© 2020 by Editura POLIROM

www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53

ISBN ePub: 978-973-46-8460-1

ISBN PDF: 978-973-46-8461-8
ISBN print: 978-973-46-8192-1

Coperta: Carmen Parii

Foto copertă : © choreograph/Depositphotos.com
Foto autoare : revista Tango

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este
destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a
fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul,
reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la
dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare,
stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu
posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată,
revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare
săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o
încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se
pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
 Lectura eco - un supererou al lumii moderne!

Versiune digitală realizată în colaborare cu Libris.ro

 Sindromuri neconvenționale

Orice psiholog recunoaște că oamenii sunt foarte diferiți, deși

seamănă între ei. El își dă seama că unii au particularități de
personalitate care sunt exagerate, dar care nu sunt considerate
tulburări psihice pentru că acești oameni funcționează în viață, se
descurcă, sunt adesea tolerați de cei din jurul lor, dar sunt
etichetați ca fiind prea lacomi, prea dependenți de alții, prea dornici
de putere, prea dornici de iubire etc.
Aceștia nu constituie pentru psihiatri cazuri pe care să le ia în
considerare. Am dorit să abordez aceste sindromuri
neconvenționale, care nu intră în repertoriul de tulburări psihice
incluse în nomenclator.
De pildă, lăcomia. Cu toții am putea identifica un sindrom al
lăcomiei de bani pe care să-l numim sindromul Hagi Tudose.
Nuvela cu acest titlu a scriitorului Barbu Delavrancea descrie un
sindrom, cel al patimii pentru bani. Sau am putea să-l numim
sindromul Midas, după regele din mitologia greacă dornic să aibă
cât mai mult aur și căruia zeii i-au dat puterea de a transforma în
aur orice atingea. Dar, până la urmă, nu putea nici mânca, nici face
altceva, pentru că totul se prefăcea în aur.
Am putea vorbi despre sindromul Pollyanna sau viața doar în
roz, despre faptul că unii oameni nu văd viața decât ca pe ceva
minunat, sunt excesiv de optimiști și nu au acces la tristețe. Ei văd
doar partea bună a lucrurilor.
Despre marii mincinoși sau sindromul Münchausen.
 Sau despre sindromul Buridan, al mondenității și
consumerismului, când trebuie să faci alegeri dintr-un șir nesfârșit
de oferte, fapt ce duce la indecizie și depresie.
Ca atare, există multe sindromuri neconvenționale, dar cei care
le au nu sunt considerați oameni cu tulburări psihice, candidați la a
fi pacienți ai psihiatrilor.
Așa am ajuns la sindromul Greta Garbo, considerând că
trecerea ei de la celebritate la anonimat poate fi considerată un
sindrom. Documentându-mă asiduu, m-am pierdut în informații
despre viața ei, pentru că un sindrom apare pe un teren și deci nu
putem înțelege o decizie a cuiva fără a-i cunoaște viața și
împrejurările ei. Aici este vorba de timp, de felul în care o persoană
se raportează la timp.
Am ajuns și la sindromul eroului, la Jack Spintecătorul, despre
care nu știm chiar nimic. Este anonimul perfect. Dar, din punct de
vedere psihologic, când nu știm mare lucru sau chiar nimic despre
cineva, imaginația noastră încearcă să creeze un scenariu
explicativ. Misterele provoacă așadar mobilizarea imaginației
noastre.
Sindromurile neconvenționale se regăsesc în literatură, în
proverbe și în folclorul cotidian. Se spune că Shakespeare a scris
despre ele și că personajele lui ar putea fi înțelese și din
perspectivă psihiatrică.
Prin urmare, m-am limitat, nu am mai vrut să scriu despre
sindromuri neconvenționale în general, am luat doar două, ambele
legate de timp, de anonimat.
Dar cine mai vrea astăzi să fie anonim? Și nu mă refer la artiști,
ci la oamenii obișnuiți. Cultul celebrității este în floare și publicitatea
invită pe oricine să ajungă un personaj faimos.
 Sindromul Greta Garbo

Despre viața Gretei Garbo

Am ales acest titlu fiindcă Greta Garbo este un exemplu perfect

pentru ceea ce am numit inițial sindromul anonimatului. Ea a fost
un caz extrem de trecere de pe scenă în culise, de la strălucire și
celebritate la umbră și anonimat.
A fost o actriță suedeză, naturalizată în America, celebră, o
glorie a anilor 1920-1930 la Hollywood. O adevărată divă. A jucat
în filme mute, dar și în filme sonore când acestea s-au impus și
toată lumea vroia să-i audă vocea. Ziarele de la acea vreme au
scos articole cu mare tam-tam. Se titra peste tot: „Garbo
vorbește!“.
Înainte de a povesti viața ei și cum a ajuns atât de celebră, dar
mai ales cum a părăsit filmul, uimindu-și admiratorii, ar trebui să
dau succint câteva date.
Greta Garbo a trăit 85 de ani, s-a retras în plină glorie la vârsta
de 36 de ani, după ce făcuse 28 de filme. Faptul că s-a retras
tânără fiind și că a dorit să rămână anonimă până la sfârșitul vieții,
adică aproape 50 de ani, pare astăzi – cu atât mai mult astăzi,
când celebritatea a devenit un vis colectiv – de necrezut. Mai ales
că era cea mai admirată și cunoscută actriță a timpului ei, era
gloria măreață a Hollywoodului.
Voi scrie despre viața ei, pentru că doar așa, cunoscându-i
personalitatea, putem înțelege alegerea ei stranie.
 Numele ei real era Greta Lovisa Gustafsson. S-a născut într-o
familie foarte săracă. Părinții ei erau oameni foarte simpli, care cu
greu făceau față vieții, mai ales că aveau și trei copii. Locuiau într-
un cartier mărginaș al Stockholmului, aglomerat, un cartier de
oameni necăjiți și plini de griji, pentru care zilele însemnau
supraviețuire. Greta Garbo își amintea că atmosfera în casă, în
familie era cenușie și nopțile de iarnă lungi erau triste, totul era
sumbru, toți simțeau sărăcia. Copiii erau tăcuți, cuminți, mama lor
cârpea în liniște seara hainele vechi.
Există povești după care, în copilărie, Greta Garbo mergea în
cartierele bogate și cerșea. Dar informația aceasta, ca și aceea că
tatăl său, muncitor necalificat, curăța latrine nu apar în biografiile
ei, ceea ce poate însemna că sunt invenții ale jurnaliștilor sau
comentatorilor pentru a dramatiza copilăria ei și a crea un efect de
senzațional.
Keta sau Gurra, cum i se zicea, cea mai mică din familie, a
crescut ca un copil nerăsfățat. Familia ei avea o grădină închiriată
la care ajungeau cu mijloace de transport, mergând apoi și doi
kilometri pe jos. În grădină aveau legume și fructe, care le asigurau
traiul pentru anul întreg, mama fiind pricepută la conserve și
dulcețuri. A și lucrat de altfel ca muncitoare într-o fabrică de
marmeladă.
Tatăl făcea munci necalificate. Era un bărbat frumos, cu
trăsături armonioase, pe care Greta le-a moștenit. A moștenit și
ochii albaștri ai mamei sale. La un moment dat tatăl s-a îmbolnăvit,
iar Greta îl însoțea la spital. Își dădea seama că sunt strâmtorați și
că viața e mizerabilă. Își aștepta tatăl pe culoarele spitalului, venind
regulat cu el la tratament. Sigur a simțit umilința de a fi sărac.
Poate că acest lucru a făcut-o, când a devenit celebră, să ceară
și obțină contracte fabuloase la Hollywood, nerenunțând niciodată
la pretențiile ei, cărora directorii studiourilor de filme le cedau până
la urmă.
Poate de aceea a fost, mai târziu, foarte atentă cum cheltuia
banii, lucru care i-a făcut pe biografii ei s-o considere zgârcită,
uneori chiar meschină.
 Poate de aici se trage îmbrăcămintea ei modestă, în totală
opoziție cu ostentația pe care o afișau actrițele celebre.
Și poate că tot această sărăcie, lipsa jucăriilor pe care probabil
și le dorea au determinat-o, tot mai târziu, să-și facă o colecție de
păpuși. Le-a vândut la un moment dat, ieftin, într-un anonimat
perfect, gândindu-se că, din cauză că era celebră, oamenii nu vor
crede că în copilărie nu avusese păpuși. Dacă s-ar fi știut că Greta
Garbo era cea care vindea păpușile, prețul lor ar fi fost foarte mare,
putând fi considerate piese de muzeu. Dar ea nu le-a vândut în
nume propriu, preferând să piardă bani decât să-și etaleze
frustrările copilăriei.
A făcut doar șapte ani de școală. Unii biografi au scris că era o
elevă silitoare, supusă, studioasă, lipsind în total de la școală doar
puțin peste două săptămâni, când a fost bolnavă. Când muncea la
grădină aranja să se ducă mai puțin la școală. Alți biografi au scris
că nu-i plăcea școala, îi plăcea teatrul și frecventa teatrul de
amatori împreună cu unii prieteni sau punea în scenă reprezentații
cu fratele și sora ei. Își dorea să devină actriță. A abandonat școala
la 13 ani, pentru că tatăl ei a murit, la doar 47 de ani, și familia a
rămas fără mijloace de supraviețuire.
Fratele ei a fost nevoit să muncească, iar sora ei s-a angajat
într-un birou de stenografie. Erau copii orfani. Mama lucra cu ziua,
dar banii ei nu ajungeau. Greta s-a rugat de o cunoștință s-o
angajeze într-o frizerie, a promis că va munci sârguincios și l-a
impresionat pe proprietar. Trebuia să ajute la bărbierit și să spele
tot ce foloseau frizerii și bărbierul. Apoi a lucrat într-un mare
magazin de modă, devenind vânzătoare de pălării.
A reușit să facă cursuri de actorie la școala regală de artă
dramatică, după un concurs la care, deși nu era bine pregătită, a
avut noroc. Atunci a renunțat la slujba de la magazinul de modă. A
fost remarcată de un regizor cunoscut, care i-a devenit mentor și
formator, pe nume Mauritz Stiller. Într-o excursie pe care a făcut-o
cu el pe când avea 20 de ani, a fost remarcată de producătorul și
regizorul Louis B. Mayer de la Hollywood. El a fost impresionat de
ochii ei, dar nu s-a grăbit s-o testeze. Era producător și cofondator
al celebrelor studiouri Metro-Goldwin-Mayer (MGM). Tot el a
inventat sistemul starurilor (Star system) și pe cel al starurilor-copii,
fiind un foarte bun organizator, o persoană remarcabilă, cu talent
de conducător.
Greta a ajuns împreună cu Mauritz Stiller la Hollywood la
cererea acestui producător și regizor. Nu știa limba engleză, a fost
supusă unor teste, i s-a aranjat dantura, a fost pusă să slăbească
și până la urmă a fost angajată, nu foarte repede și nici ușor. Toți
îi admirau trăsăturile perfecte ale feței, dar mai ales ochii. Avea o
privire plină de mister.
A jucat în opt filme, devenind din ce în ce mai apreciată. În cel
de-al treilea film l-a avut ca partener pe John Gilbert, considerat cel
mai atrăgător bărbat de la Hollywood. El era rivalul lui Rudolf
Valentino, o altă frumusețe masculină a ecranului.
A avut o relație amoroasă cu Gilbert, deși el era alcoolic și
afemeiat și se întâlnea și cu altă actriță, cu Marlene Dietrich. La 21
de ani, Greta Garbo începuse să aibă mare succes la public. Și, cu
toate că i se propuneau alți actori ca parteneri în filme, ea îl cerea
doar pe John Gilbert. La 22 de ani, ea devenise cel mai popular și
iubit star american.
La sfârșitul anilor 1920 au apărut filmele vorbite și această
schimbare nu-l avantaja pe John Gilbert, a cărui popularitate a
scăzut treptat. El cerut-o de două ori în căsătorie pe Greta, iar ea a
acceptat, pentru ca apoi să dea înapoi când lucrurile erau deja
aranjate. El a murit tânăr, de un atac de cord.
Tabloidele au scris despre posibila ei căsătorie cu John Gilbert.
Deși a trăit intermitent cu el în 1926-1927, Greta Garbo nu s-a
arătat interesată de căsătorie. El însă a contribuit mult la
familiarizarea ei cu Hollywoodul, cu viața de la studio, îi arăta cum
poate să ajungă un star, cum să se descurce în relațiile cu MGM,
cum să se comporte la petrecerile care se făceau la studio.
Mai târziu, Garbo a mărturisit că oficializarea relației cu el o
speria, se temea că el o dirija prea mult, simțea că are un stăpân și
voia să fie singura ei stăpână. John Gilbert este considerat astăzi o
figură importantă în istoria cinematografiei americane, având o
stea pe Hollywood Walk of Fame și un timbru emis cu figura lui.
O întâmplare: Greta Garbo îl întâlnește pe Pygmalion

Există în psihologie un fenomen care a dus la descoperiri

ingenioase. Este efectul Pygmalion. El are o istorie interesantă.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, un profesor neamț, Wilhelm von
Osten, era convins că unele animale sunt foarte dotate, putând fi
învățate să citească și să numere. Mulți oameni gândesc despre
animalele lor că sunt neobișnuit de inteligente, capabile de
performanțe umane.
Wilhelm von Osten a încercat să dreseze, să antreneze câini și
urși, dar nu a reușit să-i învețe să citească și să numere. Nu a avut
succes. Nu s-a lăsat păgubaș și s-a îndreptat spre cai. A găsit un
cal care i s-a părut isteț și l-a învățat să numere. Calul a fost numit,
după succesul obținut de antrenorul său, Hans cel Deștept (Kluge
Hans).
Wilhelm von Osten a prezentat în public calul, lăudându-se că
știe să numere și să facă socoteli. Și chiar a reușit. Publicul era
uimit de performanțele calului. Antrenorul îi cerea lui Hans să facă
adunări, scăderi, scria pe o tablă cerinţele, dar îi și vorbea și calul
răspundea la întrebări bătând în pământ cu copita. Dacă răspunsul
era șapte, el bătea de șapte ori cu copita.
Zvonurile despre nemaipomenitele performanțe ale lui Hans s-
au răspândit, oamenii veneau să-l vadă pe calul cel deștept. Ele au
ajuns și la urechile psihologilor de la Universitatea din Berlin.
Totul era uimitor și pentru că, dacă Wilhelm von Osten era
absent și altcineva îi punea întrebări calului, acesta răspundea
corect.
Un psiholog, cercetător la universitate, și-a luat o echipă de
colegi și a mers să vadă ce face calul. Totul mergea foarte bine,
chiar și când antrenorul era absent. Acest lucru anula ideea unei
șmecherii a lui von Osten. Totuși, urmărind de mai multe ori
performanța calului, psihologul, pe nume Oskar Pfungst, și colegii
lui au observat două lucruri ciudate, două anomalii. Dacă cel care îi
punea calului întrebări se afla în spatele unui panou sau dacă era
de față, dar nu știa răspunsul, calul nu dădea cu copita sau
răspundea incorect.
Wilhelm von Osten spunea că în 90% din cazuri calul
răspundea exact. Analizând mai atent comportamentul calului,
comportamentul persoanei care-i punea întrebări și contextul în
care se făcea demonstrația, Pfungst a constatat că, pe de o parte,
Wilhelm von Osten nu făcea nicio șarlatanie, iar, pe de alta, în
anumite situații calul nu știa să răspundă.
Și a găsit explicația. Hans cel Deștept învățase să detecteze
indicatorii, elementele nonverbale subtile, dar perceptibile ale
omului. Respectiv, ale celui care punea întrebările și știa și
răspunsul. Calul răspundea cu precizie la limbajul corpului celui
care-l întreba. El începea să dea cu copita și se oprea exact când
răspunsul era corect. Când ajungea la răspunsul corect,
interogatorul îi transmitea calului semnale în mod involuntar.
Era în anul 1907. Nici vorbă să se fi știut ceva despre
comunicarea nonverbală.
Mă voi opri aici puțin deoarece comunicarea nonverbală poate
explica talentul Gretei Garbo. Un savant american, Ray
Birdwhistell, specializat în sociologie și antropologie, a avut ideea
de a studia comportamentul nonverbal. El a devenit astfel
fondatorul kinezicii ca domeniu de cercetare și a inventat kinezica
având drept obiectiv studiul „expresiei faciale, al gesturilor, posturii,
mersului și mișcărilor vizibile ale brațelor și corpului“.
Birdwhistell considera că doar 30-35% dintr-o conversație sau
interacțiune socială se datorează comunicării prin cuvinte, deci
comunicării verbale. Ca atare, cuvintele, limbajul nu sunt singurele
căi de comunicare. El a introdus și termenul kineme, care este
folosit astăzi. Cercetările lui au deschis noi direcții de studiu al
limbajului și interacțiunii sociale prin abordarea comportamentului
nonverbal. Pentru el, comunicarea nonverbală se supune unor
modele mai degrabă culturale decât universale.
Mulți antropologi s-au remarcat prin cercetări prestigioase
orientate de viziunea teoretică a lui Ray Birdwhistell: Margaret
Mead, Gregory Bateson, Erving Goffman. Cariera și originalitatea
lui au fost recunoscute ca fiind deschizătoare de noi perspective în
domeniul sociologiei și antropologiei.
Prima sa carte despre kinezică a fost publicată în 1952, deci,
cum am spus, nici vorbă să fi știut Oskar Pfungst despre kinezică;
el a murit în 1933, la 59 de ani. Dar, în onoarea lui, pentru că a
descoperit că antrenorul nu era conștient de semnalele pe care i le
dădea calului, fenomenul a fost numit efectul Clever Hans/der
Kluge Hans, apoi, mai târziu, efectul observatorului.
Dar ce s-a întâmplat cu Wilhelm von Osten și celebrul lui cal?
El a murit în 1909, iar despre Hans nu s-a mai vorbit. Toată
întâmplarea a fost dată uitării.
Cercetările, însă, au continuat, fără a avea publicitatea poveștii
calului. E și firesc, cercetările nu apar în ziare senzaționale. Dar ele
au dus la conceptul de self-fulfilling prophecy, profeţie care se
autoîmplineşte, și la efectul Pygmalion, de la care am plecat.
Datorită cercetărilor lui Robert Rosenthal și Lenore Jacobson,
acest fenomen, efectul Pygmalion, se mai numește efectul
Rosenthal, fiind aplicat astăzi cu succes în educație și
management. Ideea este că falsele credințe pot deveni adevărate,
așa cum spune și expresia „ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să
se îndeplinească“.
Dar de ce este numit efectul Pygmalion?
Totul se datorează mitului grecesc al lui Pygmalion, care apare
în Metamorfozele lui Ovidiu. Pygmalion era un sculptor care a făcut
o statuie din fildeș de o frumusețe rară, atât de minunată, încât s-a
îndrăgostit de ea. Înfățișa o femeie neasemuit de frumoasă.
Ajungând incapabil să mai iubească o femeie vie, Pygmalion s-
a rugat de zei să-i dea o soție la fel de frumoasă ca statuia lui.
Afrodita, zeița dragostei, a fost impresionată de iubirea lui, i-a
ascultat rugămintea, s-a lăsat înduplecată și a hotărât să-l ajute. A
făcut statuia să prindă viață, să fie vie. Pygmalion s-a căsătorit cu
ea și amândoi au trăit fericiți. Fiica lor se numea Paphos. După
unii, au avut un fiu, dar Ovidiu spune că Paphos este fiica lui
Pygmalion. În orașul Paphos, situat pe coasta sud-vestică a
Ciprului, se spune că s-a născut Afrodita.
 Pentru Greta Garbo, Mauritz Stiller a fost Pygmalion. La fel ca
Pygmalion, el își crease în minte o imagine și a vrut ca Greta
Garbo să dea viață acestei imagini de frumusețe feminină.
Pygmalion a creat o statuie, Mauritz Stiller a creat o actriță, un star.
Venită dintr-un mediu foarte modest, Greta n-ar fi avut nicio
șansă să devină Divina Garbo dacă nu l-ar fi întâlnit pe Mauritz
Stiller sau, mai precis, dacă acesta n-ar fi descoperit-o în ea pe
cea care putea să dea viață imaginii lui.
Înainte de a-l cunoaște, Greta nu cunoștea aproape deloc
mediul artistic. Nu cunoștea actori, părinții ei erau atât de săraci, nu
aveau vacanțe și nici nu mergeau la teatru. Nu ieșiseră din
Stockholm și, mai mult ca sigur, nu ieșeau din cartierul în care
locuiau.
Când marele magazin unde Greta lucra ca vânzătoare a căutat
să-și facă reclamă, colegele ei au îndemnat-o să dea probe și a
reușit să apară în reclame minore. Un regizor cunoscut a căutat-o,
iar ea a părăsit magazinul, a luat lecții de dicție gratuit, în timp ce
din economii cumpăra reviste de cinema, și, timid, s-a apropiat de
grupul de tineri aspiranți la cariera de actor.
Mauritz Stiller a fost cel care a intuit în ea potențialul de a
deveni actriță, a perceput dorința ei fermă, ambiția de a face teatru.
Și asta se poate trage de la faptul că în copilărie dădea târcoale
teatrului, dar nu avea bani să vadă vreun spectacol. Nici n-ar fi
îndrăznit să ceară bani de la părinți pentru așa ceva. Tot stând în
fața teatrului, portarul a observat-o, a întrebat-o unde locuiește,
cum o cheamă, de ce nu intră niciodată la teatru. Ea i-a spus, iar
lui i s-a făcut milă și a lăsat-o să meargă înăuntru, să vadă sala cu
scena și locurile pentru spectatori. A rămas impresionată și și-a
dorit – un vis copilăresc, desigur – să devină actriță, să fie pe
scenă, nu în public.
Primele probe date cu Mauritz Stiller nu l-au mulțumit pe
regizor, dar n-a renunțat la ea. Credea cu tărie că poate scoate din
fata modestă, chiar ștearsă, datorită talentului lui, dar și
potențialului ei, o actriță foarte mare. Ca și cum vedea în ea o
nestemată ascunsă, pe care el avea să o scoată la lumină și să o
facă să strălucească.
 Mauritz Stiller era o persoană care impresiona nu numai ca
apariție, ca prezență fizică, ci și ca mod de a se comporta. Era
excentric. Purta un mantou lung din blană galbenă cu un cordon
din blană neagră. Avea cravate tăiate din veste vechi, în care erau
încrustate perle din Orient, iar pe degete purta inele din aur și
platină, cu safire, diamante și perle. Contrastul dintre aspectul lui și
felul în care apărea Greta Garbo probabil că era șocant.
Era insolent, îi insulta pe toți cu ușurință, era grandoman.
Fusese un copil orfan, foarte sărac și poate de aceea era așa.
Poate că-și rezolva frustrările copilăriei. Când a întâlnit-o pe Greta
avea 39 de ani și ea 17 ani. Avea în cap imaginea, portretul femeii
ideale: foarte frumoasă, senzuală și foarte misterioasă. Dacă o
găsea pe cea care avea acest potențial ascuns, netrezit la viață,
credea că poate face din ea cea mai mare actriță din lume.
El a ales numele Garbo, despre care spunea că înseamnă
„grație“ în spaniolă. În alte limbi însă are alte sensuri. În Australia,
de pildă, îl desemnează pe cel care strânge gunoaie, lucruri
nefolositoare, resturi.
La început, cum am spus, Mauritz Stiller a fost dezamăgit de
prestațiile Gretei Garbo la testări. I-a spus lucruri dure și a făcut
remarci insultătoare, că nu știe să se exteriorizeze, că nu știe să
arate ce simte, ce sentimente are. Dar ea avea o putere hipnotică,
și-a dat seama că era ca o ceară în mâinile lui, așa cum era
fildeșul în mâinile lui Pygmalion.
În mintea lui Stiller, femeia ideală era o fantomă care te bântuie.
A luat-o pe Greta cu el într-o călătorie la Constantinopol. I-a dăruit
o blană superbă, a cutreierat cu ea bazarurile, a cumpărat covoare
orientale și tot felul de minunății. El voia cu orice preț s-o modeleze
astfel încât să ajungă să fie exact ca imaginea din mintea lui. Era
dictator. O jignea, ea tăcea supusă. I-a spus că nu știe să
mănânce, că nu știe să vorbească, că e prea grasă și trebuie să
slăbească cel puțin 10 kilograme. Și să facă ceva cu incisivii. A
învățat-o cum să se îmbrace, ce să gândească, cum să se poarte,
ce să spună, dar și cum să spună ceva.
În același timp, îi cumpăra lucruri scumpe, piepteni de fildeș,
pudriere elegante cu contur de aur, rujuri costisitoare. Ea îl întreba
de ce trebuie să aibă asemenea lucruri în geantă și să le
folosească. El îi spunea că trebuie să fie elegantă și diferită și o
obliga să țină în geantă ce-i cumpărase el. „Le vei avea în geantă,
dar nu le vei folosi“, îi spunea.
O studia permanent. Observase că are limite educaționale mari,
engleza pe care o vorbea era rudimentară, conversația cu ea era
neinteligibilă. Ea nu înțelegea subtilitățile lingvistice și nici nuanțele
limbii vorbite.
El era dur, tiran, dar o susținea în eforturile ei de a se schimba.
Își dădea seama că, dacă nu ar fi avut talentul unic care-l îndemna
să nu renunțe, nu ar fi avut ce face cu ea, iar ea ar fi fost un nimic,
un nimeni.
Probabil că pe Greta cheltuielile nebunești ale lui Mauritz Stiller
o uimeau. Poate că-și amintea cum, pe când lucra la acel mare
magazin plin de lucruri scumpe pe care ea nu și le-ar fi permis,
știind că pentru teatru trebuie să facă cursuri, să ia lecții, a furat o
vestă de cașmir și o rochie roșie de mătase. A fost prinsă, dar
iertată. Patronul și-a dat seama că nu este o hoață, mai ales când
i-a spus că furase ca să plătească lecțiile cu lucrurile scumpe
furate. A mărturisit că avea remușcări și a fost înțeleasă.
Când a luat bursa la școala regală de artă dramatică, bursă la
care nu spera, a intrat în mediul artistic și a început să dea atenție
hainelor și pantofilor. Nu purta pantofi cu toc. Era prea înaltă. Avea
complexe de inferioritate. Spunea despre ea că are „mâini de
bucătăreasă“, picioare vânjoase. Avea picioare puternice ca
„statuile lui Maillol“, mersul apăsat, dar un „surâs ca al Giocondei“,
spune biograful ei John Bainbridge.
Mauritz Stiller i-a fost mentor, formator, pedagog, prieten
apropiat. Nu iubit. El era homosexual. Susținerea lui Mauritz Stiller
a fost decisivă pentru începutul carierei Gretei Garbo, ea nu ar fi
putut să se impună producătorilor și publicului fără ajutorul lui.
Greta Garbo a declarat că, dacă ar fi fost să iubească un
bărbat, ar fi dorit ca acesta să fie ca el. Din păcate, drumurile lor s-
au despărțit. Ea s-a afirmat, a strălucit în America, iar Stiller,
marginalizat sau chiar respins de cei de la studio, deranjați de
uriașul său ego și de inabilitatea de a se adapta la stilul de lucru de
 ș ș
la Hollywood, s-a întors singur în Suedia și a murit tot așa de
singur. Ea nu l-a vizitat. Primind vestea morții lui la Hollywood, a
fost foarte tulburată.
Când a fost în Suedia, a vizitat mormântul surorii ei, care
murise tânără. Multă vreme s-a zis că fusese răpusă de
tuberculoză, dar mai târziu s-a menționat frecvent că un cancer
limfatic a fost cauza. S-a dus și la mormântul lui Mauritz Stiller. Nu
era nicio floare, totul era părăsit. Ea a construit un monument
demn de personalitatea celui care a fost pentru ea Pygmalion.
Greta Garbo nu a fost o statuie, a fost o mare actriță, un
superstar. Unul dintre cei mai cunoscuți biografi ai ei, Barry Paris, a
scris:

O confuzie a Naturii și Artei a creat un chip, o personalitate și o prezență

erotică fără precedent în istorie. Greta Garbo a fost o anomalie, nu un
mister.

