a lui Emil Cioran, carte aflată pe biroul
meu. Dar cum să mă eliberez de „țicnelile” acestui filosof
protestatar și „vetust”, când toate creațiile sale mă
fascinează? Dar dacă­s eu învechitul și nu pricep ancora­
rea­n timp?
„Bunu, bunu unde ești?” Gata cu scrisul, mi­a venit în
vizită nepoțica, încărcată de dragoste și plină de viață.
Când mă uit în ochii ei cu sclipiri de safire, mă și văd plu­
tind în văzduh, sau legănat de valurile oceanului. Iubirea
dăruită necondiționat de prințesa mea încolăcită cu
mânuțele în jurul gâtului meu, mă fac să uit de tot și de
toate. Ș­apoi și dragostea cu care sunt înconjurat de soția
mea, de fiul și nora mea, îmi topesc așijderea sentimen­
tele de frustrare, nu toate, doar dorul de mamă rămâne.
Că locul fiecăruia este acolo lângă familia sa, nu e nici o
îndoială, păcat doar că ne plimbăm printr­o lume
17
despărțită de granițe păzite de soldați și sârmă ghimpată,
ceea ce face uneori imposibil în timp util primenirea vieții
cu cei dragi.

Departe de Acasă și totuși Acasă reprezintă o

contradicție sau doar o anomalie a puterii de înțelegere
a unora sau a altora. Vederea unilaterală aflată de o parte
sau alta a habitatelor, este doar una de anatemizare. În
fond, trăirile mele cu exteriorul se află într­o perpetuă
stare de anacronism.
Când începi să înțelegi că nu înțelegi nimic percepi emi­
grarea la chiar începutul ei ca pe o strămutare definitivă
a propriei tale persoane pe un alt tărâm, într­o altă dimen­
siune de civilizație. Dar emigrantul este același pe toate
meridianele și paralelele globului, cu variațiuni orchestrale
de împliniri Amadeus Mozart­iene sau cu recviemuri Jo­
hann S. Bach de trecere la cele veșnice.
În vâltoarea trăirilor nu simți că se rupe ceva în tine, nu
simți prezentul trecutului tău și doar apoi începi să reali­
zezi că­ți lipsesc părinții, frații, prietenii, că­ți lipsesc bu­
catele, muzica, până și gropile din asfalt îți lipsesc. Dacă e
să vorbesc de limbă, de graiul în care am început să vor­
bim pentru ca apoi să­i simțim pulsul, este cu totul altă
poveste; filosofie ezoterică în care excelează Ion Dur,
profesorul meu de ieri, mentorul de azi și prieten dintot­
deauna din perspectiva aglutinării mele și mai mult la
scrierile lui Cioran, Noica și Eliade.
18
 Deopotrivă, prieteni de­o viață, subtili și cognitivi într­ale
cuvintelor, faptelor și eventurilor, gazetarul Mircea Bițu,
Directorul general al Trustului de Presă Tribuna Sibiu și
omul de radio Doina Jalea, Ex Director la Radio România
Actualități, mi­au sugerat în urmă cu doi ani să ies din me‐
diocritatea împlinitului și să pun pe tapet file din viața emi­
grantului, mai precis periplul subsemnatului prin Noua
Zeelandă și Australia. În paginile Tribunei pe parcursul
unui an de zile, în 26 de episoade, am dorit să ofer
informații utile, în opinia mea, vorbind despre momentele
de agonie și extaz prin care am trecut.

Tentația

Totul a început acum 20 de ani, când în jurul unei mese

rotunde am decis împreună cu soția mea, că ar fi mai bine
să ieșim din țară, motivația fiind o viață mai bună pentru
fiul nostru și de ce nu și pentru noi. Reușitele unor
prieteni, colegi de facultate ai consoartei și în special
reușita surorii mele (Prof. Univ. la Columbia University ­
Missouri­ USA) au fost hotărâtoare în decizia luată.
Deși nu mai aveam chiar vârsta unui june prim, eram
totuși hotărât, să iau taurul de coarne, să­mi dovedesc cu­
rajul și intelighenția, dar nu într­o Europă bântuită de
atâția emigranți ci undeva mai departe, un loc asemănă­
tor țării mele, cu munți din care ape repezi să se prăvale­n
cascade, cu dealuri și coline dulci acoperite de păduri, cu
câmpii înverzite ce se lungesc până­n buza mării. Toate
aceste tablouri le­am zărit în câteva casete cu Noua
19
Zeelandă. M­au frapat tot așa cum astăzi mă uimesc ima­
ginile filmate de Charles Hauxley în România, locuri de o
frumusețe ireală de care habar nu aveam când eram
Acasă.

Durerea din suflet: mama

Stingerea din viață a tatălui meu, în 2000, ne­a bulver­

sat pe toți ai casei. Sora mea pentru a îndulci puțin trauma
prin care trecea mama, a luat­o cu ea în State obținând o
viză pe zece ani cu multiple intrări și ieșiri. Apoi am purces
și eu spre NZ, iar cea care ne­a dat viață după un du­te
vin­o preț de vreo opt ani, a rămas apoi singură Acasă ­
interdicție medicală de a mai călători cu avionul.
Nu știu câți dintre noi cei așezați pe toate paralelele
globului s­au gândit vreo clipă, că au lăsat în urma lor
ființele cele mai dragi, părinți, copii, frați, surori. Tineri la
plecarea din țară, grăbiți mereu în vizite printre escale și
azi așa, mâine așa, am constatat că timpul și­a pus am­
prenta pe chipurile noastre. Străfulgerați de ideea propriei
schimbări, a început să ne bată și mai tare inima­n piept
și să ne zvâcnească sângele­n tâmple cu gândul, că în ego­
ismul nostru i­am uitat pe cei de același sânge cu noi. A
început să­și facă simțită în sufletul meu acea apăsare
dureroasă, mama, nu mai e tânără nici ea. O sun mereu
la telefon, am sunat­o și ieri sau acum două zile, o sună și
sora mea. Vorbim cu ființa delicată ce ne­a dat prima su­
flare, e veselă­n tristețea sa, numai ca să ne arate nouă,
copiilor ei, că nu­i prea pasă de singurătate. Știm că se
20
delectează zilnic desfăcând cuvinte­ncrucișate și citind din
operele autorilor noi apăruți pe piața de carte, adăugând
volum după volum pe rafturile și așa înțesate ale bibliote­
cilor din casă. Întotdeauna i­a frapat pe cei din jur cu
intuiția pe care o are în sânge și cu inteligența­i eclatantă.
E înconjurată uneori de prieteni de­ai noștri, de câteva
rude și de vecini, oameni cu suflet de aur care îi calcă pra­
gul. Nici nu știu cum să­mi exprim gratitudinea față de ei...
iar noi, noi suntem în alte colțuri ale lumii și ne plătim la
rându­ne tributul cu lacrimi în ochi rugându­l pe Bunul
Dumnezeu, să­i dea sănătate.
Confortul material de care se bucură ea, mama, nu
înlocuiește nici pe departe lipsa celor doi copii ai săi
împrăștiați prin lumea largă. Ăsta­i blestemul cel mare al
emigrării, cel de NEÎMPLINIRE a ÎMPLINITULUI, de a nu
putea fi alături de cei dragi în momente de cumpănă și de
a nu­și putea împărtăși bucuriile cu ei.
Și totuși o rază de lumină s­a ivit la orizont cu ceva timp
în urmă, venirea fiicei sorei mele la Sibiu să­i fie sprijin buni­
cii, care și­a revărsat dragostea asupră­i în toată perioada
copilăriei. Aș fi detaliat cu mare plăcere despre acest su­
biect dar... Nu întotdeauna actorii doresc să fie prezenți pe
scenă pentru a fi aclamați, e dreptul lor de a refuza un rol
păstrându­și anonimatul.
Departe de Acasă am ezitat în articolele publicate­n Tri­
buna, să vorbesc pe tema legată de mama, pentru că
doare, doare al dracului de tare, mă răscolește tot timpul
și probabil nu numai pe mine. Este drama vieții noastre a
emigranților.
21
22
Noua Zeelandă

Scurtă informare

Fără a emite pretenții de erudit, am notat câteva date

legate de locul, spre care doream să purced în acel
context al neprevăzutului.
Noua Zeelandă este alcătuită în principal din două in­
sule mari, Insula de Nord și Insula de Sud, la care se
adaugă si câteva petice de pământ mai mici, insulițe.
Această țară exotică situată în sud­vestul Oceaniei între
paralelele 33­47 de grade, a fost descoperită de o
expediție olandeză condusă de Abel Janszoon Tasman în
1642 si explorată ulterior de navigatorul englez James
Cook, în a doua jumătate a sec. al XVIII­lea – după 1768.
In anul 1840 Noua Zeelandă a fost anexată de Coroana
Angliei devenind colonie, pentru ca după 1907 să i se
acorde titlul de dominion. Principalele orașe, de la sud la
nord sunt: Invercargill, Dunedin, Christchurch, Nelson (in
Insula de Sud), Wellington, Lower Hutt, New Plymouth,
Gisborne, Hamilton, Auckland (în Insula de Nord). Clima
este temperată, fără mari sincope între anotimpurile de
iarnă și vară, dar cu diferențe accentuate între zi și noapte.
Umezeala este mare, plouă mai ca­n poeziile lui Bacovia.
Insula de Nord conduce în topul umidității, într­un an vezi
soarele strălucind pe cer cam 30 de zile.
Relieful foarte variat oferă condiții excelente pentru
creșterea animalelor, agricultură și nu numai, dacă e să
23
luăm în calcul și turismul: de la munți de peste 3700 de
metri până la câmpii întinse, de la podișuri dominate de
vulcani activi sau stinși, până la culmi presărate cu lacuri,
cratere sau gheizere.
Țara e considerată eminamente agrară, 90% din produ­
sul intern brut, creșterea vacilor și al oilor fiind
preponderentă și nu cred că mă înșel, iar industria se
bazează doar pe asamblări de mașini și unelte agricole.
Paradoxal, cu atâta apă de jur împrejur șantierele navale,
loc ideal pentru construirea unei flote maritime puternice,
nu s­au dezvoltat prea mult rămânând doar la stadiul de
execuție a micilor ambarcațiuni. Populația ce numără
aproximativ 4,5 milioane de oameni, este formată din
emigranți și neozeelandezi, în care sunt incluși și maorii,
băștinașii acestor locuri, iar limba oficială este engleza.
În afară de aceste informații elementare cu care m­am
înarmat înainte de marea aventură, am vizionat și casete
video, în care erau prezentate și opțiuni vizavi de piața lo­
curilor de muncă. M­am bazat mult pe agenția care mi­a
facilitat emigrarea, deși ar fi trebuit să fiu mult mai pre­
caut, în a discerne realitatea de ficțiune, oportunitățile
erau mult prea poleite ca să fie și credibile și din păcate
așa a și fost.
Departe de mine de a filosofa acum, dar trebuie totuși
subliniat; „nu m‐am documentat îndeajuns”.
Informația dacă o ai, îți dă putere, îți deschide orizon­
turi, te pregătește pentru neplăcutele surprize, iar limba
înseamnă comunicare. Dacă limba română te definește
spiritual, îți reflectă gândurile si simțămintele într­o sono­
24
rizare elegantă, în cu totul alt mod abordăm o limbă
străină, conotațiile lingvistice nefiind aceleași mai ales
când e vorba de finețe, cel puțin în ceea ce mă privește.
Nu vezi la tot pasul un Cioran, Ionesco sau Eliade.

Călătorie cu bâzdâc, orbete în comunicare...

La începutul lunii Ianuarie 2002 am plecat din Sibiu cu­n

autocar spre Budapesta însoțit de soția și fiul meu, de
unde am luat zborul spre Paris. Apoi, după câteva ceasuri
bune de așteptare ne­am îmbarcat în aeronava cu
destinația Seul via Auckland NZ. După atâta drum, rupt de
oboseală și cu ochii cârpiți de somn, buimac la ceea ce se
petrecea în jurul meu n­am realizat când și unde am ateri­
zat. M­am trezit din cauza agitației iscate, m­am uitat prin
hubloul avionului, unde am zărit o coșcogeamite de șură
făcută din scânduri, în jurul căreia se preumblau niște
„papuași” colorați în vestimentație. Să fac infarct, „unde
ai venit Ghinescule, asta‐i țara visurilor tale,” mă­ntrebam
răscolit de neliniște. M­a adus la realitate nevastă­mea:
„Suntem în Fiji.” „În Fiji? Da ce dracu căutăm noi în Fiji?”
„O escală neprevăzută,” m­a liniștit soția, „E un intermezzo
muzical pe corzile inimii destinat ție”, a completat ea
surâzătoare.
Drumul de la avion până la aeroport l­am străbătut pe
o punte suspendată la vreo cinci­zece metri de sol, care
aveam impresia că se bălăngăne într­o parte și­n alta la
călcătura noastră. Clădirea construită toată din lemn
semăna cu un staul de joiane Holstein, marcă
25
neînregistrată, iar pardoseala pe care călcai părea atacată
de mistreții înfometați din Harghita. Căldura nespus de
umedă te ducea cu gândul la o saună rusească. Eram ud
până și­n nădragi în ciuda faptului că niște palete uriașe
aninate­n tavan, tot făcătură din scândură, se­învârteau
deasupra vâjâind a vreme de furtună. În dreapta „halei”
erau expuse pe tejghele produse autohtone, cred: un fel
de buciume d­ale noastre, coșuri de nuiele, străchini de
lemn,... amestecate în mod bizar cu electronice. În partea
opusă se aflau WC­urile, doar două la număr, cu
destinație mixtă, adică și pentru bărbați și pentru femei,
ceea ce n­ar fi deranjat prea mult. Spațiul aferent era
mult prea mic pentru ca două persoane să se destindă
hidrodinamic simultan în acel closet, dar să­ți faci treburile
în buzi turcești parcă era prea mult. Și asta nu e tot, pe
lângă peisajul mirific al găoazelor cu tălpici năclăite de
„nevoile facerii”, era încă o încăpere la fel de parfumată,
de doi pe trei ca dimensiune, plină ochi de îndârjiți ai ierbii
necuratului, înrăiți ai țigării. Fumul te îneca, îl puteai tăia
cu cuțitul. Numai dacă ești pasionat al tutunului poți
înțelege prin ce chinuri treceam și eu. Ce să aleg, mă în­
trebam, căcătorile sau furnalul și am ales calea de mijloc,
doar intrarea în furnal. Am văzut atunci, că se apropiau
de locul în care mă aflam, niște ostași, vai ș­amar de
mama lor, niște puțiflendări în fuste lungi, șifonați,
desculți și cu părul cuib de cuci. Cărau cocoșați parcă de
greutatea lor, niște pușcoace cu baionetele scoase și așa
i­am identificat ca organe de securitate. N­aveau treabă
ei cu mine și nici cu ceilalți doi rătăciți căzuți în păcat pen­
26
tru ignorarea regulii de a intra în coșul cu fum și­au
trecut agale ignorându­ne. Aruncându­mi privirile de jur
împrejur i­am zărit și pe autohtoni îmbrăcați în haine viu
colorate. Femeile, crescute bine­n foale, aveau coronițe
de flori și pe cap și­n jurul gâtului, iar când zâmbeau lăsau
să li se vadă prin întredeschizătura buzelor, șiraguri albe
de perle.
Impresia habitatului nu le era favorabilă oamenilor
locului, dar te molipsea veselia lor numai privindu­i. După
câteva ceasuri de așteptare, într­o mai bună dispoziție
decât la început, ne­am luat iarăși bagajele și la drum,
c­așa­i stă bine călătorului.
După Fiji a urmat Noua Zeelandă. Am aterizat pe aero­
portul din Auckland. O clădire modernă, numai sticlă și
beton își deschidea larg ușile pentru a­și primi oaspeții.
Totul strălucea de curățenie. O lume pestriță se preumbla
agale parcă fără nici o țintă precisă. Se auzeau într­un
amestec nedefinit, cuvinte din toate graiurile de pe ma­
pamond. Radiam, trăiam o stare de euforie ciudată, îmi
venea să­i îmbrățișez pe toți cei aflați în jurul meu. Mi­am
revenit destul de repede din contemplarea cu infuzie de
călători, pentru că tabelele electronice prezente cam
peste tot îmi spuneau, că în câteva ceasuri decolează
avionul cu direcția Christchurch, destinația noastră finală.
Trebuia să străbatem așadar distanța de la terminalul
curselor internaționale până la terminalul de curse interne
cu autobuze. Pentru că veneau și plecau în toate direcțiile,
m­am îndreptat spre centrul de informații pentru a cere
detalii. Era să dau în bâlbâială: persoana cu care vorbeam
27
cred că mă înțelegea, dar eu nu pricepeam o iotă din ce­
mi spunea. Am rugat­o să grăiască mai rar, dar parcă sco­
tea tot sunete de molfăieli de prune uscate. Mă simțeam
neputincios și ridicol în același timp, situație ce se ampli­
fica în mintea mea și pentru că îmi era teamă, să nu pier­
dem avionul, l­am băgat pe fiul meu la înaintare, în liceu
făcuse speciala de engleză. Am căpătat răspunsul de care
aveam nevoie, prin decodarea frământatului de sâmburi
între măsele și așa am rămas cu gustul amar al miezului
în comunicare. Am priceput la cât e ceasul puțin mai târ­
ziu, în Insula de Sud, unde mi­am cumpărat, The first
dictionary of New Zealand English and New Zealand pro‐
nunciation, în traducere slobozită: „Primul dicționar neo‐
zeelandez ‐ englez de pronunțare neozeelandeză”. M­am
mai liniștit puțin, pierdusem o primă flocăială cu limba lui
Shakespeare în variantă cromatică de „Neo”, dar nu și
răzbelul. „Voi învinge” am declarat malițios în gând și cu­
prins de elan muncitoresc mi­am zis: „Asta‐i destinația
finală”, dar n­a fost să fie așa.
După o călătorie care a durat peste trei zile de la pleca­
rea de Acasă, am ajuns în sfârșit la locul mult visat, Christ­
church. Rupți de oboseală, dar fericiți că am pus din nou
piciorul pe pământ, ne­am luat bagajele și am început, să
ne uităm după un reprezentant al firmei de emigrare, dar
ia­l de unde nu­i. Conform înțelegerii și a bunului simț
cineva ar fi trebuit să ne întâmpine la aeroport, dar ghi­
nion, nimeni nu era pe acolo. Simțeam o apăsare­n suflet,
acea stare de neliniște în care­ți vine, să­i spurci pe toți.
Nu așteptam, să mi se întindă covorul roșu, dar nici să fiu
28
lăsat de izbeliște de niște trepăduși, pentru care chiar eu
am făcut lobby. Aveam două opțiuni, să ne cazăm la un
hotel, sau să apelăm la un amic, primul român care și­a
stabilit reședința cu câteva luni înainte într­un orășel, Ash­
burton, aflat la aproximativ 70 km de Christchurch. Am
ales a doua variantă, pentru că doream cu îndârjire, ca
ceea ce lăsasem Acasă, o părticică a sufletului, să­mi
întărească într­un fel convingerea, că nu suntem chiar sin­
guri la acest capăt de lume, iar apoi doream, să adunăm
cât mai multă informație legată de oameni și locuri.
Tibi împreună cu un alt concitadin, Iliuță, Ionică al doilea
sibian stabilit în zonă, au venit, să ne pescuiască din aero­
port fiecare cu auto­ul său și dă­i bice spre casă. Era
noapte deja și destul de cald, ne aflam în plină vară. Dru­
mul era neted ca­n palmă și părea încadrat de licurici ce
străluceau în lumina farurilor, parcă rulam tot pe o pistă
de avioane. În mașină am aflat că femeile din regiune
sunt spaima pasiunii și că neozeelandezii vorbesc o
țărăneasca de engleză, de­ți vine, să dai cu sapa­n asfalt.
Am ajuns la destinație, primiți cu multă căldură de Ioana,
soția lui Tibi.
Am rămas la ei volens nolens, iar în zilele următoare
ne­am cumpărat și noi un mijloc de transport pe patru
roți, mașina e mai mult decât necesară în aceste locuri,
cu care am plecat spre Christchurch având în vedere două
obiective clare: o locuință de­nchiriat și o discuție la firma
de emigrare. Acolo speram să aflu, ce slujbă voi avea,
deși după cele întâmplate presimțirile erau sumbre.

29
30
Noua Zeelandă
Insula de Sud

Țărănoiul îmi caută de lucru

Trebuie să fac o mică paranteză, până în 90 am mișcat

riglele planșetei într­un institut de proiectări, peste 15 ani
de experiență în domeniul tehnic AMC – aparate de
măsură și control. Am considerat acest fapt un atu în do­
bândirea unui job, numai că la interviuri (două de toate,
că­n rest pauză) mă loveam de aceleași întrebări:
„Care este experiența ta în NZ?” și „În jobul pe care‐l
oferim se cere experiență neozeelandeză”, sau „CV‐ul tău
arată că ești mult prea calificat pentru poziția oferită”. În­
cercam eu s­o dreg, „Păi de abia am venit în NZ, nu ți‐a
spus Lobby că...” Nici n­apucam să­i pronunț tot numele
că angajatorul mă și întreba, „Da cine‐i ...”? Oamenii aceia
n­aveau nici o idee despre individ și nici cu ce se ocupă
el. Pentru că m­am învârtit mai mult de o săptămână pe
la centrul de comandă al firmei, am văzut cu ochii mei ce
făcea maestrul de ceremonii al ovinelor și cei câțiva acoliți
de prin preajmă.
Loby Shiter era fermier sadea, un trepăduș cu mâini
murdare apropitar al dejecțiilor aflate în propria­i
ogradă, ce culegea din ziare oferte de muncă, pe care le
„vindea” apoi solicitanților de vize ca surse proprii de
plasament pentru angajări. Nu mă întrebați cum am
putut fi atât de idiot, atât de tâmpit încât să mă las dus
31
de nas de unul care rânea la capre.
Patru, cinci luni am pierdut timpul în Christchurch, tăind
frunze la câini, fără ca vreun membru al familiei să fi găsit
ceva de lucru. Teancul de bani cu care am venit din Ro­
mânia, casă și mașini vândute, se subția vădit, trebuia
plătită chiria, utilitățile, mâncarea..., totul costa.
Deznădejdea a început să­și facă loc în suflet. Soția și fiul
meu încercau din răsputeri să mă susțină moral. „Las’ că
totul o să fie bine, Dumnezeu nu ne lasă.”. Plângeam pe
ascuns și blestemam apoi clipa în care am decis să plec
la dracu­n praznic. Soția mea ștergea praful de pe mobilă
dimineața, la amiaz și seara, iar fiul meu spăla mașina și o
lustruia, de parcă ar fi condus­o toată ziua prin noroi.
Toți ai casei doream să facem ceva pentru a supraviețui,
pentru a ne putea cumpăra cinstit o pâine și să ne elibe­
răm puțin măcar de gândul cum era Acasă, pentru că Aca­
să înainte de a pleca eram o persoană respectată, cel puțin
așa­mi place să cred. Îmi desfășuram activitatea ca redac­
tor în cadrul Radiodifuziunii Române iar frumoasa­mi soție
se ocupa în cadrul Colegiului Medicilor de administrație,
protocoale, furniza date primare medicilor ce intenționau,
să­și deschidă cabinete medicale, ținea legătura cu staff­ul
Facultății de Medicină... iar fiul meu tocmai terminase li­
ceul „Gh. Lazăr”. Activități pline de satisfacții zic eu, dar
asta era Acasă.
Detaliile prezentate le­am pus pe tapet nu ca pe o apo­
teozare a familiei mele, ci ca grad de comparație a două
lumi, cea în care am trăit și cea predestinată să­mi clădesc
viitorul.
32
 Reîntorcându­mă la începuturile mele pe plaiuri neo­
zeelandeze, parcă­l văd pe Tibi și Ionică cum făceau
naveta, Ashburton­ Christchurch aproape săptămânal, ca
să ne scoată din starea de apatie, de deznădejde. În afară
de ei, singurul om care mai știa prin ce trecem era Crinu,
prieten de­o viață, numai că el se afla în Sibiu și nu în
Christchurch. Vorbele­i erau întotdeauna de încurajare,
dătătoare de încredere care îmi atenuau puțin durerea
ce­și pusese amprenta asupră­mi. Când speranțele­mi
erau aproape năruite, m­a sunat Tibi să­mi spună că mi­a
găsit de lucru. Un tip cu business în Medven, localitate
apropiată de Ashburton, dorea să mă întâlnească. Nu­mi
venea să­mi cred urechilor.

Eu manechin, soția agricultoare

„Dumnezeu nu ne‐a uitat”, zicea nevasta­mea și eu

care­am hulit atât de mult.. multe păcate trebuie că am.
A doua zi am luat interviul, iar după o săptămână am
început activitatea, timp în care ne­am mutat din nou
calabalâcul din Christchurch în Ashburton, tot la Tibi. Ca
să ajung la locul de muncă, în Medven, trebuia să parcurg
aproximativ 25km pe un drum străjuit de copaci aliniați
milimetric pe partea cu carosabilul și tăiați așijderea și pe
înălțime. Am aflat mai târziu că formau perdele protec­
toare de vânt. Totul arăta îngrijit, iarba tunsă scurt, dru­
mul marcat ca la carte și fără nici o gropiță. Localitatea,
gen stațiune la poalele munților, arăta îmbietor. Clădirea,
ca de altfel toate atelierele neozeelandeze, era o
33
construcție metalică acoperită cu tablă zincată. Aici tre­
buia să­mi desfășor activitatea, ce consta în executarea
unor cutii din fibră de sticlă, în care, după montarea lor în
fața caselor, se făceau conexiunile cablurilor electrice.
Mie­mi revenea misiunea de debavurare și asamblare a
componentelor. Munca nu era complicată, dar cel care o
executa trebuia să fie protejat de praful toxic rezultat. Cu
câteva detalii am să încerc sa­mi reconstruiesc imaginea.
Peste hainele cu care veneam îmbrăcat de acasă, luam o
salopetă din doc albastru. Chiar în prima săptămână am
constatat că praful de sticlă îmi irita gâtul, mâinile până
aproape de coate și picioarele mai jos de genunchi.
Aveam nevoie de acest job, așa că am început să impro­
vizez construindu­mi noua imagine, închizând breșele prin
care trecea pulberea, deci un new fashion: mi­am
înfășurat cu bandă adezivă gâtul în stil Valentino, mâne­
cile în versiunea Vogue, și partea de jos a pantalonilor gen
Armani, până la bocancii jupuiți cu care eram încălțat sută
la sută Alexander Mc Queen. Pe cap mi­am pus o căciulă
„a la grec”, mânuși de cauciuc de jurai că­s Gucci, iar fața
mi­o acopeream cu o mască ce aducea a ISIS. „N­am să
dau în primire aici, așa că până găsesc o altă slujbă, tre­
buie să rezist”, îmi tot repetam în gând.
Eram doar doi angajați, pe patron nu­l mai pun la
socoteală. În primele două luni am acumulat o mulțime
de cunoștințe legate de fibra de sticlă și utilizarea ei, la
care pot să mai adaug și propria­mi abilitate, fapt ce mi­a
adus și un fel de promovare; pe lângă cutiile menționate,
am fost solicitat să execut și reparații la fuzelajele pla­
34
noarelor care au avut de suferit după o aterizare
defectuoasă sau la măștile unor mașini tamponate, foarte
scumpe ca valoare de cumpărare. Se cerea acuratețe și
așa am și lucrat.
Salariul era foarte mic, trebuia să completez plata
dărilor cu bani din pușculița de Acasă.
Protecția împotriva prafului și solvenților toxici era mai
mult decât precară. Toate la un loc adunate mi­au reamin­
tit, că ar cam trebui, să fac pași: aveam acum experiență
de lucru neozeelandeză, șase luni bătute pe muchie,
experiență lingvistică tot neozeelandeză, eram apreciat
de angajator... și cu toate astea... ne trezim acasă într­o
sâmbătă seara cu o vizită a patronului. Am crezut că a
venit din curtoazie și când colo...
După ce m­a lăudat ca popa la groapă, mi­a reproșat,
că îl stresez pe celălalt angajat ce lucra de vreo 15 ani la
el, încercând să­l învăț mai mult decât trebuia să știe. La
început am crezut că e o glumă, dar văzându­i fața
încruntată, am înțeles că interlocutorul meu, vorbea se­
rios.
Povestea­i hilară de­a dreptul. Firma primise o ofertă
de execuție din partea salvamontului local, care dorea,
să comande două lăzi din fibră de sticlă cam de 2,5m lun­
gime și un 1m lățime și înălțime. Aceste copârșeie urmau
să fie fixate pe lateral de un elicopter, pentru transporta­
rea persoanelor decedate pe munte. Părțile componente
asamblate din plăci de lemn prefabricat, constituiau
șablonul. Pe acesta se atașa un fel de zăpadă artificială,
peste care se punea fibra de sticlă. Cotele cutiilor erau pre­
35
zente pe schițe, dar colegul meu nu le prea avea nici cu
descifratul desenului și nici cu măsurătorile. Ca bun samari­
tean l­am ajutat în toate astea, ba mai mult am încercat,
să­l învăț și cum să folosească raportorul pentru unghiuri
sau compasul pentru trasarea liniilor curbe. Ambele
instrumente, cam de vreo zece ori mai mari decât cele
dintr­o trusă obișnuită, erau spânzurate de un perete ca
ornamente. De abia atunci am realizat, că toate arcele de
cerc s­au trasat atât de patron cât și de moftolog folosind
găleata. Cote, ce cote? Alea erau așa, „pur le fleur le
cucu”. Au adunat ciocoflendării peste 30 de găleți de toate
dimensiunile și culorile, pe care să le utilizeze în acest
scop: unde era o linie curbă, ia găleata, potrivește­o și
trage la ochiometru, ca să dea bine. Auzi, experiență
neozeelandeză... !?

„Ce nu te omoară te‐ntărește” zice o vorbă și bine zice,

că uite, sunt teafăr și bucuros într­un fel că­mi pot
împărtăși experiența de viață ca emigrant. Este poate și
orgoliul gazetarului refulat vor spune binevoitorii, vax
Marițo, îmi am conștiința propriei valori și sincer doresc,
ca nici un conațional din lipsă de informație, să treacă prin
„furcile caudine”, așa cum am trecut eu și nu numai eu.
Unii dintre cei ce­mi citesc rândurile vor spune: „Dă‐l în
p..zda măsii că și‐a făcut‐o cu mâna lui”, iar alții, care zic
că mă cunosc, mă vor înjura poate și mai și dar asta e,
trăim într­o lume expresiv de liberă, expresiv încercând a
36
fi și eu.
Într­un alt fel de spirit față de viață și semeni îmi rea­
mintesc acum cu nostalgie de Jackie și Donn, soț și soție
neozeelandezi, care ne­au întins o mână de ajutor. I­am
cunoscut atunci când le­am închiriat apartamentul. În
scurt timp am devenit prieteni de familie. Au înțeles ime­
diat drama pe care o trăiam și astfel soția mea prin ei, a
prins un job la singura companie de ciorapi din Insula de
Sud, dar asta, după o încercare eșuată în agricultură.
O săptămână „s‐a bucurat” Rodica mea lucrând la câmp
pe o mașinărie care scotea crumpene, mașinărie care­i
bâțâia până­i lua necazul, ca să­i scape de glod. Odată cu
cartofii pe care­i sorta era zdruncinată și soția­mi, care zău
n­avea nici o vină de ispășit. Huruiala era mai mare decât
decibelii eliberați de motoarele a zece camioane Carpați
la un loc, iar norul de praf îl egala pe cel stârnit de un tai­
fun dezlănțuit. Venea după o zi de muncă, de peste zece
ore, ruptă de oboseală și murdară până­n albul ochilor.
Unde mai pui că din pudoare și respect față de cei din jur,
mai erau și bărbați pe acolo, nici de pișat nu se putea pișa:
nu tu o tufă, un copăcel după care să te dai, nimic pe o
întindere vastă de ogor, doar colegele ei, două maoroaice
grase și frumoase cu dinții­n gură ca grebla, care n­aveau
treabă, când era vorba să se exprime hidraulic, se crăceau
în mijlocul câmpului în poziție de haka și dă­i să curgă, pre­
cum Cibinul la vărsare. Căpșunarii diasporei, de unde­or
fi ei, luați în tărbacă de „televiziunile noastre dragi”, erau
mici copii, dacă e să fac o comparație cu activitatea soaței.
Ajungeam acasă cam aproape în același timp, eu cu
37
mașina noastră, ea cu o limuzină de lux gen dubă, coșco­
vită toată de ruginită; firma asigura transportul până la
ogor și înapoi.
Nu știam, cum să ne dăm rând la duș, pentru a scăpa
cât mai repede, ea de țărână, eu de praful sticlos.

Tâmplărie cu „sugativă” și copârșeu

Greul greu a trecut în momentul în care, doamna mea

a început, să facă pe controlorul de calitate la o fabrică de
ciorapi datorită recomandării date de Jackie. Nu mai era
necesar, să umblăm la rezervele de bani, cu care am venit
de Acasă, ba mai mult, ne­am mai cumpărat încă o
mașină, pentru ca mândra mea să se poată deplasa, fără
să depindă de nimeni. În scurt timp a devenit un fel de
vedetă apreciată pentru seriozitate. Recomandarea
venită din partea patronului ei m­a ajutat și pe mine, să
schimb serviciul cu unul mult mai profitabil; eram plătit
dublu, scăpasem nu numai de praful fibrei de sticlă și
solvenții toxici, ba chiar și de navetă. Devenisem
carevasăzică tâmplar de standuri utilizate ca mobilier pen­
tru expunerea diverselor produse: de papetărie,
marochinărie...
Înainte de a merge mai departe cu relatarea, vreau să
fac unele precizări referitoare la companiile neozeelan­
deze. În urechile mele, dacă în România vorbeam de o
companie, gândul mă ducea la o mulțime de oameni,
peste cinci sute, care­și desfășurau activitatea în acel loc.
În Noua Zeelandă corespondentul la Companie începe cu
38
Asociația Familială unde lucrează două, trei persoane.
Fabrică înseamnă un fel de Asociație Familială Lărgită
unde performează până la cincisprezece, douăzeci de
angajați, iar Multinațională sau Concern în limbaj de
emancipare economică, reprezintă o asociere de compa­
nii, care implică în desfășurarea activității cam o sută, până
la două sute de oameni. Cred că e important tabloul nu
numai pentru înțelegerea deplină a funcționării sistemu­
lui, ci și pentru ideea de industrie­n sine.
Nu m­am pierdut cu firea când mi­am început cariera
de tâmplar, deși eram tufă de Veneția în meseria asta, dar
am învățat din mers modelarea lemnului, surprinzător
chiar și pentru mine; să tai plăci de lemn cu circularul, să
le frezez, să le asamblez și apoi să dau forma finală stan­
durilor, vopsindu­le. Am câștigat încrederea patronului
datorită abilităților absconse ce zăceau în mine, o mină
de aur nedescoperită până­n acel moment. După cinci­
șase luni de la angajare, boss­ul a voiajat pe continentul
european lăsându­mi atelierul pe mână și nevasta acasă.
Onoram comenzile existente iar soția lui venea la sfârșitul
zilei de lucru, să se asigure, că totul e­n ordine. Eram sin­
gurul angajat, eu deschideam atelierul, eu executam, eu
închideam. Din când în când un amic de­al său, un tip la
vreo 75 de ani înalt și slab ca un lujer, dar cu postură
verticală, cu ochi blajini și mereu surâzător, mă vizita. O
făcea și înainte, când se ciorovăia cu boss­ul, dar acum că
eram doar noi doi, am început să­l descos. De la el am
aflat, că patronului îi cam place să se dreagă începând
chiar de dimineață cu must pritocit, pasiune veche care
39
i­a adus ciclic numai necazuri în plan financiar. Doar vine­
rea nu gusta din licoarea lui Bahus, întrucât seara mergea
la club, unde avea timp, să se cinstească. Culmea este, că
n­am observat mai nimic înainte, nu vorbea împleticit, nu
se legăna, doar ochii am constatat mai apoi, că îi erau tul­
buri.
După o scurtă perioadă de la cura europeană, probabil
cu băuturi aromate, care a ținut peste o lună de zile, au
apărut nori negri la orizont. Fără noi comenzi, afacerea a
început s­o ia încet, încet la vale, predictibil de altfel, o
lună și ceva fără noi comenzi se simte.
Din când în când prietenul patronului mai trecea pe la
atelier și așa mai schimbam cu el câte o vorbă, în rest tot
singur eram.
Angajatorul era conștient că afacerea­i merge prost, dar
nu făcea nimic, ca s­o îndrepte, iar concurența nu dormea.
Nu mai prea avea bani să mă plătească, dar nici să mă
piardă nu voia. Știa că aveam oareșce experiență cu fibra
de sticlă, așa că a încercat un compromis: m­a detașat la
un samsar de bărci.
Mi­a inspirat repulsie de cum l­am văzut pe individ.
Avea un moț roșcovan crescut oleacă mai sus de frunte,
sădit pe o căpățână ce strălucea a lună plină. Doar tâm­
plele și spatele dovleacului aveau ceva sămânță de păr, în
rest, gât gros înfășat cu un fular de floace, mâini și picioare
împovărate la rându­le de fuior, frunte de scândură­n
dungă, ochi de viezure, nas înțesat de coșuri; toată
această înfățișare întregea imaginea de „om” bine hrănit,
dotat cu nesimțire și aroganță. Moțatul aduna de te miri
40
de pe unde, janghine plutitoare, pe care le coafa puțin și
le vindea. Că pluteau sau nu, nici până astăzi n­am aflat.
Samsarul cu înfățișare de maimuțoi și maniere de râtan,
m­a plantat în prima zi, care de fapt a fost și ultima, în fața
unei epave de vreo cinci metri lungime. Se odihnea săraca
într­o rână într­un perimetru plin de vegetație aflat la
marginea orășelului. Catargul, ros parcă de șobolani,
zăcea și el aruncat în apropiere. Nici ca lemne de foc nu
era bună putreziciunea, dar zătonitul dorea cu orice preț,
să facă bani pe ea. L­am avertizat că e munca în zadar,
pentru că niciodată coaja aia prin care au crescut
mărăcini, nu va pluti pe apă. Am încercat să­i fac o mică
demonstrație: am luat o ruginitură de ciocan din trusa lui
de scule și­am lovit o scândură crăpată, ce zăcea aninată­
n două cuie. Rezultatul a fost catastrofal, nu numai că a
zburat parte din scândurica pe care stătea odată cârma­
ciul, dar a crăpat și barca începând cu partea din față, de
unde și zicala, cu mai multe conotații, „unde dai și unde
crapă”. Am pălit la­nceput, după care am izbucnit în râs,
iar apoi în hohote. Nu mă puteam opri văzând jelania aia
de barcă crăpată și mecla tâmpă a pontonierului amator
de peșcheșuri. A început să se înroșească și mai tare, să
țopăie precum un babuin în călduri și să se lovească cu
mâinile peste inteligență. Parcă eram în fața unui serial cu
maimuțe din „Planet Earth” al lui David Atteborough. Era
vădit convins că intenționat am contribuit la demolarea
copârșeului și nu admitea în ruptul capului argumentele
prezentate, deși erau vizibile, dar lăcomia după câștig era
mult prea mare. Tot râzând i­am oferit un dolar, recom­
41
pensă pentru stricăciuni. A rămas cu gura căscată, stană
de piatră și a plecat țipând și gesticulând lăsându­mă sin­
gur în crâng. După ce am reușit să ies la drum din aria cu
pricina, am luat­o agale spre atelierul de tâmplărie, unde
eram așteptat de patron cu mânuirile­n șold. Aflase deja
ce s­a întâmplat din varianta prezentată de șnapan, va­
rianta mea nu l­a interesat, nici nu conta de fapt.
Ca să fiu sincer, a urmat o perioadă de lejeritate pentru
mine, mai puțin de lucru. Degeaba, nu mergea treaba,
pauză cu achizițiile contractuale. Am vorbit și cu nevastă­
sa dar… Deși diminețile începeau într­o prognoză de
seninătate, pe parcursul zilei maestrul meu în ale tâm­
plăriei, treptat, treptat se schimba, devenind agresiv în
atitudine. Nimic nu­l mai mulțumea, părea c­a îmbătrânit
în câteva luni cu zece ani și avea doar ceva peste șaizeci.
Dispărea un timp și se reîntorcea vorbind tare, gesticulând
și duhnind a licoare de cârcei. Într­o zi a sărit calul vor­
bindu­mi ca unei slugi. În acea fracțiune de secundă nu
m­am gândit, că­mi prind mintea cu un om a cărui
judecată îi este alterată de băutură și am reacționat cole­
ric: l­am spurcat și­n limba lui și­n limba mea fără ca el să
reacționeze în vreun fel, după care ușurat am plecat spre
casă. In timp ce conduceam, parcă vedeam figura omului
deznădăjduit ale cărui mâini se bălăbăneau pe lângă un
corp lipsit de vlagă. Am regretat faptul, că s­a terminat
așa. De atunci nu l­am mai văzut, în schimb m­am reîntâl­
nit cu amicul său, cu care am legat o strânsă amiciție pe
tot parcursul șederii mele în Insula de Sud.

