Capitolul 2

ÎNVELITORI LA ACOPERIŞURI ÎNCLINATE

Învelitorile fac parte integrantă din anvelopa clădirii, fiind componente ale
subansamblului acoperiş. Funcţiunea principală a învelitorii este protecţia clădirii la
acţiunea factorilor climatici, dar în acelaşi timp, aceasta trebuie să răspundă şi
condiţiilor de calitate derivate din exigenţele esenţiale, formulate în Legea 10/1995.

2.1. Exigenţe şi criterii de performanţă conform Legii calităţii în construcţii

(Legea 10/1995)
Exigenţa A - Rezistenţa şi stabilitatea
• Capacitatea de rezistenţă şi stabilitate
Limitarea deformaţiilor şi /sau degradărilor sub efectul presiunii şi sucţiunii
vântului prin asigurarea forţei de aderenţă la suport (realizată prin fixare mecanică,
ancorare, greutate proprie, lipire sau combinat )
• Aptitudinea de exploatare
Limitarea deformaţiilor şi /sau degradărilor sub acţiunea sarcinilor uniform
repartizate şi /sau concentrate (săgeata limită sub sarcină a învelitorii în raport cu
suportul)
• Durabilitatea structurală
Menţinerea proprietăţilor funcţionale iniţiale, pe minimum durata de garanţie
stabilită
Exigenţa B - Siguranţa la foc
• Prevenirea iniţierii şi propagării unui incendiu
• Clasa de combustibilitate şi rezistenţa la foc exterior: pentru învelitorile
combustibile se pun condiţii privind posibilitatea contactului elementelor de învelitoare
(inclusiv suportul direct) cu focul deschis (scântei, corpuri incandescente etc. )
• Propagarea incendiului: la învelitorile combustibile cu suprafeţe mari
aflate în acelaşi plan (peste 100 m2) se vor prevedea bariere sau zone incombustibile
care să limiteze propagarea incendiului conform normelor PSI; în cazul zonelor dens
construite , cu clădiri cu acoperişuri şi învelitori combustibile se vor prevedea la noile
construcţii învelitori incombustibile sau greu combustibile.

41
 • Acţiune fiziologică
In cazul producerii unui incendiu, produsele de combustibil (fum şi gaze
rezultate din ardere ) să nu afecteze utilizatorii, în timpul calculat pentru evacuare, prin
efecte asupra ochilor, căilor respiratorii, piele.
Exigenţa C - Siguranţa în exploatare
• Siguranţa în utilizare
Comportarea la încărcări concentrate care apar în procesul de exploatare şi
întreţinere: rezistenţa la perforare statică, rezistenţa la perforare dinamică, rezistenţa la
şoc din grindină, siguranţa la căderi masive de zăpadă, gheaţă, ţurţuri şi la şiroiri de
apă (prevederea elementelor de siguranţă ca grătare, parazăpezi etc.)
• Prevenirea alunecării
Siguranţă la acces şi circulaţie ocazională pe învelitoare: la pante mai mari
de 30% este obligatorie prevederea elementelor suplimentare de asigurare (podine,
scări, balustrade, puncte de ancorare etc.)
• Rezistenţa la agenţi atmosferici şi chimici
• Comportarea la agenţi atmosferici : temperaturi extreme
(pozitive/negative), stabilitate dimensională la variaţii de temperatură, rezistenţă la
gelivitate, absorbţie de apă, formarea condensului, comportarea la radiaţii solare
(ultraviolete, infraroşii), menţinerea în timp a caracteristicilor geometrice, fizico
geometrice şi a aspectului)
• Comportarea la eroziune abraziune: rezistenţa feţei superioare (expuse a
învelitorii faţă de particule aflate în suspensie în aer şi apă şi faţă de alunecările de
zăpadă şi gheaţă.
• Comportarea la particule mecanic active (praf, nisip, cenuşă) apreciată
prin posibilitatea şi viteza de sedimentare precum şi prin încărcarea din depuneri şi
identificarea zonelor de aglomerare.
• Comportarea la atacul agenţilor biologici: ciuperci, muşchi, mucegaiuri,
insecte, rozătoare, păsări.
Exigenţa D - Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
• Igiena aerului şi a apei
Nivelul apariţiilor şi degajărilor de substanţe nocive sau insalubre (gaz, lichid,
praf, mucegai, ciuperci) pe suprafaţa superioară şi /sau inferioară a învelitorii: la
utilizare nu se admit apariţii sau degajări de substanţe nocive sau insalubre.

42
 Exigenţa E - Protecţia termică, izolarea hidrofugă şi economia de energie
• Protecţia termică (higrotermică)
• Diminuarea şocului termic spre suport şi spre izolaţie, în sensul limitării
deformaţiilor şi degradărilor acestora datorită acţiunii directe a temperaturilor ridicate pe
suprafaţă;
• Rezistenţa la transfer termic prin învelitorile complete termoizolate;
• Comportarea raţională la difuzia vaporilor
Evitarea apariţiei condensului pe suprafaţa rece a termoizolaţiei, respectiv la
partea interioară a învelitorii.
• Izolarea hidrofugă
Asigurarea evacuării apelor şi a etanşeităţii la nivelul cerut de funcţionalitatea
elementelor de învelitoare şi a spaţiilor interioare aflate sub învelitoare.
Exigenţa F - Protecţia împotriva zgomotului
• Izolare la zgomot aerian
Atenuarea zgomotului aerian prin acoperiş spre interior la nivelurile
admisibile, funcţie de destinaţia şi condiţiile de funcţionalitate ale spaţiilor interioare.
• Limitarea nivelului de zgomot generat de învelitoare şi transmis spre
interior la max. 3 dB A peste nivelul zgomotului de fond
Zgomote generate de învelitoare împreună cu suportul sub efectul variaţiilor
dimensionale din variaţii termice, vibraţiilor şi şuierăturilor produse de acţiunea vântului
şi al impactului precipitaţiilor (ploaie, grindină).

2.2 Factorii care trebuie luaţi în considerare la alegerea tipului de

învelitoare
Aspectul plastic urmărit (expresivitatea acoperişului obţinută prin volum,
culoare, textură)
• Caracterul arhitectural al clădirii, categoria de importanţă (caracter
monumental, tradiţional, provizoriu etc.)
• Contribuţia acoperişului la volumetria clădirii
• Relaţia cu caracterul arhitecturii specifice locului (contrast, acordare sau
încadrare în specificul local)
Invelitori considerate ca elemente specifice anumitor regiuni
Ţigle solzi – Ardeal

43
 Şindrilă - Zonele montane şi sub montane, centrul şi nordul Moldovei,
Maramureş
Olane – Dobrogea, câmpia Dunării (pe cale de dispariţie)
Stuf – Delta Dunării

Caracteristicile climei
• Variaţia anuală a temperaturii – valori medii dar în special maxime
(comportarea hidroizolaţiilor) şi minime (acţiune îngheţ – dezgheţului)
• Precipitaţiile atmosferice – cantitate, repartizarea pe durata anului
• Regimul vânturilor – direcţia dominantă, intensitatea, frecvenţa.
Considerente tehnico – economice
• Relaţia structura clădirii - structura acoperişului, suportul învelitorii-
invelitoare
• Posibilitatea aprovizionării cu anumite materiale
• Existenţa mâinii de lucru calificate
• Costuri de investiţie, costuri de întreţinere.
Tipul învelitorii determină greutatea şi panta acoperişului. Panta unui acoperiş
este cu atât mai mare cu cât soluţia constructivă adoptată asigură o etanşeitate mai
redusă, necesarul de material pentru structura acoperişului (în general lemn) crescând
cu creşterea pantei.

2.3. Clasificarea învelitorilor

Funcţie de nivelul de asigurare a etanşeităţii:
• Invelitori etanşe
• Membrane hidroizolante fixate mecanic de support
• Panouri metalice profilate complexe, fixate mecanic pe rigle şi hidroizolate
continuu pe suprafaţă
• Învelitori semietanşe
• Foi din tablă plană subţire, fixată mecanic pe suport şi îmbinate în falţ, cu
sau fără folie substrat
• Elemente plane bituminate autoprotejate, fixate mecanic pe suport, lipite
între ele la suprapuneri prin puncte – benzi autoadezive, cu sau fără folie substrat

44
 • Panouri metalice profilate, cu sau fără etanşare suplimentară a
suprapunerilor, fixate mecanic pe rigle, cu sau fără folie substrat
• Învelitori discontinue
- Elemente de dimensiuni reduse, trase sau presate, ceramice sau din mortar
de ciment (ţigle, olane), fixate mecanic pe rigle
- Panouri ondulate din ciment armat, fixate mecanic pe rigle
- Panouri bitumate rigide, ondulate, fixate mecanic pe rigle
Funcţie de material
• Învelitori din materiale organice - paie, trestie, lemn (scânduri, şiţă,
şindrilă), materiale bituminoase
• Învelitori din piatră naturală – ardezie
• Învelitori din materiale ceramice (piatră artificială)
• Învelitori din mortar de ciment sau beton
• Invelitori din tablă plană sau ondulată
• Învelitori din sticlă

2.4. Alcătuirea şi execuţia invelitorilor din diferite materiale

2.4.1 Invelitori din lemn
Unul din cele mai vechi materiale folosite pentru realizarea învelitorilor pe
teritoriul României şi în zonele învecinate este lemnul, întâlnit nu numai la locuinţe ci şi
la clădiri de cult sau social – culturale. Specific zonelor împădurite, executate cu
măiestrie de meşteri populari, acest tip de învelitoare conferă clădirilor o plastică
arhitecturală cu totul specială, casele din Bucovina şi bisericile din Maramureş fiind
exemple cât se poate de grăitoare referitor la trasarea graniţei între artă şi meşteşug
(fig. 2.1).

45
 Fig. 2.1 Invelitoare din lemn la o biserică din Maramureş

După o perioadă de scădere a interesului pentru asemenea învelitori, înregistrată în

“era” betonului şi a sticlei şi a energiei ieftine, în prezent, preocuparea pentru utilizarea
materialelor ecologice, fără energie înglobată, le-au readus în actualitate, învelitorile din lemn
încetând de a fi doar tradiţie şi folclor.
Multiplele calităţi fizice ale lemnului, asociate cu cele de ordin estetic, conferă
învelitorilor din lemn o serie de avantaje, cum ar fi:
- greutate proprie redusă;
- etanşeitate la apă şi aer;
- rezistenţă la şocuri (grindină);
- izolare acustică, zgomotul produs de ploaie sau grindină fiind mult atenuat
faţă de alte tipuri de învelitori;
- facilitate în executarea remedierilor şi reparaţiilor.
Ca dezavantaje trebuie menţionate :
- Rezistenţa redusă la foc, lemnul fiind un material combustibil;
- Sensibilitatea la agenţi biologici (putrezire).
Aceste inconveniente pot fi atenuate în bună măsură prin lucrări de protecţie
împotriva putrezirii, ignifugare etc.
Materialele utilizate pentru realizarea învelitorilor din lemn se prezintă sub formă
de plăci de dimensiuni şi forme diferite, cele 3 sortimente cunoscute în România fiind
şindrila, şiţa şi draniţa (fig. 2.2.a)

46
 Suportul este discontinuu, alcătuit din şipci dispuse la distanţe diferite, funcţie de
dimensiunile pieselor de învelitoare şi numărul de straturi în care se realizează aceasta
(fig. 2.3.b).
Pentru rezolvarea zonelor sensibile, coamă, creastă, dolie, streaşină se folosesc
aceleaşi forme şi dimensiuni pentru sortimentele utilizate, etanşeitatea fiind asigurată
prin modul de dispunere (fig.2.3 c,d,e) Fiind zona cea mai expusă infiltraţiilor de apă,
dolia poate fi realizată tot din material lemnos, într-o dispoziţie specifică, sau se poate
realiza o etanşare suplimentară cu carton bitumat sau tablă.

47
 Fig. 2.2 Învelitori tradiţionale din lemn:
a- materiale; b- moduri de dispunere în câmp, 2, 3 şi 4 straturi; c- învelitoare din şindrilă d-
streaşină; e- dolie; 1- şiţă; 2- şindrilă; 3- draniţă; 4- şipcă; 5- ciocârlan; 6- piese de coamă; 7-
şiţe tăiate mai scurt; 8- pazie; 9- căprior; 10- pană; 11- cleşti

2.4.2. Învelitori din materiale ceramice

Învelitorile din materiale ceramice (argilă arsă) sunt cunoscute din antichitate, mărturiile
arheologice semnalând utilizarea lor la etrusci. Faţă de cele din lemn, sunt superioare prin
gradul mai ridicat de rezistenţă la foc. În prezent, sunt utilizate pe scară extinsă la clădiri de

48
locuit şi social culturale datorită, în principal, următoarelor calităţi: aspect agreabil, durabilitate
relativ mare, rezistentă mecanică, rezistenţă la foc. Ca dezavantaj poate fi menţionat, în primul
rând, greutatea mare care conduce la necesitatea unor secţiuni mari pentru elementele
şarpantei şi implicit la un consum ridicat de material lemnos. Acesta este determinat şi
de faptul că fiind învelitori discontinui, deci cu etanşeitate redusă, reclamă pante relativ
ridicate (tabelul 3.1)

Tabelul 3.1 Pantele învelitorilor din materiale ceramice

Pante (cm /m)
Învelitoare
minime uzuale maxime
Ţigle Aşezare simplă 60 70…90 275
solzi Aşezare dublă 45 55…70 275
Ţigle profilate trase 45 55…70 120
Ţigle profilate presate 35 45…70 120

Panta şi înălţimea acoperişurilor cu învelitori ceramice contribuie la realizarea

unor clădiri de un anumit rafinament, specific zonelor montane, dar nu numai. (fig. 2.3)

Fig. 2.3 Invelitoare din ţigle ceramice de tip solzi

Materialele folosite se prezintă sub formă de piese de dimensiuni reduse, care pot fi
manipulate cu uşurinţă. Au forme şi dimensiuni diferite şi se dispun, în mod obişnuit, pe
suport discontinuu.

49
 Produsele ceramice pentru învelitori se prezintă sub formă de :
- ţigle solzi - elemente plane cu caneluri pe faţa superioară;
- ţigle profilate obţinute prin presare sau tragere la filieră;
- olane.
Suportul învelitorilor ceramice este discontinuu, constituit din şipci dispuse la
distanţe determinate de dimensiunile şi modul de dispunere a pieselor. Dacă se
urmăreşte creşterea etanşeităţii la aer, în zonele cu climă severă, cu cantităţi mari de
precipitaţii şi vânturi puternice peste căpriori se realizează o podină continuă din
scânduri, astereala, şi o folie de carton bitumat. În acest caz, suportul învelitorii este
asigurat de o reţea de şipci, dispuse după ambele direcţii. Dacă se urmăreşte
amenajarea unor spaţii încălzite sub învelitoare, la mansardă, este necesară şi izolarea
termică.
La invelitorile alcătuite din plăci, trebuie acordată o atenţie deosebită rezolvării
corecte a zonelor sensibile cum sunt coama, creasta, dolia, sreaşina şi racordările la
calcan sau la elemente verticale. Coamele şi crestele se realizează din piese speciale,
cunoscute sub numele de olane de coamă, care se suprapun în sens longitudinal şi se
fixează cu mortar de ciment. Îmbinarea între coame şi creastă se realizează printr-un
rost de minimum 10 cm umplut cu mortar de ciment, care obturează secţiunea pieselor
de coamă (creastă). Rostul dintre elementele de intersecţie ale versanţilor (coama,
creasta) şi piesele adiacente de pe versanţi se completează cu mortar de ciment.
Pentru a evita fisurarea mortarului, în cazul rosturilor de dimensiuni importante, în
compoziţia acestuia se introduc spărturi din materiale ceramice (cloţărie).
Prin poziţia sa, dolia se găseşte plasată în condiţiile cele mai defavorabile din
punct de vedere al cerinţelor de etanşeitate din următoarele motive:
- panta sa este inferioară celei a versanţilor adiacenţi;
- fiind amplasată la intersecţia a 2 versanţi, dolia colectează o mare
cantitate de apă.
Ca urmare, execuţia doliilor impune o atenţie cu totul specială. În general, la dolii
nu se poate obţine o bună etanşare din materialele constituente ale învelitorii, motiv
pentru care se foloseşte tablă plană sau alte materiale sub formă de foi care permit
realizarea unor suprafeţe etanşe prin extinderea lor pe planurile care se intersectează.
Foaia de tablă se dispune pe suport continuu (astereală), urmărind panta doliei şi fiind
acoperită pe cel puţin 8 cm de piesele constituente ale versanţilor. Pentru dolii de
lungimi reduse se pot folosi şi piese speciale de dolie din materiale ceramice.

50
 Racordarea la calcan se face cu olane de coamă, iar la suprafeţe verticale cu foi
de tablă prelungite peste învelitoare. Fixarea foilor de tablă la dolii şi racordări se face în
aşa fel încât să permită dilatarea/contracţia determinată de variaţiile de temperatură şi
să nu favorizeze coroziunea.
Execuţia învelitorilor ceramice se face începând de la streaşină spre coamă,
după finalizarea lucrărilor de tinichigerie (jgheaburi, dolii, racordări etc.) La creastă,
spaţiul rămas, (în cele mai multe cazuri dimensiune versantului după linia de cea mai
mare pantă nefiind multiplu de lungimea pieselor de învelitoare), poate fi completat cu
piese tăiate la dimensiunea necesară sau cu mortar de ciment.
a. Invelitori din ţigle solzi
Materialele folosite pentru acest tip de învelitoare sunt plăci ceramice plane, de
formă specială (solzi) pentru câmpul învelitorii şi olane de coamă (fig. 2.4.a).
Se pot realiza învelitori din ţiglă solzi cu aşezare simplă sau dublă, pe suport
discontinuu din şipci. În sistemul de aşezare simplă, pe fiecare şipcă este “agăţată” o
singură piesă şi sunt suprapuse 3 rânduri (fig.2.4.b,c). Primul rând de la coamă şi primul
rând de la streaşină se execută cu aşezare dublă. Dacă se urmăreşte o mai bună
etanşeitate, peste căpriori se execută o astereală protejată cu carton bitumat, iar pentru
fixarea ţiglelor se execută o reţea de şipci pe 2 direcţii (fig. 2.4.d).
Aşezarea dublă se caracterizează prin “agăţarea” a câte două piese pe fiecare
şipcă şi suprapunerea a 4 rânduri (fig. 2.4.e,f). Acest din urmă mod de realizare oferă o
mai bună etanşare, o pantă mai redusă dar şi o creştere a greutăţii proprii a învelitorii şi
a consumului de material şi manoperă.
Ţiglele solzi se pretează atât la suprafeţe plane cât şi curbe, în timp ce ţiglele
profilate pot fi folosite numai pentru suprafeţe plane.