Disocierea Gretei Garbo: un Eu personal și un Eu

public

Se știe că imaginea privată a unei persoane diferă de felul în care

persoana respectivă se prezintă în spațiul public, deci diferă de
imaginea ei publică. Se știe că există dezirabilitate socială. Nimeni,
nicio persoană considerată normală nu dorește să facă o impresie
proastă în public.
În public, se spune, toți oamenii poartă o mască. Se mai știe că
prima impresie este foarte importantă. S-a constatat că, la
interviuri, cel intervievat le creează imediat o impresie celor cu care
intră în contact și că după primele 7-8 secunde aceștia au deja o
părere formată. Adică vor avea față de intervievat o reacție de
atracție, de simpatie sau de respingere ori una neutră.
Viața personală sau privată nu este o realitate naturală, ci una
istorică, gândită diferit de societăți diferite și grupuri sociale diferite.
Nu a existat o viață privată stabilită între anumite limite, definitiv și
o dată pentru totdeauna. Ceva fix.
Viața privată are sens și poate fi gândită doar în raport cu viața
publică. Privită așa, se constată că a suferit multe schimbări și sub
aspectul conținutului structurat, și al extensiei acestui conținut.
Antoine Prost a scris despre frontierele și spațiile privatului,
considerând că istoria vieții private începe cu istoria frontierelor ei.
Dificultăți în definirea vieții private există și apar și pentru că
distincția între viața privată și cea publică nu este deloc certă, ea
fiind diferită în medii sociale diverse și în culturi diverse. Există însă
frontiere, ca acelea spațiale, care se definesc prin ideea de
înăuntru și în afară. Într-un fel ne îmbrăcăm înăuntrul locuinței și
altfel în afara ei. În privința spațiilor s-au făcut diferențieri, dar
sediul vieții private considerat ca fiind cel mai important este
familia.
Odată ce publicitatea s-a impus, ea a contribuit în mare măsură
la o dezordine a regulilor cunoscute ale vieții private. Totdeauna au
existat cenzuri, dar publicitatea s-a pliat pe tendințele voyeuriste
ale oamenilor, pe curiozitatea publicului de a ști ce fac și cum se
comportă artiștii dincolo de ecran, în viața lor privată.
Publicitatea a devenit treptat complice cu publicul, făcând
eforturi și nerenunțând la hăituirea artiștilor. Mediatizarea vieții
private a artiștilor stârnea și întreținea curiozitatea publicului.
Imaginarul, atât cel feminin, cât și cel masculin, este alimentat,
asaltat mereu de imagini venite din exterior. Visurile și fantasmele
individuale căpătau ceva din visurile și fantasmele colective, ale
tuturor oamenilor.
Ecranul modela identități, felul de a te arăta, de a te prezenta
ca persoană, de a-ți trăi viața. Publicul participa la succesul
vedetelor și toți cei care se ocupau de publicitate au realizat că
personalizarea este un principiu de bază al succesului și, evident,
al profitului. Dezvoltarea tehnologiei comunicării, a audiovizualului
a contribuit substanțial la erodarea frontierelor dintre viața privată și
cea publică.
Greta Garbo a devenit de foarte tânără o persoană publică, o
stea care strălucea și care, prin apariția și prezența ei, se diferenția
 ș ț ș ț ț
de starurile cunoscute deja de public. Ea făcea parte din lumea
spectacolului și orice actor, se știe, este o persoană publică. Se
expune ochiului public. Succesul lui se măsoară în raport cu
renumele lui, adică în raport cu numărul celor care-l cunosc, care
află despre el și despre viața lui. Astfel apare notorietatea.
Acest lucru nu satisface însă publicul. Cunoașterea de la
distanță nu e suficientă pentru a mulțumi publicul și curiozitatea lui.
El este dornic să cunoască persoana care stă în spatele actorului,
al personajului jucat de acesta, vrea să intre în intimitatea ei, în
viața sa privată. Un fel de tras cu ochiul pe gaura cheii.
Unii actori știu că există o barieră care, în anumite împrejurări,
este suprimată și continuă o altă ipostază publică, nu cea de actor,
ci cea de model, model de bun-gust, de maniere distinse, de diete
culinare și preferințe.
La doi ani după ce ajunsese la Hollywood, Greta Garbo spunea
că dorința ei de intimitate a început încă din copilărie. „Cât de
timpuriu îmi amintesc, voiam să fiu singură. Detest mulțimile, nu-mi
place să fiu cu mulți oameni.“ Aceste afirmații contrazic spusele
unor biografi potrivit cărora se juca cu copiii și făcea scene de
teatru cu ei, că avea prietene care-i susțineau dorința de a face
spectacol. Dacă e așa, înseamnă că nu era un copil introvert. Se
știe că persoanele care se simt atrase de teatru sunt mai degrabă
extroverte, având tendințe de exhibiționism, sunt doritoare să se
expună publicului. Iar ea, se pare, își exprima dorința de a fi actriță,
spunând că a fi actriță înseamnă să fii în înalta societate, să fii
elegantă, stilată și să ai o viață de lux. Dacă nu ar fi vrut să fie
actriță, nu ar fi candidat la o bursă la școala regală de artă
dramatică.
America nu i-a plăcut deloc Gretei Garbo. Spunea că este
„urâtă“. Când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea ei, în
Suedia au fost publicate scrisorile ei personale și interviuri cu cei
care o cunoscuseră și care și-o aminteau inclusiv pe mica Ketta
sau Gurra.
America, se pare, i-a schimbat dispoziția sufletească. Percepția
ei asupra Hollywoodului nu era deloc pozitivă. Pentru ea, lumea
filmului era „o mașinărie, o fabrică“ și te schimba conform dorințelor
 ș ș ț
producătorilor. Se știa prea bine că această viziune îi aparținea
cofondatorului MGM, regizorul Louis B. Mayer, care nu admitea ca
cineva să-i contrazică viziunea asupra lumii spectacolului. El voia
să fabrice stele de cinema, inclusiv staruri copii. Stilul de lucru la
studio era draconic.
În aceeași perioadă în care Greta Garbo a luat contact cu
America, cunoscutul scriitor Stefan Zweig a stat și el acolo, fiind
dezamăgit de ceea ce vedea. El a scris: „Peste tot aceleași
magazine, aceleași produse, aceleași afișe, peste tot aceeași
arhitectură identică și neinspirată – antreprenorul de pompe
funebre, băcanul, cinematograful, centrul comunitar. La zece seara
se sting luminile, sunt câteva mașini parcate ici și colo, câteva
camioane trec cu zgomot. De altfel, toată viața s-a sfârșit, ca în
mormânt“.
Zweig sesiza și că America era „tărâmul unui individualism
feroce, americanii nu înțelegeau ce este spațiul privat și cu atât mai
puțin nevoia de solitudine“. Sigur că el privea cu ochi de european,
neuitând minunata Vienă pe care o părăsise, dar poate că gândul
lui „aș vrea să trăiesc uitat de toți, într-un loc uitat de lume și să nu
deschid niciodată niciun ziar“ îl avea și Greta Garbo. „Sunt obosită
și sunt în America. Aici nu știi că trăiești“, spunea ea.
Ajunsă la Hollywood, era suspicioasă și neîncrezătoare față de
media. Încălca regulile studiourilor MGM, care pretindeau
acceptarea publicității. Ajunsese să fie numită Sfinxul suedez.
Reticența ei și frica de străini sunt greu de explicat, mai ales că
actorii își doresc publicitate. Această reticență a perpetuat misterul
pe care l-a proiectat atât pe ecran, cât și în viață. Deși făcea
eforturi să evite publicitatea, comportamentul ei devenise, în mod
paradoxal, cea mai bună strategie pentru a fi femeia cea mai
expusă din lumea filmului în secolul XX. Oare o făcea conștient?
Erau mereu citate vorbele ei: „Vreau doar să fiu singură“ („I just
want to be alone“). Când s-a retras din cinematografie, a dus o
viață simplă, așa cum și-a dorit, bucurându-se de plăcerile vieții, la
adăpostul ideii de solitudine. De fapt, analizându-i mai atent stilul
de viață și comportamentul, constatăm că nu era chiar singură.
Termenul ce apare recurent în referirile la ea este „recluziune“. Ea
nu voia însă să fie singură, ci voia să fie lăsată în pace, să nu se
ocupe nimeni de viața ei.
Contrar mitului solitudinii, Greta Garbo avea mulți prieteni,
socializa, călătorea și își petrecea vacanțele în casele de vacanță
ale acestora sau în hoteluri. Cei cu care se vedea erau oameni
bogați, de vază, ca, de pildă, baroana Cécile de Rothschild, care o
invita adesea la reședința ei de la țară din sudul Franței.
Este adevărat că obișnuia să călătorească sub un nume fals,
pentru a nu fi recunoscută. În conversații folosea un cuvânt pentru
a se referi la firea ei, drifting, adică schimbătoare, fără o direcție
anume, ca și când ai fi condus din exterior. Spunea că a luptat
totdeauna cu excentricitățile și melancolia ei permanentă.
Pe când avea 60 de ani, i-a spus unei persoane care o însoțea
în mod obișnuit în plimbările ei că tristețea nu a părăsit-o niciodată.
Dar recunoștea că și dispare, ceea ce ne duce cu gândul la
versatilitate psihologică, versatilitate a dispoziției, adică la
bipolaritate, de care voi mai aminti. Unui prieten i-a mărturisit că
suferă de o profundă depresie, fapt care pe un biograf l-a convins
că era bipolară. Încă din tinerețe afirma că este uneori foarte
fericită, dar imediat această fericire dispare ca din senin.
Când s-a retras din lumea filmului, s-a decis să colecționeze
obiecte de artă, găsind consilieri care să o îndrume, participând și
la licitații. Această preocupare a avut-o până la sfârșitul vieții.
În 1951 a devenit cetățean american. Avea 46 de ani, iar doi ani
mai târziu a cumpărat un apartament cu șapte camere, foarte
spațios, în Manhattan, într-un cartier foarte bogat, unde a trăit până
la sfârșitul vieții, părăsind Suedia definitiv.
Indiferența față de public, tendința de a evita să se expună
ochiului public au determinat-o să nu apară când i s-a decernat
premiul Oscar pentru activitatea artistică. Statueta i-a fost adusă
acasă.
Au existat încercări ale unor regizori de a o „recupera“, chiar
când nu mai era foarte tânără. S-a scris că Luchino Visconti ar fi
dorit-o pentru un film, dar tot ce se povestea despre ea întărea
convingerea publicului că Garbo va rămâne un mister, o enigmă.
 Fiind în vacanță, invitată de baroana de Rothschild la reședința
ei de vară, aceasta i-a prezentat un curator și colecționar de artă
din New York, cunoscut în mediul artistic, prieten cu Andy Warhol și
ardent promotor al pop-art-ului în America, devenit celebru la o
vârstă timpurie.
Se numea Samuel Adams Green și i se spunea Sam Green.
Era o persoană foarte mondenă, având mulți prieteni în mediul
artistic, majoritatea persoane bogate, prezente adesea în tabloide.
Relația lui de prietenie cu Greta Garbo a durat 15 ani.
Când s-au cunoscut, ea avea 65 de ani, el fiind mai tânăr cu 30
de ani. Era chiar ziua ei de naștere.
Sam Green a reîntâlnit-o pe Greta Garbo la New York, la
reședința americană a baroanei. Ea i-a întins o mână fermă, ca și
cum nu se mai văzuseră. I-a spus că nu se simte bine, că are
bronșită și apoi a scos țigările Marlboro din geanta ei de plastic. Nu
era o poșetă, ci o geantă obișnuită în care ții lucruri.
El a condus-o acasă, a privit-o cu atenție. Era diferită, deloc
banală, purta o haină de blană cu guler înalt, ce ajungea până la
ochelarii mari pe care-i purta permanent. Ochelari colorați, care-i
ascundeau ochii. Ținea gulerul hainei ridicat nu atât pentru că-i era
frig, cât pentru a se feri de fotografi sau de cei care-i cereau
autografe. Mai târziu el a aflat că îi numea „clienți“.
După ce a cunoscut-o mai bine, Sam Green și-a dat seama că
nu aveau multe lucruri în comun, dar exista plăcerea plimbărilor și
a discuțiilor ușoare, banale. Prima dată când s-a întâlnit cu ea, era
stresat. Fusese de mai multe ori invitat de baroană la reședințele
ei, dar se întâmplase întotdeauna să plece cu o zi sau două înainte
de a veni Greta Garbo, și ea invitată. Era în anul 1970. Și, cum am
spus, era chiar aniversarea ei. El nu-i văzuse niciun film, dar, în
opinia baroanei, era potrivit pentru o relație de prietenie cu Greta
Garbo.
S-a spus că Cécile de Rothschild, care era preocupată de
relații, l-a studiat doi ani până să se convingă că putea să le facă
cunoștință. Prima dată Sam Green a fost impresionat de hainele
urâte ale Gretei Garbo. Era îmbrăcată în muștar. Puloverul,
pantalonii și șosetele erau muștar și până și părul ei de culoarea
mierii avea o nuanță de muștar.
El își amintea că o aștepta să vină împreună cu baroana, care
trebuia să o ia de la aeroport. În timp ce le aștepta, majordomul l-a
invitat în barul reședinței, unde se serveau băuturi.
S-a dus, s-a așezat la bar și în apropierea lui s-a deschis o ușă.
A crezut că este majordomul, dar era chiar Greta Garbo, care i s-a
adresat: „Domnule Green, am așteptat să vă cunosc“. Avea o voce
guturală. A adăugat: „Sunt sigură că vom petrece un timp minunat
împreună“. Apoi s-a amuzat când a văzut că el rămăsese mut, dar
era obișnuită ca oamenii, care o admirau, să se simtă tulburați de
prezența ei și din cauza surprizei să rămână muți.
La petrecere, ea a apostrofat-o pe baroană, reproșându-i că-i
oferise fructe de mare, deși ar fi trebuit să știe că era alergică la
ele. La ora nouă, s-a ridicat și le-a spus tuturor că în programul ei
de viață aceea era ora de culcare.
De-a lungul timpului, Sam Green și-a petrecut mai multe
vacanțe pe iahtul baroanei, făcând excursii în insulele grecești și în
Corsica, la care participa și Greta Garbo. Ea i se adresa cu
„domnul Green“, iar el cu „Miss G“ sau „G“; niciodată nu-i spunea
Greta, știind că nu-i plăcea numele ei. Își amintea că se simțea
bine în pielea ei, era binedispusă, îi plăcea apa, iar uneori își
scotea hainele, se arunca în apă și înota goală, fără inhibiții, cu
totul indiferentă la cei din preajma ei sau la prezența echipajului.
Nu erau singurii invitați. Erau prezenți și alți prieteni ai lui și ai
baroanei, multe persoane celebre, care mai de care mai bizare.
Sam Green era cunoscut drept colecționar de artă și consilier
artistic, se învârtea în lumea celebrităților, printre care John Lennon
și Yoko Ono. Dar interesantă a fost lunga lui relație de prietenie cu
Greta Garbo. Și, prin el, avem informații despre cei care se aflau în
preajma Gretei Garbo, considerată o persoană misterioasă.
Prietenia lor s-a sfârșit în urma unei informații false primite de ea.
Viața lui Sam Green a fost și ea plină de picanterii și scandaluri,
ceea ce i-a făcut pe mulți să fie uimiți de prietenia lui cu Greta
Garbo. Părea o relație misterioasă. Sam Green a avut o relație
amoroasă cu o frumusețe mondenă, o femeie excentrică și foarte
 ț ș
bogată din lumea newyorkeză, care nu s-a finalizat printr-o
căsătorie, așa cum și-ar fi dorit ea.
Ea avea un fiu homosexual cu pretenții artistice, dar al cărui
talent era neconvingător. Sam Green era foarte sceptic în privința
lui, el putând să aprecieze talentul cuiva. Relația lui cu această
vedetă a lumii mondene a durat puțin, nici două luni, dar i-a adus
numai necazuri.
Ea a fost obsedată de el, îl urmărea mereu și ziarele scriau că
fusese surprinsă plimbându-se iarna, în picioarele goale, în Central
Park, având pe ea doar o blană de linx, rugându-se să intre în
apartamentul lui Sam Green, unde se dădea o petrecere la care ea
nu era invitată. Nu după multă vreme, fiul ei a înjunghiat-o în
locuința ei din Londra.
S-a făcut un film cu această poveste, în care apare o scenă de
ménage à trois cu ea, fiul ei și Sam Green. El a declarat că totul
este o invenție. Filmul a fost făcut foarte târziu, în 2007, la 40 de
ani după scurta lui relație amoroasă cu excentrica bogătașă.
Green i-a dat în judecată pe producătorii filmului, dar procesul
nu s-a finalizat până la moartea lui, patru ani mai târziu. El a
susținut că între mamă și fiu nu a existat o relație sexuală
incestuoasă, că ea afirma că avea o relație incestuoasă cu fiul ei
pentru a-l trata de homosexualitate, dar că probabil spunea asta
pentru a-i șoca pe ceilalți.
A scris despre relația lui cu această femeie care, cum am spus,
i-a adus necazuri, dincolo de filmul amintit. Toată povestea a
început într-o croazieră mondenă pe un iaht în insulele grecești, la
care era prezentă și excentrica bogătașă, separată de soțul ei. Se
spunea că au un fiu schizofren, dar că nici ea, nici soțul ei nu
recunoșteau că acesta are tulburări psihice. Soțul era foarte bogat,
fiind nepotul celui care a inventat bachelita, primul plastic de
sinteză.
Era o femeie foarte frumoasă, vioaie, cu multă personalitate și
un minunat păr roșu. Pentru rolul ei în filmul amintit s-a căutat mult
o actriță talentată care să aibă părul roșu și până la urmă a fost
aleasă Julianne Moore.
 Frumoasa bogătașă l-a plăcut imediat pe Sam Green, iar el,
fiind foarte tânăr, s-a simțit flatat de interesul ei. Ea avea 47 de ani,
iar el 29. Au înotat mult împreună, și găseau o mare plăcere în
asta. O dată, când erau singuri pe o plajă pustie, s-au apropiat mult
unul de altul și așa au ajuns la o relație sexuală.
Ea l-a dus în castelul ei din Mallorca, i l-a prezentat pe fiul ei, cu
doar câțiva ani mai tânăr decât Sam Green. Sam Green l-a găsit
confuz, indecis în ceea ce privește direcția lui în viață și mult prea
bogat. Nu l-a plăcut deloc.
Între mamă și fiu exista o relație foarte bizară, aveau loc scene
care l-au uimit pe Sam Green. Fiul își insulta mama, iar mama îl
provoca. O dată chiar a brutalizat-o, dar ea s-a arătat pasivă,
interzicându-i lui Sam Green să intervină. Apoi, culmea, totul
continua ca și când nimic nu se întâmplase.
Sam Green a ieșit cu greu din acea atmosferă nesănătoasă. A
aranjat să i se trimită o telegramă prin care i se cerea să vină
urgent acasă pentru niște treburi. Frumoasa bogătașă își dorea
prezența permanentă a lui Sam Green, care deja se depărtase de
ea. Pentru el, relația sexuală cu ea nu fusese decât o aventură de
vacanță.
Asta nu a făcut-o să renunțe la el, ba dimpotrivă, s-a apucat să
împrăștie peste tot zvonuri, declarând că este însărcinată cu el. Îl
urmărea tot timpul, îi trimitea scrisori, îi dădea telefoane. Văzând
că nu se întoarce la ea, s-a înrăit, spunea peste tot că Sam Green
are o relație cu fiul ei. El n-a luat-o în serios, crezând că vorbele ei
nu aveau alt scop decât de a șoca lumea. Lucrurile au avut urmări
dramatice.
Ea a fost înjunghiată mortal cu un cuțit de bucătărie de fiul ei.
Sam Green a aflat despre asta când a fost căutat de Interpol,
probabil la sugestia fiului. I s-a spus că poliția a găsit-o moartă în
bucătărie și că fiul ei era de față – își comanda mâncare
chinezească prin telefon.
Surpriza cea mare a venit când a fost anunțat că ea îl numise
executor testamentar. Acest lucru l-a întristat mult, pentru că
dovedea cât de dependentă era de el și cât de puțini prieteni avea.
 Despre fiu s-a decis că are discernământ; a fost trimis în
pușcărie pentru opt ani. Odată ieșit de acolo, fiind nesupravegheat,
a venit la New York să-l întâlnească pe Sam Green. Când a sunat
la biroul acestuia și secretara a întrebat cine îl caută pe Sam
Green, răspunsul lui a fost foarte clar. „Îl caută tipul care și-a ucis
mama“, a spus. Bineînțeles că secretara i-a zis că Sam Green nu
este la birou.
Atunci s-a dus la bunica lui de pe mamă și, spre ghinionul ei, a
găsit-o acasă. A înjunghiat-o de opt ori, dar, printr-o minune,
aceasta a scăpat cu viață.
Fiul a fost din nou trimis la închisoare și i s-a deschis un proces.
Așteptând desfășurarea procesului, el s-a sinucis în pușcărie și,
astfel, Sam Green a răsuflat ușurat. În 2008, Sam Green a scris
din nou despre filmul scandalos în care apărea numele lui, dar la
acea vreme Greta Garbo nu mai trăia.

El a scris şi despre relația lui ciudată cu Greta Garbo. Relația

aceasta a fost zguduită de două evenimente apropiate, neagreate
de fosta mare actriţă.
În 1985, tabloidul american The Globe a publicat un articol cu
titlul „Greta Garbo se căsătorește la 80 de ani“. Dar cum s-a
întâmplat asta?
Sam Green era plecat în Columbia, iar ziaristul care a publicat
articolul, negăsindu-l, a vorbit cu asistentul lui, care i-a spus despre
relația lui cu Greta Garbo. Jurnalistul menționa că cel cu care urma
să se mărite Garbo este afacerist de artă și că este cu 30 de ani
mai tânăr ca ea. Ea a aflat și, când au vorbit la telefon, după
justificările lui Sam Green, care i-a spus că nu are nicio vină, că nu
el a conversat cu ziaristul, că nu era la New York atunci, a rămas
un timp în tăcere, apoi i-a zis: „Domnule Green, ați făcut un lucru
îngrozitor“ și a închis.
Greta Garbo s-a înfuriat și după ce cineva a informat-o că la o
petrecere Sam Green a pus o bandă pe care erau înregistrate
convorbirile lor. El îi spusese că înregistra conversațiile lui cu
prietenii, dar ea nu a reacționat și nici nu i-a interzis să o
înregistreze. La telefon, Sam Green i-a spus că nu a pus nicio
bandă să fie ascultată de prieteni, a negat toată povestea, dar ea a
închis și nu i-a mai răspuns niciodată. După 15 ani de prietenie,
relația lor s-a sfârșit. Potrivit unor biografi, informația primită de
Greta Garbo era falsă, o invenție.