42
 *

După „divorțul” cu „Pine Line” am devenit liber ca

pasărea cerului, nu tu serviciu, nu tu responsabilități… ba
da responsabilități aveam, să tai iarba, s­o stropesc să ...
Oricum, n­a mai fost ca la începutul venirii noastre în
Noua Zeelandă, copleșiți de situație. Eram deja trecuți
prin foc și pară, ca să ne mai sperie ceva, ba mint, venea
la noi soacră­mea, haoleuu!!

Pârțănogi și țopârlani la făcătură de autobuze

N­am stat pe liber prea mult timp după încetarea

activității de tâmplar, pentru că am găsit repede un alt
job, nu așa de bine plătit dar cu posibilități de câștig mai
mari făcând ore suplimentare, o oră peste program era
plătită o dată și jumătate.
Ca peste tot în lume CV­ul trebuie elaborat clar și con­
cis, țintit pe specificul poziției aplicate și chiar și așa
obținerea unui job tot o loterie este și mai ales când te
numești altfel decât John, Smith sau Elisabeth și dacă mai
ai și­un ­ escu la sfârșitul numelui, „ia dici” jumătatea lui
doi.
În ofertele de muncă pe care le făceau angajatorii, se
cereau tot felul de bazaconii: cum că ar fi bine să fii
Licențiat, ca să dai cu mătura, sau să fii poliglot, ca să
rostești în trei limbi, „Hoo boală”, vacii pe care vrei s­o
mulgi la fermă. Credeți­mă, aceste exagerări nu sunt
foarte departe de adevăr.
43
 Pila, sau așa zisa recomandare din partea „cuiva”, bate
orice calificare, orice nume sau orice culoare a pielii.
Poziția pe care am obținut­o, fără pile de astă dată, s­a
datorat faptului că , unica întreprindere de autobuze din
Noua Zeelandă, avea nevoie imperioasă de mână de
lucru. Mă aflam pentru a doua oară la ușile acestei firme.
Acum CV­ul meu avea doar cinci rânduri, ușor de parcurs,
în care etalasem datele personale și experiența
neozeelandeză, nema ceferticat de studii sau alte
atestări. Am fost angajat imediat și așa am devenit iar
„service technician”, căci orice holoangăr tot „service
tehnician” este.
Clădirea imensă ca suprafață era compartimentată pe
sectoare de activitate. Era construită ca toate suratele
sale, din tablă zincată prinsă pe schelete metalice.
Numărul celor ce munceam era de peste 100, cuprinzând
englezi, irlandezi, scoțieni, români, chinezi... și bineînțeles
neozeelandezi, cu insulari cu tot.
Toate componentele autobuzelor se executau manual:
de la debitarea materialelor, table, panouri de lemn sau
plastice, la asamblarea prin sudură sau șuruburi și apoi
vopsirea. Pe șasiuri se montau motoare second hand,
Mercedes sau MAN. Practic se poate vorbi de
manufactură în adevăratul sens al cuvântului, nimic au­
tomatizat, un nou concept Rolls Royce mi­am zis, ha, ha,
ha, o analogie dacă vreți încă funcțională a construcțiilor
de mașini din sec. al XVIII­ lea.
Am demarat activitatea ocupându­mă de ajustarea și
fixarea componentelor de interior din fibră de sticlă, placa
44
de bord și dulapul de sub bord, scaunul șoferului, … pen­
tru ca mai apoi să instalez și să conectez toată aparatura
electrică în autobuz.
La început eram vreo șase, un englez care era manager,
un neaoș neozeelandez șef de echipă, un alt liber schimbist
în gândire ca și mine, plus doi maori din insule ce se­mpie­
dicau în scule dar cu statut aparte; ce să­i faci, primii născuți
în teritoriu beneficiază de glazura de pe tort. Activitatea se
desfășura într­o muțenie cumplită dimineața, rar câte o
vorbuliță, un sughiț, un pârț; se auzea doar zuruitul
mașinilor de găurit și din când în când câte o lovitură de cio­
can însoțită de­un „fuck”, rostit cu năduf. După masa de
prânz situația se schimba radical, pentru că celorlalți li se
dezlegau nu numai limbile ci și cururile. Bășeau și înjurau,
înjurau și bășeau, de parcă mațul le­ar fi fost zătonit numai
cu praz oltenesc, varză a la Cluj și fasole de Buzău. Autobu­
zul n­avea geamuri, se montau după vopsire, așa că nu
eram în pericol de gazare. Supliciul mirosului a început
odată cu venirea chinezilor, șase la număr, chiar în echipa
în care eu lucram. Fâsâiau fără încetare prin găoazele
nereșapate, în total dispreț cu manifestarea zgomotoasă
neozeelandeză.
Atmosfera s­a animat simțitor din toate punctele de
vedere. Dimineața nu mai era aceeași liniște de înmor­
mântare, liniște impusă și de șefuți, pentru că discipolii
lui Bruce Lee chiar dacă nu țâpureau o boabă engleză, ci­
ripeau necontenit în limba lor. Aveau un translator, care
alerga cât era ziulica de mare de la un autobuz la altul, să
le explice confraților, ce mai au de făcut. Nu puteam să
45
nu zâmbesc, când vedeam moaca șefului de echipă, un
fost „sheperd”­ oier calificat la locul de muncă, care nu se
mai putea impune nici în atitudine și nici la cântatul pe
din dos la trompetă. M­a întrebat într­o zi: „De ce
zâmbești, tu înțelegi ce spun ăștia?”, „Nu tot”, Doamne
iartă­mă, eu și chineza, „dar ăștia cred că râd de tine,
privește‐i și tu cum se uită și ce semne‐și fac.” Atât i­a tre­
buit ageamiului venit de la oi, s­audă că niște străini își
bat joc de el. Dar „prostul dacă nu‐i fudul parcă nu e prost
destul”, a început să se stropșească la ei și să behăie cu
decibeli cât îi permiteau corzile vocale. Pe toți ne­a luat
prin surprindere manifestarea sa, dar neînțelegerea s­a
lămurit odată cu intervenția translatorului și managerului
de sector. Pocinogul a fost făcut. S­a prins oierul, că
mi­am bătut joc de el, dar a fost tardiv, căci a fost mazilit
din foncție în aceeași zi, pentru erecție cerebral abuzivă.
Băutura și absențele nemotivate la slujbă, l­au scos apoi
din circuit.
Nu eram singurul român care lucra în fabrică, mai erau
încă șase conaționali. Munca prestată era departe de
pregătirea noastră. Supraviețuirea reprezenta însă ținta
supremă, adică o slujbă permanentă. Frica de­a o pierde,
le­a schimbat, unora, arhitectura emoțională, transfor­
mându­i în bipede umile. Ne întâlneam zilnic la orele de
masă și chiar și­n weekend­uri, când ne depănam impre­
siile: eram cei mai titrați dintre toți angajații și primii
discriminați. Statut special aveau neozeelandezii ca
băștinași, maorii și insularii mai băștinași decât primii
băștinași. Toate ramurile de „englezi” îi urmau. Noi româ­
46
nii și chinezii împărțeam ultimul loc. Cu nimicuri care de­
ranjau, eram taxați mereu: ajută­i pe leneși, adună sculele
după toți, mătură sectorul de activitate al echipei… În pri­
mele săptămâni m­am executat, dar apoi m­am pliat
numai pe aria mea de lucru, unde chiar că nimic nu mi se
putea reproșa, eram muncitor clasa întâi. Refuzul meu
de a presta activități colaterale și de a sta cocoșat, i­a
stârnit într­un fel pe șefuți. Când le­am spus că e dis­
criminare la vedere, au înțeles că e mai bine să schimbe
macazul. Politica vremii în NZ luase o altă turnură vizavi
de străini și nu numai că m­au lăsat în pace, ba chiar și­au
îndulcit atitudinea de stăpâni în relația cu „iobagii” lor.
După cum spuneam, în pauza de masă ne adunam
într­o parte a hangarului, netoaletată cu unelte și fiare.
Așezați pe lăzi de lemn și plastic ne savuram mâncarea
adusă de acasă și povesteam despre orice, numai ca să
ne treacă timpul. Problemele noastre de viață le disecam
în weekend­uri la un pahar de oareșce. La slujbă se mai
aciuiau pe lângă noi și englezi, scoțieni sau irlandezi,
niciodată însă neozeelandezi sau maori. Cu chinezii iarăși
nu le prea aveam, pentru că nu măcăneau limba lui
Shakespeare.
După vreo jumătate de an, în care băieții cu ochii
crăpați au făcut cursuri intensive de limbă, au început să
înțeleagă ce li se spune scăpându­l și pe interpret de
alergătură. Am aflat mai târziu că au venit cu contracte de
muncă încheiate în China, slab plătiți comparativ cu noi
ăștilalți. De altfel erau oameni faini și săritori dar cu hiba
cunoscută, pârțănogi.
47
 Toți europenii ne curtau pentru a le furniza informații
despre Dracula „Prințul Întunericului” cum îl numeau.
Necunoașterea naște mituri și chiar monștri în căpățânile
celor slabi de înger. Câțiva dintre ei erau convinși de faptul
că noi, cei din arealul transilvan moștenim năravul de a
bea sângele semenilor. Bunăoară un sudor scoțian de vreo
19 ani, intoxicat cu filme în care Vlad Țepeș era prezentat
ca un duh al răului, nu voia să creadă nici in ruptul capului
că totul e de domeniul fantasticului. Dacă­am văzut că o
ține morțiș pe­a lui, Doru, tot sibian de­al meu, rânjind,
i­a spus că­i va face de petrecanie în acea noapte venind
la el ca stafie. Puștiul speriat, privindu­i trăsăturile feței și
cu nodu­n gât, a răspuns în gura mare, că de când a auzit
că sunt și români pe unde lucrează el, mănâncă în fiecare
zi usturoi, ca să se simtă protejat de strigoi și pentru ca
siguranța să­i fie deplină a făcut rost și de­o pisică neagră.
Nu­mi venea să cred, parcă trăiam într­un decor presărat
cu sonați. I­am spus că metoda­i veche și că n­are
scăpare. Nu l­am mai văzut o săptămână pe gogoman. Se
ascundea de noi, iar când ne vedea, fugea. Este incredibilă
povestea, dar din păcate e și adevărată.

Iubirea de soacră, o împlinire la Paștele Cailor

La sfârșitul fiecărui an tragem linie și facem bilanțul: cei

pragmatici fac socoteala veniturilor, ca să cuantifice pro­
fitul, sau în cel mai rău caz falimentul, cei mai puțin
interesați de situația financiară fac socoteala chefurilor,
ca să numere sticlele, ce­au rămas pentru bairamurile
48
următoare, iar păcătoșii fac socoteala penitențelor, ca să
vadă dacă s­au pus bine pe lângă Cel de Sus, într­un glas
fiecare vrea să știe cum stă cu „socoteala”.
„Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pen‐
tru viață. Nu voi veni în numele suferinței să opresc lumea
de la plăceri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii me‐
diocri vorbesc de consecințele plăcerilor. Dar consecințele
durerii nu sunt și mai mari ? Numai un mediocru poate
dori să moară la bătrânețe. Deci, suferiți, beți, sorbiți cupa
plăcerii până la urmă, plângeți sau râdeți, scoateți strigăte
de disperare sau de bucurie, cântați de iubire sau de
moarte, căci și așa nimic nu se alege de tot! Întreaga
morală n‐ar vrea să facă din această viață decât o sumă
de ocazii pierdute”. – Emil Cioran: „Pe culmile disperării”.
Am prezentat acest pasaj fascinat de gândirea filosofu­
lui și împingând până la paroxism ideea de a­mi argu­
menta dorința și plăcerea, disperarea și bucuria de a
comunica și atunci cine știe dacă nu­i va folosi cuiva, când
în urma bilanțului, poate va alege să plece în Noua
Zeelandă, Australia sau cine știe pe unde.
„Unul din secretele vieții este să faci cărare din pietrele
care te împiedică” așa că, voi continua periplul pe melea­
guri neozeelandeze, chiar pe aleile „pietruite” de mine.
Insula de Sud a Noii Zeelande se află situată pe o falie
seismică ce generează mereu cutremure de mică și mare
intensitate. Insulele vulcanice adiacente fac și ele ravagii,
când se învolburează.
O mișcare seismică am simțit și eu, dar nu pentru că s­ar
fi bâțâit pământul sub noi, ci pentru că soția mea dorea
49
s­o aducă în NZ pe draga mea mamă soacră. „Eram bu‐
curos nevoie mare”, bani de bine de rău aveam, mâncare
se găsea, vizita era scurtă, doar de vreo nouă luni, iar eu
zâmbeam, de parcă cineva m­ar fi lovit cu sapa­n gură.
Singura chestiune ce urma a fi rezolvată până la venirea
„fericirii nefericitului” era legată de spațiu. Trebuia să
schimbăm apartamentul în care stăteam, cu ceva spațiu
mai mare. Am închiriat o casă frumoasă, ale cărei ziduri
erau acoperite cu iederă. Clădirea arăta a vechi conac cu
foișor în partea din față, iar în curtea imensă se aflau și
două garaje care stăteau în așteptarea mașinilor noastre.
Una singură rămânea sub cerul liber, cea a fiului nostru
student în Christchurch. Venea doar în weekenduri la
reședința de domiciliu. Cu câțiva prieteni care ne­au sărit
în ajutor, am mutat mobila din vechea locuință. Am pus
în casă numai o parte din ea, pentru că a mea jumătate
dorea să se asigure că totul e lună. Ne­a prins seara cu as­
piratul camerelor, cu spălatul geamurilor, ultimele ră­
mânând baia și bucătăria proaspăt vopsită și zugrăvită.
Zgomotele nedeslușite din timpul zilei, când ferestrele
erau larg deschise, iar noi hăuleam toți prin casă, nu le­am
prea băgat în seamă, numai că ele au devenit supărătoare
seara, când liniștea s­a așternut odată cu plecarea amici­
lor. Gălăgia venea din pod, parcă cineva râcâia, zgâria lem­
nul și chiorlăia în același timp. „Hai drace, și‐a trimis
maică‐ta iscoadele să testeze terenul” îi spun eu soției.
Așez în dreptul ușiței de la pod o masă, pun peste ea un
scaun pe care mă sui, înlătur capacul și bag capul prin
deschizătură, mai cu grijă nedisimulată, să văd ce e. Mătur
50
cu lumina lanternei până și ungherele podului, dar nimic,
doar mirosul de mortăciune se făcea simțit. Am coborât
și­am hotărât ca­n ziua următoare, să vorbesc cu proprie­
tarul ca să rezolve problema. N­au trecut cinci minute și
hop alta: îmi arată nevasta, spatele sertarelor de la dula­
purile bucătăriei pe care le­a deschis, urmând a le șterge
și­a le „îndopa” cu o grămadă de tacâmuri. Erau toate
roase de șoareci, iar izurile ce emanau din interior erau
ucigătoare. Nici un argument n­a stat în picioare în fața
mândrei mele, ca să rămânem peste noapte, așa că i­am
sunat pe băieți, să vină iar, că nu ne mai mutăm. Noroc că
era într­o sâmbătă. Ne­am luat țanghilele înapoi, iar în zi­
lele următoare ne­am pus din nou pe căutat. Am găsit în
final casa dorită, numai că distracția cu mutatul la prima
casă ne­a costat 800 de dolari, garanție returnabilă la
sfârșit de contract. Acei bani nu i­am mai văzut înapoi,
de unde și zicala, „Cască bine ochii înainte să caști punga.”
Noua locuință am obținut­o cu pile, cu recomandare
neozeelandeză. Era amplasată într­o locație bună încon­
jurată cu flori și gazon. Aveam patru dormitoare, sufrage­
rie... Toate încăperile erau mochetate, de fapt casa era
aproape nouă. Proprietara, o persoană la vârsta senec­
tuții, ne­a înmânat cheile și ne­a urat bun venit. De vorbit
am mai vorbit la telefon, schimb de amabilități și cam atât,
pentru că plata chiriei se făcea automat, prin bancă. Ne­
am reîntâlnit după un an și ceva când am „predat cheile”.
Toate mergeau ca pe roate. Comunitatea românească
s­a mărit substanțial în decursul unui an. Noile familii de­
barcate în orășel, familii în majoritate cu copii, aveau ne­
51
voie imperioasă de un loc de muncă și de o casă. Nu
numai eu și nevastă­mea i­am ajutat pe ai noștri să obțină
un job și o locuință. O s­o repet la nesfârșit; „Recomanda‐
rea deschide până și porțile ferecate cu șapte lacăte.” La
fabrica de ciorapi prin soția mea s­au angajat nouă ro­
mânce, totalul lor fiind mai mare decât al localnicilor și
dacă e să vorbim de studii, meteahna românească de
comparație uneori, în evaluarea intelectuală, vorbim de
inginere, economiste, profesoare, niciuna cu valențe în
execuție sau control al dresurilor katmandu.
După un an și jumătate cu un început de râsu­plânsu
pe noile plaiuri mioritice, am revenit la noi în țară pentru
o scurtă vacanță și bineînțeles, ca s­o luăm și pe „adio
pace” la întoarcere.
Am vorbit vag cu cei dragi nouă despre debut, iar eu
am evitat reîntâlnirea cu foștii mei colegi și prieteni din
radio și presa scrisă. Ce să le spun?
În cele trei săptămâni petrecute în Sibiu am văzut ce je­
lanie­i și­n țara mea. Ne­am întors în Noua Zeelandă cu
gândul că nu trebuie să ne dăm bătuți. Puteam face o
comparație cât de cât, chiar dacă era una de suprafață.
Fiul nostru ne­a întâmpinat la aeroportul din Christ­
church și apoi via Ashburton, la locuința noastră. Impresia
de prim contact cu Noua Zeelandă i­a fost favorabilă soa­
crei, dar apoi lucrurile încet, încet s­au complicat. Se plic­
tisea în cursul săptămânii, era singură, timp în care noi
eram la serviciu, n­avea cu cine schimba o vorbă... Într­o
zi când am venit de la slujbă, ne­a spus că s­a întâlnit cu
vecina de vizavi, tot o bunică cu care a povestit, fiecare­n
52
limba ei, după care s­au îmbrățișat și s­au despărțit. Îndu­
ioșător tablou.
În weekenduri de regulă, casa era plină de musafiri ro­
mâni, străini sau și, și. Când nu așteptam pe cineva,
ieșeam din orășel și ne pendulam prin împrejurimi sau
luam drumul spre Christchurch, urbe frumoasă, asemă­
nătoare parțial cu suratele europene vechi, dar îmbrăcată
cu haină nouă.
Neozeelandezii știu să­și vândă imaginea: curățenie
exemplară, drumuri ca­n palmă semnalizate ca la carte și
străjuite în general de conifere fasonate pe toate părțile,
restaurante la tot pasul, edificii nu mai vechi de o sută și
ceva de ani, dar foarte bine conservate. Bunăoară Cate­
drala din Christchurch, emblemă a orașului, nu era mai
mare decât „Biserica din Groapă”, sibienii știu despre ce
biserică vorbesc, dar fotografiile o arătau impunătoare.
N­am vorbit despre grădinile cu flori, pe care orb să fii
să nu le vezi și să nu tresalți de emoție. Totul e verde și
îngrijit până­n cel mai mic detaliu. De fapt, fără să mă gân­
desc prea mult, pot spune fără nici un fel de ezitare; toate
localitățile sunt la fel de curate, ornate floral cu cele mai
diverse specii și coloratură. Un aport deosebit îl au oame­
nii locului prin contribuția efectivă la ornarea spațiilor
verzi din fața caselor. Putem vorbi chiar de un cult al flo­
rilor. Este adevărat, cele patru anotimpuri sunt conden­
sate­n două, iarna adevărată făcându­se simțită numai la
altitudini mari.
Am ajuns la un stres mai mare cu soacra alături, decât
stresul generat de începutul nostru pe pământ străin. Ca
53
să­i mai treacă din țâfne, soția mea o ducea la diferite bi­
serici de rit ortodox, asta ne e credința, dar din nefericire,
predica se făcea în limba sârbă, greacă sau engleză,
română ioc. Degeaba încercam s­o lămurim, că asta­i țara
fără popi români: „Da de ce nu învață ăștia românește?”
Dracu m­a pus să­i răspund: „Din același motiv pentru ca‐
re dumneata nu înveți sârbește, grecește sau englezește.”
A plecat cu nevastă­mea spre România când a venit so­
rocul, expira viza. Era fericită când spunea că pe mine și
Noua Zeelandă dorește să ne revadă la Paștele Cailor. Nu
m­am supărat, din contră, încercam să o înțeleg, că doar
i­am luat fiica. Acasă în Sibiu îi era gândul, iar când a ajuns
a redobândit ceea ce a lăsat: sporovăielile cu vecinii, târ­
guiala de la Piața Cibin, biserica cu preot neaoș ce slujește
românește…. Pot spune că într­un fel am câștigat de pe
urma vizitei făcută de soacră. Am fost în locuri pline de
farmec, pe care probabil nu le­aș fi văzut altfel, am onorat
invitații mai puțin obișnuite datorită ineditului lor, iar psi­
hic m­am întărit beton, păi dacă reziști în fața soacrei, poți
spune c­ai învins și ultimul obstacol. Evrika! Încercați cu
soacra!

Mecanică asezonată cu cal, cupă și călăreț

A mai trecut un an și cu bune și cu rele, dar cu dorința

și speranța de a ne fi mai ușor, locul în care ne aflăm nea­
vând importanță. Fiecare emigrant a plecat de la această
idee, de a­i fi mai bine, de a vedea „luminița de la capătul
tunelului” în altă parte a lumii, căci acasă… El, emigrantul
54
a riscat din toate punctele de vedere odată cu plecarea
sa în necunoscut. Chiar dacă la orizont se prefigurează
bunăstarea, nimeni nu poate anticipa, cum va fi aceasta
la capătul pământului. Cale lungă din Noua Zeelandă până
Acasă, unde să poți cere un sprijin, sau să plângi pe
umărul unui prieten. Privind în urmă, totul pare o
bagatelă acum, dar atunci…
Au trecut aproape doi ani, de când am pus piciorul pe
pământ străin, mai exact în Insula de Sud a Noii Zeelande,
în Christchurch primul oraș după Ashburton. Aici, de­a
lungul acestei perioade s­a format o comunitate româ­
nească închegată, marea majoritate fiind alcătuită de ar­
deleni dar dominată de sibieni.
După cum relevam anterior, la sfârșit de săptămână ne
vizitam și povesteam, făcând haz de necaz, despre ul­
timele întâmplări petrecute de regulă la locurile noastre
de muncă.
Printre cei care au pășit de la început cu dreptul, au fost
mecanicii și electricienii auto. Toți erau unu și unu și hai
să ne lăudăm puțin, toți erau sibieni. Au rămas ca la den­
tist nu numai patronii atelierelor auto ci și mecanicii
Autohtoni, când i­au văzut pe ai noștri demontând în
bucățele motoarele diferitelor tipuri de mașini sau cutii
de viteză, scoțând și toată mățăraia de cabluri. După în­
locuirea pieselor uzate, cilindri, cămăși, segmenți, biele,
bucși … roți dințate din angrenajele cutiilor de viteză, îm­
bucau motorul, cutia, reînnodau snopul de sârme iar
mașinile fără excepție, că erau mari, adică tiruri, sau mici,
plecau toate la sfert de cheie. Bariera lingvistică n­a consti­
55
tuit o problemă pentru ei, întrucât știau exact ce trebuie
să facă. Mai greu a fost, când încercau cu câte o înjurătură
de Acasă sau datul din mâini, să­i trimită la plimbare pe
gură cască autohtoni, mecanici și ei, care­și vârau nasul în
activitatea lor, din dorința de se face utili. După o lună
băieții noștri erau plătiți aproape dublu comparativ
cu­nceputul.
N­au lipsit nici pățaniile hazlii. Patronul la care lucra unul
dintre mecanicii sibieni, i­a spus acestuia în biroul său, că­i
va face cadou, ca recompensă pentru excelenta prestație,
un bilet la marea cursă de cai ce urma să se desfășoare
pe hipodromul din Christchurch. Văzând că nu înțelege
ce­i zice, neozeelandezul a încercat să­i explice arătând cu
degetul spre un tablou, în care era el probabil, cu o cupă­n
mână, călare pe un cal. Fotografia cu pricina se afla agă­
țată lângă o fereastră prin care se vedeau tirurile aliniate
în curtea interioară a companiei. Crezând că­i vorba de
vreo problemă tehnică concitadinul nostru s­a apropiat
încet de geam, încercând din răsputeri să identifice mași­
na cu pricina, ignorând astfel și cal și cupă și călăreț. Unul
vorbea, celălalt dădea
din mâini și viceversa. După un timp s­au lămurit lucru­
rile și „discuția” s­a încheiat cu un „Happy End” româno­
neozeelandez.

Cu „Chanel” la curu vacii și Zăboanga cu godacii

O altă categorie care a pășit cu dreptul în țara kiwioților

a fost reprezentată de cei care le aveau cu creșterea ani­
56
malelor: oi, vaci, capre… Aceștia lucrau la ferme unde
aveau asigurate cam toate facilitățile: casă, masă și salariu.
Condițiile de locuit, cred că sunt inimaginabile pentru un
locuitor al satului românesc. Habitatul era compus din
minimum trei dormitoare și sufragerie, toate mochetate,
bucătărie și dependințe faianțate. Camerele erau mobi­
late iar bucătăria dotată cu mașină de spălat vase, farfurii,
tacâmuri… Laundry­ul, mai pe românește spălătoria, era
dotat cu mașină de spălat haine, cu rafturi și dulapuri. Din
încăperi nu lipsea aerul condiționat, iar în anotimpul rece
căldura o dădeau de regulă caloriferele electrice. Televi­
zorul făcea de asemenea parte din mobilier. Apa caldă,
apa rece curgea la robinete fără restricții. Pentru masa
zilnică era asigurată carnea. Salariul era bun, așa că la
muncă băieți.
La prima vedere totul părea c­a venit Raiul pe pământ
dar… fermierii noștri trebuiau să se scoale în fiecare
dimineață la ora trei, patru, pentru a se pregăti de lucru:
adică să se spele, să îmbrace costumul de gală de culoare
gălbuie cauciucat, să încalțe cizme tot de cauciuc, să îm­
buce câte ceva și apoi cu mănuși „fine” tot cauciucate, la
treabă. Aproape totul se făcea automat, se puneau cap‐
sele, un fel de vibratoare pentru colectarea laptelui la
ugerele vacilor care veneau una după alta, săltând parcă
de bucurie. În timpul mulgerii vitele „excitate” la maxim
de capse, se aflau într­un orgasm necontrolat, adică
n­aveau nici o jenă în a­și face nevoile pe fermierii noștri.
Dacă e să vorbim de miros, păi vă asigur puțeau mai dihai
decât o budă publică fijiană. Nici săpunurile cele mai fine
57
nu puteau scoate imediat izurile pestilențiale, ce emanau
din însăși persoanele, care practicau la această activitate.
Imaginea dimineții se repeta și seara cu mizerie și­njură­
turi. De, nu le poți avea chiar pe toate și bani și casă pe
dai boju, fără a face­un compromis.
Iarna e de regulă fără zăpadă în Insula de Sud, de aceea
nici nu se fac adăposturi pentru animale, doar munții și
partea de jos a insulei sunt acoperite de nea. Frigul îm­
pletit cu umezeala îți intrau în oase oricât de bine te­ai fi
îmbrăcat. Văcărițele noastre după ce luau pe ele o gră­
madă de bulendre, îmbrăcau și salopeta impermeabilă.
Dacă în timpul mulsului o scăpau nevoile pe vreo fătucă
și afară era vreme de iarnă, până să fugă la toaleta aflată
nu chiar aproape de mulgătorie, până să­și dezbumbe
costumul de cosmonaut și țoloabele aflate dedesubt, tre­
ceau văcuțele nemulse. Așa ceva era de neconceput.
Remediul pentru sexul frumos părea mai puțin delicat,
dar eficient. Ce puteau face în acele condiții, se crăcănau
nițel și se ușurau și de una și de alta dacă simțeu nevoia.
Și pe dinafară erau la fel de sulemenite cu rahat, numai
că de astă dată dejecțiile aparțineau cornutelor.
Mamăăă, de ce tratament facial se bucurau: natural, di­
rect de la sursă și proaspăt fără aditivi sau conservanți. Aș
recomanda tratamentul cu precădere unor politruce
d­ale noastre de Acasă, care au bătut câmpii cu mult zel
peste tot pe unde­au umblat. Bine că n­au ajuns și prin
Australia sau Noua Zeelandă, că le puneau ăștia să
depănușeze ananasul și să facă pandișpan din balegă de
vacă.
58
 M­am luat cu vorba și­am uitat de cowboys. Păi la băieți
era mai simplu, dacă li se umflau bășicile, desfăceau
șlițurile, trăgeau de izmene, scoteau hoștropica și arde­o.
Că se mai pictau oțârucă cu bălegar nu era bai mare, se
curățau mai târziu la duș. În cazul în care le mergea burta
adoptau soluția consoartelor, desfăceau bucile obrajilor
de sub brăcinar, și dă­i.
Pe lângă mulgerea vitelor mai erau o grămadă de lu­
cruri de făcut, ca fermier: mai trebuiau reparate și mutate
gardurile pentru schimbarea padocurilor, mai trebuiau iri­
gate terenurile pășunate deja, mai trebuia făcut curățe­
nie… și apoi veneau fătările, vaccinările.. și asta continuu,
fără sâmbete și duminici libere. Puțini au rezistat mai mult
de un an.
Tot ce­am relatat legat de viața la fermă, sunt întâmplări
reale, povestite „ad literam” în cadrul comunității noastre,
de cei care efectiv și­au adus contribuția în domeniu, cu
detaliile prezentate, mult mai viu colorate decât le­a pre­
zentat subsemnatul.
Trecând peste toate aceste inconveniente, strângând
din dinți, unii au prosperat, devenind părtași la această
afacere, fie asociindu­se cu proprietarii bovinelor, fie cu
posesorii terenurilor. Alții au mai crescut și câte o rață, o
găină și chiar purcei. Zăboanga l­am botezat pe săteanul
mucalit din arealul medieșean implicat într­o dramă cu
godaci, pentru că așa­i zicea el la Noua Zeelandă,
Zăboanga. De Crăciun a jugănit doi râtani în fața
deținătorului fermei, uluit de ceea ce vedea, pentru că în
Noua Zeelandă este permisă sacrificarea animalelor doar
59
în abatoare.
„Ce reguli, ce trăsnăi îs ăstea, ăștia‐s porcii mei. Ia, unul
ție, unul mie.” Și­a făcut omul cârnați, tobă și alte alea.
După ce­au mâncat din pomana porcului și­au degustat
din răchia ardelenească, neozeelandezii prezenți la bairam
în frunte cu proprietarul, jurau c­or să emigreze toți în Ro­
mânia.
Medieșanul era priceput, harnic și ager la minte, ca tot
omul de la țară. Numai cu engleza o dădea în bobi, că de,
cu cine să converseze, de la cine să învețe, că de la vaci,
nici o șansă. Tot cu muu... o dădeau ele și­n engleză.
Copiii celor ce lucrau în ferme mergeau la școală, deve­
nind în scurt timp translatori de nădejde pentru părinții
lor. Autobuze speciale aveau misiunea de a­i duce pe pri­
chindei la instituțiile de învățământ și de a­i returna acasă
după terminarea orelor de curs. Voia bună a celor mici
mai îndulceau puțin, să zicem, din amarul vieții celor mari,
dar, pentru că întotdeauna e un dar, ce să­i faci, nimic nu
vine pe gratis, toate au un preț care trebuie plătit. Nu
există „nu ne dă”, nici înainte de alegeri parlamentare și
nici după.
Soția mea în clipele mele de cumpănă, când derutat
sau dezamăgit fiind de pașii făcuți, mi­a spus într­o zi în­
curajându­mă: „Ca să reușim și atunci când ne este greu,
trebuie să transformăm punctul în virgulă.” Nu știu de
unde a preluat ideea, dar la mine a prins, îmi stă și acum
întipărită în minte.

60
Ashburton

Timpul petrecut în Insula de Sud se identifică în cea mai

mare măsură cu Ashburtonul, orășel de mărimea
Cisnădiei. În toate așezările neozeelandeze și chiar aus­
traliene, casele predomină și nu blocurile. Totul se în­
tinde pe orizontală și nu pe verticală, frumusețea mediului
înconjurător fiind răsplătită cu o mulțime de grădini cu
flori, îngrijite cu evlavie.
Diferite soiuri de iarbă, tunsă mereu, completează area­
lul. Pentru prima dată­n viață am călcat pe aceste covoare
verzi, în care piciorul se afundă la fiecare pas, de parcă ai
umbla pe un burete. Șoselele sunt așa cum deseori am
spus, brici și includ aici până și aleile dintre casele
mărginașe.
Mijlocul orașului e străbătut de o cale ferată, pe care
circulă de regulă marfare. Așadar, pentru a parcurge cen­
trul mai stai câteodată la barieră. La început am râs, dar
apoi am descoperit farmecul întoarcerii în timp, apropo
de filmele americane cu cowboy.
„Arcadele”, aflat în aria de care vorbeam, reprezintă un
fel de bazar. Acest nume e dat de o boltă, care acoperă
un culoar pietonal de vreo 50­100 de metri lungime ce
unește pe lateral clădiri cu magazine de buzunar și de o
parte și de cealaltă. Comersanții vând de toate: bijuterii,
oale, cuverturi, piese de mobilier… Băncile, centrele ali­
mentare, poșta, toate sunt situate în mijlocul urbei, iar
cea mai înaltă clădire era cea a poliției, cu un etaj.
De ce în Noua Zeelandă se construiesc într­o proporție
61
covârșitoare imobile din lemn, este o întrebare la care un
medic stomatolog importat din India, a dat răspunsul: „Păi
dacă s‐ar face casele din cărămidă s‐ar scufunda insula.”
Povestea ne­a fost relatată de o ex doctoriță din România,
care la acea vreme făcea pe asistenta în cabinetul stoma­
tologic al indiencei, probabil rămasă fără minte în urma
pierderii a nu știu cărei măsele.
Așadar casele neozeelandezilor se construiesc în gene­
ral din material lemnos, ce se comportă bine la mișcările
seismice, întâlnite destul de des în Insula de Sud. Podeaua
de scândură este aplicată pe o structură de caferi lungi.
Pereții la fel, structură de lemn pe care se prind în cuie
scânduri suprapuse, imitând solzii de pește, asta pe ex­
terior. În interior, doar la unele case este prezentă izolația,
între scândurile exterioare și cele aflate înlăuntru, iar pen­
tru aspect în toate odăile e folosită hârtia tapetată cu
modele sau flori. Ferestrele au numai un singur canat,
deci doar un rând de geamuri. Pereții care despart came­
rele sunt formați din simple panouri, ceea ce crează un
vădit disconfort fonic. Dacă unul din membrii casei, sau
vreun musafir simțea nevoia să meargă la toaletă, trebuia
să fie atent, ca nu cumva să se facă remarcat la scremut.
Seara în general, toți membrii familiilor, români, en­
glezi, neozeelandezi… se adunau pentru a lua cina și a mai
povesti de una alta, iar apoi înaintea unui duș binefăcător,
dacă n­a fost făcut înainte de masă, se duceau la culcare.
Acoperișul ce întregea imobilul, avea structura constru­
ită tot din „lemnușe” acoperite la rândul lor cu tablă sau
țiglă. În anotimpul rece și umed, răpăitul stropilor de
62
ploaie răsuna în toată casa, ca un ecou prelungit al vremii
de afară, peisajul bacovian făcându­se simțit uneori și­n
suflete.
Ritualuri, principii de viață sunt componente adânc
întipărite în mintea noastră. Dacă uneori suntem depășiți
de ele, ne mirăm mai ca vițelul la poarta nouă. Păi cum
să existe case așezate pe patru sau șase scaune? Vă
asigur că nu­i o glumă. Realitatea bate imaginația. Am
privit îndeaproape minunea tocmai ca să mă conving de
ceea ce văd. Explicația este foarte simplă, se pot muta mai
ușor în altă locație. Asemenea transporturi erau văzute
destul de frecvent pe șosele. Practic, nu? Te muți de pe o
moșie pe alta cu casă cu tot ca melcul, dar cu altă viteză.
Un amic de­al nostru a locuit o scurtă perioadă de timp
la marginea orașului, într­un asemenea imobil, numai că
acesta era așezat pe butuci și nu pe scaune. Ca să nu se
vadă din exterior parii ăia groși ce susțineau casa, erau
uniți între ei cu strâmbături de scânduri bătute­n cuie.
Iarna era mai greu, că te lua dracu de frig cu tot focul
în sobă și mai ales când bătea vântul și de sus și de jos și
din părți. Toți membrii familiei ocupau o singură cameră,
din cele trei sau patru câte avea boacăza. Aceste
construcții se aflau în zonele în care se creșteau animale,
păsări sau acolo unde se culegea rodul pomilor fructiferi
sau al viței de vie.