51
 Fig. 2.4 Învelitoare din ţigle solzi
a- materiale; b- învelitoare ţiglă solzi cu aşezare simplă (detaliu coamă); c- idem, vedere; d-
învelitoare din ţiglă solzi cu aşezaredublă pe astereală şi şipci pe două direcţii; secţiune câmp
curent; e- învelitoare din ţiglă solzi cu dublă aşezare; secţiune câmp curent; f- idem, vedere; g-
detaliu racordare la calcan; 1- ţigle solzi piese de câmp; 2- oloane de coamă (creastă); 3- şipci
(suport discontinuu); 4- căprior; 5- pană de coamă; 6- astereală; 7- carton bitumat; 8- agrafă din
tablă fixată în rostul zidăriei; 9- şorţ din tablă

52
 b. Învelitori din ţigle profilate sau cu jgheab
Ţiglele profilate sunt piese de formă dreptunghiulară în plan, fiind prevăzute cu
profile şi caneluri. Acestea servesc, pe de o parte, pentru realizarea unei secţiuni
transversale cutate, cu modul de rezistenţă sporit faţă de o secţiune plană, iar pe de
altă parte, formează dispozitive de etanşare şi îmbinare sub formă de jgheaburi. Ţigla
profilată se obţine prin presare cu 2 tipuri de secţiuni (ţigla olandeză şi ţigla tip Marsilia)
şi este prevăzută cu 2 jgheaburi de etanşare şi 4 ciocuri de fixare.
Piesele se aşează într-un singur strat, în rânduri decalate, pe un suport format
din şipci dispuse la o distanţă corelată cu dimensiunile pieselor, normal pe căpriori, sau
pe reţea de şipci dacă se introduce astereală sub învelitoare. Doliile şi racordările la
suprafeţele verticale se realizează cu tablă plană. Fixarea ţiglelor de suport se face prin
legare cu sârmă. Detalii de principiu referitoare la învelitorile din ţigle profilate sunt
prezentate în figura 2.5.

c. Învelitori din olane

Olanele sunt piese din materiale ceramice arse, de formă semitronconică.
Învelitorile din olane reprezintă tipul cel mai vechi de învelitoare, utilizat iniţial în
China, apoi la construcţiile greceşti din Asia Mică şi pe ţărmul Mării Mediterane. În
România se întâlnesc învelitori din olane în regiunile sudice, regiuni caracterizate prin
vânturi puternice şi precipitaţii reduse (Dobrogea).
Suportul învelitorilor din olane este din astereală şi şipci, cu carton bitumat.
Învelitorile din olane sunt alcătuite din două straturi, formate din rânduri, paralele cu linia
de cea mai mare pantă. Stratul inferior este format din piese dispuse cu concavitatea în
sus (jgheaburi, uluce), iar cel superior din piese dispuse cu concavitatea în jos,
(capace).

53
 Fig. 2.5 Învelitori ceramice din ţigle profilate: a- materiale; b- secţiune (coamă,
streaşină); c- vedere; d- detaliu dolie; e- idem, pentru învelitoare din ţiglă profilată, cu astereală
şi reţea de şipci; 1- ţiglă profilată; 2- olan de coamă;
3- şipcă; 4- căprior; 5- mortar etanşare; 6- astereală; 7- pazie; 8- şipci în lungul pantei; 9- tablă
fixată cu agrafe în falţ.

În lungul rândurilor olanele se suprapun pe cca 40 mm, în sensul scurgerii

apelor. Panta acestui tip de învelitoare este redusă, de 15…20°. Detalii de principiu
referitoare la învelitorile din olane sunt prezentate în figura 2.6.

54
 Fig. 2.6 Învelitori ceramice din olane
a- materiale; b- mod de dispunere; c- secţiune după linia de cea mai mare pantă; d- vedere; e-
detaliu dolie; 1- olane cu concavitatea în sus (jgheaburi); 2- idem, cu concavitatea în jos
(capace); 3- astereala; 4- carton bitumat; 5- căprior; 6- pazie; 7-tablă zincată fixată cu agrafe în
falţ

2.4.3. Învelitori din ţigle de beton

Ţiglele din beton, apărute pe piaţa românească după 1989, fac concurenţă cu
succes ţiglelor ceramice datorită durabilităţii superioare, a rezistenţelor mari la şocuri şi la
agenţi exteriori, dar mai ales a aspectului deosebit de atrăgător. La aceasta contribuie atât
aspectul în sine al materialului cât şi multitudinea de piese speciale (de streaşină, laterale,
de aerisire, parazăpadă etc.) care permit execuţia îngrijită a zonelor sensibile (fig.2.7).
Materialul folosit pentru realizarea ţiglelor din beton este betonul colorat în masă
în componenţa căruia intră: nisip de cuarţ spălat, ciment Portland, coloranţi pe bază de
oxizi de fier care conferă produselor diverse culori.
Ţiglele din beton se prezintă sub formă de ţigle solzi (fig. 2.8) şi ţigle profilate de
dimensiuni diferite faţă de ţiglele ceramice (fig. 2.9). Suportul învelitorii este format din
şipci sau din astereală şi reţea de şipci în cazul podului mansardat. În această situaţie
peste astereală se aplică hidroizolaţie şi se prevede un strat de aer în contact cu
exteriorul care să permită preluarea eventualelor acumulări de vapori. Evident, este

55
obligatorie prevederea unui strat termoizolant pentru limitarea pierderilor de căldură
iarna şi evitarea supraîncălzirii în condiţii de vară (fig. 2.10).
La dolii şi racordări se folosesc şorţuri din tablă pentru realizarea etanşeităţii
optime.

Fig. 2.7 Sortimente de ţiglă din beton

56
Fig. 2.8 Învelitoare din ţigle din beton tip solzi: a- detaliu streaşină, b- detaliu coamă; c- detaliu
dolie; 1- ţiglă curentă; 2- şipcă suport; 3- şipcă longitudinală; 4- strat de aer ventilat; 4'- strat de
aer poentru ventilarea termoizolaţiei; 5- folie impermeabilă; 6- ţiglă de streaşină; 7-
bandăaerisire streaşină; 8- jgheab; 9- consolă jgheab; 10- picurător tablă zincată; 11- placare
cu scândură; 12- termoizolaţie; 13- ţigle de coamă; 14- element aerisire protecţie coamă; 15-
fâşie de folie impermeabilă; 16- clemă fixare coamă; 17- şipcă de coamă; 18- suport metalic
fixare şipcă de coamă; 19- element PVC dolie; 20- scândură suport pentru elementul de dolie;
21- folie impermeabilă protecţie dolie; 22- şipci longitudinale; 23- montarea corectă a foliei în
zona de dolie; 24- element lateral dolie;25- căprior dolie; 26-şipcă de dolie; 27- căprior.

57
Fig. 2.9 Învelitoare din ţigle profilate din beton: a- detaliu streaşină; b- detaliu coamă; c- detaliu
streaşină la calcan; 1- ţiglă curentă; 2- şipcă suport paralelă cu streaşina; 3- şipcă longitudinală
normală pe streaşină; 4- strat de aer ventilat între şipcile longitudinale; 4'- strat de aer pentru
ventilarea termoizolaţiei; 5- folie impermeabilă; 6- ţiglă de streaşină; 7- bandă aerisire
streaşină;8- jgheab; 9- consolă jgheab; 10- picurător tablă; 11- placare cu scândură; 12- izolaţie
termică; 13- ţiglă de coamă; 14- element aerisire protecţie coamă; 15- clemă de fixare coamă;
16- şipcă de coamă; 17- suport metalic fixare şipcă de coamă; 18- fâşie de folie impermeabilă;
19- ţiglă de aerisire; 20- ţiglă laterală; 21- fixare in cuie; 22- scândura de pazie; 23- limita
superioară a termoizolaţiei

58
 Fig. 2.10 Învelitori din ţigle din beton sau ceramice pentru mansarde (cu termoizolaţie); a-
învelitoare cu termoizolaţie pe astereală (detaliu coamă); b- învelitoare cu termoizolaţie între
căpriori şi spaţiu dublu de ventilare (detaliu streaşină); c- învelitoare cu astereală cu
termozolaţie între căpriori (detaliu fereastră mansardă); 1- ţiglă normală; 2- ţiglă de coamă; 3-
ţiglă de aerisire; 4- ţiglă parazăpadă; 5- şipci din lemn transversale pentru fixarea ţiglelor; 6-
folie hidroizolantă; 7- şipci din lemn longitudinale pentru fixarea termoizolaţei; 8- astereală; 9-
spaţiu de aer; 10- termoizolaţie între căpriori; 11- termoizolaţie căpriori; 12- folie barieră de
vapori; 13- tavan, scânduri din lemn fălţuite şi finisate; 14- tavan plăci ghips-carton; 15- căpriori
din lemn ignifugat; 16- pană de coamă lemn ignifugat; 17- cleşti scândură lemn ignifugat; 18-
fereastră mansardă

59
2.4.4. Învelitori din tablă plană
a. Invelitori tradiţionale din tablă plană
Învelitorile din tablă plană fac parte din categoria învelitorilor continui, ceea ce le
asigură o bună etanşeitate şi ca urmare necesitatea unei pante reduse pentru
asigurarea scurgerii rapide a apelor pluviale: 7% în cazul îmbinării în falţ dublu şi 15 %
pentru îmbinarea în falţ simplu.
Sunt utilizate pe scară largă la clădiri de locuit şi social culturale fără cerinţe
deosebite din punct de vedere estetic şi sunt preferate datorită etanşeităţii pe care o
asigură, a durabilităţii, rezistenţei la foc şi greutăţii reduse.
Pentru executarea învelitorilor poate fi utilizată tabla din oţel simplă (neagră) sau
tabla zincată. În cazuri cu totul special se foloseşte tabla de aluminiu, de zinc, de cupru
sau de plumb, care au o bună comportare în exploatare, dar şi costul lucrărilor creşte
semnificativ.
Tabla neagră şi zincată se livrează sub formă de foi având dimensiunile:
- tabla neagră 650 x 1000 x 0,5 sau 0,6 mm;
- tabla zincată 650 x 1000 x 0,4 sau 0,75 mm;
1000 x 1000 x 0,4 sau 0,75 mm.
Tabla zincată prezintă proprietăţi mecanice şi elastice superioare, durabilitate şi
posibilităţi de întreţinere uşoară. Tabla neagră necesită lucrări de protecţie împotriva
coroziunii prin grunduire la intervale de max. 3...4 ani.
Foile de tablă se dispun sub formă de fâşii, cu latura lungă după linia de cea mai
mare pantă şi rosturi decalate, pe un suport continuu din scânduri de 2,5 cm grosime şi
carton bitumat (fig.2.11.a,b,c). Cartonul se dispune în scopul evitării condensului pe faţa
interioară a tablei.
Pentru a preîntâmpina formarea unor focare de coroziune prin perforarea tablei
şi a permite depalsarea liberă sub acţiunea variaţiilor de temperatură, coeficientul de
dilatare termică a tablei fiind mai mare decât cel al suportului, prinderea tablei de suport
se face prin intermediul unor copci, confecţionate din deşeurile rămase de la
prelucrarea tablei (fig. 2.11.d). Între foile de tablă se execută de asemenea o îmbinare
flexibilă în falţuri (cute sau bucle). Falţurile pot fi executate cu cute simple sau duble,
asigurând diferite grade de etanşare (fig.2.11.d, e, f, g) Foile care formează o fâşie se
imbină prin falţuri orizontale sau culcate, simple sau duble, iar fâşiile între ele prin falţuri
verticale, simple sau duble. Falţurile orizontale sunt orientate spre streaşină pentru a
împiedica pătrunderea apei în cutele tablei.

60
 La coamele oblice şi la creastă îmbinarea se face prin falţuri verticale. La dolii se
execută fâşii continui, îndoite după cei 2 versanţi alăturaţi, în falţuri duble rabătute.
Dacă pantele celor 2 versanţi sunt foarte mici aceste îmbinări se cositoresc.
Panta învelitorilor din tablă este de 7% dacă îmbinarea se face în dublu falţ şi 15
% dacă îmbinarea se face în falţ simplu.

Fig. 2.11 Învelitori din tablă plană: a- dispunerea foilor de tablă pe versantul învelitorii;
b- secţiune după linia de cea mai mare pantă; c- detaliu coamă; d- agrafe (copci) pentru fixare;
e- îmbinarea foilor de tablă; 1- foaie de tablă; 1'- carton bitumat; 2- astereală; 3- izolaţie termică
în cazul mansardei; 4- căprior; 5- pană; 6- falţ vertical; 7- falţ orizontal; 8- agrafă pentru falţ
simplu; 9- agrafă pentru falţ dublu; 10- fixarea în falţ vertical simplu; 11- fixarea in falţ vertical
dublu; 12fixare în falţ orizontal simplu; 13- fixarea în falţ orizontal dublu

61
 b. Sisteme moderne de învelitori de tablă plană
În prezent, pe piaţa materialelor de construcţii există sortimente deplăci plane pentru
învelitori cu calităţi superioare celor folosite în mod tradiţional. Acestea sunt tratate împotriva
coroziunii cu produse pe bază de polimeri, ceea ce le conferă o durabilitate mai mare, eliminând
lucrările periodice de protecţie cu minium de plumb, cerute de tabla neagră. In plus, foile au o
rigiditate sporită datorită canelurilor cu care sunt prevăzute şi prezintă un aspect deosebit de
agreabil (fig.2.12)

Fig. 2.12 Invelitoare din tablă plană cu falţuri prefabricate şi nivel ridicat de protecţie

Realizarea falţurilor în fabrică şi nu pe şantier reduce timpul de execuţie şi contribuie

esenţial la o calitate superioară a lucrărilor.

2.4.5. Învelitori din tablă tip ţiglă

Învelitorile din tablă tip ţiglă sau ţiglă din tablă au aspectul asemănător cu al ţiglei şi se
realizează din fâşii ondulate sau/şi cutate cu lăţimi şi lungimi diferite, la diferite firme
producătoare. Materialul din care se confecţionează fâşiile este tabla zincată la cald, protejată
pe ambele feţe cu un strat primar şi o peliculă de poliester. Această protecţie îi asigură tablei o
durabilitate superioară. În plus, tabla tip ţiglă are o greutate redusă şi un aspect estetic
deosebit (fig.2.13). Dimensiunile mari ale fâşiilor garantează rapiditatea şi simplitatea
execuţiei.

62
 Fig. 2.13 Invelitoare din tablă profilată tip ţiglă

Determinările privind protecţia acustică au condus la concluzia că nivelul de

zgomot generat de ploaie pe suprafaţa învelitorii, nu este mai mare de 40 dB,
încadrându-se în limitele admisibile.
Ţiglele din tablă pot fi utilizată atât pentru acoperişuri noi cât şi pentru renovarea
celor existente, folosind un suport discontinuu format din şipci metalice sau din lemn, la
distanţa de 40 cm.
Gama de accesorii include profile de etanşare, borduri de acoperire, dispozitive
de aerisire, folie anticondens, permiţând realizarea corectă a oricărui detaliu. Pentru
fixare se folosesc şuruburi auto filetante în culoarea tablei. Etanşeitatea este asigurată
chiar în cazul ploilor abundente şia viscolelor puternice dacă panta învelitorii este de
minimum 14° (25%).
Învelitorile din ţiglă de tablă se montează întotdeauna împreună cu o folie
anticondens, realizată din fibre de material plastic, asigură scurgerea apei din condens
şi aerisirea învelitorii.
Detalii de principiu referitoare la învelitorile din ţiglă de tablă sunt prezentate în
fig.2.14.

63
 Fig.2.14 Invelitori din tablă tip ţiglă
a- materiale; b- detaliu coamă; c- detaliu streaşină; d- detaliu dolie;e- detaliu racordare la
suprafaţa verticală; 1- tablă cutată tip ţiglă; 2- şipci paralele cu streaşina; 3- carton bitumat; 4-
astereală;5- căprior; 6- izolaţie termică; 7- tavan; 8- pană de coamă; 9- element de
coamă; 10- cosoroabă; 11- streaşină înfundată; 12- carton bitumat racordat pe
verticală; 13- şorţ tablă; 14- căprior de dolie

64
 2.4.6 Învelitori din carton bitumat
a. Sisteme tradiţionale de învelitori din carton bitumat
Invelitorile din carton bitumat se folosesc la construcţii provizorii de importanţă
redusă, construcţii agrozootehnice la care aspectul estetic nu este deosebit de
important, etc. Fiind învelitori etanşe, reclamă pante reduse ceea ce înseamnă
consumuri reduse de material lemnos pentru executarea şarpantei.
La execuţia acestui tip de învelitori, se folosesc 2 categorii de materiale :
• Materiale bituminoase sub formă de foi
- cartoane bitumate;
- împâslituri din fibre de sticlă bitumată;
- pânze bitumate;
- ţesături din fibre de sticlă bitumate;
- foi hidroizolante cu bitum aditivat.
• Materiale bituminoase pentru amorsare, lipire şi etanşare
- bitum pentru lucrări de hidroizolaţii;
- bitum cu adaos de cauciuc;
- bitum industrial parafinos;
- emulsie bituminoasă cationică sau anionică;
- suspensie din bitum filerizat, SUBIF;
- chit de suspensie din bitum filerizat .
Suportul învelitorilor din carton bitumat este continuu, format din astereală de
scânduri, plăci din înlocuitori din lemn ameliorat sau din beton. În cazul stratului suport
din beton executarea învelitorii începe cu aplicarea stratului de amorsaj realizat din
soluţie bituminoasă sau suspensie de bitum.

65
 Fig. 2.15 Învelitori tradiţionale din materiale bituminoase (carton bitumat):
a- moduri de dispunere a foilor de carton bitumat;b- detaliu coamă; c- detaliu dolie;d- detaliu
timpan;e- detaliu streaşină; 1,1'- carton bitumat în unul/două rânduri; 2- astereală; 3- strat
suplimentar; 4- pazie din lemn; 5- şipcă de fixare timpan; 6- şipcă de fixare în lungul pantei; 7-
capac din carton bitumat; 8- pazie din tablă

66
 Elementele accesorii (şorţuri, pazii, ventilaţii, coşuri, conducte, ancore etc.) se
montează înainte de execuţia învelitorii. Direcţia de aplicare a foilor este paralel swu
perpendicular faţă de streaşină la pante până la 20 % şi paralel cu direcţia pantei, la
înclinări mai mari ale acoperişului. Foile bitumate se petrec pe 7…10 cm, petrecerile
decalându-se între straturi cu 1/2, 1/3 sau 1 /4 din lăţimea foii.
La învelitorile cu pante ce depăşesc pe cele uzuale, precum şi în regiunile cu
vânturi puternice, se recomandă ca fixarea foilor bitumate să se facă cu şipci din lemn,
acoperite cu o fâşie de carton bitumat. După executarea ultimului strat al învelitorii se
recomandă protejarea acestuia cu un strat de mastic bituminos, peste care se presară
nisip cu granulaţia 1….3 mm.
Detaliile de execuţie sunt prezentate în fig. 2.15.

b.Sisteme moderne de învelitori bituminoase; ţigle/şindrile bituminoase

Învelitorile din şindrile bituminoase pot fi considerate o replică modernă la
invelitorile bituminoase tradiţionale, fiind una din cele mai populare soluţii pentru
realizarea învelitorilor. Se prezintă sub formă de plăci profilate pe o singură latură, cu
lăţimi de 30...40 cm, imitând un număr de 3...4 ţigle. Pot avea diferite forme - solzi,
dreptunghi, hexagon etc. - şi culori (fig. 2.16)

Fig. 2.16 Plăci tip ţiglă /şindrilă bituminoasă

Ţigla sau şindrilă bituminoasă este realizată dintr-un complex de materiale care
are la bază pânza sau ţesătura din fibre de sticlăpe care se aplică bitum oxidat de înaltă
calitate. Faţa văzută, expusă radiaţiei solare, este protejată cu granule de bazalt cu rol
67
de protecţie dar şi de a asigura aspectul final, inclusiv culoarea foarte rezistentă în timp.
Pentru aderenţa la suport, intradosul plăcilor este acoperit cu material autoadeziv pe
bază de bitum şi cauciuc care contribuie şi la o mai bună etanşeitate. Până în momentul
montajului, stratul autoadeziv este protejat cu o peliculă de hârtie siliconizată care se
înlătură la montaj.
Faţă de învelitorile bituminoase tradiţionale, cele din ţiglă /şindrilă bituminoasă
sunt superioare prin durabilitate, determinată de comportarea mai bună la variaţii de
temperatură, şi aspect estetic. Faţă de alte soluţii de învelitori, prezintă avantajul
greutăţii reduse, posibilitatea de a se adapta oricăror forme în spaţiale, (inclusiv curbe)
şi pante de la 12 grd. la suprafeţe verticale.
Mai trebuie subliniată capacitatea superioară de protecţie acustică, prin
atenuarea zgomotului produs de picăturile de ploaie sau grindină.
Suportul învelitorii este continuu, alcătuit din astereală din scânduri sau
înlocuitori din lemn, dispus pe o reţea de şipci, pentru a crea sub invelitoare un spaţiu
de aer ventilat (fig. 2.17). Acesta este necesar deoarece etanşeitatea sporită a învelitorii
bituminoase îi conferă o rezistenţă mare la difuzia vaporilor, favorizând formarea
condensului.
Dacă sub învelitoare sunt spaţii încălzite, în spaţiul dintre şipci se prevede
material izolant termic, iar căpriorii pot fi lăsaţi aparenţi sau mascaţi printr-un tavan din
lemn(scânduri îmbinate în falţ) sau gips carton.