Izolată, dar nu singură. Plimbăreață

Am vrut două vieți, una

pentru filme, alta pentru
mine.

Greta Garbo

Greta Garbo a tăit izolată, singură, ajutată de o menajeră fidelă, pe

care o seconda la treburile domestice și în timpul săptămânii, dar
mai ales în weekenduri.
Făcea multe călătorii în Europa și era des invitată de prieteni
celebri, foarte bogați, care aveau case impunătoare. Nu se poate
susține că trăia în singurătate, ci doar că locuia singură, nu dădea,
se pare, petreceri, dar avea prieteni și prietene; despre unele și
unii se spunea că îi erau iubite sau iubiți, fără a exista multe
certitudini. Probabil că erau în parte speculații ale ziariștilor, dornici
să atragă atenția publicului. În general, pe ea aceste informații n-o
interesau. Disprețuia media. Erau multe zvonuri și ea nu acorda
nicio încredere mediei, nu dădea autografe și refuza aproape
întotdeauna interviurile.
Avea admiratori, oameni curioși s-o vadă de aproape sau să-i
cunoască obiceiurile, preferințele, intimitatea, orice despre viața ei
privată. Viața celei din spatele misterioasei stele Greta Garbo de
pe ecran.
Cu oamenii pe care-i cunoștea mai bine nu era deloc distantă.
Stilul ei de a trăi singură cred că i-a adus renumele de retrasă. De
menajera ei, care-i și gătea, era foarte apropiată, o ajuta, pentru că
aceasta suferea de artrită. A fost în serviciul Gretei Garbo 31 de
ani și a declarat că erau „ca surorile“.
Desigur, unii îi erau mai apropiați. Alții erau simple cunoștințe
sau persoane întâlnite la mondenități. Cei de la Hollywood au
realizat că ea refuza statutul de persoană publică atunci când au
văzut că nu participa la petrecerile cu actori și angajați de la
studiouri. Nu agrea evenimentele mondene de la Hollywood, îi
displăcea lumea spectacolului. Producătorii au înțeles felul ei de a
fi și au acceptat să-și păstreze imaginea de femeie misterioasă,
aproape eterică.
Întrucât multe dintre prietenele ei erau femei și despre unele
dintre ele se spunea că sunt lesbiene sau bisexuale, s-a zis că și
ea este bisexuală. Ea a afirmat că John Gilbert a fost marea ei
iubire, dar altă dată a declarat că, pentru a se îndrăgosti de un
bărbat, ar trebui ca acesta să fie ca Mauritz Stiller.
Dintre relațiile cu bărbații, s-a zvonit că legătura ei cu celebrul
compozitor Leopold Stokowski va duce la o căsătorie, dar nu a fost
așa. S-a scris mult despre această relație, mai ales când cei doi au
fost fotografiați în Italia, la Ravello, unde-și petreceau împreună
vacanța, și, mai târziu, în Suedia, unde ea a cumpărat o reședință
înconjurată de pădure, pentru a nu fi acostată de oameni, și a stat
acolo cu el, tot în vacanță. Pentru Greta Garbo, Leopold Stokowski
s-a despărțit de soția lui, care era, ca și el, mult mai în vârstă decât
ea. S-a spus că coabitările ei temporare cu Leopold Stokowski i-au
influențat acestuia comportamentul, el făcând multă mișcare și
yoga și având o dietă în mare parte vegetariană, influențat de stilul
ei de viață.
Dintre toate aceste informații despre Greta Garbo, multe apar
pe site-ul GarboForever; aici sunt detalii despre relațiile de lungă
durată, nemondene, personale. În plus, există scrisori, cărți
poștale, telegrame care au fost publicate după moartea Gretei
Garbo și, chiar dacă unele sunt evazive sau ambigue, frecvența lor
spune mult despre implicarea ei emoțională.
O relație foarte intensă, tumultuoasă, care a durat 30 de ani, a
fost cea cu Mercedes de Acosta, căreia Greta Garbo i-a scris 181
de mesaje – scrisori, cărți poștale, telegrame –, aflate la Muzeul
 ț ș
Rosenbach și la Biblioteca din Philadelphia. La dorința lui
Mercedes de Acosta, scrisorile Gretei Garbo au fost făcute publice
la zece ani după moartea ei – și numai unele dintre ele. Rudele ei
au permis publicarea a 88 de mesaje.
Mercedes de Acosta a fost poetă, romancieră și autoare de
scenarii și piese de teatru. Descendentă a unor spanioli, a trăit în
America. Era o femeie independentă care, după ce a divorțat, a
avut un șir lung de iubite, toate celebre, printre care Marlene
Dietrich, Eleonora Duse, balerina Tamara Karsavina, Alice Toklas.
John Bainbridge, biograful Gretei Garbo, o consideră „o femeie cu
maniere curtenitoare, cu un gust decorativ impecabil, de o mare
eleganță, devotată cu pasiune artei de a trăi… înzestrată cu un
spirit elevat, energie, apetit pentru artă și o curiozitate imensă“.
A fost sufragetă și a luptat pentru drepturile femeilor. În
memoriile ei, a susținut cu tărie „orice formă de independență a
femeilor“. Și-a asumat deschis lesbianismul și a avut multe relații
lesbiene. Era și o persoană excentrică: în pofida constrângerilor
financiare, nu îmbrăca o rochie decât o singură dată. Purta numai
două culori, alb și negru.
Dintre toate relațiile ei, cea mai lungă și intensă a fost cu Greta
Garbo. O iubea foarte mult pe Greta Garbo, care, plictisită și
agasată de insistența ei și de obsesia cu care o urmărea, dar și
preocupată de propriii ei demoni, o părăsea lungi perioade, relația
lor sfârșindu-se odată cu moartea lui Mercedes de Acosta.
Timp de doi ani, cât a urmat cursurile de actorie de la școala de
artă dramatică din Stockholm, Greta Garbo a fost prietenă foarte
apropiată cu Mimi Pollack, cu care a corespondat timp de 60 de
ani. Greta Garbo a iubit-o foarte mult, i-a botezat fiul și relația lor
tandră și intensă a durat până la sfârșitul vieții Gretei Garbo. Mimi
Pollack era mai mare cu doi ani și i-a supraviețuit Gretei Garbo.
După o versiune, numele Garbo ar fi fost dat de Mimi Pollack, după
o altă versiune, a fost dat de Mauritz Stiller. Ajunsă la New York,
Greta Garbo îi scria lui Mimi Pollack că departe de ea se simte
„lentă, obosită și plictisită“, iar într-o altă scrisoare semnează
„burlacul tău bătrân“, deși nu avea decât 23 de ani. Ea s-a definit
ca burlac și în conversația cu un biograf al ei, căruia i-a refuzat
 ș ț
cererea în căsătorie zicând că „probabil voi rămâne un burlac toată
viața, soție e un cuvânt atât de urât“.
Despre faptul că folosea cuvântul „burlac“, care trimite la
masculinitate, voi mai scrie, pentru că acest lucru a întărit ideea
lesbianismului ei.
Greta Garbo a avut o relație apropiată și cu Cécile de
Rothschild, de care am amintit. Baroana a protejat-o, i-a făcut
cunoștință cu celebrități europene, a introdus-o în lumea ei selectă,
a invitat-o în vacanțe la reședințele ei.
Cécile de Rothschild era o mare sportivă, era campioana
Franței la golf, fapt pentru care Greta Garbo o admira, era o gazdă
excelentă, cu mult stil, cu extravaganțe culinare, o mare amatoare
de opere de artă, colecționară a multor lucrări ale lui Picasso. Ea și
Greta Garbo au vizitat muzeele din New York și au petrecut
împreună cu milionarul George Schlee vacanțe la Paris, unde
Cécile dădea recepții luxoase la hotelul ei particular. Cele două au
fost prietene apropiate până la moartea Gretei Garbo, în 1999,
Cécile fiindu-i alături cu multă loialitate. Au fost zvonuri că s-au
iubit, dar cine știe dacă nu erau doar foarte bune prietene?
Greta Garbo a trecut, ca și alte celebrități ale lumii artistice, pe
la casa de modă a Valentinei Schlee din Manhattan. Sven Broman,
un prieten al Gretei Garbo, a publicat, la doi ani după moartea ei,
conversațiile lor. Greta Garbo avea mare încredere în el, deoarece
păstra mereu o distanță elegantă în dialogurile lor pentru a nu fi
indiscret sau intruziv, lăsându-i ei deplină libertate. În carte apare și
relația dintre Greta Garbo și soțul Valentinei Schlee, George
Schlee. Pentru că el a fost o figură importantă în viața ei, mă voi
opri puțin la cuplul Valentina Schlee – George Schlee.
Amândoi au emigrat din Rusia în America, ea oprindu-se la
început în Paris, unde a fost dansatoare. El era foarte bogat, un
mare afacerist, și a ajutat-o pe Valentina să-și deschidă o casă de
modă când a ajuns în America. George Schlee a fost impresionat
de Greta Garbo când a văzut-o prima dată în salonul de modă al
soției lui. S-a scris că Greta Garbo, indiferentă, era complet
dezbrăcată, urmând să facă o probă. El a intrat în cameră și a
văzut-o. Unii spun că acela a fost momentul care a declanșat
atracția lui față de ea.
Treptat, au devenit prieteni și se vedeau des toți trei. Uneori
cele două femei se îmbrăcau la fel la evenimentele mondene. Și
Valentina era foarte frumoasă. George Schlee era foarte priceput la
afaceri și-i dădea sfaturi Gretei Garbo. După o perioadă, se vedea
mai des cu Greta Garbo și evita să fie toți trei împreună, ca la
începutul relației lor. Părea însă că nu există între ei o relație
intimă. Dar cine știe?
El se comporta cu Greta Garbo ca și când ar fi fost responsabil
de viața ei și erau văzuți tot mai des împreună. Au apărut, firește,
zvonuri, iar Valentina se simțea foarte jenată de apropierea soțului
ei de Greta Garbo. În anii 1950, relația lor a devenit foarte intensă.
El era foarte posesiv, dorea să fie mereu în prezența ei și acest
lucru nu-i făcea mereu plăcere Gretei Garbo.
În 1953, după ce Greta Garbo a primit cetățenia americană,
George Schlee a insistat ca ea să cumpere un apartament foarte
spațios în blocul în care locuiau el și Valentina, în Manhattan.
Apartamentul avea șapte camere, era elegant, luxos. Între soții
Schlee și Greta Garbo erau patru etaje; ea locuia mai sus.
George Schlee era tot timpul ocupat cu rezolvarea problemelor
existențiale ale Gretei Garbo – și, bineînțeles, a celor financiare.
Se pare că și-ar fi dorit să se căsătorească cu ea. Ei călătoreau
mult împreună și apăreau unde erau invitați ca un cuplu. Sven
Broman scrie în cartea lui că în 1962 George Schlee i-ar fi trimis o
telegramă Gretei Garbo prin care-i spunea că nu poate divorța
pentru că Valentina era catolică.
În ziare apăreau frecvent fotografii cu cei doi în diferite călătorii.
Doi ani mai târziu, erau într-o călătorie la Paris și petreceau mult
împreună cu baroana Cécile de Rothschild. Într-o zi au fost invitați
la un dineu dat de ea la reședința ei pariziană. După ce au plecat
de la dineu, în drum spre hotelul lor, George Schlee i-a spus Gretei
Garbo că nu se simte prea bine și i-a propus să se plimbe puțin ca
să-și revină.
Câteva minute mai târziu, a căzut pur și simplu pe stradă.
Făcuse un atac de cord. Greta Garbo era îngrozită, suferea, nu-i
venea să creadă că el a murit, dar în același timp se gândea la
situația în care se găsea, cu el căzut pe caldarâm și ziarele care
aveau să scrie scandalos despre ceea ce se întâmplase. Baroana,
buna ei prietenă, a scos-o din această situație, a luat ea inițiativa,
iar Greta Garbo a dispărut din tragicul eveniment. S-a făcut
nevăzută. Valentina a venit la Paris să ia trupul neînsuflețit al
soțului ei și să-l ducă în America. Gretei Garbo i s-a interzis să vină
la înmormântarea lui.
Valentina probabil că era nefericită, dar era și furioasă. A
chemat un preot ortodox acasă. De ce oare ortodox, dacă ea era
catolică? Sau poate nu era catolică și George Schlee îi spusese
asta Gretei Garbo ca să-și motiveze divorțul imposibil… Preotul a
fost chemat să sfințească apartamentul, să alunge spiritul Gretei
Garbo, Valentina declarând că nu va mai rămâne nicio urmă din
prezența ei. Chiar și frigiderul în care ea se uita după sandvișuri a
fost sfințit.
După alte informații biografice, George Schlee ar fi murit la
Paris, dar în somn. Se știe că a murit la Paris. Asta e sigur, dar
versiunile despre felul în care a murit diferă.
Relația lui cu Greta Garbo a durat 20 de ani. Fără îndoială că
Greta Garbo a fost foarte atașată de George Schlee. După
moartea ei, la casa de licitație Julien s-a vândut o brățară
impresionantă, de aur, care în interior avea scris un nume, Malenki,
și o dată, 24 decembrie 1942. Era un cadou de la George Schlee,
care o alinta cu acest nume. În rusă, malenki înseamnă „micuță“ și
este folosit când te adresezi copiilor mici.
Ciudățenia vine din faptul că, deși atât Valentina, cât și Greta
Garbo erau bogate și ar fi putut să se mute, să nu mai locuiască în
aceeași clădire, unde inerent se întâlneau în hol sau la lift, după
moartea lui George Schlee au rămas tot acolo. Au avut însă un
program foarte strict pentru a evita întâlnirile. Între ele era o
înțelegere tacită. Sam Green scria că în plimbările lui cu Greta
Garbo țineau întotdeauna cont de faptul că ea trebuia să ajungă
acasă la cinci și jumătate, pentru că la șase Valentina ieșea din
apartamentul ei. Valentina a murit cu un an înaintea Gretei Garbo,
la vârsta de 90 de ani.
 Toată lumea care o cunoștea pe Greta Garbo mai îndeaproape
știa despre pasiunea ei de a face plimbări. Încă din tinerețe, se
plimba adesea prin Stockholm și mergea pe jos la cursurile de
actorie, uneori și ca să facă economie de bani. Mimi Pollack
amintea adesea despre această pasiune a ei. Acest lucru l-a atras
și pe Sam Green, amândoi plimbându-se frecvent.
Sam Green este o sursă prețioasă de informații despre
personalitatea Gretei Garbo, despre felul în care se raporta la
natură și la oameni, despre viziunea ei asupra vieții. Spun că este
o sursă prețioasă pentru că au avut o lungă relație de prietenie.
M-am întrebat de ce Sam Green prefera compania ei, o femeie
mult mai în vârstă ca el, rămasă celebră în mod paradoxal. Era
plătit de ea? În fond, era și consilier artistic, făcea tranzacții cu
opere de artă. Lua, probabil, un comision pentru sfaturile lui. O
frecventa pentru că ea avea multe relații în lumea selectă, era
cunoscută nu numai în America, ci și în Grecia, în Franța?
Se spunea că ar fi vrut să închirieze împreună cu George
Schlee somptuosul iaht al lui Aristotelis Onassis, numit Christina O,
după fiica lui, considerat la acea vreme cel mai luxos iaht particular
din lume. Îndrăgostit de iahtul său, Onassis spunea că este
singurul loc din lume unde nu se simte străin, ci acasă la el.
Iahtul era mare. Onassis locuia într-un apartament cu patru
dormitoare, cu o baie din marmură de Sienna albastră, o replică a
unei băi dintr-un palat minoic. Oglinzi venețiene, scene din Iliada și
Odiseea și din mitologia greacă decorau pereții. Mai erau nouă
apartamente, fiecare având numele unei insule grecești. Cel numit
după insula Ithaca era rezervat celor mai mari celebrități ale vremii.
Au locuit acolo Greta Garbo, Jackie Kennedy, Maria Callas,
Winston Churchill, Jean Paul Getty și multe staruri de la
Hollywood.
Totuși, Greta Garbo nu părea o femeie extrem de bogată, deși
frecventa lumea bogaților. Sam Green afirma că era chibzuită, nu-i
plăceau cheltuielile nesăbuite. Multă vreme George Schlee o
ajutase să-și administreze banii.
Relația ei cu Sam Green era statornică. Convorbirile telefonice,
ca și plimbările împreună erau frecvente. El îi telefona aproape
 ș
zilnic, dimineața, suna o dată și închidea, apoi suna din nou și
menajera ridica receptorul, dar nu spunea nimic. Ea avea un cod
cu Greta Garbo, datorită căruia știa dacă aceasta vrea sau nu să
vorbească. Un semn cu degetele în sus sau în jos. La telefon, el îi
povestea unde se afla, ce făcea, ce făcuse în seara dinainte și ce
planuri avea.
Se plimbau de două ori pe săptămână, iar când Cécile de
Rothschild era la New York se plimbau toți trei zilnic. În plimbările
lor, el o proteja, o ajuta să-i evite pe curioșii care o recunoșteau și
o acostau, cerând autografe și fotografii. Ea îi numea „clienți“, și,
într-adevăr, erau clienții faimei sale. Se ferea mereu de ei. De
aceea, când era frig, își punea ochelari de soare mari și o haină de
blană al cărei guler, ridicat mult, aproape că-i acoperea figura.
Cele 100 de ore de înregistrări pe benzi care se află în arhiva
de la Wesleyan University arată despre ce discutau Sam Green și
Greta Garbo. Ei nu-i plăcea să vorbească despre trecutul ei și nici
despre cariera ei cinematografică. Sam Green spunea că Greta
Garbo nu era niciodată plictisită. Se bucura adesea să fie singură
cu gândurile ei. Nu avea o altă dorință. Fusese o mare celebritate,
un „monstru sacru“, în expresia lui Jean Cocteau. Ajunsese la 35
de ani cea mai strălucitoare stea a Hollywoodului, foarte frumoasă,
faimoasă, o femeie realizată la superlativ în acea vreme.
Din cartea Sacred Monsters, Sacred Masters (Monștri sacri,
maeștri sacri) a lui John Richardson aflăm și alte lucruri despre
Greta Garbo:

Într-o zi de iarnă, Sam o însoțea pe Garbo într-una dintre interminabilele

lor plimbări în Central Park… În momentul în care ea și Sam se
pregăteau să intre în parc, o limuzină neagră a oprit la stop și a blocat
traficul, nemulțumindu-i pe oameni. O femeie disperată a sărit din
limuzină și s-a repezit la Garbo, care a întins-o rapid, ca un iepure
speriat, lăsându-l pe Sam să-i acopere retragerea. Sam a făcut ceea ce
făcea Garbo în astfel de situații: politicos și pe îndelete, i-a explicat că
doamna Brown nu vorbește niciodată cu nimeni. „Dar tu nu-ți dai seama
cine sunt eu?“ Femeia repeta necontenit: „Eu sunt Liv Ullmann și joc în
Anna Christie“. „Scuze“, a spus Sam, „nu pot face nimic“ – și s-a grăbit să
o prindă din urmă pe Garbo. Care, supărată, bătătorea apa înghețată de
 pe drum. „Ce-a fost asta, domnule Green?“, a întrebat. „Era compatrioata
dumneavoastră faimoasă, Liv Ullmann“, i-a explicat Sam. „Liv Ullmann?
Niciodată n-am auzit de ea“, a spus Garbo. Cel puțin așa mi-a povestit
Sam întâmplarea și așa i-am spus-o eu unui prieten, care i-a spus-o cu
înflorituri cumnatei lui… care a ajuns la Garbo, care a fost furioasă. „Știi,
nu e adevărat“, i-a reproșat ea lui Sam. „Îmi pare rău că m-am exprimat
greșit“, mi-a zis Sam când ne-am întâlnit din nou. „De fapt, Garbo mi-a
spus: «Liv Ullmann! Asta mă va face cel mai nepopular bărbat în
Suedia».“ „Bărbat?“ „Da, bărbat“, a repetat Sam, adesea se referea la ea
însăși în acest fel.

Poate ar trebui să menționez faptul că Liv Ullmann a fost o

mare artistă de cinema, dar nu era suedeză, ci norvegiană. A avut
o legătură amoroasă cu celebrul regizor suedez Ingmar Bergman,
jucând în filmele lui și având o fiică cu el. De aceea era foarte
cunoscută în Suedia.
Greta Garbo i-a făcut mărturisiri lui Sam Green:

Mi-am stricat viața și e prea târziu să schimb asta, aceste plimbări nu

sunt pentru mine decât o evadare. Când mă plimb singură, mă gândesc
la viața mea și la trecut. Nu sunt mulțumită de viața pe care mi-am făcut-
o.

Uneori discutau despre dureri fizice și neplăceri legate de

starea ei de sănătate. Evita să meargă la dentist, pentru că nu
suporta aerul condiționat. Când Sam Green i-a atras atenția că
acest lucru se poate aranja, adică să nu fie aer condiționat, ea a
schimbat subiectul, spunând că detestă să fie într-o cameră de
așteptare cu alți oameni. O urmărea pericolul „clienților“, al celor
care ar fi recunoscut-o și ar fi abordat-o.
Nu rarerori se purta copilărește, folosind un limbaj ludic, făceau
jocuri de cuvinte când se plimbau. Vorbeau nimicuri. El era amuzat
de energia ei, de vitalitatea ei.
Nimic nu o oprea să se plimbe. Nici măcar frigul. Poate pentru
că era nordică. Chiar când erau temperaturi sub zero grade, ea
ieșea la plimbare, bine îmbrăcată. Își acoperea urechile, își punea
două fulare, două perechi de mănuși, lenjerie călduroasă și două
pulovere.
Uneori avea dezinhibiții amuzante. Se plimbau adesea în
Central Park, situat foarte aproape de locuința ei. O dată – era
primăvară – ea s-a descălțat, întrebându-l pe Sam ce rost avea să
meargă pe asfalt, dacă Dumnezeu ne-a dat pământ. Îi plăceau
pomii, îi îmbrățișa, dar era mereu atentă, aproape obsedată, de
potențialii „clienți“.
La doi ani după ce s-au cunoscut, când deja începuseră să se
plimbe împreună, ritualic, după o lungă preumblare pe o vreme
rece, de iarnă, în drum spre locuința ei, căci era deja după-amiază
și trebuiau să se întoarcă pentru a nu se întâlni cu Valentina
Schlee, Sam Green s-a plâns că i-au înghețat picioarele. Greta
Garbo i-a propus să urce în apartamentul ei, să bea ceva și să-i
împrumute niște șosete uscate.
Au băut whisky și au făcut turul apartamentului ei spațios. În
livingul uriaș, el a observat că tablourile erau acoperite. S-a mirat.
Ea i-a zis că nimeni nu vine să le vadă și că vrea ca oamenii să se
uite la ele când ea e plecată. I-a spus:

Oamenii din clădire vin aici când eu nu sunt, când sunt plecată. Anul
trecut mi-au furat toată argintăria. A trebuit să împrumut un cuțit, o
furculiță și o lingură. Dar, oricum, nu vreau să dau petreceri, dineuri.

Au băut atunci și votcă.

Sam Green o ajuta la tot felul de treburi, probabil și pentru că
ea nu-l mai avea pe loialul George Schlee. Nu putea scrie cecuri,
deoarece funcționarii băncilor nu le dădeau mai departe.
Semnătura ei era mai valoroasă decât sumele de pe cecuri. Ca
urmare, se întâmpla să i se taie curentul sau telefonul pentru că cel
care primea cecul scris de ea îl păstra. Pentru semnătură. Avea în
original iscălitura ei.
Greta Garbo trăia într-o opulență impresionantă, dar singură. În
living erau nu numai tablouri de maeștri celebri, ca Giacometti,
Bonnard, Renoir și alții, ci și antichități acoperite cu catifea. Dar
nicio fotografie și niciun vas cu flori.
 Culoarea ei preferată era roz, cu toate nuanțele, mai deschise
sau mai închise. Din livingul în formă de L vedea portul, apa, care-i
aminteau de Stockholm.