Discuții cu „scântei”

La capătul nordic al Insulei de Sud, lângă Nelson, la o

63
fermă de mere a ajuns o prietenă de familie plantată de
aceeași otreapă, agentul de emigrări Lobby Shiter, care
le­a aranjat jobul. Într­un weekend am dat o fugă până la
ele, ca să le ducem o mașină, întrucât se cam termina
culesul, iar posibilitatea de­a ajunge mai la vale era cea
pe patru roți. Ne­a bucurat foarte mult revederea, dar
ne­am întristat atunci când am văzut vânătăile lăsate de
hamurile coșurilor cu mere, pe care le purtau la adunat.
Să te abții și să nu­ți arăți revolta? Nu cred. Trebuie să le
zici neghiobilor, ceea ce ei nu vor să audă: părerea ta.
Chiar dacă nu­i prea creștinește ceea ce spun, rămân la
ideea că ticăloșii trebuie băgați în origine fără menaja­
mente și spusă chestia asta chiar pe limba lor, ca să
priceapă.
Mi­a rămas numele înscris cu litere de­o șchioapă la
„Flinstonecars”. Am explodat pur și simplu, când un con­
tractor neozeelandez ce lucra în colaborare cu fabrica de
autobuze din Ashburton, m­a înjurat fără a­i fi făcut ceva.
„Cum îndrăznești piece of shit (bucată de căcat) să vor‐
bești așa cu mine?” am strigat la el punând mâna pe­un
ciocan, prima sculă ce mi­a fost la­ndemână. „Ascultă idi‐
otule, asta îți e educația, să mă înjuri? Am mai multă
școală decât tine și toată familia ta adunată la un loc
țărănoiule. Aici îți crăp căpățâna” și m­am dat la el. N­a
așteptat crăcea­l meu să­mi pun în aplicare amenințarea
c­a tulit­o cu viteză printre fiarele împrăștiate pe jos, sub
zâmbetele ironice ale angajaților săi și ale colegilor mei.
Am fost chemat la judecată de marele boss imediat după
evenimentul consumat. Am subliniat că reacția mea s­a
64
datorat vizavi de situația creată. „Nimeni nu m‐a avertizat
până acum, că toată echipa trebuie să părăsească auto‐
buzul atunci când apare acest individ ca să facă verificări
(era pentru prima dată când îl vedeam) și nu cred că e
stipulat undeva, că are dreptul să mă‐njure.” În plângerea
sa nici măcar n­a pomenit de faptul că i­am răspuns cu
aceiași monedă și l­am amenințat dându­mă la el, râtanul
suferea pentru că l­am umilit făcându­l needucat. „Afir‐
mația mea legată de educație, se poate verifica, iar eu
sunt primul care o va demonstra.” S­a făcut liniște și­n
liniște­am ieșit. Au fost corecți și ceilalți manageri parti­
cipanți la întrunirea intempestivă și mi­au dat dreptate, ba
mai mult, în perioada vacanței universitare fiul meu a putut
lucra și el la autobuze, ca să­și mai facă un ban de buzunar
neîntrebându­l nimeni nici de CV și nici de ce știe să facă.
Poate n­aș fi vorbit de acest incident dacă un conațional,
George, inginer la o mare companie australiană nu mi­ar
fi reamintit de incident. Nu cu foarte mult timp în urmă
și sunt ceva ani de atunci, când a fost în NZ să recep­
ționeze un lot de autobuze, câțiva dintre managerii rămași
pe funcții i­au povestit despre umilința suferită de unul
de­ai lor, pe care subsemnatul i­a aplicat­o și culmea, cul­
milor, ăia împiedicați rău la limbă mi­au reținut până și nu­
mele. Datorită faptului că la această fabrică funcțiile de
conducere erau deținute de persoane calificate la locul
de muncă, fără o pregătire tehnică sustenabilă, modul lor
de operare lăsa mult de dorit, iar rezultatele uneori erau
catastrofale. Un autobuz era să cadă de pe caprele pe care
stătea după instalarea motorului și a cutiei de viteze. Cen­
65
trul de greutate se modificase. A trebuit să bat la ușa
șefului cel mare ca să intervină, întrucât managerul de
sector paralel cu tehnica și el, nu înțelegea pericolul imi­
nent.
Apoi dacă n­ați auzit de un autobuz secționat pe din două
atunci când era aproape gata de lansare, vă spun eu acum.
În lungime depășea standardul impus și atunci taie­l frate
cu flaxul și scurtează­l de la mijloc, că asta­i soluția.

Curiozități ce te lasă cu gura căscată

Este cunoscut în lume faptul că Noua Zeelandă este o

țară înțesată de curiozități, uneori greu de digerat pentru
cei veniți din alte culturi.
Știm cu toții că simbolul este cel ce redă în mod
convențional o idee, o ființă, un obiect. Transmis grafic
gândul mă trimite imediat la reprezentări cu relevante
conotații: sculpturi, efigii... Întorcându­mă în timp pentru
o clipă, parcă văd imagini cu cavaleri înveliți în armuri
strălucitoare, cu platoșe și scuturi zămislite cu lei, vulturi,
balauri, spade­ncrucișate... Toate acestea zugrăvite dis­
tinct se doreau a fi embleme ce simbolizau forța, curajul
și asta cu sute sau mii de ani în urmă. Și atunci revin la
Noua Zeelandă și mă întreb, nu numai eu, oare de ce neo­
zeelandezii se exaltă în fața unui simbol ca pasărea kiwi,
care după ce că­i chioară, n­are nici aripi să zboare și mai
trăiește și sub pământ ca o cârtiță. Care­i sensul să te
autodefinești cu mândrie kiwan luându­ți numele după o
arătare de mărimea unui pui de găină acoperit cu pene
66
sau blană și cu un cioc lung în care se află un nas? Și dacă
pasărea asta și­ar fi avut originile în Noua Zeelandă parcă
tot ar mai fi fost ceva, dar ornitologii în studiile lor spun
că se trage din Australia.
Ce­ați zice de brusturii cu care­și acopereau vechii in­
sulari vulnerabilitățile, erau sigur ferigi? Și aceste plante
au devenit emblemă națională. Și atunci mă întreb din
nou, care sunt criteriile ce stau la baza alegerii unui sim­
bol.
Thailandezii se închină cu evlavie la penisuri invocând
spiritul fertilității Chao Mae Tubtim și totuși nu s­au gândit,
să promoveze falusul ca emblemă pe stindardul regal, tot
cu tigrul o dau înainte.
Mulți dintre noi nu se asociază ideii, că întreaga lume e
saturată de un lux ieșit din comun și de o indolență
nedisimulată. Face­ți bine și priviți­i pe unii dintre parla­
mentarii noștri, niște alea blege în comparație cu
răzbelitele dârze de același rang politic, din țările membre
UE. Dar asta e, ne răcorim cu puțină apă și trece, dând de
altă curiozitate neozeelandeză.
Dacă vrei să te bărbierești, sau pur și simplu dacă vrei
să te speli pe mâini, ce faci? Dai cu apă veți zice. Dar cum?
În marea majoritate a caselor la chiuvete și la căzile de
baie sunt două robinete, ce nu mixează apa, sunt total
separate: unul de apă caldă și altul de apă rece, fiecare
robinet cu țeghea lui. Dacă ai nevoie de apă călduță la
chiuvetă spre exemplu, poți alege între două variante: sau
îți plimbi căușul mâinilor cu viteză de la un robinet la altul,
sau pui dopul la ceea ce numim lavoar și dai drumul la
67
apă, rece sau fierbinte, sau la amândouă deodată și testezi
cu vârful degetelor amestecul, dar atent să nu te opărești.
Dacă ai potrivit apa cum ai dorit începi să te speli, dacă
nu, mai exersezi.
Pentru că a trebuit să schimb o garnitură la un robinet,
am mers la un magazin specializat și am cumpărat­o. Spre
surprinderea mea am văzut că se mai comercializau
asemenea robinete. Contrariat de ceea ce văd, l­am în­
trebat pe vânzător, care probabil era și apropitarul, un
burtos trecut bine de anii tinereții, cu sprâncene groase,
cu fața roată de cașcaval acoperită de favoriți stufoși. O
mustață răsturnată la deal și o pleașcă veche pe cap de­i
zice pălărie, îi întregeau figura. „De ce mai comercializezi
asemenea robinete, nu‐s practice deloc.” M­a privit cu­n
aer superior și mi­a răspuns: „ he, he, nouă ne plac lucru‐
rile clare, he, he, he, rece la rece și cald la cald, he, he, he.”
I­am mulțumit pentru că m­a scos din ceață și m­am re­
întors acasă cu garnitura și cu behăitul lui în urechi, „he,
he, he”.

În orice țară civilizată se presupune că nu există discri­

minare, dar în realitate în NZ se manifestă chiar la vedeală,
când e vorba de străini. Un exemplu a fost încercarea mea
de a lucra la un post de radio. Am considerat la acel mo­
ment că aveam atuurile necesare, școală pe profil plus
experiență în domeniu, ca să acced la o poziție de re­
porter/redactor. Răspunsul solicitării mele, unsuccessful
68
fără vreo motivație anume, a venit incredibil de repede,
după trei luni de la depunerea scrisorii de intenție de
parca­r fi făcut înconjurul lumii cu trotineta.
Dorința de a aplica pentru un asemenea job a fost
determinată și de faptul, că am auzit tot pe un post de
radio într­o emisiune de entertainment un redactor bâl­
bâit. Acum chiar hâcuri în vorbire n­am și nici ecouri de
silabe nu­mi sună pe la urechi. Or fi astea defecte?
Mda, asemenea trăsnaie nu mi­am imaginat și m­a buf­
nit râsul. Nu numai eu mă distram, presupun că se vese­
leau toți cei care audiau postul și apoi sunau în draci la
telefonul deschis divertismentului. Discuțiile erau de o ba­
nalitate dezarmantă, vreme, băutură, mâncare.... De fapt
ascultătorii doreau să­l facă pe bâlbâit să vorbească mai
mult căci de vreo informație nici vorbă.
Oricum, subiectul presă îl voi relua, pentru că e foarte
interesant și sunt multe de spus.
Și pentru că tot am vorbit de curiozități, trebuie
neapărat să readuc pe tapet modul în care funcționa un
sistem de încălzire în anotimpul rece și umed, tot în NZ.
În locuințe sau birouri se foloseau în general radiatoa­
rele sau caloriferele pe ulei. Cei cu dare de mână utilizau
încălzirea în podea, altă viață, dar nu aceleași surse de ri­
dicat temperatura erau folosite în hale sau încăperi de
mari dimensiuni. Toate acestea se încălzeau cu un fel de
suflante ce scuipau foc pe gură. Imaginați­vă că printr­o
țeavă aproape de grosimea unui om, ieșea foc de culoare
albăstruie cu presiune. Nu te puteai apropia de sursă la
mai mult de câțiva metri. La fabrica de șosete unde lucra
69
soția mea, țevile erau prinse de tavan cu gura de evacuare
în jos. Toată căldura venea de sus, efectul fiind cel scontat:
dacă nu­ți ardea părul îți cocea creierii iar picioarele tot
reci rămâneau.
Nu știu cât de mult s­a încălzit actorul american An­
thony Hopkins în Invercargill, oraș neozeelandez aflat în
extremitatea de jos din Insula de Sud. Acolo s­au turnat
secvențe din filmul „The World’s Fastest Indian”, în 2005,
unde actorul menționat a interpretat rolul principal. A
constituit un mare eveniment prezența sa, încât n­a
scăpat fără interviuri. Întrebat de reporterul unei televi­
ziuni „Cum te simțit în Noua Zeelandă” actorul a răspuns
cu empatie: „Acum înțeleg cum se trăia în anii *30, *40,
dar... mâncarea e foarte bună”. Le­a pierit ălora nervul
zâmbirii după un asemenea comentariu.
Nimic de zis referitor la mâncare, e excelentă dacă o
faci cum trebuie, mai ales că în NZ marea majoritate a ali­
mentelor sunt nealterate chimic.

Invitație la un festin maor

Prin Timaya, o neozeelandeză cu care ne­am împriete­

nit, am fost invitați și eu și soția mea la un prânz oferit de
o familie de maori. Lume pestriță, veselă, primitoare.
Ineditul a constat în gătitul mâncării tradiționale,
„hangi”. Am văzut doar când produsul finit a fost scos din
pământ, încă mai aburea. Gazda a înlăturat țărâna de dea­
supra gropii iar apoi o tablă ce avea rol de capac. În inte­
rior se afla un coș metalic ce conținea un pachet învelit în
70
tifon, ce arăta a mumie egipteană. Coșul era așezat pe
niște pietre de culoare alb­gălbuie, fierbinți încă de la focul
și jarul cu care au fost încălzite; ulterior am aflat că sunt
roci vulcanice, moștenire de familie, pietre ce rezistă la
temperaturi foarte ridicate. Carnea de porc, vită, oaie și
pui, plus cartofi și frunze de tot felul au stat câteva ceasuri
bune în groapa sobă. Sincer să fiu, nu m­am așteptat la
atâta frăgezime și gust, având în vedere și teoria
gastronomică cu care mi­a împuiat capul jumătatea, cum
că fiecare produs alimentar de carne își are un anumit
timp de coacere. Așa o fii, că de contrazis nu prea am cu­
rajul să o fac, ca nu cumva să­i vină vreo idee creață vizavi
de gătit, c­am pus­o.
Masa a fost servită simplu, fără „haka” și oferită de
gazde cu mult drag, fapt ce ne­a creat o zi de­a dreptul
magnifică.
Tot atunci am văzut și atelierul de lucru, al celui care
ne­a invitat, cu sculpturi în lemn combinat cu jad, tot
tradiție maoră. Artistul, pentru că ceea ce făcea artă se
numea, le executa pentru propriile­i expoziții și chiar co­
mercializare. Am încercat să cumpăr și eu o piesă de di­
mensiuni reduse, dar am renunțat când mi­a spus prețul:
peste valoarea unui bilet de avion pentru România, care
costă ceva parale.

Gânduri aplicate, învățăcei impostori

„Banii nu aduc fericirea, dar o consolidează.” sunt vorbe

ce reprezintă pentru marea majoritate un țel în viață,
71
adică un „target”, mai pe limba noastră.
După o discuție telefonică cu o prietenă brașoveancă
aflată în Auckland, soția mi­a spus că o tentează să se per­
fecționeze în arta înfrumusețării, un nou trend în NZ mai
bine remunerat și cu posibilități de afirmare în branșa in­
dustriei cosmetice. Pentru a face acest pas trebuia să ne
mutăm în Insula de Nord, unde era și Școala de „Beauty
Therapy”. Am discutat în familie problema oportunității și
a schimbării de domiciliu. Am întors­o pe toate fețele și
am ajuns la concluzia că n­aveam nimic de pierdut, așa că
am mers și pe principiul, oraș mai mare, oportunități mai
multe. Era pe la sfârșitul lunii decembrie a anului 2003.
Sărbătorisem Crăciunul în pantaloni scurți colindați de ami­
cii din Ashburton. Puțin mai târziu jumătatea a trecut un
test­interviu de intrare în școală, tot prin telefon și în câteva
zile și­a luat zborul, urmând să locuiască chiar la Delia, cea
cu care vorbise înainte, până va găsi ceva de­nchiriat. Am
rămas acasă cu fiul meu ca să împachetăm lucrurile nece­
sare pentru prezumtiva locuință din Auckland și am tocmit
o firmă de transport pentru ele. I­am vândut mașina soției
și am hotărât ca noi doi să parcurgem distanța până la
noua destinație cu Nissan­urile noastre. Ne­am luat rămas
bun de la prieteni rămânând cu nostalgia celor doi ani
petrecuți în Insula de Sud, cu împliniri mai puține și
dezamăgiri mai multe. Am crezut că fiul meu va fi ceva mai
afectat de această mutare, dar m­am înșelat. Legase totuși
câteva prietenii în facultate.
Era intrigat ca și mine de ignoranța unor cadre universi­
tare cu specializare în țările Est Europene, ceea ce presu­
72
punea cunoașterea laturii istorico­geografică cel puțin,
dacă nu și cea socio­economică a statelor respective. La
un asemenea nivel educațional, să confunzi Bulgaria cu Ro­
mânia și apoi Bucureștiul cu Budapesta e din cale afară.
Mă bătea gândul să văd cu ochii mei cine­s noii descoperi­
tori ai geografiei lumii, dar m­a oprit motoul: „Cu prostul
care n‐are școală te lupți un pic și ai scăpat, dar duci o luptă
colosală cu prostul care are școală.” Vedeți, vanitatea și
prostia ridicate la rang de virtute ne omoară sufletele. Or
fi și carențe legate în educație, fie ea și universitară, dar
nici chiar așa. Dacă ai în tine genă de cretin, așa mori, poți
încerca toate leacurile pământului că tot degeaba.
După cum spuneam, înainte de a ne îndrepta iar spre ne­
cunoscut am cuantificat și acel procent de risc ce intră­n
binomul lui Newton privind probabilitatea reușitei, proba­
bilitate luată­n calcul pentru un alt început, dar cu ceva
„experiență” neozeelandeză acumulată. Aveam și rezerve
financiare, bani tampon, la care să putem apela fără a ne
îndatora băncilor în caz de nevoie. Încrezători în propriile
noastre puteri și cu ajutorul Bunului Dumnezeu speram să
ne descurcăm mai bine schimbând paralelele geografice.
Soția mea închiriase după câteva zile de stat în Auckland
la prietenii noștri soț­soție Ovidiu Oni și Delia, un aparta­
ment pe aceiași stradă cu nume de rezonanță lingvistică,
„Strong”

Călătoria spre Insula de Nord - Auckland

Toate socotelile în Ashburton erau încheiate așa că într­o

73
dimineață de vară, la începutul lunii ianuarie­ ne aflam în
emisfera sudică­ când soarele de abia mijise la orizont iar
bobițe de rouă stăteau aninate ca niște picuri pe florile și
iarba din fața noastră, am privit cu strângere de inimă
locul încărcat de atâtea amintiri din care­mi depăn acum
povestea. Am mai dat o tură­n jurul casei în care ne­am
dus traiul, am tras adânc aer în piept și... „Gata de zbor
fiule?”, „Gata!”, „Doamne ajută!” Ne­am făcut câte o
cruce, ne­am suit în mașini și pe aici ți­e calea.
Aveam de parcurs un drum destul de lung, care
urmărea coasta de Est a Insulei de Sud. Imaginile sădite
bine în memorie se derulau rapid: ferme protejate de gar­
duri vii, dealuri înălbite de mulțimea oilor, case răsfirate
așezate pe scaune sau butuci... Prima oprire am avut­o în
Christchurch unde pentru o clipă am respirat parfumul
florilor. Eram de abia la începutul periplului nostru și mai
aveam ceva de condus până­n Picton. Din acest orășel tre­
buia să ne îmbarcăm pe „ferry” pentru a traversa Strâm­
toarea Cook ce despărțea cele două insule mari, cam 100
km. Am șofat tot pe coasta de Est având în dreapta
noastră oceanul ce se­ntrupa cu cerul la orizont. Valurile
se spărgeau în spumă albă la atingerea malului mai mult
stâncos decât nisipos. În doi ani de zile de locuit în Insula
de Sud, am intrat o singură dată în apă și doar până la ge­
nunchi, vară fiind. Era sloi și n­aș fi cutezat nici în ruptul
capului să aduc injurii anvelopelor și prelungirii utile cor­
pului meu.
Serpentine cu verdeață pe deoparte, apă și iar apă pe
cealaltă parte, sunt cadre din peisajul străbătut cu scurte
74
opriri pentru o cafea și­o țigară, năravuri moștenite de
când eram Acasă.
Am parcurs cam 450Km până în Picton. Era spre asfințit
când am poposit pe chei. Ne­am luat biletele pentru bac
cu destinația Wellington. Nu mă prea încânta ideea pluti­
tului pe ocean, dar n­aveam de ales. În așteptarea sem­
nalului de plecare am ațipit și­am ținut­o într­o picoteală
continuă vreo patru ceasuri.
Larma de pe punte și de pe mal ne­a trezit și pe mine și
pe Caius al meu. Luminile orașului se unduiau în valurile
ce clipoceau la țărm.
Am hotărât de comun acord că cel mai bun lucru e să
poposim undeva pentru a ne continua odihna, era miezul
nopții. Ne­am suit în mașini dar n­am plecat bine că ne­am
și oprit într­o benzinărie, închisă din păcate. Am zis că e
„spot on”, alimentăm dimineața și ne vedem apoi de
drum. Ne­am întins oasele printre bagajele ticsite cu bu­
lendre și tot felul de lucruri necesare traiului de­nceput,
numai că n­a fost să fie chiar odihnă. Am fost treziți de un
echipaj de poliție când dormeam mai bine, care după ce a
aflat despre călătoria noastră ne­a urat somn ușor și ne­a
lăsat în pace. Pe la cinci dimineața a­nceput vânzoleala,
așa că ne­am scuturat din amorțeală și hai iarăși pe cai.
Aveam de parcurs încă 650 de Km, ceea ce însemna destul
de mult, dar și puțin având în vedere vremea frumoasă și
starea excelentă a drumurilor. Am trecut prin Wellington
ca trenul prin gară la Fofeldea. Oraș de oraș, Wellingto­
nul, nu Fofeldea, cu bulevarde largi despărțite de scuare,
cu lume multă și clădiri înalte. Nu prea aveam timp de ad­
75
mirat așa că am lăsat în urmă capitala Noii Zeelande și am
străbătut platoul vulcanic, Mt. Ruapehu, de 2797m, tăiat
de serpentine ce se strecurau apoi printre văi și dealuri
contrastant de golașe în comparație cu suratele din Insula
de Sud. În cele câteva halte pe care le­am făcut, discutam
cam despre ceea ce ni s­a părut a fi mai interesant pe
drum, deși mă conversam cu fiul meu și la telefonul mobil,
chiar în timp ce conduceam, nu era nebunia care e acum
și nici amenzi nu se dădeau. Ardeam de nerăbdare să
ajungem în Auckland. Spre seară visul s­a împlinit. O
încrengătură de șosele largi se deschidea în fața noastră,
cu mașini grămadă, cu case înghesuite între ele, cu blocuri
de sticlă, o imagine total diferită față de orășelul în care
am locuit aproape doi ani și chiar față de Christchurch.
Am ratat din cauza vitezei ieșirea de pe autostradă, loc de
întâlnire cu Oni și soția mea veniți să ne întâmpine, dar
am reparat greșeala folosind următorul „Exit”, iar apoi
împreună, am pornit plini de speranță spre cartierul în
care urma să locuim, Remuera. Bucurie mare. Ne­am
sărbătorit alături de amicii noștri, ciocnind câte un pahar
de șampanie în speranța unor zile mai bune. Am mâncat
și am povestit de toate cele, planurile de viitor fiind
dezbătute pe larg. Soția mea nu mai continua să­și dez­
mierde odorul, adică pe fiul nostru, care în foarte scurt
timp urma să împlinească 23 de ani. A fost îngrijorată pen­
tru el deși am vorbit între noi mereu la telefon. După
câteva ceasuri petrecute împreună, le­am mulțumit gaz­
delor, Ovidiu și Daniela pentru ospitalitate și ne­am în­
dreptat spre locuința noastră, situată pe aceeași stradă,
76
cam la vreo 200 de metri distanță. Blocul cu un singur etaj,
avea o curte destul de mare în care puteam să parcăm
mașinile. Clădirea conținea opt apartamente. Locuința
noastră se afla la parter și era compusă ca toate celelalte,
din sufragerie, bucătărie, două dormitoare mici și
dependințe. Primul lucru pe care l­am făcut după ce­am
ajuns, a fost să ne eliberăm mașinile de bagaje, iar apoi
să ne deratizăm. După dușul care ne­a înviorat, am mai
stat puțin de vorbă pentru ca apoi să cădem răpuși de
oboseală pe saltele gonflabile, visând la zile mai bune și
la mobilierul ce urma să sosească din Insula de Sud.

77
78
Noua Zeelandă
Insula de Nord

Tâmplar și vopsitor alături de „tangalica”

Prin mutarea noastră în Insula de Nord a Noii Zeelande

am sperat în a găsi cât mai repede un job, oricare ar fi fost
el, numai job să fie. Fiul meu a început facultatea „Sport,
Helth and Nutrition” (Sport, Sănătate și Nutriție) iar soția
mea cursurile de „beauty therapy”.
Pentru a se putea deplasa fără a fi condiționată de
folosirea mijloacelor de transport în comun, a trebuit
să mai cumpărăm o mașină, mai ales că în Auckland tre­
buia să parcurgă 50­60 Km zilnic.
Eu am găsit destul de repede o slujbă, tâmplar­vopsitor,
la un evreu de origine română care din păcate nu ne vor­
bea limba. Așadar pot spune că într­un fel am început cu
dreptul, n­am stat prea mult pe tușă. În atelier lucram
doar eu și doi indieni, patronul se ocupa doar de comenzi.
Primele job­uri pe care le­am efectuat au constat în
recondiționare de mobilier, iar apoi chiar în execuția de
piese noi din aceeași gamă. Cu parpanghelii ăștia nu
schimbam prea multe vorbe în decursul unei zile, bosco­
rodeau tot timpul pe limba lor și dădeau impresia că se
ceartă mereu. Lungeau pauzele cât puteau și parcă se
hrăneau numai cu lene. La un moment dat am primit o
lucrare de zugrăvit­vopsit a două încăperi, sală de consiliu
și secretariat din incinta unei universități din Auckland.
79
M­am bucurat că lucram singur dar îmi venea în același
timp și să­mi plâng de milă uitându­mă­n trecut. Am dat
cu rolul, am refăcut și pictat apoi niște brâuri florale aflate
pe pereți și tavane și am recondiționat două șeminee
îmbrăcate pe exterior în lemn de mahon. Nu am fost pre­
sat de timp tocmai pentru ca execuția să aibă acuratețea
cerută. Rezultatul a fost pe măsura așteptării patronului
care a fotografiat tot, în ideea de a prezenta un album
potențialilor clienți. Când l­am abordat pentru o mărire
de salar a­nceput să dea din colț în colț, așa că am început
să mă gândesc la o schimbare de locație.

De la mucegai și ciupercuțe, la casa ciolovecului

Timpul se scurgea pe nesimțite, dimineața la slujbă cu

cei doi tangalica, apoi acasă la aranjat mobila în aparta­
mentul nostru care a sosit din Insula de Sud. Spațiul în­
chiriat era sufocat de tot ceea ce adusesem. Dormitoarele
ajunseseră un fel de camere depozit, fiecare centimetru
pătrat era utilizat la maxim. Nu puteam deschide nici
măcar ușile dulapurilor tixite și ele cu țoale mai acătării și
pantofi. Tot ce purtam era așezat pe scaune sau agățat de
câte ceva, incluzând aici și uniforma de școlăriță a nevestei
precum și salopeta mea de savant. Nu era o problemă
cum să ne îmbrăcăm, pentru că nu eram invitați la sindro­
fii date de nici un prinț rătăcit în gândire și apoi reașezat
în aceste locuri de mama regină.
Ajungea să tragem pe noi niște blugi, să încălțăm o
păreche de adidași de Drăgășani și să luăm o geacă. Pen­
80
tru că stăteam cum stăteam, iar afară umezeala ridicată
plus ploaia care nu se mai termina, ne creau o acută stare
de anxietate ce nu oblitera depresia.
În fiecare săptămână ne întâlneam la Ovidiu și Daniela,
era mai confortabil, aveau o terasă unde jucam șah sau
table, sau povesteam pur și simplu, timp în care soațele
repetau structuri musculare și osoase pentru cursuri.
A trecut aproape jumătate de an obsedați de ideea
mutării într­o altă locuință. Dacă e să mai vorbesc și de
faptul că nu prea aveam unde să ne primim musafirii,
puțini câți erau, asta spune și mai mult. Preferam să nu
schimbăm cartierul, relativ elegant și situat aproape de
centrul metropolei. Norocul nostru a fost că după aproape
două săptămâni am aflat de o locuință tot pe aceeași
stradă, dar când am văzut ce­au lăsat în urmă foștii chiriași
am rămas fără grai: mochetă ruptă în sufragerie, pereții
murdari, bucătărie cu chiuvetă înfundată și o sobă de gătit
așa de zângălită, că nu putea fi curățată nici cu șpaclu și
nici cu toți solvenții din lume. Nici n­a comentat proprie­
tarul, ciolovec neaoș, la propunerea pe care i­am făcut­o:
am convenit că vom renova noi casa cu condiția ca el să
cumpere, soba, mocheta, chiuveta, vopselele și sculele
pentru zugrăvit și să ne scutească de plata chiriei pe două
luni, chirie care pe săptămână depășea 250 de dolari. Am
muncit pe brânci luându­mi liber de la serviciu și­n trei
săptămâni am terminat cu interiorul. Exteriorul l­am pe­
cetluit într­un weekend folosind un pistol de vopsit cu aer
comprimat. Întrucât a mai fost necesară puțină vopsea
pentru corecturi, am purces însoțit de fiul meu la un ma­
81
gazin, unde evident vorbeam românește între noi. Am fost
abordați de doi clujeni, cu care am devenit între timp
prieteni și am rămas prieteni până­n ziua de azi. Prin ei
cercul nostru s­a lărgit apoi în progresie geometrică, înce­
pând realmente să ne simțim mai puțin stingheri la capăt
de lume.
Totul strălucea acum în casa cu patru dormitoare, su­
fragerie etc. Ne­am apucat de transportat lucrurile având
baftă și de un timp fără ploaie, o raritate în Insula de Nord.
Am dus o parte din mobilă, iar când am ajuns la dulapurile
cu haine, ce urmau a fi și ele transbordate din apartamen­
tul pe care­l eliberam, era să dăm în bâlbâială: parte din
mocheta pe care au fost așezate piese de mobilier, unele
peste altele, era înțesată cu vreo zece ciupercuțe de cu­
loare maronie. Când am redeschis dulapurile, după ap­
roape șase luni de când au fost ferecate, situația a fost și
mai cumplită. Tot ce era din piele, haine, pantofi, poșete
erau acoperite de mucegai. Nevastă­mea dădea să
plângă atunci când a constatat că toate astea trebuiau
aruncate la gunoi. Umezeala mare din apartament a gene­
rat stricăciunile, nemaipunând la socoteală și pericolul
legat de sănătate.
Nu prea aveam idee atunci la ce se foloseau dezumidi­
ficatoarele, deși ar fi trebuit să realizez prin doar simpla
observație, cât de des Rodica mea ștergea pe interior gea­
murile și pereții pe care se prelungeau zilnic picăturile de
apă. În sfârșit, mutați în noua locuință ni se mai luminase
sufletul. Pe lângă încăperile ce defineau interiorul, mai era
o cameră ruptă parcă din ansamblu, situată aproape de
82
holul de intrare. Ea corespundea perfect ideii lansată de
soție, de a crea un cabinet dotat pentru terapie de
estetică facială, primordială în conceptul de frumusețe.

Hâța, hâța cu camionul

Oni și Delia erau prietenii, de fapt singurii din acea

perioadă, cu care am și inaugurat noul spațiu.
Mă obseda ideea, cum de Oni fost medic chirurg în Ro­
mânia, se complăcea să facă pe camionagiul în Auckland,
ba mai mult, când se instala pe undeva vreo scenă pentru
nu știu ce festival de muzică sau circ, hop și el la făcut
mușchi împingând la schele. Dar asta în weekenduri, că­n
rest, după ce transporta carnea de porc sau vită, tranșa­
tă­n abatoare, o descărca tot el, cărând­o cu spatele în
depozite. Îmi spunea că se simte extraordinar, că se
săturase de protocoale medicale, de hârțogărie și
responsabilități, iar pentru el traiul în NZ însemna viață.
Prin munca fizică se deconecta, spunea el. Era un fel de
auto­terapie bazată involuntar pe efort. Cred că așa­și
proteja neuronii rămași intacți, căci pe cei emigrați în
rețeaua de damblageală nu­i mai pun la socoteală. Acum
râdem amândoi, dar atunci..., se bâțâia la volan când con­
ducea de parcă dădea la vâsle, îți venea să sari din mașină
și să te duci cât mai repede la un sacerdot ca să te
spovedești presimțind că aia cu coasa­i pe aproape. Și ca
o mică paranteză, în 2006, după ce a obținut cetățenia
neozeelandeză, prietenul meu a scăpat subit de pasiunea
covrigului și a fitness­ului pe schele.
83
 Carevasăzică sinapsele hibașe s­au reînnodat, iar el
și­a reluat activitatea de medic într­un spital londonez.

Diplome de ras călcâie, tăiat copite și frământat

Nu peste mult timp după ce ne­am mutat, consoarta a

încheiat cursurile. Înarmată cu o grămadă de patalamale
neozeelandeze, suedeze și englezești, una mai prețioasă
decât alta, putea bate la ușa oricărui salon select din Auck­
land. Avea calificarea necesară în domeniul terapiei de
înfrumusețare, incluse fiind tratamentele faciale cu măști
din produse cosmetice pentru diferite tipuri de piele,
epilări electrice, manichiură, pedichiură, masaje... Nu mai
lipsea nimic ca să devină milionară. Din păcate n­a avut
norocul să ajungă unde ar fi dorit ­ nici n­avea cum pur­
tând numele Ghinescu ­ și așa a rămas să lucreze tot în
locul unde a și făcut practică. Salonul nu era mare și se
afla situat într­un centru comercial dispus chiar în cartierul
în care locuiam, programul de lucru fiind cam același cu
al magazinelor cu sâmbete și duminici incluse. Salariul era
jenant de mic, dar nu ne­am descurajat pentru că am mai
trecut prin experiențe pecuniare dificile și atunci ne spu­
neam că, „Tot ce nu te omoară te întărește.” După primele
luni am început să­mi cam pierd cumpătul, în sensul că
ne vedeam în timpul săptămânii doar ca musafiri și ne în­
tâlneam seara și la fel și­n în weekenduri. Bani puțini și
muncă multă fără nici un fel de satisfacție profesională.
Dacă o clientă dorea un tratament facial, o prelua pa­
troana, dacă o alta voia să fie pensată și retușată la moacă,
84
o lua asociata, așa că soața împreună cu o japoneză
angajată și ea activau doar la părțile inferioare ale corpului
muierilor ce doreau să arate cât de cât umane.
Mi­au plăcut întotdeauna femeile, care se respectă pe
sine, aranjate și cochete. Din păcate în NZ erau puține
femei frumoase printre autohtone și nu exista grad de
comparație între românce și supraponderalele kiwiote.
Parcă era un făcut, toate gușatele ajungeau tot la soția
mea, care trebuia să susțină pe rând câte un picior ca cel
de vacă furajată, pentru o pedichiură completă, adică de
a­l curăța de bătături și de pielea crăpată de pe călcâi, de
tăiatul unghiilor, un fel de copite mai exact, cu un clește
țapăn, ca ăla de tăiat sârmă groasă și apoi spoitul cu ojă.
Susținerea pentru pedichiură a caltaboșului numit în NZ
picior, era marea problemă. Cu toate modelele de suport
aferente tot trebuia să ridice cel puțin două treimi din
greutatea­i propriului corp și asta aproape zi de zi. Nici cu
epilările nu era ușor la femeile dolofane care solicitau
model bikini, adică smulgerea floacelor până lângă
păsărică, ca să nu­i zic vulturaș. În acea zonă, am înțeles,
pielea e mai subțire și strepurile care luau ceara cu fuior
cu tot trebuiau manipulate cu o tehnică aparte, pentru a
nu produce leziuni cutanate.
Masajele erau extrem de obositoare și cu pierdere
mare de energie, pentru că era mult, mult de frământat.
Este inimaginabilă diferența dintre o româncă cu ceva kile
în plus și o neozeelandeză subnutrită: tot la kiwană se
înclină mai mult talgerul cântarului.
Cam după vreo două luni de activitate, soția a primit de
85
la patroanele ei o invitație, ca împreună cu subsemnatul
să participăm la un dineu într­un restaurant chinezesc. Am
stat la o masă rotundă gen ruletă, cu o parte fixă pe care
erau puse farfuriile și tacâmurile noastre și o parte mobilă,
de dimensiune mai mică, pe care erau așezate tot felul de
platouri cu specific chinezesc, platouri ce se înlocuiau de
chelneri la intervale de timp cu alte drăcovenii pe ele. Nici
acum nu știu ce­am mâncat și ce ingrediente am îngurgi­
tat, bașca nedumerirea mea privind toate sculele de spart,
tăiat și dezghiocat pe care le­am utilizat tot întrebând. Din
cele zece persoane prezente numai eu și soția nu eram
asiatici, așa că ne­am amuzat într­un fel și cu dăngănitul­
ciripit al graiului. A fost interesant și ne­am simțit excelent
împotriva neîndemânării mele în a folosi tachi­muri­le.
După această experiență, de ce să nu recunosc plăcută de
altfel, într­una din zilele următoare soția mea a considerat
oportun să le abordeze pe cele ce conduceau destinele
salonului în vederea unei măriri de salariu. Argumentele
care stăteau la baza solicitării constau în retribuția extrem
de mică vizavi de eficiență și acuratețe, programul de
lucru lărgit cu șapte din șapte zile pe poziție și nu în ulti­
mul rând de calificare. Și pentru că răspunsul, predictibil
de altfel, a fost negativ, am demarat ceea ce ne­am propus
mai demult, înființarea unui salon de cosmetică în casa în
care locuiam. Am relevat anterior despre camera
poziționată aproape de intrare, pe care am desemnat­o
teoretic acestui scop. Doream să investim un minimum
necesar pentru dotare. În sondarea pieței am ajuns la o
companie care deservea cu produse cosmetice, mobilier
86
și aparatură saloanele de profil. Aici a dat norocul peste
soția mea căreia i s­a oferit imediat o poziție de lucru mult
mai bine plătită decât cea pe care o presta, poziție privind
relația cu vechii și noii potențiali clienți. A terminat rapid
cu satisfacția de a fi halterofil pedichiuristă, ba mai mult
avea și ocazia la noua companie de a pentru ea toate ac­
cesoriile necesare cabinetul său la un preț mult mai mic,
datorită discount­ului oferit angajaților. Astfel a cumpărat
un pat de masaj și o întreagă gamă de aparatură nouă.
I­am dat un nume cabinetului, am făcut niște fluturași pe
care i­am împrăștiat prin cartier în cutiile de poștă. Prea
mare brânză n­am făcut. Trei clienți trecuți bine de vârsta
tinereții veneau odată pe săptămână și adormeau pe
masa de masaj, nu era ceea ce­a visat.

I-am blestemat tot neamul

A schimba des locul de muncă în Noua Zeelandă sau

Australia nu înseamnă că cel ce o face e privit ca o
persoană lipsită de seriozitate așa cum era la noi odată;
acolo unde începi lucrul acolo mori. Din contră, se
consideră că activând în mai multe firme capeți mai multă
experiență, ceea ce în mare parte e adevărat și apreciat
chiar de angajator. Așadar mi­am luat la revedere de la
evreul cu mamă bucureșteancă, un om deosebit cu care
m­am înțeles excelent, numai la bani nu din păcate. În
urma unui interviu m­am mutat la un constructor de bărci
care plătea neașteptat de bine, se lucra și cu fibră de sticlă.
Mi­am zis, ce om de treabă­i scoțianul ăsta, pentru ca apoi
87
să­l înjur și să­i blestem tot neamul. Am adunat și sortat
la început tot felul de materiale din atelierul său, cam o
săptămână, pentru ca apoi să le mutăm în altă locație la
câteva sute de metri depărtare. Am cărat pe brațe
împreună cu alți holoangări, mașini grele, de mi
s­au lungit prețioasele fudulii până la genunchi: freze, cir­
culare, toate părțile componente ale unei macarale sus­
pendate, un mini yacht, vreo două bărci, scule... Eram rupt
de oboseală. În trei săptămâni totul era aranjat la noul
atelier și eram fericiți toți c­am scăpat de corvoadă.
Dimineața l­a început de săptămână, când așteptam să
ne luăm în primire noile sarcini de servici, patronul a făcut
un scurt comunicat prin care ni se aducea la cunoștință
că toți cărăușii ne­am încheiat definitiv activitatea. Am
înmărmurit pentru o clipă. Ceea ce m­a frapat imediat
este că nu toți dintre cei concediați s­au arătat afectați,
ba mai mult, vreo trei patru persoane care au apărut în
ultima zi de lucru, nu făceau parte din lista celor puși pe
liber. Ăștia erau de fapt adevărații angajați ai firmei. N­a
fost greu de descâlcit ițele, scoțianul ne­a folosit doar ca
să­i transportăm lucrurile dintr­un loc în altul. Și­a făcut
socoteala dinainte: dacă ar fi folosit o firmă pentru a realo­
ca tot ceea ce­am mutat noi, l­ar fi costat înzecit. Din
punct de vedere legal nu a încălcat nici o lege în ceea ce
ne privea, pentru că nimeni n­a avut un contract semnat.
Nu mi­a dat nimic de bănuit privind intențiile sale atunci
când am stat de vorbă cu el la interviu și nu mi­a înmânat
nici o hârtie în care să fie stipulate obligațiile și drepturile
contractuale. Atunci mi­a spus că o să perfectăm totul mai
88
târziu, invocând faptul că nevastă­sa care era și contabilul
firmei, nu se află în țară, ea apărând doar în ziua în care
am fost puși pe liber.
Nu m­a lăsat inima să nu­i spun, că­i un măgar iar în
drumul spre casă mă tot întrebam „oare de ce mi se
întâmplă mie toate astea?” Faptul era consumat, ce pu­
team să mai fac? „Nimic”, îmi răspundeam, doar
„învățătură de minte pentru viitor”.