68
 Fig. 2.17 Învelitori din şindrile (ţigle) bituminoase: a- materiale; b- învelitoare termozolată
ventilată (detaliu cosamă); c- învelitoare termoizolată ventilată(câmp curent); d- învelitoare
termoizolată neventilată (câmp curent);1- şiţă (ţiglă) bituminoasă; 2- puncte de fixare cu adeziv;
3- fixare cu tije; 4- astereală; 5- termoizolaţie (vată minerală); 6- şipci paralele cu streaşina;
7- astereală suport termoizolaţie; 8- căprior; 9- aer ventilat; 10- şipci normale pe streaşină; 11-
scânduri de fixare coamă; 12- membrană (şindrile bituminoase) coamă

69
 Capitolul 3

ACOPERIŞURI DE TIP TERASǍ

3.1 Aspecte generale

Acoperişurile de tip terasă se caracterizează printr-o pantă redusă (1,5…7 %),
motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de acoperişuri plate. În principiu, un
acoperiş terasă este o structură complexă, care asigură în afara siguranţei la acţiuni
mecanice, etanşeitatea şi protecţia termică.

3.1.1 Scurt istoric

Cunoscute şi utilizate în anumite zone încă din antichitate, acoperişurile plate au
cunoscut o adevărată înflorire odată cu elanul modernităţii care a marcat multe decenii
ale secolului trecut. În acelaşi timp, modul de alcătuire şi de funcţionare cunoaşte o
evoluţie rapidă, determinată evoluţia materialelor şi a tehnicilor constructive, dar şi de
modificarea condiţiilor de exploatare şi creşterea nivelului exigenţelor de utilizare.
Iniţial, acoperişurile plate erau de fapt o placă din beton sau o astereală din
scânduri protejate cu gudron, pentru a le mări etanşeitatea şi durabilitatea. Apariţia
bitumului cu caracteristici tehnice superioare, a marcat un prim pas în direcţia
perfecţionării sistemului. Trebuie menţionat că în această perioadă încălzirea se făcea
cu sobe, coşurile de fum aveau un bun tiraj pentru evacuarea aerului viciat încărcat cu
vapori, iar neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor asigurau alimentarea cu aer proaspăt. In
plus, ferestrele simple, cu o singură foaie de geam, favorizau condensarea surplusului
de vapori. Ca urmare, regimul de umiditate interioară nu solicita sistemul de acoperiş.
Intre timp, sistemele de etanşare s-au perfecţionat odată cu apariţia pânzei
bitumate şi apoi a împâsliturii din fibră de sticlă bitumată, dar s-au schimbat şi condiţiile
de exploatare prin introducerea sistemelor de încălzire centrală şi a tâmplăriei duble,
etanşe. Modificarea regimului de umiditate a condus la apariţia condensului în structura
acoperişului şi a petelor de umezeală pe plafon.
Evoluţia exigenţelor de confort, la care s-au adăugat mai târziu rigorile crizei
energetice, a determinat necesitatea unui strat termoizolant alcătuit din materiale mai
mult sau mai puţin permeabile la vapori. Problema condensului interstiţial a rămas in
continuare, găsindu-şi rezolvarea în dezvoltarea soluţiei de acoperişuri, reci, ventilate.
Dificultăţile de ordin tehnologic asociate sistemului au incurajat perfecţionarea soluţiei

70
de terasă compactă, prin introducerea barierei de vapori, apoi a straturilor de difuzie
amplasate sub bariera de vapori şi sub hidroizolaţie.
O etapă importantă o constituie apariţia terasei inversate, cu avantajele şi
dezavantajele ei şi apoi, ca o variantă, a terasei DUO.
In afară de materialele de realizare a hidroizolaţiei şi a celor termoizolante, stratul
de protecţie a hidroizolaţiei la acţiunea radiaţiei solare a cunoscut diferite variante de
realizare, de la nisipul mărgăritar lipit pe suprafaţa bituminoasă, la pietriş, dale şi plăci
mozaicate. In prezent, pământul s-a dovedit a fi cel mai bun material de protecţie,
terasa grădină cunoscând o arie largă de aplicare, atât în Europa, cât şi în Canada,
SUA, Australia.
In Romania utilizarea pe scară largă a acoperişurilor plate este legată de avântul
pe care l-a cunoscut construcţia de locuinţe colective (blocuri), declanşată la începutul
secolului trecut. Iniţial, sistemul aplicat a fost cel utilizat pe plan european, evoluţia fiind
întreruptă totuşi de unele aspecte specifice, „originale” cum sunt:
- introducerea în anii 60, fără a fi efectuate cercetări preliminarii temeinice, a „prafului
hidrofob”, material pulverulent care se pretindea a fi atât izolant termic cât şi hidrofug;
după puţin timp, materialul şi-a dovedit totala ineficienţă, fiind necesară refacerea
teraselor la un număr foarte mare de blocuri la care a fost aplicată această soluţie;
- inerzicerea, în anii 80, a folosirii materialelor energointensive (polistiren, vată
minerală, b.c.a.) pentru izolarea termică a teraselor, apelându-se în acest scop la
materiale rezultate ca deşeuri sau produse secundare în urma unor procese
tehnologice. Se utiliza zgura de furnal, cenuşa de termocentrală etc. în grosime
variabilă, asigurând şi panta de evacuare a apelor pluviale; utilizarea acestor materiale
în cadrul unor soluţii de terasă cu strat de pantă termoizolant, asociată cu încălzire
deficitară şi ventilare insuficientă, a condus la construirea unor locuinţe în care, în
apartamentele de la ultimul nivel, în special, nu erau asigurate nici condiţiile minimale
de confort iar fenomenele de condens superficial erau o prezenţă permanentă.
In prezent, în România, sunt utilizate soluţiile şi materialele termo şi hidroizolante
existente pe piaţa europeană. Se manifestă o reţinere faţă de aplicarea soluţiei de
terasă inversată, iar terasa grădină încă nu şi-a găsit locul pe care îl merită.

71
3.1.2 Alcătuirea de principiu a acoperişului terasă. Clasificare
Acoperişul terasă este un sistem constructiv, în cadrul căruia straturi de
materiale diferite, îndeplinesc funcţiuni bine determinate, pentru satisfacerea
exigenţelor esenţiale la care trebuie să răspundă subansamblul acoperiş.
Principalelor funcţiuni le corespund principalele componente ale sistemului.
• Rezistenţă şi stabilitate → Planşeul peste ultimul
nivel
• Protecţie termică şi → Stratul termoizolant
economia de energie
• Protecţia hidrofugă → Izolaţia hidrofugă
Pentru o bună comportare a sistemului la acţiunea factorilor agresivi exteriori şi
interiori, acestor componente li se adaugă: stratul de pantă, bariera de vapori, straturi
de protecţie şi de egalizare, straturi de difuzie (fig.3.1).

Fig. 3.1 Acoperiş terasă compactă; alcătuire completă

a-pe planşeu orizontal; b-pe planşeu înclinat.1-element de rezistenţă, planşeu din beton armat
monolit sau prefabricat; 2-strat de pietriş;3-mortar de egalizare; 4 strat de difuzie; 5- barieră de
vapori; 6- strat de poză; 7- termoizolaţie; 8- strat suport termoizolaţie; 9- hidroizolaţie;10-
protecţie hidroizolaţie din nisip grăunţos; 10’- protecţie hidroizolaţie din pietriş mărgăritar;10’’-
protecţie hidroizolaţie din dale din beton mozaicat pe suport de nisip.

Funcţie de modul de realizare care determină şi comportarea higrotermică,

acoperişurile de tip terasă se împart în două mari categorii:
- terase compacte caracterizate prin faptul că toate straturile componente se află în
contact;
- terase ventilate care înclud în alcătuirea lor canale sau straturi de aer; sunt utilizate în
cazul în care acestea delimitează spaţii cu degajări importante de vapori.

72
Terasele mai pot fi clasificate şi funcţie de poziţia reciprocă a straturilor, a modului de
realizare a stratului de protecţie a hidroizolaţiei, sau a planşeului suport (fig. 3.2).

73
74
 Fig.3.2 Clasificarea acoperişurilor terasă

3.2 Terasa compactă

3.2.1 Realizarea straturilor componente
Elementul de rezistenţă constituit de planşeul de peste ultimul nivel are rolul de
a prelua acţiunile permanente (din greutatea proprie a sistemului) precum şi a celor
temporare (zăpadă, sarcini din exploatare etc.) şi a le transmite elementelor structurale
verticale. Planşeul poate fi realizat din beton armat monolit sau prefabricat, oţel (tablă
cutată), lemn sau alte materiale, în corelaţie cu alcătuirea generală a structurii de
rezistenţă. În general, planşeul peste ultimul nivel este orizontal. În situaţia în care
arhitectura clădirii permite realizarea unui planşeu înclinat, nu mai este necesară
prezenţa stratului de pantă.
Stratul de pantă se realizează sub forma unui strat de material de grosime
variabilă, care are rolul de a dirija apele pluviale spre gurile de colectare şi evacuare.
Pentru realizarea straturilor de pantă se folosesc betoane sau materiale granulare cu
densitatea de cel mult 1800 kg/m 3, pentru a reduce încărcarea suplimentară a structurii.
Grosimea minimă a betonului de pantă la gura de scurgere este de 3 cm. Pe suprafeţe
mici, stratul de pantă poate fi realizat din mortar de ciment, constituind în acelaşi timp şi
o şapă suport pentru bariera de vapori.
Bariera de vapori are rolul de a împiedica trecerea vaporilor din mediul interior
spre exterior, pentru a evita condensarea lor în structura terasei, respectiv în stratul
termoizolant. Pentru execuţia barierei de vapori pot fi folosite o multitudine de
materiale, cele mai importante fiind:
- materiale bituminoase în foi (carton bitumat, pânză bitumată), lipite cu mastic de
bitum, funcţie de regimul higrotermic al spaţiilor de sub învelitoare;
- folii din material plastic lipite cu bitum la cald sau nelipite dar sudate între ele;
- folii de aluminiu pe suport de carton sau împâslitură bitumată;
- mastic bituminos turnat la cald;
- vopsele greu permeablie la vapori, emailuri vinilice, vopsele clor cauciuc;
Termoizolaţia realizează protecţia termică la partea superioară a clădirii,
asigurând satisfacerea următoarelor exigenţe:

75
 - reducerea pierderilor de căldură, respectiv a necesarului de energie pentru
încălzire, pe durata anotimpului rece, intervenind esenţial în valoarea nivelului de
performanţă energetică a clădirii;
- evitarea supraîncălzirii şi asigurarea confortului de vară pentru spaţiile situate la
ultimul nivel;
- evitarea riscului de condens superficial şi în structura terasei.
Materialele din care se realizează termoizolaţia au cunoscut o spectaculoasă
evoluţie în timp din punct de vedere al performanţelor de izolare, a durabilităţii (păstrării
în timp a caracteristicilor tehnice) şi a aspectului general. Au fost utilizate: betoane
uşoare, materiale granulare naturale sau ca rezultat al unor procese tehnologice
(cenuşa de termocentrală, zgura de furnal, granulit, perlit etc), beton celular
autoclavizat. In prezent locul acestora este ocupat de polistiren, vată minerală, vată de
sticlă, sticlă spongioasă, spume poliuretanice, materiale izolante performante din folii de
aluminiu şi lame de aer, materiale izolante sub vid. Aceste materiale au o densitate
foarte mică şi caracteristici superioare de izolare termică date de valoarea redusă a
conductivităţii termice.
Hidroizolaţia este componenta principală a terasei, asigurând protecţia la
acţiunea apelor meteorice. Având în vedere riscurile pe care le implică defectele în
realizarea hidroizolaţiei, este necesară acordarea unei atenţii deosebite acestei lucrări,
începând din faza de concepţie şi proiectare până la executarea celor, aparent, mai
nesemnificative detalii. Materialele de realizare a hidoizolaţiei au evoluat în timp, de la
un complex de foi de carton bitumat alternând cu pânză sau împâslitură din fibre de
sticlă bitumată, la membrane din polimeri sau clor cauciuc, aşezate sau lipite pe suport.
Protecţia hidroizolaţiei este necesară din următoarele considerente: datorită
culorilor închise cu valori importante ale coeficienţilor de absorbţie a radiaţiei solare,
caracteristice materialelor hidroizolante, însorirea provoacă încălzirea hidroizolaţiei la
valori de temperatură mult superioare faţă de aerul exterior (80…85°C faţă de 35…
38°C temperatura aerului). Această creştere de temperatură determină in primul rând
un efect de supraîncălzire a spaţiilor de la ultimul nivel cu urmări total defavorabile
asupra condiţiilor de confort în anotimpul cald. In plus, bitumul se moaie sub acţiunea
temperaturii ridicate, devine casant şi fisurează. Ca urmare, protecţia hidroizolaţiei
trebuie gândită în sensul diminuării capacităţii de absobţie, în favoarea creşterii
capacităţii de reflexie a radiaţiei solare. In acest scop se folosesc materiale de culoare
deschisă sau cu suprafaţă lucioasă, reflectantă.

76
 Straturile de difuzie, de decompresie şi compensare îndeplinesc funcţiuni
complexe şi diferite după cum urmează:
- asigură difuzia spre exterior a eventualelor acumulări de vapori provenite din
procesele umede care se desfăşoară la ultimul nivel ;
- asigură difuzia vaporilor proveniti din evaporarea umidităţii existente - din
construcţie sau din precipitaţii - în straturile dintre hidroizolaţie şi barieră (şape din
mortar sau termoizolaţii din betoane uşoare);
- împiedică producerea presiunii sub hidroizolaţie prin dilatarea aerului din porii
straturilor datorită încălzirii ca urmare a însoririi, permiţând evacuarea volumului
suplimentar spre exterior; se evită astfel formarea băşicilor sub hidroizolaţie, asigurând
decompresia. În anotimpul rece, are loc fenomenul invers, aerul rece contractându–se,
se crează depresiune sub hidroizolaţie care determină tasări şi fisuri; stratul de
decompresie permite pătrunderea aerului din exterior şi preîntâmpină formarea
depresiunii;
- asigură realizarea unei discontinuităţi de aderenţă între hidroizolaţie şi stratul
suport (şapa suport) care compensează deformaţiile diferenţiate sub influenţa variaţiilor
de temperatură, mai ales în dreptul micilor fisuri ce apar în şapele de mortar ca urmare
a contracţiei, în cazul unor mortare cu dozaj ridicat de ciment.
Pentru realizarea difuziei şi decompresiei, aceste straturi sunt puse în contact cu
atmosfera exterioară prin intermediul deflectoarelor. Stratul de difuzie se dispune sub
bariera de vapori iar cele de decompresie şi compensare sub hidroizolaţie. Intre aceste
straturi nu trebuie să existe legătură pentru a nu favoriza pătrunderea vaporilor proveniti
din interior (deci cu temperatura mai ridicată), în spaţiul mai rece de sub hidroizolaţie
unde ar putea condensa.
Materialele folosite pentru realizarea straturilor de difuzie sau de decompresie
sunt:
- carton bitumat perforat blindat, obţinut prin lipirea prin presare pe una din părţi a
granulelor de nisip grăunţos;
- împâslitură din fibre de sticlă bitumată blindată.
- carton bitumat sau împâslitură din fibre de sticlă bitumate neblindate.
Straturile de decompresie se dispun sub hidroizolaţie peste şape suport din
mortar cu grosimi mai mari de 1cm, peste termoizolaţii din materiale cu pori deschişi,
peste elemente suport cu rosturi dese cum ar fi astereala din scânduri, platelaje
metalice sau planşee din fâşii prefabricate. Acestea pot fi realizate şi din foi din carton

77
bitumat “flotant” (fixat punctual sau local) sau din fâşii de hârtie “craft” (groasă), din
carton bitumat sau material plastic “simplu aşezate“ de-a lungul rosturilor dintre
elementele care constituie stratul suport.
În afară de aceste straturi, în structura terasei compacte pot să mai apară ca
necesare straturi de egalizare care asigură planeitatea suprafeţei suport pentru bariera
de vapori şi hidroizolaţie întrucât o suprafaţă cu denivelări poate cauza străpungerea
materialeor de etanşeitate (folii din polietilenă, carton bitumat sau membrane), care
deteriorâdu-se nu-şi mai pot îndeplini funcţiunea. Aceste straturi se realizează din
mortar de ciment, în grosimi diferite, funcţie de anumiţi factori specifici.
În cazul folosirii unor materiale cu pori deschişi pentru realizarea termoizolaţiei
există riscul umezirii prin scurgerea laptelui de ciment din stratul suport al hidroizolaţiei.
Pentru a se evita acest neajuns materialul termoizolant se protejează cu o folie carton
sau polietilenă. Produsele actuale din vată minerală sau alte materiale sensibile la apă,
sunt livrate din fabrică cu folii protectoare.

3.2.2 Variante de acoperişuri terasă funcţie de modul de realizare a

stratului de protecţie a hidroizolaţiei
Pentru a preîntâmpina efectele distructive ale radiaţiei solare şi a prelungi durata
de viaţă a hidroizolaţiei este necesară protejarea acesteia, prin reducerea coeficientului
de absorbţie a suprafeţei expuse. Soluţiile diferă, unele având exclusiv rol de protecţie,
altele conferind terasei şi alte valenţe cum ar fi amenajarea unor spaţii de loisir sau a
unei grădini. Rezultă mai multe tipuri de terasă din acest punct de vedere (fig. 3.3).

78
 Fig. 3.3 Tipuri de terasă funcţie de modul de realizare a protecţiei termoizolaţiei
a-terasă necirculabilă/circulabilă; b-terasă circulabilă cu pantă nulă (cu dale rezemate pe
ploturi); c-terasă grădină; 1-pietriş de râu, protecţie hidroizolaţie terasă necirculabilă; 2-dale
beton mozaicat, strat de uzură şi protecţie hidroizolaţie terasă circulabilă; 3- strat de nisip,
suport dale mozaicate; 4-hidroizolaţie; 5-plot reglabil pentru susţinerea dalelor la terasa cu
pantă nulă; 6- plăcuţă de ghidaj; 7-sol vegetal; 8-strat filtrant (geotextil); 9- strat drenant, pietriş
sau piatră concasată; 10 - barieră contra rădăcinilor; 11- strat de poză.

a.Terase necirculabile
În cazul teraselor necirculabile protecţia la acţiunea radiaţiei solare se poate
realiza prin:
- nisip grăunţos (1…3mm) presărat şi presat bine pe ultimul strat de bitum încă
moale, pentru a se încrusta sau lipi;
- Pietriş mărgăritar sau cribluri din alte materiale de culoare deschisă (granulaţie
5…7 mm) în strat de 15 mm. grosime; pentru asigurarea stabilităţii pietrişul poate
fi amestecat cu suspensie de bitum, dar aceasta îi modifică culoarea, reducân-
du-i eficienţa cu 20%;
- Pietriş de râu (granulaţie 7…15 mm) în grosime de 40 mm;
- vopsele speciale pe bază de cauciuc sintetic sau polimeri a căror eficienţă
depinde de culoare; cu cât culoarea este mai deschisă cu atât capacitatea de
absorbţie a radiaţiei solare este mai redusă şi terasa se încălzeşte mai puţin;
- dale din mortar presate aşezate pe strat de nisip pentru terase necirculabile;
acestea asigură o protecţie mai bună decât nisipul mărgăritar sau pietrişul, dar
sunt mai costisitoare şi necesită lucrări de întreţinere.