Sexualitatea Gretei Garbo, un mister rămas mister

Pe ecran, Greta Garbo apărea ca o femeie foarte frumoasă,

enigmatică. Regizorului care a descoperit-o, Mauritz Stiller, i se
părea că figura ei emana o luminozitate stranie și că ochii
contribuiau cel mai mult la misterul care o învăluia. Privirea ei
exprima o gamă bogată de stări emoționale foarte nuanțate. Era
foarte greu să ghicești cine este ea.
A avut un designer vestimentar care i-a creat rochiile, pantofii,
pălăriile, tot ce ținea de prezența ei scenică fizică. Pentru rolul lui
Mata Hari el a lucrat enorm și îmbrăcămintea, bijuteriile, totul a fost
de o splendoare sofisticată, complexă. S-a spus că în ceea ce a
făcut pentru a crea imaginea lui Mata Hari a atins maximul de
creativitate. Acest designer vestimentar și de imagine i-a fost
alături de-a lungul întregii ei cariere cinematografice.
Vestimentația, coafura, machiajul contribuiau toate la
construirea personajelor, constituind repere majore ale
personalității acestora. Misterul era însă mereu prezent. S-a spus
că doar Mona Lisa mai emană un asemenea mister și că privirea
Mona Lisei seamănă cu cea a Gretei Garbo.
Unii susțineau că ea însăși întreținea acest mister prin discreția
ei constantă, prin aversiunea față de mulțimi și evitarea „clienților“,
prin tăcerea și indiferența ei cronică. Chiar a declarat o dată că ea
este „imaginea inerției vii“.
Feminitatea ei exprimată de aparițiile în cele 28 de filme în care
a jucat era în contrast cu înfățișarea ei în viața obișnuită. Nu purta
bijuterii prețioase și impresionante, ca alte staruri hollywoodiene,
nici pantofi cu tocuri înalte – era oricum înaltă –, avea haine
simple, nesofisticate, de obicei îmbrăcăminte sport, pantaloni.
 Nici pieptănătura nu era cea obișnuită a starurilor care căutau
să fie cât mai atrăgătoare. Sam Green spunea că nu avea genți
frumoase, iar culorile hainelor ei nu erau plăcute. Totuși, într-o
discuție cu strănepoata sa, fiica moștenitoarei ei, a spus că lumea
culorilor o pasionează și că acest lucru a contat mult în alegerea
tablourilor din marea ei colecție.
Menajera vilei din Italia în care a stat cu Leopold Stokowski într-
o vacanță, curioasă ca orice femeie, a văzut că Greta Garbo a
venit cu o mică valiză și a căutat să vadă ce-și adusese cu ea.
Spre uimirea ei, erau doar câteva lucruri: o pijama, costum de baie,
cască pentru înot și ceva haine, aproape nimic. Nu erau cosmetice,
podoabe și alte lucruri tipice pentru o femeie cochetă. I s-a părut
ciudat că avea un borcan cu miere pe care-l aducea în fiecare
dimineață la micul dejun, dar îl lua la plecare și-l încuia în dulap.
Oare din zgârcenie făcea asta? Din neîncredere?
S-a discutat mult și s-a comentat mult că vorbea despre ea
folosind masculinul. Acest lucru l-a observat și Sam Green. Dar el
a spus că nu era o revelație sexuală, ci „ieșirea ei din scena pe
care o descria, devenind o altă persoană“, mai ales când vorbea
despre Hollywood, un loc neplăcut ei, unde fusese închisă și
supusă presiunii de a se impune publicului ca star.
Fuma mult, mereu, într-o vreme când femeile nu prea fumau.
Doar în anumite roluri femeile fumau, fumatul dându-le o anumită
notă, sugerând modernitate, îndrăzneală și chiar provocare.
Cu timpul, considera Sam Green, „ea a devenit asexuală“.
Pentru el, Greta Garbo „era mai degrabă reprimată decât
dezvoltată: «Sunt văzută ca femeie, dar cuiva îi lipsește bărbatul
bun din mine»“. Ea îi mărturisise, vorbind despre fumat, că fuma de
când era „un băiețel“, referindu-se din nou la sine ca la o persoană
de sex masculin.
Mulți au considerat-o lesbiană. Alții au negat acest lucru.
Cineva a zis că nu era nici una, nici alta, „ea nu era nimeni“.
Complicate opinii și greu de înțeles și de dat o semnificație precisă.
Sam Green a spus că în plimbările lor ea i-ar fi mărturisit: „A,
domnule Green, sexul, sunt bucuroasă că acea parte din viața mea
s-a terminat de multă vreme“.
 Pe internet apar multe citate din Greta Garbo, este însă dificil
de știut dacă sunt replici din filme sau propriile ei gânduri. Cel mai
frecvent este însă cel legat de sigurătate, reprodus adesea parțial,
subliniind natura ei singuratică, „vreau să fiu singură“. De fapt, ea a
zis: „Niciodată nu am spus că vreau să fiu singură, ci doar că vreau
să fiu lăsată în pace“.
Nu singurătatea a fost problema, atâtea femei trăiesc singure,
aleg așa. Ideea era: cum se poate ca o femeie foarte frumoasă, un
star, care se învârte într-o lume cu mulți bărbați atrași de ea, să
trăiască singură? Nu asta trebuia să-i preocupe pe jurnaliști și
biografi, ci viața ei personală, pe care o dorea discretă. Nu
agresivitatea „clienților“, curiozitatea lor insistentă, ci indiferența
oamenilor. Și nu era vorba despre o femeie care trăiește singură,
fără să aibă constant lângă ea un bărbat, ci despre un stil de viață.
Faima și anonimatul nu merg însă împreună. Faima ei anula
anonimatul și pretenția ei de a despărți persoana din rol, actrița de
pe ecran de persoana din viața obișnuită era nerealistă.
Dar oare era și sinceră?
Observația lui Sam Green cu privire la celebritatea ei este
corectă:

Ea a plătit un preț, pierzându-și intimitatea, care era singurul lucru pe

care îl voia: să ducă o viață decentă, sănătoasă, onestă în afara ochiului
public. Nu a fost „Femeia cu două fețe“. Acesta a fost un film cu o femeie
duplicitară, despre care s-a spus că ar fi fost motivul ce a făcut-o să
părăsească lumea filmului. Era despre dezvoltare personală. De la 17
ani, ea nu a făcut decât să muncească și imensul ei succes a venit
înainte să aibă timp să-și dezvolte o viață emoțională. În final, viața ei
emoțională era mai importantă. S-a spus că era maniaco-depresivă,
labilă și că odată cu trecerea anilor a devenit din ce în ce mai depresivă.

Episoadele de depresie poate că nu erau mai intense, dar erau

mai dese. Greta Garbo i-a mărturisit lui Sam Green: „Mi-am stricat
viața și e prea târziu să schimb asta“.
Pare că Greta Garbo își privea cu ochi critic propria persoană.
Referindu-se la ea, la faptul că este femeie sau, mai bine zis, că
este considerată femeie, nu dacă se simte femeie, a spus: „Cui să-i
pese de o femeie ca mine? Eu sunt mereu nervoasă sau bolnavă
sau tristă sau prea veselă“. Aici face referiri la personalitatea ei,
sugerând o structură bipolară, cel puțin în partea a doua a
afirmației, „tristă sau prea veselă“.
Referindu-se la rolurile ei, la femeile pe care le-a întrupat, la
femeile care erau în imaginația bărbaților spectatori, populându-le
fantasmele, ea spunea: „Sunt o femeie care este necredincioasă
unui milion de bărbați“. Era femeia tuturor bărbaților. Dar se
gândea oare că o femeie de acest fel se prostituează altfel decât
carnal, într-un mod mai subtil, și nu concret, ci ca imagine? Nu ea
era oare cea care-i provoca pe „clienții“ care o hăituiau, odată ce
se expunea public? Și de ce-i numea „clienți“? Ea nu-și vindea
trupul, ci imaginea. Înțelegea oare acest lucru? E greu de spus,
pentru că, după cei care au cunoscut-o, nu ar fi avut un mental
elevat.
În sprijinul celor care au susținut că Greta Garbo a generat prin
propriul comportament acel mister de care e legat numele ei vine
un biograf care susține că-i făcea plăcere să creeze confuzie, că
misterul emanat era instinctiv. Dar dacă era strategic? Oare când
se înregistra în călătoriile sale ca fiind Doamna Brown sau
altcineva o făcea ca să nu fie asociată cu Greta Garbo sau juca
disocierea cu mult talent?
Și dacă crea iluzii, neexistând nicio legătură între esența
scenică, puternic erotică, a personajului jucat și sexualitatea ei
privată? Sigur, aspectul ei sportiv, lipsa de cochetărie, de găteală
feminină, faptul că purta pantaloni, cămăși, despre care se spunea
că le cumpăra de la raionul de bărbați, au alimentat ideea că era
lesbiană. Apoi, adopta cu ușurință un comportament nefeminin sau
dezinhibat, și asta a contribuit la imaginea ei de masculinitate. Se
zicea că postura ei nu era foarte feminină, că nu mergea ca o fată,
că mergea cu pași mici, dar foarte apăsați și hotărâți. Când a trecut
la filmul sonor și s-a scris în toate ziarele și revistele „Garbo
vorbește!“, mulți au fost mirați de vocea ei, care nu se potrivea cu
imaginea de pe ecran. S-au întrebat cum putea să fie atât de
feminină pe ecran și să aibă o voce atât de masculină.
 În croazierele cu iahtul lui Cécile de Rothschild, spunea Sam
Green, se dezbrăca complet, fără nicio inhibiție, când sărea în apă.
Era foarte pasionată de înot. Și George Schlee, când a văzut-o
goală, întâmplător, a fost uimit de lipsa ei de jenă, care părea chiar
indiferență impudică.
Nu se dădea cu ruj sau se ruja foarte puțin, genele ei erau și
ele doar ușor mai negre. Pe față își punea gheață, iar părul și-l
trata cu loțiuni de mușețel. Chiar și fumatul, deloc demonstrativ, era
considerat un obicei masculin. Fuma mult, două-trei pachete de
țigări pe zi. Era adesea cu țigara în gură. Bea votcă cu plăcere,
avea mereu sticle de votcă deschise acasă, plasate la vedere, pe
scrinuri. Dar acesta nu este un criteriu, pentru că la Hollywood se
bea mult. Era vegetariană și convinsă că alimentația trebuie să fie
sănătoasă.
Actrițele în vogă atunci de la Hollywood, Bette Davis, Joan
Crawford, Katharine Hepburn, i-au copiat vestimentația, purtând
trenci englezesc, pantaloni sport, pantofi joși și beretă sau pălărie
bărbătească. Aveau posturi mai puțin languroase, deși regizorii
căutau unduiri ale trupului și bucle.
Pentru Greta Garbo eleganța se situa la limita între stilul
masculin și cel feminin. Ea a impus stilul masculin la Hollywood.
Diferența uriașă dintre felul cum arătau actrițele înainte și felul cum
arătau după epoca Gretei Garbo i-a făcut pe mulți să numească
stilul ei „stilul Garbo“. Femeile își făceau apariția într-un taior sobru,
un pic masculin, cu floare la butonieră, bluze cu croială masculină
și foarte puțin machiate. După ea, imaginea feminină s-a schimbat.
Înainte, actrițele erau plinuțe, cu forme voluptuoase, cu părul
tuns scurt, foarte machiate și cu un surâs cuceritor, direct
provocator.
Deși imaginea ei după retragerea din lumea filmului, până la
sfârșitul vieții, a fost atât de anodină, de banală și modestă, în anii
glorioși, când era foarte tânără, era foarte interesată de felul în
care se prezenta în public.
În anul 2010 a apărut o carte-album intitulată Greta Garbo: The
Mystery of Style (Greta Garbo. Misterul stilului), scrisă de
directoarea muzeului Salvatore Ferragamo din Florența și de
 ț ș
stănepoata Gretei Garbo, despre garderoba și accesoriile ei: rochii,
costume, haine impecabil croite, cu un aspect ușor masculin, genți,
ochelari de soare, eșarfe etc. Salvatore Ferragamo, de origine
italian, s-a lansat la Hollywood, devenind un reputat creator de
pantofi pentru marile staruri, printre care și Greta Garbo, care i-a
fost clientă de la începutul carierei sale până la sfârșitul vieții.
Cartea-album documentează în scris și prin imagini influența
stilului Garbo în modă, fiind foarte utilă designerilor de modă
de azi.
Unele relații lungi s-au impus atenției publicului interesat de
sexualitatea ei. Rudele Gretei Garbo au fost mereu iritate de ceea
ce apărea în ziare și chiar au interzis publicarea unor mesaje ale ei
către prietena Mercedes de Acosta. Până la urmă, este greu să te
pronunți în privința sexualității ei. Dacă aveai o prietenie statornică
cu o femeie, de obicei din lumea artei, care se declara lesbiană,
publicul deja era informat că ai o relație lesbiană.
Erau alte timpuri, oamenii nu făceau confesiuni, nu trăiau
împreună în aceeași locuință. Existau întâlniri și vacanțe împreună.
Dar Greta Garbo a fost în vacanță și cu bărbați. Și nu doar cu unul.
Și ce dacă? Nu poți face o vacanță cu un bărbat fără să ai cu el o
relație sexuală? Imediat se bănuia că, dacă mergeau împreună,
între ei existau relații sexuale. Și astăzi e la fel, deși multe lucruri s-
au schimbat.
În scurtele biografii de pe internet ale unor artiști, mai ales din
lumea filmului, apar și date privind orientarea lor sexuală. La Greta
Garbo găsim eticheta de bisexuală. Faptul că nu a fost niciodată
căsătorită – și, slavă Domnului, Hollywoodul este campion la
căsătorii multiple –, că nu a avut copii, că a locuit singură a
contribuit la această etichetă. Uneori apare doar eticheta de
lesbiană, alteori cea de lesbiană/bisexuală. Să fie stilul ei de viață
urmarea unei sexualități reprimate și nerostite, neafirmate public?
Totul rămâne un mister.
Există o constantă a gândirii noastre: credem că există un
singur răspuns adevărat pentru fiecare problemă umană și că,
odată găsit acest răspuns, toate celelalte trebuie respinse ca fiind
greșite.
 ș
În ceea ce privește sexualitatea Gretei Garbo, nu avem un
singur răspuns și asta ne face să umblăm în ceața amăgitoare a
misterului. Eu, totuși, mă întreb de ce folosea atât de des genul
masculin când se referea la sine și de ce a afirmat că există în ea
un bărbat bun. Mai departe, mă întreb dacă nu cumva ea însăși nu
era nesigură cu privire la cine era.
Totuși, există multe argumente privind bisexualitatea ei, având
în vedere relațiile ei atât cu bărbații, cât și cu femeile.

Cine era Greta Garbo?

Fiecare dintre noi își trăiește

viața doar o dată; să fim
cinstiţi, să trăiești o dată e
destul.
Greta Garbo

Nu știm mai mult despre ea

[Greta Garbo] decât știm
despre Shakespeare.

Jean-Pierre Leonardini

Sunt multe de spus despre Greta Garbo. Multe păreri despre

personalitatea ei conțin elemente comune, cum ar fi introversiunea
ei, excentricitățile, magnetismul sexual exercitat atât asupra
bărbaților, cât și asupra femeilor, modestia și prudența în folosirea
banilor, mai ales în perioada retragerii din lumea filmului, fumatul
excesiv și mâncarea vegetariană, narcisismul și egoismul. Dar sunt
și păreri diferite. Sunt păreri ale biografilor, dar și cele ale celor
care au cunoscut-o sau i-au fost apropiați. Despre rarele ei
mărturisiri cu privire la felul în care se vedea am scris deja.
Am scris despre originea foarte modestă a Gretei Garbo și
despre faptul că mediul familial o îndrepta spre o viață modestă,
mediocră. Fără mari ambiții.
Mai jos voi aminti ceea ce a scris biograful ei John Bainbridge,
considerat unul dintre cei mai buni, dar și ceea ce a scris Barry
Paris, apreciat poate chiar mai mult decât John Bainbridge. Cartea
lui John Bainbridge a fost publicată în 1956. Cartea lui Barry Paris,
reputat critic de film și muzică, jurnalist și biograf multipremiat, a
apărut mult mai târziu, în 1995, și este considerată de mulți critici și
cititori cea mai bună biografie a Gretei Garbo.
Cartea lui Barry Paris și cea a lui Karen Swenson, apărută în
1997, sunt singurele biografii care se referă la întreaga viață a
Gretei Garbo, sunt analize de viață. Dar există și cărți dedicate
doar relațiilor ei, mai ales celor de iubire, un fel de biografii parțiale,
sau cărți de conversații cu Greta Garbo. Ea nu a autorizat nicio
biografie, nu și-a scris autobiografia, nu a dorit să apară în diferite
sitcom-uri, să dea interviuri, pe care le-a acceptat doar în perioada
în care se lansa la Hollywood. Voi folosi date din toate aceste
surse.
Greta Garbo avea un intelect modest, limitat. Sigur că acest
lucru se datora puținilor ani de școlaritate – doar șapte – și
mediului familial cultural foarte modest. Am arătat deja că Mauritz
Stiller îi spunea că nu știe să vorbească, să se exprime, iar limba
engleză o vorbea fără a-i înțelege subtilitățile. Cunoștințele ei erau
rudimentare.
Pentru timpul liber nu avea obiceiuri intelectuale sau literare.
Primea în dar cărți, dar prietenii ei nu știau dacă le deschidea
vreodată. Nu citea. Era, simplu spus, o persoană incultă. Nu se
gândea sau se gândea puțin și doar la ce se lega sau se aplica la
viața ei imediat și în mod direct. Îi asculta pe alții, dar nu prea
vorbea. Râdea la glume elementare. Umorul ei nu era rafinat, se
amuza într-un mod primitiv. Viața ei mentală la 65 de ani era ca la
25 de ani, nu-ți dădeai seama ce gândește despre lucruri
fundamentale – sau dacă gândește.
Cecil Beaton, un mare fotograf de personalități publice, de
modă, de nunți regale, care avea o clientelă de rang mare,
începând cu familia regală britanică, i-a fost iubit timp de doi ani. El
a scris în memoriile lui, adesea citate de Barry Paris, că, dacă
Greta Garbo n-ar fi fost un star, nimeni nu și-ar fi dorit să-i stea în
preajmă nici măcar zece minute. Spunea de asemenea că era mai
greu să comunici cu ea decât cu un surdomut.
Diana Souhami, în cartea sa despre relația dintre Greta Garbo
și Cecil Beaton, o carte foarte bine documentată, folosind memorii,
jurnale, scrisori, filme, fotografii, povestește că ei s-au întâlnit prima
dată în 1932 la o petrecere la Hollywood, într-o perioadă în care
ambii erau prinși în relații amoroase turbulente cu persoane de
același sex. Erau tineri, aproape de aceeași vârstă. Au dansat, iar
ea a flirtat cu el și i-a spus că este drăguț.
Ea a plecat devreme și i-a dat un trandafir pe care Cecil l-a dus
acasă, în Anglia, și l-a înrămat. Rama era de argint. El şi-a pus
trandafirul înrămat ca un tablou deasupra patului. S-au reîntâlnit
după 15 ani. De data asta ea era plictisită, dar a flirtat cu el, iar el
era bântuit de ambiția de a-i face fotografii, dorea chiar să se
căsătorească cu ea, au avut o relație, dar totul s-a terminat cu o
trădare din partea ei, pe care el n-a uitat-o.
Autoarea a scris această carte fiind interesată, chiar intrigată,
de relația dintre Greta și Cecil. Un caz de narcisism în doi.
După ea, a fost o relație în care granițele dintre imaginar și
realitate, fapt și fantezie, bărbat și femeie, artă și viață fuzionau.
Starul Greta Garbo și fotograful Cecil Beaton se absorbeau unul pe
altul, pentru că fiecare își trăia și exprima propriul ego.
La banalitatea ei mentală s-a referit și Sam Green. Barry Paris
a avut acces la cele 100 de înregistrări ale convorbirilor lui Sam
Green cu Greta Garbo și afirmă că ea „era inundată de propria
banalitate, refuzând să vorbească despre filmele ei, dar gata să se
plângă de riduri, de dietă și de dezgustul de a fi recunoscută pe
stradă“.
Marlene Dietrich, și ea bisexuală, care a cunoscut-o pe Greta
Garbo, împărtășind amândouă amorul cu John Gilbert, spunea
despre ea că avea „inteligența nativă tipică a unui țăran“. Era
prietenă cu Greta Garbo, presupusă a fi iubita acesteia, o cunoștea
bine. Când cei de la Paramount, rivalii MGM, au decis că au și ei
nevoie de o Garbo, au lansat-o pe Marlene Dietrich.
 La fel ca alți mari actori, Greta Garbo nu se distingea prin
prezența ei mentală, dar „avea geniu în fața camerei de filmat
pentru că era îndrumată“, scrie biograful ei John Bainbridge, „de un
instinct secret, infailibil, sublim, de a face ce trebuie așa cum
trebuie“. Era convinsă că făcea ce e bine, că putea crea iluzii.
Un prieten al ei zicea:

Niciodată nu a făcut ceva rău, ceva neconvențional sau foarte interesant.

Poți să spui că a fost un copil bine antrenat. Dar când o vezi apoi, îți dai
iar seama că nu mai există ceva ca ea pe pământ. Ce făcea, cum trăia
nu e important. Importantă este unicitatea ei ca actriță. Ea rămâne în
mod miraculos ca legendă, altele pier.