Intuiții, felicitări cu îmbrățișări, mumie recuzată

și masă cu paranghelie

N­a trecut o săptămână și iată­mă înrolat la „Wave

Boat” tot în domeniul ambarcațiunilor. De astă dată vor­
besc despre o companie cu peste 150 de oameni. Par­
ticipam la executarea din fibră de sticlă a celui mai mare
iaht din lume cu o lungime de peste 70 de metri. Proiectul
aparținea unei firme canadiene, iar beneficiarul era un
multimilionar rus. Echipa de 30 de oameni din care
făceam parte era condusă de un englez pe nume Berry,
cam de 45 de ani, cu o statură medie și total atipic nației
sale, adică, simpatic, jovial și fără urechi clăpăuge. Era se­
condat de un neozeelandez la vreo 60 de ani, o uscătură
de om supt precum o stafidă. Părul grizonat în șuvițe ajun­
gea la o frunte strânsă­n menghină sub care se căscau doi
ochi ceacâri. Nasul ascuțit și coroiat precum un ciocan
neozeelandez de scos cuie, stătea plantat deasupra unei
guri delimitată de două nojițe subțiri cu intenția de buze
ce din când în când dezveleau niște amărâți de dinți rugi­
89
nii. Această mumie dezambalată de cârpe era înnobilată
cu titlul de project manager, funcție acordată pentru ac­
tivitatea îndelungată în companie. Ca peste tot în lume nu
se poate să nu întâlnești printre șefi și câte un prost cu
diplomă de prost, care ține cu orice preț să se facă remar­
cat prin atitudini coercitiv­administrative.
Cunoștințele scheletronului, am observat în foarte scurt
timp, se reduceau doar la a întinde cu rolul, hâța­hâța, o
soluție ce transforma pânza de fibră impregnată într­un
material asemănător sticlei. Stătea cu ceasu­n mână și
cronometra până și timpul în care mergeai la toaletă să
te exprimi hidraulic sau să stai pe tron pentru nevoi mai
mari. La întoarcere te aștepta și­ți făcea morală că te­ai
scremut prea mult, iar compania nu plătește timpii de go­
lire a mațului gros. Sigur nu avea habar de meditația
înțeleptului care spunea că „materia corporală se afirmă
în bășină și‐n rut”, rut­ul, dacă­i vorba de activitate
sexuală.
Echipa din care făceam parte construia efectiv yachtul,
adică executa structura de lemn ce urma a fi acoperită cu
plăci perforate de polistiren de opt cm grosime. Acestea
erau îmbrăcate cu 5­8 straturi de țesătură din fibră de sticlă
care apoi prin infuzie cu o soluție specială, aducea după
24 de ore de uscare întregul ansamblu la forma de „turna­
re”, aproape impenetrabilă ca structură și duritate. Printre
lucrători se numărau neozeelandezi, australieni, polonezi,
sârbi, ruși... ce mai, o lume pestriță și la propriu și la figurat.
Fiecare echipă își avea sarcinile sale: unii clădeau, alții se
ocupau de liniile și panourile electrice, instalatorii pozau
90
conductele de apă și gaz iar mecanicii cuplau componente
hidro­pneumatice pe care apoi le conectau la motoare. În
paralel se pregătea a fi asamblat și mobilierul de lux. Toată
activitatea se desfășura într­un hangar imens, împărțit pe
zonele de profil amintite. Pentru protecție foloseam salo­
pete albe, măști și mănuși, toate de unică folosință, pre­
cum și căști pentru protejarea căpățânilor.
Sub îndrumarea câtorva „team leaderi” am învățat într­un
timp foarte scurt tehnici de lucru, pe cât de simple, pe
atât de eficace: îndoirea lemnului la cald și poziționarea
lui, acoperirea manuală cu straturi suprapuse din țesături
de fibră și impregnarea cu componente lichide ce deve­
neau în câteva ceasuri tari ca piatra. Programul de lucru
de opt ore se prelungea de fapt cu o pauză de masă de o
jumătate de oră, unde fiecare mânca din brișcă cu ce­și
aducea de acasă. În două săptămâni eram deja familiarizat
cu noul meu loc de muncă și cu activitățile pe care trebuia
să le îndeplinesc.
Apreciat de manager am profitat din plin, pentru că
l­am putut angaja iarăși pe băiatul meu și la această com­
panie. De fapt vacanțele lui însemnau muncă și iar muncă.
Așa a învățat cum să interacționeze cu oamenii, cum să
lupte pentru supraviețuire, a învățat cum se câștigă banul
și cum să­l folosească. Lecții utile de viață cu alte cuvinte,
de care ține seama astăzi.
Construiam cu zor și voie bună, când într­o zi, cam după
vreo două luni de activitate susținută, vânzoleală mare;
lipseau desene care ofereau detalii legate de divizarea
unui sector aflat pe prima punte, locul de amplasare a ca­
91
binei de comandă. Se dădea de ceasul morții toată
șefimea alături de staff­ul canadian prezent, format din
cadre tehnice care supervizau faze de execuție. Proiectul
complet al vasului în original se afla în Canada, iar detaliile
nu puteau fi trimise via copiator (xerox), pentru că așa
prevedea protocolul, erau „Top Secret”. „Mai dă‐l dracului
de secret, ce rahat are‐n ea barca asta de‐s așa de sclifosiți
ăștia?” Documentația incompletă a creat scenarii de film.
Se presupunea că în cel mai bun caz un curier ar putea
sosi cu planurile însă nu mai devreme de o săptămână.
Dar se rupea lanțul continuității ceea ce însemna oprirea
parțială a activității în acest interval de timp, fapt nedorit.
Mi­am aruncat și eu ochii pe subansamblul din care lip­
seau detaliile și l­am întrebat apoi pe managerul meu câți
bani îmi dă ca să­i rezolv problema. A început să râdă gân­
dindu­se că­s puțin șui și întrebându­se probabil, cam cum
ar putea un neica­nimeni să dea de capăt unei probleme
la care se strofocă floarea cea vestită a canadienilor
prezenți, ce vorbesc disperați la telefon cu celălalt con­
tinent. I­am spus englezului meu, că înainte de a deveni
muncitor fruntaș în NZ, am lucrat într­un institut de cerce­
tare și proiectare, timp în care n­am chiar dormit cu capul
pe planșetă. Surprins, dar foarte neîncrezător totuși, a ac­
ceptat să verificăm împreună desenul în ozalid. Orice pro­
iectant român, chiar și al mai prost, tot ar fi văzut dintr­o
singură privire că datele minime de care ar fi avut nevoie
erau acolo, pe subansamblu: raza, unghiul, numărul de
segmente (13) ce urmau să dividă arcul de cerc. Trebuiau
efectuate doar niște calcule simple pentru detalii (dese­
92
nele lipsă). Nu știu cât a priceput Barry al meu, cert este
că împreună am intrat în biroul canadienilor unde mi­am
argumentat „teoria”. Am calculat unghiurile și arcele de
cerc ce determinau segmentele. Nu m­au crezut până
când n­au primit telefonic confirmarea valorilor la cotele
scrise de mine pe hârtie. Am fost felicitat și îmbrățișat.
Datorită gestului în sine m­au cuprins emoțiile. Am încer­
cat cât am putut să le ascund, deși inima­mi bătea mai
tare­n piept, iar sufletu­mi era zbuciumat de sentimente
și resentimente în tot spectrul de culori. Două lacrimi de
bucurie și durere­n același timp mi se prelingeau pe
obraji, picuri reflectate și astăzi în oglinda timpului. Erau
momente de fericire create de acea recunoaștere, chiar
și pentru mărunta problemă rezolvată. Pentru câteva
clipe m­am simțit iarăși om în acea lume în care emigran­
tul e un fel de unealtă vorbitoare în fața celorlalți. Ce fru­
mos sună, om. Trist nu? Dar asta nu se spune, e jumătatea
realității ascunsă sub preș.
Am plecat din biroul canadienilor urmat de o ceată de
gură­cască. Am început marcarea pe punte. Câteva cea­
suri au fost necesare pentru ca împreună cu fiul meu și
șeful de echipă să terminăm schița pe care am imprimat­o
pe punte, deschizând astfel calea viitoarelor faze de lucru.
„E bine câteodată să le arăți ăstora că ești mai dezghețat
la minte decât ei” îmi spuneam în gând zâmbind de astă
dată.
În urma celor petrecute, am devenit cea mai cunoscută
persoană din firmă ridicând într­un fel și moralul scăzut al
multor străini, tot holoangări cu o țâră de școală mai
93
multă decât ăia de ne dădeau ordine.
Un singur om se străduia să­mi facă viața amară în com­
panie, mumia. Mă urmărea tot timpul și mereu găsea câte
ceva de comentat, ba mai mult, îl șicana până și pe cel
care­i era șef. N­am prea înțeles cine­l ținea în brațe, pen­
tru că și să nu fi vrut și tot ai fi observat disprețul afișat al
celor care­l cunoșteau. Într­o dimineață după ce s­au
împărțit sarcinile pe obiective de lucru, năcădăul a ținut
să­și exprime public nemulțumirea legată de perpetuarea
indisciplinei colective, incluzându­l aici până și pe Barry,
bosul nostru și al lui, prezent la adunare. După o grămadă
de inepții debitate a ajuns și la subiectul său preferat, locul
unde merge regele pe jos, WC­ul. Ne­a bufnit râsul pe toți.
Poate pentru că stăteam lângă englezul pe care­l detesta,
străveziul s­a legat și de mine. Ideea trăsnită care mi­a
străfulgerat mintea, de nici mie nu mi­a venit a crede, mi­a
dat soluția. Într­o liniște dezarmantă am început să vor­
besc cât se poate de serios: „D‐le, când e să merg la
toaletă, datorită faptului că am o sculă așa de mare între
picioare, îmi e dificil să mă deschei la șliț să o scot afară, iar
apoi înainte de a mă ușura trebuie să‐mi regăsesc echilibrul
pentru a nu mă mai balansa în față și‐n spate. Fiind nevoit
să‐mi folosesc ambele mâini pentru susținere e mai greu și
trece timpul, dar dacă vrei, poți să mă ajuți ca să scurtez
perioada de pișare.” Hohotele de râs ale celor prezenți au
spart liniștea grea, revărsându­se precum viitura unui râu
peste malurile desemnate s­o îngrădească. Isteria n­a mai
putut fi oprită, era un fel de răzbunare a celor prezenți îm­
potriva unui suflet ticăloșit, șocat de contra primită. Rămas
94
fără grai și negru de supărare a plecat cu coada­ntre pi­
cioare să se plângă probabil la cei care­l protejau încă. Nici
un fel de repercusiuni n­au avut loc după aceea, ba mai
mult, întâmplarea mi­a consolidat într­un fel statutul de
rebel. Episodul cu pricina a fost consemnat de managerul
englez într­o scrisoare pe care o păstrez și astăzi, ca o reco­
mandare pentru sexul frumos atunci când „demonii” se
implică. Doar două, trei săptămâni l­am mai zărit pe schele­
tron, căzut în derizoriu, dispăruse fără zgomot din peisaj și
nu cred că greșesc scoțându­l pe englez în față, sunt aproape
convins că el l­a ajutat pe ticălos să plimbe ursul.
Ca o pată de culoare în tumultul de informații, emigra­
rea e un tablou uneori înnourat iar alteori luminat de
speranță, un tablou pictat pe șevaletul meleagurilor
străine.
Așadar, s­au încheiat cei trei ani bătuți pe muchie de
ședere pe pământ neozeelandez, îndeplinind astfel
condițiile impuse de lege privind acordarea cetățeniei. Am
depus aplicațiile, ni s­au luat imediat taxele aferente și am
primit chiar și un răspuns. Eram anunțați că datorită
numărului mare de solicitanți actele se vor procesa între
șase și nouă luni de la acea dată. Ne­am resemnat cu
această amânare și ne­am zis Doamne ajută, fiecare din­
tre noi continuându­și activitatea: soția delectându­se
pălăvrăgind cu clienții la firma la care lucra, fiul meu
desfătându­se la facultate cu sportul, sănătatea și nutriția
atunci când nu lucra, iar subsemnatul îi dădea înainte cu
fibra de sticlă la construit yachtul armatorului rus, fără
supervizarea de astă dată a mumiei psihopate. Totul mer­
95
gea ca pe roate și ajunsesem la faza de intersecție cu toate
sectoarele de activitate ce presupuneau finalizarea
ambarcațiunii. Garry, la început doar managerul echipei
ce construia nava, devenise acum coordonatorul întregu­
lui proces și al personalului muncitor, incluzându­i și insta­
latori, electricieni, tâmplari... Întrucât relațiile de
colaborare dintre mine și englez erau foarte bune, mi­am
permis să­l rog de a facilita și angajarea unui amic sibian,
care în acel moment se afla în Christchurch. N­a ezitat nici
o clipă și mi­a adus chiar el contractul pe care l­am com­
pletat eu în numele celui ce urma să­și desfășoare activi­
tatea la barca cu pricina; ca să vezi ce înseamnă pila. După
trei săptămâni lucram cot la cot cu Doru.
Desigur nu era foarte plăcut să fii îmbrăcat aproape
toată ziulica în acea salopetă, să porți mască și mănuși
pentru a lucra cu fibră de sticlă și componenți lichizi, în
fapt substanțe foarte toxice. Un înțelept spunea: „Cât
trăiești să ai grijă să nu superi natura și prostul. Ambii se
răzbună, prostul imediat, natura mai târziu.” Cât adevăr
se află­n această maximă, demonstrată și de controlul
efectuat de cei de la mediu, veniți intempestiv la compa­
nie. Deșeurile, foarte nocive de altfel, depozitate pe sol
au constituit motivul pentru care ambarcațiunea din fibră
se construia în NZ și nu Canada. Nu au fost proști cana­
dienii, știau ei ce știau. Măsuri restrictive s­au aplicat ime­
diat de companie vizavi de nepăsarea cu care era aruncat
peste tot acest „gunoi”, compus numai din substanțele
toxice rămase.
Yachtul prindea contur pe zi ce timpul trecea. Atunci
96
când nu lucram cu fibră și componenții aferenți, făceam
măsurători, verificam unghiuri și distanțe unde se mai „zi‐
deau” pereți, scări..., iar dacă la început totul s­a executat
la milimetru, în final alinierea se făcea la ochiometru, „mai
la stânga, nu mai la dreapta, așa, e bine așa”, cu toleranțe
care ajungeau până la centimetri. Timpul se concentra
parcă și mai mult cu cât ziua de lansare la apă se apropia,
zi ce urma a fi marcată festiv și datorită participării la event
a câtorva edili și reporteri de la posturi de televiziune și
gazete.
Ambarcațiunea în toată măreția ei, echipată aproape
complet, era postată pe o structură de lemn susținută de
niște butuci uriași cu o grosime de aproximativ un metru.
Urmau a se face ultimele retușuri. Pentru a fi scoasă afară
din hală, se preconiza a fi trasă de două tiruri. Cu câteva
zile înainte de lansare am vrut să mai văd odată cum arată
yachtul la gata, cum s­ar spune. Așa am putut nota la ce
frumusețe de navă mi­am adus și eu contribuția. Totul
strălucea și pe exterior și­n interior. Mă aflam dintr­o dată
într­o altă lume, lume căreia nu­i aparțineam, un anturaj
al luxului și al banului. Camere cu fotolii ergonomice din
piele în salon, bar din care nu lipsea sistemul audio­video,
cușete elegante tocmai prin simplitate, toate acestea ofe­
reau invitaților rusului posibilitatea de a se odihni după o
zi grea de activitate cu votcă, whisky și dansul la bară al
damelor de companie. Spoturile cu lumini albe reflectau
în oglinzi parcă și mai mult lemnul roșiatic și structurile
metalice aurii ale mobilierului din camere și chiar al par­
chetului acoperit parțial cu covoare. Pentru deplinul con­
97
fort, toate încăperile aveau aer condiționat reversibil, rece
sau cald. În cabina de comandă tronau câteva fotolii și
timona. Bordul semicircular din lemn de mahon era plin
de aparatură electronică.
N­am întrebat dacă Alioșa e un al doilea navigator Cook,
sau are un echipaj preluat din flota sovietică, asta pentru
că surprizele pot veni oricând din partea ciolovecilor. Am
ieșit pe puntea mare a yachtului și parcă eram în transă.
Vălul admirației s­a destrămat la contactul cu imaginea
dezolantă a șantierului. Lumina de afară ce răzbătea prin
imensa poartă a hangarului, arăta ca un capăt de tunel
din locul în care mă aflam. Un gând negru mi­a
străfulgerat mintea: „Dacă dihania asta de barcă e mai
lată decât poarta?” Mi­am luat jucăria de măsurat, un
aparat ce funcționa pe bază de laser care determină
distanța de la un punct ales până la primul obstacol întâl­
nit în cale și dă fuguța la poartă să­i văd mărimea. Înarmat
cu datele de care aveam nevoie, lățime și înălțime, m­am
reîntors pe puntea vasului și am constatat în urma
măsurătorilor, că situația nu­i chiar sumbră, ieșirea era
mai mare cu doar douăzeci de cm decât lățimea yachtului,
iar înălțimea nu constituia nici o problemă. Toate bune și
frumoase până aici, numai că structura de susținere a
ambarcațiunii concepută în așa fel încât la ieșirea din hală
întregul ansamblu să fie scos împreună, nu mai mergea,
lărgimea schelei mobile depășea cu un metru dimensiu­
nea porții. Când i­am spus lui Barry despre ce­i vorba, să
dea în bâlbâială. A dorit să se convingă cu ochii lui, lucru
pe care l­am făcut împreună, patru ochi sunt mai buni
98
decât doi. Deznădejdea i se citea pe față, dar dracul nu
era atât de negru pe cât părea, pentru că soluția de a
scoate yachtul afară se putea face pe trailere, platformele
cu roți prevăzute pentru transportul de la hangar până la
debarcader. După reuniunea de urgență a comenduirii la
care a participat și subsemnatul, s­a hotărât demontarea
schelei în interiorul halei, dar nu înainte ca trailerele să fie
poziționate sub navă. Două tiruri au venit în ziua
următoare trăgând după ele două instalații orizontale pe
roți, lungi cât vagoanele de marfă. Transferul și ancorarea
navei au durat cam zece ore, făcându­se o grămadă de
manevre, iar în dimineața celei de a doua zi după conecta­
rea întregului ansamblu la cele două mașini, a început de­
plasarea îngreunată de îngustimea ieșirii. Distanța până la
debarcader nefiind mai mare de 200 de metri, încet dar
sigur transportul a ajuns la destinație fără probleme, unde
pe niște role yachtul a fost lansat la apă în uralele noastre.
Au urmat fotografii, interviuri, felicitări și mai târziu și ceva
bonusuri pentru noi, clăcașii. Toate au reintrat în normal,
mai lejer, fără stres, începând pregătirea pentru
construcția altor bărci, mai micuțe de astă dată.
Că m­am săturat până peste cap de fibră de sticlă, de
mască, de mănuși și de acreala aia din gură datorată
amestecului aer­vapori otrăvitori ai solvenților este un
lucru cert. Am căutat și­am tot căutat până am găsit o altă
oportunitate de lucru mult mai avantajoasă pentru mine
din toate punctele de vedere. După ce am luat interviul,
mi­am prezentat demisia la „Wave Boat”. Plecarea mea
de la această companie n­a constituit o surpriză deși nu
99
divulgasem nimănui despre intenția mea, dar se pare că
mișcarea mea a fost totuși anticipată. În ultima zi de lucru
am venit pregătit de acasă, cu cinci cutii de bere (24 de
glăji într­una), aveam de onorat așteptările colegilor mei,
aproape treizeci la număr. La amiază când am ieșit afară
din hală cu sandwich­ul în mână pentru a­i invita la o
băută de adio, am rămas cu gura căscată. În frunte cu
managerul nostru, băieții au confecționat o masă formată
din două uși mari așezate cap la cap având ca suporți trei
butuci ce sprijineau odată yachtul la care am lucrat. Masa
era încărcată cu preparate cam din toate colțurile lumii
dar cu precădere din Noua Zeelandă, mâncăruri
tradiționale din locurile de origine ale celor cu care am lu­
crat, unde insularii s­au întrecut pe sine (de fapt nu ei, ci
soțiile lor). Atmosfera de sărbătoare, unică de acest fel în
companie, s­a transformat într­un chef în toată regula la
care au aderat și ortaci din alte echipe. Garry a dat tonul
prin alocuțiunea sa demolând până și cea mai mică urmă
de stinghereală. M­a ridicat în slăvi mai dihai decât pe re­
gina Angliei, iar când a fost vorba să grăiesc și eu, după
câteva fraze de mulțumire mi s­a pus un nod în gât și de
emoție iar mi­au dat lacrimile. Mi­am revenit repede și
am început să glumesc pe seama întâmplărilor hazlii pe­
trecute împreună, evident și pe seama prostovanului pre­
ocupat de WC­uri. Căldura neașteptată cu care am fost
îmbrățișat de acești străini, m­a șocat și­n același timp m­a
făcut fericit. Mare lucru, căci pentru a doua oară de când
am emigrat și tot la această companie, m­am simțit iarăși
om. „Numai după ce ai îndurat vremi de neîndurat poți
100
simți și aprecia clipele de fericire. Reflexia‐i a mea! – ha,
ha, ha.”

Scăldători aucklandeze

Noua Zeelandă este un tărâm turistic îmbietor cu ima­

gini superbe. Toți cei ce­și afundă piciorul în iarba moale
sau în nisipul fin de pe plaje simt pulsul vieții. Spectacolul
naturii ajustat de mâna omului în ariile populate este
modul prin care neozeelandezii înțeleg să îmbine asfaltul,
betonul și sticla cu pomii, iarba și florile. Ploaia vitalizează
din plin Insula de Nord, umezeala de peste 80% fiind
nelipsită pe parcursul întregului an. Aucklandul este pe
departe cel mai mare oraș neozeelandez nu numai ca în­
tindere, dar și ca număr de locuitori. Când astrul zilei își
trimite razele sale fierbinți nimic nu mai poate strica buna
dispoziție a oamenilor. Cam 30­40 de zile pe an, vara,
toată lumea dă năvală spre plaje. Nu mai contează tem­
peratura apei, oceanul devine o scăldătoare imensă în
care fețele tuturor radiază de bucurie. Bărci, yachturi și
multe alte drăcovenii plutitoare se balansează pe valuri
uneori molcome iar alteori agitate de vânt.
Împreună cu soția, fiul și un grup de prieteni am bătut
la rându­ne malurile scăldate de ape care delimitează
într­un fel și unele cartiere ale Aucklandului. Două locații
în care sufletul se descătușează mi­au rămas întipărite­n
minte, definite clar una față de cealaltă.
„Mission Bay” este un loc de entertainment, dar nu
numai pentru plaja întinsă cu nisip fin, ci și pentru lanțul
101
de cafenele, restaurante și baruri, pline ochi.
Zone verzi presărate cu pomi și arbuști se interpun între
ariile comerciale și plaje, fâșii ce delimitează uscatul de în­
tinsul nesfârșit al oceanului. După o bălăceală pe cinste
printre canoe, colaci, bărcuțe pneumatice,... cam tot no­
rodul se îndrepta din când în când spre locurile ce oferă
mâncare și bere rece, iar pentru copii, toate sorturile de
dulcegării în frunte cu înghețata. „Piha” în schimb, cea
de­a doua locație, arătă ca un loc decupat parcă de pe altă
planetă. Cu câteva sute de metri înainte de plajă vegetația
aproape dispare, iar valea strâmtă prin care mergi e
presărată cu tufe, mai mult uscate decât verzi. Atmosfera
de sălbăticie cosmică îți creează o reală senzație de dis­
confort, care se împletește în același timp cu ceea ce
numim curiozitate. Pășești pe un nisip de culoare neagră,
un fel de pudră cu granulație de regal african. Arată
nepământeană acea vale păzită de pietroaie și stânci
ascuțite pe care trebuie să o parcurgi, ca să ajungi la apă.
Doar câțiva pescăruși cu zborul lin și copiii pictați cu
cenușa hornarilor de altădată, înlătură din neliniștea
creată. De la întunecimea peisajului, nefirescul albastru­
verzui al oceanului te îmbie la scăldat. Calda mângâiere
a valurilor te eliberează de acea stare de elucubrație
sădită­n tine la primul contact. Nefiind crâșme în zonă,
nici mușterii nu sunt foarte mulți, așa că nimeni nu stăruie
să rămână pe uscat până seara târziu, proviziile de acasă,
sandwich­urile și berea, terminându­se repede. De regulă
toate aceste ieșiri se terminau cu câte un chef pe cinste,
„la băieți”.
102
Clujenii și muzica motoarelor

Cei doi clujeni, cu care ne­am împrietenit la magazinul

de vopsele atunci când ne zugrăveam casa, împreună cu
încă trei concitadini, au închiriat un conac, o vilă cu etaj,
foarte mare ca suprafață. Sufrageria imensă găzduia în fie­
care weekend o gașcă de români, în care rătăceau și alte
neamuri de pe glob, râsetele și muzica spărgând liniștea
nopților. În pauzele de respiro muzical cu dănțuială se
depănau istorisiri legate de emigrare, mai ales despre
începuturile vieții pe „pământul făgăduinței”.
Cei cinci mușchetari din Dealul Feleacului, tineri
absolvenți într­ale ingineriei și ale economicului au ateri­
zat în Auckland încrezători că vor schimba rapid cutumele
neozeelandezilor și nu pe ale lor. Îmbrăcați la costum și
cravată, semn de respect față de sine și angajator, au înce­
put să bată pe la porțile companiilor lăsând CV­uri stu­
foase în urma lor, dar fără nici un răspuns din partea
protipendanților. După ce li s­au scâlciat pantofii de atâta
umblat pe jos, că mașină din părți, au coborât ștacheta.
Au încercat și la job­uri cu mai puțin impact tehnic
educațional, dar în aceeași ținută scorțoasă, până când tot
un străin le­a sugerat că ar fi bine să se asorteze într­o
vestimentație de gală stradală, adică blugi și ce­o mai fi,
întrucât modul lor de prezentare persiflează gândirea
autohtonă: „I love to have dirty heands” (Iubesc să am
mâini murdare) slogan neozeelandez postat în multe re­
clame publicitare, cu sensul de iubesc munca. S­au con­
103
format băieții și le­a ieșit: au început cu reparatul gardu­
rilor, cu adunatul molozului din șantiere de construcții,
apoi au făcut pe mecanicii.... iar azi unii dintre ei sunt
chiar proprietari de firme. Fiul meu s­a împrietenit la
cataramă cu Dinu, Sorin, Alex, Alin și Costin, clujeni
pasionați de motoare, așa că vorba aia, „Vrei nu vrei bea
Grigore agheasmă”, adică eu, dar cu alt nume, pentru că
a trebuit să­i cumpăr motocicletă băiatului meu, costum
de piele și încălțări, întrucât casca și mănușile le­a primit
cadou de la amicii săi.
Sâmbetele dimineața se umplea casa noastră cu șase
haidamaci echipați precum cosmonauții, pregătiți să eva­
deze din vâltoarea metropolei. O bucurie nestăvilită radia
pe chipurile lor numai la gândul că puteau zbura pe două
roți, liberi ca păsările cerului în toată acea lume
încorsetată de principii și legi. Erau doar ei și îngerii lor
păzitori. Călăreau fiecare câte un „Pegas” de peste 1000
cmc rulând uneori și cu viteze de peste 180 km/oră, igno­
rând totul în jur.
Serile, când ne adunam împreună, ne amuzam cu
poveștile spuse de unul sau altul. Nu ne place să
recunoaștem, dar chestiunea „Nu‐ți împărtăși problemele
tale cu nimeni, pentru că la 20% nu le pasă, iar 80% sunt
fericiți că le ai” cred că e tipic românească, meteahnă care
în diaspora australiano­neozeelandeză nu e atât de
pregnantă și aproape inexistentă în rândul tinerilor. În
sfârșit, dacă ai ceva de spus, spui, iar dacă nu vrei să­ți
împărtășești gândurile ... asculți în continuare.

104
Presă cu deșurubați la căpățână

Acum că ne aflăm în stări de exorcism, frondă sau de

fobie, ne zgâim pe tablete, laptopuri... ca să ne treacă tim­
pul, deși asta o făceam și înainte de a ne procopsi cu
virușii. Din când în când, ca să mai auzim câte­o vorbă
românească, accesam și TVR Internațional unde îl vedeam
în recital pe unul de­i zice „sărmăluță”. Flocosul cu lupe­n
ochi și invitații săi gazetari, reușeau de fiecare dată să­mi
inducă acea stare de­a mă certa cu televizorul. Se zbăteau
zurgălăii­n capul ăluia, mai dihai decât clopotele de la gâtul
vacilor din ciurdă. Zdruncinat la căpățână de roșul
democrației, el analiza politicul românesc în consonanță
cu puseurile de inteligență ale maestrului Crițoiu, gânga­
vul care despică firu­n paișpe reiterând ciclic aceeași po­
veste pentru a demonstra că nu­i lovit la tâmplă sau că
are Alzheimer. Un alt dospit, inspirat de trilurile păsă­
relelor din propriu­i dovleac, a ieșit în față bine hrănit de
propria­i bucătărie, cu tocane de „barzavat” și „pripturi”
stropite cu portocale manelite de balaoacheșii tocmiți. În
aceeași manieră, guru din cetate își silabisea cu freamăt
„poietic” țicnelile. Oripilat de ce văd, le­am dat cu flit în
fața ecranului de sticlă, dar nu înainte de a­i trimite în
prepuțul din care au ieșit.
Din păcate nici imaginea presei neozeelandeze, vorbesc
de cea de dinainte de anul 2006, nu era foarte departe
de a noastră. Sunt nenumăratele exemple care te fac să
te întrebi: „Ăștia‐s sănătoși la cap?” Am vorbit de bâlbâi­
tul ce avea o emisiune interactivă la radio, de omul care
105
se scremea din răsputeri să primenească o atmosferă de
bâlci. Tot pe radio și tot în Insula de Sud i­a trăsnit ideea unei
alte echipe redacționale de a interacționa cu mamele care
se pot lăuda că au cei mai urâți copii. Suna telefonul radio­
ului într­o veselie unde o grămadă de muieri scăpate proba­
bil de controlul psihiatric își zugrăveau progeniturile în fel și
chip, de mi s­a făcut scârbă să le mai aud și nu numai pe ele,
ci toată liota de imbecili care fredonau aceiași melodie.
Lipsa de profesionalism jurnalistic a unui reporter de la
un cunoscut canal de televiziune a fost scoasă în evidență
de modul în care acesta a încercat să­l intervieveze la
Wellington pe ex președintele american Bill Clinton, care
după ce a coborât din mașină, saluta mulțimea adunată
pe trotuare. La abordarea de genul, „How are you buddy?
Tell me about your visit.” (Ce mai faci omule? Spune‐mi
ceva despre vizita ta?), răspunsul a venit doar din partea
bodyguarzilor care l­au îndepărtat cu viteza luminii pe
tâmpițel din preajma prezidentului, surprins la rândul său
de o asemenea interpelare.
Cele prezentate până acum, pentru un om normal, cres­
cut Acasă, par fabulații și totuși cele arătate sunt reale. Le
justific într­un fel și cu un articol publicat într­un cotidian neo­
zeelandez, „Courier”, în data de 26 Aprilie 2006, unde Debra
Lampshire, coordonator al unui program de sănătate publi­
că, afirma că „82% (optzeci și doi la sută) dintre neozeelan‐
dezi aud voci în căpățână”.
Adică, pe întregul parcurs a 24 de ore câteva milioane
de oameni în clipele lor de singurătate și nu numai, se
ceartă cu ei înșiși în gura mare sau în șoaptă. Autoarea,
106
care din copilărie a fost atinsă la rându­i de voci, spune că
tratamentul constă „în coexistența cu acestea”, de unde
și titlul articolului: „Normal to hear voices in the head”
(Normal să auzi voci în cap).
Dacă ar fi vorba să țâpurească numai o voce, treacă­
meargă, dar dacă­s mai multe, ce dracu faci ca să te­nțelegi
cu toate și unde mai pui că­n NZ se vorbesc n­șpe limbi, so­
cietate multiculturală. Te­ntreabă ceva o voce­n chineză și
până să­i răspunzi, dacă știi limba, te atacă alte două, una­n
greacă și alta­n spaniolă, ce faci coană, că surdă­n „ochi”
nu ești. Dacă­ți sună mobilu­n cap la o oră târzie­n noapte,
că vocile nu le prea au cu fusul orar, cum îl închizi, îi dai clic
pe țâță? Doamne Dumnezeule ce­o fi acum în NZ cu
singurătatea impusă de Covid 19. Îi tărbăcește de cap pe
insulari, da­i normal, se ceartă vocile­ntre ele dongănind în
engleză, mandarină, rusă sau arabă... vai și amar. Vă
imaginați ce s­ar putea întâmpla dacă virusul chinezesc ar
copula cu virusul de voci și apoi ar infecta întreaga lume?
Bâlci în toată regula, ca­n parlamentul nostru, plin de tâmpi.
Avea dreptate Petre Țuțea când spunea: „Când vezi turmele
de imbecili devine suportabilă singurătatea.” M­am răcorit,
zău că m­am răcorit punând pe tapet prestații jurnalistice
împinse la extrem de indivizi cu o dezvoltată aplazie a
substanței aflată în cutia craniană.

