Depozitarea bunurilor culturale mobile

Este o activitate reglementată prin lege1 care se face în spații corespunzătoare în scopul
asigurării condițiilor optime de conservare.
Cea mai mare parte a colecţiilor dintr-un muzeu nu o regăsim în expozițiile de bază,
ci în depozitele muzeale. Prin urmare, depozitul unui muzeu este un loc foarte important, căci
aici este conservată cea mai mare parte a colecțiilor.
Organizarea în depozit, spre deosebire de sălile de expoziție, are ca scop aranjarea unui
număr mare de obiecte într-un spațiu restrâns. Pentru alegerea spațiului destinat unui depozit,
ca și pentru conservarea obiectelor deținute de muzeu, este foarte important sa se facă o data la
șase luni o verificare a stării de conservare a tuturor obiectelor.
Din punct de vedere a amplasării depozitului în clădire trebuie să se aibă în vedere
determinarea următoarelor pericole: poluarea, vecinătatea şoselelor (praf), a căilor ferate
(vibraţii), zona seismică activă, apropierea unei zone de vegetaţie (sursă de infestare).
Pentru alegerea amplasării depozitului vor fi identificaţi următorii factori de risc:
 pereţii externi ai clădirii supuşi acţiunii ploilor, razelor solare puternice (se va evita,
pe cât posibil, alegerea unei săli ale căror ziduri dau către exterior, căci prin
expunerea la intemperii și la încălzirea solară, pereții sunt expuși în mod deosebit la
variații de temperatură);
 natura materialelor de construcţie a clădirii (piatră, lemn etc.);
 natura acoperişului: în terasă, şarpantă;
 amplasarea şi tipul deschiderilor, sistemul de închidere: riscul infiltrării apei,
prafului, insectelor, riscul de efracţie;
 natura terenului pe care este amplasată clădirea, riscurile de infestare, rezistenţa la
încărcătură, vibraţii în cazul pardoselii (vecinătatea străzilor, a căilor ferate);
 amplasarea reţelelor de apă, electricitate, conductelor de încălzire termică;
 ventilaţia existentă (riscul ca aerul să stagneze). Împotriva prafului se prevăd filtre la
deschideri. Instalarea unui sistem bun de ventilație va conduce la o bună circulație a
aerului și va evita dezvoltarea mucegaiurilor și insectelor;
 natura condiţiilor climatice: necesitatea amenajării sau nu a unui sistem de
climatizare sau a unei simple ventilaţii, crearea de microclimate diferite dacă
componentele din materiale de natură organică şi anorganică trebuie să rămână în
aceeaşi piesă;
 identificarea riscurilor: de incendiu (detectori, extinctoare); de inundaţii; de furt
(sistem de alarmă);
 natura sistemului de iluminat (jaluzele, perdele, filtre);
 eliminarea din depozit a tuturor solvenților, a produselor de întreținere și a altor
materiale inflamabile.

1
HG nr. 1546 din 18 decembrie 2003 pentru aprobarea Normelor de conservare si restaurare a
bunurilor culturale mobile clasate, (MO, nr 58 din 23 ianuarie 2004).
 Prin urmare, alegerea spațiului pentru depozit se va face în funcție de cel mai mic
compromis. Spațiul trebuie sa fie salubru și stabil din punct de vedere al microclimatului.
Valorile U.R. trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute pentru expunere. Clădirea trebuie să
beneficieze de o bună izolare termică, condiție a unei temperaturi constante. Orice temperatură
cuprinsă între 1-18 grade C este acceptată, cu condiția stabilității sale, iar U.R. să se încadreze in
limitele optime prevăzute pentru obiectele depozitate.
Depozitul este un loc cu acces restrâns. În mod obișnuit publicul nu are acces în spațiile de
depozitare. În același timp, depozitul nu se poate dezvolta independent, ci trebuie sa se aibă în
vedere celelalte activități ale muzeului pentru a putea planifica organizarea lui și pentru a alege
locul de amplasare. Depozitul trebuie să permită o relaţie uşoară între diverşii parteneri ai
muzeului şi activităţile lor (expoziţie, cercetare, educaţie). Nu trebuie ignorat faptul că există o
interdependența între diferitele funcții ale unui muzeu:
 accesul spre exterior (parter sau etaj: sosirea și plecarea împrumuturilor);
 accesul prin încăperi tehnice spre sălile de expoziție și de consultație;
 facilitarea circulației între încăperi.
Diversitatea obiectelor conservate într-un depozit face dificilă realizarea unei climatizări
adaptate fiecărui tip de obiecte: modalitatea de a conserva hârtia și metalul, lemnul și fotografiile
diferă. Din aceste considerente, este mai bine să se creeze mai degrabă mai multe săli mici decât
un depozit mare în care colecțiile vor fi repartizate în funcție de natura materialului.