Un alt vechi prieten a spus că nu era capabilă de iubire, avea

nevoie de protecție, mereu avea nevoie de un „Big Daddy“ în
preajmă. Să fi fost dependentă de cineva care să-i spună ce
trebuia să facă nu pe ecran, ci în viața reală? Poate avea nevoie
de o autoritate care să se exercite asupra comportamentului ei,
care nu ar fi obligat-o să fie autonomă în privința propriilor ei
motivații, necesități, ambiții, fantezii personale, decizii. Poate că-și
dorea o interferență străină, nu la studio, ci în viață.
Poate așa se explică de ce un biograf a spus că „singurul
personaj pe care nu știe să-l joace este Greta Garbo. Pe ecran era
multiplă, miraculos diferită, cu nuanțe“. Dar în viață era anostă,
simplă, elementară, nu-și asuma responsabilitățile de adult. Era
obsesiv, patologic înfricoșată de trădare și necruțătoare când
credea că cineva nu-i este loial, îi era frică să-și ia angajamente
emoționale, de căsătorie și maternitate.
Era foarte atentă la persoanele apropiate și era foarte
suspicioasă când afla că cineva exagera cu ceva în privința relației
cu ea. De pildă, a fost apropiată de dieteticianul și nutriționistul ei,
cu care a avut o prietenie lungă, după unii chiar romantică, și cu
care a petrecut multe vacanțe. A fost cu el și cu Mercedes de
Acosta prin Italia și America. Clientela lui era formată din celebrități
de la Hollywood, dar și din oameni din înalta societate. Era, totuși,
suspect de șarlatanie, în fond el nu avea nicio calificare medicală și
nici nu era acceptat de casta medicală.
Gayelord Hauser – așa se numea dieteticianul – o invita la
casele lui de vacanță. Era foarte căutat de vedete, era, evident,
bine plătit și i-a făcut cadou un inel cu diamante. Nu se poate ști ce
era în capul lui, dar când Greta Garbo a aflat că el se lăuda cu
relația lor și chiar lăsa să se înțeleagă că s-ar putea căsători, s-a
arătat foarte nemulțumită și a întrerupt relația cu el. Orice zvon
despre ea o făcea să intre în alertă, dar nu confirma nimic, nici nu
infirma nimic, nu dădea replici în ziare, fapt ce încuraja multe
speculații sau invenții.
Se spunea, afirmă biografii, că era infantilă, deșteaptă, egoistă,
voluntară, superstițioasă, instinctivă, suspicioasă, complet
absorbită de sine, neatașată. Poate că această multiplicitate de
atribute contradictorii este corectă din perspectivă psihologică. Nu
e confortabilă însă, iar pentru psihologi este un adevăr incomod,
aceste atribute nefiind compatibile. Individul nu este unic și este
imperfect. Profilul lui psihologic e pluralist. Și comportamentul
Gretei Garbo era contradictoriu.
Era timidă, se spunea, dar și foarte directă și sigură pe ea, chiar
dură. Când, în 1926, la doar 21 de ani, a semnat un nou contract
cu MGM, a cerut o sumă uriașă, la fel ca artiștii consacrați, ea fiind
doar o potențială stea. Nu a cedat și cinci luni a stat fără contract.
Până la urmă MGM a cedat, deja producătorii aveau mari speranțe
în privința ei.
Avusese probleme cu contractele pentru filme. Când a făcut
primul contract cu MGM poate că nu a știut prea bine cum să
negocieze, dar apoi a devenit, cum am spus, dură. Contractul
prevedea să facă reclame – cum sunt acelea în care apare în
costum de baie sau alături de un leu uriaș de la grădina zoologică.
A insistat să se refacă contractul, cerând ca decizia de a apărea
sau nu în reclame să-i aparțină.
Voi alege câteva din atributele de mai sus, ca să le exemplific.
Greta Garbo era absorbită de sine, dar și infantilă. Ea mergea des
în Elveția, petrecea vacanțe lungi la prietena ei Salka Viertel, pe
care o cunoștea de la Hollywood. Aceasta, actriță și scenaristă, se
 ș ț ș
purta foarte tandru cu ea, o trata ca pe o fiică, o ajuta. S-a spus că
mergea la ea în vacanțe pentru a găsi un mediu asemănător
familiei care-i lipsea, la care tânjea, un substitut de familie. Salka
Viertel i-a fost un fel de mentor neoficial. Au corespondat timp de
50 de ani.
Unele atribute de personalitate sunt mai ușor accesibile,
existând acțiuni concrete ale ei sau opinii susținute corect de cei
care le-au emis.
Greta Garbo era foarte atentă la bani. Făcea economii. Nu
cheltuia nesăbuit, se tocmea fără rețineri. Un administrator al ei
spunea că, dacă se întâmpla să cumpere un ziar în două
exemplare, îi cerea să se ducă să înapoieze unul și să-i aducă
banii. Părea zgârcită sau, cel puțin, strânsă la pungă. Strănepoata
ei a spus într-un reportaj după moartea ei că, atunci când s-a
retras din cinematografie, a devenit colecționară, se interesa mult
de licitații, investea mulți bani în tablouri și obiecte de artă. Era în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa era tulburată de
agresivitatea nazistă și ea s-a gândit că era un moment bun să
facă achiziții. Imediat după moartea ei s-a estimat că avea o avere
de 50 de milioane de dolari. Se poate spune, folosind expresia lui
Jane Austen, că „avea bun-simț practic“.
Cei care-i îngrijeau casa, îi făceau cumpărături și-i găteau pe
când era angajată la MGM și stătea în California, un cuplu,
spuneau că primeau o sumă fixă, modestă, și trebuiau să se
încadreze în ea, nu se suplimenta nimic. Karen Swenson spune în
biografia ei că Greta Garbo era mai pământeană decât imaginea ei
de pe ecran.
Când s-a angajat la MGM și-a cumpărat un Packard la mâna a
doua. Când era deja un star, conducea același Packard vechi, în
timp ce actori mai puțin faimoși aveau limuzine scumpe. Despre
sumarul ei bagaj din vacanța cu Leopold Stokowski am povestit
mai înainte.
Desigur, la începutul carierei a fost nevoită să cheltuie mulți
bani pentru a fi elegantă, căci MGM îi cerea să apară și în reclame.
Se plângea de mașinăria MGM și de faptul că era proprietatea
studioului. Dar când s-a retras din lumea filmului, prudența
și modestia ei au fost foarte evidente. Locuia în Manhattan, în
luxosul ei apartament, dar spunea că are în garderobă haine din
urmă cu 50 de ani și că poartă lucruri vechi. O jurnalistă franceză a
scris despre un vecin care o vedea adesea pe Greta Garbo
plimbându-se în Central Park cu ochelarii ei mari, fumurii. El a zis
că avea aspectul unei bogate cerșetoare („riche clocharde“).
Cu familia a avut relații bune. După ce a început să câștige
mult, împreună cu fratele ei, mai mare ca ea cu șapte ani, a reușit
să o mute pe mama lor într-o locuință confortabilă, luând-o din
locuința cu patru camere modeste, fără încălzire în care stătuseră
în copilărie și tinerețe. Acea clădire nu mai există azi.
Când Greta Garbo a devenit bogată, fratele ei a cumpărat în
Suedia, în numele ei, o vilă cu parc, unde s-au mutat toată familia
lui și mama lor. Greta Garbo a dorit ca această reședință să fie
locul ei de vacanță când venea în Suedia. Apoi, când cel de-al
Doilea Război Mondial părea inevitabil și Europa devenise un
spațiu nesigur, a reușit să-și aducă mama în America. Sora ei
murise, iar fratele ei se mutase deja în America. Mama a mai trăit
puțin după ce a ajuns în America.
Fratele ei, Sven, a intrat și el în industria cinematografică, a
jucat în câteva filme la Paris. Când Greta locuia în California și
făcea filme la Hollywood, Sven a anunțat-o într-o scrisoare că va
juca în filme și că i s-a cerut să apară cu numele Garbo, nu
Gustafsson. Ea a fost nemulțumită și i-a răspuns să nu facă asta,
pentru că Garbo este numele ei, dar era prea târziu. Fratele ei a
apărut în filme cu numele Sven Garbo. Desigur, era interesul
producătorilor să exploateze acest nume, devenit celebru la
Hollywood. Apoi a renunțat la el și a redevenit Sven Gustafsson.
Atât Greta Garbo, cât și sora ei, Alva, au jucat ca figurante în
filme la început, când ea nu ajunsese să fie mentorată și pregătită
de Mauritz Stiller. Alva a jucat modest în câteva filme și a murit
foarte tânără. Sven, fratele lor, a avut o fată, care a devenit singura
moștenitoare a Gretei Garbo. Ea era cu 27 de ani mai tânără ca
Greta Garbo și au fost foarte apropiate. A murit în 2017, la 85 de
ani, are patru copii și mai mulți nepoți.
 Din interviurile date de strănepoții Gretei Garbo aflăm multe
despre relațiile ei cu familia. Ei locuiau în New Jersey și Greta
Garbo îi vizita frecvent, petrecea Ziua Recunoștinței și Crăciunul la
ei și-i invita adesea acasă la ea. Probabil că de aceea jurnaliștii o
urmăreau pe nepoata ei în New Jersey, pentru că sperau să apară
și Greta Garbo.
Era foarte rigidă. Strănepoata ei povestea că Greta Garbo îi
spunea ei să vină în vizită, dar abia la doi ani după ce s-a căsătorit
– și la șapte ani de când erau împreună – l-a invitat și pe soțul ei.
Toți erau impresionați de imensitatea livingului ei, plin de mobile de
epocă franțuzești și suedeze, dar și de tablourile multe, minunate.
Strănepoții se bucurau pentru că atunci când venea în New
Jersey aveau mese tradiționale suedeze, cu somon, hering și
mâncăruri specifice, și se vorbea în suedeză. Unul dintre strănepoți
spunea că Greta Garbo avea umor. Le-a povestit odată că într-un
magazin fusese confundată cu Marlene Dietrich. Acest lucru a
amuzat-o și a zis că probabil vânzătoarea nu s-a uitat la picioarele
ei.
Greta Garbo a petrecut multe vacanțe cu nepoata ei, iar spre
sfârșitul vieții ei aceasta venea des la New York să o ajute la
treburile administrative și îi plătea lunar facturile. În ultimul an de
viață al Gretei Garbo, nepoata s-a mutat la ea ca să o ajute.

Singurătatea: realitate sau strategie publicitară?

Greta Garbo s-a referit discret la singurătatea în care trăia, la

alegerea ei. Se simțea singură când era singură. Cum am spus,
cunoștea multă lume, doar era o persoană publică, era în atenția
oamenilor. Avea și prieteni, unii chiar foarte apropiați, mai ales în
Europa. America nu-i plăcea.
Poate cea mai grea perioadă a ei, când s-a simțit foarte
singură, a fost la începutul carierei, în mediul necunoscut al
studiourilor MGM, având contact cu atâtea persoane pe care nu le
cunoștea și, lucru important, părăsită de Mauritz Stiller. Pe atunci
avea puțini prieteni.
O bună prietenă, căreia i s-a destăinuit și i-a spus cât de tristă
și singură se simte, a fost contesa suedeză Märta Wachtmeister. În
2017, scrisorile Gretei Garbo către această contesă, împreună cu
un album cu 111 fotografii din timpul vacanțelor petrecute la
castelul acesteia, au fost scoase la licitație la casa Sotheby’s .
Contesa Märta Wachtmeister și frumosul ei soț au cunoscut-o
pe Greta Garbo când un prieten comun a invitat-o la castelul lor să
petreacă Anul Nou. De atunci, an de an, ea era invitată vara și
iarna la castel în vacanță. În unele fotografii apare la schi, topless,
binedispusă, chiar fericită. Prietenia lor a durat până în 1976, la
moartea contesei. În acel moment nici ea, nici Greta Garbo nu mai
erau tinere.
La licitație s-au pus în vânzare 36 de scrisori ale Gretei Garbo,
majoritatea datând din perioada când locuia în California, în
Beverly Hills, având în total 100 de pagini; prețul de pornire a fost
20.000 de dolari. Sunt scrise cu creionul pe hârtie ieftină și
aproape toate sunt nesemnate. Doar una, de condoleanțe, trimisă
fiicei contesei, este scrisă la mașină, și în ea Greta Garbo îi spune
cât de atașată a fost de mama și de tatăl ei și cât de mult regretă
moartea contesei. Scrisorile au fost traduse în engleză.
Un specialist de la casa de licitații spunea că a fost impresionat
când a citit scrisorile din care răzbat singurătatea și tristețea Gretei
Garbo. Scria din însorita Californie, dar tânjea după țara pe care o
părăsise:

Ai avut dreptate când te-ai gândit că nu mă simt acasă aici… Vai! dragă,
micuță Suedie, promit, când mă voi întoarce, fața mea tristă va zâmbi
cum n-a mai zâmbit niciodată până acum.

Tânjea și după vacanțele petrecute la castelul Tistad, după

„zilele de vară ploioase care au melancolia Scandinaviei natale“. Îi
scria prietenei sale despre grijile pe care le avea cu filmările, cu
relațiile tensionate de la studio, cu teroarea regizorilor, despre
teama legată de felul în care filmele aveau să fie primite de critici,
despre frustrările și anxietățile ei, despre viața ei izolată la
Hollywood:

Sunt aproape totdeauna singură și vorbesc singură cu mine. Mă plimb pe

plajă și e minunat. Dar asta-i tot.

Se amuza malițios de felul în care apărea în ziare. „În topul

absurdităților, m-au căsătorit a 759-a oară.“ Dar asta arăta și faptul
că urmărea cu atenție ce scriau ziarele și revistele de scandal.
După ce s-a retras din lumea filmului, în scrisori apar alte
motive de anxietate: trecerea timpului, degradarea corpului,
îmbătrânirea feței.
Mulți biografi s-au întrebat de ce, când s-a retras, nu s-a întors
în Suedia, țara pe care o iubea și care-i lipsea atât de mult, și s-a
mutat la New York. Atunci s-a tuns și a început să poarte mereu în
public ochelarii mari, fumurii.
E greu de spus. Poate pentru că avea avantaje, fiind cetățean
american, și pentru că familia ei – ce rămăsese din ea – era în
America. Totuși, vacanțele le făcea în general în Europa, la castelul
contesei suedeze, la reședințele prietenilor ei din Elveția, Franța,
Suedia, Italia sau în croaziere. Multe vacanțe le petrecea cu
nepoata ei în Caraibe, unde se bucurau de natură și de înot. Când
călătorea folosea fie un nume banal, fie numele ei real,
Gustafsson. Prietenului ei Frederick Sands i-a zis, când trecuse de
75 de ani, că nu e mulțumită de felul în care și-a aranjat viața și că
faptul că nu s-a căsătorit niciodată a fost o greșeală:
Mereu mi-a fost frică. În cele din urmă, m-am aruncat în curent. Credeam
că, în fond, nu eram o femeie de interior bună… eram condangată pe
vecie să păstrez mitul Divinei… nu am văzut mare lucru pe lumea asta,
eram așa de naivă, încât credeam că pot călători fără să fiu descoperită
și urmărită. De ce nu poți evita să fii urmărit și supravegheat? Pentru
mine asta omoară frumusețea lucrurilor.

Afirmația ei că nu a văzut mare lucru pe lumea asta arată că

avea pretenții foarte mari. În fond, a avut multe vacanțe și, așa cum
am arătat, a petrecut mult timp în diferite țări europene și nu numai.
Să schiezi în Suedia și Elveția, să faci croaziere în insulele grecești
 ș ț ș
și să înoți în Caraibe nu înseamnă că ai văzut toată lumea, dar nici
că nu ai văzut mare lucru.
Este adevărat că jurnaliștii erau mereu pe urmele ei. Se
scotoceau pubelele de lângă locuința ei, teleobiective erau ațintite
spre ferestrele ei, iar fidelei ei menajere i s-au propus sume mari
ca să trădeze secrete din viața Divinei. Pentru un ruj folosit găsit în
pubelă s-au plătit 100 de dolari. Chiar și nepoata sa era urmărită în
New Jersey. Greta Garbo se simțea moartă, dar o moartă vie:

În această lume dură nu e loc pentru mine. Sunt în derivă. Încă n-am
găsit locul în care să trăiesc.

Cu puțin înainte de a muri, a făcut o confidență:

Simt o nevoie teribilă de a renaște, ca să scap de senzația că sunt nimic.

Se simțea oare – se întreba jurnalista franceză –, cu haina ei de

blană ei cu gulerul ridicat, „o țarină în exil“? Era, așa cum spunea
un biograf al ei, o expatriată?
La Hollywood se știa că era retrasă și că evita party-urile la
care veneau oameni din lumea filmului. Producătorii s-au adaptat
la această ciudățenie a ei, dar au și exploatat-o pentru a-i întări
imaginea de pe ecran, aerul enigmatic și misterios, melancolic. Ea
spunea:

S-a dorit să fiu și să se facă din mine o persoană rece, pentru că nu

dădeam prea mare atenție oamenilor, bărbaților și pentru că-mi plăcea să
mă plimb singură în ploaie și să privesc lung marea lovindu-se de stânci;
se vorbea mult de Garbo indiferenta.

Unii au privit critic anonimatul asumat, voluntar al Gretei Garbo,

susținând că el a avut două scopuri: pe de o parte, era o
modalitate de a se proteja de agresivitatea jurnaliștilor, prea
interesați de viața ei privată, și, pe de altă parte, a fost o strategie
înțeleaptă de a păstra legenda ei vie. Ea „a cultivat dezgustul
patologic și paradoxal față de publicitate și suspiciunea față de
străini“. Prin această strategie le-a apărut celor care o cunoșteau
mai bine ca având o fire paranoidă și centrată pe sine. A trăit un
conflict între dorința de solitudine și nevoia fundamentală de
contact uman, având o fire ambiguă ca dispoziție psihologică, o
personalitate bipolară.
Greta Garbo a apărut la Hollywood ca fantasma sexuală a
secolului XX, o persoană androgină și exotică, fiind o celibatară
narcisistă. A refuzat căsătoria, dar avea o armată de admiratori.
La filmări a reușit să-și impună pretenția de a nu asista decât
regizorul și cei câțiva cameramani necesari. Părea arogantă pentru
că nu se ducea la festivitățile filmelor în care juca. Disprețuia
publicul, le interzicea prietenilor să vorbească cu jurnaliștii despre
ea şi nu accepta să fie fotografiată în public. Totuși, un vecin al ei,
care o vedea adesea plimbându-se pe stradă, spunea că-i plăcea
să fie recunoscută și să se uite lumea la ea. Un fotograf care o
urmărea, iritat de atitudinea ei, se întreba de ce nu punea anumite
limite când era asaltată și mergea mai departe ca și cum le-ar fi
permis totuși jurnaliștilor să-i facă poze. Altă dată a fost întrebată
de ce se ascunde și ea ar fi răspuns că „vrea să păstreze mitul
viu“.
Mulți s-au întrebat ce anume a făcut-o să se retragă, având în
vedere că încă de copilă își dorise să fie actriță, și să ajungă o
izolată după ce s-a afirmat ca star. Oare nu publicul, cât mai
numeros, îl face pe un actor să aibă satisfacția de a fi un mare
artist? Dorința Gretei Garbo a fost să se livreze publicului pe ecran,
dar în rest să fie cum vrea ea, să facă ce vrea ea, să fie lăsată în
pace. Oare nu a realizat că celebritățile au nevoie de o mai mare
expunere publică decât restul oamenilor? Că exagerata ei discreție
și refuzul de a se expune nu sunt posibile când apari mereu pe
ecran? Că nevoia ei compulsivă de intimitate și vasta ei
ambivalență emoțională n-o ajutau sau că, dimpotrivă, puteau fi
niște arme bune pentru a crea misterul și a stârni curiozitatea
insistentă a publicului de a afla cine este ea și, de aici,
publicitatea?
Relația dintre public și actori mediată de jurnaliști este
discutabilă, pentru că nu numai abilitatea acestora de a pătrunde în
viața actorilor este importantă, ci și personalitatea actorilor.
Mulți psihologi au susținut că actorii sunt exhibiționiști și
narcisiști, dar Greta Garbo nu s-a manifestat ca exhibiționistă.
Totuși, pe ecran era o persoană în contrast cu cea din viața de
toate zilele. În cazul ei, se pare că tocmai acest lucru a făcut-o să
rămână constant în atenția publicului. Să căutăm cauzele
misterului.

Un dublu mister: imaginea pe ecran și anonimatul în

viață

S-a scris mult despre imaginea Gretei Garbo pe ecran, dar au fost
și multe speculații despre imaginea ei în viață. Pe de o parte,
imaginea publică și, pe de altă parte, enigma în viață.
Jurnaliștii, criticii de film au spus multe despre Greta Garbo cea
de pe ecran. S-a zis că poseda toate elementele dorinței: inocență,
experiență, forță, pasivitate, tandrețe, cruzime. S-ar putea spune
că întruchipa ambivalențe, fațete diferite ale personalității umane.
De aici ajungem la întrebarea: cum putea o femeie în diferite
ipostaze și imagini să acopere un registru atât de amplu al unei
persoane? Mai ales dacă ne gândim că Mauritz Stiller i-a spus,
când a văzut-o la început în timpul probelor, că nu e în stare să
exprime sentimente, că nu știe să-și arate simțămintele. Poate că
tocmai asta i-a făcut pe oameni s-o divinizeze, deși în fața camerei,
mai târziu, afișa o largă gamă de expresii emoționale ale feței,
posturii și mersului.
Iubitul ei Cecil Beaton spunea: „Într-o întoarcere rapidă a
capului… Aici se află misterul, tot ceea ce Hollywoodul nu poate
distruge. În prezența acestui mister, tot ce e mediocru poate fi uitat
într-o secundă“. Poate de aceea un prieten al ei susţinea că nu era
important ce făcea, cum trăia; importantă era „unicitatea ei ca
actriță. Ea rămâne în mod miraculos ca legendă, altele pier“. Un
cronicar al cărții lui Barry Paris scria:

Avea o rară și misterioasă luminozitate pe ecran. La filmări nu era nimic

special, dar filmul arăta unicitate. Fața perfectă, vocea profundă și rece,
un mers sexual descris ca fiind oblic. Ea era originalul original.

Prietenul și confidentul ei Sven Broman spunea cam același

lucru:

Chipul lui Garbo era considerat de experții fotografi americani ca fiind

unic: era aproape perfect. Distanța dintre ochi, înălțimea frunții, gura,
întreaga creație era divină.

Se poate discuta despre misterul Gretei Garbo și în alt registru.

Am găsit o asemănare între Greta Garbo și Emma Hamilton,
frumoasa soție a lui William Hamilton, ambasador britanic la
Neapole la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Lady Hamilton este
cunoscută și pentru că a fost iubita amiralului Nelson. Nu mă voi
referi la viața ei, foarte diferită de cea a Gretei Garbo, ci la faptul că
Ortega y Gasset i-a dedicat un studiu privind misterul frumuseții. Și
nu al oricărei frumuseți, ci al „frumuseții extraordinare“. El se
întreabă dacă frumusețea este suficientă și dacă pe lângă ea nu
este nevoie și de un mare talent. Tot el conchide că

Lady Hamilton nu avea nici talent, nici educație, nici măcar bun-gust sau
bun-simț. Ea este libertina perfectă. A trăi pentru ea înseamnă să se
îmbrace și să se dezbrace, să meargă de la o petrecere la alta.

Mai departe, Ortega y Gasset se gândește că cititorii ar spune

că Lady Hamilton trebuie să fi fost o frumusețe extraordinară. Așa
era, dar acest lucru nu explică de ce bărbați ca Hamilton și Nelson
s-au îndrăgostit nebunește de ea.
Frumusețea extraordinară acționează ca un obstacol pentru bărbați…
Excesiva perfecțiune a feței ne face să o obiectivăm pe posesoarea ei și
să păstrăm o distanță față de ea pentru a o admira ca pe un obiect
estetic.
 Ortega y Gasset le numește pe aceste femei „frumuseți
oficiale“.

Ele sunt monumente publice, curiozități pe care le privești de la distanță,

fără să te oprești. În fața lor te simți ca un turist, nu ca un iubit.

Și alte celebrități recunoșteau că Garbo era unică prin magia pe

care o emana. Bette Davis spunea că „instinctul ei, dominația ei
asupra camerei de filmat erau pur și simplu vrăjitorie“. Starurile
hollywoodiene căutau să inspire eleganță, grație, farmec pentru a
fascina publicul. Ea avea magnetism. Același magnetism pe care-l
avea și Lady Hamilton. Ea a adăugat mister și tăcere. Unii
critici subliniază că în rolurile ei putea să fie senzuală și pură,
superficială și profundă, suferindă și plină de speranțe, trăiri care
contrastau puternic.
Și în vremea când juca în filme, și după ce s-a retras știa foarte
bine că devenise un mit, o legendă. Ciudat este însă că tăcerea ei
nu i-a descurajat pe oameni, care și-au păstrat curiozitatea față de
ea nu numai ca actriță, ci și ca persoană. Greta Garbo n-a pierit.
Dimpotrivă, s-a scris mult despre ea, ziarele au comentat
scandalurile privind moștenirea ei, faptul că au apărut false rude cu
pretenții, s-a scris și despre numeroasele licitații la care s-au
vândut colecția ei de tablouri, obiecte de artă sau obiecte
personale.
S-a spus că unii se nasc staruri, alții sunt făcuți staruri. Ea a
fost și una, și alta. Dar de ce-și dorea singurătatea, de ce își dorea
anonimatul? Poate că America era țara la care nu s-a adaptat, care
nu i-a plăcut. Și nu i-a plăcut de la început. Europa era pentru ea
un spațiu geografic în care se mișca printre prieteni și acolo își
făcea cu predilecție și vacanțele.
Avea cetățenie americană, dar și suedeză. Ce simțea ea că
este în fond? Greu de spus. Aproape treizeci de ani a avut doar
cetățenie suedeză, călătorea în Suedia, îi ducea dorul și se
plângea că-i este dor de mica Suedie după ce a ajuns în America,
pe când era angajată la studiourile MGM. Atunci îi scria prietenei
sale Märta Wachtmeister că „nu se simte acasă“. Cum am spus,
unii biografi au susținut că ea se simțea în exil, că era o expatriată.
Dar când a renunțat la actorie de ce s-a mutat la New York, de ce
nu a plecat în Suedia?
Să ne întoarcem la prima perioadă a vieții ei. La perioada în
care a fost acasă, în Suedia, nu când era în vizite sau în vacanțe,
așa cum a făcut după. Nu a fost o perioadă lungă. Greta Garbo era
nostalgică, suferea pentru că voia să se întoarcă acasă și, în plus,
abia putea schimba câteva vorbe în engleză. Educația nu o ajuta
deloc, chiar și mai târziu engleza ei era rudimentară. Toate acestea
ar fi putut să o determine să se întoarcă, dar ce se întâmpla cu
cariera ei, cu timpul necesar pentru a se impune, pentru a câștiga
faima dorită?
Interesant este că nostalgia nu mărește travaliul memoriei, nu
trezește amintiri. Ea își este suficientă sieși, fiind ocupată doar cu
suferința. Timpul lăsat în urmă de Greta Garbo nu era prea lung.
De aceea nostalgia ei a fost mai intensă în prima tinerețe, când
ceea ce lăsase în urmă nu era decât un crâmpei de viață,
neînsemnat la scara vieții întregi. Poate că devenise amnezică,
poate că intelectul ei limitat, cum se spunea, nu o făcea să
gândească filosofic viața, ci doar în concret, ca o „pământeană“,
după expresia biografei sale Karen Swenson.
Cred că era o fire pragmatică și că perioada războiului a făcut-o
să privească America drept un spațiu mai confortabil și avantajos,
apoi, după război, a călătorit mult pentru a-și satisface nevoile de
socializare.
Solitudinea ei s-a instalat mai târziu, iar în ultimii ani de viață
era necesară, era o atitudine realistă, după cum spunea Sam
Green. Grijile legate de sănătate au făcut-o să renunțe la
socializarea legată de vacanțe și călătorii și au silit-o să devină mai
retrasă. Cu excepția legăturilor cu familia.

