Povestiri din Moldovita, autor Viorel Darie, editura InfoRapArt, 2013

- Recenzie –

Autor: Senocico Liviu

Viorel Darie este născut in comuna Moldovița, județul Suceava, de profesie este
matematician si informatician. El a absolvit facultatea de matematică a universității
Alexandru Ioan Cuza din Iași in 1973. Dumnealui este cel mai mult cunoscut in domeniul
informaticii pentru contribuția sa la dezvoltarea artei programarii calculatoarelor in
Romania, asa cum o demonstrează și cariera sa de succes în area acestor științe exacte.
Viorel Darie a contribuit la dezvoltarea a diverși algoritmi care să facă legatura dintre
matematică și informatică, de asemenea, in cariera sa, el abordat domenii precum
dezvoltarea sistemelor de operare și a compilatoarelor sau automatizarea
echipamentelor tehnologice. Ceea ce îl face pe domnul Viorel Darie sa fie cunoscut este
că el a fost creatorul primului program de șah pe calculator din România.

Acum, după cinci decenii de la momentul in care domnul Viorel Darie a absolvit
facultatea, dumnealui scrie in cartea sa Amintiri din Moldovița:

“ Chiar şi acum, când ajung pe coama muntelui copilăriei mele, mă cuprinde

melancolia. Muntele, acest munte pe care m-am născut, care m-a hrănit, care mi-a
dat zmeură şi mure, care mi-a dat lemne şi umbră, când m-am făcut mare, am râs
de el, n-am ştiut să-l preţuiesc. Şi am plecat în lume să mă fălesc cu înţelepciunea
mea. Acum revin la muntele meu. E tot acolo. Mă priveşte cu milă. Am îmbătrânit, în
curând mă voi reîntoarce sub brazda lui. Doar el, singurul, vorba poetului, va
rămâne mereu tânăr, puternic, mult mai înţelept decât noi toţi...”

Cartea Domnului Viorel Darie, Povestiri din Moldovița apărută recent la editura
InfoRapArt se adaugă puținelor scrieri despre huțulii care au trait și încă traiesc in
România, doar în câteva sate din Bucovina. Este scrisă cu mult respect față de înaintașii
ce nu mai sunt dar și față de vârstnicii care încă mai trăiesc și pot să povestească despre
implicarea neamului lor în istoria mai vastă a patriei comune.
Plină de nostalgie este descrisă reîntoarcerea sa in sat. El pășește fără grabă spre
vatra satului, urmând cărările prea bine cunoscute ale copilăriei. Privește toate
gospodăriile de pe dealul copilăriei lui. Cu tristețe vede că în acele gospodării care
altădată erau pline de chiote și veselie, nu mai trăieste nimeni. Multe dintre case poartă
amprentele anilor care au trecut peste ele fără ca sa mai fie îngrijite, in timp ce urmașii
acelor oameni care au trait pe acolo s-au risipit catre toate colțurile pamântului, iar cei
puțini bătrâni care au mai rămas înfruntă suferințele vârstei, se sting unul câte unul
lasându-și averea unor moștenitori imaginari…
In cartea Amintiri din Moldovița autorul Viorel Darie înserează atât povestiri trăite în
vremea copilăriei, cât și povestiri pe care le află de la bătrânii care mai viețuiesc in sat,
despre trecutul neamului lor, despre traiul oamenilor de la munte din zona Obcinilor
Bucovinei. De asemenea un loc foarte important in naratiunea dumnealui îl are
descrierea cadrului natural, care trezește in cititor dorul de a se bucura de un timp pe
dealurile și prin pădurile Bucovinei, să admire copacii așezați maiestuos de o parte și de
alta a potecilor de munte, să se așeze lângă un izvor de apă pentru a asculta cantecul
păsărelelor, să-și îndulcească sufletul cu niște fragi sau zmeură care le “fac cu ochiul din
fiecare luminiș”.
Nu cred că aș putea avea cuvinte mai potrivite pentru descrierea conținului acestei
cărți decât cele pe care însuși autorul le folosește la introducerea pe care a scris-o cărții
sale:

“Nu ştiu alții cum sunt, dar eu, când stau în fața unui brad înalt cu crengile
lui armonioase înconjurând trunchiul îndreptat spre înaltul cerului, mă
cuprinde un dor de poteci de munte, de casele cele răsfirate în liniştea văilor şi
pe coamele domoale ale munților, de oamenii care trăiesc şi muncesc paşnic
pe aceste meleaguri. Atunci mă copleşesc amintirile de altădată, pe care
timpul încearcă să le acopere, aşa cum frunzele toamnei acoperă iarba din
timpul verii. Îmi răsar din amintire acele gospodării de la munte pe lângă care
am trecut de atâtea ori, oamenii aceia cărora le-am dat buna ziua în fiecare
dimineață, cetele de copii veseli cu care am alergat dimineața împreună la
şcoală. Parcă-i revăd pe bătrânii satului din copilăria mea care nu mai sunt
demult pe lume. Doar memoria încearcă să-i readucă la viață printr-o luptă
continuă, îndârjită, cu uitarea.
Simt datoria, aproape sfântă, să nu dau uitării veşnice amintirile, locurile,
oamenii de odinioară, care parcă strigă în urma mea: „Scrie-ne, fă-ne
cunoscute urmaşilor, nu ne lăsa necunoscute viitorilor oameni care vor trăi de-
a pururi pe aceste meleaguri de vis!”.
De aceea, sunt atât de recunoscător celor bătrâni, părinților mei, ca şi
fratelui meu, Mihai, cei care mi-au reamintit atât de multe întâmplări
emoționante, de un nobil interes şi pentru generațiile care vin, lucruri ce
merită cu prisosință să fie aduse la cunoştința cititorilor de pretutindeni.”