Aranjarea colecțiilor în depozit
Când se amenajează un depozit, trebuie să urmărim protejarea obiectelor împotriva
riscurilor apariției deteriorărilor mecanice (spargeri, deformări, frecări.), a vibrațiilor, a prafului,
a infestărilor, a inundațiilor, a propagării focului.
Există mai multe criterii de aranjare a obiectelor: mărime, formă, greutate, originea
culturală sau geografică, funcționalitate sau tip și materiale. În practică, este foarte greu sa
organizezi un depozit după un singur criteriu și este necesar să se combine criteriile între ele
pentru a găsi modul de aranjare cel mai eficace și cel mai rațional adaptat la spațiul de care
dispui.
Pentru a realiza o depozitare corectă și coerentă trebuie să respectăm anumite reguli cum
ar fi:
1. Numai obiectele care nu prezintă nici un semn suspect de infestare pot fi introduse în
depozit.
2. Obiectele trebuie sa fie corect aranjate, poziționate fără a exista vreun risc de cădere,
frecare sau aglomerare.
3. Spațiile de aranjare trebuie să prevadă stivuirea obiectului, dar și pe cea a suporturilor
și a materialelor de protecție.
4. Obiectele grele trebuie aranjate la nivelul solului cu un covoraș special de protecție
dedesupt , nu se ridică pe etajere.
5. Obiectele trebuie să fie ușor accesibile, evitându-se manipulările inutile sau
periculoase.
 6. Obiectele trebuie să fie mereu vizibile pentru a permite o verificare periodica fără să
fie necesară deplasarea lor.
7. Ca regulă generală, obiectele nu trebuie pliate, cu excepția anumitor situații cum ar fi
cazul unor textile.
8. Obiectele nu trebuie niciodată depozitate pe podea; se prevede un spațiu înalt de cel
puțin 10 cm pentru a evita șocurile și degradările în caz de inundații.
9. Obiectele nu trebuiesc stocate pe culoare (probleme de evacuare în caz de catastrofe).
10. Alegerea zonei de aranjare trebuie să ia în calcul frecvența deplasării obiectelor.
Riscurile de degradare provocate de materialele de aranjare (structuri portante, huse, cutii)
sunt de două feluri: uzura mecanică, provocată de materialele aspre sau electrostatic și emanațiile
gazoase sau acide (datorate mai ales lemnului sau vopselelor).
Mobilierul din spațiile de depozitare trebuie să răspundă următoarelor cerințe generale:
 să fie funcțional, să asigure cele mai bune condiții de protejare, așezare, acces și
mânuire a obiectelor;
 să fie adaptat parametrilor fizici, morfologici și dimensionali ai obiectelor;
 să fie simplu și confecționat din materiale compatibile cu bunurile culturale mobile
care urmează să fie depozitate.
În același timp cu proiectarea mobilierului trebuie să se conceapă și mijloacele și
dispozitivele de acces și mânuire a bunurilor culturale mobile plasate în partea superioara a
modulelor de depozitare.
Modulii de depozitare trebuie să protejeze de riscurile deteriorărilor de natură mecanică
(fisuri, deformări, abraziuni), de vibraţii, de praf, de infestări, de apă, de propagarea incendiilor.
În prezent sunt folosiți moduli din metal acoperiți cu lac email tratat termic sau pentru o
conservare pe termen lung, moduli din aluminiu anodizat. Acesta este un material perfect inert,
care nu suferă nici o alterare chimică, nici o deformare mecanică, este remarcabil prin stabilitate
dimensional. Permite confecţionarea de sisteme de depozitare de dimensiuni excepţionale
(aproximativ 2000 x 3000 mm).
Materialele plastice utilizate pentru depozitare sunt:
 pe termen lung: spumă şi film de polietilenă de uz alimentar sau poliester;
 pe termen scurt: poliuretan şi polistiren.
Se vor elimina plăcile de lemn aglomerat sau neplacat, mai ales pentru obiectele din metal,
pentru că aceste plăci emit vapori nocivi (acid acetic, formaldehidă).
Dacă trebuie să se utilizeze pentru depozitare lemnul, se va folosi lemn uscat şi rezistent la
insecte:
 lemnul cel mai nociv: stejar, teck (în acest caz ca măsură de protecție, etajerele pot fi
acoperite cu straturi de vopsea izolanta: emulsii acrilice și vinilice, sau un material
izolant inert (film din polietilenă/aluminiu).
 lemnul moderat nociv: răşinoase, fag, frasin
 lemnul cel mai puţin nociv: ulm, mahon, acaju.