Garbo for ever

Există 40 de site-uri referitoare la Greta Garbo în prezent. Există
multe biografii ale ei, filme documentare, filme promoționale și
reclame, fotografii, portrete care apar frecvent în media. Extrase
din biografii au apărut în reviste și ziare.
Despre licitațiile la care s-au pus în vânzare obiecte din colecția
de artă, figurine de porțelan, sfeșnice, obiecte personale – haine,
pantofi, poșete și genți cu monogramă, accesorii, bijuterii –,
scrisori, fotografii, portrete s-a scris inclusiv recent. Celebrele case
de licitații Sotheby’s și Julien’s scot încă la vânzare fragmente din
averea ei, din reședința newyorkeză și proprietatea din Suedia.
Greta Garbo a murit în aprilie 1990 și foarte repede, în
noiembrie în același an, s-a făcut o licitație foarte mare la
Sotheby’s. Amintesc că rochiile ei erau făcute la case mari de
modă, Gucci, Givenchy, Pucci… Piesele s-au vândut pentru sume
uriașe, foarte mult peste prețul de pornire. Averea ei pare
nesfârșită.
Am menționat ideea de imortalitate a celebrității. Există patru
feluri de desert și mâncare numite Melba: o înghețată cu piersici și
vanilie, un sos de zmeură și coacăze, un toast, pui umplut cu
piersici și brânză cu sos de zmeură. Toate create în onoarea marii
soprane australiene Nellie Melba. Există și o bancnotă cu imaginea
ei.
Și numele Gretei Garbo este asociat cu ceva care rămâne.
Există o prăjitură Greta Garbo care a fost creată în onoarea ei.
Pare însă că la noi nu prea se folosește acest nume, deși prăjitura
este cunoscută. Cred însă că puțini mai știu câte ceva despre
legenda din spatele unor astfel de lucruri.
 Sindromul eroului și Jack Spintecătorul

Un cimitir englezesc liniștit, așa cum sunt toate cimitirele, o

lume de verdeață, a amintirilor și tăcerilor, în care umbra rectilinie a
chiparoșilor, aliniați ca niște paznici semeți, se așază pe gazonul
cu grijă întreținut. Undeva pe aleile monotone se odihnește Jack
Spintecătorul. Un personaj celebru, criminal legendar, mort
nepedepsit, nevăzut de nimeni, cu excepția victimelor lui tăcute.
Ele l-au văzut, doar ele, și, chiar dacă l-au văzut, nu l-au putut
descrie. Nici numele adevărat nu i se cunoaște și nimeni nu știe
sigur cine este îngropat acolo, dacă e chiar Jack Spintecătorul sau
nu.
Tinere traversează adesea cimitirul pentru a merge la biserică
și trec pe lângă mormântul celui considerat un geniu al crimei,
nebănuind că liniștea de nepătruns care înconjoară mormântul lui
ascunde un mister. Cel îngropat acolo se presupune, fără nicio
siguranță, că este cel care a terorizat Londra aproape doi ani, din
decembrie 1887 până în septembrie 1889.
Cele de mai sus apar într-o cărțulie de numai 62 de pagini, un
fel de broșură, scrisă de Robert Desnos și apărută în 1997 în
Franța. Trecuseră o sută zece ani de la prima crimă din cele
unsprezece presupuse a fi fost comise de geniul crimei. Cartea
grupează de fapt o serie de articole scrise în 1928 de Robert
Desnos și publicate în jurnalul Paris-Matinal.
Câteva date despre Robert Desnos sunt necesare. El nu a fost
o persoană oarecare, ci un poet cunoscut, publicist, cronicar de
artă, membru activ al grupului suprarealist, atras de curentul
dadaist, prieten o perioadă cu André Breton, implicat în politică. A
fost membru activ al rezistenței franceze, fiind arestat de Gestapo
și deportat inițial la Auschwitz, apoi la Terezin. A murit de tifos la
doar o lună după eliberarea lagărului, la vârsta de 45 de ani.
A scris poeme minunate, dintre care a rămas celebru J’ai tant
rêvé de toi. Se știe că a iubit o cântăreață, căreia i-a dedicat acest
poem și pe care o numea Misterioasa. Ea nu a răspuns iubirii lui,
însă acest lucru nu l-a împiedicat să-i scrie poeme de dragoste.
Interesul lui față de crimele sadice, cu asocieri erotice, și poemele
lui aluzive și senzuale, delicat efemere și triste ne ajută să-l
înțelegem mai bine.
Seria de articole despre englezul Jack Spintecătorul și
versiunea lui franceză, Joseph Vacher, a fost scrisă când Desnos
avea 28 de ani. Ca toți suprarealiștii, era fascinat de crime, de
mistere. Decorul în care se petreceau crimele era suprarealist, era
descris sângele purpuriu întins ca un covor pe pavajul lucitor, în
care se oglindeau astrele, căci crimele se comit noaptea sau la
crepuscul.
Robert Desnos era interesat de Londra de la sfârșitul secolului
al XIX-lea, acea Londră care devenise un loc al psihozei colective.
Se zvonea că unii oameni, femei, dar și bărbați, aveau vise
premonitorii cu o noapte înainte de a se descoperi o nouă crimă.
Că-l visau pe criminal. Era un bărbat tenebros, frumos, extrem de
elegant, cu o mantie neagră, cu mâini foarte fine, dar care aveau o
robustețe, o forță a gesturilor criminale de necrezut. E drept că
mâinile lui atât de fine erau foarte dibace și precise în
tranșarea corpurilor victimelor. La ultima crimă a lăsat corpul unei
femei fără cap, fără picioare, cu viscerele perforate.
În jurul crimelor s-au țesut legături și asocieri între sânge și
apetitul senzual al criminalului, care-și continua plăcerea în mod
obsesiv și cu o pricepere înfiorătoare. Și de ce ucidea femei?

Nimeni nu era Jack Spintecătorul

La 1 decembrie 1887, scrie Desnos, într-un cartier londonez
mizerabil, numit Whitechapel, a fost descoperit cadavrul unei femei
necunoscute, mutilate. Ancheta poliției nu a făcut publice nici
numele criminalului și nici pe cel al victimei. Totul a trecut în
necunoaștere, indiferență și uitare.
După șapte luni, în același cartier, o altă crimă atroce este
descoperită. O femeie ucisă cu 37 de lovituri de cuțit. Crima este
imediat legată de prima, deși nimic sigur nu le corela.
Și totuși, ce-o fi fost în capul criminalului, care nu a așteptat
decât douăzeci și patru de zile pentru a comite o a treia crimă?
După o noapte caldă de august, o noapte senină, înstelată, spre
dimineață, la ora 4, s-a descoperit cadavrul unei femei cu gâtul
tăiat și laringele deschis, cu intestinele plutind într-o mare de
sânge.
Cercetările medicale au arătat că femeia era mare amatoare de
bere irlandeză și whisky, motiv pentru care bărbatul ei o părăsise.
În noaptea în care s-a petrecut crima, era beată și cu greu își
găsea drumul spre casă. Se sprijinea de pereții caselor, la lumina
becurilor de pe stradă, agățând în conversații cu totul incoerente
oamenii întâlniți, cu acea „jovialitate tristă specifică beției
englezilor“, după cum spune Desnos.
Așa, bolborosind vorbe greu de înțeles, rătăcea pe drumul spre
casă. Ba chiar e posibil să fi trecut prin fața propriei case fără să-și
dea seama. Zăpăcită de alcool, poate că dorința ei fierbinte era să
ajungă acasă și să cadă într-un somn adânc.
Dar iată că nu a fost așa, nu a avut norocul de a ajunge acasă.
Iată că se întâlnește cu un domn singuratic, un plimbăreț nocturn.
Avea un costum cum nu prea vedeai la oamenii din acel cartier
sărac în care se petrecuseră deja două crime, la distanță nu foarte
mare una de alta. Era foarte elegant și purta pelerină. Pălăria de
mătase, pantofii foarte fini probabil că i-au inspirat încredere femeii,
care i s-a adresat într-o manieră potrivită înfățișării lui. Probabil că
i-a spus banalități, ca bețivii vorbăreți.
El nu i-a răspuns, dar s-a apropiat de ea. Ea i-a văzut gura
roșie, dinții atât de albi și, fiind romantică, datorită mai ales
alcoolului, s-a gândit că poate o va săruta. Nici vorbă însă. El a
apucat-o strâns de gât, iar ea s-a lăsat, moale ca o cârpă, pe
trotuar, în timp ce el, Jack Spintecătorul, se apleca asupra ei.
Distanța dintre dorința ei și dorința lui era uriașă și nu exista nimic
care să le apropie.
S-a zis că un plimbăreț se afla atunci pe strada cu pricina, dar
era cu totul indiferent la ce se întâmpla nu departe de el. Acest
lucru l-au constatat polițiștii.
Robert Desnos, poet, deci sensibil la nuanțe și detalii, era
impresionat de tot ceea ce se impunea, prin percepție,
senzorialității lui. El descrie imaginea femeii culcate pe o pată
uriașă de sânge, ca un covor purpuriu. Cadavrul fusese tranșat cu
mai multă pricepere decât primele două, iar forța și precizia
tăieturilor de cuțit, un cuțit cu o lamă lungă, i-au uimit pe polițiști. Ei
au constatat dibăcia din ce în ce mai mare a criminalului, ca și
când ar fi exersat crima. Și încă ceva. Era stângaci, au susținut
polițiștii, pentru că tăietura puternică, ajungând până la coloana
vertebrală a victimei, sugera că ar fi fost vorba de o mișcare a
mâinii stângi.
Nerăbdarea criminalului era tot mai mare. După doar opt zile
ucide din nou.
Londonezii erau nu înspăimântați, erau terorizați de crimele
care nu se terminau. Și aveau motive. Robert Desnos descrie, cu
talentul lui de a-i face pe cititori să vadă, apelând la simțuri, scena
crimei, cum s-a petrecut ea. Uimirea era o reacție emoțională la
îndrăzneala nemaipomenită a criminalului și la nevoia lui
crescândă de a ucide.
De data asta totul s-a petrecut la o oră la care muncitorii din
sărăcăciosul cartier se pregăteau să meargă la muncă. Femeile
erau ocupate cu pregătirea micului dejun, făceau ceaiul și în jurul
locuințelor mici, modeste plutea mirosul de pâine prăjită. S-a
întâmplat ca o femeie, grăbită de grijile casei, să iasă dintr-o curte.
Locul nu era pustiu, deja bărbații se vedeau pe străduță, mergând
spre locul de muncă. Femeile începeau să deschidă ferestrele
pentru ca aerul proaspăt al orelor însorite de dimineață să intre în
casă.
 Femeia s-a trezit față-n față cu criminalul și nu a avut nici măcar
o clipă să se apere. A fost cu totul surprinsă. Surpriza probabil că a
făcut-o să nu țipe, să nu fugă, să rămână nemișcată. Așa cum se
întâmplă să înlemnești de spaimă. Mâinile grăbite și nerăbdătoare
ale criminalului nu au întâmpinat nicio împotrivire, apucând-o de
gât. Femeia nu a mai putut respira, genunchii i s-au muiat și a
leșinat din cauza spaimei.
Neîmpotrivirea ei l-a ajutat pe criminal, care, cu un cuțit lung, cu
o lamă foarte tăioasă, aproape i-a separat capul de corp. A fost
însă grijuliu și i-a legat capul de gât cu o batistă. Nu s-a abținut să-i
smulgă femeii de pe degete trei inele ieftine, pentru ca apoi să-și
bage mâinile în burta ei și să-i scoată intestinele afară.
Spectacolul femeii desfigurate, ciopârțită cu bună știință, al
hainelor ei îmbibate de sânge, al urmelor mâinilor criminalului pe
fața ei și al mușcăturilor de pe gât trebuie să fi fost halucinant de
văzut și cu neputință de înțeles. O imagine terifiantă.
Teroarea s-a așezat bine, temeinic pe Londra, ca o ceață
deasă, învăluind locul crimelor. Viața devenise înfricoșătoare.
Femeile nu mai ieșeau din casă, priveau cu spaimă pe fereastră,
erau mereu speriate, nu dormeau de frică, cu gândul la șirul de
crime.
Și aveau mare dreptate să înnebunească de groază, pentru că
după o lună Jack Spintecătorul a mai ucis două femei, la un
interval de câteva zeci de minute, în plină stradă, în locuri destul de
frecventate. Nu a fost văzut de nimeni.
O femeie care locuia într-o curte vecină cu cea a victimei
numărul 4 s-a dus să cumpere din apropiere niște pastile sau
picături pentru ochi, probabil de la un magazin unde se vindeau și
dulciuri. Pe când se întorcea grăbită, s-a trezit față în față cu
criminalul, care a spintecat-o de la jugulară până jos și din
abdomenul deschis i-a luat rinichiul drept. La fel ca vecina ei,
femeia a căzut secerată de lama cuțitului lung, cu genunchii îndoiți,
de parcă ar fi fost răstignită. Părea că se supune criminalului,
morții.
Anchetatorii au încercat să vadă cât timp i-ar fi luat criminalului
să comită crima și să dispară. Medicul legist a considerat că toată
 ș
treaba fusese făcută atât de precis, de abil și de repede, încât era
posibil ca pe hainele ucigaşului să nu fi fost nici măcar o pată de
sânge. Femeia nu a murit imediat, când a fost găsită era caldă
încă, așezată într-o poziție de parcă ar fi dormit. Corpul ei era încă
viu. Chipul nu exprima groază, teroare, ci liniște. Părea liniștită.
Avea buzele ușor întredeschise, ca în somn. Tot ce cumpărase se
vărsase în noroi.
A șasea victimă nu a putut fi identificată din cauza mutilării,
criminalul făcându-i incizii și tăieturi pe față. Obrajii, nasul, ochii,
chiar și lobul unei urechi aveau tăieturi, la fel ca întregul corp și
organele interne.
Poate că circumstanțele l-au ajutat pe criminal să-și aplice
talentul de a mutila. Nu fusese nevoie să se grăbească. Lumea era
ocupată, era duminică și era și o sărbătoare religioasă protestantă.
Oare de ce drumul acelei femei s-a încrucișat cu cel al lui Jack
Spintecătorul, dornic să-și satisfacă nevoia de atrocități, de a
ucide?
A urmat a șaptea victimă, mutilată și ea cu multă atenție și cu
organele interne extrase. Ele nu au fost găsite. Ca și în alte situații,
capul femeii era separat de corp. Și această victimă a rămas
neidentificată.
Cea de-a opta victimă ne aduce aminte de femeia beată, prima
victimă. Era o tânără care-și băuse rația de gin într-un bar pentru
cei de condiție modestă. Era un bar ca toate barurile în care se
refugiau, după ziua de muncă, docherii, necăjiți de viața pe care o
duceau. Își înecau amarul în băutură.
Era un bar clandestin, unde se dădea băutură și femeilor, nu
numai bărbaților. De obicei clientele unor astfel de localuri erau
prostituate. Între clienții pe care-i agățau și care le duceau în
camere sordide de hotel, își găseau puțin timp să tragă o dușcă de
alcool. Docherii care le agățau erau oameni obosiți, băuți, le
frământau cu brutaliate trupurile muncite deja de alți docheri, dar
ele îi urmau supuse, cu zâmbete promițătoare pentru poftele lor
grăbite.
Tânăra ieșise din bar și, pe neașteptate, s-a întâlnit cu
criminalul. A rămas surprinsă. El nu era ca docherii pe care prea
bine-i cunoștea, bărbații prăpădiți cu care se culca și cu care era
atât de obișnuită.
Știa despre crime și despre criminalul care teroriza Londra și
sigur că, la fel ca oricărei femei, îi era frică. Frică să nu-l
întâlnească noaptea pe străduțele pustii. Știa că dacă ar vedea-o
ar hăcui-o cu plăcere, ar lăsa-o pe străduță, cu părul ei blond
îmbibat în sângele scurs pe pavaj. Părul blond încâlcit în propriul ei
sânge.
Bărbatul din fața ei era îmbrăcat elegant, avea fața albă,
nebrăzdată de o viață grea, fața unuia care nu făcea munci mizere,
avea o voce amabilă, de om bine-crescut, folosind cuvinte
frumoase. Nici vorbă de grosolăniile docherilor brutali, bărbați
prăpădiți, și ale muncitorilor cu care se culca pentru a-și câștiga
existența.
El era un domn. Se vedea. Ochii ei i-au scrutat mâinile și fața.
În privirea lui luceau dorințe și o ușoară duioșie, cuvintele lui
emanau căldură, iar pe un deget avea un inel din aur impresionant.
Nu mirosea a bere ieftină și nimic din mirosul lui nu-i amintea de
duhoarea bărbaților cu care avea de obicei de-a face. Poate că
viața îi surâdea, poate că avea un client de calitate, s-a gândit ea.
Poate că avea s-o plătească mai bine.
Camera pe care el a închiriat-o era foarte modestă, prăfuită,
uzată de toți cei care trecuseră prin ea. Nici nu existau prin
preajmă camere mai grozave. Odaia emana nu numai sărăcie, ci și
mizerie sufletească, acea latură întunecată a tuturor celor ce-i
trecuseră pragul. Patul, acoperit cu o cuvertură ponosită, era piesa
principală, pentru el se închiria camera. Acolo se consumau destul
de repede scenele de amor animalic între bărbați de condiție joasă
și prostituate dornice să câștige niște bani ca să-și ducă traiul. Și
bărbații, și prostituatele erau, în fond, din aceeași lume sordidă.
În acest pat a fost găsită tânăra cea blondă, goală, dimineața.
Gâtul ei era tăiat de la o ureche la alta, nasul și urechile tăiate, iar
sânii, și ei tăiați, erau lăsați pe noptieră. Întreg abdomenul era
secționat vertical, complet deschis. Criminalul luase ca trofeu
partea inferioară a corpului, cu organe cu tot. Fața tinerei era de
nerecunoscut. Pe spătarul unui scaun erau așezate, ordonat,
 ș
hainele ei. Nu se grăbise. Nimic nu arăta că cei doi s-ar fi luptat,
tânăra fusese omorâtă în somn.
Robert Desnos afirmă că a văzut fotografii de la locul crimei, în
care apăreau urmele de sânge de pe tapet, de pe salteaua patului
și de pe noptieră – un jet țâșnise cu putere când ucigașul îi tăiase
gâtul tinerei.
Poate că apetitul pentru crimă al lui Jack Spintecătorul a fost
potolit, pentru că abia după șapte luni au fost găsite resturile unui
alt cadavru mutilat. Era cea de-a noua victimă a lui. În Tamisa s-a
găsit partea inferioară a trunchiului unei femei, dar ulterior au
apărut, pe rând, alte părți ale corpului. Și nu numai în Tamisa.
Polițiștii au identificat victima și, după modus operandi și inelul
care-i fusese smuls femeii de pe deget și luat ca trofeu, au conchis
că ucigașul era Jack Spintecătorul.
Și în legătură cu a noua victimă s-a constatat că se încadra în
profilul prostituatelor din cartierele sărace ale Londrei. Și ea a
întâlnit un domn, s-a simțit sedusă și l-a acceptat încântată,
bucurându-se poate că i se întâmpla ceva bun, fără să aibă
bănuiala că acel client elegant îi va aduce sfârșitul. Și ce sfârșit
cumplit!
A urmat a zecea victimă, cu un scenariu deja cunoscut:
noaptea, stradă pustie, cartier sărac, primul gest, brusc și precis –
tăierea gâtului.
Robert Desnos a făcut treaba unui jurnalist, s-a documentat
serios, a căutat declarațiile anchetatorilor și a considerat că trebuie
să pună semnul întrebării după cea de-a unsprezecea victimă. Era
oare ultima? Ce s-a întâmplat cu Jack Spintecătorul? A murit? A
dispărut? S-a oprit, mulțumit de ceea ce făcuse și de colecția lui de
trofee?
Să presupunem că a unsprezecea victimă a fost și ultima.
Găsită în preajma unei căi ferate, dezbrăcată, cu capul tăiat, fără
picioare, probabil omorâtă fără să lupte cu agresorul, fără să i se
împotrivească, poate în somn. Victima, s-a constatat, nu fusese
ucisă în locul în care a fost găsită.
Robert Desnos a scris despre Jack Spintecătorul cu o doză de
scepticism care poate fi înțeleasă, el amintind numărul mare de
ipoteze ale anchetatorilor, de opinii publice despre acest criminal,
de zvonuri, subliniind lucrurile certe și separându-le de universul
larg al supozițiilor, rămase sub semnul întrebării.
El a afirmat că nu l-a întâlnit pe criminal, dar că în plin Paris a
vorbit mai bine de o jumătate de oră cu un bărbat care l-a cunoscut
bine, îi știa numele și destinul, informații pe care nu i le-a dezvăluit.
Și, cu tot scepticismul lui, l-a crezut pe acest om, așa cum a crezut
că este real un portret desenat cu multă migală de o femeie
misterioasă, care-l reprezenta pe Jack Spintecătorul, cu câteva
săptămâni înainte de a comite prima lui crimă.
Cum am spus, m-am bazat pe cărticica lui Robert Desnos,
adică pe articolele acestuia, în număr de nouă, care au fost
publicate prima dată în Paris-Matinal, între 29 ianuarie și 7
februarie 1928. Sigur, textele au fost foarte citite, chiar dacă
crimele sadice despre care a scris Robert Desnos se petrecuseră
mai demult.
Nu cred că timpul contează, nu cred că cititorii țin cont de timp,
importante sunt grozăvenia evenimentului, întâmplării și faptul că
știm, simțim că lucrurile se pot repeta. Ca atunci când vorbim de
bine sau de rău.

Apare un necunoscut

Nu a trecut mult timp de la apariția primului articol al lui Robert

Desnos și el a primit o scrisoare pe adresa redacției jurnalului. Ce
voi scrie acum sună a roman polițist.
Autorul scrisorii, care sigur îi citise articolul, îi spunea că, dacă
vrea să afle detalii despre personalitatea și viața geniului crimei,
așa cum îl numise Robert Desnos, îi va da întâlnire prin redacția
Paris-Matinal. Îi cerea să vină singur, cuvântul „singur“ fiind
subliniat. Scrisoarea avea un post-scriptum în care autorul ei îi
cerea poetului un acord de onoare, conform căruia acesta îi va
respecta anonimatul și nu va încerca în niciun fel să-i afle
identitatea.
La sfârșitul articolului de a doua zi, Robert Desnos accepta într-
un post-scriptum întâlnirea și promitea să respecte acordul de
onoare și condițiile cerute de autorul scrisorii. Probabil că această
întâmplare i-a trezit un viu interes lui Robert Desnos, care aștepta
cu emoție detalii privind întâlnirea cu necunoscutul.
Acesta i-a scris, specificându-i locul – o cafenea – și ora
întâlnirii, sugerându-i să se comporte cu indiferență, să nu atragă
atenția, să fie o întâlnire banală. Nu s-a prezentat. I-a lăsat în
schimb o scrisoare la redacție, amintindu-i că-i pusese o condiție:
să vină singur.
Până la urmă s-au întâlnit. Robert Desnos a plecat de la
redacția jurnalului singur, a fost urmărit, deci controlat, de
necunoscut. Pe o vreme închisă, cu burniță, mergând nerăbdător
pe stradă, el s-a trezit deodată că cineva îi pune mâna pe umăr.
Era un bărbat de vreo 60 de ani, bine făcut, bronzat, cu baston.
Avea o mustață albă, ochi mari, iar figura lui emana liniștea unui
om stăpân pe sine și dominator. Au început să se plimbe
împreună. Necunoscutul i-a spus că ceea ce-i va povesti s-a
întâmplat în urmă cu 40 de ani.
Era scoțian și se afla în Scoția, la studii. Acolo l-a întâlnit pe
Jack Spintecătorul; acesta folosea numele pe care i-l dăduse
Robert Desnos. I-a spus că personalitatea lui nu era foarte diferită
de ceea ce scrisese despre el. Ba chiar Jack Spintecătorul al lui
Robert Desnos era mult mai atrăgător decât cel real.
Jack Spintecătorul era o persoană elegantă, dar nici pe departe
un aristocrat. Tatăl lui era scoțian, iar mama galeză. Întâlnirea lor a
avut loc în 1887. Prima crimă nu fusese a lui, dar îl inspirase și-l
făcuse să le comită pe celelalte. Despre această crimă, prima,
scoțianul și un prieten al lui vorbiseră cu Jack și apoi s-au întâlnit la
Londra, ocazie cu care Jack le-a propus celor doi un pariu.
Susținea că va comite o crimă identică cu aceea, în condiții
asemănătoare, fără a fi găsit de poliție.
Cei doi, necunoscutul și prietenul, nu au luat în serios pariul,
suma fiind neimportantă. După patru zile, Jack i-a anunțat că
făcuse crima. Lor nu le-a venit să creadă, dar după ce ziarele au
scris despre ea, totul fiind exploatat ca un eveniment senzațional,
și-au dat seama că deveniseră complici la odiosul omor comis de
Jack. I-au plătit suma convenită, rămânând îngroziți de secretul
care-i unea pe toți trei.
Crimele au continuat și cei trei s-au întâlnit din nou. Jack era
foarte implicat în ceea ce făcea și dorea să mai ucidă.
Necunoscutul considera că crimele cu numerele 9 și 10 nu
fuseseră săvârșite de el.
Robert Desnos l-a întrebat pe necunoscut care erau motivele
acțiunilor lui Jack, iar acesta i-a răspuns că doar orgoliul l-a făcut
să comită crimele. Orgoliul că face lucruri incredibile, că face ceea
ce promite și că femeilor omorâte le-a dat șansa de a fi cunoscute,
de a se sustrage prin moartea lor banalității vieții pe care o duceau.
Jack i-a spus necunoscutului că el iubea o franțuzoaică tânără
și că aceasta îi făcuse un portret, care se afla acum în posesia
necunoscutului. Franțuzoaica habar n-avea cum își petrecea
nopțile iubitul ei, nu știa nimic despre viciul lui. Necunoscutul nu
mai știa nimic de Jack, știa doar că franțuzoaica neștiutoare murise
călcată de un omnibuz.
Atât el, cât și prietenul cu care făcuseră pariul, ca să scape de
acest coșmar, au plecat în India. Acolo prietenul lui murise de
holeră, astfel încât doar el și Jack mai știau secretul crimelor în
legătură cu care se făcuse atâta vâlvă. Știa că Jack plecase în
Australia, unde avuseseră loc patru crime asemănătoare celor de
la Londra. Necunoscutul l-a mai întâlnit pe Jack de două ori. A
încercat să-l evite, dar fără succes.
Portretul lui Jack Spintecătorul a fost reprodus în Paris-Matinal
cu acordul necunoscutului. El reprezintă un tânăr cu trăsături
neobișnuit de fine, cu capul ras, cu o frunte mare și un nas lung și
drept, cu buza superioară foarte subțire și cea inferioară foarte
cărnoasă. La gât se vede mărul lui Adam puternic ieșit în relief.
În timpul plimbării lor, necunoscutul a fumat, aprinzându-și
țigările cu chibrituri dintr-o cutie. Robert Desnos a încercat să-și
amintească dacă, atunci când își aprindea țigara, ținea cutia de
chibrituri în mâna stângă sau în cea dreaptă, dar i-a fost imposibil.
Fusese prea concentrat la ceea ce-i spunea, la vorbele lui, și
neatent la gesturi. Își punea problema, chiar bănuia că
necunoscutul ar fi putut fi Jack Spintecătorul cel stângaci. Acest
gând l-a tot urmărit, dar, până la urmă, a obosit, s-a dat bătut, nu a
mai căutat un indiciu cert că necunoscutul era stângaci și, cu
timpul, a renunțat. Încă ceva incert se adăuga atâtor altor lucruri
necunoscute.