Cu driver de Formula I la cântare

Noroc că la rubrica de mică publicitate din presa scrisă

nu prea ai ce compune când e vorba de găsitul unei slujbe.
107
Asta se întâmpla cam cu 16­17 ani în urmă. Atunci am dat
de un anunț prin care o companie, „Sens of Scales”, în al
cărei obiect de activitate erau cuprinse aparatele de
măsură și control, scotea la concurs un post de tehnician
pe profil. M­am aflat în fața unei oportunități de neigno­
rat, de care am profitat imediat, cu atât mai mult cu cât
avantajul financiar era net superior în comparație cu cel
încasat de la „Wave Boat”: bani mai mulți, mașină de ser­
viciu și telefon mobil. Mi­am depus CV­ul iar apoi de
comun acord cu angajatorul am stabilit data interviului.
Am trecut de cele două probe, teorie și practică, fără nici
un fel de probleme și după două săptămâni m­am văzut
angajat. Echipa tehnică din care făceam parte era
compusă din șase oameni. Obiectul de activitate al firmei
consta în verificarea, calibrarea sau repararea cântarelor
(balanțelor) de tot felul: mecanice, bazate pe sisteme de
pârghii, electronice, cu doze tensometrice și afișaj digital
precum și hibride, ce combinau mecanica cu electronica.
La o anumită perioadă de timp toate aceste balanțe tre­
buiau „resetate”, recalibrate, pentru ca materialul cântărit
să fie indicat corect, să corespundă clasei de toleranță
prevăzută în caietul de sarcini. Deserveam companii cu
activități industriale foarte diverse. La unele societăți can­
titatea maximă de măsurare a cântarelor mergea până la
50­100 de tone, pod­bascule sau balastiere. La verificarea
celor din urmă toată echipa se deplasa, întrucât efortul
fizic era epuizant: ridicai la greutăți de se umflau toate­n
tine. Noroc că asemenea calibrări se făceau doar semes­
trial.
108
 La controlul cântarelor a căror capacitate de măsurare
era de aproximativ 200 kg, sau la balanțele de precizie,
utilizate în farmacii, bijuterii... mergeam singur. La recali­
brarea platformelor de până la două, trei mii de kg făceam
echipă de doi. Astfel la prima participare în cuplu mana­
gerul a decis să merg împreună cu unul din veteranii fir­
mei care cunoștea nu numai locația, dar și labirintul
interior ce trebuia străbătut.
Harry, era un tip la vreo 65­70 de ani, mai înalt decât
mine, peste 1,85m, cu o figură de Don Juan eclipsat. Părul
rar, vopsit în nuanțe ce băteau spre roșu, era bine
pomădat ca să­i stea „crețu” lins. Nasul oblu separa niște
pomeți proeminenți deasupra cărora se înfundau în cap
doi ochi tulburii apropiați nefiresc unul de altul și acoperiți
pe margini de sprâncene tăiate la foarfecă. Fruntea
adunată și încrețită a mirare tâmpă, îi trăda pe deplin
puterea de înțelegere. Noduros, aproape uscățiv, purta
salopete cu două numere mai mici decât s­ar fi cuvenit
măsurii sale, scoțând la iveală niște labe descărnate. În
partea de jos a trupului, pantalonii salopetei mult prea
scurți pentru picioarele sale, lăsau să se zărească niște
măciulii groase terminate mai la vale cu bocanci ce sco­
teau în evidență și mai mult lungimea tălpii.
Am plecat așadar cu mașina lui, nu cu a mea, o mini
camionetă pe care am ticsit­o înainte cu greutăți. La înce­
put de drum am încercat să interacționez cu el, pentru că
aveam oareșce kilometri de străbătut. Eu îl întrebam ceva,
el flocăia altceva: eu vorbeam de slujbă el măcănea des­
pre vreme, eu discutam de cântare iar el mă completa cu
109
pescuitul, ne înțelegeam ca turcu* cu mutu*, așa că am
lăsat­o moartă, atunci nu știam că­i o țârucă surd. Nu chiar
imediat după ce­am demarat am observat că ceva nu­i în
regulă, dar nici mult timp nu mi­a trebuit să realizez că
șofa de parca­r fi condus carul cu boi pictat de N. Grigo­
rescu, cu mișcări bruște chiar și­n linie dreaptă. M­au apu­
cat pandaliile și nervul vorbirii aproape mi­a paralizat. Am
început să mă îndes tot mai mult în scaun, eram pe locul
„mortului” ancorat în centura de siguranță. Conducea pe
autostradă cu variații de viteză până la 100km/h și mergea
până­n fundul mașinii din față, pufăind sacadat și pe nas
și pe gură lăsând impresia că nu mai avea aer să respire,
iar apoi se­ndesa în frână cu tot corpul trăgând de volan
în scârțâituri de roți, trimițându­mi cu avânt ochelarii­n
parbriz. Am strigat de câteva ori la el, mai răgușit nițel, în­
trucât corzile vocale se uscaseră de tot. Mă rugam în
gând, cu ochii cât cepele și cu inima cât un purice:
„Doamne Dumnezeule nu mă lăsa acum”. Am ajuns în
final la destinație, încordat ca un arc, cu performanța de
a nu mă fii pișat pe mine și accidentat pe careva. Ce să
mai vorbesc de ceilalți șoferi din trafic? N­au gustat stilul
cu schimbări de viraje intempestive pe direcția de mers,
trecând de pe o bandă pe alta fără semnalizare și cu
frânări obsesive în mijlocul șoselei. Ne­au gratulat cu
prietenie nedisimulată ieșind cu degetul mijlociu în decor,
înjurându­ne de mamă, de tată și probabil de toate nea­
murile pe care le avem, bașca claxoanele prelungi. Dacă
n­ar fi fost atenți ceilalți participanți la trafic, cred că
bușeam ceva mașini și Spitalul de Urgență ne aștepta cu
110
porțile deschise. A parcat mașina cu aceleași mișcări
colțuroase și zvâcneli, amplificând bâțâielile. Chiaun de
cap și cu nodu­n gât după o asemenea cursă, am zăbovit
câteva minute pentru un respiro, după care am pus
greutățile pe un troliu și haida, haide spre primul cântar:
eu trăgând căruțul ca măgarul lui Pelgăr, iar el tot cu oche­
larii de soare pe nas, cărând mapa cu hârtii sub braț și sa­
lutând cu dezinvoltură divele lăptoase din țesătorie, căci
la o fabrică de covoare eram. Am început verificarea pri­
mului cântar, pune greutățile, ia greutățile și tot așa cam
o mie de kile, timp în care Harry drăguțul nota valorile
afișate pe display și completa certificatul ce autentifica
funcționalitatea în parametri a aparatului păstrându­și
aerul superior. La a opta platformă, transpirat și­n chiloți
de efortul făcut, cu prelungirea prelungită a întregului an­
samblu de însămânțare, i­am oferit maestrului posibilita­
tea de a face fitness gratuit, punând el însuși greutățile pe
celelalte șapte platforme rămase. A sărit de parcă l­aș fi
pleznit pe obraz, refuzând vehement propunerea mea sub
pretext că el e șeful, el decide ce și cum. Cătrănit cum de
mult n­am mai fost, l­am înjurat în gând și pe el și toată
nația sa și­am sunat la comenduire. I­au zburat repede fu­
murile din cap ascultând perdaful șefului nostru. S­a con­
format imediat instrucțiunilor primite cedându­mi mapa.
Ziua de muncă însă, nu s­a încheiat numai cu verificarea
cântarelor, trebuia să ne și reîntoarcem la firmă. Eram te­
rorizat de originalitatea stilului său de condus, iar posibili­
tatea de a pune eu mâna pe covrig era nulă. I­am spus că
iau un Taxi, pentru că eu nu mai merg cu el ca să conducă
111
pe autostradă. Blând ca un miel de astă dată, mi­a propus
să mergem totuși împreună, dar pe o rută paralelă cu mo‐
torway‐ul (autostrada), compusă din artere de circulație
unde viteza era de 60km/h. Cu mintea șifonată de atâta
concentrare și­n același stil gâfâit am parcurs o bucată de
drum și­am observat o altă ciudățenie, direcția de mers
pentru el era numai înainte și la stânga, niciodată viraj spre
dreapta (în NZ se circulă ca­n Regatul Unit). Dacă la o
intersecție, nu conta că era sau nu semaforizată, trebuia
s­o ia la dreapta, omul meu avea tactica lui: trecea de
intersecție și o lua la stânga pe prima stradă, apoi tot
stânga pe următoarea și iarăși stânga, ajungând în locul
inițial de unde putea conduce mergând înainte de astă
dată. Parcurgea astfel un traseu de forma unui patrulater,
în sensul invers acelor de ceasornic. Am ajuns teafăr,
mi­am făcut de trei ori cruce și mi­am spus „Doamne iți
mulțumesc că sunt întreg și la trup și la minte, dar eu cu
ăsta nu mai merg.” După ce am povestit colegilor la firmă
despre cele întâmplate, toți, da toți în frunte cu Peter,
managerul nostru, au izbucnit într­un râs molipsitor, de
până și cel incriminat de mine se veselea. A fost și prima,
dar și ultima dată când am călătorit și efectuat un job cu
Harry. Datorită numărului repetat de accidente produse,
omul nu mai beneficia de asigurare la compania cu care
„Sens of Scales” colabora.
Atunci când activitatea de mentenanță era mai lejeră,
am încercat să repar cântarele din atelier și mi­a ieșit.
Erau balanțe electronice propuse pentru casare, întrucât
se considera că investiția era prea mare pentru a fi drese.
112
În NZ sau Australia nu se înlocuiesc piesele defecte din cir­
cuite: integrate, condensatori, diode, rezistențe... se
schimbă toată placa, numai că uneori valoarea ei ajunge
la câteva mii de dolari. Prin analogie, cu alte cântare de
precizie, pentru că scheme electrice din părți, am reușit
prin măsurători să identific defecțiunile și să duc la bun
sfârșit aproape tot ce mi­a căzut în mână înlocuind o
rezistență, un condensator, o diodă... Avantajul de a putea
depana aceste aparate a fost destul de mare pe tot par­
cursul activității mele în companie. Am scăpat pe de­o
parte de ieșirile la făcut mușchi pe teren și mi­am întărit
poziția de băiat „dăștept”. Am profitat într­un fel și de, hai
să­i spun prostia omenească, ce a condus uneori la situații
hilare. Un exemplu îmi reamintește de lucrătorii unei com­
panii ce se ocupau de sortarea prin cântărire a peștelui.
La sfârșitul programului au scufundat cele zece cântare cu
afișaj electronic în apă, pentru a le curăța mai ușor. În ziua
următoare toate erau decedate. Că nu s­au electrocutat
s­a datorat faptului că atunci funcționau pe baterii, cân­
tarele nefiind conectate la rețeaua electrică . Am reușit să
le salvez aproape pe toate, chiar reconstruind circuitele
plăcilor afectate de apa sărată a oceanului. Prețul plătit
pentru prostie s­a ridicat la peste cinci mii de dolari, dar
avea balta pește, căci pește vindea compania.

În această perioadă am primit de la serviciul de emigrări

o înștiințare, cum că ni s­a acordat cetățenia neozeelan­
113
deză. Eram în al nouălea cer. Certificatul urma a ne fi în­
mânat într­un cadru festiv chiar de edilul Aucklandului.
Am sărbătorit evenimentul, dar ne­am dezumflat la pri­
mirea unei scrisori în care era stipulată informația, „că
datorită numărului mare de persoane, ceremonia va avea
loc după șase luni”. Termenul de grație pentru a deveni
cetățeni neozeelandezi era de trei ani, care prin extindere
s­au lungit la patru și jumătate. E greu când te lași purtat
de gânduri și te trezești la realitate scuturat de proceduri
și reguli impuse, dar ce puteam face. Așteptam cu
nerăbdare primirea certificatului ce ne conferea statutul
de cetățean.

Era luna Mai a anului de grație 2006, lună care se scur­

gea atunci mult prea încet pentru mine. Fiecare persoană
din familia mea păstra rutina de zi cu zi, așa cum am mai
subliniat. Financiar o duceam destul de bine astfel încât
nevastă­mea a început să fie marcată de ideea cumpărării
unei case, bineînțeles și cu ajutorul unui împrumut bancar.
M­a târât după ea prin Auckland în zonele dorite. Prețurile
erau foarte piperate comparându­le cu plinul buzunarelor
noastre, iar imobilele văzute nu corespundeau nici pe de­
parte idealului nostru. Să te îndatorezi la juma de milion de
dolari pentru o bojdeucă cu adaosuri ar fi fost o nebunie.
Nu casele cottage aveau valoare, ci loturile din zonele
în care ele erau amplasate. Le­am lăsat altora plăcerea de
a locui în asemenea vile, așa că cercetările noastre s­au
114
mai rărit. Poate în Insula de Sud dacă am fi rămas, ar fi
fost altfel, erau oferte decente pentru toate buzunarele,
deci case vandabile, în Auckland însă mai greu.

Obsesia

O problemă care continuu mă marca și obseda­n

același timp era vremea, mă termina încet, încet. Ume­
zeala și frigul îmi intraseră în oase, toate încheieturile mă
dureau, dacă nu era un picior era o mână, sau spatele, sau
toate la un loc. Gândul la însorita Țară a Cangurilor mă
bătea de multă vreme, dar l­am ținut un timp pentru
mine. Încă de când activam la compania de yachturi am
cules câteva date de la australienii ce munceau în regim
de colaborare. De la ei am aflat câte ceva legat de
activitățile lucrative și chiar și de faptul că „trăim în aceeași
țară, dar cu nume diferite”, ceea ce nu e foarte departe de
adevăr. Când i­am spus soției ce mă frământa a început să
strâmbe din nas, dar a prins ideea. Fiul meu a respins­o
din start, cum să­și părăsească el iubitele și prietenii? A
fost îndeajuns ca jumătatea să vorbească pe la serviciu și
așa au început să curgă șuvoi informațiile legate de Aus­
tralia: Sydney e prea poluat, Melbourne are patru ano­
timpuri într­o zi, Brisbane te leșină cu căldura umedă,
Adelaide e un oraș mort, plin de pensionari, iar în Darwin
ți se coc creierii de la soare. A mai rămas Perth­ul nespur­
cat. Noroc c­a venit în vizită la noi Benn, amic de­al nostru,
manager la compania nevestei care a trăit douăzeci de ani
în Australia, din care zece în Perth. Din ceea ce ne­a relatat
115
totul suna fabulos. „E locul care vă vine ca o mănușă.
Clima e uscată, cu trei anotimpuri de vară și unul de
toamnă, dacă ar fi să raportez temperatura la cea din Eu‐
ropa.” Am prins iar glas în fața jumătății mele. Am studiat
împreună varianta sugerată de Benn, dar mi­am jurat că
orice pas pe care­l vom face, dacă e să­l facem spre Aus­
tralia, ne vom documenta așa cum scrie la carte și vom
verifica realitatea cu ochii noștri.

Cetățenia neozeelandeză

În acest timp am primit și vestea mult așteptată,

Primăria Aucklandului ne solicita participarea pentru a ne
fi înmânat într­un cadru festiv Certificatul de Cetățenie.
Am râs și­am plâns de bucurie. Cu toate că Luna Florilor
în Emisfera Sudică e lună de toamnă târzie, unde ploaia
cade necontenit, în ziua participării noastre la eveniment
soarele strălucea în toată splendoarea sa și doar câțiva
nourași albi pluteau alene pe cer. Am lăsat deoparte blugii
și tricourile și ne­am înțolit de zile mari, cu haine „de
domn” care zăcuseră la naftalină o vreme îndelungată.
Arătam bine și eu și fiul meu spilcuiți și îmbrăcați în cos­
tume și cu pantofi în picioare, nu c­am fi umblat desculți
până atunci, purtam doar încălțări cu amprentă sportivă.
De nevastă­mea nu prea am ce zice, pentru că și în
zdrențe să fi fost tot radia eleganță și frumusețe.
Însoțiți de o grămadă de prieteni am intrat într­o sală
de spectacole situată în cadrul Palatului Primăriei,
pregătită cu mult fast pentru eveniment.
116
 Am întâlnit cam toate națiile de pe cele șapte con­
tinente deși din Antarctica n­am zărit nici un „pinguin”.
Eram peste 300 de oameni. Pe fața fiecăruia i se citea bu­
curia. Ceremonia a început cu prezentarea istoriei Noii
Zeelande, reliefată pe scenă într­un decor original și su­
gestiv, cu maori, băștinașii timpurii ai țării. Momentele im­
portante din trecutul îndepărtat au fost evidențiate prin
dansurile tradiționale și evident n­a fost uitată nici „Haka”,
cu semnificația de „Bine ați venit”.
La terminarea programului artistic, primarul ne­a înmâ­
nat în mod solemn cu urările cuvenite, certificatele care
ne atestau cetățenia neozeelandeză. În acel moment am
uitat de toate greutățile și umilințele prin care am trecut,
radiam. Am petrecut pe cinste cu o mulțime de amici, ca
la nuntă, ce mai.
Primul lucru pe care l­am făcut în zilele ce­au urmat a
fost solicitarea pașaportului, pe care l­am primit în două
săptămâni. Acum ne erau deschise toate porțile lumii și
la propriu și la figurat.

117
118
Australia

Primul pas în Perth și antamarea primului

serviciu

Gândul de a păși în Australia nu mă părăsise, ci din

contră, când mă sâcâia câte o încheietură dorința de a
pleca se înșuruba și mai mult, mereu prezentă­n mintea
mea. M­am apucat să caut pe Net firme în al căror obiect
de activitate erau cuprinse aparatele de măsură și control.
Am găsit în Perth patru companii ce ofereau posturi de
angajare, cărora le­am și trimis CV­ul și scrisoarea de
intenție. Surpriză totală: am primit răspuns pozitiv de la
toate patru și urma ca de comun acord să stabilim data
interviului. Soția mea „activată” de noile perspective l­a
abordat iarăși pe Benn. „Prietenul la nevoie se cunoaște”,
zice­o vorbă de­a noastră, iar amicul a dovedit­o cu
prisosință. A discutat cu o cunoștință a sa din Perth, care
ne­a asigurat la telefon că ne va fi ghid și ne va găzdui fără
probleme pe tot timpul șederii noastre. Ne­am luat
concediu, i­am informat pe angajatori că voi veni la data
stabilită pentru interviu și la drum. Am zburat până­n Bris­
bane unde timp de patru ore am făcut saună fără a merge
la saună. „Am pus‐o dacă și‐n Perth e tot așa”, mi­am zis.
Ne­am suit iar în pasărea de argint și după alte câteva
ceasuri de zbor am aterizat pe aeroportul de ultimă
destinație, Perth. Sunny ne aștepta curioasă nevoie mare
să ne cunoască. Într­o jumătate de oră am ajuns la ea
119
acasă unde totul era pregătit pentru noi. În ziua urmă­
toare am închiriat o mașină pentru a ne putea deplasa în
voie. Vremea era excelentă, cu soare și fără umiditatea
rece din Auckland sau cea înăbușitoare din Brisbane.
O săptămână ne­a fost suficientă pentru edificare. Con­
soarta, care s­a opus la început ideii de schimbare era de­a
dreptul fascinată și de climă, și de oraș, asemănător din
punct de vedere arhitectural cu Auckland­ul. „Ne mutăm
numai dacă obțin un job”, îmi repetam în gând, „e legea
nescrisă de la care am plecat.”
Așadar am identificat locațiile unde trebuia să merg
pentru interviuri. Ordinea acestora am stabilit­o în funcție
de retribuție, inserată în anunț și distanța de parcurs față
de prezumtiva locuință, pe care o imaginam nu foarte de­
parte de centru.
Cu ajutorul lui Dumnezeu prima întâlnire a fost de fapt
și ultima, pentru că am obținut serviciul. Oferta pecuniară
era cea mai bună comparând­o cu celelalte și cu mult
peste față de cea din Noua Zeelandă. Se adăugau la salariu
mașina de serviciu precum și telefonul mobil. Am pășit în
Australia cu dreptul carevasăzică și ne­am repliat victorioși
în țara de adopție, Noua Zeelandă.
Nu mai era loc de întors, deși o urmă de neliniște a de­
terminat­o pe soția mea să­mi spună: „Of, acum iar o
luăm de la început.” I­am răspuns cu o frază citită pe un­
deva, care mi­a plăcut mult: „Don*t be afraid to start over.
This time you*re not starting from scratch, you*re starting
from the experience behind you.” ‐ Nu‐ți fie frică să începi
iar. Acum nu mai pleci de la nimic, acum începi cu
120
experiența pe care o ai în spate.
Reveniți în Auckland ne­am prezentat demisiile la locu­
rile de muncă, fiind încurajați până și de colegi sau șefi
pentru pasul făcut. L­am anunțat de asemeni și pe pro­
prietarul casei în care locuiam de rezilierea contractului și
data predării cheilor.
Am demarat astfel pregătirile pentru mutarea în noua
noastră patrie, Australia. Am vândut mașinile, mobila...
împachetând doar ceva haine și lucruri pe care le­am
considerat de suflet, pentru care am tocmit o firmă de
transport.
Ne­am luat rămas bun de la prieteni, l­am îmbrățișat
apoi pe fiul nostru, care urma să vină la noua noastră casă
în câteva săptămâni, ale tinereții valuri îl mai țineau locu­
lui. Cu strângere de inimă ne­am urcat în avion părăsind
astfel țara care ne­a primit și găzduit deschizând pentru
noi zăvorul ce fereca porțile lumii.
Pe tot globul sunt oameni și oameni. Umilințele la care
am fost uneori supuși ne­au întărit sufletele rănite pe care
timpul le­a cicatrizat, dar de uitat n­am uitat, ca dovadă
aceste rânduri scrise uneori cu lacrimi în ochi iar alteori
cu zâmbet în colțul gurii.

Închirierea unei case

În Perth la aeroport ne­a așteptat tot cea care ne­a ofe­

rit găzduire și la prima vizită, devenindu­ne în scurt timp
o adevărată prietenă. Ne­am cazat tot la ea și urma ca­n
121
zilele următoare să căutăm o locuință de­nchiriat și o
mașină de cumpărat. Aveam aproape două săptămâni la
dispoziție pe care le­am fructificat din plin.
Casa era prioritatea numărul unu. Am găsit­o repede,
la doar câteva străzi depărtare de locuința lui Sunny, în
Ardross, un cartier select și aproape de centru, chestiune
foarte importantă privind deplasarea; echidistanță față de
punctele extreme ale metropolei.
Imobilul era situat la colțul unei intersecții. Era o
construcție masivă a cărei arhitectură, pe cât mă pricep
eu, reprezenta o combinație între sobrul stil englezesc
și cel vaporos italian cu scări și coloane la intrare, cu ca­
mere spațioase și ferestre enorme acoperite pe interior
de perdele și apoi draperii grele de pluș cu multe falduri.
Din tavanele cu inserții florale atârnau candelabre ce pur­
tau la rându­le patina vechimii. Cele trei dormitoare erau
pozate pe aceeași latură a uni hol lung și larg iar partea
opusă era ocupată de „laundry” (spălătorie), baie și
dependințe. Bucătăria mare ca dimensiune era dotată cu
mobilier adecvat, iar în prelungirea ei se afla locul desem­
nat pentru luarea mesei. Apoi urma o sufragerie și ea
despărțită printr­o arcadă de un salonaș. Înfățișarea frapa
prin proiecția peretelui ce se avânta spre exterior având
forma la bază de trapez. Acest locșor arăta ca un sanctuar
parcă rupt de interior, decorat de noi cu o canapea, o
măsuță și două fotolii, ne crea acea stare de infatuare
aristocrată, de lejeritate boemă.
Ne serveam cafeluța în mirosul aromat al tutunului de
pipă adus de Acasă. Deveniseră ritual acele clipe în care
122
eram doar noi cu noi și Dumnezeu deasupra capului. Afară
imobilul era protejat pe laturile exterioare de ziduri înalte,
lucru mai puțin obișnuit dar prezent în arealurile
„săracilor” din Perth, arii ornate cu clădiri impunătoare.
În interior gazonul era mărginit de­o alee ce parcurgea
distanța de la portița de intrare până la un mic bazin din
care țâșnea apa unei fântâni arteziene. De aici, același
covor de pietriș alb descria un arc de cerc ce ducea spre
scările de intrare, dar cu o ramificație își continua proiecția
pe lângă clădire. Aleea era mărginită pe o parte de un gard
viu, tuns la sfoară, format din arbuști cu frunzulițe rotunde
de forma unor bănuți. Înlăuntrul zidurilor curții tronau
tufe de trandafiri într­o largă paletă de culori. Ca să rezum,
totul se reducea la o grădină de vis. Pe cealaltă laterală a
casei se putea intra cu mașina, dacă deschideai o poartă
grea de fier. Patru stâlpi groși de cărămidă sprijineau un
acoperiș de țiglă țuguiat sub care pe plăci de beton se pu­
teau odihni lejer două mașini una lângă alta.
În spatele casei se afla terasa ce comunica cu interiorul
locuinței printr­o altă intrare cu „french doors”, dar nu așa
de impozantă precum cea principală. Aici, în weekenduri,
feriți de soare, ploaie sau vânt am petrecut o bună bucată
de vreme cu noii prieteni.
Mai mult ca sigur m­am cam lungit cu prezentarea
acestui prim habitat, dar acel loc îmi trezește și azi amintiri
pline de emoții, emoții amplificate și de faptul că de
atunci viața noastră a început să se schimbe radical în mai
bine, chiar dacă pe drum am mai întâlnit piedici.
Casă închiriată aveam, mașină am cumpărat așa că
123
înainte de a continua cu reiterarea propriilor amintiri, mă
simt nevoit a face câteva precizări legate de Australia,
recte Perth. Pentru noi europenii e într­un fel atipic acest
continent­țară plină de surprize, cu aborigeni mai puțin
racordați la societatea actuală, cu animale nemaiîntâlnite,
cu un relief ce pleacă de la munți înalți, dealuri și deșert,
până la țărmuri scăldate de apele oceanelor cu recifuri și
pești multicolori. Administrativ continentul australian este
împărțit în șapte plus unu state, fiecare stat cu legislația
sa, cu parlamentul său și cu premierul său. Toată această
confederație este reunită sub un parlament și guvern de
uniune națională cu sediul la Camberra, al optulea stat,
primul ministru fiind ales de întreaga națiune și „uns” de
guvernatorul Australiei, reprezentantul reginei Marii Bri­
tanii în teritoriu.
Perth­ul este capitala Vestului Australiei (WA),
metropolă ce cuprinde astăzi aproape trei milioane de lo­
cuitori. În centrul orașului se împletesc vechiul, cu clădiri
ce nu depășesc totuși 100­120 de ani și noul, cu blocuri
de sticlă de peste 40 de etaje. Se întind apoi ca un evantai
construcții, cu sau fără caturi, pentru ca apoi pe lângă cele
existente altele răzlețe să răsară îndreptându­se spre cer.
Metropola s­a creat ca un tot unitar prin extinderea și uni­
rea orășelelor devenite ulterior cartiere cu unități admi­
nistrative proprii, cu centre sociale, școli, bănci... toate
aceste suburbii păstrându­și caracteristicile și astăzi. Astfel
se poate vorbi acum de o largă arie locuibilă străbătută
de autostrăzi cu patru, șase benzi pe un singur sens de
mers. Pe lângă acestea, alte căi de circulație impecabile
124
cu minim două benzi pe direcția de deplasare, leagă cvar­
talele între ele. Dar teroare, mulți dintre cei aclimatizați
aici suferă din cauza mocăiților pe care nicicum nu­i poți
scoate din ritmul de somnolență născută sau indusă. Mai
sunt trenurile electrice folosite la întreaga capacitate în
orele de vârf, precum și autobuzele de cartier.

Paralelism, adică și la slujbă și acasă

Drumul pe care­l parcurgeam până la serviciu nu era

foarte lung, îmi lua cam douăzeci de minute. În prima zi
am făcut cunoștință cu noii colegi: australieni, englezi,
scoțieni,.... vreo zece la număr. Mi­am luat în primire tele­
fonul, dubița în care pe rafturi fixate în interior se aflau
piese de schimb și pentru alte mașinării nu numai cântare.
Managerul cu care de fapt am și dat interviul mi­a rea­
mintit că în gama de activitate a firmei, „Brice Australia”,
pe lângă cea legată de aparate de măsură și control, mai
erau cuprinsă și întreținerea sau repararea utilajelor fo­
losite în industria alimentară: mașinării de tăiat sau
măcinat carnea, de feliat mezeluri, de feliat pâinea, mixe­
re... Așadar trebuia repede, repede să mă prind, nu atât
de modul de funcționare tehnic familiar mie într­un fel,
cât de punerea în practică a bazei teoretice. Una era
planșeta în care foloseam creionul și cu totul altceva era
să folosesc o presă de scos rulmenți, spre exemplu.
Perioada de probă pentru confirmarea sau declinarea
contractului era de trei luni, așa că am solicitat comendui­
rii posibilitatea de a lucra în atelier orice pe o perioadă de
125
câteva săptămâni, numai cântare nu deși cântarele erau
felia mea în companie. Mi­a fost acceptată fără nici un fel
de problemă cererea, ba mai mult, sprijinit de colegi am
putut nota părțile vulnerabile și modul de intervenție
rapid și eficient pentru fiecare utilaj în parte. În urma a
două examene am obținut certificatele de atestare
guvernamentală, unul în aparate de măsură și control și
un altul în partea electrică, atât de necesare pentru a
putea presta legal munca în companie, conform normelor
din WA.
În timpul în care îmi desfășuram activitatea în atelier
sau în teritoriu, soția se ocupa de mobilarea casei. Am
cumpărat rând pe rând cam tot ce trebuia, iar spre
sfârșitul zilei respective sau în weekenduri, căram lucrurile
mai mari sau mai mici cu mașina de serviciu, de la maga­
zin la noi acasă. Toți angajații puteam folosi oricând și
oriunde în interes personal mijlocul de transport al firmei.
În afară de electrice, tacâmuri, blide, lenjerie, cam tot
ce­am procurat au fost lucruri de la shop­uri second hand
sau de pe Internet. Mai târziu, când ne­am mai chi­
vernisit, am schimbat registrul de cumpărături, dar nu
chiar tot, pentru că magazinele second hand vând și lu­
cruri noi la prețuri mai mult decât convenabile. E o vorbă,
„Cine nu prețuiește centul, niciodată nu va știi să
prețuiască dolarul”. Greutățile te învață să fii pragmatic,
pentru că astăzi percepția legată de viață e polarizată
numai pe ideea de a face bani, restul nu mai contează.
Este pe undeva și conceptul de imigrare sau emigrare,
acela de „împlinire”, latura spiritual­culturală fiind scoasă
126
din obiectiv. Cu toate astea nimic nu m­a împiedicat
să­mi aduc de Acasă, pe cale maritimă, o mulțime de volu­
me în limba română, cărți de istorie, filozofie, literatură,
ridicol nu, când ai Netul la îndemână, dar generația mea
e aglutinată la a descifra mesaje din buchile însămânțate
pe hârtie, să simtă foșnetul foilor când sunt întoarse...
Cărțile mi­au fost și­mi sunt pavăză chiar și­n situații mai
puțin plăcute. Îți dezmorțesc mintea și atunci când nici nu
gândești, îți dau soluțiile.

Intersectări cu răgălii în companie

Nu toți au reușit sau reușesc în lumea de afară, dar nu

sunt nici puțini cei care s­au realizat balanța înclinându­se
în favoarea celor real motivați. Riscul asumat e destul de
mare pentru că la tot pasul întâmpini greutăți, dar „un
drum fără piedici nu duce nicăieri”.
În 2006 când ne­am schimbat domiciliul din Noua
Zeelandă cu Australia, logica era cam aceeași, de ajustare
financiară în toate variantele semantice ale cuvântului.
Riscul de care vorbeam s­a dovedit a fi mult mai mic decât
la începuturile peregrinării mele și a familiei prin lume.
Firea­mi colerică nu m­a avantajat în relațiile cu colegii
sau șefii, mai ales atunci când îmi susțineam punctul de
vedere bazat pe logica elementară a bunului simț, zic eu.
Au trecut doar câteva luni de la începerea serviciului la
„Scales” și am și avut o primă contră cu unii colegi.
Pentru a înțelege mai bine situația am să încerc să vin
cu câteva precizări legate de locul în care îmi desfășuram
127
activitatea. Imobilul cu un singur etaj se afla în cartierul
numit „Osborne Park”, o clădire modernă cu o fațadă din
beton și sticlă în care cu greu îți puteai imagina un interior
destinat lucrărilor mecanice. Aici erau așezate bancuri de
lucru pe o parte, iar pe partea opusă rafturi metalice care
susțineau mașinării din gamă. La prima vedere totul părea
a fi în ordine dar intrând puțin în detalii nu mai era chiar
așa. Pe mesele de lucru și dedesubtul lor se aflau tot felul
de ruginituri, componente ale unor utilaje pline de
vaselină, tăvi și tăvițe cu degresanți, rulmenți vechi și noi,
șuruburi... La acest talmeș­balmeș se mai adăuga și faptul
că fiecare lucra unde dădea Dumnezeu și nu fiecare la
bancul său. Înainte de a repara ceva în atelier trebuia să
înlătur întâi mizeria lăsată de unul sau de altul, apoi să se­
lectez ce­i de aruncat și ce trebuie păstrat, pentru ca în
final să mă apuc de treabă. Nu mai întâlnisem așa ceva
până atunci și nu eram nici adept al „lasă‐mă să te las”.
Nemulțumit de activitatea la grămadă, într­o ședință de
lucru am ridicat această problemă și am propus ca fiecare
dintre noi să lucreze la bancul său. A trebuit să conving,
pentru a­mi impune punctul de vedere, vorbind de pro­
ductivitate, timp economisit... că de bun simț nici n­am
îndrăznit să casc gura... Ideea a fost agreată de conducere
dar aproape nimeni n­a respectat regula, oricum eu am
reușit să am bancul meu de lucru, nepoluat de ceilalți și
ăsta era un câștig pentru mine. Nici nu s­a încheiat bine
cu hârâiala din atelier c­a venit alta, de data asta cu o zuză
din „office”. Biroul, împărțit în cămăruțe, era ocupat de
patroni, de manageri și de trei ciolfăite ce pe lângă
128
atribuțiile legate de contabilitate, vânzări... preluau și me­
sajele telefonice urmând să le prezinte liderului din cadrul
serviciului tehnic, numai că acest lucru nu se prea întâm­
pla. Într­o vineri la sfârșitul orelor de program, una dintre
figurile ilustrate de Picasso a recepționat mesajul și pentru
că „i‐am căzut cu tronc”, mi­a cerut să merg la o depanare.
Am crezut că explodez, nu pentru că n­aș fi fost plătit, ci
pentru faptul că încă de dimineață trâmbițasem în gura
mare despre cât de ocupat voi fi după serviciu cu pre­
luarea de la magazin a unui mobilier plătit deja, ce urma
să­l asamblez la mine acasă. Refuzul meu a surprins­o
neplăcut și astfel s­a dus să interpreteze aria Desdemonei
la masa șefilor, unde am fost convocat. Mi­am spus păsul
și problema s­a rezolvat fără alte complicații, cu atât mai
mult cu cât doi menestreli care erau în atelier, au ajuns
să­și dispute job­ul. Pentru evitarea unor situații ambigue
am propus conducerii firmei, la care au subscris și ceilalți
ortaci, neimplicarea „ielelor de ziuă” în tranzacții de facto.
Fiecare cu trebșoara lui a fost decizia și așa mi­am câștigat
simpatia sexului nu prea frumos, de astă dată. Adversita­
tea autohtonilor se manifestă în general față de cei ce nu
au obârșie anglosaxonă. Ea se acutizează la o simplă
contră, motiv pentru care am și amintit de acest mic inci­
dent, dar cu rădăcini adânci în mentalitatea unui „ozi”. De
ce să­l deranjeze pupăza pe unul de­al ei, chiar vecin cu
„locul crimei”, când putea merge străinul, adică eu, în
afara orelor de program și­n direcția opusă locuinței mele.
Tumultul din jur creat uneori de beligeranți, mă întărâta
și mai mult. Așteptam parcă dominat de obsesia ca cineva
129
să mă agite, pregătit fiind ca­n orice moment să ripostez
ironic în cuvinte, sau brutal în comportament. Degeaba,
nu puteam trece peste acest simțământ. Cred că în acea
lume a mâinilor și sufletelor murdare am cultivat limbajul
„cuțitarilor” lui Ion Barbu, pe care nu ezit să­l folosesc,
tocmai pentru că reflectă o realitate nu chiar ușor de în­
durat. Uneori nu mă pot abține să nu detonez grenadele
cu vorbe „dulci‐amare”, fără a mai ține seama de sensi­
bilitatea celor ce­mi citesc acum mesajul.
Un campion al vulgului era Ginham, un englez care la
tot pasul îi dădea cu „fuck”. S­a angajat în companie la
câtva timp după mine. Era un tip la vreo 50 de ani, mic de
statură, îndesat și balonat. Sub o frunte adunată, pleoa­
pele spâne clămpăneau peste doi ochi de culoarea
pământului. O față pe care era lipit un bornău gen
pătlăgică pârguită, acoperea o pleznitură de daltă lată cu
numele de gură. Părul gălbui se scurgea în lațele ieșite
dintr­o coadă de cal, ce lăsa să i se vadă tipica clăpăugeală
auditiv­englezească, urechi mari, de care erau agățate
niște sârme îmbârligate ce se doreau a fi cercei. Tatuaje
cu ancore și sirene lăptoase în grafica unui țânc de trei ani
îi împodobeau brațele și picioarele. Așa ca un tot unitar
puteai să­l iei drept sperietoare ca să înțarci sugarul
înainte de vreme.
La capătul bancului meu de lucru aveam un aparat de
radio la care ascultam știri, muzică... în timp ce
deșurubam sau înșurubam. Sătul să aud cam același gen
de sunete afro­anglo­americane, un fel de bis continuu
pentru mine, am căutat pe scala aparatului și­am găsit un
130
post ce transmitea muzică italiană. Într­una din zile n­am
apucat să aud două melodii c­a apărut în atelier, britanicul
de care vorbeam înjurând de mama focului clientul la care
a fost. „The mother fucker client mă aștepta in fața la the
fucking shop și the fucking bastard mi‐a spus că pierde
the fucking money din cauza mea, căci am ajuns fucking
prea târziu de la fucking apelul telefonic”. Toți cei prezenți
în atelier ne holbam la el, fiind alături de noi și unul dintre
șefi, apărut intempestiv, curios să afle ce­i cu răcnetele.
Printre o mie de fucking­uri Quasimodo a reușit să explice
cu câtă lipsă de respect a fost el tratat de client. Ne­a buf­
nit râsul ascultându­i povestea în vocabularu­i pitoresc.
Dintr­o dată i s­a pus pata pe subsemnatul. A venit la
mine, mi­a aruncat o privire ucigașă și apoi a închis ra­
dioul. I­am dat drumul iarăși, cânta Adriano Celentano. S­
a întors brusc, m­a gratulat cu „fuck you romanian” și l­a
închis iar, motivând că nu­i place muzica străinilor întrucât
nu înțelege cuvintele. Mi s­a urcat sângele la cap, am pus
mâna pe un fier, am pocnit odată­n masă și cu o voce care
parcă nu mai era a mea, i­am spus amenințător că acolo
rămâne dacă nu se cară, după care am repornit muzichia.
A tăiat­o fără să­l mai rog încă odată, timp în care i­am su­
gerat să învețe și un alt grai dacă vrea să înțeleagă textul.
În decursul acestui incident niciunul din cei prezenți
n­a intervenit împotriva atitudinii țopârlanului, eram încă
odată singur înconjurat de ceea ce se numește mizerie
umană. În ziua următoare am aflat că și ceilalți anglo­sa­
xoni susțineau punctul de vedere al paiaței. Și cu toate
astea am ajuns la o înțelegere, pentru mine era o chestiune
131
de principiu, toți suntem egali în drepturi. Atunci când
aveam ceva de făcut în atelier și nu erau foarte dese ca­
zurile, pentru că mai mult eram pe site, puteam să­mi de­
lectez auzul în voie, cu Holograf, Phoenix sau Pasărea
Colibri, pe radio casetofon, fără surprize neplăcute. „As‐
cultați și voi muzică adevărată”, le spuneam, „încercați să
percepeți linia melodică pentru că asta înseamnă de fapt
muzică, iar dacă vreți text citiți‐l pe Byron, că‐i de‐al vos‐
tru.” Nu cred c­au simțit ironia, dar atmosfera s­a relaxat
și eu de asta aveam nevoie.

Întâlnire cu surprize ulterioare

Mai puțin relaxată îmi era soția, care deși depusese de

ceva timp aplicații pentru găsirea unui job, nu primise nici
măcar invitația de a fi chemată la un interviu. Financiar nu
stăteam rău, câștigam chiar destul de bine. Casa pe care
am închiriat­o era acum mobilată complet. Prieteni nu
prea aveam, doar cu Sunny ne mai întâlneam. Într­o zi ve­
cinii gard în gard cu noi ne­au invitat la ei într­un
weekend, ca să ne cunoaștem. N­am știut până atunci că
este un fel de protocol nescris ca noilor locatari să li se
facă acest gen de invitații. Reiterez faptul că aria în care
am închiriat casa era locuită numai de oameni cu stare,
ce au moștenit sau și­au permis să cumpere un imobil cu
peste un milion de dolari. Puteai număra pe degetele de
la o mână chiriașii­n zonă. Părinții lui Bunzio, proprietarul
imobilului în care locuiam, s­au mutat în altă vilă cu puțin
timp înainte de venirea noastră în Perth și așa am ajuns
132
beneficiarii locului, un noroc chior dacă e să vorbesc și de
chirie. Revenind la vecini, erau get beget australieni,
oameni deschiși și prietenoși. Cunoștințele lor despre Ro­
mânia se rezumau la Dracula, Ceaușescu și Nadia
Comăneci. Ne­am bucurat că am putut să le vorbim de
țara noastră cu frumusețile ei, de satele și orașele ce
poartă­n spate haina timpului... Am discutat și de viața
noastră în Noua Zeelandă și apoi Australia, respectiv de
Perth. Ce mai, am petrecut seară deosebit de plăcută în
care mai mult am trăncănit noi decât ei. N­a trecut o
săptămână de la întrevederea cu vecinii c­a venit surpriza:
la intervenția lor, un director de la „Crossing Australia”,
organizație semi guvernamentală cu obiect de activitate
„drug and alchool service”, i­a solicitat prezența soției
pentru a da un interviu. L­a luat și a fost imediat angajată
în „full time position” ca „administrator officer”. Ne­am
bucurat mult și poate pare de necrezut, dar pentru mine
nu a contat într­atât înregimentarea jumătății mele la un
serviciu, ci faptul că a ieșit din starea de neliniște care a
pus stăpânire pe sufletul ei. În momentul în care chiar
tangențial poți discuta cu oameni aflați în poziții mai
acătării și care mai vor să­ți întindă și o mână de ajutor lu­
crurile pot lua o altă turnură, iar recomandarea în aceste
cazuri e decisivă, fapt menționat a nu știu câta oară.
Fiul meu, înarmat cu partea de cunoștințe teoretice
dobândite­n facultate și „lucrat la sală”, a realizat că a­și
desfășura activitatea ca angajat în „fitness industry”, nu e
chiar o afacere. Salariul neconform cu activitatea în sine,
programul deosebit de încărcat ce includea și weekendu­
133
rile, l­au determinat să promoveze imaginea unui corp ar­
monios pe propriul website, venind cu varii oferte de an­
trenament și diete pentru persoanele dornice în a
dobândi sau redobândi suplețea. A demarat ca personal
trainer și în scurt timp și­a format clientela, în general
oameni cu bani care îi aduceau și veniturile scontate. Unii
dintre ei i­au devenit prieteni făcând parte și azi din
aceeași gașcă.