 În cazul lemnului nociv, rafturile pot fi acoperite de straturi de vopsea izolantă: emulsii
acrilice sau vinilice sau un material izolant inert (film de polietilenă/aluminiu).
Ca măsură generală, nu se folosește niciodată lemn aglomerat sau contraplacat din cauza
emanațiilor de acid acetic și formaldehidă.
Pereţii vor fi văruiţi sau vopsiţi cu materiale care nu conţin solvenţi ce se evaporă în
timp îndelungat.
Materialele de ambalare trebuie să izoleze de praf, să absoarbă umiditatea în unele cazuri
(metale) și să servească ca materiale tampon în alte cazuri (materiale organice).
Materialele de protecţie sunt alese:
 în funcţie de natura obiectelor: hârtie sau pânză pentru ambalarea textilelor; pentru
materialele pulverulente nu se vor folosi materiale electrostatice; suporturi de spumă
pentru ceramică.
 în funcţie de mediul ambiant: problema ambalajelor ermetice în cazul variaţiilor de
temperatură.
 în funcţie de frecvenţa mânuirii: materiale mai solide sau obiecte ferite de mâinile
celor care le mişcă (passe-partout, pungi de poliester, cutii).
În privința lacurilor și vopselurilor sunt interzise vopselele pe baza de ulei și lacurile
cu uretan care degaja gaze acide. Timp de mai multe săptămâni, stratul de zugrăveală
proaspătă eliberează vapori acizi. Se lasă deci să treacă un interval de timp de minimum 30
de zile înainte de a așeza operele la locul lor. În general, toate vopselele emană gaze care pot
provoca reacții chimice periculoase pentru obiecte. Este indicat să se separe obiectul de raft
printr-un material izolant, precum o foaie de hârtie permanentă sau un film poliester.
Metalele pot fi folosite daca sunt inoxidabile (metal cromat, aluminiu anodizat). Sunt de
preferat metalele acoperite cu un strat de vopsea emailată arsă. Nu se pun niciodată două metale
în contact, căci se dezvoltă o coroziune care afectează metalul cel mai puțin nobil dintre cele
două (coroziune galvanică).
Elementul cel mai important care trebuie luat în calcul în alegerea hârtiei și a
cartonului este pH-ul, altfel spus aciditatea materialelor - o hârtie este considerată ca fiind
neutră când pH-ul este egal cu 7. Deasupra acestei cifre, hârtia este acidă, în caz contrar
este bazică (sau alcalină). Măsurarea acidității se face cu un pH-metru sau cu hârtie
indicatoare. Lignina și alaunul favorizează dezvoltarea acidității, se preferă o hârtie fără lignina
sau alaun. Ca o observație valoroasă - neutralitatea hârtiei nu este întotdeauna suficientă.
Hârtia poate să devină acidă datorită procesului de îmbătrânire, de aceea trebuie să se ia în
considerație reînnoirea acesteia. În caz contrar, se poate folosi o hârtie sau un carton
tamponat (care conține o încărcătură alcalină, ca de exemplu, carbonul de calciu, capabil
să se opună acidității).
Materialele plastice sunt foarte folosite în muzee, cu toate ca nu sunt foarte bune pentru o
conservare pe termen lung. Iată câteva exemple de materiale plastice:
 pe termen lung: policarbonat, polietilena, polietilena tereftalată,
polimetilacrilat de metil, polipropilen, politetrafluoretilen;
  pe termen scurt și mediu: acrilonitril-butadien-stiren (ABS), poliamidele
(nylon), polistiren, acetat de celuloză;
 sunt interzise: cauciucul vulcanizat, nitratul de celuloză, poliacetatul de vinil,
policloropren, policlorura de vinil, ureea formaldehidă.
Spumele de polietilenă sunt în mod deosebit recomandate pentru muzee. Totodată, spuma
de poliuretan (tip ester) este folosită pentru transportul obiectelor fragile și nu prea grele, căci
polietilena este lipsită de suplețe.
Modalități de depozitare a principalelor tipuri de colecții muzeale
Într-un depozit muzeal obiectele sunt organizate pe colecții, în funcție de tipul de material
din care sunt confecționate, după mărime, după fragilitate etc. De exemplu, icoanele vor fi
așezate orizontal, cu fața în sus, pentru a preveni pierderile straturilor de culoare. Sub icoană se
va așeza un carton elastic care are în structura sa goluri de aer, mai mare ca icoana. Peste icoane
se va pune o hârtie-foiță pentru protecția împotriva prafului. Se poate pune și o pânză bine
întinsă în fața modulilor pentru a preveni praful. Icoanele cu o stare foarte bună de conservare
pot fi așezate și în poziție verticală, pe panouri. Este interzisă suprapunerea de lucrări.