Misterul și cultura imaginarului

În limba engleză au apărut numeroase lucrări non-fiction, poate

peste o sută, consacrate lui Jack Spintecătorul, cel mai studiat
criminal.
Filosoful și romancierul Colin Henry Wilson a lansat în anii 1970
termenul ripperology, care ar include ansamblul de studii/articole
despre Jack Spintecătorul ale jurnaliștilor specializați în crime,
experților criminologi și cercetătorilor amatori. În camera cu orori a
muzeului Madame Tussauds din Londra, Jack Spintecătorul apare
ca o umbră, pentru că rămâne necunoscut.
El este considerat „răul britanic“ al ultimilor o mie de ani. Apare
în romane, benzi desenate și filme, cântece și jocuri, opere și
seriale TV. E un personaj real, rămas misterios, devenit legendar,
care a generat o producție literară atât de vastă, încât este uimitor
cum un criminal odios a reușit, datorită fascinației oamenilor față
de el, să creeze un domeniu, o lume mereu vie, mereu îmbogățită.
Ne putem întreba de ce această celebritate constantă, de ce
acest interes permanent față de personalitatea misteriosului Jack
Spintecătorul. De ce lumea nu-l uită, de ce încă inflamează
imaginația atâtor oameni? De ce această fascinație colectivă față
de el?
Pur și simplu, pentru că de fapt nu știm nimic sigur despre el,
pentru că nu a fost descoperit de poliție, devenind un prăfuit case
closed. Pur și simplu, pentru că el este exemplificarea perfectă a
efectului Zeigarnik: incertitudinea face ca imaginația să lucreze,
pentru că ceea ce este incomplet ne poate obseda, pentru că
dorim să se închidă cercul, să spunem că există un adevăr.
Jack Spintecătorul este un scenariu neterminat, o întâmplare
incompletă, dat fiind că nu știm cine a fost, și acest lucru
generează o frustrare. Este aici un gol și acest gol trebuie umplut.
Oricine poate să-l umple așa cum crede, considerând că a găsit
adevărul.
Așa a făcut scriitoarea Patricia Cornwell, celebră pentru
romanele sale polițiste, cu un mare succes la public. Patricia
Cornwell a scris două cărţi despre Jack Spintecătorul. Prima,
publicată în 2002, se numește Portrait of a Killer: Jack the Ripper.
Case Closed (Portretul unui criminal: Jack Spintecătorul. Caz
închis). Cea de-a doua, publicată în 2017, se intitulează Ripper:
The Secret Life of Walter Sickert (Spintecătorul: Viața secretă a lui
Walter Sickert).
Patricia Cornwell este o scriitoare specializată în cărți despre
crime. Tatăl ei a fost jurist și pe ea au atras-o crimele, iar cărțile ei
i-au adus notorietate și foarte mulți bani. După multe cercetări,
documente studiate, discuții cu experți criminologi și polițiști, ea a
ajuns la convingerea că Jack Spintecătorul și celebrul pictor
britanic Walter Sickert sunt una și aceeași persoană. Această
asociere a apărut foarte târziu printre scriitori, cam prin anii 1970.
În 2001 Patricia Cornwell a făcut o vizită la Scotland Yard și se
pare că un polițist i-ar fi spus că printre suspecți – foarte mulți, de
altfel – se numără și cunoscutul pictor. Atunci s-a apucat să-l
cerceteze serios pe Walter Sickert. A făcut de fapt un studiu-
anchetă, încercând să apeleze și la criminologia modernă, la
experți ale căror competențe și mijloace nu se compară nici pe
departe cu ale celor care se ocupau de crime pe vremea când Jack
Spintecătorul a comis crimele.
Dar cine a fost Walter Sickert? A fost un pictor care aprecia
mult impresionismul francez, mare admirator al lui Edgar Degas,
pe care l-a și întâlnit la Paris. Walter Sickert era pasionat de Jack
Spintecătorul, fascinat de acest personaj macabru, și a locuit cu
chirie într-o locuință în care gazda lui i-a spus că stătuse înainte
celebrul ucigaş. Impresionat, Sickert a pictat în 1906-1907 un
tablou numit Dormitorul lui Jack Spintecătorul.
Walter Sickert era mare amator de spectacole de music-hall și
se plimba noaptea pe străzile tenebroase ale cartierelor locuite de
oameni săraci. A pictat multe nuduri, în culori triste, exprimând
promiscuitate și un sordid perpetuu.
De aceste informații s-a folosit Patricia Cornwell pentru a
demonstra că pictorul ducea o viață dublă. Picta costumat în Jack
Spintecătorul. Mai mult decât atât, era un maestru al deghizărilor,
își punea diferite tipuri de mustață și barbă și costumații ciudate.
Folosind metodele moderne din domeniul criminologiei, Patricia
Cornwell a vrut să vadă dacă ADN-ul luat de pe scrisorile trimise
de Jack Spintecătorul și cel de pe tablourile lui Walter Sickert se
potrivesc și confirmă ipoteza ei că Walter Sickert era Jack
Spintecătorul.
Dar lucrurile nu au fost simple. Poliția a primit o droaie de
scrisori de la oameni care susțineau că sunt Jack Spintecătorul.
Alte scrisori au fost trimise de persoane care se ofereau să dea
date despre criminal. Se pare că în acea perioadă poliția și
autoritățile implicate au primit cam 600 de scrisori, iar cei care
cercetau crimele susțineau că doar una este posibil să fi fost
trimisă chiar de Jack Spintecătorul.
Patricia Cornwell a fost contrazisă de istoricii de artă, care
susțineau că opiniile ei nu demonstrează fără tăgadă că Walter
Sickert e Jack Spintecătorul. Dar ea nu s-a lăsat deloc
impresionată. A cumpărat 32 de tablouri ale pictorului, iar pe unul l-
a tăiat pentru a obține probe ADN, fiind aspru sancționată de
lumea artistică și nu numai. A cheltuit foarte mulți bani pe tablouri.
A cumpărat și masa de lucru a pictorului, sperând obsesiv că va
demonstra că acesta a fost un criminal 100%.
A susținut că era impotent, obsedat sexual, deși el a fost
căsătorit de trei ori și prima lui soție a divorțat aducând ca motiv al
separării adulterul. Cei care l-au cunoscut susțineau că era imoral,
că avea amante și mulți copii nelegitimi și că nu era câtuși de puțin
impotent, dar acest lucru nu a contat pentru Patricia Cornwell.
 Mulți comentatori ai primei cărți a ei, cea din 2002, o consideră
absurdă, alții cred că argumentele ei sunt facile și nu conving, că
asocierile ei între Jack Spintecătorul și Walter Sickert sunt de
neluat în seamă. Cei mai mulți sunt convinși că Jack Spintecătorul
rămâne pentru totdeauna o enigmă.

Imaginarul: case open

S-ar putea scrie mult despre cât de recurent rămâne în mentalul

colectiv cazul Jack Spintecătorul, un personaj care mereu revine în
atenție. Și nu este singurul, nu este singura enigmă care
antrenează imaginația oamenilor doritori să o rezolve.
Ne putem imagina un șir de mărgele, așa cum folosea Bluma
Zeigarnik în experimentele ei, care nu se termină, la care mereu se
pot adăuga mărgele. Neterminat fiind, el, șiragul, incită imaginația
multor oameni, specialiști sau profani, ripperologi sau nu, care
speră că ei vor face marea descoperire, vor afla cine a fost Jack
Spintecătorul. Sunt sigură că Bluma Zeigarnik nu s-a gândit că
ceea ce a constatat ea ține de tendința oamenilor de a închide un
cerc, de a pune capăt unei incertitudini. Dacă lăsăm neterminat
șiragul de mărgele e ca și cum capătul lui ar fi o deschidere pentru
alte drumuri, gânduri, speculații.
Așa cum scria Mateiu I. Caragiale: „Sunt lucruri ticluite să
rămână pentru totdeauna – pe veci – sub pecetea tainei“.

Fereastra lui Johari și mărgelele Blumei

Minunăția psihologiei este asociativitatea, adică faptul că ea oferă

atât de multe asociații de idei, reprezentări, concepte care par
inițial bizare. Dar nu sunt. Nu m-aș fi gândit că pot asocia faima și
celebritatea cu opusul lor, anonimatul, decât atunci când mi-am
adus aminte de fereastra lui Johari și efectul Zeigarnik. Dar ele se
leagă minunat.
Asocierile se nasc din speculații cât mai neașteptate.
Ce este fereastra lui Johari? Am să amintesc pe scurt, pentru
că am mai scris despre ea. Fereastra lui Johari este o reprezentare
a relației dintre un individ și el însuși și relația dintre el și alții. Unii o
consideră o tehnică, alții un model psihologic care ne ajută să
înțelegem relațiile unei persoane. Cu sine și cu ceilalți.
Fereastra lui Johari a fost inventată în 1955 de doi psihologi,
Joseph Luft și Harrington Ingham. Numele Johari este o
prescurtare a prenumelor celor doi.
Fereastra lui Johari are patru cadrane sau arii/zone. Ea este
împărțită în patru pătrate, fiecare referindu-se la un anumit aspect
al psihologiei relației: ce știe un individ despre el și știu și alții; ce
știe el despre sine, dar alţii nu ştiu; ce știu alții despre el, dar el nu
știe; ce nu știu alții despre el și nici el nu știe.
Primul cadran/pătrat din stânga-sus se numește spațiul
deschis/aria deschisă sau arena. El reprezintă ceea ce știe o
persoană despre ea și știu și ceilalți. Acestea sunt informații
publice. De pildă, se știe că Greta Garbo a făcut doar șapte ani de
școală, ce erau părinții ei, ce vârstă avea când a ajuns în America.
Sunt informații controlabile, documentate, cunoscute publicului.
Dedesubtul acestui cadran se află zona ascunsă, a secretelor,
ceea ce publicul nu cunoaște; este zona intimității, care conține
multe informații personale, din viața privată a persoanei. Aceasta,
cum vom vedea, este cea mai interesantă pentru public și cea mai
vânată de paparazzi.
Între aceste două cadrane se află o frontieră care le desparte,
partea de sus reprezentând eul public, iar cea de dedesubt eul
privat. Greta Garbo a ținut cu dinții de această frontieră.
Cum am spus, între eul public și cel personal, privat, ea a tras o
linie și nu le-a permis altora, prieteni, jurnaliști, biografi, să o
treacă. A rupt relații cu prieteni tocmai pentru că aceștia au divulgat
lucruri despre ea. Le interzicea să vorbească despre ea altora.
 Pentru unii, această pretenție a Gretei Garbo ar fi fost o
strategie de a păstra misterul și, în același timp, de a menține
trează curiozitatea publicului, nesatisfăcută de discreția ei, deci o
strategie de a-și păstra vie legenda.
În zona oarbă, al treilea cadran, din dreapta-sus, reprezentând
ce știu alții despre o persoană și ea nu știe, găsim zvonuri,
speculații, vorbe și opinii în spațiul interpersonal sau social, cel
„vorbit“ fiind absent, neștiind ce se spune despre el.
Greta Garbo controla această zonă, dar, fidelă ideii ei de
anonimat, nici nu infirma, nici nu confirma asemenea informații.
Erau și fotografii, iar cei care o surprindeau speculau diferite opinii
despre ea și despre relațiile ei. Nu degeaba era numită Sfinxul
suedez.
Ea tăcea, dar se informa despre ce se spunea despre dânsa. I-
a zis contesei suedeze Märta Wachtmeister că a fost căsătorită de
sute de ori de către jurnaliști, iar aceasta arată că citea ziarele pe
care i le cumpărau angajații ei.
Despre cel de-al patrulea cadran, din dreapta-jos, nu se poate
spune și ști mai nimic. Este zona neconștientului, cea care nu duce
la verbalizare, este mai degrabă zona impresiilor.
În ce-l privește pe Jack Spintecătorul, se poate spune că toate
zonele sunt opace. Nu știm nimic. Nici cine era el, nici numele lui,
nu știm nimic despre eul lui public, cu excepția crimelor săvârșite,
pentru că cineva le-a comis. Dar cine e acest cineva? Cu atât mai
puțin știm despre eul lui personal.
Dacă vorbim despre anonimat, putem asocia personalitatea
Gretei Garbo cu cea a lui Jack Spintecătorul. Anonimatul Gretei
Garbo era parțial, pe când anonimatul lui Jack Spintecătorul este
perfect, total.
Până acum am plasat aceste două personaje în fereastra lui
Johari, ele întâlnindu-se în anonimat. Dar se întâlnesc și în
celebritate.
Le voi face să se întâlnească și ca subiecți ai efectului
Zeigarnik, sub aceeași umbrelă.
Să reamintesc ce este efectul Zeigarnik. Ca și fereastra lui
Johari, efectul Zeigarnik are multe aplicații în diferite domenii ale
psihologiei. Și chiar în cultură. Deși pare doar un experiment
inspirat dintr-o observație, el a pus în evidență o realitate
psihologică cu un prestigiu epistemologic remarcabil.
Cine l-a descoperit? O femeie cu un profund interes pentru
psihologie, specialitatea ei. Se numea Bluma Zeigarnik. Ea, ca și
Maria Ovsiankina, despre care voi vorbi mai târziu, au fost, la
Berlin, studentele lui Kurt Lewin, părintele psihologiei sociale
moderne.
Într-o cafenea, la Viena, Bluma Zeigarnik a observat că
memoria chelnerilor era diferită. Dacă clienții le achitaseră deja
nota, nu mai țineau minte ce au consumat aceștia. În schimb, își
aminteau foarte bine ce consumaseră clienții care încă nu
plătiseră.
Unii biografi au susținut că această observație îi aparține lui
Kurt Lewin, și poate că nici nu contează. Important este că Bluma
Zeigarnik a făcut o serie de experimente pentru a vedea dacă
acest lucru este o simplă întâmplare sau nu.
Ea le-a cerut subiecților să îndeplinească diferite sarcini, ca
modelarea unor animale, înșirarea unor mărgele pe un șnur,
asamblarea pieselor unui puzzle. A constatat că, dacă subiecții
erau întrerupți din activitatea lor – erau chemați la telefon de către
colaboratorii ei –, țineau minte ce nu terminaseră și căutau să
termine ce aveau de făcut.
De aici ea a tras niște concluzii care astăzi se numesc efectul
Zeigarnik. O sarcină, o activitate/acțiune întreruptă, incompletă,
nerealizată este memorată mult mai bine decât una deja terminată.
Ca un cerc care se închide. Experimentele Blumei Zeigarnik sunt
astfel despre memorie.
Colega ei Maria Ovsiankina a făcut și ea experimente și a ajuns
la constatarea că o sarcină întreruptă va determina o „cvasi-
nevoie“ de a o termina. Deci o dorință de a finaliza, de a închide
cercul.
După cum se poate observa, cele două studente ale lui Kurt
Lewin se întâlnesc, Bluma Zeigarnik susținând influența
incompletitudinii sarcinii asupra memoriei, Maria Ovsiankina
punând în evidență motivația de a termina o acțiune. Bluma
Zeigarnik spune că cercul neînchis rămâne în memorie, Maria
Ovsiankina zice că există o dorință, un fel de nevoie de a închide
cercul.
Dintre ele, Bluma Zeigarnik s-a impus mai mult, astfel că în
literatura psihologică se știe și se aplică în multe domenii
constatarea ei. Maria Ovsiankina nu a avut prestigiul Blumei
Zeigarnik, deși se știe și despre efectul Ovsiankina.
Ambele, însă, susțin că oamenii vor certitudini, vor cercuri
închise și, ca atare, tot ce este confuz, tot ce nu se știe sigur, tot ce
este necunoscut, deci tot ce intră în universul misterelor, enigmelor,
le mobilizează imaginația, creează surse de explicații, scenarii,
uneori fantasmagorice, făcându-i să apară în ochii altora ca niște
impostori naivi.
Dar de ce să-i privim cu asprime? De ce să nu recunoaștem cât
de mare, de prolifică este imaginația? Cât de bogată este ea? Și
de ce să nu admitem că legendele trăiesc tocmai pentru că nu sunt
certitudini, ci sunt rodul misterelor care îi fascinează atât de mult
pe oameni?
Și iată că văd anunțul unui colocviu al Societății de Medicină și
Psihanaliză din Franța care are ca prezentare un citat din Jean-
Claude Ameisen, personalitate cunoscută, medic imunolog, eseist
și celebru realizator de emisiuni TV: „Creierul își consumă 80% din
energie când cădem în visare, când dormim sau când spiritul
nostru rătăcește, și nu când suntem focalizați pe un punct precis…
Este un rezervor extraordinar de surprize“. El se referă la titlul
colocviului: Puterea științei/Puterea imaginației.
O lume fără legende ar fi o lume anostă. Anonimatul naște
legende.
 Faimă și celebritate

Nu poți sta în lumina strălucitoare a faimei la nesfârșit.

La Paris există o vrăjitoare foarte cunoscută, Hécate. Este
numele ei de vrăjitoare profesionistă. E împrumutat din mitologia
greacă. Hecate este zeița magiei, vrăjitoriei, dar și a răspântiilor și
a plantelor otrăvitoare. Statuia lui Hecate reprezintă o femeie – în
perioadele mai târzii, tricefală – care ține în mâini două torțe sau o
cheie. Hecate este asociată cu câinele, animalul care era sacrificat
în cinstea ei. Este zeița liminală, a lui „între“, a hotarelor.
Hécate se declară luciferină și poartă o broșă reprezentând un
liliac. Ea este în prezent cea mai vârstnică vrăjitoare importantă din
Franța. Arată impresionant de bine, se îmbracă numai în negru,
are părul foarte negru, iar în apartamentul ei dintr-un cartier luxos
din Paris găsești toate simbolurile vrăjitoriei.
Este cunoscută de public. Într-un interviu a afirmat că, știind
multă lume, cunoscând persoane din cele mai diferite straturi ale
societății, poate susține că, indiferent de geografie, timp, sex și
cultură, oamenii își doresc trei lucruri: putere/faimă, iubire și bani.
Sigur că acestea se influențează reciproc, sunt deci
interdependente.
Prin urmare, faima, care înseamnă și putere, este o motivație
universală. Psihologia faimei și a celebrității a fost, ca domeniu
academic de cercetare, neglijată până de curând. Cercetările din
științele sociale au început cam în urmă cu 20 de ani; înainte au
existat un mic corp de muncă speculativă și câteva studii despre
popularitate.
 Psihologii contemporani au preferat să studieze relațiile
publicului cu celebritățile, reunindu-le sub numele de „interacțiune
parasocială“.
O dificultate metodologică a fost faptul că indivizii faimoși sunt
greu de recrutat ca participanți la cercetare și subiecți ai
interviurilor. Întrebările interviurilor sunt dificile pentru unii: cum este
să fii celebru?, ce strategii adopți pentru a fi celebru?, ce sunt
paparazzi și fanii problematici pentru tine?, beneficiile faimei
compensează pierderea intimității și a anonimatului?
Unii cercetători consideră necesară distincția între faimă și
celebritate.
Ei susțin că faima este un fenomen derivând mult din societatea
de masă, tipic urbană, în care indivizii sunt glorificați pentru
acțiunile lor. Leo Braudy afirma că acest fenomen se întâlnește în
istorie de la Alexandru cel Mare la Imperiul Roman. Aici putem să
le plasăm pe Cleopatra și pe Ioana d’Arc.
Spre deosebire de faimă, celebritatea este un fenomen modern,
produs de mass-media, răspândit de ziare și reviste, TV, internet și
alte forme sofisticate de tehnologie. Celebritatea este mult asociată
cu expunerea media.
Poate că cel mai clar s-a exprimat David C. Giles: faima este un
proces social, pe când celebritatea este un fenomen cultural. De
aici el a tras concluzia că televiziunea își produce propriul sistem
de celebritate și că tehnologiile online produc microcelebrități. Și
Leo Braudy susține aceeași idee, considerând că celebritatea este
mai mult o reflecție a culturii decât una individuală.
Doi psihologi specializați în studiul faimei, Donna Rockwell și
David C. Giles, au publicat în 2009 rezultatele unei cercetări privind
celebritatea. Ei au analizat un eșantion de 15 celebrități americane
și au constatat că putem distinge două aspecte: pe de o parte,
relația dintre persoana celebră și propriul sine și, pe de altă parte,
relația dintre persoana celebră și publicul său, format din fani,
critici, jurnaliști, biografi etc. Din interviuri a reieșit că aceste două
aspecte sunt diferite.
A fi celebru, relația dintre persoana faimoasă și sine, duce la
pierderea intimității, la transformarea persoanei respective într-o
entitate, la așteptări generate de solicitările mediului, la
satisfacerea nevoilor egoului și la imortalizarea simbolică. Deci o
alterare a personalității. În ce privește relația cu alții, celebritatea
duce la bogăție, un stil de viață pe picior mare, acces facil la
avantaje existențiale, tentații și impactul lor asupra familiei
persoanei celebre.
Celebritatea nu este o stare, ci un proces care antrenează
psihologia unei persoane. Ea se realizează în patru faze:
dragoste/ură, adicție sau dependență, acceptare și adaptare.
Adaptarea duce fie la neîncredere cronică, așa cum a fost cazul
Gretei Garbo, fie la izolare.
Cel mai important aspect al celebrității este pierderea eului, pe
care Sam Green o considera prețul plătit celebrității. Pierzi
libertatea personală în relația cu lumea, confortul anonimatului și îți
dezvolți capacitatea de a-i suspecta pe cei din jur, pe care tinzi să-i
controlezi. Persoana celebră ajunge să fie mereu în alertă,
simțindu-se mereu amenințată de intruzia lor, un fel de pradă.
Trăirea vulnerabilității este chinuitoare, uneori ducând la consum
de alcool și/sau droguri și, în unele cazuri, la suicid.
Celebritatea alterează modul de viață al persoanei celebre, îi
afectează spațiul interpersonal, munca, viața. Ea începe prin a
eroda granița dintre eul public și cel privat. Faima nu durează, e
temporară, efemeră, curge și se termină.
Problema a fost gândită și de Gertrude Stein, o persoană
celebră, mondenă, bogată, trăind printre indivizi faimoși, artiști care
se bucurau de întâlnirile în salonul ei și de ospitalitatea ei. Ea a
subliniat disparitatea dintre eul extern și cel intern. Identitatea
publică nu reprezintă exact eul interior, chiar dacă publicul își
dorește ca între aceste euri să nu existe diferențe. Cum se
reconciliază eul ca imagine publică cu eul ca persoană? Poate
celebritatea unei persoane să existe separat de autenticitatea ei?
Persoana își dorește acest lucru sau se lasă târâtă de fascinația
celebrității și se uită pe sine?
Din punct de vedere psihologic, persoana celebră are senzația
că viața ei este constant capturată, prinsă, că e într-un cerc vicios:
își dorește mult să iasă din atenția publicului, dar, așa cum au
 ș ș ț ș
arătat Donna Rockwell și David C. Giles, este dependentă de
statutul de celebritate și puterea ce derivă din acest statut.
Admirația oamenilor flatează eul celebrităților. Avantajele
financiare ale celebrității sunt atractive: o viață în lux, reședințe
somptuoase, vacanțe exotice…
Banii sunt un vis pentru mulți oameni. O spune și vrăjitoarea
Hécate. Noul eu public impune un nou stil de viață, la
care persoana celebră trebuie să se adapteze. Oricât de modestă
părea Greta Garbo după ce a părăsit lumea filmului, aceasta nu
înseamnă că renunțase la stilul de viață cu care se obișnuise. Își
petrecea vacanțele în lumea celor bogați sau foarte bogați, în
reședințe fastuoase, cu servitori și dineuri sofisticate.