79
 In ultima perioada se realizează şi se comercializează membrane “blindate” cu
material colorat în culori deschise sub formă de granule din ceramică, ardezie sau alte
roci colorate.

b. Terase circulabile
Terasele circulabile sunt prevăzute la partea superioară cu o pardoseală pentru a
putea fi utilizate în scopuri utilitare sau de agrement. Pardoseala, care îndeplineşte şi
rolul de strat de protecţie a hidroizolaţiei la acţiunea radiaţiei solare şi la solicitări
mecanice, poate fi realizată în mai multe soluţii constructive (fig.3.3.a):
- dale din mortar de ciment presate de 2 cm grosime şi diverse dimensiuni în plan,
dispuse pe un strat suport de nisip cu rosturile completate cu lapte de ciment; mărimea
dalelor este determinată şi de cerinţe de stabilitate a pardoselii, funcţie de destinaţie;
soluţia este indicată pentru terase cu circulaţie uşoară, fără solicitări locale care ar putea
deplasa dalele;
- dale prefabricate din beton de 4…5 cm grosime şi 0,8…1.0 m latură, aşezate pe
nisip; rosturile între dale, de cca 2 cm, se completează cu nisip sau brazde de iarbă.
- dale mozaicate pe strat de poză din mortar de ciment, cu rosturile completate cu
mastic bituminous; stratul de poză este recomandabil să fie armat cu plasă de rabiţ;
- mozaic turnat în câmp continuu pe strat suport de nisip.
Dacă se doreşte realizarea unei terase circulabile, cu suprafaţa orizontală, cu
pantă nulă, se utilizează o protecţie superioară din dale rezemate liber pe “ploturi “sau
“picioruşe” (fig. 3.3.b) Dalele, de dimensiuni mici, sunt pozate liber pe ploturi cu
înălţimea reglabilă, realizate din material plastic, inalterabil (pe fiecare plot se descarcă
4 dale adiacente). Se crează astfel un spaţiu de aer care contribuie la uscarea
suprafeţei superioare a hidroizolaţiei. În afară de suprafaţa perfect plană, acest tip de
terasă asigură o bună protecţie a gurilor de scurgere, oferind şi avantajul unei întreţineri
uşoare, dalele deteriorate fiind uşor de înlocuit.

c. Acoperişuri verzi; terasa grădină

Acoperişurile verzi se caracterizează prin prezenţa vegetaţiei pe suprafaţa
expusă radiaţiei solare. Acestea pot fi acoperişuri verzi înclinate sau acoperişuri de
tip terasă (fig. 3.4).

80
 Fig. 3.4 Acoperişuri verzi
Considerată mult timp ca un lux rezervat imobilelor cu un standard înalt, în
prezent a început să fie frecvent utilizată pentru aportul de vegetaţie pe care il poate
oferi zonelor urbane dens construite, efectele beneficele asupra mediului constând în :
• Diminuarea efectului insulei de căldură;
• Gestionarea apelor pluviale prin reducerea sarcinii care revine reţelei de
canalizare;
• Asigurarea echilibrului ecologic
La nivel de clădire, inerţia termică oferită de stratul vegetal, contribuie la evitarea
supraîncălzirii şi asigurarea condiţiilor de confort pe timp de vară în încăperile
adiacente.
Deşi pământul vegetal pentru plantaţie protejează hidroizolaţia de acţiunea
radiaţiei solare, apar alte inconveniente de care trebuie să se ţină seama cum ar fi riscul
de degradare a hidroizolaţiei datorită rădăcinilor şi acţiunea distructivă a unor factori
biologici care se dezvoltă în pământ (alge, ciuperci, râme, insecte). Ca urmare, în
structura unei terase grădină apar straturi cu funcţiuni specifice la execuţia cărora
trebuie acordată deosebită etenţie (Fig. 3.3.c, tabelul 3.1).
Pământul vegetal poate avea grosime diferită funcţie de tipul de plante care
urmează a se cultiva. Din acest punct de vedere terasele grădină se încadrează în 3
categorii: de tip intensiv, semiintensiv şi extensiv (tab. 3.2).
Sistemul intensiv permite plantarea de arbori decorativi sau chiar legume sau
arbuşti fructiferi.
Vegetaţia extensivă necesită o preocupare minimală, fiind formată din plante de
dimensiuni reduse, rezistente, care supravieţuiesc în condiţii dificile (lipsa apei).

81
 Vegetaţia semintensivă include plante diverse, de la peluze la plante decorative
(flori) şi arbuşti. Necesită lucrări de întreţinere, asigurarea umidităţii prin stropire
regulată fiind esenţială.
Tabel3.1 Straturile componente ale acoperişului verde, funcţiunile şi materialele utilizate

Componente Funcţiuni Materiale

Hidroizolatie Protecţia hidrofugă a -membrane
claădirii la bituminoase
partea superioară. -poliester armat cu fibre
de
sticlă
-membrane
Strat de Prevenirea pe termen lung -şapă de mortar
protectie a - folii metalice
(bariera) deteriorării hidroizolaţiei -geocompozite
contra datorită rădăcinilor.
rădăcinilor
Strat drenant Asigură drenarea, Materiale poroase sau
împiedicând granulare:
staţionarea îndelungată a -pietriş monogranular
apei -granule polistiren
în stratul cultivabil.
Strat filtrant Reţine sedimentele fine -materiale neţesute,
antrenate de apă din nebiodegradabile, pe
stratul cultivabil şi baza de
contribuie la protecţia polipropilenă sau
hidroizolaţiei polietilenă;
impotriva rădăcinilor - geotextile

Tabelul 3.2. Tipuri de terasă grădină funcţie de natura plantelor şi grosimea stratului
vegetal

Caracteristici Extensiv Semi-intensiv Intensiv

Adâncimea
mediului 6… 15 cm 12…50 cm 35…150 cm
cultivabil
Accesibilitatea inaccesibil parţial accesibil accesibil
Greutatea redusă variabilă mare
sub în jur de 300 peste 300
300daN/m2 daN/m2 daN/m2
Vegetaţia mică - iarbă, medie – flori, mare - arbori
flori de arbusti
dimensiuni
mici

82
 O atenţie deosebită trebuie acordată racordărilor la suprafeţe verticale, relaţiei cu
zonele circulabile sau necirculabile. Gurile de scurgere trebuie să fie protejate contra
înfundării cu pământ sau pietriş şi să fie vizitabile pentru curăţire.

3.2.3 Variante de acoperişuri terasă funcţie de poziţia reciprocă a straturilor

din materiale diferite
a.Terase cu stratul de pantă peste termoizolaţie
În această variantă, betonul de pantă este dispus peste termoizolaţie (fig.3.5.a).

Fig.3.5 Tipuri de acoperiş terasă funcţie de poziţia straturilor în cadrul ansamblului

a-Terasă cu stratul de pantă plasat deasupra termoizolaţiei; b- terasă cu strat de pantă
termoizolant; c- terasă inversată; d – terasă DUO; 1- planşeu peste ultimul nivel; 2- strat de
egalizare; 3- barieră de vapori; 4- termoizolaţie; 5-strat de pantă; 5’-strat de pantă termoizolant;
6- hidroizolaţie; 7- strat difuzie ; 8-hidroizolaţie; 9-protecţie hidroizolaţie; 10- geotextil

Soluţia, folosită mai mult în trecut, se adoptă doar în situaţii speciale cum ar fi
existenţa unor zone fără termoizolaţie în contact cu cele termoizolate, care reclamă
continuitatea terasei, cu conditia ca sa existe posibilitatea executării unor planşee
decalate. Prezintă dezavantajul că reduce inerţia termică a sistemului, ceea ce
influenţeză negativ confortul de vară în încăperile adiacente şi necesită folosirea unor
materiale termoizolante rigide, cu rezistenţe mecanice mari.

83
 b. Terase cu strat de pantă termoizolant
Asemenea alcătuire, (fig. 3.5.b) folosită în mod current în anii 80, implică
utilizarea unor betoane şoare cu calităţi termoizolante sau a unor materiale granulare
de tip granulit, zgură expandată, cenuşă de furnal etc. Aceste materiale, având o
conductivitate termică destul de ridicată, reclamă o grosime mare, iar comportarea lor în
timp este afectată de tasări şi de umiditatea din condens. Deasemenea, grosimea
variabilă conduce la diferenţe mari între rezistenţele termice ale diferitelor zone.

c.Terase inversate
Terasa inversată se caraterizează prin dispunerea stratului termoizolant,
deasupra hidroizolaţiei (fig. 3.5.c). Sistemul este deosebit de avantajos din punct de
higrotermic, eliminând în totalitate riscul de condens în structura elementului.
In plus, mai trebuie menţionate următoarele avantaje:
- este mai economică, ne mai fiind necesare o serie de straturi, cum ar fi bariera de
vapori, rolul acesteia fiind îndeplinit de hidroizolaţie;
- execuţia este mult mai rapidă şi mai puţin dependentă de intemperii;
- hidoizolaţia este supusă unor variaţii de temperatură (zi /noapte, iarnă /vară) mult mai
reduse întrucât acestea se consumă la partea superioară termoizolaţiei; ceea ce
conduce la creşterea durabilităţii şi a duratei de viaţă a hidroizolaţiei;
- tehnica terasei inversate oferă o posibilitate facilă de reabilitare termică a
acoperişurilor la clădiri existente.
Trebuie atrasă insă atenţia asupra unor probleme specifice, care, dacă nu sunt
corect rezolvate, pot duce la compromiterea sistemului. Astfel:
• Stratul termoizolant trebuie realizat dintr-un material rigid, cu rezistenţe
mecanice bune, cu o absorbţie de apă cât mai redusă; aceste condiţii sunt îndeplinite,
la ora actuală, de polistirenul extrudat şi spuma de sticlă (foamglas).
• Prezenţa unui film de apă între termoizolaţie şi hidroizolaţie, chiar de
grosime redusă, intensifică fenomenul de schimb de căldură, evident funcţie de
intensitatea şi frecvenţa ploilor; ca urmare grosimea izolaţiei se majorează cu cca 20 %
faţă de o terasă clasică, care lucrează în aceleaşi condiţii;
• Este necesară o protecţie grea realizată dintr-un strat gros de pietriş de
râu sau dale grele din beton pe pat de nisip, în cazul teraselor circulabile. Acest strat
trebuie să fie suficient de greu pentru a echilibra efectul de smulgere provocat de vânt şi
de plutire sub acţiunea forţei arhimedice. Grosimea stratului de lestare rezultă din

84
calcul. Există însă recomandarea ca aceasta să fie cel puţin egală cu grosimea
termoizolaţiei.
Printre dezavantajele sistemului trebuie menţionate şi prezenţa cvasi
permanentă a apei care poate favoriza dezvoltarea unor ciuperci sau chiar a vegetaţiei,
dificultatea de remediere a eventualelor degradări ale termoizlaţiei şi costul mai ridicat.

d. Terase DUO
Se obţin prin divizarea stratului termoizolant în două prin stratul de hidroizolaţie
(fig. 3.5.d), rezultând o combinaţie între terasa compactă, caldă şi terasa inversată. Din
punct de vedere higrotermic, sistemul cumulează avantajele celor două soluţii. Astfel:
• Stratul izolant termic de la partea superioară a hidroizolaţiei asigură
protecţia hidriozolaţiei la temperaturi ridicate şi la şocuri termice, mărindu-i durabilitatea.
• Stratul izolant termic de la partea inferioară a hidroizolaţiei atenuiază
fluctuaţiile de rezistenţă termică determinate de filmul de apă stagnant.
Trebuie evidenţiat şi costul mai redus, datorită faptului că stratul inferior poate fi
realizat din materiale mai puţin rigide şi cu absorbţie de apă mai mare, cum ar fi
polistirenul expandat.
Soluţia se aplică cu succes în cazul lucrărilor de reabilitare termică la care se
păstrează stratul termoizolant existent.

3.2.4 Lucrări auxiliare la acoperişuri terasă

3.2.4.1.Elemente de delimitare perimetrală
Pe conturul terasei sunt prevăzute elemente de delimitare cu rol funcţional şi
decorativ sub forma de atice şi cornişe (fig.3.6).
a.Aticul (fig.3.6.a) este un element vertical, în continuarea faţadei care, în afară
de contribuţia la estetica generală trebuie să răspundă şi unor restricţii de ordin tehnic.
Cea mai importantă este accea de a asigura etanşeitatea sistemului terasă pe contur,
evitarea infiltraţiilor de apă pluvială şi a scurgerii acesteia pe faţadă. In acest scop,
aticul este astfel conceput încât să permită racordarea pe verticală a hidroizolaţiei
pentru a forma o cuvă etanşă. Este expus şocurilor termice, acţiunii vântului şi altor
acţiuni mecanice rezultate din prezenţa unor eşafodaje sau chiar din funcţiunea de
balustradă pe care o îndeplineşte în cazul teraselor circulabile. Din punct de vedere
termic, aticul este o punte termică importantă, reclamând măsuri speciale pentru
reducerea acestui efect.

85
 Aticul poate fi realizat din beton armat, zidărie şi, în anumite cazuri, chiar din
elemente metalice uşoare, în cazul teraselor necirculabile. Se întâlnesc aticuri joase,
care servesc exclusiv la racordarea hidroizolaţiei, depăşind cu minimum 15 cm
suprafaţa stratului de protecţie a hidroizolaţiei, sau aticuri înalte, care au şi rol de
protecţie la terase circulabile. Acestea trebuie să aibă o înălţime de minimum 80 cm,
rezultată din condiţia de siguranţă în exploatare.
Rolul de protecţie poate fi asigurat prin intermediul unei balustrade metalice in
prelungirea aticului de dimensiuni reduse. Partea superioară a aticului se protejează cu
o copertină din tablă zincată sau din beton mozaicat.
b. Cornişa (fig. 3.6.b) este un element orizontal care iese din planul peretelui
exterior, cu rolul de a îndepărta apele pluviale de faţadă, susţinând dispozitive de
colectare şi evacuare a acestora. Cornişele pot fi realizate din zidărie, beton armat
monolit sau beton armat prefabricat. Din punct de vedere mecanic, cornişele lucrează
ca elemente în consolă, motiv pentru care trebuie acordată o atenţie specială îmbinării
cu peretele, dacă sunt executate din beton prefabricat.

86
 Fig. 3.6 Elemente perimetrale la acoperişuri terasă
a-atic; b- cornişă: 1-pardoseală la terasă circulabilă sau protecţie la terasă necirculabilă din dale
prefabricate pe suport de nisip; 2- protecţia hidroizolaţiei care se racordează pe verticală, din
tencuială din mortar de ciment, armat cu plasă de rabiţ; 3 - hidroizolaţie; 4-balustradă de
protecţie în cazul teraselor circulabile; 5–tub din plastic pentru aerisirea stratului de difuzie; 6-
copertină prefabricată din beton mozaicat; 7- copertină din tablă zincată; 8- agrafă din oţel lat;
9- opritor din tablă zincată cu pantă pentru scurgerea apelor; 10-pazie din tablă zincată fixată
cu agrafe din bandă de oţel; 11- dren din pietriş ciuruit;12-jgheab din tablă zincată susţinut cu
cârlige fixate pe aceleaşi dibluri cu agrafele paziei.

3.2.4.2 Dispozitive de colectare şi evacuare a apelor pluviale.

Colectarea şi evacuarea apelor din precipitaţii se poate realiza prin exterior, cu
jgheaburi de colectare în spatele aticului sau susţinute de cornişe şi burlane adosate
pereţilor exteriori, sau, prin interior prin guri de scurgere racordate la coloane de
colectare legate la canalizare.
87
 Scurgerea exterioară prezintă numeroase inconveniente: este necesară
traversarea aticului, este prezent riscul de îngheţ în anotimpul rece, întreţinerea este
dificilă şi aspectul nu este in general agreabil.
Scurgerea interioară prin intermediul coloanelor este uşor de realizat şi mai
economică, întrucât în absenţa unor solicitări importante, permite folosirea unor materiale
mai puţin rezistente, cum ar fi masele plastice.
Piesele receptor pluvial (gurile de scurgere) se execută din plumb sau aluminiu şi
sunt prevăzute cu un guler orizontal pentru asigurarea etanşeităţii, peste care se aplică
un strat hidroizolant suplimentar, sub structura hidroizolantă, care depăşeşte cu min.10
cm marginea gulerului.
Receptorii pluviali sunt prevăzuţi la partea superioară cu grătare de protecţie
care se dispun în planul pardoselii la terase circulabile (fig. 3.7.a) sau depăşesc terasa
sub forma unui capişon la terase necirculabile. (fig. 3.7.b).
La amplasarea gurilor de scurgere trebuie luate în considerare următoarele :
- Suprafaţa maximă deservită de un receptor pluvial este de 700 m.p;
- Se recomandă ca indiferent de suprafaţă să se prevadă minimum două receptoare
pluviale (şi/sau un preaplin) pentru evitarea cazurilor de înfundare sau suprasolicitare;
- Receptoarele pluviale se repartizează astfel încât apa de ploaie să nu parcurgă mai
mult de 30 m de la cel mai îndepărtat punct până la colectare şi evacuare;
- Distanţa dintre receptorul pluvial şi alte elemente de construcţii, (atic, perete, canal
de ventilare etc.) nu trebuie să fie mai mică de 50 cm;
- Distanţa maximă între două receptoare pluviale este de 30 m.

Fig.3.7 Dispozitive de colectare a apelor pluviale de pe terasă; scurgeri interioare

a-terasă circulabilă; b- terasă necirculabilă;1-receptor pluvial metallic din plumb sau aluminiu
(pâlnie) cu guler; 2 – hidroizolaţie suplimentară care depăşeşte cu 10 cm marginile gulerului;

88
 3- hidroizolaţie cu protecţie înglobată în cazul terasei necirculabile); 4- dren din pietriş
cu granulaţie 15…20 mm în jurul receptorului pluvial (gurii de scurgere); 5-ţeavă
metalică; 6-receptor pluvial cu capac perforat sau capişon în cazul terasei
necirculabile; 7- dale mozaicate pe suport de nisip sau pe ploturi; 8-coloană de
scurgere; 9-protecţie din pietriş;

3.2.4.3 Racordări la suprafeţe verticale

La intersecţiile dintre terasă şi elementele verticale (pereţii casei liftului, coşuri de
fum sau ventilaţie etc.) se intoarce pe verticală suportul hidroizolaţiei, stratul de difuzie
şi hidroizolaţia ca şi în cazul aticului. Racordarea se face după un arc de cerc cu raza
de min. 5 cm. sau după un unghi mai mare de 90 grd. Pentru a se evita fisurarea
hidroizolaţiei, se protejează cu mortar armat pentru a forma o scafă etanşă. La limita
superioară, rostul se protejează cu un şorţ din tablă sau un element în consolă din
beton sau zidărie (fig. 3.8).

Fig.3.8 Racordări la suprafeţe verticale

1-Protecţie hidroizolaţie; 2- hidroizolaţie întoarsă pe verticală; 3- strat suport
hidroizolaţie; 4-ancoraj cu piroane din 50 în 50 cm; 5-profil din beton protejat cu
tencuială pentru închiderea rostului; 6-şorţ din tablă zincată; 7-agrafe din bandă de oţel
la 50 cm distanţă; 8-bolţuri împuşcate; 9-straturi de difuzie

3.2.4.4 Rosturi de tasare şi dilatare

In dreptul rosturilor de tasare şi dilatare apare o întrerupere a hidroizolaţiei. La
terasele necirculabile se execută de o parte şi de alta a rostului un rebord din beton armat
sau din zidărie, pe care se racordează hidroizolaţia. Cele 2 reborduri sunt protejate cu o
copertină din tablă cu buclă de compensare sau cu o copertină din beton mozaicat
( fig.3.9.a).

89
 Rostul de tasare între 2 tronsoane cu înălţimi diferite se protejează cu tablă cu
buclă de compensare (fig. 3.9.b).
La terasele circulabile, continuitatea hidroizolaţiei se realizează în planul terasei,
în stratul suport al dalelor (fig.3.9.c) sau sub ploturi, la terasele cu pantă nulă (fig. 3.9.d).