În cazul depozitării colecției de pictură de șevalet pot fi folosiți trei tipuri de moduli-
panouri fixe de mari dimensiuni, panouri mobile sau rafturi compartimentate.
Lucrările se montează în poziție verticală tipodimensionându-se. În general, se preferă
depozitarea picturilor pe panouri fixe de mari dimensiuni, panourile mobile producând trepidații,
iar rafturile compartimentate au marele dezavantaj al lipsei de spațiu (adesea, lucrărilor li se scot
ramele, rămânând doar pânza prinsă pe sașiu. Absența ramei, care nu are doar rol decorativ,
explică degradările mecanice pe care le suferă tablourile în această situație) 2. În cazul depozitării
pe rafturi compartimentate, nu se depozitează în același compartiment două sau mai multe
lucrări, iar lățimea compartimentului trebuie sa fie mai mare decât lățimea lucrării care se
introduce, astfel încât aceasta să stea ușor înclinată (10-15 grade). Picturile pe lemn se
depozitează în poziție orizontală, pe blaturi mobile.
Textilele necesită un mod de aranjare particular și adaptat la forma materiei și a fiecărui
element în parte. Deoarece murdăria textilelor este propice infestărilor, orice textilă introdusa în
depozit trebuie să fie curată și curățată. Textilele sunt așezate într-un loc închis, dar aerisit, care
să le pună la adăpost de praf și de lumină. Se vor plia cat mai puțin posibil textilele de
dimensiuni mari și nu se vor face plieri pronunțate. Pentru protecție se preferă următoarele
materiale: hârtia japoneză neacidă, lemnul acoperit cu rășină, melaminat, țesăturile din bumbac
nevopsit, metalul, doar dacă U.R. se află la un nivel care îndepărtează orice risc de coroziune.
Numeroase tipuri de textile se pretează la rulare la fel ca și stofele. Cel mai adesea acestea sunt
din materiale acide. Trebuie în mod obligatoriu să fie izolate de textile printr-o folie de mylard
sau de polietilena și apoi de hârtie japoneza neacidă. Se recomandă o izolare ca cea descrisa mai
sus pentru a proteja de umiditate. Ruloul trebuie să aibă neapărat un diametru destul de mare
pentru a nu plia textilele. Textila este rulată cu atenție, cu fața spre exterior, pentru textilele în
relief, ca plușul sau țesături brodate. O hârtie japoneză neacidă pusă peste textilă o va proteja.
2
Aurel Moldoveanu, op.cit., p. 177-178.
Este important să nu se facă pliuri și să nu fie rulată prea strâns pe rulou. Pentru a proteja ruloul
de praf se poate acoperi cu o pânză de bumbac nevopsit. Se pune o etichetă pentru a putea
identifica textila fără a-i scoate husa.
Rulourile, în interiorul cărora se va putea plasa o bară sau o țeavă rigidă, pot fi apoi
aranjate pe polițe plasate într-un dulap în perete sau într-un sertar. În alte cazuri, aranjarea plată
este preferabilă pentru numeroase textile. Piesele trebuie puse bine pe etajere și separate unele de
altele cu ajutorul unei foi de hârtie japoneză neacidă (pH-ul neutru) netamponată. Textilele de
dimensiuni mari se pliază cât mai puțin posibil. Dacă acest lucru este inevitabil, se umplu fantele
și pliurile cu hârtie japoneza neacidă. Același lucru se va face și pentru mâneci pentru a evita
pliurile false. Când se aranjează textilele în sertare sau pe etajere, cele de culoare albă sau pală
sunt așezate pe etajele superioare, iar cele de culoare închisă pe etajele de mai jos. Acest
procedeu ajută, în caz de infiltrație sau de scurgere de apă, la păstrarea culorii textilelor și
protejează textilele de culoare deschisă.
Pentru a conserva accesoriile, pantofii și pălăriile, cutiile de încălțăminte reprezintă o
soluție cât se poate de accesibilă, cu condiția de a dubla interiorul cu o căptușeala de hârtie
neacidă.
Materialele ceramice se tipodimensionează așezându-se în poziția lor firească, verticală.
Obiectele mai mici din sticlă sau porțelan se așează în cutii căptușite cu material - tampon.
Acestea se pot suprapune orizontal, dar nu mai mult de trei cutii.
Costumele pot fi depozitate fie pe manechine, fie în rafturi sau sertare bine întinse,
nefaldate, suprapuse câte două-trei. Sistemul de umerașe nu se poate folosi decât la hainele în
perfectă stare. Dar ele trebuie adaptate mărimii și fragilității hainelor pe care vor trebui sa le
susțină. Exista anumite tipuri de haine care nu trebuie în nici un caz să fie suspendate. De
exemplu: costumele confecționate dintr-o stofă țesută, costumele cu decorații grele, susceptibile
de a provoca o întindere puternică, rochiile cu bretele foarte subțiri sau fără bretele.