Și dacă-s în sutană tot îi manelim

Diminețile plecam toți trei la job­uri și ne reîntâlneam

seara acasă, unde derulam filmul zilei. Singura neîmplinire
o constituia într­un fel lipsa unui anturaj similar celui din
Noua Zeelandă, deși cunoscusem câteva persoane la locul
de întâlnire al românilor, biserica. Aici am aflat cât de
divizați suntem. Cu mult timp înainte de a
purcede spre Perth, conaționalii mei ortodocși mer­
geau să asculte slujbele la Biserica Sârbească unde preot
era și este un timișorean absolvent al Facultății de Teolo­
gie din Sibiu. Singurul impediment dacă­l pot numi așa
este că oficierea la altar se face în trei limbi, sârbă, română
și engleză, momentele de pioșenie pierzându­se în pau­
zele de amestecătura lingvistică, zic eu. Biserica Româ­
nească a apărut odată cu venirea unui preot de prin
părțile Sucevei, trimis de Patriarhia Română să păsto­
rească sufletele românilor în Perth. O parte dintre enoriași
au rămas atașați de prima lor iubire, iar cealaltă parte a
trecut la noua Biserică cu sediul într­o fostă clinică
134
dezafectată, ulterior transformată conform canoanelor în
Casa Domnului. Îi cunosc pe ambii preoți, suflete alese și
devotate comunităților pe care le servesc, săritori la ne­
cazul fiecăruia, înarmați întotdeauna cu un sfat și o vorbă
bună. Din păcate tot noi românii, laicii, suntem cârcotașii.
Parcă­i un blestem pe capul nostru, să ne pierdem în
povești stupide, să ne certăm făcând pe erudiții acolo
unde suntem tămâie, să­i catalogăm pe slujitorii bisericii
după lungimea bărbii sau gravitatea vocii, să comparăm
acolo unde nimic nu e de comparat, ochelari de soare sau
sutane, să ne asumăm responsabilități acolo unde nimeni
nu ni le cere. Soarele bată­l vina, clocește mințile mai mult
decât trebuie.

Filozofie de emigrant

Cu toată întinderea orașului nu e de mirare când pe

stradă, sau în vreun mall auzi vorbindu­se românește, deși
la aproape trei milioane de oameni, suntem doar câteva
mii de valahi. La scurt timp de la venirea noastră în Perth,
la un magazin sârbesc ce avea spre vânzare mezeluri pe
gustul nostru, soția a intrat în discuție cu două persoane
ce grăiau limba de Acasă și de aici ni s­a tras; am cunoscut
români veniți în Australia încă de pe timpul lui Pazvante
Chiorul. Casa noastră în care liniștea era întreruptă doar
de vocile vecinilor, s­a umplut dintr­o dată de râsete și voie
bună, de istorisiri cu pățanii hazlii, de glume și tachinări
într­o limbă în care se adunau voit graiurile, transilvănean
amestecat cu cel bănățean, moldovenesc, oltenesc, și
135
„dă” București. Nu pot să­i omit nici pe cei de sorginte
sârbă sau maghiară deveniți amici de suflet, ceea ce
demonstrează dacă ar mai fi ceva de demonstrat, că
educația și bunul simț nu umblă cu voturi. Faptul că sun­
tem relativ de vârste apropiate a făcut ca relațiile de
prietenie să dureze. Spuneam odată că „un drum fără
suferință nu duce nicăieri”. Câțiva dintre noii prieteni au
avut de îndurat vicisitudinile regimului de Acasă în timpul
dictaturii, doar pentru că și­au dorit libertatea mai devre­
me de anii *90, încercând să treacă fără viză granița la un­
guri sau Dunărea înot la sârbi. Unii au reușit din prima,
iar alții mai puțin norocoși au stat prin pușcării. În sfârșit,
reuniți în țara cangurilor muncind și învățând, parte din ei
au ajuns ca astăzi să se găsească în confortul după care
au tânjit. Fac această precizare doar pentru bufonii care
te judecă numai prin prisma plinului buzunarelor.
Așadar și cei care au părăsit țara noastră înainte și ime­
diat după *89, ingineri sau tehnicieni timișoreni, arădeni,
clujeni, craioveni sau bucureșteni și­au început la rându­
le viața în Australia, unii cu vândutul ziarelor, curățatul
peștelui sau datul cu mopu, au sortat fructe, au zugrăvit
case și­au dat la lopată. Nu spun că acest gen de muncă
te înalță dar nici rușine nu­i prestând­o. Bineînțeles nu toți
emigranții români din Australia sunt de top, dar procentul
de nerealizat este infim, dacă e să vorbim de cei veniți
după anul 2000.
Criteriile de emigrare astăzi sunt foarte stricte, pentru
că sunt luate­n calcul pregătirea profesională, experiența
în domeniu și cazierul care musai să fie curat. Costurile
136
aplicației pentru obținerea vizei de intrare, costurile
deplasării și distanța mare de casă, constituie reale barie­
re. Astea sunt și motivele pentru care nu vezi jarpalăi eu­
ropeni cu pirande și puradei la cerșit și mai puțini sezonieri
la adunatul sparanghelului sau usturoiului. Din punctul
ăsta de vedere e liniște și pace.
Printre cei care au ratat „de facto” șederea în Australia
sunt persoanele care au dat­o­n bară în căsnicie din varii
motive și cei care n­au reușit să supraviețuiască șocului
de început, băutura fiind antidotul nedorit, dar folosit și
care­și face efectul în detrimentul consumatorului. O altă
categorie, dacă o pot numi așa, îi cuprinde pe actori, mu­
zicieni, profesori... în general persoane cu pregătire
umanistă, ce cu greu răzbat într­o lume în care accentul
se pune cu preponderență pe dezvoltare economică și
mai puțin pe cultură. Ca să nu mai spele vase prin restau­
rante, să facă menaj sau să vândă în mall­uri, mulți dintre
aceștia au preferat să se reîntoarcă de unde­au purces.
Dacă e să vorbesc de tineri situația e puțin mai altfel, po­
sibilitatea de adaptare și de înlăturare a cutumelor cu care
au venit îi ajută în cazul în care seriozitatea primează, dacă
nu se autoexclud.
Ca și­n România, politica era și este pe buzele tuturor,
subiect care naște discuții aprinse, mereu făcându­se
comparație între Acasă și Aici, între trecutul din care am
venit și prezentul în care trăim.
Libertatea de exprimare în Australia e stabilită printr­o
sumedenie de reguli care uneori depășesc limitele nor­
malului. Dacă­i faci o poză copilului sau nepotului tău tre­
137
buie să te asiguri că nu se prea află un alt tânăr vlăstar
prin preajmă ca să nu dai de bănuit că ești pedofil, deși
pe ăștia în loc să­i castreze sau să­i împuște îi țin în pușcării
de lux vreo doi ani și apoi le dau drumul. Au sărit de cur
în sus toate canalele media din Țara Cangurilor când Ra­
fael Nadal, cunoscutul tenismen spaniol participant la tur­
neul australian, a țucat pe obraz o fătucă pe care a lovit­o
neintenționat cu mingea în arena de tenis. L­au blagoslo­
vit o săptămână dar nu pentru accidentul involuntar ci
pentru pupătura pe obraz. Orb, surd și mut, trăiești mai
bine în noul sistem, un fel de Omerta reinventată cu reguli
ce ating uneori absurdul. Unul care trage tare la cântar tot
obez se numește, dar dacă­i spui că­i grăsan, a­i dat­o­n
bară, unul murdar tot nespălat se cheamă, dar n­ai voie să
spui că­i un împuțit... Ce vreți, nuanțe de gri cu negru, în
rest doar autostrăzi traversate de poduri luminate­n cur­
cubeu, sau stadioane uriașe, blocuri de sticlă cu n­șpe
etaje, plaje cu nisip fin pe care sunt amplasate sculpturi
ca­n paginile idiomatice ale civilizațiilor lumii, super­
marketuri în care te pierzi, restaurante, baruri și­un cazi­
nou cât un cartier, drumuri adevărate, case și iar case,
situate pe străzi liniștite ce­ți oferă acea stare de bine
după o zi încărcată, alături de o mulțime de parcuri cu
terenuri de sport. Nu e rău deloc, doar dorul de Acasă ne
zgândăre sufletul și­l zgândărește rău. Ce bine ne­ar fi tu­
turor dacă nu ne­ar futiliza, o formă silogistică a verbului
„a fute”, liniștea câțiva neghiobi cu postările lor veninoase
pe internet. Poate le vor fi de ajutor cuvintele celebrului
scriitor italian Umberto Eco, care spunea cam prin 2016:
138
„Drama internetului este că i‐a promovat pe idioții satului
ca purtători de cuvânt. Drama imbecililor”.

Cu pași timizi dar încrezători în steaua noastră mulți din­

tre noi am călcat pe cărări mai puțin umblate: unii dintr­o
țară­n alta, pe același continent, alții de pe un continent
pe altul. Te simți stingher în noua conjunctură și ai vrea
ca cei din jurul tău să­ți simtă pulsul neregulat al inimii
generat de singurătate și necunoașterea în parte a obi­
ceiurilor locului. Ești stresat dar prea mândru să fii servil,
pentru că servilismul e apanajul sărăcitului de cultură, a
milogului cocoșat de frică, iar reacția cobeligeranților en­
glezi, irlandezi, scoțieni alături de autohtoni se manifestă,
cel puțin la începuturi, prin superioritate și aroganță
nedisimulată. Nu știu câți dintre noi au ignorat asemenea
momente, au răbdat și au tăcut încărcându­se negativ.
Frustrarea vine oricum și dacă taci și dacă vorbești, iar în
acele momente, verbele „a respecta”, „a prețui” își pierd
sensul pentru cei implicați. Niciodată ca emigrant nu mi­a
plăcut ideea că trebuie să­mi pun fermoar la gură, indiferent
de împrejurare, de conjunctură și nu pentru a­mi salva
ego­ul șifonat sau pentru a epata, ci pur și simplu pentru
că etalându­mi opinia m­am descărcat emoțional, m­am
eliberat pur și simplu. Există, ne place să recunoaștem sau
nu, acel tip de „bullying” cu care străinii ca noi sunt tratați
uneori. Dacă nu răspunzi prompt vei suferi și mai tare pen­
tru că „nimeni nu‐ți cunoaște durerea și nimeni nu are
139
cum să ți‐o înțeleagă cu adevărat, pentru că nimeni nu a
fost în locul tău.” Cam aceste chestiuni de viață, bazate
pe întâmplări reale, le discutam în weekenduri cu amicii
noștri, care ne­au primit cu brațele deschise în cercul lor,
în marea majoritate români.
Începusem să prețuim și mai mult faptul că după atâtea
căutări ne­am găsit într­un fel locul. Soare și căldură trei
anotimpuri și un alt anotimp cu soare dar și cu ploaie de
astă dată. Ca zodie suntem raci și eu și soția, iubim astrul
zilei și nopțile­nstelate și apa­nspumată și nisipul fierbinte.
Ne bucurăm că suntem înconjurați de oameni buni la su­
flet, pentru că așa îmi place să cred, că suntem priviți și
noi ca frământați din același aluat drapat cu sentimente:
eu, cu treceri mai abrupte câteodată de la agonie la extaz,
iar jumătatea mea întotdeauna cu gingășie și înțelegere.

„Nici un vis nu e prea mare pentru a putea fi

atins”

Pe nesimțite a trecut timpul. După doi ani de, hai să­i

spun prosperitate și stabilitate economică, la un consiliu
de familie ne­am hotărât să cumpărăm o casă. Decizia nu
era legată numai de mentalitatea românului care se simte
în siguranță având o proprietate, un argument de bază
fiind de a nu mai plăti chirie, peste 320 de dolari pe
săptămână, bani într­un fel irosiți. Intrând în detalii finan­
ciare, au început să ni se contureze din ce în ce mai clar
opțiunile pe care le aveam. Valoarea casei nu trebuia să
depășească juma de milion de dolari, pentru că depozitul
140
minim era de zece la sută din valoarea de cumpărare, vor­
besc de anul 2008. Deși nu aveam prea mult habar de
rata pe care o vom plăti la bancă, am exclus totuși din start
alegerea unui apartament sau a unui imobil în „town
house”, adică o casă ce face parte dintr­un complex de
locuințe așezate una lângă alta cu doar câțiva metri pătrați
de curticică. Ne doream puțină intimitate, fără mirosul de
ceapă prăjită de la oalele vecinilor și fără vocalizele adia­
cente. Așadar am pus pe hârtie un plan de la care să înce­
pem. Zona o doream cât mai liniștită, ferită de zarva
magazinelor sau trepidațiile iscate de mașinile din trafic
cu pârâituri de eșapamente și scârțâituri de roți. Poate
mai puțin chestia cu roțile, că ăștia din Perth sunt înceții
înceților de pe pământ, amorțiți în mașini de lux care dau
să muște din volan la viteza melcului. Dacă vitezomanii de
care vorbeam mai ajung prin Melbourne sau Sydney, îi
spurcă toți mai dihai decât mine, pentru că perturbă toată
circulația în zonă cât timp șofează. Revenind la subiect,
voiam ca imobilul să nu se afle situat la o distanță mai
mare de zece km față de punctul zero, centrul metropolei.
Acest lucru însemna că­n orice direcție am fi mers am fi
economisit timp prețios privind deplasarea și asta pentru
că orașul se întinde pe o suprafață enormă.
Am ascultat cu foarte mare interes vocile amicilor, toți
proprietari de case. În disertațiile lor privind cumpărarea
unui imobil spuneau, că e bine să analizezi locația, să ob­
servi vecinătatea privind înfățișarea ei per ansamblu, asta
însemnând modul de prezentare al construcțiilor din zonă
și îngrijirea ariei locuibile. Apoi e bine să te uiți după o
141
construcție amplasată în fața posesiei, iar aceasta să fie
atât de mare încât să poată fi împărțită în așa fel încât
după subdivizare, să poți rămâne cu casa și o parte de
teren iar cealaltă parte s­o vinzi.
Am trasat cu compasul două cercuri concentrice cu
punctul de plecare centrul orașului pentru a ne încadra în
segmentul propus și am început să consultăm agenții imo­
biliare care­și aveau sălașul în zonă. După ce ne­am edifi­
cat cu prețurile, am eliminat ariile foarte scumpe și am
început sondarea căutând pe Net variante. Trebuie să re­
cunosc că meritul îi aparține soției, căreia în acea perioadă
îi atribuiam două roluri: să mă enerveze când eram calm
și să mă liniștească în timp ce fierbeam. Dacă muierii îi intră
o idee­n cap, nici dracu nu i­o mai poate scoate. M­a purtat
prin toate locațiile, punându­mi la­ncercare latura neuro­
hormonală. Nu s­a lăsat până nu a găsit ce și­a dorit, casă
cu un „back yard” considerat mare în zona urbană,
suprafața totală fiind de 1200 de metri pătrați. Prețul de
strigare era de cinci sute de mii. Mă treceau fiori reci prin
șira spinării numai când mă gândeam la jumătate de mili­
on de dolari. Suma era colosală pentru noi. Soția a vorbit
întâi cu brokerul să vedem dacă ne acordă banca împru­
mutul. Câștigam binișor amândoi așa că n­au fost probleme
privind aprobarea și după o săptămână tot nevasta a tratat
și cu agentul imobiliar, un bătrânel roșu la față, guraliv și
plin de amabilitate, cred și eu la comisionul pe care­l lua....
nici nu putea fi altfel. Am văzut casa pe îndelete,
construcție de cărămidă, compusă din trei dormitoare,
sufragerie, bucătărie, loc de luat masa... mă rog tot dichi­
142
sul. Imobilul se prelungea cu garajul a cărui arcadă pre­
zenta intrarea. În fața locuinței se afla și o terasă unde pu­
teai servi cafeluța­n văzul lumii, la stradă, iar în spate o
altă terasă imensă pe toată lungimea casei, de unde te
puteai delecta cu o panoramă de vis, ce mai, un părculeț
în adevăratul sens al cuvântului, cu copaci mai înalți decât
o construcție cu etaj și gazon pe toată suprafața cu pro­
priul sistem de irigație. Nu ne venea să credem, parcă era
prea frumos ca să fie adevărat.
Priveam cu zâmbetul pe buze cum Rodica mea îl învâr­
tea și­l sucea cu vorba pe agentul imobiliar în negocieri.
În final am bătut palma, la aproape 450.000 (patru sute
cincizeci de mii) de dolari. Oferta de vânzare atunci când
am cumpărat era mult mai mare decât cea de cumpărare.
Explozia de prețuri după 2000 a atins apogeul prin 2006
după care a început să scadă. Într­un fel ăsta ne­a fost no­
rocul la tratative. Oricum, am negociat cu două mii de do­
lari mai mult decât ultimul ofertant. Cu patru­cinci ani în
urmă o asemenea casă se putea cumpăra cu o sută de
mii mai puțin, dar atunci eram la alte „începuturi” în Noua
Zeelandă. Eram fericiți, fericiți. Dumnezeu a avut grijă de
noi ne spuneam mereu.
Am semnat contractul de vânzare­cumpărare urmând
ca să ne mutăm după perfectarea actelor, o perioadă ce
ținea două luni, când primeam și cheile locuinței. Pentru
că eram la prima casă am scăpat de plata taxei de timbru,
cam douăzeci de mii de dolari. Ce dulce suna casa noastră
și­n același timp ce sinistru se auzea când pronunțam, patru
sute și.. de mii datorie, pentru că aproape cincizeci de mii
143
i­am dat ca depozit. Ne încurajam spunându­ne, „no
dream is too big to be touched” (nici un vis nu e prea mare
pentru a fi atins). Au urmat pregătirile de mutare de la
imobilul închiriat, la imobilul cumpărat, ambele aflate în
zone destul de apropiate unul față de celălalt. Am preluat
cheile și primul gând a fost să ne apucăm de renovarea
interioară și așa am început. Cam două luni am tot lucrat,
schimbând complet mobila de bucătărie cu toate acceso­
riile, rașchetând podelele, zugrăvind pereți, tavane, schim­
bând faianța, vopsind uși cu tocuri, ferestre... , toate după
orele de program și­n weekenduri. O deosebită contribu­
ție la toate schimbările interioare a avut și fiul nostru, frus­
trându­l într­un fel de relaxarea pe care și­o dorea de a fi
împreună cu prietena sa, o franțuzoaică a naibii de fru­
moasă, care acum îi este soție.
Poți vorbi de un imobil că îți aparține doar în momentul
în care că ți­ai plătit integral împrumutul, adică zero lei la
bancă datorie. Noi am primit Titlul de Proprietate la data
de 7 septembrie 2017, după nouă ani de la cumpărarea
casei, fapt predictibil luând în considerare că am pus în
aplicare toate informațiile pe care ni le­au furnizat priete­
nii, dar voi reveni cu această chestiune.
Dacă termenul de plată se lungește la 25­30 de ani,
perioada de rate pentru finanțarea bancară, dai la bani de
ți se apleacă și ajungi ca împreună cu dobânzile să scoți
din jep peste dublul sumei împrumutate. Am dorit să
subliniez acest fapt și din alt motiv, serviciul: dacă­l pierzi
poți amâna ratele câteva luni iar dacă nu­ți revii financiar
ca să poți plăti în continuare, banca te execută, te zboară
144
din casă fără a­ți arăta empatie. Dacă locuința se vinde la
un preț mai mic decât cel perfectat în contract, banca te
obligă să plătești diferența. Bancherii nu pierd, ei doar
câștigă, rapacitatea fiindu­le sloganul. Desigur mai aveam
încă multe de făcut astfel încât totul să arate așa cum
ne­am propus, dar acest lucru costa ceva parale, iar nouă
ne cam bătea vântul prin buzunare, dacă e să vorbesc de
investiții.
După două luni și ceva de șantier am făcut inaugurarea.
Vremea frumoasă ne­a oferit posibilitatea de a
sărbători eventul, afară pe terasă până târziu în noapte
înconjurați de cei prețuiți de noi.

„Demisie” cu implicare de „focă- suină”

Viața cu trăirile ei, nu e nici grea dar nici ușoară, adapta­

bilitatea fiind esențială pentru că totul în jurul nostru e
relativ, respirăm un timp într­un spațiu ales de noi sau
hărăzit de Dumnezeu, iar apoi... Plecând din „universul
cvasi‐euclidian” bazat pe timp și spațiu prezentat de Ein­
stein și îndreptându­ne spre universul mai aproape de noi,
gândul mă duce spre „Coloana Infinitului” a lui Brâncuși,
sculptură de geniu care ne oferă imaginea întretăierii
spațiului cu timpul în drumul ce urmează să­l parcurgem
de­a lungul vieții, în etape, cu stări de bine și de mai puțin
bine, cu suișuri și coborâșuri.
Probabil că după vreo trei ani de muncă la „Scales”, am
atins un vârf la ceea ce aș putea numi confort, o stare de
bine, așa că ar fi trebuit să mă aștept la un declin conform
145
imaginii imprimată pe retină de „Coloana Infinitului”. Dar
cine poate anticipa viitorul când e vorba de propria­i per­
soană și mai ales atunci când alții hotărăsc pentru tine?
Condrew, unul dintre proprietarii business­ului, ne­a
anunțat oficial că a vândut afacerea unei alte companii,
care avea cuprinsă în caietul de sarcini și activitatea pe
care noi o prestam: de întreținere, de reparare sau de vân­
zare a utilajelor cu destinația domeniul alimentar. În
prezența liderilor s­a făcut referire și la acel proces verbal
de predare­primire, în care eram cuprinși și noi, „uneltele
vorbitoare”. Priveam cu temere spre ce va veni. Plutea în
aer acel defetism al zilei de mâine, pentru că regula se
respectă oriunde te­ai afla: „ultimul venit, primul plecat”
în caz de vreo restructurare. Aveam de plătit o datorie
enormă pentru casă, eșalonată pe o perioadă de 25 de
ani la 736 de dolari rată pe săptămână, repet, pe
săptămână.
Managerul din vechea companie și­a dat imediat de­
misia, rămânând doar adjunctul său, Toby.
Am fost primiți la noul sediu cu grătare de carne de vită,
porc și „sausages”, un fel de cârnați australieni, care se
băgau într­o franzeluță la care se adăugau felii de ceapă
prăjită. Nu intenționez să fac pe neamu* prost, dar pot să
vă asigur că ceea ce­am mâncat era varianta nereușită a
„puței în corn” de Acasă, crenvurști cu muștar.
Noua companie, „TMBL”, se afla situată față de propria­mi
bătătura cam la aceeași distanță de vechea locație, dar în
sens opus, într­o zonă industrială de astă dată. Clădirea
de forma unui hangar imens era compartimentată și ea
146
pe sectoare de activitate, în care mai mult de jumătate
din spațiu era destinat închirierii pentru depozitare, înce­
pând cu materiale de construcții, containere cu solvenți
sau vopsele... și terminând cu generatoare mari de curent
și transformatoare de rețea. Departamentul tehnic în care
activam cuprindea hala de lucru echipată cu cele nece­
sare, bancuri de lucru, rafturi... Mai erau și câteva birouri
pentru șefime și administrativ. În primele două săptămâni
activitatea s­a desfășurat normal, scurte ședințe de in­
formare și împărțirea job­urilor, după care ni s­a adus la
cunoștință că vom primi alte mașini de serviciu mai
econome privind combustibilul. Ne­am scos din dubele
pe care le aveam în dotare sculele și rafturile cu piese de
schimb pentru a le instala în celelalte surate, un fel de
roabe construite parcă numai pentru chinezi. Pe piață pri­
mele mașini valorau dublu și datorită confortului, com­
parativ cu second­hand­ul primit. Dezamăgire totală pe
noi. Ginham, englezul tatuat care la două cuvinte băga
câte un „fuck”, a­nceput să­l suduie pe noul manager cu
delicatețea­i cunoscută doar de noi, vechii camarazi. În­
jura de mama focului; că el nu conduce o ladă pe roți și
de aici i s­a tras. Un alt coleg, mai rotofei nu încăpea în
cabină de burtă. Eu și nu numai eu stăteam cu picioarele
înghesuite­n volan cu scaunul dat înapoi la maxim și atin­
geam plafonul cu capul. Eram de râsul curcii cu closetele
cu care urma să ne deplasăm. Simțind ironia din privirile
subalternilor și văzând că prestanța îi este știrbită noul
șef iluminat creativ, a început să cuantifice timpii privind
deplasările de la un punct de lucru la altul, să taie nejus­
147
tificat din orele efectuate peste program... Atitudinea de
cizmă ghintuită și deciziile sale anapoda au produs
nemulțumiri vădite astfel încât unii colegi din vechea
trupă au început să plece rând pe rând, numărul nostru
micșorându­se simțitor. Nici eu nu eram prea fericit cu
atât mai mult cu cât constatasem că năcădăul care era în­
drituit să ne îndrume, era total în afară cu latura tehnică,
un alt idiot promovat pentru longevitate în firmă. Mie
mi­a reproșat faptul că pe parcursul aceleiași distanțe,
într­o zi, am avut timpi diferiți de dus­întors, cam de zece
minute diferență, de parcă traficul pe o distanță de 40km
ar fi fost același. Am început să râd ridiculizându­l, fapt
care l­a indignat într­atât încât mi­a întocmit un referat
„de neachitare în totalitate a sarcinilor de servici și
indisciplină”. Nu­mi venea să­mi cred ochilor. Radia de
satisfacție, mi­a plătit­o. Pentru prima dată i­am văzut
ticăloșenia exprimată prin toți porii hoitului său. Era un
tip scund și umflat, de mai bine­l săreai decât să­l ocolești.
Iarnă sau vară, fața­i de pară mălăiață era plină de su­
doare. Prin crăceala buzelor mereu pline de salivă, se ve­
deau lesne jinjiile cu dințișorii năclăiți cu resturi d­ale gurii,
resturi ce se lipeau adesea și pe gușa­i flambată. Doi ochi
căcănii adunați sub un dovleac în ricoșeu te priveau câr­
mit, niciodată drept. Nasul borcănat cu nări largi defineau
parcă și mai bine imaginea râtanului jugănit. Un burdihan
floșcăit se revărsa peste centura înnădită ce­i înconjura
foalele. Picioarele strâmbe de atâta greutate se flexau spre
interior iar mersu­i legănat îl puteai ușor asemăna cu cel
al unei foci în deplasarea pe uscat. De fapt asta îi era și
148
porecla, „Seal” (focă). Mă întreb și acum, folosind o ex­
presie de salon sclivisită; „Cum își scotea țârcovnicul din
pantaloni, ca să se ușureze apătos?” Brațele­i scurte ter­
minate­n cârnăciori nu­i prea erau de folos și dacă scula
ce­o avea între picioare nu era legată cu vreo sforicică,
sigur era cu pempărșii pe el, căci altfel slabe șanse pentru
udătură absconsă.
Într­una din zile la o șuetă, Toby, adjunct al caltaboșului
și amic al subsemnatului încă de când lucram la „Brice
Australia”, m­a atenționat că politica firmei este de a
scăpa de noii veniți folosind orice fel de mijloace punitive
care să ducă la îndepărtarea noastră, interesul fiind axat
de la începuturi chiar, doar pentru acumularea mai multor
clienți și nicidecum de personal muncitor. N­am luat în se­
rios avertismentul său și m­am lăsat dus de val.
N­a trecut o lună, că iar am avut o discuție cu „râtanul”,
de astă dată, pe tema solicitării de către managerul unui
supermarket (IGA) a subsemnatului. Acesta îmi acorda
deplină încredere în a­i verifica și repara utilajele sale fiind
foarte mulțumit de prestațiile anterioare, numai că um­
flatul a fost sărit din schemă la capitolul elogieri. Nimeni
nu­i cerea nici părerea și nici acordul. Chestiunea în sine
a interpretat­o ca pe o atingere la autoritatea sa, cazul
meu fiind interpretat ca unul de insubordonare.
N­am reușit să mă mai stăpânesc. În atelier eram toți
șăibarii. S­a făcut liniște după primele mele cuvinte rostite
pe un ton cu mai mulți decibeli, fapt care i­a scos afară
din birouri și pe ceilalți. „Cu tehnica ești paralel, nu știi nici
măcar ce‐am uitat eu și mie rar mi se întâmplă să uit câte
149
ceva, dar tu conduci un serviciu tehnic. Nu înțelegi oamenii
din jurul tău și nici nu te străduiești să o faci, pentru că
habar nu ai de psihologia lor, de problemele pe care le au
și care le influențează munca. Pe latura economică plutești
în ignoranță, nu știi ce înseamnă investiție, consum, profit,
lucruri pe care orice manager ar trebui să le cunoască. Ești
cel mai nepregătit șef pe care l‐am întâlnit vreodată.” Sub
privirile uluite ale „piftiei” încremenite de ceea ce auzea,
se profilau zâmbetele celor prezenți. După această scurtă
„întrevedere” am ieșit din atelier răcorit și mi­am aprins o
țigară aproape tremurând. Am crezut că măcar Tony va
veni după mine, dar bag de seamă că frica de a­și arăta
adeziunea, l­a țintuit locului. M­am gândit, în timp ce
trăgeam cu nesaț din țigară, că ar fi trebuit să vorbesc mai
demult cu directorul general despre șicanări. Ca să pun
capăt stresului, mi­am zis că nu era târziu nici acum să o
fac și m­am îndreptat spre celălalt colț al clădirii unde­și
avea sediul. În apropierea biroului îl văd legănându­se ca
barca în valuri, pe Seal, surpriză. Am intuit imediat că
grăsanul n­a stat degeaba cât timp eu am fumat. Cu capul
plecat și privirea­ntr­o parte a cotit­o repejor pufăind de
efortul pe care­l făcea mergând. Am fost primit imediat
de marele guru, poftit să stau pe un fotoliu și servit de
secretară cu o cafea. Îmi spuneam în gând că după o
asemenea primire nu­s probleme, așa că dezinvolt am
perorat despre activitatea mea și despre frecușurile la
care sunt supus, precum și o parte dintre colegi. Întreve­
derea a durat cam zece minute. Eram încântat de
„conversație” și înainte de a face pași, maestrul de cere­
150
monii mi­a spus, tot cu zâmbetul pe buze: „Dacă ești așa
de nemulțumit, îți accept demisia și te rog să‐mi predai
acum cheile mașinii și telefonul mobil, iar eu am să mă
ocup personal să fii plătit fără să mai vii la serviciu două
săptămâni, plus zilele care au mai rămas din această lună.
Un coleg de‐al tău te va duce acasă.” Parcă m­a lovit
cineva cu leuca­n cap, „De ce demisie vorbește ăsta”,
mă­ntrebam. Total surprins, i­am pus pe birou cheile
mașinii și telefonul, fără să pot scoate vreun sunet. Am
plecat apăsat de temeri cu gândul la ce va spune nevastă­
mea. Cursul vieții noastre lua o nouă turnură.
Au trecut câteva săptămâni până să realizez că
înlăturarea mea din companie a fost un delict, pe care
l­aș fi putut contracara în instanță cu câștig de cauză, fără
nici un dubiu, dar nici să revin într­o lume ostilă nu mă
tenta.
Nu numai în Australia ci și­n Noua Zeelandă nu poți fi
concediat dacă nu ai primit cel puțin două mustrări și trei
avertismente scrise, argumentate, nu povești. Puterea
patronului de a da pe cineva afară este limitată prin lege,
tocmai pentru stoparea abuzurilor.

Ratări și apoi trocuri cu „frecvențe”

A trebuit ca împreună cu soția să facem câteva corec­

turi financiare. Am tratat cu banca oprirea plății ratelor pe
trei luni, timp în care mi­am făcut propria­mi firmă acce­
sând Internetul, ce cuprindea profilul în care lucrasem.
Totul a durat 15 minute. După o lună am putut să mă laud
151
c­am făcut rahatul praf, nimic nu mergea. Clienții pentru
care lucrasem înainte făceau parte integrantă din struc­
tura supermarketurilor ce aveau semnate contracte cu
firme de resort, iar cu micile unități alimentare dotate cu
ceva utilaje, n­am făcut mare brânză, apă de ploaie,
muncă pe degeaba. Colac peste pupăză am investit bani
și în piese de schimb și într­un „van”, o dubă Ford
cumpărată cu bani împrumutați. Am trecut așadar în
lumea „afacerilor”.
Am renunțat foarte repede la activitatea legată de in­
dustria alimentară și m­am orientat la o alta, cea de
instalări antene TV, cu acel avânt al disperatului de a
nu­și pierde casa. La început, prin intermediul unui
conațional am intrat pe făgașul cooperării cu o firmă de
profil, care îmi oferea obiectul muncii, adică clienții și con­
sumabilele: antene, cabluri .... Meseria, dacă o pot numi
meserie, am învățat­o în câteva minute mergând la lucru
într­o zi cu „amicul” introvertit în tehnica aplicată. Co­
nexiunile la antenă prin „splitere”, divizoare de semnal a
mai multor puncte (TV) sau utilizarea amplificatoarelor de
semnal, era o bagatelă. Mai puțin confortabil era cățăratul
pe case pentru care mi­am cumpărat o scară modulară.
Echilibristica pe unele acoperișuri mai țuguiate și montatul
antenelor îmi displăceau total, dar nevoia te împinge să
faci și lucruri nedorite. Conectarea cablurilor de la prize
la antenă se execută în poduri, unde vara temperaturile
trec ușor de 60 de grade când afară sunt peste 30 în cele
trei anotimpuri cu soare dintr­un an.
M­am descurcat, cu atât mai mult cu cât am rezolvat și
152
o mulțime de probleme privind renovarea exterioară a
proprietății. Utilizând metoda trocului, eu cu antenele iar
ceilalți protagoniști cu serviciile lor am completat gama
cu reale beneficii în parteneriat.
Carport­ul, un fel de garaj neînchis, pavajul din fața
casei... m­au costat sume derizorii, compensarea fiind
dată tocmai de prestația legată de antene. Spre
exemplu, am montat un receptor de semnal urmat de un
amplificator, conectat la un „spliter” cu opt ieșiri ce du­
ceau la prizele TV din camere, pentru cel care mi­a exe­
cutat și montat copertina gen „casă”, la dimensiunea
solicitată și aprobată de serviciul tehnic al Consiliului Local.
Ca o curiozitate pentru cei aflați pe alte meleaguri, imo­
bilele din statul Vestul Australiei se construiesc numai din
cărămidă și nicidecum din lemn, genul „cottage”, datorită
termitelor. Toți pereții exteriori sunt dublii, adică ei se
execută prin ridicarea a două ziduri paralele de cărămidă
cu o distanță de vreo zece cm între ele. Motivul, se
creează astfel un spațiu de izolare termică și fonică chiar,
având în vedere temperaturile foarte ridicate din timpul
anului și mai ales vara, de 35­40 de grade. Izolantul din
podul casei, un fel de pâslă groasă de vreo 25­30cm,
constituie de asemeni o protecție împotriva căldurii din
timpul verii și protecție împotriva frigului iarna. Am venit
cu aceste precizări și pentru a sublinia într­un fel dificul­
tatea instalării receptoarelor de semnal cu accesoriile
necesare. După fixarea suportului antenei sau antenelor,
dacă e și una de satelit, se fac găuri în pereții interiori ai
casei, acolo unde clientul dorește a­și avea televizoarele,
153
fante prin care se trag cablurile în pod, unde se și
conectează. Poți lucra mai mult târându­te printre cabluri
electrice, țevi și tubulatura groasă de 50cm în diametru a
aerului condiționat. De fapt tot ce se numește cablu, că­i
de TV sau curent electric, trece printre cele două ziduri
paralele, iar toate astea (cablurile) sunt „înnodate” în pod.
Nici pe interior și nici pe exterior nu vezi vreo sârmă
aninată.

Filozofie de „coloană” aplicată și prieteni alături

Și pentru că am amintit de Coloana lui Brâncuși, în con­

textul de reușite s­au clacări, m­am gândit că pot să­i dau
propriile­mi interpretări, una „pesimistă”, „Cum te ridici
cum te strânge de gât, cum te ridici cum te strânge de
gât...” și una optimistă, „Cum te strânge de gât cum te ri‐
dici, cum te strânge de gât cum te ridici...” De aici vine și
concluzia: să fugi e ușor, toți știu să o facă, dar ca să învingi
îți trebuie curaj, ca apoi să lupți. Cred că această idee stă
la baza reușitei, mai ales în caz de emigrare.

Rata săptămânală mare pe care trebuia s­o achităm la

bancă și taxele aferente legate de teren, curent, mașini,
telefoane, mâncare... bilete de avion pentru drumul spre
România, ne îngrădeau foarte mult libertatea financiară.
Trebuia să facem ceva pentru ne ușura existența.
Înainte de a ne cumpăra casa aveam deja un plan
154
strategic, completat la rândul său și de sfaturile amicilor
noștri. Am ascultat și reținut ideile care ne avantajau ma­
terial: terenul casei să fie îndeajuns de mare ca să poată
fi împărțit în două loturi conform normelor de arhitectură
implementate de Consiliul Local, iar imobilul în sine să fie
poziționat în așa fel încât la subdivizare să nu trebuiască
a fi demolat. După ce ne­am îndatorat la bancă cu peste
patru sute de mii de dolari, aproape cinzeci de mii îi
plătisem din jep ca depozit, am luat casa și am făcut
renovările interioare, vopsit, rașchetat, refaianțat...
Au trecut peste doi ani și din păcate n­am reușit să
terminăm tot ceea ce ne­am propus, divizarea terenului
și vinderea unei părți ca să mai diminuăm datoria. Ca să
facem acest pas trebuia să împrumutăm bani, pentru că
nu­i aveam. Exista posibilitatea de a extinde împrumutul
bancar, dar asta însemna suplimentarea datoriei cu o
dobândă și mai mare. Am ajuns să dezbatem problemele
noastre în grupul de amici, căutând soluții.
Era cât p­aci să fac infarct când într­o zi mă pomenesc
cu un prieten din gașcă, Mircea, care s­a oferit să ne ajute
cu o sumă substanțială și fără dobândă, cu termen de
rambursare cinci ani. După ce dolarii au intrat în cont, am
demarat procesul de subdivizare, încrezător în propriu­mi
destin, fără neîncrederea care­mi marcau gândurile. Nu
cunosc procedurile de Acasă, dar în Australia regulile sunt
în detaliu stipulate: vine unul și­ți măsoară terenul pe
care­l împarte așa cum îți dorești, cu amendamentul că
trebuie să te încadrezi în standardele impuse de lege, vine
altul și­ți spune că locul pe care vrei să­l vinzi trebuie
155
„curățat” de verdeață, vin alții cu o grămadă de utilaje
și­ți taie toți copacii, erau în total nouă în spatele casei,
iar apoi apar alții care­ți ară și nivelează terenul...
O problemă cu care m­am confruntat, dar pe care am
prevăzut­o, a reprezentat calea de acces pentru lotul din
spate, drum al cărui lățime trebuia să fie de 4m. Pentru
obținerea acestui deziderat trebuia să demolez garajul,
parte integrantă a casei și să construiesc altul, conform
legislației în vigoare. Orice casă trebuie să ofere un
adăpost pentru mașini, lucru deja efectuat. Toate
operațiile de care am vorbit și care costau nu glumă, tre­
buiau executate numai de firme autorizate și apoi verifi­
cate în etape de reprezentanții primăriei. Doar la finalul
acestora terenul putea fi rupt din vechea posesiune și in­
tabulat ca fiind o altă proprietate ce putea fi vândută.
Revenind la cuantificarea cheltuielilor, subdivizarea în
sine s­a ridicat cam la douăzeci și cinci de mii de dolari și
a durat aproape o jumătate de an, cu atingerea tuturor
obiectivelor prevăzute. Am pus lotul apoi pe piață și­n
câteva luni l­am vândut. Am rambursat datoriile pe care
le aveam și restul de trei sute de mii i­am depus în contul
de împrumut bancar.
Am muncit pe brânci nu numai instalând antene, ci și lu­
crând pentru casa noastră, tocmai pentru a termina ceea ce
ne­am dorit: fasonarea pereților exteriori dând tencuielii cu­
loarea măslinei crude, reamenajarea terasei din față și re­
construirea terasei din spatele imobilului, pavaj în interiorul
curții ce încastrează covoarele de iarbă, plantare de pomi și
flori... Design­ul mobilării interiorului precum și imaginea
156
exterioară a casei cu tot ce o înconjoară, aparține integral
soției, care a reușit performanța de a însufleți totul, vorba
ceea, „oferi dragoste, primești dragoste”. Bineînțeles, de
atunci și până astăzi a îndulcit și mai mult tabloul cu plante
ornamentale specifice zonei, oferind o variată paletă de culori
vii arealului nostru.
Eliminând din context detaliile privind activitatea lucrativă
a întregii familii, consider oportun să subliniez, dacă mai e ceva
de subliniat, că informația prin acumulare de idei, îți oferă po­
sibilitatea ca oriunde te­ai afla să alegi o variantă sustenabilă
ce incumbă eficiență, mai ales când vorbim de investiții mari.
În cazul nostru, am cumpărat un imobil cu un teren intravilan
relativ mare, pe care l­am subdivizat, obținând astfel două
proprietăți. Am păstrat lotul cu casa ce valorează azi pe piață
peste 600 de mii de dolari și l­am vândut pe celălalt.
Prezentarea în sine aș dori să fie privită ca o sugestie pentru
cei interesați în a­și achiziționa o proprietate și nicidecum a fi
interpretată ca infatuare sau auto gratulare. Desigur că sunt
mândru de ceea ce am realizat, nu neg asta, că e mult, că e
puțin... pentru mine și soția mea e arhisuficient.
Cu toate că vândusem lotul de teren, tot mai aveam de
plătit un rest de datorie la bancă, nu scăpasem încă, dar prin
infuzia de bani în cont, rata săptămânală s­a redus la mai puțin
de jumătate, 320 de dolari pe săptămână. Puteam respira.