Fig. 3.10 Rosturi de tasare şi dilatare

a-cu reborduri ridicate pentru terase necirculabile; b-rost între tronsoane sau clădiri
alăturate cu înălţimi diferite; c-rost pentru terase circulabile; d-rost pentru terase cu
pantă nulă. 1-copertină cu profil de compensare din tablă zincată de 0,5 mm fixată cu
agrafe din oţel lat; 2-fâşie din pânză bitumată în lungul rostului; 3- protecţie
hidroizolaţie; 4- hidroizolaţie cu buclă de compensare;
5- fâşii din plăci semirigide de vată minerală sau câlţi bitumaţi; 6-copertină mozaicată
din beton prefabricat sau turnat pe loc; 7- pardoseală din dale mozaicate; 8- strat de
nisip; 9-compensator acoperitor de rost din tablă zincată de 0,5 mm; 10- ploturi
reglabile; 11-fixarea cu joc a copertinei; 12-şorţ din tablă zincată; 13-copertină din tablă
zincată de 0,5 mm grosime care închide rostul;14-fâşie din pânză bitumată prelungită
peste rost.

90
 3.3 Terase ventilate
Terasa ventilată se caracterizează prin prezenţa unui strat de aer ventilat în
contact cu exteriorul, care separă stratul termoizolnt de hidroizolaţie. Acesta antrenează
umiditatea rezultată din migraţia vaporilor dinspre interior spre exterior, evitându-se
astfel formarea condensului pe faţa rece a termoizolaţiei. Ventilarea spaţiului de aer se
realizează prin intermediul unor orificii amplasate pe contur, ale căror secţiuni sunt
stabilite prin calcul funcţie de debitul de aer necesar a fi vehiculat. Dacă panta este mai
mare de 10% este necesară amplasarea unor astfel de orificii şi la coamă pentru a se
evita apariţia unor zone de aer stagnant (fig. 3.10 ).

Fig. 3.10. Principiul de funcţionare a teraselor ventilate

1-strat termoizolant din material rigid (b.c.a); 2-canal ventilare transversal;
3-canal ventilare longitudinal; 4-suport hidroizolaţie; 5- deflector pentru evacuarea aerului; 6-
orificiu de admisie.

Sunt folosite peste spaţii cu degajări importante de vapori, cu umidităţi mai mari
de 70 %, cum ar fi halele din industria textilă sau cea a panificaţiei.
Sunt cunoscute mai multe modalităţi de realizare a teraselor ventilate (fig. 3.11).
a. Terasă cu canale de aerare
Terasa ventilată cu canale aerare este o combinaţie între terasa compactă şi cea
ventilată. Canalele de aerare sunt incluse în materialul termoizolant, realizându-se prin
dispunerea decalată a plăcilor sau prin utilizarea unor plăci cu o geometrie specială,
prevăzute cu caneluri (fig.3.11.a). Canalele pot fi dispuse pe una sau două direcţii şi
sunt puse în contact cu exteriorul, ca şi stratul de difuzie, prin intermediul deflectoarelor.

b.Terase cu “planşeu dublu” şi spaţiu de aer ventilat

Suportul hidroizolaţiei este constituit dintr-un planşeu uşor din elemente
prefabricate din beton, rezemat pe planşeul de la ultimul nivel prin intermediul unor
dispozitive simple (fig. 3.11.b)

91
 Fig.3.11 Terase ventilate

a- terasă ventilată cu canale de aerare incluse în termoizolaţie; b- terasă ventilată cu spaţiu de

aer ventilat (planşeu dublu);c- alcătuire cu spaţiu de aer şi sarpantă de lemn de ȋnălţime redusă;
d- alcătuire cu tavan suspendat termoizolat şi spaţiu de aer; 1- planseu; 2- barieră de vapori pe
un strat de egalizare (la planşeu monolit); 3- termoizolatie; 4- canale de aerare; 5- suport
hidroizolaţie; 6- hidroizolaţie; 7-strat protecţie hidroizolaţie; 8-strat de aer ventilat; 9-suport
hidroizolaţie, planşeu uşor din elemente prefabricate; 10-astereală din lemn sau înlocuitori; 11-
element de rezistenţă (planşeu din elemente prefabricate); 12- tiranţi pentru susţinerea
tavanului suspendat

Pentru a compensa pierderile de căldură datorită permeabilităţii la aer a

termoizolaţiei, se majorează grosimea acesteia cu o valoare depinzând de porozitatea
materialului termoizolant.
Pot fi menţionate următoarele avantaje ale sistemului, în afară de eliminarea
riscului de condens:
- dispar straturile de difuzie şi bariera de vapori;
- o mai bună comportare la însorire;
- diminuarea riscului de infiltraţii de apă în termoizolaţie, defecţiunile hidroizolaţiei
fiind mai uşor de identificat şi remediat.
Ca dezavantaje trebuie menţionate consumurile suplimentare de beton şi oţel şi
manopera mai complicată.

92
 c.Terasă ventilată cu dispunerea hidroizolaţiei pe şarpantă de lemn de
înălţime redusă
Alcătuirea şi modul de funcţionare sunt similare cu cele prezentate anterior cu
deosebirea că cel de al doilea planşeu este realizat dintr-o astereală din scânduri sau
înlocuitori din lemn (PFL, PAL) susţinută de o şarpantă simplă, de dimensiuni reduse
(fig.3.11.c). Sistemul este utilizat în reabilitarea termoenergetică a clădirilor, hidroizolaţia
fiind realizată dintr-o membrană hidroizolantă, sau chiar sub forma unei invelitori
adecvate pantelor reduse, cum ar fi tabla.
Inconvenientele soluţiei constau în consumul ridicat de material lemnos şi
rezistenţa redusă la foc.
d. Alcătuire cu plafon suspendat termoizolant şi spaţiu intermediar de aer
ventilat.
Specific acestui sistem, aplicabil în special la hale industriale, este prezenţa unui
tavan suspendat care susţine stratul termoizolant. Hidroizolaţia este aplicată pe
planşeul de acoperiş (fig. 3.11.d). Tavanul poate fi realizat din casete de aluminiu, PVC,
gipscarton etc., iar pentru termoizolaţie se folosesc materiale uşoare, eficiente, fără
rigiditate cum sunt saltelele din vată minerală, vată de sticlă, spume poliuretanice moi
etc.

93
 Capitolul 4

TÂMPLĂRIE PENTRU CONSTRUCŢII

4.1. Generalităţi
Sfera noţiunii de tâmplărie include toate lucrările de închidere a golurilor în pereţi,
planşee sau acoperişuri.
Iniţial, numai tâmplăria din lemn executată de tâmplari în ateliere purta acest
nume, iar pentru a se evita confuzia cu tâmplăria de mobilă, executată de aceeaşi
meseriaşi, cea pentru construcţii se mai numea şi "tâmplărie de bina" sau "binale".
Elementele de tâmplărie închid golurile, care au rolul de asigurare a iluminatului
natural, a accesului din exterior sau a comunicării între diferitele piese ale clădirii.

4.2. Materiale
La execuţia elementelor de tâmplărie sunt necesare 3 categorii de materiale:
- materiale pentru partea opacă (de rezistenţă) a tâmplăriei;
- materiale pentru partea vitrată - geamuri;
- materiale auxiliare.

4.2.1 Materiale pentru partea opacă

Lemnul este materialul tradiţional pentru executarea tâmplăriei fiind caracterizat
prin posibilitatea de prelucrare uşoară, atât manual cât şi mecanic, un raport favorabil
între rezistenţă şi greutate, capacitate de protecţie termică bună în raport cu alte
materiale. Dezavantajele lemnului constau în sensibilitatea accentuată la variaţii de
umiditate şi la acţiunea microorganismelor care produc putrezirea sau combustibilitatea.
Pentru a evita variaţiile dimensionale ale elementelor de tâmplărie - umflare la
umiditate mare şi contragere la uscare - care produc deformarea diferitelor piese
componente, respectiv mărirea rosturilor - este foarte important ca umiditatea lemnului
în momentul montajului să nu depăşească 17%.
Creşterea rezistenţei lemnului la acţiunea microorganismelor se obţine prin
lucrări de protecţie, cum sunt lăcuirea sau vopsirea. Reducerea combustibilităţii se
obţine prin ignifugare.
Esenţele de lemn folosite pentru tâmplărie sunt cele de răşinoase şi foioase.

94
 Lemnul stratificat (fig. 4.1) este un produs derivat din lemn care pune în valoare
calităţile lemnului şi îi diminuează semnificativ defectele. Este alcătuit din 3 straturi
dispuse fibră contra fibră (cu fibrele perpendiculare), solidarizate între ele cu adezivi
speciali, prin presare la prese hidraulice. Deformabilitatea este practic eliminată,
rezistenţa la microorganisme şi incombustibilitatea fiind realizate prin tratamentele
menţionate anterior.
Utilizarea lemnului stratificat este de dată relativ recentă.

Fig. 4.1 Profil pentru tâmplărie din lemn stratificat

Oţelul a început să fie utilizat pentru tâmplărie la sfârşitul secolului al XIX-lea. Procesul
de coroziune care afectează acest material i-a restrâns sfera de utilizare, revenind în
actualitate abia în deceniul 5 al secolului XX sub formă de oţel galvanizat.
Principalul avantaj al tâmplăriei din oţel constă într-o rezistenţă şi rigiditate
sporite, obţinute cu secţiuni mult mai reduse, ceea ce permite închiderea unor goluri de
dimensiuni mai mari şi obţinerea unui raport mai favorabil între suprafaţa vitrată şi
suprafaţa golului în cazul ferestrelor. Greutatea mare şi conductivitatea termică ridicată
sunt principalele dezavantaje ale acestui material.
Aluminiul (fig. 4.2) prezintă în plus faţă de oţel avantajele greutăţii reduse, a
rezistenţei la coroziune, a varietăţii secţiunilor de profile care pot fi executate şi a
aspectului estetic deosebit.

95
 Fig. 4.2 Profil de tâmplărie din aluminiu

Conductivitatea termică este mai ridicată decât a oţelului, dar în prezent se

produc profile cu mai multe camere şi rupere de punte termică cu performanţe energetic
apropiate de profilele din PVC.
Tâmplăria din aluminiu este, în general, mai costisitoare faţă de cea din lemn sau
oţel obişnuit.
Oţelul inoxidabil este un aliaj de fier cu crom, nichel şi molibden în proporţie de
18, 10 respectiv 3%. Principalele calităţi ale acestui material sunt rezistenţa la coroziune
şi aspectul estetic, iar principalul dezavantaj, costul foarte ridicat.
Oţelul inoxidabil se foloseşte numai în cazuri cu totul speciale, în medii cu un
înalt grad de agresivitate chimică sau când se urmăreşte un aspect plastic deosebit.
Materialele plastice, PVC extrudat, (fig. 4.3), au început să fie folosite pentru
realizarea tâmplăriei pentru locuinţe şi clădiri social-culturale în Germania, imediat după
cel de al doilea război mondial, oferind avantajul greutăţii reduse, al unei capacităţi de
izolare termică superioare celorlalte materiale şi rezistenţei la coroziune.

96
 Fig. 4.3 Profil din tâmplărie din PVC ranforsat cu profile din oţel

Materialul folosit la realizarea profilelor este un amestec de policlorură de vinil,

stabilizant (cu rolul de a contracara efectele căldurii şi ale luminii) şi materiale de
umplutură, în general carbonat de calciu, pigmenţi, coloranţi şi lubrifianţi. Profilele din
PVC se obţin prin extrudere. Problema rigidităţii inferioare faţă de lemn, oţel şi
aluminiu poate fi rezolvată prin introducerea unor profile de rigidizare din oţel în
interiorul profilelor din mase plastice. Având în vedere costul ridicat al tiparelor folosite
pentru formarea profilelor se impune reducerea numărului de tipodimensiuni.

4.2.2 Geamuri
Geamurile clare, în grosime de 1,8 până la 3 mm, se folosesc la ferestre
obişnuite, iar cele de 4...8 mm sunt folosite la vitrine, ferestre de dimensiuni mari sau în
situaţiile în care se urmăreşte o creştere a gradului de protecţie acustică.
Geamurile riglate turnate au pe una din fete striuri paralele şi se fabrică în
grosime de 5,5 mm. Se utilizează la luminatoare, permiţând trecerea luminii în proporţie
de 60-70%.
Geamurile ornament turnate au pe una din feţe desene în relief, obţinute prin
presare şi îşi găsesc întrebuinţare în special pentru realizarea părţii vitrate la uşi.
Geamurile armate au o grosime de 6,5 mm şi includ în masa lor o plasă de
sârmă din oţel de 0,5 - 0,6 mm diametru, cu ochiuri de 7-14 mm. Aceasta le conferă o
rezistenţă mai bună la acţiuni mecanice, dar le reduce transparenţa la 50%.

97
 Geamurile mate sunt obţinute din geamuri clare de 2-3 mm grosime, având o
faţă lucie şi una lăptoasă, rezultată în urma tratării cu un acid. Transparenţa este de
50... 60 %.
Geamurile gravate sunt geamuri ornament, cu desene în relief realizate printr-o
tehnică manuală. Vitrourile sunt, de asemenea, geamuri ornament, cu desene variate,
în culori diferite.
Geamurile cu proprietăţi de conservare a energiei se prezintă sub formă de:
- produse realizate din sticlă cu o compoziţie chimică specială, ce le conferă
anumite calităţi în raport cu radiaţia luminoasă, cum sunt geamurile absorbante,
geamurile reflectorizante sau cele absorbant-reflectorizante;
- geamuri termoizolante de tip termopan sau triverre, formate din două sau trei foi
de geam fixate pe distanţieri metalici centrali la distanţă de 0,8 mm, stratul de aer
dezumidificat dintre foile de geam având proprietăţi termoizolatoare; eficienţa
energetică poate fi îmbunătăţită prin introducerea unui gaz inert, argon sau kripton, în
spaţiul dintre geamuri;
- geamuri cu emisivitate scăzută (Low-e), acoperite cu o peliculă de oxizi metalici
care reflectă radiaţia cu lungime de undă mare (radiaţia terestră); emisivitatea
suprafeţelor este redusă de la valoarea 0,9 în cazul geamului clar (transparent) la mai
puţin de 0,1, iar capacitatea de a reflecta radiaţia cu lungime de undă din registrul 3-0,3
μ, emisă de obiectele cu temperatură scăzută, (pereţi, ferestre, mobilier), creşte cu 80
%.
Geamurile multistrat (în documentaţiile străine “laminated”) sunt realizate din
două sau mai multe foi de geam, între care sunt prevăzute folii de polivinilbutiral
(material plastic); prezintă capacităţi sporite de protecţie acustică.
Geamurile reflectante au prevăzută pe una din feţe o peliculă de oxizi metalici,
care reflectă lumina.

4.2.3 Materiale auxiliare

Feroneria cuprinde piese şi accesorii metalice absolut necesare bunei
funcţionări a elementelor de tâmplărie, cum sunt:
- piese de asamblare (şuruburi, ştifturi, nituri, cuie etc.);
- piese de funcţionare care asigură închiderea-deschiderea părţilor mobile ale tâmplăriei
(balamale, pivoţi, cabluri, şine etc.).

98
 Feroneria trebuie concepută şi realizată astfel încât să asigure funcţionarea şi
întreţinerea uşoară, să fie rezistentă la coroziune şi să poată fi remediată fără dificultăţi.
La elementele de tâmplărie metalică feroneria trebuie realizată din acelaşi material ca şi
restul componentelor, pentru a nu favoriza fenomene de coroziune electro-statică.
Materialele de fixare a elementelor vitrate se prezintă sub formă de chituri şi
baghete din lemn sau metalice.
Materialele de etanşare au rolul de a reduce permeabilitatea la aer şi apă a
tâmplăriei şi se prezintă sub formă de garnituri din cauciuc, materiale plastice sau
spume poliuretanice.

4.3. Ferestre
Conform Directivelor comune ale UEATC (Union Européenne pour l'Agrément
Technique dans la Construction), ferestrele sunt lucrări executate într-un perete
exterior, în scopul de a asigura pătrunderea luminii în interiorul unei încăperi şi de a
asigura eventual şi ventilarea acesteia. Excepţie fac ferestrele de mansardă care sunt
amplasate în învelitoare.

4.3.1 Alcătuire generală. Clasificare

În principiu, ferestrele sunt alcătuite dintr-o parte fixă, numită toc şi o parte
mobilă numită cercevea.
Funcţie de modul de deschidere, fig. 4.4, ferestrele pot fi:
- oscilante pe balamale sau pivoţi;
- glisante în plan orizontal sau vertical;
- tâmplării complexe, reprezentând combinaţii de suprafeţe fixe şi mobile,
oscilante şi glisante..

Fig. 4.3 Ferestre funcţie de modul de deschidere

a- oscilante in plan orizontal; b- oscilante în plan vertical; c- pivotante; d- .glisante

99
 4.3.2 Exigenţe de performanţă şi condiţii de calitate
Pentru a contribui la satisfacerea exigenţelor esenţiale pentru clădiri, ferestrele
trebuie să răspundă condiţiilor de calitate formulate în Directivele comune pentru
agrementarea ferestrelor elaborate de UEATC.
a. Securitate
Fereastra în ansamblu sau componentele sale trebuie să-şi păstreze integritatea
(să nu se distrugă sau deterioreze într-un mod periculos) sub acţiunea agenţilor
atmosferici, a vibraţiilor, a reacţiilor pereţilor în care sunt amplasate sau solicitărilor
rezultate din exploatare.
In afara cazurilor de efracţie, ferestrele în poziţie închisă trebuie să asigure protecţia
ocupanţilor şi a bunurilor lor contra pătrunderii oamenilor sau animalelor.
b. Rezistenţa şi stabilitatea la acţiuni mecanice reclamă ca ferestrele şi
componentele acestora să suporte, fără deteriorări sau deformaţii excesive, solicitări
din: acţiunea vântului, vibraţiile produse de vânt sau de circulaţie, tasările zidăriei,
şocurile, presiunile şi solicitările utilizatorului.
c. Rezistenţa la solicitări higrotermice se traduce prin condiţia ca deformaţiile
dimensionale determinate de variaţiile de temperatură şi umiditate să nu afecteze
sensibil stabilitatea ferestrei în sensul de a nu compromite securitatea ocupanţilor.
d. Comportarea la foc se consideră satisfăcătoare dacă materialele din care sunt
realizate ferestrele nu favorizează propagarea focului şi nici nu produc gaze toxice în
cantitate periculoasă .
e. Etanşeitatea la aer, respectiv permeabilitatea la aer a unei ferestre, este
caracterizată prin curba care dă debitul de aer ce traversează fereastra sub influenţa
diferenţei de presiune între cele două feţe. Funcţie de această caracteristică, ferestrele
pot fi încadrate în una din cele trei categorii de permeabilitate.
In general, nu este recomandabilă o etanşeitate totală la aer a ferestrelor decât
în cazul încăperilor presurizate, cu aer condiţionat sau expuse unei presiuni puternice a
vântului, întrucât o anumită permeabilitate la aer poate fi utilă pentru realizarea unei
ventilări naturale moderate dar permanente. În cazul în care rosturile sunt aproape total
etanşe, o soluţie de asigurare a ventilării constă în a prevedea ferestrele cu orificii
speciale. Pe de altă parte, se cere ca permeabilitatea la aer să fie limitată, în special în
cazul vânturilor puternice, în scopul de a evita pierderile de căldură excesive şi de a nu
provoca curenţi de aer care să jeneze pe ocupanţi.