Depozitarea drapelelor se face în sertare, câte două bucăți, între care se pune o pânză albă.
În cazul hârtiei este necesar ca aceasta să fie depozitată în medii suficient de aerisite,
rațional iluminate, cu valori termohigrometrice cuprinse între 50-60 % UR și temperatură până la
18ºC fără fluctuații. Totodată în depozite trebuie efectuate verificări periodice în vederea
descoperirii apariții unor eventuale infectări și infestări datorate prezenții microorganismelor:
ciuperci, insecte sau bacterii care pot provoca atacuri microbiologice ale suporturilor papetare.
În privința pergamentului, acesta trebuie să fie depozitat în cutii sau mape de protecție
care să fie confecționate din materiale neutre din punct de vedere chimic, căptușite cu hârtie de
filtru în care să fie așezate materiale hogroscopice în vederea reducerii schimbărilor efectelor
micoclimatice.
În cazul cărților, acestea se vor așeza suprapuse, pe două rânduri. Cărțile vechi și rare se
vor depozita orizontal, în cutii de carton neacid prezentând avantajul atenuării oscilațiilor de
umiditate, protejând, în același timp cărțile de gazele poluante, praf sau spori de mucegai.
Aceleași cutii pot fi folosite pentru lucrări grafice sau documente. Documentele pot fi așezate în
plicuri special confecționate din hârtie neacidă, care ulterior pot fi grupate și puse în cutii. Cutiile
pot fi așezate pe două rânduri suprapuse.
 În cazul papirusurilor, deoarece acestea sunt materiale de natură organică cu rezistență
minimă la acțiunea agenților distructivi, trebuie luate măsuri speciale. Caracterul higroscopic al
materialului determină o sensibilitate ridicată la variațiile de umiditate, căldura și lumina pot
provoca deteriorarea sulurilor și pot constitui mediu propice pentru atacul insectelor sau
microorganismelor. Pentru depozitareea lor, în mod obișnuit sulurile nu pot fi desfășurate în stare
uscată, deoarece este nevoie de relaxarea materialului-suport care se poate face prin umidificare
controlată, cea mai simplă metodă fiind înfășurarea sulului în mai multe straturi de hârtie de
filtru, umezite cu apă distilată. În acest mod se poate obține redobândirea supleței și elasticității
materialului și se poate mânui documentul fără a exista riscul degradării prin crăpare, după care
se poate începe întinderea. Dezavantajul metodei este că există pericolul solubilizării
eventualelor cerneluri, iar umiditatea rezultată poate determina atacuri biologice. In acest caz se
recomandă impregnarea hârtiei de filtru cu timol înfășurându-se în jurul sulului. Astăzi există
metode moderne de întindere și hidratare, care apelează la aparate, camere speciale în care
întinderea se face în vacuum evitându-se solubilizarea cernelurilor.
Obiectele din metal nu trebuie să se atingă, contactul, ciocnirea, zgârierea sau frecarea
acestora pot modifica suprafețele creându-se condiții favorabile apariției coroziunii
electrochimice3. Pentru a evita aceste atingeri se poate proceda la împachetarea obiectelor mai
întâi cu hârtie cu inhibitori volatile de coroziune, apoi în hârtie – foiță și apoi într-un manșon de
folie plastic transparentă. După împachetare, în funcție de mărimea lor, se pot depozita în cutii de
carton așezate în stelaje.
In cazul fotografiilor se separă fotografiile deteriorate (îndoite, lipicioase, mucegăite) de
restul probelor; colecțiile în stare bună se clasează în funcție de categorie, de suporturi și format.
Fotografiile se pun în plicuri din hârtie permanentă:
- fără rezerva alcalină pentru fotografiile color și unele fotografii alb-negru (hârtie sarata,
hârtie cu albumină, calotip, ozolid albastru)
- cu rezerva alcalină pentru celelalte procedee.
Sunt de preferat plicurile transparente din polistiren (dacron, tergal, mylard) sau din
propietilena în cazul fotografiilor frecvent consultate.
Se interzic:
a) depozitarea obiectelor pe pardoseală (chiar temporar), rezemarea obiectelor de sursele
de încălzire, de piese de mobilier sau de alte corpuri din spațiul respectiv;
b) depozitarea clișeelor și a fotografiilor în incinta atelierului foto sau în spații umede;
c) folosirea spațiului de depozitare pentru alte activități;
d) introducerea și depozitarea altor obiecte (materiale străine de specificul muzeului),
precum și consumul și păstrarea alimentelor în incinta depozitului de bunuri culturale
mobile.