Cu țâța și „crăpătura” globalizăm

Căldura din timpul verii și ploile de iarnă nu ofereau cele

mai bune condiții în a lucra instalând antene și cum ter­
157
minasem cu renovările, am decis că e mai bine să mă în­
rolez iar la o companie. Îmi era teamă să nu­mi iau zborul
de pe vreo casă, așa cum unii din branșă au pățit­o. Am
depus o aplicație la o companie numită „Balgo”, care a
scos la concurs un post de „service technician” unde
m­am și angajat imediat în urma interviului susținut. Nu
mare mi­a fost surpriza să reîntâlnesc o parte din colegii
cu care am lucrat la precedenta companie, „TMBL”, firmă
care mi­a acceptat demisia fără ca eu s­o fi depus
vreodată. De la ei am aflat și de faptul că în urma pierderii
unor clienți importanți, Consiliul de Administrație i­a în­
locuit pe cei doi conducători ai companiei, „prieteni” ai
subsemnatului, pagubă­n ciuperci. Am luat iar în stăpânire
o mașină și un telefon.
Doar două săptămâni am lucrat sub oblăduirea celui
care m­a angajat, pentru că și­a dat demisia din funcție,
în locul său venind un tip care semăna leit cu Paganel, per­
sonaj din filmele copilăriei. Nici el n­a făcut prea mulți pu­
rici și după vreo câteva luni și­a luat la rându­i tălpășița
fiind înlocuit de o fufă altoită cu ceva ani și kilograme.
Șeful ăl mare din Melbourne vizita pentru a treia oară
Perth­ul în decursul unei jumătăți de an pentru a o instala
de astă dată pe mimoză în funcția de manager. Spun asta
pentru că agresivitatea vestimentației din ziua inaugurală
și de după chiar, se cam bătea cap în cap cu vârsta, locul
și poziția pentru care venea. Australiencele sunt în general
femei bine hrănite și cam așa și arată, numai că dacă apari
cu mai mult de juma de țâță afară din ham, datorită dre­
surilor subdimensionate ce­ți lasă la vedeală până și
158
colăceii ce se revarsă peste pantalonii prea strâmți, cu
urme vizibile de crăpătură între picioare, parcă nu­i prea
cușer. Nu era urâtă tuflita și cred că îi făcea plăcere să fie
admirată în acea ținută exclusivistă de parașută găurită.
Acum să nu vă închipuiți că privesc cu admirație
nedisimulată femeile îmbrăcate­n salopetă, cu cizme de
gumă­n picioare și mănuși „latex” trase pe dește. E firesc
ca întrupate, finețea și eleganța să­ți dilate pupilele mai
mult decât picăturile de atropină, dar imaginea fufei tre­
cute, nu prezenta interes din acest punct de vedere. Am
constatat ulterior că­n momentul în care își anunța vizita
vreun șef de prin Melbourne, pupăza se înfrumuseța ca
pentru Templul Licentiei, probabil că atunci tropăiau și
hormonii mai tare­n ea, în rest ca pătrunjelu­n zamă, pe
calculator toată ziua cu Solitare și dispute cu fătucile de
la pupitrul cu împărțit job­urile pentru muncitorime. Le
aghesmuia pentru orice. A reușit performanța de a le vân­
tura de pe post aproape din lună­n lună cât erau în pe­
rioada de probă. După o săptămână cu zâmbete urmau
alte trei patru cu scrâșnituri de măsele ea și cu lacrimi în
ochi ele, apoi altă fustă și tot așa de­am ajuns să pariem
între noi cât timp va rezista noua venită. Lipsa de
cunoștințe elementare privind latura tehnică coroborată
cu o alegere neinspirată de team lideri, pentru că se
poartă pupincuriștii și­n Australia, au dus la nemulțumiri
vădite ale staff­ului lucrător care a protestat cu plecări.
Pe mine mă dezavantaja distanța dintre serviciu și casă,
nu și damesa. Conduceam pe autostradă peste 60 de mi­
nute nemaivorbind de blocările în trafic la orele de vârf.
159
După aproape doi ani fără incidente majore cu șefa,
m­am gândit că n­ar fi rău să mă orientez spre un alt job,
ceva mai aproape de propria­mi locuință. Mă bazam pe
aria largă în care­mi puteam desfășura activitatea. De pro­
iectare în parte mecanică nici vorbă, lipsea și lipsește cu
desăvârșire în Perth, jurnalism, haida de, deci tot un loc
de ciocănar­șurubar mi­a rămas să caut și­am găsit.

Licoare amăruie cu tablouri futabile prin

irefutabilitatea lor

Am depus o solicitare pentru un job în care se dorea

prezența unei persoane pentru întreținerea și repararea
mașinilor de cafea, tipul celor ce se utilizau în baruri și res­
taurante. M­am prezentat la interviu într­o zi în care am
anunțat la serviciu că nu mă simt în formă. În Australia ești
eligibil la zece zile de concediu medical, plătit integral.
Habar nu aveam cu „ce se mănâncă” o mașină de cafea,
dar pentru că mi­am desfășurat activitatea reparând uti­
laje folosite în alimentație, am început să fac conexiuni: o
mașină de cafea trebuie să lucreze pe principiul de
funcționare al unui boiler, apă fierbinte care se eliberează
cumva. De la această idee am plecat, plus o edificare
sumară pe Internet și așa cred că l­am impresionat pe
managerul de la „Hicof”. Am avut noroc chior din două
puncte de vedere: locul de muncă se afla la cinci minute
de casă, iar șeful avea la bază meseria de barman­bucătar,
așa că l­am plimbat prin tehnică cum am vrut zic eu, deși
niciodată n­am văzut interiorul unei mașini de cafea. Tot
160
la interviu am aflat că vreo două săptămâni voi merge
pentru „training” la Melbourne unde era și sediul mamă
al companiei.
Bucuros nevoie mare pentru accept mi­am luat conce­
diu, antamat deja, urmând ca la reîntoarcere să semnez
noul contract, „ce‐i în mână nu‐i minciună”, iar numai
după aceea să­mi dau demisia de la vechiul loc de muncă.
Am luat o gură de aer, patru săptămâni în România, timp
în care am fost și intervievat la telefon de boss­ul din Mel­
bourne. Revenit în Australia primul drum l­am făcut la
noua firmă, unde am semnat hârtiile de angajare. Demisia
prezentată la vechiul loc de muncă a surprins pe toată
lumea. Am plecat fără nici un fel de regret, mi­am făcut
cruce, am spus „mulțumescu‐ți Doamne” și­am tăiat­o
voios spre casă.
Clădirea unde am început să­mi prestez activitatea se
deosebea de suratele la care am lucrat, fațadă cu pereții
de sticlă fumurie, încorsetați de rame din aluminiu; emana
acel gen de eleganță modernă și rece. În prelungirea
construcției într­un intrând, se afla o poartă metalică ce
culisa vertical. Prin acel „gate” camioanele intrau doar pe
jumătate în hală, unde cu forklift­ul, paleții cu mașinile
și/sau pachetele de cafea erau așezați pe rame prinse de
piloni ce urcau până aproape de acoperiș la 5­6m. Pășind
pe ușa de intrare erai plăcut impresionat de ambient. Cu­
loarea interiorului era dată de prezența unor rafturi ce ge­
meau sub greutatea pungilor de cafea într­o variată gamă
de sortimente. Pe aceeași parte se afla o mini expoziție
cu mașini de preparat licoarea amăruie. Un bar cochet și
161
două măsuțe înconjurate cu scaune gen fotolii așteptau
potențialii clienți la capătul încăperii. În partea opusă se
aflau trei birouri: de administrație­secretariat, serviciul
vânzări, iar al treilea, ocupat de șef.
Trecerea din paspoalata cameră frontală spre magazie
și viceversa, se făcea printr­o ușă aflată lângă bar. Acolo
în hală îmi aveam și eu locșorul delimitat cu panouri de
restul încăperii. Tot acolo se afla și „birăul” meu, apgradat
bineînțeles cu calculator, ca pentru un Service Manager
în devenire, căci înainte trebuia să se usuce cerneala pe
contract, perioada de „probation”. Fără asemenea dotări
care să cuantifice într­un fel scara valorică era șoferul­ma­
gazioner. Pentru a­l mulțumi cât de cât s­a găsit și pentru
el o soluție de compromis, o masă cu un sertar, dar fără
computer pe ea ca să se joace Solitaire, că nu era mana­
ger. Ca un corolar, la filiala din Perth activam cinci oameni,
un șef mai mare, trei șefuți mai mici și un plebeu fără
drept de apel în forul diriguitor. Dar să nu anticipez. În trei
săptămâni, perioadă de acomodare, mi­am testat aptitu­
dinile tehnice demontând și montând părți componente
al unei mașini de cafea; din păcate eram singur pe post și
nu aveam cu cine schimba opinii. Apoi am purces pentru
două săptămâni de training spre Melbourne, la sediul
central al companiei, fain și mare ca suprafață. Cam cinci
zile au fost necesare ca să mă edific într­ale mașinilor de
cafea ajutat bineînțeles de colegi și scheme tehnice, care
lipseau de la locul meu de muncă, în rest protocol, bram­
bura prin oraș, o invitație la cină în casa unui conațional,
viață de belfer ce mai, cu lăfăială la un hotel de patru stele,
162
baie­n piscină și apoi via Perth. Mi­a priit vizita, a fost nu
numai utilă dar în același timp și plăcută, am luat­o ca un
fel de mini concediu pe banii firmei.
Am făcut o listă ce cuprindea sculele și aparatele de
care aveam nevoie plus o alta cu piese de schimb. Mi­am
aranjat atelierul așa cum am dorit beneficiind de tot spri­
jinul conducerii centrale și al lui Shorty, managerul meu.
Acesta era scoțian la origine stabilit și el în Australia de
ceva ani buni. Era trecut de cincizeci de ani și arăta ca o
girafă, lung de nu se mai termina. Părul rar de culoare
brună pieptănat pe spate îi acoperea căpățâna. Sub o
frunte ridată, două sprâncene negre, stufoase stăteau de
pază parcă apărând doi ochi de un gri­albăstrui. Pe fața­i
ovală tăiată și ea de cute era împlântat un năsălău „a la
Constantin Tănase” sub care două buze subțiri îi desenau
gura. Bărbia îngustă ieșită­n afară îi pocea și mai mult
înfățișarea, nemaivorbind de îmbrăcăminte, mult prea
lejeră pentru el. Ignorând aspectul fizic Shotry era un tip
amabil și chiar prietenos. A aderat la budism cu ani buni
în urmă când a cunoscut­o pe cea care i­a devenit soție,
o indiancă simpatică cam de aceeași vârstă cu el dar mult
mai umană ca înfățișare.
Colegele pe care le aveam se asemănau doar la
înălțime, scurteici. Prima, grasă și lăptoasă, ce încerca să
facă un compromis între munca de la fermă și un job la
oraș pentru a aduna ceva parale, zicea ea, dar câți burgeri,
dulciuri și alte produse cosmetice cu destinație pentru
mațu* gros băga în ea, pauză economii. Cealaltă, o
neozeelandeză de vreo douăzeci și doi de anișori cu păr
163
bălai, cu nasu­n vânt și cu curu* la pământ, se preumbla
prin clădire scărpinându­se­ntre picioare în așteptarea
unui client căruia să­i vândă ceva: ori cafea, ori vreo mași­
nă sau vreo râșniță tot de cafea. Mai era pe acolo și Apollo,
șoferul­magazioner ce venea la mine în atelier să­mi
șoptească cât de tare­i bătea inima când kiwiota­i cerea
un foc să­și aprindă țigara, gest procesat de el ca pe o îm­
pletire biunivocă de sentimente, o încurajare în „amoarea
sa de berbant”. Am mai întâlnit la viața mea inși pișcați la
dovleac dar ca ăsta mai rar. Avea patruzeci și de ani, iar
înălțime cam 1,70­ 1,75m. Pentru că fire albe îi acopereau
parțial „magazia”, s­a gândit c­ar fi mai bine să­i dea
părului puțină vioiciune, așa se face c­a ales galbinul­
căcăniu la culoare. Nu știu la ce frizer sau coafeză a fost,
pardon, „hair dresser”, pentru că e greu de imaginat un
moț tocat pe bucățele la frunte. Câteva rânduri de țepi ca
ai unui cactus feliat convertit în sârmă ghimpată, se ridicau
voioși spre lumină. Chiar dacă înlăturai țicneala tunsurii
retina tot înregistra figura tâmpă ce trecea pe lângă tine
cu tatuajele pe mâini și picioare. Desenele infantile cu
femei goale în variante rupestre și inimi străpunse de lănci
aparținând pitecantropilor din era terțiară îți spuneau cam
cu cine stai de vorbă. Dacă mai și deschidea gura aveai
postarea completă a prostănacului împlinit, cu vocea
nechezătură de mânzuc rebegit.
Dezavantajul oferit de imaginea­n bloc a colectivului nu
impieta activitatea, treaba mergea. Sincopele sunt ine­
rente atunci când lucrezi cu oamenii zi de zi. Niciodată,
orice ai face și tot apar nemulțumiri, nu­i poți ferici pe toți.
164
O cafenea în toată lumea asta, poate fi o mină de aur dacă
se îndeplinesc câteva condiții: locație, parcare și mod de
prezentare, cafeaua o face mașina care trebuie să se înca­
dreze împreună cu râșnița în parametrii stabiliți. „Barista”,
adică barmanul, trebuie doar să nu se împiedice când îți
aduce cafeaua. Am făcut un calcul ca să văd cam cât se
câștigă de pe urma unei mașini de cafea într­o crâșmă din
Australia și era să dau în bâlbâială. O pungă de 1kg cafea
boabe de bună calitate se vinde la un preț mediu de 25
de dolari. Din această cantitate se pot face 50 de cafele
mari, 19­21g pentru o măsură de cafea espresso, cappu­
cino... cafea care se vinde consumatorului de la 5,50 dolari
în sus, deci se câștigă minim 250 de dolari, scăzând 25 de
dolari banii investiți pentru 1kg cumpărat. Am și astăzi
clienți de ale căror mașini mă ocup și care vând 20­30 kg
de cafea pe săptămână, asta înseamnă 5000­ 7500 dolari.
Pe an, adică în 52 de săptămâni, câștigul se ridică la
260.000 – 390.000 dolari. Și ar mai trebui notat ceva,
toate cheltuielile pentru servisare/reparații mașină, apa
folosită, consumul de curent... se scad la taxe, deci să nu­i
mai plângem pe patronii de restaurante și baruri c­o duc
rău, pentru că ceea ce am prezentat e pe departe de topul
câștigului. Dacă luăm în calcul și trucatul licorii pe care o
savurăm (cafea mai puțină decât măsura), beneficiul
crește. N­am văzut până azi cal verde și negustor cinstit,
așa că...
Am scăpat ca prin minune de nechezat de la băut atâta
„nechezol” pe timpul lui Ceașcă, în „vremurili” în care
„realizărili tutulor” oamenilor muncii atingeau culmi
165
nebănuite; aducerile aminte cu „frații petreuși”, gheare
de păsări în galantare, cu cozi la sifoane și lapte, cu rații la
benzină, cu... ne­au condus spre trivial. A nu se confunda
totuși cu limbajul de grajd, particular străzii cu protagoniști
delincvenți ai limbii române, pe lângă celelalte.
Când sorbeam „nechezolu” în timpul lui „pingelică” nici
nu mi­ar fi trecut prin minte că astăzi o să strâmb din nas
la alegerea sortimentul de cafea. Lucrând la o companie,
care se ocupa numai cu vinderea bobițelor maronii și a
mașinilor de preparat licoarea amăruie, mi­am scos pâr­
leala. La sediul firmei, cafea gratis, pe teren cafea gratis,
la sfârșit de săptămână 1kg pentru acasă, cafea gratis.
Dacă ești cafegiu și trebuie să cumperi simți la buzunar ca
la țigări, dai un ban și știi că nu­l mai ai.
În sfârșit, după trainingul în Melbourne am demarat în
plin cu activitatea. Încă de la început, ca și la celelalte
firme unde am lucrat, din pachetul contractual făcea
parte și telefonul mobil și mașina de servici. De această
dată aveam în dotare un SUV, o Toyota dichisită pe care o
conducea și soția mea în weekenduri pe la cumpărături.
Clienții companiei care mai de care cu pretenții și ifose de
patroni, erau bucuroși la servicii pe de­a moaca, dar
nemulțumiți atunci când era vorba să scoată banul din bu­
zunar. Mașinile de cafea pentru a­și păstra ciclul de
funcționare corect mai trebuiau și servisate, serviciu gra­
tuit oferit de „Hicof”, dar pentru reparații clientul trebuia
să plătească. Aici apăreau problemele. Costul pieselor de
schimb plus manopera erau și sunt destul de ridicate, toc­
mai pentru că aceste jucării aduc o grămadă de bani,
166
prețul mediu al unei mașini cu două grupuri utilizată­n
cafenele, ... e pe undeva pe la 7500­8000 de dolari bucata,
echivalentul unui Ford vechi de 10 ani. De comun acord
cu boss­ul stabileam programul de lucru, ce­mi conferea
și o mare libertate de acțiune în îndeplinirea obiectivelor.
Nici nu se putea altfel, pentru că la cei peste o sută de
clienți permanenți apăreau și situații de neprevăzut
constând în problemele de funcționare. Pe lângă serviciile
de secretariat și vânzări colaboram și cu Apollo, distri­
buitorul de marfă (cafea) pentru unitățile programate. Mă
ajuta uneori la ridicat și la transportat mașinile de pe site
la atelier și invers, atunci când reparațiile erau majore.
Omul cu frizură creastă de cocoș pe de­a latul dovleacului
și tatuaje ancestrale pe corp, începuse să se interfereze
mai mult decât trebuia în activitatea pe care o
desfășuram, fără să­mi sufle o vorbă; dădea sfaturi bar­
manilor de ambele sexe privind făcătura cafelei, stabilea
de la sine putere cu clienții companiei datele pentru
servisări, regla dereglând utilajele... M­am trezit dintr­o
dată cu un plus de solicitări privind nefuncționarea
mașinilor. Aflând despre ce­i vorba, prima intenție a fost
să­l „execut”, dar m­am gândit că implicarea lui ar fi
benefică, ușurându­mi într­un fel munca privind minimele
intervenții. Din nefericire n­a fost să fie așa, tot pe ce
punea mâna se termina rău și asta din cauză că nu se lega
nimic din ceea ce­i explicam. Se lipeau de el cunoștințele
tehnice ca apa de gâscă. A trebuit să se curenteze pentru
a­și stâmpăra avântul. S­a supărat c­am râs de el, dar i­a
trecut destul de repede și nu pentru că a realizat că „unde
167
nu‐i nici Dumnezeu nu cere”, ci pentru că se temea de o
altă zdruncinătură. Din păcate lipsa de elementara
educație îl frusta de posibilitatea de percepere a unor lu­
cruri simple, ba mai rău, îl ducea și pe făgașul unui com­
portament bizar. Îți era rușine cu el prin preajmă căci
vorbea strigând și gesticula vorbind, iar apoi dacă nu
pârțâia, râgâia și dacă nu râgâia, pârțâia. I­am spus nu
odată că are un circuit defect la căpățână și că între el și o
primată nu e nici o diferență, cuvinte grele, dar degeaba,
așa i se părea lui normal să se exprime, „aerogen”,
oriunde și oricând. Această relaxare a bucilor de a băși în
public cu pârâieli fasonate am observat­o și la alți austra­
lieni, bașca la neozeelandezi sau chinezi, fără *osebire de
sex; unii o mai dădeau cu­n „*scuse me”, alții însă șuguiau
pe din dos fără să țină seama că și fluieratul cu iz poate
deranja.
N­am scăpat de meteahna de a caracteriza la prima
vedere un om. Etalonul în estetica vestimentară, pentru
mine, îl reprezintă modul de a purta o țoală care să­ți vină,
până la urmă și o zdreanță e bună, cu amendamentul ca
ea, zdreanța, să fie mai acătării.
Într­o zi a venit agitat în atelier șoferul companiei, omul
cu defect la „eșapament”, spunându­mi cum Stuart,
boss­ul, trimite la plimbare un multi­milionar din Perth.
Nu­mi venea să cred, dar „dacă‐i circ, circ să fie, hai să
vedem” mi­am zis. Un personaj ciudat ca înfățișare, venise
să cumpere o mașină de cafea, pentru barul din restau­
rantul său. Era un zdrahon înalt, ars de soare, cu o față
dăltuită­n lumini și umbre. Era trecut bine de prima
168
tinerețe dar altoit cu tinerețe. Avea o gioarsă veche de
pălărie pe cap, cu boruri largi sub care se aflau ochelarii
de soare ce­i îi ascundeau privirile. Dintr­o cămașă în ca­
rouri ce atârna fleoandăra pe el, două brațe groase ieșeau
la iveală. Pantalonii scurți și rupți pe alocuri de atâta pur­
tat, erau strânși pe foale de o curea cu cataramă
strălucitoare. Doar bocancii mari se arătau mai puțin
șifonați de călcătură, deși încălțau două trunchiuri de
copac de le zicem noi picioare. Era însoțit de o „gălbioară
înflorată cu ochii crăpați”, o juma de buletin, care ciripea
necontenit într­o limbă ce se dorea a fi a lui Shakespeare.
Ciripea, după cum spuneam, răstindu­se în reprize parcă
șlițurilor lui Shorty și al jerpelitului ce­o zăreau de la
înălțimea tavanului încăperii. Amândoi aveau acea expre­
sie tâmpă a feței atunci când o priveau și­o ascultau.
Mărunțica ce se dădea de ceasul morții că interlocutorii
pricepeau în dodii ceea ce ea perora cu însuflețire. Greu,
greu au înțeles că „păsărica” vorbea de ce deal­uri bune
cu d­ale cafelei văzuse ea pe Net. Lui Stuart, încorsetat de
snobismul insular spilcuit în acea zi de parcă mergea la
nuntă, nu­i venea la îndemână să trateze cu „coate goale”
și fără prea multă eleganță i­a flituit pe amândoi. Priveam
și surâdeam la comicul situației fără să înțeleg de unde
până unde a tras concluzia balonatul cu gaz exploziv, că
„ruptura” de lângă noi e milionar. Stuart vădit ofuscat c­a
fost deranjat de „nime‐n drum”, a dat­o spre biroul său
însoțit și de Apollo, care vorbea gesticulând. Mai mult din
jenă i­am condus pe cei doi cumpărători spre ieșire și
mare mi­a fost mirarea să­i văd îndreptându­se spre un
169
Nissan nou nouț, un UTE, genul de camionetă americană.
Am ieșit cu ei din clădire și din vorbă­n vorbă am aflat că
sărăntocul nu prea­i sărăntoc; că a cumpărat și al treilea
restaurant, ca să­i dea ocupație consoartei malaieziene,
că se poartă asiaticele tinere pe lângă seniorii australieni.
Obiectivul vizitei era ca „ciripel” să­și aleagă și cafeaua și
„sculele” de preparat; în rest el se ocupa cu creșterea cai­
lor de rasă la fermă pe care­i lăsase cu câțiva îngrijitori,
ceea ce explica într­un fel ținuta sa de bal.
Intervenția tardivă a lui Shorty nu l­a mai întors din
drum pe cumpărător, dar întotdeauna pentru un eșec
cineva e vinovat și trebuie să plătească, așa că cel spălat
a fost tot pârțănogul, care nu l­a atenționat la timp pe șef,
cu cine stă de vorbă; Apollo fusese într­o seară la terasa
unui restaurant și din întâmplare îl văzuse pe „jerpelit”,
un om care nu se prea uită. Tot atunci aflase de la perso­
nalul ce deservea clientela, câte ceva despre el.
Perioada de lucru la „Hicof” n­a fost una rea; mă
simțeam confortabil, interacționam bine cu clienții și pe
deasupra mai aveam și un salariu bunicel, și o mașină
arătoasă „încărcată” cu combustibil, pe care o foloseam
ca și pe celelalte nu numai la serviciu ci și în scop personal.
Au trecut mai mult trei ani de activitate când vizita
intempestivă a managerului general din Melbourne mi­a
tulburat apele. Am fost chemat în biroul lui Stuart unde
am fost lăudat de ambii șefi mai dihai decât o fac doi popi
la groapă. Mi­a fulgerat prin minte că sigur e vorba de­o
mărire de salar, dar n­a fost să fie așa. Mi s­a adus la
cunoștință că firma trece printr­o perioadă dificilă din
170
punct de vedere financiar și că sunt nevoiți să concedieze
și din personalul tehnic, considerând că e mai avantajos
să se lucreze cu contractori. Mi­au spus că sunt ultimul
căruia i s­a desființat postul, iar că activitatea subsemna­
tului încetează imediat. A căzut Cerul peste mine. Gândul
mi­a zburat imediat la ce vom face cu plata ratelor ban­
care pentru casă. Un timp ne puteam descurca, dar cât,
se punea întrebarea? Colac peste pupăză și soția mea
după aproape nouă ani de activitate la aceeași companie,
se afla tot în postura de liber schimbist. Peste 25 de pos­
turi au fost desființate în serviciul ei.
Ne aflam, dacă bine­mi amintesc, în acea conjunctura
internațională în care Bursa de pe Wall Street a colapsat
iar acum trăgeam și noi ponoasele. Oricum, situația era
fără precedent, dar nu fără ieșire, ne spuneam noi încu­
rajându­ne și croind scenarii. Cu toată disperarea e bine
că n­am intrat în panică și ne­am păstrat cumpătul. Atât
eu cât și jumătatea am primit recompense de la firme,
procent din suma câștigată pe timpul lucrat până
la desființarea postului, conform legii. Ne­a alinat puțin
sufletele faptul că fiul nostru a sărit imediat să ne sprijine
financiar. De șomaj nici nu putea fi vorba pentru că nu
eram cetățeni australieni, ne aflăm în Țara Cangurilor ca
neozeelandezi; avem cam toate drepturile, inclusiv drep­
tul la pensie, dar nu la șomaj. Se pare că în trecutul nu
foarte îndepărtat, verii neozeelandezi din insule au abuzat
prea mult de acest ajutor în Australia încât el a fost tăiat.
Calcule peste calcule făceam zilnic, dar mai rău era că
perspectivele nu păreau deloc încurajatoare, toată media
171
vorbea de recesiune și de pierderea serviciilor. Degeaba
soția a depus peste o sută de aplicații ba a mai făcut și vo­
luntariat, doar, doar va găsi ceva, dar degeaba. Încercam
să ne adunăm mințile cu gândul că vom ieși și din asta
și­am ieșit în final.

Norocul surâde și cu ajutor de la Cel de Sus

După două săptămâni de stat pe tușă, am fost cooptat

de o altă companie, „Presso”, unde urma să­mi exercit
abilitățile. Aveam, zic eu, o bună reputație în branșă ceea
ce a dus la o îmbarcare rapidă pe același salar și pachet
contractual. Patronul, evreu de origine, era un tip jovial
fără asperități fizice sau psihice de consemnat. Își con­
ducea afacerea tot timpul cu zâmbetul pe buze, ceea ce
crea o apropiere colegial­umană mai puțin întâlnită în alte
părți. Compania era mai mare decât filiala de la care ple­
casem și se afla într­o locație cu vad mai bun și tot
aproape de locuința mea, zece minute de condus. N­am
început bine activitatea că am și avut o primă surpriză: o
mașină de cafea să repar pentru „Hicof”, precedenta
firmă. În scurt timp, la o întâlnire intempestivă cu Stuart,
am aflat că șefimea din Melbourne a constatat vizavi de
ideea folosirii serviciilor contractuale, că mai mult
dăunează decât ajută, întrucât cheltuielile se ridică la
sume mai mari decât leafa angajaților. Vechea companie
nu mai putea înregimenta pe nimeni, întrucât odată cu
restructurarea, posturile tehnice pe care le avea
rămâneau blocate cinci ani de zile, conform legii.
172
 Nu era rău la noul serviciu, colegii erau și ei de treabă
iar cu șeful direct mă înțelegeam excelent.
Toate bune și frumoase până când tentația de a câștiga
mai bine m­a determinat să schimb compania, deși nu tre­
cuse nici măcar un an de la angajare. N­am auzit până
acum pe cineva care să fie alergic la bani. Nici eu nu am și
n­am avut hiba asta, cu atât mai mult cu cât numai sub­
semnatul aducea un venit în casă la vremea aceea.

Cafea de „găcit” cu participare multietnică

O altă companie, „Issimo”, mi­a oferit un job pe aceeași

poziție, cu bani la care nici nu visasem.
Proprietarii companiei erau doi, unul australian la
aproape 70 de ani, un gentelman rasat, impecabil în port
și atitudine și asociatul său, cam de 50 și de ani, un „Pico‐
linii”, „Made in Italy”, aschimodie de bărbat, cu lațe
lungi vopsite periodic în culoarea „black dă corb”. Purta
pantofi cu șpiț și toc ca să­l mai ridice de la pământ,
cămăși înflorate și blugi ultramoderni de­i lăsa dezvelit
juma de cur păros ca de maimuță.
General manager era un englez tot de vreo 50 de ani și
el mititel dar agitat tot timpul, cu o gură de țață ce țâpurea
necontenit. Era urmat de un indian ce activa ca manager
la marcheting, un fel de „Raj Kapoor” parfumat, la vreo
30 de ani. În loc să meargă pe teren în căutare de clienți,
își dezvolta dorsalii stând pe scaun și vorbind la telefon în
limba­i de origine, un fel de tanga­lica­lica. Din discuțiile cu
el am aflat că are o cumnată de pe undeva din jurul
173
Bucureștiului, născută cu talent de „ghicitoare vizionară”
și era convins de vrăji și de puterile­i magice. I­am spus că
eu sunt din Sibiu, oraș transilvan și a făcut imediat legătura
cu „Dracula”. După această dezvăluire a identității a înce­
put să mă ocolească, pentru ca mai târziu, atunci când
mă zărea, să fugă ca dracu* de tămâie. Cine știe cum i­o
fi dat în bobi cumnățica la descântat. Încadrat în sistem
era și australianul „Guliță”, sub 20 de ani, managerul
tehnicului, un habarnist în meserie, protejat de patronul
italian cu probleme de sănătate pe la fudulii și sfârc.
Acesta îl susținea pe maimuțoiul cu creier neted pentru
că avea nevoie de tac­su, medic de familie. Mai era și un
Fritz, cam de vârsta englezului, dulap de om, care prăjea
și împacheta cafeaua ajutat de un țângău australian.
Echipa se completa cu doi macaronari, sicilieni get beget,
șoferi de vârstă medie cu moace și uitătură de mafioți
sadea, ce distribuiau cafeaua pe la crâșme și se coiau fără
rost uneori prin companie.
Serviciul administrativ era compus din două dame cam
de aceeași vârstă, aproximativ 40 de ani, una blondă, ape­
tisant rotunjoară venită tocmai din Africa de Sud și o
corcitură italo­australiană scoabă de uscată, brunetă cu
breton.
Să nu­l uit pe colegul meu franțuz, care a revenit la
firmă după o jumătate de an de la angajarea mea, a fost
internat în spital o lungă perioadă de timp. Pentru ce,
habar n­am. Era un băiat foarte de treabă atunci când
neuronii nu i se zbăteau în „carcasă” și chiar priceput,
după cum am putut observa. Cu aere de vedetă căzută­n
174
derizoriu, musiu de Toulouse, ex șef al tehnicului, a în­
cercat la început să dea comenzi cui nu trebuia și l­am
pasat tânărului nostru șefuț și așa a început „simfonia”,
între Jean Valjan și pubert, ca­n „hexagon”, guvern versus
cămășile galbene. După un timp a intervenit patronatul
între ei, pentru că de la faza cu apostrofări au ajuns să se
încaiere. D­ale tinereții valuri bătrânești.
Cam asta era fauna bufonă din care și eu făceam parte.
Am plecat în concediu din nou spre România, cu
destinația Sibiu, orașul meu de suflet, s­o strâng în brațe
iar pe mama și să­mi revăd prietenii de­o viață.
Mi­am alinat puțin dorul ș­apoi am luat­o de la capăt cu
munca la „Issimo” alături de „colegusionul” meu. Treaba
mergea și­n decursul a câtorva săptămâni am terminat de
reparat până și mașinile de cafea aflate în „stand by” pe
rafturile din magazie. Numărul de clienți era în ușoară
scădere: mai puțină cafea și mașini vândute, deci mai
puține încasări pentru firmă. Concurența nu iartă, iar când
e vorba de câștig n­are mamă, n­are tată. În urma unei
analize privind latura financiară, patronatul a constatat
că serviciul marketing nu a mai cooptat noi clienți. În
sfârșit, „unde dai și unde crapă”, ca și la firmă, nu merge
marketingul problema­i la tehnic, unde lucram eu, Jean
Valjan și Guliță.
O transpunere în variantă australiană a sintagmei, „Cei
patru sfinți au fost trei, Luca și Matei”, a plecat de la ideea
că patru oameni cam încurcă ițele în companie, de fapt
trei, că tangalica de la marketing a fost scuzat din prin­
cipiu, de fapt doi, că și pilosul a ieșit din discuție că avea
175
suport, așa că am rămas pe post de sfinți doar eu și musiu
de Toulouse.
Nu știu ce a vorbit comenduirea cu francezul, dar mie
mi s­a propus să lucrez trei zile pe săptămână în program
normal, iar în celelalte două după caz; „Dacă avem nevoie
de tine te chemăm și te plătim, dacă nu stai acasă pe banii
tăi”. Am acceptat, ce era să fac? În timp ce căutam soluții
pentru a ieși din criză, mă gândeam iarăși la nesiguranța
locului de muncă.
Situația de compromis trei zile la serviciu și două pe
tușe, trebuia să înceteze în vreun fel. Chiar din prima
săptămână am bătut pe la porțile companiilor cunoscute
care „găteau aceeași zamă”. Am găsit de lucru doar
„casual”, „te chem când am nevoie”.
Am început să­mi rânduiesc gândurile.

Dă-vă-n bâtă și mi-am făcut firmă

Eram iarăși singur, dar „singurătatea e un privilegiu de

a te ridica”. Suportul familiei îl aveam, cunoștințe tehnice
aveam și mai aveam și curajul de a ieși din confortul an­
gajatului ca să lupt iarăși. Fără alte analize psiho­seman­
tice, mi­am zis „dă‐vă‐n bâtă pe toți”, i­am băgat în p..zda
mă­sii și mi­am dat demisia deschizându­mi propria afa­
cere țintită pe mașini și râșnițe de cafea.
Pentru o mai bună înțelegere a activității de business
în domeniu, am vorbit la telefon și cu un amic ce se afla
în Melbourne. Acesta la rându­i, obligat de împrejurări
similare și­a deschis cu ceva timp înainte o afacere
176
asemănătoare și mi­a furnizat informații utile legate de
cooptarea clientelei, prețuri de dumping pentru oferte,
nume de furnizori ai pieselor de schimb cu care să iau
legătura... Piața de desfacere era mare, însă cu o mână
calificată redusă și astfel mi s­a întărit convingerea că dru­
mul ales e cel bun. Fiul meu mi­a confecționat cărți de
vizită și mi­a făcut reclamă pe Internet. Am început să co­
lind Perth­ul, începând cu ariile apropiate în căutarea
clienților. Păi dacă­i bal, bal să fie, vreți concurență, „ia
dici”, mă întărâtam singur gândindu­mă la cei pentru care
lucrasem. Bineînțeles că primii pe care i­am contactat au
fost cei cărora le­am servisat și reparat mașinăriile și nu
erau puțini. Unii mi­au acceptat serviciile imediat, alții nu.
În câteva luni mi­am consolidat poziția și odată cu ea am
început să­mi rotunjesc și venitul. Pe lângă abonații pe
care­i aveam, am cumpărat de pe Net mașini și râșnițe de­
fecte la prețuri mici, pe care apoi le dregeam cu o minimă
investiție în piese și le revindeam la prețuri bune, cu ga­
ranție chiar, tot pe Internet sau la unii clienții pe care­i
aveam. Sumele câștigate în acest mod au fost de­a dreptul
spectaculoase.
Am intrat în legătură și cu două firme care mi­au pus la
dispoziție până și ateliere de lucru unde să­mi desfășor
activitatea în contrapartidă, „îți repari ție dar îmi repari și
mie”. „Norocul îi ajută pe cei curajoși”, spunea un înțelept.
Curajul meu s­a născut, paradoxal, din frică, din teama de
a nu putea supraviețui, din teama de a pierde un alt nou
început, al nu știu câtelea.
Întâmplarea a făcut ca unui client mulțumit de prestația
177
subsemnatului, să mă pună­n în legătură cu distribuitorul
său de bobițe maronii, ce avea date spre închiriere și
mașini de cafea și care căuta disperat după un „service
technician” care să le dea de cap atunci când se stricau.
Am bătut palma imediat cu Slim, neștiind la ce mă înham;
nu­mi mai ajungeau 12­14 ore de muncă pe zi, plus parte
din weekenduri. Eram epuizat, aveam la un moment dat,
cred, mai mulți clienți permanenți decât aveau companiile
la care am lucrat și am ajuns chiar să­mi iau ajutoare din
foștii colegi de muncă atunci când eram la ananghie. Ar fi
nedrept să nu recunosc suportul efectiv al soției ce făcea
toată munca de secretariat, e­mailuri, scripte, telefoane,
aprovizionare contactând furnizorii și întocmind ordine
pentru piese de schimb, contorizarea servisărilor, plăți ...
la toate astea adăugându­se și toate treburile casei.
Din punct de vedere financiar situația se prezenta nes­
perat de bine îmi spunea jumătatea, fapt ce ne­a deter­
minat să trecem la pasul următor de reevaluare a
necesităților și eventual cum să ne protejăm împotriva
surprizelor. Ne­am făcut socotelile iar pentru că rezerva
de bani pe care o acumulasem în cont depășea împrumu­
tul, n­am ezitat să achităm restul de datorie până la ulti­
mul cent. Zău că­mi place să repet ceea ce am spus
înainte, data de 7 Septembrie 2017 reprezintă ziua în care
am primit „Titlul de Proprietate”, semnat și parafat. Atunci
am putut spune cu adevărat, „mi‐am cumpărat o casă”,
acum era a mea, a mea și a soției și nu a băncii. Consider
această realizare notabilă și nu cred că exagerez atunci
când afirm că mai mult de 85% dintre australieni n­au o
178
casă­n proprietate. Dar nu această comparație mă face
fericit, ci faptul că o casă a ta îți asigură acea securitate de
care ai nevoie atunci când vârsta nu­ți va mai permite să
muncești, iar veniturile din pensie nu vor mai fi diminuate
de chirii exorbitante.
Cursul vieții merge înainte, cu bune și mai puțin bune,
cum vrea Dumnezeu. Eu unul am avut noroc, iar
încercările prin care am trecut au fost adevărate lecții de
viață.