Costurile psihologice ale celebrității

Privind la efectele negative ale faimei și celebrității, unii cercetători

consideră că faima este intrinsec distructivă din cauza costurilor ei
psihologice. Există o serie de stresori ai faimei: presa despre
celebrități, criticii, scrisorile sau telefoanele de amenințare,
obsedații, monitorizarea în detaliu a vieții private, lipsa siguranței
personale, fanii curioși, dar și grija și anxietățile legate de carieră.
Filmul american Taxi Driver, din 1976, unul dintre titlurile de
succes ale lui Martin Scorsese, are în prim-plan o prostituată
minoră, un fel de Lolita. Rolul ei este jucat de Jodie Foster, care
avea atunci 14 ani. Arăta ca o păpușă. Un tulburat psihic a făcut
obsesie pentru Jodie Foster și a urmărit-o insistent, a hărțuit-o cu
telefoane. După un timp, a încercat să-l asasineze pe președintele
Ronald Reagan, dar n-a reușit decât să-l rănească. Și-a motivat
actul criminal prin dorința de a o impresiona și a o cuceri pe actriță.
A fost nevoie ca Jodie Foster să fie permanent păzită de
bodyguarzi. Psihopatul a stat 35 de ani într-un centru de sănătate
mentală.
 Să nu-i uităm pe cei ce o urmăreau pe Greta Garbo, pe care ea
îi numea „clienți“, pe acel fotograf care o iubea și a urmărit-o zece
ani, făcându-i ultimele fotografii.
S-au identificat reacții la stresorii celebrității: depresie,
insomnie, iritabilitate, paranoia, cheltuieli nesăbuite, stări proaste
de dispoziție, lipsă de concentrare, agitație. Unii cercetători
psihologi consideră că faima este un drog periculos.
Celebritatea a devenit un simbol al valorii în societatea
modernă, iar celebritățile au intrat în limbajul culturii. Am menționat
că cei apropiați unei persoane celebre, mai ales partenerii de viaţă
şi rudele, sunt frecvent vânați de paparazzi, uneori cu acordul lor.
Unii sunt flatați, alții sunt iritați de indiscreția acestora. Publicul este
mereu curios să cunoască îndeaproape viața vedetelor și, evident,
viața lor relațională. Astăzi nu scapă nimeni de intruzia mediei;
iubiții, părinții, frații și surorile, copiii, dar și vecinii, prietenii, toți sunt
în atenția ochiului public și alimentează tabloidele.
Unele celebrități se feresc, se ascund de ochiul public. Familiile
lor sunt ținute departe de lume. Atât cât se poate. Ele își păstrează
cu multă grijă intimitatea.
Alte celebrități, multe „de carton“, cum se spune astăzi, de fapt
persoane notorii prin mediatizare, se oferă mediei, permit
intruziunea jurnaliștilor în viața lor privată, o doresc și chiar o caută,
sperând că, dând publicului să devoreze ceva din intimitatea lor,
uneori aranjată, confecționată, rămân în atenția lui. Nu pier. Uitarea
e trăită cu nefericire.
Nu există diferențe mari între cei care sunt nou-veniți în lumea
celebrităților și cei care vin din familii celebre, având părinți sau
frați celebri. Pare normal ca un părinte celebru să-și împingă
descendenții spre celebritate, uneori aceștia neavând niciun merit,
moștenind doar fizicul părinților și banii lor. Unii părinți luptă să
creeze dinastii, pentru ca numele să meargă mai departe.
În showbiz nu există neapărat o moștenire genetică, cu
excepția frumuseții, sau meritocrație. Frații se ajută între ei. La fel
și surorile. De pildă, familia Baldwin este celebră: cei patru frați
sunt actori și producători de filme, s-au căsătorit cu actrițe, au făcut
mulți copii care, probabil, așteaptă să intre în lumea profesională a
 ț ș
părinților. Nu talentul contează cel mai mult. Ei au deja părinți
celebri care au produs chiar un film despre familia lor.
Mai greu este când nu ai o istorie de familie celebră. În acest
caz, eforturile de a deveni o persoană publică și de a-ți promova
rudele sunt mai mari.
Fratele Gretei Garbo a luat numele de Garbo când sora lui a
ajuns celebră în lumea filmului, apoi a renunțat după ce ea s-a
arătat nemulțumită că s-a folosit de acest nume. Dar, deși au jucat
în filme, nici el, nici cealaltă soră a lor nu s-au bucurat de succes.
La noi se întâmplă la fel. Nicoleta Luciu s-a lansat ca o mare
frumusețe și și-a susținut sora să devină o persoană publică tot
datorită fizicului ei atrăgător. Dar aceasta nu are niciun alt merit și
sigur va dispărea, dacă nu a dispărut deja. Monica Gabor și-a
susținut și ea sora, a tras-o în lumea celebrității prin modelling și se
pare că i-a mers. Dar atât Nicoleta Luciu, cât și Monica Gabor s-au
bucurat de căsătoria cu bărbați bogați, de la ei a pornit
notorietatea. Andreea Esca își secondează fiica să urce pe scările
faimei, se expun și ea, și fiica ei, fac confidențe ușor jenante și
declară că așa se întâmplă cu copiii persoanelor publice. Dar cine
pe cine exploatează?
Celebritatea creează legende. Uneori, legendele nu pier printr-
un fenomen foarte interesant: imortalizarea. Aceasta este o
strategie de a înfrunta posteritatea. O strategie a construirii
memoriei colective.
De pildă, cineva imită o celebritate care nu mai este în viață și
prin acest fapt păstrează vie legenda. În America sunt 3.000 de
Elvis Presley profesioniști, care se produc în spectacole. La Las
Vegas, pentru zece minute, un fals Elvis Presley, o copie, un
„xerox“ al faimosului cântăreţ şi actor, câștigă 200 de dolari. Totul
este să imiți cât mai bine originalul, dar și să semeni fizic cu el, să
porți haine care le amintesc pe ale lui.
Există în toate acestea rațiuni financiare, de profit. Dar, uneori,
există rațiuni sentimentale. Să păstrezi viu, ca și cum ar mai fi încă
în viață, pe cineva pe care l-ai iubit sau l-ai admirat mult.
Oamenii își doresc să aibă legături cu trecutul, să păstreze
amintirea unor persoane celebre pentru diferite merite sau pentru
statutul lor. Avem statui publice, străzi și clădiri care poartă numele
unor personalități. Avem muzee și case memoriale. Există muzeul
Madame Tussauds al celebrităților. Sunt figurine în mărime
naturală, sculpturi în ceară. Astăzi avem o rețea globală a acestui
muzeu, deschis la Londra în 1835 – îl găsim chiar și în China și
India. Se emit timbre, monede comemorative. În anul 2015, în
Suedia s-a emis o bancnotă cu figura Gretei Garbo.
Dacă acestea ar trebui să se facă atunci când persoana celebră
este încă în viață sau postum e o problemă discutabilă. Epoca
noastră deschide larg ușa eroizării, așa că democratizarea
celebrității pare din ce în ce mai prezentă. Dar și efemeritatea ei.

Pe când un muzeu al animalelor celebre?

În multe cărți apar animale celebre. Există însă și fotografii ale unor
animale celebre. David C. Giles a publicat în 2013 un text despre
animale celebre. El susține că taxonomia celebrității animalelor
este asemănătoare cu cea folosită în studiul celebrității umane.
Există în cazul animalelor figuri publice, animale devenite faimoase
datorită meritelor lor, staruri ale showbizului sau celebrități
întâmplătoare. Giles povestește despre Rin Tin Tin, un câine salvat
pe câmpul de luptă de un soldat în Primul Război Mondial și care a
devenit star la Hollywood.
Unele animale devin celebre pentru că sunt animalele de
companie ale unor oameni faimoși. Pe ele le regăsim în cărți de
memorii și în presa scrisă, dar și în tablouri sau fotografii. De pildă,
Michael Jackson a avut un cimpanzeu care se numea Bubbles. Și
alte personalități, artiști, politicieni, sportivi, au animale pe care le
iubesc și cu care apar public.
În biografia lui Freud scrisă de Elisabeth Roudinesco,
specialistă în istoria psihanalizei, și publicată în 2014, un capitol se
referă la relația lui cu animalele și la cât de mult iubea câinii, pe
care-i considera ca făcând parte din familie. Freud a studiat
comportamentul animalelor sale și considera că între umanitate și
animalitate există o dublă barieră, a limbajului și a culturii. Era
foarte atașat de câini, mai ales de femele.
Autoarea povestește că Freud a fost sedus de o „pisică
narcisistă“, care a intrat în biroul lui pe fereastra întredeschisă. El a
fost surprins de nonșalanța cu care pisica a făcut abstracție de
prezența lui și s-a instalat fără jenă pe divanul devenit celebru. Mai
mult decât atât, a ocolit toate obiectele de pe birou, fără să strice
nimic. Freud considera că torsul pisicii este expresia unui veritabil
narcisism. Pisica se bucura de grija lui, iar el îi studia cu atenție
„ochii verzi, oblici și reci“ și comportamentul. A fost îngrijorat când
a găsit-o cu febră mare, întinsă pe divan. Avea pneumonie și a și
murit din această cauză, iar el a fost trist. Pisica i-a lăsat ca
amintire „un farmec egoist și feminin“, propriu felinelor, pe care l-a
descris într-un studiu despre narcisism.
Animale devenite celebre pentru meritele lor, pentru
performanțele realizate sunt cimpanzeul Washoe, calul Hans,
despre care am scris mai înainte, și caracatița Paul. Cimpanzeul
Washoe a fost subiectul unor cercetări privind achiziția limbajului și
a reușit să învețe 350 de semne. Caracatița Paul, considerată un
oracol, a prezis echipele câștigătoare la World Cup 2010. Paul era
folosit și pentru tot felul de probleme de viață, alegând răspunsuri
de tipul da/nu.
La noi, legenda câinelui erou Max a dus la schimbarea unor
legi. Interacțiunea om- animal a fost cu totul neglijată în cercetarea
psihologică. Doi tineri universitari, Octavian Rujoiu și Valentina
Rujoiu, au deschis acest domeniu și au studiat complexitatea
relației dintre om și animal, racordându-se la cercetările din alte
țări.
A fost primul pas către conturarea unui domeniu al cercetării
psihologice. Din studiile lor putem afla despre Max, care și-a riscat
viața în operațiunile de război din Afganistan, un câine deosebit de
dotat pentru a detecta mine și materiale explozive. Relația cu
instructorul și partenerul lui în timpul exercițiilor și misiunilor a fost
exemplară și a arătat ce complexă și profundă relație de prietenie
și parteneriat poate exista între om și animal.
ș ș
Max a fost primul câine înmormântat cu onoruri militare la noi și
are o placă funerară în cimitirul animalelor eroi. Din păcate, a trăit
puțin; a murit din cauza infestării cu diofilaria, un vierme localizat la
inimă. Pentru că nu exista o lege pentru cazul său, Max a fost
„casat“. De el s-au ocupat o militantă pentru drepturile animalelor și
un medic veterinar. În urma acestei povești s-a dat o lege conform
căreia animalele de serviciu din armată pot fi adoptate de cei care
le-au antrenat și lângă care au luptat. Este un drept al lor și un
semn al gratitudinii față de ele, al recunoașterii meritelor lor. În
cazul câinilor, e și un semn al iubirii față de ei, cei mai buni prieteni
și parteneri ai omului la bine și la rău.
Nu există un muzeu cu figurine de ceară ale unor celebrități
animale. Există la Muzeul Tussauds din Beijing sculptura de ceară
înfățișând-o pe regina Elisabeta a II-a, însoțită de o figurină
reprezentându-l pe câinele ei favorit.
Există, în schimb, statui. În Rusia găsim o statuie a câinelui lui
Pavlov, în cinstea animalelor folosite la experimente menite să
ducă la progresul cercetărilor din medicină și psihologie. Și Sully,
labradorul antrenat să ajute persoanele cu dizabilități fizice sau/și
mentale care l-a asistat în ultimele șase luni de viață pe George
Bush Senior, aflat în scaunul cu rotile, și care a stat lângă
catafalcul lui, are o statuie. După moartea fostului președinte, Sully
a fost de ajutor într-un spital pentru veterani de război, cu gradul de
soldat infirmier.

Microcelebritățile și efemerul

Din nimeni, eu fac o

celebritate.

Darryn Lyons, personalitate

media și paparazzo
Vedetele anilor 1930-1950 erau prezentate în fotografii care nu
răspundeau pe deplin dorințelor publicului. Fotografiile înfățișau un
sine formal, public, controlat de studioul cu care aveau contract
viitoarele staruri sau actorii deja celebri. Imaginea lor privată era
controlată, era distantă, dar nu intimă. De aceea Greta Garbo a
avut relații tensionate cu sudiourile MGM, ea considerând că i se
impun reguli de expunere publică.
În anii 2000, televiziunea a schimbat relația dintre privatul și
publicul mediatizat, a creat celebrități prin expunerea nelimitată a
intimității, adesea cu complicitatea celor ce doreau să fie celebri
sau să rămână mereu prezenți ca imagine publică. În acest fel,
vedetele, botezate, spre satisfacția lor, dive, erau interesate de
numărul celor care le acordau atenție. S-a schimbat chiar și
definiția celebrității.
Astfel a apărut o lume a microcelebrităților, în care s-a instituit o
autonomie cu totul diferită de cea a modelului tradițional. A apărut
distincția între celebritatea mainstream și microcelebritate.
Ce avantaje au microcelebritățile? Ele beneficiază de trei lucruri
pe care celebrităţile tradiționale nu le aveau: imediatețea,
autenticitatea și interacțiunea. Relaționarea cu publicul a devenit
diferită pentru că au apărut reciprocitatea și sentimentul că
persoanele celebre sunt tangibile.
Distanța dintre vedete și public a cam dispărut. Celebritatea nu
mai este un fenomen exclusiv, în care starurile sunt intangibile. S-a
schimbat raportul cu spațiul și timpul. Comunicarea are loc imediat,
fără întârzieri. Suspiciunea și frustrarea care existau în modelul
tradițional au dispărut.
În fiecare zi, oameni obișnuiți postează pe internet. Ei pot fi
numiți străini familiari, ca să folosim acest concept al cunoscutului
psiholog social Stanley Milgram.
Un străin familiar este un străin pe care-l întâlnești des în
spațiul fizic comun urban, de pildă, pe stradă sau într-o stație de
autobuz, îl recunoști, dar nu interacționezi cu el. Un străin familiar
nu se ridică la nivelul de cunoștință. Astăzi îl poți întâlni și în
magazine, unde cei care fac cumpărături în mod frecvent se
recunosc, dar nu se salută și nici nu conversează.
 ș
Acest concept, deși nu se referă la universul online – nici nu se
putea, pentru că a fost creat de Stanley Milgram în 1972 –, poate fi
extrapolat la el. E chiar folosit astăzi în studiul rețelelor sociale.
Unii psihologi afirmă că putem vorbi de faimă pe internet, un
univers paralel cu cel tradițional al celebrității. Tematica
microcelebrităților este foarte variată: mâncare, creme, farduri și
rujuri, aventuri și sport, îmbrăcăminte și accesorii etc.
În contrast cu celebritățile mainstream, microcelebritățile au o
audiență mică și fidelă, interesată de opiniile, activitățile și gusturile
lor. Există, bineînțeles, iluzia unor conexiuni personale, mai
profunde decât cele cu celebritățile mainstream, deoarece
comunicarea este interactivă.
Interesant este că o microcelebritate nu are nevoie să fie
talentată, ea poate deveni faimoasă fără prea mult efort. Contează
să dea impresia de autenticitate, acea autenticitate pe care o
vânează paparazzi, căutând să surprindă vedetele necosmetizate,
îmbrăcate comod, lejer, fără să fie aranjate așa cum se prezintă în
public, fără poze studiate. În acest fel, oamenii obișnuiți simt că au
ușa deschisă către celebritate.
Eroziunea graniţei între privat și public se extinde dincolo de cei
care sunt celebri sau care doresc să fie celebri.
Unii cercetează fenomenul cultural a ceea ce în engleză se
numește celebrification, tranziția de la persoana obișnuită, omul
așa-zis banal, nemediatizat, la celebritate, când persoana este
mediatizată. E un proces invers faţă de cel al Gretei Garbo, care
era mediatizată și pretindea că-și dorește să nu fie mediatizată.
Anonimatul ei era o tranziție inversă. Dar să nu uităm că pe
vremea ei nu exista internetul.
Așa cum am arătat, termenul „microcelebritate“ este asociat cu
expunerea online, căci internetul îți dă vizibilitate. Microcelebritatea
este o performanță specială online de auto-branding, te expui
indiferent de cine sunt cei care-ți acordă atenție.
Desigur, universul microcelebrităților este deschis oricui.
Concurența poate fi mare, dar fiecare candidat la microcelebritate
speră să-și facă propriul lui univers de audiență, chiar dacă e
restrâns. Deși, evident, toţi își doresc să aibă mulți urmăritori.
 ș ș ț
Microcelebritățile au apărut după celebrități, datorită noilor
tehnologii de comunicare, epocii digitale. Ca atare, ele sunt mai
puține, dar numărul lor e în creștere. Lumea microcelebrităților este
o lume a tinerilor, este dinamică – multe microcelebrități îşi pierd
rapid statutul. Pericolul în cazul lor îl reprezintă saturația audienței,
schimbarea motivației publicului. Microcelebritățile dispar în timpul
vieții lor, în timp ce celebritățile mainstream dispar mai degrabă
postum. Dar unele microcelebrități sunt creative, găsesc noi nișe
de interes public sau migrează către universul offline.
Voi prezenta cazul unei microcelebrități de cursă lungă, printre
primele din Anglia. Se numește Zoella. Este studiată de cercetătorii
celebrității.
De fapt, o cheamă Zoe Elizabeth Sugg. Provine dintr-o familie
onorabilă și are un frate. Pe internet apar multe informații despre
ea. Dar cel mai interesant mi s-a părut interviul pe care i l-a dat lui
Jonathan Ford, editorialist la Financial Times, în cadrul celebrelor
interviuri „Lunch with the Financial Times“ („Prânz cu Financial
Times“).
În ziua aceea, când a plecat de acasă, Jonathan Ford i-a spus
fiicei lui, o puștoaică de 13 ani, că-i va lua un interviu Zoellei. Este
interesant că, deși până atunci făcuse interviuri cu prim-miniștri,
generali, mari oameni de afaceri, personalități marcante din diferite
domenii, a fost prima dată când fiica lui l-a rugat să-i aducă un
autograf de la persoana intervievată.
La data interviului, Zoella avea 24 de ani. Acum are 30. Din tot
ce i-a spus fiica lui, Jonathan Ford a înțeles că Zoella este un guru
și că are cheia către inimile și mințile a milioane de tineri care încă
nu au devenit cinici. Interviul a avut loc la Brighton, o localitate
cunoscută situată pe malul mării, într-o cafenea.
Tatăl Zoellei este dezvoltator imobiliar, iar mama – designer de
bijuterii. Când a terminat liceul, nu știa în ce direcție s-o apuce, era
foarte timidă și anxioasă. Avea de mică atacuri de panică și prefera
să stea cu familia. A decis să-și ia o slujbă la o companie de
design interior și și-a făcut un blog.
L-a conceput ca un hobby; pe blog scria observațiile ei despre
viață, nu s-a gândit să aibă un conținut specific, îl vedea ca pe un
mic spațiu pe internet unde putea să scrie ce-i place sau ce credea
că le-ar plăcea altora. Scria despre shopping, despre haine și cât
cheltuia pe cosmetice. Despre modă și frumusețe. Lucrurile au
evoluat imprevizibil. Atunci a devenit optimistă și s-a apucat de
vlogging. Făcea înregistrările în dormitor, cu laptopul lângă ea, și
așa i-a câștigat pe cei din generația care nu se mai uită la televizor.
Segmentul ei de adresabilitate îl reprezentau cei cu vârste între
13 și 20 de ani. A constatat însă că 9% dintre cei care o urmăreau
eru bărbați de 45-50 de ani. Până și tatăl ei a început să
urmărească ce făcea.
A considerat că trebuie să promoveze fetele Millennials.
Firește, a renunțat la slujbă, fratele ei i s-a alăturat și și-a făcut un
grup de tineri care lucrează cu ea, o gașcă. Deși nu intenționa
asta, a ajuns celebră.
La 23 de ani s-a mutat într-un penthouse fabulos, cu șapte
dormitoare, care dă spre mare, împreună cu iubitul ei, implicat și el
în acest tip de activitate. Locuiesc în Brighton, care a devenit un
YouTube City.
Am înțeles din interviul acordat lui Jonathan Ford că, după ea și
gașca ei, poți spune liniștit adio școlii, ei trăiesc în altă lume și îşi
câștiga banii altfel decât părinții lor. Când a dat acest interviu
Zoella avea deja 5,3 milioane de urmăritori. A câștigat multe titluri,
diplome, premii, a scris mai multe cărți care s-au vândut
extraordinar de bine.
Zoella a spus: „I am vlogging my life“ (Îmi vloghez viața).
Consideră că esența activității ei este relația de încredere, chiar
intimă, între vlogger și cei care îl urmăresc.
Ea spune că face parteneriat cu firme cărora le promovează
produsele doar dacă le apreciază și, ca atare, n-ar promova ceva
în care nu crede. N-ar promova haine pe care nu le-ar purta. Astfel,
a construit o comunitate. Jonathan Ford a întrebat-o dacă s-a
gândit și la o carieră offline. Da, a făcut un pas în lumea offline
pentru că la vremea aceea scrisese o carte și acest lucru îi
adusese o mare satisfacție. Abordase în ea subiecte care o
interesau și erau importante pentru ea, ca anxietatea, relațiile
online, cyberbullying-ul. A scris și despre propria ei anxietate. Este
 ș
adevărat că YouTuberii au devenit noile Oprah Winfrey. O altă
lume, paralelă cu cea pe care o considerăm reală. Dar ce este
astăzi real?
Am citit multe comentarii despre celebritatea Zoellei. Unii spun
că îi va fi greu să rămână celebră. Alții că este un model pentru cei
care vor să se lase de școală. Alții că exprimă o tendință, și anume
„un narcisism scăpat din lesă“. Despre cartea ei Girl Online s-a
spus că este o şarlatanie, că i-au scris-o de fapt alții, că este o
marfă efemeră, la fel ca un parfum care se evaporă. Editura
Penguin, care a publicat-o, a afirmat că un grup de experți literari
au contribuit la realizarea ei.
Până una-alta, Zoella, fiind un influencer global important și
femeie de afaceri, cu zecile de parteneriate cu companii care
doresc să fie promovate de ea, cu combinațiile pe care le face,
câștigă bani. Nu-i place să vorbească despre sume, dar sunt cu
siguranţă foarte mari. A lansat multe produse de frumusețe cu
numele ei și, evident, le promovează. Există săpun Zoella,
parfumuri Zoella etc.
Declară mereu că nu s-a gândit nici măcar o clipă că o să fie
celebră, că viața este dinamică și că nu știe ce va fi peste cinci ani.
Fenomenul cultural al microcelebrităților e global și tot mai
răspândit.
La noi există Selly, blogger, vlogger și YouTuber cunoscut și
iubit de generația adolescenților, considerat cel mai bun. El spune
că totul a început când, la 12 ani, a primit cadou de la tatăl său o
cameră video, „o Toshiba obosită“. Acum are 19 ani, peste două
milioane de abonați, un grup muzical împreună cu prietenii lui, dă
concerte și a câștigat un milion de euro. Și-a cumpărat o mașină,
un bolid de lux, și are mari planuri de viitor.
Pare că s-a creat o altă piață de joburi, un univers paralel cu cel
tradițional, și că adolescenții și tinerii de astăzi nu mai cred în
școală, în studii, burse și tot ce ține de cultura tradițională.
 Referințe importante

Braudy, L. (1997). The Frenzy of Renown: Fame and Its History.

New York: Vintage
Broman, S. (1992). Conversations with Greta Garbo. New York:
Viking Adult
Curnutt, K. (1999/2000). Inside and outside: Gertrude Stein on
identity, celebrity, and authenticity. Journal of Modern
Literature. 23 (2): 291-308
Desnos, R. (1997). Jack l’Eventreur. Paris: Allia
Ewans, A., Wilson, G.D. (2003). Fame: The Psychology of
Stardom. Vision
Giles, D. (2002). Parasocial interaction: A review of literature and
a model for future research. Media Psychology. 4: 279-305
Gilles, D. (2000). Illusions of Immortality. A Psychology of Fame
and Celebrity. New York: St. Martin’s Press
Jaslev, A. (2016). In the time of the microcelebrity:
Celebrification and the YouTuber Zoella. International Journal
of Communication. 10: 5233-5251
Marshall, P.D. (1997). Celebrity and Power: Fame and
Contemporary Culture, Minneapolis: University of Minnesota
Press
Milgram, S. (1972). The familiar stranger: An aspect of urban
anonymity. Division of Personality and Social Psychology.
Washington: American Psychological Association
Paris, B. (1995). Garbo: A Biography. New York: Knopf
Rockwell, D., Giles, D. (2009). Being a celebrity: A
phenomenology of fame. Journal of Phenomenological
Psychology. 40 (2): 178-210
Rujoiu, O., Rujoiu, V. (2018). Losing Max, the first Romanian
Army’s military working dog hero. Journal of Loss and Trauma.
23: 608-621
Schaller, M. (1997). The psychological consequences of fame:
Three tests of the self-consciousness hypothesis. Journal of
Personality. 65: 291-309
Senft, T.M. (2013). Microcelebrity and the branded self. In J.
Hartley, J. Burgess, A. Burns (eds.). Companion to New Media
Dynamics. Chichester: Willey-Blackwell: 346-354
Souhami, D. (2013). Greta and Cecil. riverrun
Swenson, K. (1997). Greta Garbo: A Life Apart. New York:
Scribner
Vickers, H. (1995). Loving Garbo: The Story of Greta Garbo,
Cecil Beaton and Mercedes de Acosta. London: Pimlico