100
 f. Etanşeitatea la apă se referă la interzicerea completă, în limite date, a
pătrunderii apei de ploaie în interiorul încăperilor sub acţiunea combinată a ploii şi
vântului. Satisfacerea acestei condiţii impune ca prin forma geometrică şi concepţia
profilelor şi a rosturilor, apa de ploaie să fie dirijată spre exterior.
Etanşeitatea la nisip, praf şi insecte este asigurată, de asemenea, prin forma şi
concepţia profilelor componente.
g. Protecţia termică nu apare ca o condiţie de calitate în cazul ferestrelor
obişnuite, care folosesc vitraje cu capacitate de izolare termică redusă. Este evident
faptul că ferestrele cu două sau mai multe foi de geam sunt mai eficiente din punct de
vedere termic decât ferestrele simple.
h. Condensul superficial nu poate fi evitat în special în cazul ferestrelor simple, cu
o singură foaie de geam, ceea ce poate afecta calitatea finisajelor. Pentru evitarea
acestui neajuns, secţiunile profilelor componente trebuie astfel concepute încât să
permită evacuarea apei provenite din condens.
În cazul vitrajelor multiple nu se admite formarea condensului în spaţiul dintre
vitraje, mai ales dacă acesta nu este accesibil pentru curăţire.
La încăperile cu higrometrie ridicată, favorabilă prezenţei permanente a
condensului pe faţa interioară a ferestrelor simple, se recomandă utilizarea vitrajelor
multiple sau a geamurilor cu proprietăţi termoizolante.
i. Protecţia acustică la zgomot aerian nu poate fi luată în consideraţie ca o
condiţie de calitate în cazul ferestrelor obişnuite întrucât aceasta este determinată de
vitraj - care intervine cu ponderea cea mai mare în suprafaţa ferestrei - şi de
etanşeitatea rosturilor între părţile mobile şi părţile fixe.
Vibraţiile generatoare de zgomote în procesul de exploatare trebuie evitate printr-
o concepţie corectă a secţiunii componentelor ferestrei asociată cu prevederea unor
materiale sau dispozitive de absorbţie sau amortizare a vibraţiilor.
j. Aspect
Toate suprafeţele trebuie să aibă un aspect cu granulozitate fină, fără
neregularităţi sau deformaţii aparente. Rosturile între profile şi fixarea accesoriilor nu
trebuie să producă discontinuităţi supărătoare privind aspectul general.
k. Iluminat natural
Randamentul luminos, determinat de raportul dintre suprafeţele transparente şi
opace ale ferestrei, trebuie să fie compatibil cu exigenţele impuse de natura activităţii
care se desfăşoară în spaţiul respectiv. Vizibilitatea clară dinspre interior spre exterior

101
trebuie asigurată de părţile transparente ale ferestrelor care trebuie să poată fi
menţinute permanent curate şi uscate.
l. Protecţia contra radiaţiei solare poate fi realizată cu ajutorul unor elemente
integrate dispuse de asemenea manieră încât să realizeze şi un control al iluminatului.
Aceste elemente trebuie să fie manevrabile din interiorul încăperii pentru a fi fixate într-o
poziţie stabilă, bine determinată.

m. Manevrabilitate
Manipularea uşoară este asigurată de modul de realizare şi funcţionare a
feroneriei şi a celorlalte dispozitive auxiliare. Acestea trebuie să asigure o funcţionare
normală chiar în condiţiile unui vânt puternic.
n. Durabilitate
Conservarea calităţilor iniţiale pe întreaga durată de viaţă a ferestrelor este
determinată de măsura în care se manifestă influenţa diferiţilor agenţi agresivi (climatici,
biologici etc.) asupra comportării materialelor constituente. O atenţie deosebită trebuie
acordată conservării caracteristicilor de etanşeitate ale ferestrelor.
Durata de viaţă a ferestrelor trebuie să fie de acelaşi ordin de mărime cu durata
de viaţă a clădirii. Poate fi admisă o durată de viaţă inferioară pentru anumite
componente, care pot fi uşor înlocuite.
Întreţinerea şi reparaţiile (reglajul, gresajul, vopsirea etc.) trebuie să necesite
un consum raţional de timp şi de bani. Mecanismele trebuie să fie accesibile, astfel ca
demontarea şi repararea lor să se facă cu uşurinţă, fără a fi necesară demontarea
ferestrei în întregime, să nu implice nici un risc pentru utilizatori sau personalul de
întreţinere şi să nu afecteze finisajele.

4.3.3 Încercări pentru verificarea condiţiilor de calitate

Dată fiind complexitatea cerinţelor de calitate la care trebuie să răspundă
ferestrele iar, pe de altă parte, varietatea materialelor care pot fi utilizate ca şi
diversitatea de concepţie, de fabricaţie şi de funcţionare, este dificil de stabilit o listă de
încercări aplicabilă în orice situaţie, oricât de completă ar părea. Din acest motiv, lista
de încercări pentru elaborarea agrementului tehnic şi acordarea certificatului de calitate
se întocmeşte în conformitate cu cerinţele de calitate, pentru fiecare nou tip de
fereastră, funcţie de solicitările dominante şi condiţiile de utilizare. Încercările trebuie
efectuate de asemenea manieră încât să reproducă cu maximă fidelitate fie acţiunea

102
factorilor exteriori, fie condiţiile de utilizare. Se efectuează pe ferestre complet finisate şi
în deplină stare de funcţionare, respectiv vopsite, cu dispozitivele de manevrare în stare
de funcţionare şi cu partea vitrată realizată din materialul indicat de fabricant, fixată
definitiv. Se consideră cunoscute caracteristicile materialelor, determinate în
conformitate cu prescripţiile tehnice de utilizare în domeniu. Încercările mecanice diferă
funcţie de tipul de fereastră (fixă, mobilă, pe balamale, pe pivoţi, glisantă orizontal sau
vertical etc.) însă cele de etanşeitate şi permeabilitate rămân aceleaşi indiferent de tipul
de fereastră.

4.3.4 Ferestre din lemn

Deşi materiale moderne, ca aluminiul sau materialele plastice, câştigă din ce în
ce mai mult teren, ferestrele din lemn ocupă în continuare primul loc în construcţia de
locuinţe şi clădiri social-culturale, nu numai în România ci şi în ţările Comunităţii
Europene, unde acestea intervin cu o pondere de cca. 50%, potrivit unor statistici relativ
recente.
Rezolvările constructive specifice răspund atât criteriilor de performanţă rezultate
din exigenţele esenţiale, cât şi celor mai diverse tendinţe de exprimare arhitecturală.
La alcătuirea ferestrelor din lemn se utilizează un număr relativ redus de secţiuni
prin combinarea cărora pot fi realizate diferite tipuri de ferestre.

4.3.4.1 Ferestre fixe

Ferestrele de acest tip servesc exclusiv pentru realizarea iluminatului, neexistând
posibilitatea de a fi deschise. Pot fi utilizate în special la construcţii industriale. Acestea
se execută dintr-o singură piesă din lemn prevăzută cu falţ sau uluc, care să permită
fixarea foii de geam. Prin rezolvările de detaliu se urmăreşte asigurarea etanşeităţii la
aer şi apă, protecţia suprafeţei vitrate contra efectelor dilataţiei şi contracţiei proprii sau
a elementului în care este înglobat.
În cazul în care, prin poziţia sa în cadrul clădirii, fereastra este inaccesibilă pentru
spălare periodică, pot fi folosite geamuri riglate sau ornament cu partea plană spre
interior.

4.3.4.2 Ferestre simple

Din punct de vedere constructiv, acestea se caracterizează prin prezenţa unei
singure cercevele, pe care se montează foaia de geam şi a cărei mobilitate poate fi

103
realizată în toate modurile cunoscute. Cele mai des întâlnite sunt însă ferestrele
oscilante pe balamale, care se pot deschide spre exterior - deschidere obişnuită - sau
spre interior (fig. 4.5)

Fig. 4.5 Ferestre simple din lemn:

a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 3 canaturi; d- fereastră simplă în 2 canaturi cu un canat
fix şi supralumină; 1- toc; 2- cercevea; 3- montant; 4- traversă

La ferestrele cu deschidere exterioară etanşeitatea la aer şi apă este asigurată

prin însăşi presiunea vântului, care determină o reducere a dimensiunii rostului între toc
şi cercevea.

104
 Ferestrele cu deschidere interioară permit o manevrare şi întreţinere mai comodă
şi nu sunt expuse riscului de smulgere în poziţia deschis, în cazul unui vânt puternic. In
schimb, prin deschidere, ocupă spaţiu în încăpere şi nu oferă suficientă etanşeitate la
aer şi apă. Pentru ameliorare, forma componentelor orizontale ale cercevelei este astfel
aleasă încât să permită îndepărtarea apei, iar pe conturul tocului se practică un uluc
care creează un spaţiu de decompresie, în scopul frânării curenţilor de aer şi al
diminuării infiltraţiilor.

4.3.4.2 Ferestre duble

Ferestrele duble sunt alcătuite din toc şi două foi de geam montate pe cercevele
separate la distanţă de 9...14 cm (cele tradiţionale) şi 9 cm după prescripţiile actuale .
Sunt utilizate în mod curent la clădiri de locuit şi social culturale datorită capacităţii
superioare de protecţie termică şi acustică în raport cu ferestrele simple.
a. Ferestre duble cu deschidere obişnuită
Cele două cercevele au profile identice, permiţând deschiderea spre exterior,
cerceveaua exterioară şi spre interior, cea interioară (fig. 4.6). Soluţia prezintă anumite
avantaje privind consumul de material lemnos, raportul favorabil între suprafaţa golului
şi cea a vitrajului şi etanşeitatea la aer şi apă. Există însă pericolul smulgerii
cercevelelor exterioare în poziţia deschis în cazul vânturilor puternice, apar dificultăţi de
spălare a geamurilor la suprafeţe de dimensiuni mari situate la etaj şi pot provoca
accidente dacă sunt lăsate deschise în încăperile de la parter.

105
 Fig. 4.6 Ferestre duble din lemn cu deschidere obişnuită:
a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 3 canaturi; 1- toc; 2- cercevea; 3- închidere în falţ; 3'-
idem, în gură de lup; 4- montant; 5- şpros

b. Ferestre duble cu deschidere interioară

Din punct de vedere constructiv, tocul este completat cu o ramă care oferă
posibilitatea deschiderii cercevelei exterioare spre interior (fig. 4.7).
Se elimină în felul acesta dezavantajele ferestrelor cu deschidere obişnuită, însă
prezenţa ramei conduce la un raport mai puţin avantajos între suprafaţa golului şi cea a
vitrajului, în defavoarea iluminării. Mai trebuie menţionată manopera mai complicată şi
consumul mai ridicat de material lemnos. Pentru ameliorarea caracteristicilor de
etanşeitate la apă şi aer se adoptă aceleaşi soluţii ca şi în cazul ferestrelor simple.
c. Ferestre cuplate.
Sunt ferestre cu două foi de geam, separate printr-un spaţiu de aer de 4-5 cm,
montate pe cercevele separate dar fixate între ele, deschiderea făcându-se printr-o
manevră unică. In mod obişnuit fixarea cercevelelor se face cu ajutorul balamalelor,
pentru a permite decuplarea periodică pentru spălare şi curăţire.

106
 Faţă de ferestrele duble obişnuite, folosirea ferestrelor cuplate conduce la
reducerea consumului de material lemnos. Pe de altă parte, forma mai complicată a
secţiunilor, mecanismele speciale de închidere şi cuplare complică execuţia.
Deşi în principiu ferestrele cuplate se pot deschide atât spre interior cât şi spre
exterior, în mod curent se folosesc ferestre cuplate cu deschidere interioară (fig. 4.8).
Pot fi realizate însă şi ferestre cuplate pivotante sau glisante

4.3.5 Ferestre metalice

Ferestrele metalice se utilizează în special la construcţii industriale şi social-
culturale, având în vedere principala calitate a acestora de a acoperi goluri oricât de
mari şi de a prelua valori ridicate ale acţiunilor exterioare care apar în asemenea situaţii.
Dimensiunile reduse ale profilelor conduc la un raport avantajos între suprafaţa golului
şi suprafaţa vitrată. Conductivitatea termică ridicată a acestor materiale face aproape
imposibilă evitarea condensului pe suprafaţa interioară a profilelor.

107
 Fig. 4.7 Ferestre duble din lemn cu deschidere interioară
a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 2 canaturi şi supralumină; 1- toc; 2- piesă fixă pentru
asigurarea deschiderii interioare; 3- cercevea; 4- montant;
5- traversă

108
 Fig. 4.8 Ferestre duble din lemn, cu cercevele cuplate
a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 3 canaturi; 1- toc; 2- cercevele cuplate; 3- montant; 4-
şorţ tablă

4.3.5.1 Ferestre din oţel

a. Din profile de oţel normale laminate la cald
Atât tocul cât şi cercevelele se execută prin asamblarea prin sudură a profilelor
obişnuite din oţel laminate la cald (fig. 4.9.a). Este o soluţie economică, dar, datorită
execuţiei meşteşugăreşti, precizia nu este totdeauna satisfăcătoare şi apar probleme
legate de asigurarea etanşeităţii. Se folosesc în exclusivitate la construcţii industriale.
b. Din profile laminate din oţel de formă specială (Z sau W)
Sunt profile de formă specială, produse printr-o tehnologie de precizie, prin a
căror asamblare pot fi obţinute secţiuni potrivite pentru partea fixă şi mobilă a ferestrelor
(fig.4.9.b). Mobilitatea poate fi asigurată prin intermediul balamalelor sau a pivoţilor .

109
 Fig. 4.9 Ferestre metalice: a- simple, din profile obişnuite, laminate la cald;
b- din profile laminate şi geam termopan; c- simple, din profile speciale pentru tâmplării
laminate la rece; d- duble, din profile pentru tâmplării laminate la cald; e- simple, din bandă de
oţel prelucrate la presa cu role (profile SECO); f- duble, din profile din bandă de oţel, prelucrate
la presat cu role (SECO); 1- toc; 2- cercevea; 3- foaie geam; 4- baghetă metalică pentru fixarea
geamului; 5- garnitură elastică

c. Din profile din tablă de oţel laminate la rece

Utilizarea profilelor de acest tip permite realizarea unor ferestre uşoare, cu un
consum relativ redus de metal, cu o capacitate de izolare termică superioară celor
anterioare şi un pericol de condens mai redus (fig. 4.9c, d).Pentru etanşare se folosesc
garnituri speciale din materiale elastice, cum este cauciucul sau polipropilena. Sensibile
la coroziune, aceste ferestre trebuie protejate periodic prin vopsire. În această soluţie
pot fi realizate ferestre cu una sau două foi de geam, cu ochiuri fixe sau mobile pe

110
balamale, cu rezolvarea detaliilor corespunzătoare pentru evacuarea apei din condens
sau infiltraţii .

d. Din profile de tablă ambutisată

Caracteristicile ferestrelor realizate în această soluţie sunt asemănătoare cu cele
prezentate anterior, cu menţiune că rigiditatea şi precizia de execuţie sunt superioare
(fig. 4.9 e, f). Datorită grosimii reduse a tablei şi a golurilor de aer incluse, efectul de
punte termică şi implicit riscul de condens sunt diminuate. În schimb, aceeaşi grosime
redusă a tablei măreşte sensibilitatea la coroziune, ceea ce impune o aplicare atentă a
măsurilor anticorosive, atât la exteriorul cât şi la interiorul profilelor. Umplerea în
întregime ale golurilor din interiorul profilelor cu spumă poliuretanică este avantajoasă
atât din punct de vedere al protecţiei anticorosive cât şi al capacităţii de izolare termică.

4.3.5.2 Din profile complexe de aluminiu

Profilele speciale din aluminiu obţinute prin extrudere, deşi sunt folosite mai puţin
pentru realizarea ferestrelor în sensul tradiţional al cuvântului şi mai mult pentru
suprafeţe vitrate mari, de genul vitrinelor sau al pereţilor cortină, reprezintă o soluţie
interesantă prin greutatea redusă, rigiditatea bună, precizia de execuţie, rezistenţa la
coroziune, comportarea favorabilă la temperaturi scăzute şi, nu în ultimul rând, prin
aspectul deosebit de agreabil.
Reducerea efectului de punte termică se obţine prin compartimentarea golului
din interiorul profilelor (realizarea mai multor spaţii de aer) şi întreruperea continuităţii
profilelor de aluminiu prin inserţii de fibre, textolit sau alte materiale convenabile din
punct de vedere al rezistenţei mecanice şi conductivităţii termice. Etanşeitatea se obţine
cu ajutorul cordoanelor de cauciuc sau polipropilena Partea vitrată se execută din geam
dublu sau triplu stratificat.
Ferestrele şi, în general, tâmplăria de aluminiu se utilizează în special la clădiri
social-culturale, în cazul locuinţelor favorizând fenomene de condens dacă nu este
rezolvată corespunzător problema ventilării.

4.3.6 Ferestre din materiale plastice

Ferestrele din materiale plastice cunosc o utilizare din ce în ce mai largă atât la
clădirile de locuit cât şi la cele social-culturale, îmbinând în bună măsură avantajele
ferestrelor din lemn cu ale celor din aluminiu. La realizarea lor, atât pentru partea fixă

111
cât şi pentru cea mobilă, se folosesc profile complexe, obţinute prin extrudare, laminare
sau presare. Profilele au dimensiuni de acelaşi ordin de mărime ca şi cele de aluminiu,
au o rigiditate suficientă pentru a acoperi deschideri obişnuite, o conductivitate termică
redusă, şi nu necesită lucrări de întreţinere în afară de spălarea periodică cu detergent.
Partea vitrată se realizează din geamuri termoizolatoare cu două sau mai multe foi de
geam separate prin lame de aer, iar etanşarea cu profile de neopren. In general, părţile
mobile sunt oscilante, pe balamale (fig. 4.10), dar se pot realiza din materiale plastice şi
ferestre pivotante, glisante sau pliante.

Fig. 4.10 Ferestre din profile PVC şi geam termopan

a. Îmbinare toc cercevea mobilă; b. Îmbinare cercevele mobile; 1- toc; 2-
cercevea; 3- geam termopan; 4- garnitură etanşare; 5- profil solidarizare din oţel

4.4. Uşi
Uşile sunt elemente componente ale pereţilor care au rolul de a asigura accesul
din exterior, comunicarea între diferitele piese ale clădirii şi evacuarea în caz de pericol,
răspunzând exigenţelor de funcţionalitate determinate de destinaţia clădirii, respectiv de
cerinţele utilizatorilor.
Îndeplinirea acestei funcţiuni esenţiale depinde de dimensiunile şi poziţia golului,
soluţia constructivă, manevrabilitate etc.

4.4.1 Alcătuire generală şi clasificare

Uşile sunt alcătuite dintr-o parte fixă, toc şi o parte mobilă, foaia de uşă. La
acestea se adaugă feroneria, incluzând dispozitivele de fixare şi manipulare.
Clasificarea uşilor poate fi făcută după mai multe criterii cum ar fi:
- după poziţia în clădire, în uşi interioare şi exterioare;
- după modul de deschidere, (fig. 4.11);
112
- după material şi caracteristici constructive.