Organizarea depozitului trebuie precedată de alegerea spațiului și de determinarea calității
acestuia. Organizarea depozitului implica parcurgerea obligatorie a următoarelor etape:
a) codificarea încăperilor;

3
Ibidem, p. 182.
 b) efectuarea inventarului;
c) etichetarea obiectelor;
d) măsurarea obiectelor;
e) stabilirea tipurilor morfologice;
f) stabilirea formatelor;
g) stabilirea modului de așezare a obiectelor prin elaborarea modelului grafic și
matematic al modulelor de depozitare;
h) calcularea necesarului de spațiu și proiectarea acestuia;
i) proiectarea mobilierului de depozit;
j) elaborarea catalogului topografic și a celorlalte forme de organizare a informației de
orice natură privind regăsirea obiectului.
Pentru realizarea evidenței operative a mișcării bunurilor culturale mobile și pentru o
corecta analiza cauzală a modificărilor stării acestora, se introduce la fiecare depozit un registru
de evidență, în care se consemnează: natura activități în care este implicat obiectul (filmare,
fotografiere, expunere, cercetare), durata, perioada, condițiile de microclimat ale noului spațiu,
cine îl ia în primire sub semnătură. Amplasarea bunurilor de patrimoniu reprezintă cea mai
importantă etapă în organizarea unui depozit4.
Manipularea, ambalarea și transportul bunurilor mobile
Situațiile de manipulare a unei colecții sunt numeroase: achizițiile, realizarea de dosare de
documentare, fotografierea, măsurarea, inventarierea sau etichetarea, pregătirea sau primirea
unui împrumut, consultarea sau căutarea unuia sau a mai multor obiecte, montarea și demontarea
unei expoziții, amenajarea, reamenajarea unui depozit, deplasarea pentru tratament de
conservare.
Durata si complexitatea manipulărilor pot fi diferite:
 deplasarea pe o distanță scurtă în interiorul clădirii;
 transportul în interiorul muzeului pe o distanță mai scurtă;
 ambalarea și despachetarea operelor.
În cazul manipulării trebuie să avem în vedere mai mulți factori:
 Persoana care manipulează obiectul- conservatorul;
 Locul plecării, traseul ce trebuie efectuat, metoda de transport (comportamentul
oamenilor și mijloacele materiale).
Înainte de a trece la manipulare, ambalare și transport trebuie să se facă o evaluare a
obiectului și anume:
Materialele componente și sensibilitatea acestora la o manipulare directă: lemn, ceramică,
textile, metal, sticlă;
Fragilitatea suprafețelor: netedă/pulverulentă;
Fragilitatea materiei: suplă/rigidă, moale/casantă;

4
Ibidem, p. 185-193.
 Numărul, greutatea și dimensiunile: număr unic/multiplu, greu/ușor, lung/scurt,
voluminos/mic;
Riscurile legate de formă: lung/rotund, regulat/neregulat, o singura piesă/obiect articulat,
obiect integru/obiect spart, stabil/instabil, punctele slabe, părțile periculoase pentru
persoana care le manipulează.
În realizarea transportului trebuie să știm lungimea traseului, forma parcursului (culoare,
etaje), eventualele obstacolele ale traseului, dacă vom avea nevoie de un ascensor sau nu pentru
ridicat materialul, la transport întotdeauna se folosește un suport mai mare decât obiectul,
evitându-se contactul direct între chingi și obiect. Între aceste elemente se pune o bucată de
țesătură mai groasă, totodată, se îndepărtează tot ceea ce ar putea dăuna obiectului în timpul
transportului (inele, brățări, lanțuri).
Potrivit legii5, pe timpul mânuirii, ambalării și transportării bunurilor culturale mobile se va
avea în vedere ca toate operațiunile de mânuire și transport intern să se facă sub supravegherea
conservatorului.
În timpul manipulării bunurilor culturale mobile se interzic:
a) mânuirea obiectelor cu mâinile neprotejate (fără mânuși de bumbac) și fără echipament
de lucru adecvat (halat);
b) târârea obiectelor;
c) așezarea lor direct pe pardoseală, sprijinirea de piese de mobilier, calorifere, sobe, uși,
ferestre, pereți;
d) atingerea feței/spatelui picturilor;
e) mânuirea sculpturilor și a pieselor de mobilier prin apucarea, presarea sau tensionarea
protuberanțelor/proeminențelor;
f) transportarea cu același mijloc (cărucior, cutie, coș) a obiectelor cu structuri și mărimi
diferite;
g) mișcarea obiectelor mari și grele fără a dispune de echipe de lucru corespunzătoare
specificului operațiunii;
h) transportarea mai multor obiecte în același timp de către o singura persoană;
i) mișcarea obiectelor în alte încăperi, fără examinarea prealabilă a stării lor de
conservare;
j) coborârea obiectelor mari (ca masa sau volum) aflate la o anumita înălțime în dulapuri,
pe rafturi, postamente, folosindu-se mijloace improvizate și fără stabilitate bună.