Despre reinventarea omului în perioade ciclice, la 10­

20 de ani, scrie istoricul Yuval Noah Harari în „21 Lessons
for 21st Century ” (21 de lecții pentru Sec. 21). Readap­
tarea, recalificarea și reorientarea ar fi cuvintele cheie. Re­
orientarea bazată nu numai pe intuiție și curaj poate
constitui o bază a succesului, evident pentru cei ce­și do­
resc mai mult. Acum, orice idee pusă în practică, atinge
vrei nu vrei, interesele unora sau altora sublinia istoricul.
Un exemplu concret pe care aș dori să­l prezint l­a consti­
tuit chiar încercarea fiului meu de a pune pe roate un
„Târg de mașini” în Perth, ca cel din Sibiu, Cluj...sau mai
de departe, Auckland, Christchurch (NZ)... mă rog... A în­
tocmit documentația în detaliu convingând și un amic al
său, australian get beget, să se asocieze. În câteva luni au
obținut toate aprobările de funcționare, de la Consiliu,
Mediu, Circulație, terenul închiriat pentru weekend fiind
hipodromul de cai din Belmont, arie apropiată de centrul
Perth­ului. Au inițiat colaborări cu firme auto pentru tes­
tarea mașinilor și n­au fost uitate nici firmele de „catering”
179
cu rulote echipate pentru a oferi celor prezenți, vânzători,
cumpărători, gură­cască... sandwich­uri, răcoritoare sau
cafea, contra cost bineînțeles. Preconizau a fi pe felie și
„firme de „cleaning” (curățenie) cu toalete mobile și nu
în ultimul rând staff­ul de asistență, format în mare parte
din studenți. Toate bune și frumoase până când au apărut
pe posturile de radio și televiziune reclamele publicitare.
Au sărit de cur în sus dealerii de mașini, cu contestații în
care erau invocate tot felul de articole de legi: „carfair‐ul”
(târgul de mașini) nu poate funcționa pentru că în week­
end nu se lucrează și dacă se lucrează se încalcă un drept
constituțional.
Toți ne întrebam revoltați, dar ăia când plimbă înghețata
sau covrigii pe stradă dorm când vând? Dar „ăilalți” cu
crâșme, baruri și alte alea, sforăie și trag la aghioase când le
dă consumatorilor păpica altoită cu sucuri distilate din stru­
guri, coacăze și ce­o mai fi? Dar cei ce ne păzesc de infractori
și mai colectează câte­un zglobiu de la volan, nu încalcă
legea lucrând? Degeaba a întrebat fiul meu și asociatul său,
frica unui scandal a determinat Consiliul local prin depar­
tamentul de resort să­și retragă avizul de funcționare și ast­
fel o inițiativă bună, zic eu, s­a terminat înainte de a începe.
Continuarea ar fi însemnat procese, adică timp pierdut și
bani cheltuiți. Dealerii de mașini dețin monopolul în Perth,
asta înseamnă prețuri piperate la cumpărare, dacă tu vrei
să cumperi și derizorii la vânzare, dacă tu vrei să le vinzi. Tot
această gașcă organizată e prezentă și la „auctions” (licitații)
și chiar pe Net se intersectează cu particularii, cumpărând
ieftin pentru ca apoi să vândă mult mai scump. Statele din
180
Estul Australiei sunt mult mai deschise la acest capitol, do­
vada fiind prețurile mult mai scăzute, dacă e să facem o
comparație cu cele din WA. De când lumea cei mari îi înghit
pe cei mici și greu este să fie contracarați.

Dar asta a fost „ieri”, „astăzi” însă, privim cu mai mult

optimism și ne relaxăm mergând la câte un spectacol. Îl
amintesc pe ultimul la care am fost cu soția, unde am
văzut un regal artistic dat de trupa de balet din metropola
noastră cu Dracula. În acompaniamentul unei orchestre
simfonice am retrăit acele momente de ascultare a foș­
netului codrilor de Acasă și le­am privit pe balerine înveș­
mântate în albul transparent al „ielelor”, vrăjindu­ne de
astă dată pe noi, spectatorii. L­am privit pe prințul „Lu‐
minii și Întunericului”, în ipostaze de „înger alb și negru”,
am privit o lume din „Legenda Apusului” ce și­a descoperit
eroul pe tărâmul Valahiei, o lume ce dănțuia înveșmântată
în haine strălucitoare de „curte”, parcă tablouri însuflețite
de pictori ai vremii. Și toate astea la „Royal Perth Theatre”,
unde într­un alt decor, răsunau aplauzele îndelungate ale
spectatorilor.

Medicina-i negustorie, Doamne păzește-ne de

boli

Am încercat să păstrez ordinea cronologică a faptelor,

orientându­mă după fotografii, contracte de muncă și mai
181
ales după „evenimente” care m­au aruncat în afara univer­
sului meu eclatant. Pentru că n­am ținut un Jurnal, mai
mult ca sigur că mi­a mai scăpat câte ceva. Bunăoară n­am
vorbit despre sistemul medical din Australia, conceptual
similar cu cel din NZ, de care am amintit.
Mercantilismul în sănătate se practică pe tot globul. Ac­
tivitatea medicală face parte dintr­un lanț al business­ului
pus în slujba celor cu probleme de sănătate. Farmaciile,
industria aparaturii medicale, industria hotelieră (spitale
cu paturi și hrană pentru bolnavi) ... completează aface­
rea. Desigur parte din cei pomeniți vor spune că sunt
elucubrații furnizate de imaginația mea. Dacă n­aș fi fost
în cauză, treacă meargă, dar făcând parte din „experi‐
ment”... calea­mi este deschisă pentru a pune pe tapet
și propria­mi opinie. Dar înainte de a perora pe subiect e
bine să­i dăm totuși Cezarului ce­i al Cezarului.
Probabil nu toată lumea știe că pentru a deveni medic
persoana în cauză nu prea are viață. Nu e ușor să buchi­
sești șase ani la rând memorând și „vizualizând” oase,
mușchi, nervi, organe, pentru ca apoi încă trei ani de „cali‐
ficare” la „modo grosso” după care încă vreo șase ani de
învățătură pentru o specializare, iar apoi minimum vreo
trei ani pentru o supra specializare și iată că la 40+ de ani,
când în Acasă unii ies la pensie, oamenii ăștia își încep cu
adevărat cariera și ca să o poată susține, tot trebuie să mai
acumuleze cunoștințe. Acum, dacă vorbim în general de
„omul medic” situația nu mai e atât de „coșeră”, tocmai
pentru că­n lumea asta sunt oameni și oameni, deci și
medici și medici, asistenți și asistenți...
182
 În Australia există acea asigurare medicală generală,
„medicare”, ce oferă rezidenților gratuitate pentru un con­
sult general la „General Practician” (medic de familie) pe
scurt GP și intervenție spitalicească dacă e nevoie. Pe
lângă aceasta există și acel „privat medical insurance”
(asigurare privată) la clinici particulare, unde trebuie să
cotizezi în funcție de vârstă, de afecțiuni ... Policlinicile
arată bine olfactiv, curate, aranjate și cu toate astea
nemulțumirea la început mi­a fost dată (ca și­n NZ) de
înfățișarea medicului de familie la locul său de muncă și
nu vorbesc de unu doi „rătăciți”, vorbesc de o majoritate
care prin vestimentație, cel puțin pentru mine, dă impre­
sia de piață. Doctorii (din policlinici) se prezintă la cabi­
netele lor înțoliți cam ca la grădinăritul din fundu* curții,
e adevărat curați, dar șifonați la propriu, uneori cu șlapi
în picioare, ca ăia de se poartă pe plajă, cu părul țepos sau
vâlvoi, dacă nu­s chei, iar ele cu basma roată pe frunte,
cam cum au ieșit de sub duș, din bucătărie, sau ... Întâm­
plarea face ca medicul la care eu apelez din când în când,
să fie și patronul policlinicii. Mi­a relatat că ținuta de
stradă a personalului medical, se dorește a fi o apropiere
față de pacient, în pioneze uneori cu psihicul. M­a frapat
și faptul că la vreo 10 medici există doar o singură
asistentă, care îți mai ia și o tensiune, te mai măsoară, îți
mai gâdilă orgoliul într­un salon cu două trei paturi, utilat
și pentru mici intervenții chirurgicale. Medicul de familie
consultă în biroul său nu mai mult de zece minute, asta­i
norma, fiind în același timp și persoana care îți introduce
datele­n computer, unde sunt păstrate și restul de
183
informații furnizate de specialiștii pe la care ai mai fost.
Spuneam că medicina este o afacere și încă una bună.
Se câștigă bine de tot cu consultațiile unde se merge ca
pe bandă. Dacă mă doare un picior, GP­ul meu e focusat
numai pe acel picior și refuză să discute despre o altă
suferință pe care o am, la o mână spre exemplu, „asta‐i
altă poveste” și te programează iar. Banii așa se adună,
vizită după vizită, dolar peste dolar. Doamne ferește să
ajungi la specialist, alți bani, altă distracție. Așa am pățit
cu două unghii de la un picior, afectate de o micoză. Medi­
cul de familie m­a trimis la dermatolog, întrucât medicația
nu putea fi dată fără acceptul acestuia, asta­i legea.
Când am intrat în cabinetul specialistului am rămas si­
derat. O lumânare cu un miros dulceag așezată­n colțul
biroului pâlpâia a mort. Perdele cu fire aurii prin țesătură,
erau încadrate de draperii grele, plușate­n roz­bombon.
Toate astea­ți săreau în ochi, se aflau în fața ta. Câteva raf­
turi spânzurate de un perete erau împodobite cu elefăn­
ței, iar pe un piedestal situat în stânga biroului trona o
statuetă cu Buddha. Personajul acestui „sanctuar” arăta la
fel de straniu ca și încăperea. Îmbrăcat cu un fel de robă
albă și turban pe cap, părea un maharajah al sec.al VII­lea.
Era trecut bine de a doua tinerețe, sfrijit și scofâlcit, cu
barbă sură și mustață plină de miez avântată spre ceruri.
Doi ochi de „șerpe” te cătau de după niște ochelari ro­
tunzi, negrii. Întrevederea n­a durat mai mult de trei mi­
nute. S­a uitat scurt la unghiile mele, mi­a spus că trebuie
refăcută analiza cheratinei, dar numai în laboratorul său,
iar apoi cu gesturi regale mi­a dat papucii. De regulă nu­s
184
mut, dar până să casc gura, a intrat peste mine o învelită­n
cearceaf, cu bulină­n frunte, iar eu, „volens nolens” am
ieșit negru de furie și pentru că trebuia să­i plătesc
consultația 290 de dolari pentru nimic. La specialist dai
grosul din buzunarul tău. L­am înjurat până noaptea târziu
când m­am vârât în așternuturi. Medicul de familie chiar
dacă nu bâjbâie­n știință, nu­și depășește competențele,
pentru că legea nu­l iartă. Au fost și cazuri în care unii
medici au plătit pentru erori de diagnostic sau procedură
și aici nu vorbesc de idioți care au dat rețete de slăbit la
grăsune ce erau de fapt gravide. Și alea proaste beton. O
tensiune se ia peste pulover dacă­i iarnă, iar consultul cu
stetoscopul se face toamna, când afară­i primăvară, chiar
dacă tușești și horhăi. Nici vorbă ca o reprezentantă a se­
xului frumos să fie pipăită de medic pe la sâni, pentru că
i­a spus acestuia că are noduli, palpări la burtică sau în
alte zone mai sensibile, he, he, asta ar fi crimă, „sexual
harassment” (hărțuire sexuală). Pacienta îi indică docto­
rului locul unde simte că ceva nu­i în regulă, iar acesta îi
arată tot cu degetul alte puncte fără să atingă corpul, „aici,
aha și aici?” E China mileniului III î.e.n. În spitale, dacă vor­
bim de aspectul exterior, tot personalul e îmbrăcat după
rang: medicii poartă culoarea verde bluză și pantalon, asis­
tentele, albastră, ș a m d. Curățenie peste tot, „bec”, până
și toaletele arată a farmacii, nu mai vorbesc de saloane,
pat cu televizor, o normalitate într­o instituție de sănătate
publică. Ești tratat cu amabilitate și empatie. Analizele
medicale, dacă ai ajuns la Urgență, se fac imediat și ești
apoi cercetat la o grămadă de aparate, după un consult
185
general.
Din păcate am ajuns și eu în spital, cu dureri în piept,
iar după o zi și jumătate am ieșit cu diagnosticul de „reflux
gastric”, dar inima­i OK. Ca pacient am observat că toate
investigațiile cu aparatură medicală se fac de un fel de
„asistenți­tehnicieni” și nicidecum de către medici. Doc­
torii doar interpretează radiografiile ce le parvin, după
care dau verdictul. Același lucru se petrece și la „optome‐
trist”, poziție probabil inexistentă în România, te vede
doar o persoană care după niște standarde mânuiește
aparatura. Dacă te înscrii în valori, medicul oftalmolog
habar n­are de existența ta, întrucât nimeni nu i­a solicitat
un consult. Rezultatul, din punctul meu de vedere nu
numai că e irelevant, e chiar dăunător.
Am avut câteva seri în care atunci când priveam la tele­
vizor, cu ochiul stâng vedeam numai jumătatea de jos a
ecranului. În urma examenului „oftalmologic” totul se
prezenta a fi OK, verdictul fiind, „pleoapele‐s hiba”. Și pen­
tru că arvunisem biletul de avion pentru România, am
perfectat prin Internet o intervenție chirurgicală la
„obloane”. Mi le­a tăiat puțin Dr. Horațiu Dan și după o
săptămână, seara, tot privind la micul ecran, n­am mai
văzut nimic preț de aproape jumătate de minut, tot cu
ochiul stâng. Chirurgul plastician m­a îndrumat la medicul
oftalmolog Dr. Liviu Bran, care după examinare, mi­a dat
răspunsul: „trebuie să mergeți urgent la un medic cardio‐
log”. În gândul meu, „Ce are sula cu prefectura, dar hai la
cardiolog”, că tot la Clinica Polisano eram. După un con­
sult rapid, a venit verdictul dat de Dr. Mircea Vlădoianu:
186
„Urgent pe masa de operație, carotida‐i înfundată”. Am
bânguit eu ceva iar răspunsul cardiologului a fost: „Dacă
nu faci infarct, în cel mai bun caz poți ajunge paraplegic
din cauza unui accident vascular.” Parcă m­a lovit cu leu­
ca­n cap. Am plecat buimac, n­am vrut să stau, am dorit
încă o opinie, „păi ce mi‐au zis ăia‐n Australia, îs chiar
tâmpiți”, mă­ntrebam singur. „Ce are sucul gastric cu
inima, cu carotida..” L­am contactat pe Dr. Radu Cojan
care m­a convins că nu­i a glumă. Mi­am sunat soția­n
Australia. A luat primul avion și hai la Sibiu. După două zile
Dr. Nicolae Florescu și echipa sa mi­au vârât două stenturi,
unul pe la inimă în prima fază și unul pe la carotidă în a
doua, readucându­mă astfel pe linia de plutire.
Carevasăzică am plecat din Australia „sănătos tun”, cu
mici episoade de „reflux gastric” care­mi dădeau dureri
în piept, „arhivat în timp” fiind și de cardiolog și era cât
p­aci s­o mierlesc. Ce să mai cred?

Dezinteres la vedeală a universitarului medicinist

Sătul de atâta profesionalism australian, sau ghinion,

mă rog, prefer astăzi să practic totuși turismul medical ve­
nind Acasă.
Și cu toate astea, tot am să le reproșez ceva purtătorilor
de „halate albe” din Sibiu: decesul Revistei „Sibiul Medi‐
cal”. Înființat la 15 Februarie 1934 periodicul a funcționat
până­n *45, iar după o întrerupere de peste o jumătate
de secol, mai precis după *89, un grup de medici
entuziaști, condus de eminentul cardiolog Dr. Șt. med.
187
Radu Ispas, a dat viață Noii Serii a revistei, sub sigla
Asociației Medicale Române iar apoi a Colegiului Medici­
lor și Facultatea de Medicină din Sibiu. Ploua cu articole
din toată țara: Sibiu, Cluj, Tg. Mureș, București, Oradea,
Craiova... ba chiar din Germania, Anglia, SUA, Belgia. Toată
elita medicilor sibieni, la care se adăugau universitari din
Tg. Mureș și Cluj, erau implicați. Inclusiv medicii din Spi­
talul Militar și CFR au fost cooptați. După câțiva ani încă
un periodic a apărut, „Acta Medica Transilvanica”, revistă
condusă de Prof. Dr. Liviu Vulcu, membru al Academiei Ro­
mâne.
Sediul Redacției „Sibiul Medical” comun cu al Colegiului
Medicilor aflat în P­ța Mare, găzduia și o bibliotecă cu mii
de volume de specialitate. Era un du­te vin­o continuu,
doctori, studenți la medicină, simpozioane, conferințe, ce
mai, activitate intensă la care aș adăuga și prezența unor
artiști în domeniul picturii și ai vorbelor frumoase. De
unde știu toate astea? Păi eram Secretarul de Redacție al
ambelor periodice medicale amintite. În concediu fiind,
am făcut o scurtă vizită la locul cu pricina și atunci am aflat
că „Sibiul Medical” a fost „îngropat” chiar după plecarea
mea în străinătate. Neputință, nu cred, dezinteres cât în­
cape asociat cu incompetență de management universi­
tar.
Am privit după 18 ani incinta, curiozitate cu încărcătură
sentimentală, ce odată era plină de viață. Ce­am văzut?
Încăperi dezghiocate de conținut, cu săli ale pașilor
pierduți ca­ntr­o cantină în carantină, cu podele ce
scârțâie a vaiet de istorie, într­o mediocritate eclatantă de
188
renovare interioară. Păcat de studenții de azi, frustrați de
un decanat obliterat în gândire. Colegiu al Medicilor
ezoteric doar în știința drepturilor de castă a uitat de
munca antecesorilor ce au crezut într­un viitor al
cunoașterii pe bază de carte, păcat, mare păcat. În *99
am publicat „Sibiul Medical – repere” un volum ce facilita
căutarea informației cuprinsă în paginile revistelor pu­
blicate, un volum ce oferea un cuprins al celor 10 ani de
la reapariția periodicului cu autori, lucrări, pagini, ani... Tot
aici erau prezentați și membrii Colegiului de Redacție, 34
la număr (nume sonore de altfel, cu scurtele lor biografii)
ce acopereau toate specialitățile medicale.
Îmi este într­un fel și ciudă, pentru că influențat de
conjunctură, m­am înscris la un doctorat cu tema, „Trecut
și prezent în medicina sibiană”, un subiect neatins, dar
acum perimat, mai mult ca sigur. Pe cine dracu mai
interesează astăzi trecutul...? Cât despre prezent sau vii­
tor... au visat și alții și­am visat și eu, că­i gratis, gratis fără
de arginți fiind și tratamentul pe care mi­l aplică nepoțica
mea „medic specialist în terapia inimii și a sufletului”.

Teorie argumentată

În „Teoria Relativității” Cuvânt înainte, Albert Einstein

scria: „În interesul clarității m‐am văzut nevoit să mă repet
adesea, fără a mai ține cont de eleganța expunerii. În
această privință am ținut seama de sfatul teoreticianului
de geniu L. Boltzmann, care spunea că eleganța este o
problemă ce trebuie lăsată în seama croitorilor și a ciz‐
189
marilor” (Edit Humanitas 1992). Să­mi fie argument la ar­
gument?
Păi am avut și croitor, pardon țesătoare și păpucar până­n
*89 la comenduirea țării și de acolo mi se trage mie
„eleganța în esprimare”. Prin exacerbare lingvistică și
coloratură de limbaj mi­am croit scriitura, pe care nu am
dorit­o a fi circumscrisă în model de conjunctură, ci am in­
trat în chiar sintagma, dacă o pot numi așa, enunțată de
Emil Cioran: „Vulgaritatea este o cale de purificare egală
extazului, cu condiția să fie suferință”. Și­a fost destulă.
Dacă ar fi să trag o linie acum și să cuantific realizările
ultimilor douăzeci de ani, înclin să cred că am pășit pe dru­
mul cel bun. Nu vorbesc numai de avantajele pecuniare
după care am tânjit, ci de un tot ce cuprinde întreaga fami­
lie. O casă a mea și mașini am avut și­n România, cu zero
datorii ambele ca și aici în Australia, dar... pentru că e și un
dar, care a devenit o obsesie, două ținte n­am reușit să le
ating: cea de a o avea lângă mine pe mama și cea legată
de egoul meu, de a presta o activitate cu iz aristocrat și nu
șurubărit. Cred că mi se trage și de la faptul că atunci când
am plecat din țara mea, prestam o cu totul altă activitate,
eram redactor în Radioul Național, corespondent de Sibiu
în departamentul Studiourilor Teritoriale și Locale, recte
Cluj și Tg. Mureș și coordonator al Postului Public Local din
incinta Universității „Lucian Blaga”. Și ca infatuarea­mi în
degradare să fie deplină, menționez că prin activitatea de
jurnalist mi­am câștigat și locul în elita breslei, ca membru
în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. E mult, e
puțin, nu știu..., oricum nu pot fi obiectiv la propria­mi
190
subiectivitate.
Astăzi privesc viața mea în Țara Cangurilor ca pe „un
concediu prelungit”, departe de Acasă, Sibiu și totuși
Acasă în Perth. Sunt român indiferent de locul în care mă
aflu pe acest pământ, român care și­a câștigat dreptul
datorită cetățeniei neozeelandeze, să se preumble cam
pe unde și­ar dori în lumea asta, fără a se opinti de vize și
împiedica la granițe. Trebuie totuși să amintesc că pe
lângă traume am trăit din plin și bucurii la intensitate
maximă, bucurii pe care orice părinte și le dorește: reali­
zarea copilului său în plan profesional și familial. Și apoi
cum aș putea astăzi spune că nu sunt fericit, măcar pe
jumătate, căci mama nu e lângă mine, dar în jumătatea
cealaltă se află soția mea, fiul meu, nora mea și cea mai
adorată nepoțică, prințesa mea cu ochii de culoarea ce­
rului senin și­a spicului de grâu cosițe ondulate, care la cei
șase anișori vorbește curent, în afară de limba țării în care
trăim, limba tatălui și a bunicilor, limba română și limba
mamei, franceza.
Pentru restul, în ceea ce mă privește, nu mai prea am
cuvinte, dar aș avea pentru o altă istorisire, care
completează într­un fel afirmațiile subsemnatului, poveste
interesantă tocmai pentru că ea vine din partea unui alt
emigrant român așezat pe pământ australian.

Altă viață, altă poveste cu happy end

Iulian Cârceag este un tip înalt, brunet, cu ochii verzi,

plăcut la înfățișare, pictat pe brațe, ca să nu spun tatuat,
191
cu simbolistica rockerului american . Molcom la vorbă,
precum bănățenii, a­nceput să­mi spună, secondat uneori
de soția sa Mariana, o maramureșeancă cu ochi migdalați,
picior frumos și grai dulce: „De mult timp cochetam cu
gândul de a pleca în străinătate. După Revoluție, când
aveam doar zece ani, am luat contact cu limba engleză
prin Cartoon Network, iar apoi urmărind cu nesaț filmele
difuzate pe micul ecran. Mai târziu am început să mă fa­
miliarizez și cu versurile și cu muzica rock tot uitându­mă
la televizor unde am prins câte o melodie, după ureche,
ca țiganu cu scripca. N­am fost unic, zic eu, mulți din
generația mea crescuți în Caransebeș au procedat la fel.
În liceu am studiat franceza și germana și deși aveam
cunoștințele de bază, îmi era totuși greu să susțin o
conversație elevată, în nici una din ele. Eram focusat
atunci pe materiile de real, matematică, fizică, chimie. Am
înlăturat gândul de a pleca, am lăsat­o baltă, considerând
prioritară cariera. După absolvirea facultății am lucrat ca
inginer constructor pe șantierele patriei, cea mai mare
parte în Timișoara. Am avut noroc, pentru că am învățat
și am făcut ceea ce­mi place să fac și astăzi și așa au venit
și satisfacțiile profesionale, cu trimitere directă și­n dome­
niul social, „umanizând” relațiile cu oamenii pe care­i în­
drumam. Din punct de vedere pecuniar, remunerația era
decentă, ceea ce mi­a permis să­mi iau un apartament în
rate, fără prea mare presiune financiară. Nu pot să spun
că­mi lipsea mare lucru. Tânjeam totuși după un sistem
social mai bun, cu mai puțină frustrare, cu mai puțină
răutate­n jur. În loc să­ncerc să­i schimb pe cei din jur, am
192
ales să plec undeva unde cei din jur erau mai altfel decât
cei de Acasă, altă mentalitate, altă abordare. Este corect
să menționez că am vrut să plec de la bine la mai bine,
pentru că după zece ani de muncă în țara mea, tentația
din liceu revenise. Ce țară vorbitoare de limbă engleză se
pliază pentru mine? Anglia, prea „gri”, Scoția, Irlanda, ac­
cente ciudate. Am ajuns la concluzia că Europa nu mai
este o opțiune, cu atât mai mult cu cât noi românii chiar
dacă suntem harnici, onești, la grămadă suntem etichetați
așa cum nu merităm, din cauza minorității de șatră. Nu
vreau să intru în detalii deja cunoscute, care nu fac bine
nimănui. Alte țări înscrise pe listă care primeau emigranți au
fost SUA, greu de ajuns, Loteria Vizelor, e ca Lozu­n plic, nu
mă tentează. Au mai rămas Canada, brr... prea frig, Noua
Zeelandă prea umed, Australia, mda, Australia să fie îmi
îndeplinește aspirațiile. Acum, pentru că am știut unde vreau
să ajung am folosit Internetul ca să adun informație de la
sursă, cum ar veni. M­am documentat cu râvnă, nelăsând
nimic să­mi scape, tocmai pentru a­mi spori șansele de
reușită. Pentru facilitarea procesului am apelat la un agent
de emigrări din București. A fost un mic­mare risc să­l anga­
jez, ca să fiu sincer, pentru că toate operațiunile s­au petre­
cut online, putea să fie o țeapă, sau exista și riscul ca aplicația
să fie respinsă, chiar dacă am plătit câteva mii de dolari.
Nimic nu­ți este garantat. Mi­am asumat riscul și pot să spun
acum, că mi­a fost de un real ajutor.
Dacă ar fi să cuantific, pot spune că au fost trei faze im­
portante de parcurs. Prima fază se consumă cu „Testul de
limba engleză”. Cunoașterea graiului țării în care vrei să te
193
așezi, este foarte important, nu numai pentru a purta o
conversație cu cei din preajmă, ci și pentru a le înțelege
cutumele, legile, modul de gândire. Am luat ore de
engleză, gramatica cu toate acoladele ei constituia pentru
mine călcâiul lui Ahile. Am învățat disciplinat, zilnic câte o
oră, două pe zi și după doi ani am avut rezultatele scon­
tate de profesor. Cu toate astea lucrurile s­au înrăutățit în
mijlocul procesului, întrucât am împlinit 33 de ani. Pentru
că pierdusem din punctajul pe care trebuia să­l obțin,
datorită vârstei, aveam nevoie de o notă mare la testul de
limbă, ținut la British Council, „listening, writing, reading,
interview” (ascultat, scris, citit, interviu). A doua fază a
constat în echivalarea de către statul australian și „Engi‐
neers Australia” a studiilor și evaluarea experienței de
muncă prestată în România. Faza a treia s­a consumat cu
prezentarea tuturor documentelor solicitate. Iar dă­i cu
adunatul actelor începând de la Adam și Eva, tot, certificat
de naștere, de căsătorie, buletin de identitate, contracte
de muncă, referințe de la cine vrei și nu vrei, cazier judi­
ciar, toate traduse, legalizate și apostilate la notar, atât
pentru mine ca aplicant principal, cât și pentru soție care
a trecut la rându­i prin aceleași furci caudine. Au urmat
de completat formularele australiene începând, culmea,
cu adresa unde am făcut grădinița și până de câte ori am
ieșit din țară, unde, când și de ce.
Terminând cu toată hârțogăria, în dublu, pentru că și
soția făcea parte din „pachet”, nu ne­a mai rămas altceva
decât să așteptăm. A trecut greu timpul și după câteva
luni am primit și viza permanentă, atât de mult dorită.
194
Toată distracția ne­a costat peste 10.000 (zece mii) de
euro. Am cheltuit ceva bani cu emigrarea asta și am mai
și așteptat trei ani. Desigur ar fi durat mai puțin tevatura
dacă aș fi stăpânit engleza, dar în sfârșit, bine că s­a ter­
minat așa cum mi­am dorit.
În timpul procesării vizei, împreună cu jumătatea ne­
am gândit și la orașul pe care să­l alegem ca destinație și
din cele cinci metropole australiene cu o populație de
peste un milion de locuitori am ales Perth­ul. În alegere a
contat și faptul că un unchi al soției locuia acolo. E de
mare ajutor să ai pe cineva în preajmă la începuturi, nu
ești chiar singur, știi că ai un sprijin, un suport la nevoie.
Pe forumul de emigrare am legat câteva prietenii, dintre
care două s­au dovedit de­a dreptul fericite și de durată,
una fiind cu chiar fiul tău, cu care am devenit prieten la
cataramă, intrând într­o gașcă multinațională (români,
australieni, italieni, nemți, francezi...).
Ne­am împachetat viața în două valize și un portofel cu
bani, evident, pentru traiul de început. Nu poți să iei cu
tine prea multe, ceva haine, încălțăminte și niște lucruri
cu valoare sentimentală, dar important de știut este, că
trebuie să te înarmezi cu mult curaj și să­ți induci mereu
o atitudine pozitivă, să nu te lași doborât de emoții.
Așadar ne­am luat zborul din țară în toamna lui 2015 și
după trei zile am ajuns la destinație în anotimpul de
primăvară (pentru că ne aflam în emisfera sudică). Un­
chiul soției ne­a pescuit de la aeroport și ne­a oferit spri­
jinul necesar, casă, masă pentru începutul noii vieți pe
continentul australian. Încă din primele zile ne­am îndrep­
195
tat pașii prin diferite zone ale metropolei încercând să
prindem din zbor câte ceva din mentalitatea oamenilor,
să le înțelegem stilul de viață și nu în ultimul rând să ne
familiarizăm cu modul de comunicare (nu mai vorbeam
românește, ci­n engleză). Apoi am început să căutăm de
lucru, atât eu cât și soția. Încă de când ne aflam în Româ­
nia am depus o grămadă de aplicații pentru a găsi un job
la diferite companii și n­am primit nici un răspuns. Și­n
Australia s­a întâmplat aproape la fel, la câteva sute de e­
mailuri au venit câteva adnotări la fel de stereotipe: Ne
pare rău dar nu ați fost selectat ... După câteva săptămâni
am decis să bat din poartă­n poartă, de dimineața până
seara și să iau la rând șantierele din oraș.
Norocul mi­a zâmbit și așa am fost angajat pe o poziție
de operator la o stație de preparare a laptelui de ciment
(ciment amestecat cu apă). Eram bucuros că aveam un
serviciu, chiar dacă nu prestam munca de inginer, era un
început. Și jumătatea a găsit la rândul său un job în
administrație, astfel ne­am câștigat pe deplin independen­
ța financiară reușind să ne mutăm din spațiul pe care­l ocu­
pam la unchiul soției. Ne­am permis închirierea unui
apartament micuț, dar cochet, aproape de centrul me­
tropolei și nu departe de ocean. Timpul a trecut destul de
greu pentru mine, pentru că după aproape un an mă
aflam cu serviciul în același loc și pe aceeași poziție. Aus­
tralia traversa o perioadă dificilă, era într­o scădere
economică continuă, reflectată și prin numărul de job­uri
existente. Se pare că în van căutam un serviciu în care să
pot să­mi desfășor activitatea conform pregătirii mele, de
196
inginer constructor. Culmea culmilor, în loc de mai bine
am fost avansat la și mai bine, de la operator, la muncitor
necalificat, adică la lopată și picamer, iar ca șef direct o
aveam pe ex femeia de serviciu, avansată pentru că avea
fundul mare și­l incita pe managerul de șantier. Un mun­
citor venit din Japonia ca dulgher îmi spunea mereu, tre­
buie să ai răbdare și­o să vezi, lucrurile se vor schimba.
Degeaba, mândria a cedat prima. Am dat bir cu fugiții, am
sărit în primul avion și am plecat Acasă. Mi­am reîncărcat
bateriile alături de cei dragi și după câteva săptămâni am
revenit cu un alt psihic. La slujbă, am riscat, mi­am spus
răspicat punctul de vedere și surprinzător, am fost trecut
pe post de supervizor, adică șef de echipă, oricum era alt­
ceva. În acest timp a venit și la mine norocul. Am întâlnit un
conațional venit din Sydney în delegație, inginer constructor
și el, cu care m­am împrietenit la cataramă. La recoman­
darea lui, un colaborator al său implicat în businessul
construcțiilor m­a primit cu brațele deschise și astfel am
intrat în sistem, ajungând să lucrez pe poziția corespun­
zătoare educației și experienței dobândite Acasă. A durat
peste un an și jumătate experiența australiană cu munca
brută, dar înarmat cu răbdare și o atitudine cât de cât
pozitivă, cu noroc și încredere am reușit. Și pentru că tot
am vorbit de noroc, pot spune că Cel de Sus a dorit să în­
tâlnim oameni minunați, atât români cât și străini, să
legăm prietenii frumoase. Dacă ar fi să fac un rezumat al
celor cinci ani, pot spune că am urcat continuu: de la
statul în chirie am ajuns azi să locuiesc în propria­mi casă,
am schimbat câteva mașini și mi­am cumpărat până și
197
motocicleta mult visată; am fost în câteva excursii prin
Asia și în statul în care locuiesc, WA. Pot să spun astăzi, că
mă simt un om împlinit, sunt cetățean al acestei țări, am
un serviciu care­mi place, bine plătit, mă bucur de clima
perfectă, cu cel puțin nouă luni de soare, deci plajă și surf
la ocean; nu mai vorbesc de civilizație și curățenie. La un
magazin dacă sunt doi la casa de marcat, se invită unul pe
altul, nimeni nu se grăbește, se circulă lent, poate prea
lent și pe drumuri de neimaginat Acasă, linii, late, marcate,
colorate și fără o denivelare. Pentru mine Perth­ul e cel
mai frumos oraș din lume, curat, frumos ca aspect, civi­
lizat. Spun asta, pentru că tot ce se face aici are ca
destinație omul: complexe sportive cu tot feluri de tere­
nuri de sport (gratuitate sau prețuri modice la intrare),
parcuri utilate cu tot ce vrei și nu vrei, terenuri de joacă
pentru copii, săli de cinema, biblioteci (electronice),
muzee... nu mai vorbesc de magazine, restaurante, cafe­
nele... În Țara Cangurilor trăiesc toate națiile pământului,
unde libertatea e prețuită, chiar dacă votul este obli­
gatoriu; legea e respectată, chiar dacă nu convine întot­
deauna, apropos de restricțiile privind Covidul. Mă bucur
de fiecare zi și nimic nu­mi lipsește în afară de părinți, rude
și prieteni.

Epilog cu meditație la informație

Am încercat să angrenez în „dezvăluiri” și alte persoane

din dorința de a întregi tabloul emigrantului, dar m­am
lovit de neîncrederea celui plecat de Acasă în a­și reinter­
198
preta trecutul cu frustrările și/sau bucuriile sale. Englezilor
ce sălășluiesc pe alte meleaguri, li se spun la începuturi
de către autohtoni, POME, adică „Prisoner Of Mother
England”, pentru că în comparație cu noua lor țară, tot ce
vine de la ei de acasă e mai bun. În primele luni, pline de
frustrări în țara de adopție, spuneam că mă aflu „in the
middle of nowhere” (în mijlocul la nimic) numindu­mă
POMS, „Prisoner Of My Stupidity”, dar timpul a trecut iar
optica... optica mea nu mai e aceeași deși, ne place sau
nu, toți trăim intens trecutul aflat pe meleagurile în care
am supt laptele la sânul mamei.

Atunci când am început să aștern pe hârtie crâmpeie

din viața de emigrant parcă nu eram încărcat cu defetis­
mul celui de acum, ce privește cu oarecare îndoială
înșiruirea de cuvinte ce se zbat înlănțuite în propoziții sau
fraze. Recunosc, unele sunt mai domnești, cu reverențe
de salon, iar altele desțelenite parcă din vocabularul
suinelor umane. „Mea culpa”.

Am considerat prioritară cunoașterea în profunzime a

traiului de afară necosmetizat, așa cum e el cu bune și
rele în care am fost implicat sau doar simplu spectator și
astfel s­a născut această scriere, un cumul de articole des­
cântate, periate și adunate la un loc.
199
 Dincolo de cuvintele­mi dulci‐amare viața de emigrant
e mai puțin cunoscută de cei de Acasă și mai puțin
discutată de cei în cauză. De ce? Tocmai pentru că mulți
dintre noi nu s­au lepădat de tarele cu care am plecat:
oare ce vor zice prietenii, cunoștințele, neamurile?
Răspunsul mi l­a dat un hâtru, cică „În viață nu prea tre‐
buie să dai explicații, pentru că prietenii nu au nevoie de
ele, dușmanii nu le cred, iar idioții nu le pricep.” Asemenea
dovezi de „cinism” n­ar trebui, să ne marcheze existența,
mai ales când e vorba de raportările noastre cu exteriorul.
Emigrarea înseamnă foame la început, ești singur și toc­
mai de aceea trebuie să ai grijă de tine pentru că, vor mai
apărea momente în care, te ai doar pe tine, ca sinteză
între ideogenie și viață. Și așa am ajuns, de unde­am ple­
cat: „Emigrantul român între succes, așa ș‐așa și deza‐
măgire.” Nu sunt eu în măsură, să stabilesc etalonul
succesului deși, înclin, să cred că, reușita­n viață oriunde
te­ai afla, constă în, a­ți păstra familia unită și la bine și la
rău, înseamnă să știi să­ți faci prieteni și să­i prețuiești in­
diferent de pregătire și de munca pe care o prestează. Nici
n­aș putea vorbi altfel cu atât mai mult cu cât eu însumi
„ex‐șăibar cu ștaif”, ce­i drept, făceam pe intelectualul
scriind articole la „Tribuna” în pauze de strâns șuruburi.

Sincera mea dorință exprimată în același stil de beotism

elen mă duce cu gândul la cititorul care sper să fii parcurs
și înțeles propria­mi defulare etalată în cuvinte, propoziții
200
sau fraze, un „cuprins al scrisorii”, și nu a pierdut timpul
analizând semantic „timbrul de pe plic”, o formă de
„creanță” venită din partea celor aflați în stări meditativ
elucubrante.

NOTĂ: Numele persoanelor din anturaj și numele firme‐

lor nu sunt cele reale.

201