Fig. 4.11 Clasificarea uşilor după modul de deschidere

a- oscilante; b- batante; c- glisante; d- pliante

4.4.2 Condiţii de calitate

a. Rezistenţa la acţiuni mecanice şi stabilitatea formei
Indiferent de modul de deschidere, uşile trebuie să fie capabile să preia acţiunile
din greutatea proprie sau din utilizare fără a suferi deteriorări sau deformări. În cazul
uşilor exterioare se mai pune şi problema preluării în bune condiţii a acţiunii vântului, a
ploii, sau a altor factori ca diferenţa de temperatură şi umiditate care există între cele
două feţe ale uşii, tasările zidăriei sau şocurile, presiunile şi solicitările din utilizare.
Vibraţiile produse de circulaţie sau de acţiunea vântului trebuie, de asemenea, să nu
producă trepidaţii ale uşii, deteriorarea sau deformarea sa, sau a componentelor sale.
b. Siguranţa la foc
Conform normelor de protecţie contra incendiilor, uşile obişnuite trebuie să fie
executate din materiale care să nu favorizeze propagarea focului şi nici să nu producă
gaze toxice în cantităţi periculoase.
113
 Există uşi antifoc special concepute, care constituie o barieră în calea propagării
incendiului. Acestea pot avea o rezistenţă la foc de la 1/2 oră până la 3 ore .

c. Siguranţa în exploatare
Prin construcţia lor şi modul de funcţionare, uşile trebuie să elimine orice risc de
accidentare a utilizatorului, indiferent de modul de deschidere. În acelaşi timp, trebuie
exclusă orice posibilitate de intruziuni nedorite, din partea oamenilor sau animalelor.
Satisfacerea acestei exigenţe implică în special concepţia corectă şi buna funcţionare a
feroneriei.
d. Asigurarea intimităţii
Uşile trebuie să contribuie, în aceeaşi măsură ca şi peretele în care sunt
amplasate, la asigurarea intimităţii din punct de vedere:
- vizual, să prezinte aceeaşi opacitate ca şi peretele adiacent;
- acustic, în poziţia închis, să asigure indicele de reducţie sonoră cerut de norme.
e. Protecţia termică
Având în vedere ponderea redusă care revine uşilor în suprafaţa pereţilor
exteriori, problema protecţiei termice nu prezintă aceeaşi importanţă ca în cazul
ferestrelor. Luarea unor măsuri de creştere a gradului de protecţie termică apare
necesară la uşile de balcon, în cazul locuinţelor, sau la cele care separă spaţii
caracterizate prin diferenţe mari de temperatură, în cazul clădirilor de producţie.
f. Protecţia acustică
Asigurarea unui anumit nivel de protecţie acustică este necesar nu numai din
punct de vedere al intimităţii ci şi pentru desfăşurarea activităţii principale adăpostite
într-un anumit spaţiu. Este cazul unităţilor de învăţământ, al sălilor de lectură etc.
g. Etanşeitatea
Problema etanşeităţii la aer, apă, praf şi insecte apare în cazul uşilor exterioare
iar măsurile de etanşare contribuie şi la creşterea capacităţii de izolare termică şi
acustică.
h. Durabilitatea
Exigenţele privind durabilitatea au în vedere:
- păstrarea calităţilor iniţiale pe toată durata de viaţă a uşii, durată care trebuie să
fie aceeaşi cu durata de viaţă a elementului de construcţii în care este amplasată;
- executarea fără dificultăţi a lucrărilor de întreţinere, în special în ceea ce
priveşte feroneria.

114
 4.4.3 Uşi din lemn
Lemnul rămâne materialul cel mai potrivit pentru executarea uşilor la clădiri de
locuit şi social-culturale, chiar dacă în ultima vreme aluminiul şi materialele plastice au
început să fie utilizate şi în acest domeniu.
Tocul uşii din lemn este un complex de tâmplărie format din doi montanţi şi o
traversă, prevăzute cu falţ, executate din dulapi din stejar sau fag. La partea inferioară
tocul poate avea prag aparent sau ascuns.
In mod obişnuit, tocul este fixat de zidărie prin intermediul unor ghermele şi
înglobat în tencuială. Într-o execuţie mai îngrijită, pentru evitarea degradării tencuielii de
pe feţele laterale ale golului de uşă, acestea se îmbracă într-o căptuşeală din lemn care
înglobează tocul .
Modul de rezolvare a uşilor din lemn la nivelul tocului este prezentat în fig. 4.12.
Foaia de uşă poate fi realizată intr-o multitudine de variante constructive, opţiunea
pentru una dintre ele făcându-se funcţie de importanţa clădirii, poziţia uşii în cadrul
acesteia, considerente estetice, exigenţe specifice. Uzual se folosesc:
- Foi de uşă cu din lemn masiv (fig. 4.13.a), alcătuite din scânduri dispuse
alăturat, îmbinate în lambă şi uluc, furniruite pe ambele feţe; o variantă o constituie
foaia de uşă cu rame din lemn masiv şi tăblii.
- Foi de uşă cu rame şi tăblii, (fig. 4.13.b) sunt utilizate ca uşi de acces în
imobile sau apartamente, la clădiri social-culturale sau ca uşi interioare la locuinţe cu
grad de finisare superior. Ramele se realizează din scânduri de stejar sau brad, sunt
prevăzute cu uluc pe partea interioară şi falţ pe contur. Tăbliile se execută din
scândurele în lambă şi uluc, din foi de placaj (tăblii netede) sau din scândură (tăblii
profilate). Tăbliile pot fi înlocuite parţial sau în totalitate cu ochiuri de geam.
- Uşi dublu placate (cu miez compact) (fig. 4.14) alcătuite dintr-un schelet
interior placat pe ambele feţe cu scânduri sau cu foi din placaj furniruit. Scheletul, la
rândul său, poate fi constituit din rame din scânduri pe contur, şi nervuri din şipci.
- Foi de uşi cu structura celulară (fig. 4.15) alcătuite dintr-un schelet din şipci,
dispuse după una sau două direcţii sau ramă din şipci si miez celular uşor din înlocuitori
din lemn (lamele din PFL dur în forma de V), fagure din hârtie bachelitizată sau
impregnată cu alte răşini sintetice, melci din fâşii subţiri din lemn în formă de spirală,
baghete din PFL poros, PAL sau alte aglomerate din lemn, spumă din polimeri sau
polistiren.

115
 Fig. 4.12 Alcătuirea şi modul de realizare a uşilor din lemn:
a- pe toc; b- pe căptuşeli, cu lăţimea egală cu cea a peretelui finisat; c, d- pe căptuşeli, cu
lăţimea mai mare decât a peretelui finisat; 1- toc; 2- foaie uşă; 3- pervaz;
4- căptuşeli; 5- material tasabil

116
 Fig. 4.13 Foi de uşă din lemn masiv
a- din scânduri îmbinate în lambă şi uluc; b- din rame şi tăblii; 1- rame din lemn masiv;
2- scânduri îmbinate în lambă şi uluc; 3- foaie geam; 4- tăblii

117
 Fig. 4.14 Foi de uşă cu miez compact
a- din scânduri alăturate şi miez compact; b- din 2 foi de placaj şi miez compact; 1-
scânduri rindeluite, lăcuite, îmbinate în lambă şi uluc; 2- miez compact din scânduri
brute; 3- miez din material izolant; 4- placaj furniruit; 5- foaie de geam; 6- baghetă

118
Fig. 4.15 Foi de uşă din 2 foi de placaj cu miez celular realizat în diferite variante (dublu
placate)
a-din şipci dispuse după o direcţie; b- pe schelet din şipci pe ambele direcţii; c-
baghete din PFL dur; d- melci din lemn; e- lamele din PFL poros, în formă de V; f-
melci din hârtie; 1- ramă din şipci sau baghete din lemn; 2- foi de placaj furniruit sau
brut (vopsit); 3- miez cu rol de distanţier dispus între cele 2 foi de placaj

4.4.4 Uşi metalice

Uşile metalice se folosesc la clădiri destinate producţiei, (în special cele din oţel),
sau la clădiri de birouri, de învăţământ sau chiar la clădiri de locuit.
Uşile metalice pot fi concepute şi ca uşi antifoc, cu rol de a separa compartimente cu
rezistenţe diferite la foc sau cele cu risc de incendiu
Tocurile se execută din aceleaşi profile din oţel sau aluminiu ca şi ferestrele, iar foaia de
uşă din rame din profile şi umplutură din tablă sau geam.

119
 Fig. 4.16 Uşi metalice
a - cu 2 feţe din tablă; b- cu rame din tablă îndoită şi tăblii din tablă plană; c- cu o faţă din
tablă pe rame din tablă îndoită; 1- toc din profile din tablă îndoită la rece; 2- foaie din tablă
plană; 3- platbandă cu rol distanţare/consolidare; 4- vată minerală; 5- rame din tablă
îndoită; 6- foaie din tablă plană

120
 Capitolul 5
PEREŢI DESPĂRŢITORI

5.1 Generalităţi. Condiţii de calitate

Pereţii despărţitori, uşori (nestructurali), compartimentează spaţiul interior pe

orizonatală funcţie de necesitaţile impuse de destinaţia clădirii. Pereţii interiori de
compartimentare trebuie sa îndeplineasca exigenţe privind asigurarea securitaţii,
confortul utilizatorilor, a durabilităţii si sunt solicitati la greutate proprie, acţiunea focului,
acţiunea şocurilor.
Alegerea materialelor, din care se executa pereţii de compartimentare, se face
funcţie de: destinaţie, rezistentă la solicitări, comportarea bună la diferite sisteme de
finisaj si de costul acestora.
Greutatea relativ redusa a pereţilor de compartimentare conduce la o micşorare
a sarcinilor permanente ce incarca structura portanta. Se tinde spre soluţiile care permit
montarea si demontarea simpla si usoară pentru a da posibilitatea obţinerii unui "plan
elastic", adaptabil schimbărilor ce pot surveni in exploatarea viitoare a clădirilor (birouri,
magazine).
Comportarea la foc. Pereţii interiori de compartimentare trebuie sa reziste la
încarcarea la şoc, fara a fi strapunşi sau sa fie dislocate bucaţi din ei. Sa nu produca
dislocări şi căderi a unor portiuni de perete, care ar provoca rănirea utilizatorilor.
Peretele de compartimentare, nu trebuie sa favorizeze incendiul si nici propagarea cu
usurinţa a focului. Se are in vedere folosirea materialelor care nu constituie o sursa a
unor degajări de gaze nocive, toxice sau a fumului.
Capacitatea de izolare termica se va impune la pereţii interiori ce despart spaţii
cu diferente de temperatura mai mari de 5ْ C (holuri, casa scării, garaje). Această
cerintă trebuie asigurată pentru garantarea condiţiilor minime de confort termic şi
consum minim de combustibil pentru incălzire.
Capacitatea de izolare la zgomot aerian este alta exigentă importantă a
pereţilor interiori de compartimentare astfel încat sa se asigure confortul acustic.

5.2 Clasificare; alcătuire ţi execuţie

5.2.1 Din punct de vedere al materialelor constituiente

121
 a. Pereţi despărţitori din zidărie de cărămidă
La clădirile cu structuri tradiţionale din zidărie, pereţii interiori neportanţi se
realizează tot din zidărie de cărămidă plină sau cu goluri verticale, cu grosimi de 7,5, 15
sau 25 cm. Legătura de pereţii portanţi adiacenţi se realizează direct prin ţesere, cu
agrafe de oţel-beton introduse În rosturile orizontale sau indirect prin intermediul unor
stâlpişori (sâmburi) din beton armat cu armături de legătură introdusă în rosturile
orizontale şi legată de aceştia. La partea inferioară pereţii neportanţi se fixează în şapa
betonului de egalizare, iar la partea superioară se creează reazeme elastice pentru
plăci sau grinzile de planşeu. Se respectă alternanţa rosturilor verticale, iar pentru
Înălţimi mari rosturile orizontale se armează la intervale de 4-5 rânduri.

b.Pereţi din plăci ceramice.

Plăcile de forme geometrice şi dimensiuni diferite (fig. 5.1) au goluri orizontale şi se
pun În operă după regulile de ţesere ale pereţilor din zidărie de cărămidă plină.
Pentru plăcile cu marginile profilate În lambă şi uluc se recomandă folosirea unui
mortar adeziv În rosturi subţiri, care permite finisarea suprafeţelor numai prin gleturi. In
plăcile cu goluri de dimensiuni mari nu se pot bate cuie, fiind necesară montarea
diblurilor, iar ghermelele pentru fixarea tâmplăriei se introduc în golurile plăcilor.

Fig. 5.1 Exemple de plăci ceramice cu goluri orizontale pentru pereţi interiori purtaţi
(a) şi modul de realizare a peretelui in zona de câmp (b)

c.Pereţi din plăci de sticlă.

La realizarea pereţilor se folosesc plăci din sticlă tip NEVADA sau PRIMALITH
(fig.5.2)

122
 Pereţii se execută prin zidire cu mortar de ciment, iar În rosturile verticale şi
orizontale se montează bare din oţel-beton 04 ... 08 mm (fig. 10.36, c).
Soluţia se utilizează când se urmăreşte iluminarea naturală indirectă a unor spaţii
jnterioare.

Fig.5.2 Pereţi din plăci de sticlă:

a - placă tip NEVADA; b - placă tip PRIMALlTH; c - detaliu de realizare a peretelui.

d.Pereţi din plăci de beton celular autoclavizat.

Plăcile nearmate din b.c.a. au lungimi de 60 cm, Iăţimi de 30 cm şi grosimi de
7,5; 10,0; 12,5 şi 15,0 cm realizându-se ţeserea zidăriei la fiecare rând (Fig. 5.3)
Pentru amplasamente cu grad de protecţie antiseismică ridicat pereţii se ancorează
în elementele structurale adiacente cu platbande din tablă zincată de 2 mm grosime,
amplasate în rosturile orizontale la distanţe pe verticală de aproximativ 60 cm cu
stâlpişori din beton armat, înglobaţi în grosimea zidăriei şi legaţi de aceasta pe înălţime
cu bare de oţel-beton, introduse În rosturile orizontale.
Pereţii din plăci de b.c.a. care sunt în contact cu spaţiile umede se protejează cu
straturi hidrofuge.

123
Fig. 5.3 Detalii de realizare a pereţilor nestructurali din plăci de beton celular autoclavizat:
a - placă b.c.a.; b - elevaţie perete

e.Pereţi din plăci de ipsos.

Plăcile de ipsos se produc cu înălţimea de 50 cm, lungimea de 66,6 cm şi

grosimi de 5 ... 14 cm, au două canturi adiacente profilate cu lambă şi celelalte două
cu uluc
Plăcile sunt realizate cu structură monostrat din ipsos simplu, din amestec de
ipsos cu agregate de tip cenuşă de termocentrală, rumeguş, fibre celulozice, tocătură
din fibră de sticlă, polistiren expandat sau cu miez din hârtie fagure, din plăci de
deşeuri textile sau din trestie şi se realizează cu goluri rotunde sau verticale . Punerea
în operă a plăcilor de ipsos se realizează prin zidire cu rosturile verticale decalate şi
lipite cu mortar adeziv (fig.5.4).

Fig.5.4 Plăci de ipsos pentru pereţi despărţitori

f.Pereţi din fâşii de beton celular autoclavizat.

Se folosesc fâşii armate cu una sau două plase sudate (protejate anticorosiv), cu
lăţimea standard de 60 cm, grosimi uzuale de 10; 12 şi 12,5 cm şi lungimi de 2,00 ...
4,50 m; canturile sunt drepte sau cu profile tip lambă şi uluc. Fixarea fâşiilor se face prin
împănarea faţă de planşeu la partea superioară şi fixarea în stratul de egalizare al
pardoselii la partea inferioară. Pentru înlăturarea eventualelor solicitări suplimentare din
deformarea planşeelor se recomandă adoptarea prinderilor elastice la partea
superioară sau inferioară, prin intermediul unor benzi elastice compresibile. Pentru a se

124
elimina riscul deschiderii rosturilor verticale dintre fâşii, acestea se pot trata cu benzi din
ţesătură din fibre de sticlă, lipite cu adezivi sintetici.

g.Pereţi din fâşii de ipsos.

Fâşiile au Iăţimi de 40; 50 şi 60 cm şi grosimi variind între 40 şi 120 mm; se
produc fâşii cu goluri longitudinale având profilatura canturilor verticale cu lambă şi uluc
sau numai cu uluc, ceea ce influenţează asupra detaliilor de îmbinare
Materialul curent utilizat în ţara noastră este ipsosul armat dispers cu deşeuri din fibre
de sticlă, cunoscut şi sub denumirea de I.A.F.S. Datorită sistemului de armare,
rezistenţa la tensiune din încovoiere creşte de aproximativ trei ori faţă de fâşiile
realizate din ipsos simplu. În fig. 5.5 sunt prezentate două tipuri de fâşii, tip I.A.F.S. şi
modul lor de asamblare. Performanţele acustice şi termice cresc dacă spaţiul de aer
dintre plăci se umple cu materiale izolatoare: vată minerală, deşeuri textile, etc.
Fâşiile din I.A.F.S. pot fi utilizate şi pentru realizarea pereţilor ce separă două
apartamente vecine; pentru aceasta pereţii se fac dublii în secţiune
Avantajele folosirii peretilor de compartimentare din placi de gips:
-montajul simplu si rapid, astfel un metru de perete se poate obtine din trei placi. Placile
pot fi taiate cu usurinta, cu un fierastrau de mana, si se lipesc cu adeziv pe baza de
gips. Pe un perete astfel executat este suficient un strat subtire de glet, pentru a obtine
o suprafata gata de zugravit. Acesti peretii nu necesita tencuire.
-izolare acustica foarte buna, astfel un peretele construit dintr-un singur strat de placi cu
grosimea de 8cm indeplineste toate conditiile privind izolarea fonica pentru peretii de
compartimentare din cladirile multifamiliale.

Fig.5.5 Perete interior din făşii de I.A.F.S.)

1 - placă chesonată; 2 - placă simplă; 3 - material izolant; 4 - şuruburi.

125
. Intre locuinte, se construiesc pereti dubli, formati din doua randuri de placi cu grosimea
de 8cm si, intre ele, un strat izolator
cu vata minerală.
Pereţii din plăci de IAFS prezintă stabilitate si rezistenta mare, preluând în condiţii bune sarcini ce provin din
greutatea corpurilor de mobilier de bucătărie, a rafturilor sau a altor obiecte suspendate.Deasemenea se
caracterizează prin rezistenţă sporită la incendiu, 3 ore pentru peretii cu grosime de 8cm si 10cm.
Plăcile IAFS pot fi montate şi pe schelet metalic (fig. 5.6)

Fig. 5.6 Sectiune verticală perete pe structură metalică tip Knauf

h.Pereţi din fâşii de PAL protejat sau din alte materiale fibrolemnoase.
Se folosesc fâşii din PAL de 5 cm grosime, cu feţele finisate cu film din PVC sau
melamină. In general, se utilizează PAL obţinut prin aglomerarea materialului fibro-
Iemnos cu răşini ureo-formaldehidice; pentru pereţi adiacenţi încăperilor umede se
foloseşte PAL aglomerat cu răşini ureo-melaminice sau PFL.
Fâşiile au înălţimi de 2,50, 2,75, 3,00 m şi Iăţimi de 0,60; 0,90 şi 1,20 m, iar
canturile verticale sunt prevăzute cu uluc de 20 ... 25 mm adâncime.
Un alt sistem de pereţi interiori purtaţi este cel realizat din fâşii de lemn sau
ipsos, montate pe un schelet de rezistenţă (fig. 5.7)

126
 Fig.5.8 Perete interior din fâşie de ipsos-carton sau PAL melaminat, montate pe un
schelet propriu de lemn:
a - elevaţie perete; b - secţiune orizontală; 1 - fâşie din ipsos - carton sau PAL melaminat; 2 -
montant din lemn; 3 - plăci din vată minerală; 4 - riglă din lemn; 5 - plintă din lemn;

Fig. 5.9 Perete interior din fâşie de ipsos-carton sau PAL melaminat, montate pe un
schelet metalic:
1 - fâşie ipsos carton; 2 - profil metalic; 3 - termoizolaţie

5.2.2 Din punct de vedere al mobilitatii pereţii despărţitori pot fi :

- fixi, nu işi modifică forma şi pozitia pe parcursul exploatării;
- mobili, poate fi modificată forma (configuraţia) dar nu şipoziţia;
- demonatabili, îşi pot schimba poziţia în timpul exploatării, prin demontare şi
remontare.

a. Pereţi despărţitori mobili.

Pereţii de compartimentare mobili pot fi plianţi sau glisanţi, pe orizontală sau pe
verticală.

127
 Pereţii plianţi pot fi cu canturi care se deplasează independent, cu canturi
articulate, În formă de armonică, din rigle articulate etc (fig. 5.10) .

Fig. 5.10 Tipuri de pereţi despărţitori mobili

Panourile de pereţi despărţitori mobili se execută cu feţe din materiale dure (PFL,
materiale plastice, azbociment) sau moi (materiale plastice moi, fibre textile) şi cu
materiale de umplutură fonoizolante, fixate într-un cadru rigid

b. Pereţi despărţitori demontabili.