Ambalarea se realizează în prezența însoțitorului și a unui responsabil al muzeului care dă
împrumutul și se face în raport cu particularitățile morfologice și cu proprietățile fizico-mecanice
ale bunurilor culturale mobile implicate, trebuind să asigure protecția deplină a obiectelor
împotriva următorilor factori de risc:
a) variații microclimatice, în special fluctuații ale U.R.;

5
HG nr. 1546 din 18 decembrie 2003 pentru aprobarea Normelor de conservare și restaurare a
bunurilor culturale mobile clasate (MO, nr. 58 din 23 ianuarie 2004); Aurel Moldoveanu, op.cit., p.
204-215.
 b) pătrunderea lichidelor și a gazelor nocive;
c) șocuri și trepidații;
d) degradări mecanice.
Se verifică lista de control și procesul verbal de constatare a stării de conservare.
Materialele folosite trebuie să fie compatibile cu proprietățile fizico-chimice ale bunurilor
culturale mobile.
Anterior transportului se stabilește lista obiectelor conținute în fiecare ambalaj și se face un
proces verbal de constatare al stării: descriere, stare de conservare, număr de inventar. Muzeul
care dă cu împrumut va păstra un exemplar al acestui formular și va face o copie pentru muzeul
care ia cu împrumut.
Ulterior, obiectele nu se scot din ambalaj decât dacă sunt asigurate clauzele cu privire la
condițiile de împrumut și de securitate. Despachetarea are loc în prezența unui membru al
muzeului care dă cu împrumut și al muzeului care ia cu împrumut, în vederea stabilirii
examenului contradictoriu al procesului verbal de constatare a stării. Se verifică prezența și
starea sanitară a tuturor obiectelor. Se redactează un proces verbal de conformitate din care vor
avea cate o copie muzeul care dă cu împrumut și cel care ia cu împrumut. Nu se aruncă nici un
element al ambalării pe timpul expoziției. Reîmpachetarea se efectuează în aceleași condiții ca și
despachetarea: se stabilește o lista de control și un proces verbal de constatare a stării de
conservare.
Obiectele împrumutate se pun sub carantină dacă există vreo îndoială cu privire la o
posibilă infestare survenită în timpul transportului.
Ambalajele folosite trebuie sa aibă următoarele calități:
 continuitatea condițiilor climatice;
 protecție împotriva agenților biologici;
 rezistență la șocuri;
 amortizarea vibrațiilor.
Conceperea ambalajelor
 protecția suprafețelor împotriva frecărilor, calarea obiectului pentru a evita repercusiunea
șocurilor în timpul manutanței sau al transportului;
 facilitarea manutanței prin amplasarea de mânere și rotile, în special în cazul lăzilor de
dimensiuni mari și cu greutate ridicată;
 indicarea sensului manutanței (sus/jos) cu ajutorul unor semne convenționale și clare pe
toți pereții ambalajului.
Materialele de umplere
Se recomandă două tipuri de materiale:
 Spumele de calaj. Se recomandă în special spumele de polietilenă. Pentru transportul
obiectelor fragile și cu greutate redusă, sunt preferate totuși spumele de poliuretan,
deoarece polietilena nu este foarte suplă. Putem, de asemenea, folosi spume de polistiren,
însă doar temporar, deoarece acest tip de spumă, precum cele din poliuretan, pot fi nocive.
În orice caz, suprafața obiectului trebuie protejată.
  Textilele, disponibile în comerț, și gata adaptate daca se iau în considerare recomandările
următoare de țesături: bumbac și în (alb sau nealbit), acrilicul (orlon, decoflet), polistirenul
și nylonul (poliamida). Nu se utilizează lână, deoarece aceasta materie eliberează gaze
sulfuroase în timpul procesului de degradare.
Atunci când avem de transportat icoane sau picturi6, niciodată nu se vor apuca de rama
superioară. La manipularea lor se folosesc întotdeauna ambele mâini. Picturile care nu au ramă
se vor apuca de sașiu fără însă a introduce mâna între pictură și sașiu. Ele se transportă
întotdeauna în poziție verticală, una lângă alta, despărțite de plăci de carton. Manevrarea
icoanelor se face pe canturile lor.
Lucrările de grafică7 vor fi puse cu fața în sus în cutii de carton cu hârtie neutră. Ele vor fi
despărțite cu hârtie japoneză. Este ideal ca lor să li se pună paspartuuri.
În cazul hărților, a planurilor de mari dimensiuni, dacă nu permite transportul lor în
poziție întinsă, atunci se vor rula cu un unghi mai mare derulare, fiind acoperită cu o foiță de
hârtie.
Mobilierul8 se mișcă prin ridicare, nu prin târâre sau împingere. Se va evita întoarcerea sau
culcarea lor. Tapițeria se protejează cu pânză.
Piesele confecționate din ceramică, sticlă sau porțelan9 nu se transportă decât câte un
obiect separat. Fiind casante se transport în cutii căptușite cu material - tampon. Nu se apucă
niciodată de toarte, buze sau alte decoruri care ies în relief. Vasele mari se manipulează punând o
mână ca suport pe dedesubt și alta lângă buza vasului.
Pentru obiectele din piele se va evita creșterea U.R. prin ameliorarea circulației aerului,
folosind dezumidificatoare portative, îndepărtând obiectele de radiatoare, țevi, pereți. În mod
obligatoriu obiectele din piele se păstrează la întuneric și se protejează de praf prin acoperirea lor
cu foi de polietilena.
În privința fotografiilor, ele nu se așează unele peste altele, din cauza faptului că se pot
lipi. Fotografiile trebuie ferite de temperaturi ridicate, umiditate, lumina directă a soarelui,
curenți de aer.
Clișeele se păstrează în plicuri confecționate din folie poliesterică 10, iar acestea se așează, pe
dimensiuni, în cutii metalice. Cutiile cu clișee se așează în dulapuri aerisite.
Cea mai bună UR pentru filme este de 25-30% și o temperatură între 0-10 grade Celsius, iar
pentru fotografii UR recomandată este de 50-65% și o temperatură scăzută.
Fotografiile se așează vertical, în cutii, potrivit cu mărimea lor. Dacă fotografiile au fost, anterior,
lipite de carton, acesta trebuie înlăturat pentru că este acid și acidul afectează suportul și emulsia
fotografiei, degradând-o.

6
Aurel Moldoveanu, op.cit., p. 208-209.
7
Ibidem, p. 209.
8
Ibidem, p. 209-210.
9
Ibidem, p. 210.
10
Denumire comercială Melinex sau Mylar. Este o folie neutră din punct de vedere chimic, perfect
transparentă.
 Multe muzee au în patrimoniu filme pe suport de azotat de celuloză. Filmul azotat este
instabil chimic, se aprinde foarte ușor la o temperatură de 48-50 grade Celsius. Degradarea lui
este un proces treptat și ireversibil. Mai întâi suportul filmului se fragilizează, se îngălbenește.
Apoi își schimbă culoarea în maroniu, iar în final se transform în pulbere 11. Filmul nitrocelulozic,
pe măsură ce se descompune, emite oxizi de azot care în combinație cu umiditatea din film și cu
aerul formează acidul azotic.12Acesta poate ataca celelalte filme, diapozitive, fotografii, cutii,
prin urmare el trebuie separat. Simpla lui separare nu înseamnă nedistrugrea lui în timp. Pentru
aceasta ar trebui să se transpună imaginile pe un alt suport, ideal pe suport digital. Acest fapt
înseamnă doar o prelungire a vieții și a duratei de folosință.
Este absolut necesar ca în cadrul muzeelor care au acest tip de patrimoniu să se organizeze
fototeci. Fototeca, dincolo de rolul ei de păstrare-conservare a filmelor are un foarte important
rol de documentare.
Practic, ea salvează de la distrugere informația. Fototeca se organizează într-o încăpere în
care se păstrează cutiile cu fișele de fototecă și unde se pot amenaja puncte de lucru pentru
specialiștii care intenționează să le consulte. Pentru a organiza o fototecă trebuie să executăm
câte o reproducere foto de 9x12 pe fiecare clișeu, indiferent de format, apoi se întocmește fișa de
fototecă13.
Spațiul fototecii nu este același cu cel în care se depozitează filmele, diapozitivele și
fotografiile. Acesta din urmă se va organiza într-o încăpere bine izolată, cu o temperatură cât mai
scăzută și cu valori ale UR corelate cu temperatura de păstrare. Se va folosi un dezumidificator
și, dacă e cazul, se va folosi și un material higroscopic tampon-silicagelul.

11
Eugene Ostroff, Conserving and restoring photographic collections, Published by American
Association of Museums, 1976, 16 p. (Aurel Moldoveanu, op.cit, p. 237).
12
Aurel Moldoveanu, op.cit, p. 237.
13
Ibidem, p. 238.