Pereţii de compartimentare demontabili se utilizează în cazul în care se ţine
seama de flexibilitatea partiului, avându-se în vedere posibilităţile de redistribuire a
spaţiului; pot fi realizaţi sub formă de panouri de umplutură care se fixează pe stâlpi sau
sub formă de panouri mari cu schelet propriu de rezistenţă (fig.5.11)
Alcătuirea panourilor poate fi diferită: din fâşii de ipsos, plăci de sticlă

128
 7
1

a.

4
2

Fig. 5.11 Pereţi demontabili cu schelet şi

elemente de umplutură
b.
a.Cu schelet din lemn, rezolvări la
1 2
partea superioară şi inferioară;b.
idem, ramificaţie; c. Cu schelet
metalic.
1 – schelet 2- elmeent de umplutură;
3 – profil de etanşare;4 – plintă;
6 5 – pardoseală finită;6 – profil
îmbinare; 7 – planşeu; 8 – panou
vertical.
3
8

Fig. 5.12 . Perete tip mobilă.

129
 Când condiţiile de izolare fonică o impun se folosesc pereţi din produse de lemn
aglomerate, în mai multe straturi, fiecare cu scheletul său din lemn, prins elastic de
elementele adiacente, între care se prevăd materiale fonoabsorbante.
c.Pereţi despărţitori tip mobilă (fig. 5.12) sunt alcătuiţi din două rânduri de
rafturi montate pe un panou vertical comun. Se execută dintr-un schelet din lemn pe
care se fixează plăcile fibrolemnoase şi în interiorul cărora se montează rafturile. Acolo
unde înălţimea rafturilor este mai mică decât înălţimea camerei, spaţiul dintre partea
superioară a lor şi tavan se completează cu plăci de tencuială uscată.

130
 PARTEA a II-a

LUCRĂRI ŞI ELEMENTE DE CONSTRUCŢII CU FUNCŢIUNI SPECIFICE DE

PROTECŢIE ŞI FINISAJ

131
 Capitolul 1

TENCUIELI

1.1. Tencuieli umede. Aspecte generale

Tencuielile sunt lucrări de finisaj rezultate prin aplicarea mortarului pe suprafaţa

brută a pereţilor şi tavanelor cu rol de protecţie şi/sau estetic. Mortarul poate fi aplicat în
stare proaspătă, cum este cazul tencuielilor tradiţionale, umede, sau, mai nou, în stare
întărită, sub formă de plăci obţinându-se astfel tencuieli uscate.
Compoziţia mortarului pentru tencuieli şi tehnologia de execuţie diferă în funcţie
de mediul în care urmează să lucreze tencuiala, de cerinţele la care trebuie să
răspundă. Astfel o tencuială aplicată la interior este mai permeabilă la apă decât una
aplicată pe faţadă sau pe peretele unui rezervor de apă. În general, tencuielile
contribuie esenţial la conservarea calităţii elementelor de construcţii pe o durată cât mai
mare.

1.1.1 Condiţii de calitate pentru tencuieli umede

a. Referitoare la relaţia cu suportul
• Aderenţa
Aderenţa la suport condiţionează direct durabilitatea tencuielii şi este cu atât mai
puternică cu cât mortarul are un dozaj de liant mai mare. Aceasta depinde în aceeaşi
măsură de modul în care a fost pregătită suprafaţa suport, în special de umiditatea
acesteia, şi de caracteristicile mediului pe durata aplicării şi întăririi.
• Compatibilitatea

132
 Tencuiala nu trebuie să afecteze funcţionarea normală a suportului în sensul că
trebuie să permită schimbul de aer şi de vapori între medii cu potenţiale diferite şi, în
acelaşi timp, să împiedice pătrunderea apei prin capilaritate în structura elementului.
b. Referitoare la tencuiala propriu-zisă
• Impermeabilitatea
Este necesară în cazul tencuielilor exterioare sau care protejează pereţi sau
tavane care lucrează în contact direct cu apa sau alte lichide, cum este cazul
rezervoarelor.
• Rezistenţa la fisurare
Fisurarea tencuielii afectează direct impermeabilitatea şi poate fi determinată de
mai multe cauze: deformaţii ale suportului, solicitări exterioare (radiaţie solară, variaţii
brusce de temperatură, îngheţ – dezgheţ), contracţia mortarului în timp, pe durata prizei
şi a întăririi.
• Rezistenţa la şocuri şi degradări
Dacă tencuiala este aplicată pe pereţi expuşi şocurilor, cum ar fi pasajele
deschise, parterul locuinţelor colective etc., aceasta trebuie să prezinte caracteristici
mecanice ridicate pentru a diminua riscurile de degradare.

1.1.2 Clasificarea tencuielilor umede

Conform Normativului privind executarea tencuielilor umede, groase şi subţiri,
lucrările de finisaje pe bază de mortare se clasifică după următoarele criterii:
• Poziţia în cadrul clădirii:
− tencuieli interioare;
− tencuieli exterioare.
• Tehnologia de aplicare:
a. tencuieli groase (20 – 25 mm), aplicabile în 3 straturi, manual sau mecanizat;
b. tencuieli subţiri (2 – 3 mm), aplicabile în 2 straturi, manual sau mecanizat;
c. tencuieli subţiri monostrat, aplicabile manual sau mecanizat.

• Suportul pe care se aplică:

− pe beton monolit - tencuieli subţiri şi groase, interioare şi exterioare;

− pe beton prefabricat - tencuieli subţiri şi groase, interioare şi exterioare;
− pe zidării sau fâşii din BCA - tencuieli groase interioare şi exterioare;

133
 − pe zidării de cărămidă: - tencuieli groase interioare şi exterioare,
− pe suprafeţe rabiţate sau plase sudate - tencuieli groase interioare şi exterioare;
− pe suprafeţe din şipci şi trestie.
Mortarelor utilizate la aceste lucrări se adoptă funcţie de criteriile enunţate
anterior şi domeniile de aplicabilitate, prezentate ȋn tabelul 1.1.

1.2 Tencuieli groase cu lianţi anorganici în 3 straturi

Tencuielile groase se utilizează la clădirile civile (locuinţe şi social culturale) şi la
spaţii de producţie fără degajări de substanţe agresive pentru:
− finisarea suprafeţelor interioare ale pereţilor şi tavanelor;
− finisarea faţadelor;
− realizarea elementelor decorative (profile, scafe, ancadramente) la pereţi
interiori, tavane şi faţade;
− protecţia hidroizolaţiilor.
Tencuielile groase, tradiţionale, se realizează în general din 3 straturi, fiecare din
ele având un rol bine definit.

Tabelul 1.1 Clasificarea şi domeniile de aplicabilitate a mortarelor pentru tencuieli

Nr. Mortare utilizate

crt. pentru:
Criterii de clasificare ale mortarelor de tencuieli
tencuieli tencuieli
interioare exterioare
1. După lianţi anorganici hidraulici şi/sau x x
natura nehidraulici
liantului lianţi organici (polimeri naturali sau x x
utilizat sintetici)
lianţi micşti (anorganici şi organici) x x
2. După Mortare obişnuite tencuieli brute x x
tehnologia aplicate în pentru tencuieli drişcuite
de 2-3 (simple sau x x
realizare straturi cu decorative)
şi grosime
tencuieli sclivisite sau x -
totală 20-
gletuite

134
 compoziţia 25 mm speciale, tencuieli cu praf de x x
mortarului (pentru pentru decorative piatră
tencuieli tip simili- - x
groase) piatră
cu terasit - x
Mortare tencuieli subţiri netede (gleturi) x x
aplicate în tencuieli subţiri netede x x
trei straturi decorative
subţiri a
câte 1 mm tencuieli subţiri tip strop,
x x
grosime decorative
pentru:
Mortare tencuieli drişcuite x x
aplicate
monostrat
, în
x x
grosime tencuieli sclivisite
de 10-12
mm

Şpriţul sau stratul de amorsare are rolul de a asigura aderenţa tencuielii la stratul
suport prin crearea unei suprafeţe rugoase şi cu o mai mică absorbţie de apă pentru
aplicarea stratului principal de tencuială.
Acest strat nu acoperă în mod continuu suprafaţa suport, prin urmare nu
contribuie la impermeabilizare. Pe plasele de rabiţ se aplică un prim strat (şmir) pentru
umplerea ochiurilor plasei şi asigurarea aderenţei.
Grundul este stratul principal al tencuielii şi serveşte pentru acoperirea
neregularităţilor suprafeţei suport sau remedierea abaterilor de la verticală la pereţi,
respectiv de la orizontală, la tavane. Se aplică pe grundul întărit în 2 reprize a câte 0,8
cm fiecare. Dozajul în liant este mai redus şi consistenţa mai mare faţă de stratul
anterior pentru asigurarea etanşeităţii şi evitarea riscului de fisurare.
Tinciul este stratul vizibil care dă aspectul şi forma definitivă a tencuielii.
Grosimea tinciului, compoziţia şi consistenţa mortarului se adoptă funcţie de
modul de prelucrare a feţei văzute, în vederea obţinerii unei tencuieli obişnuite sau
decorative.

135
 1.2.1 Materiale
a.Lianţi
Argila a fost primul liant utilizat pentru tencuieli în scopul asigurării etanşeităţii
prin completarea rosturilor şi a golurilor, care în amestec cu materiale organice dădea
un material lucrabil dar sensibil la acţiunea umidităţii.
Varul a fost timp de mai multe secole liantul folosit aproape în exclusivitate
pentru lucrările de zidărie şi de tencuieli exterioare. Acest material, obţinut prin
calcinarea rocilor calcaroase în cuptoare rudimentare, ajungea pe şantier sub forma de
var bulgări, care ulterior era stins cu apă şi păstrat la adăpost sub formă de pastă de var
sau var gras. Acest var nu se poate întări decât în aer prin fixarea gazului carbonic, de
unde şi denumirea de var aerian.
Odată cu descoperirea lianţilor hidraulici, varul hidraulic şi cimentul, mai
rezistente şi mai bine adaptate la realizarea elementelor portante, varul aerian
amestecat în primă instanţă cu cimentul, formând aşa numitele mortare mixte, încet,
încet a dispărut de pe şantiere. A început să fie preferat mortarul de ciment care
prezenta avantajele unei mai bune etanşeităţi şi a unei rezistenţe sporite. In acelaşi timp
însă, mortarul de ciment este mai puţin lucrabil, prezintă contracţii importante şi, ca
urmare, risc de fisurare, reducând şi permeabilitatea la vapori de apă a zidăriei.
Din aceste motive, în ultimii 15-20 de ani se asistă la o reintroducere a varului în
compoziţia mortarelor de tencuială, mai ales în cazul lucrărilor de renovare a clădirilor
vechi din zidărie.
În prezent, la execuţia tencuielilor se utilizează următoarele sortimente de lianţi:
- Varul aerian fabricat prin arderea rocilor calcaroase pure în cuptoare la temperaturi de
900-1100° şi stins apoi cu apă, se caracterizează prin fineţe mare şi densitate redusă.
Prin folosirea acestuia se obţin mortare de mare plasticitate dar friabile, care ating
nivelurile normate ale performanţelor mecanice după un timp îndelungat, prin fixarea
gazului carbonic din aer. De aceea varul se foloseşte în asociere cu cimentul care
conferă mortarului rezistenţă şi performanţe iniţiale.
- Varul hidraulic natural se obţine prin arderea rocilor calcaroase- argiloase la o
temperatură de aproximativ 1200 grade, după care se macină şi se stinge. Posedă
proprietatea de a se întări în apă şi aceasta este cu atât mai pronunţată cu cât
conţinutul în argilă al rocilor este mai mare. Din punct de vedere al rezistenţei se
situează între varul aerian şi ciment. Se foloseşte la fabricarea unor mortare mixte, var-

136
ciment sau ciment var, cărora le conferă lucrabilitate. Conţinutul de ciment este cu atât
mai redus cu cât varul este mai hidraulic, obţinut din roci mai bogate în argilă.
- Varul hidraulic artificial se obţine din clinker de ciment Portland, la care se adaugă
materiale inerte sub formă de filer, în special filer de calcar. Rezistenţa la compresiune
este apropiată de cea a varurilor naturale, in schimb deformaţia la ruptură este
mediocră şi chiar inferioară celei a cimentului.
- Cimentul care, având rezistenţe mecanice mari, se foloseşte la realizarea mortarelor
de tencuială numai în combinaţie cu varul, în cadrul unor mortare mixte, în scopul
reducerii riscurilor de fisurare. Se preferă ciment de rezistenţă scăzută, cu contrageri
mai mici, care se adaptează mai bine realizării tencuielilor.
- Lianţii speciali pentru tencuială sunt constituiţi în general dintr-un amestec de ciment
Portland, var aerian sau hidraulic şi diverse adaosuri; aceşti lianţi prezintă avantajul de
a avea calităţi hidrofuge şi de lucrabilitate, o compoziţie uniformă, bine adaptată
executării stratului de bază şi a celui de finisaj. Se evită astfel amestecul lianţilor pe
şantier.
b. Nisip
La prepararea mortarelor pentru tencuieli calitatea nisipului este esenţială.
Nisipul folosit trebuie să aibă compoziţia granulometrică optimă, să nu conţină resturi
organice sau compuşi chimici care să reacţioneze cu apa .
c.Apa
La prepararea mortarelor pentru tencuieli se foloseşte apa potabilă, de la reţeaua
de alimentare sau din alte surse, cu menţiunea că trebuie să fie cât mai curată.
Prezenţa unor impurităţi în apa de amestec provoacă apariţia unor pete sau
eflorescenţe nu numai inestetice, dar care pot afecta comportarea tencuielii în timp.

1.2.2 Execuţia tencuielilor tradiţionale în trei straturi (groase)

Execuţia tencuielilor începe după ce toate operaţiile a căror executare ar putea
afecta calitatea acestora au fost finalizate (învelitori, terase, tâmplărie, pereţi
despărţitori, pardoseli)
Pentru asigurarea calităţii lucrărilor sunt necesare anumite condiţii de
temperatură şi umiditate. Dacă la interior acestea pot fi controlate, execuţia tencuielilor
exterioare este influenţată direct de condiţiile meteorologice.

137
 Tehnologia de execuţie a tencuielilor implică următoarea succesiune de operaţii:
pregătirea suprafeţei suport, trasarea, aplicarea succesivă a straturilor componente,
prelucrarea feţei văzute şi recepţia lucrărilor.
a. Pregătirea suprafeţei include totalitatea lucrărilor destinate asigurării planeităţii,
a aderenţei şi rigidităţii, cele mai importante fiind:
• Asigurarea încadrării abaterilor dimensionale în toleranţele admisibile prin măsuri
specifice ca cioplirea proeminenţelor, completarea intrândurilor sau acoperirea
cu o plasă de rabiţ în cazul în care acestea depăşesc 40 mm;
• Asigurarea unui anumit grad de curăţenie prin îndepărtarea urmelor de praf, a
petelor de grăsime sau de petrol etc;
• Asigurarea aderenţei (rugozităţii) prin adâncirea rosturilor la zidăria de cărămidă
şi şpiţuirea sau cioplirea suprafeţelor din beton.
Amorsarea suprafeţelor se realizează prin aplicarea unui şpriţ din lapte de ciment
de 3 mm grosime. Dacă umiditatea suprafeţei este mai mică de 5 % aceasta va fi
stropită cu apă, iar dacă este mai mare de 7% lucrările de tencuieli nu se execută.
b. Trasarea tencuielii realizată cu repere din mortar (stâlpişori), executaţi din
acelaşi mortar din care se execută grundul, scoabe metalice lungi, şipci de lemn sau cu
repere metalice de inventar, are în vedere realizarea unei suprafeţe perfect plane,
verticale sau orizontale; la faţade se fixează obligatoriu repere la toate colţurile faţadei
precum şi pe suprafeţele dintre golurile de ferestre sau uşi.
c. Aplicarea grundului se realizează manual sau mecanizat, în câmpurile dintre
repere, în una sau două reprize, grosimea totală fiind de 15 mm până la 20 mm ȋn
funcţie de natura suprafetei suport.
Pentru obţinerea unui finisaj de calitate, suprafaţa grundului trebuie să
îndeplinească următoarele criterii de performanţă :
• un nivel de umiditate măsurat cu aparatul Higromette de 5 – 7 %;
• rugozitatea suprafeţei care asigură aderenţa stratului următor se obţine prin
netezirea grundului cu dreptarul şi nu prin drişcuire, iar în anumite situaţii se recurge
la strierea suprafeţei;
• menţinerea grosimii grundului în limitele stabilite prin operaţiile de trasare se
realizează prin verificare cu dreptarul faţă de repere.
d. Aplicarea tinciului se face manual, la anumite intervale de timp, pe grundul
întărit şi umezit în prealabil. Având în vedere că este stratul vizibil care dă aspectul şi
forma definitivă a tencuielii, grosimea tinciului, compoziţia şi consistenţa mortarului sunt

138
funcţie de modul de prelucrare a feţei văzute, în vederea obţinerii unei tencuieli
obişnuite sau decorative.

1.2.3 Tipuri de tencuieli după modul de realizare şi prelucrare a feţei văzute

Modul de prelucrare a feţei văzute se adoptă funcţie de poziţia în clădire,
parametrii de mediu în care urmează să lucreze elementul tencuit şi aspectul estetic
urmărit. Din acest punct de vedere sunt cunoscute următoarele tipuri de tencuieli:

a.Tencuieli brute se execută din mortar de var cu sau fără adaos de ciment,
netezit în stare brută, fără aplicarea tinciului şi fără drişcuire, în grosime maximă de 16
mm. Se întrebuinţează numai la interior în spaţii care nu reclamă condiţii estetice sau
de etanşeitate deosebite (subsoluri, depozite, poduri, calcane etc.), îndeplinind exclusiv
o funcţiune de protecţie.
b.Tencuieli drişcuite, obişnuite sau simple, se folosesc în mod curent la clădiri
de locuit şi social culturale, constituind suport pentru finisajul definitiv sub formă de
zugrăveli sau spoieli. În scopul asigurării unei suprafeţe plane şi netede, acestea se
netezesc cu drişca.
c.Tencuielile gletuite obţinute prin aplicarea gletului (un strat subţire de var sau
ipsos netezit cu drişca metalică) dau un aspect mai îngrijit finisajului, folosindu-se la
încăperile principale ale clădirilor de locuit sau social – culturale. Gletul de ipsos se
aplică pe suprafeţele pe care urmează a fi aplicate vopsitorii în ulei.

d.Tencuielile sclivisite sunt executate cu mortar de ciment cu faţa văzută

prelucrată cu pastă de ciment, netezită cu drişca de oţel. Acest mod de tratare le
conferă o impermeabilitate ridicată, ceea ce le face utilizabile în spaţii care adăpostesc
procese umede (băi publice, spălătorii, cămine de vizitare) sau destinate înmagazinării
diferitelor lichide.
e.Tencuieli decorative folosite cu precădere la exterior asigură clădirii, pe lângă
un finisaj definitiv - fără a fi necesare zugrăveli sau vopsitorii - şi un aspect agreabil.
Acesta poate fi obţinut prin compoziţia mortarului, prin modul de aplicare a stratului
vizibil sau printr-o prelucrare ulterioară.
Tencuielile cu praf de piatră se execută prin aplicarea peste grund a unui strat
din mortar preparat din var, ciment, praf de piatră şi eventual pigmenţi. Stratul de vizibil
se aplică după întărirea grundului şi umezirea acestuia pentru a asigura o umiditate

139
uniformă şi a nu afecta culoarea. În afară de drişcuirea obişnuită, prelucrarea suprafeţei
se poate face prin:
• raşchetare - prelucrarea cu o piesă metalică prevăzută cu dinţi (raşchetă) şi
curăţarea ulterioară cu o perie aspră;
• stropire – aplicarea stratului vizibil în două etape, primul prin drişcuire simplă, iar al
doilea prin stropire manuală sau mecanică;
• periere sau pieptănare cu perii aspre pe suprafaţa mortarului după ce acesta făcut
priză, dar înainte de a se fi întărit complet;
Tencuielile din piatră artificială (similipiatră) se execută prin aplicarea unui strat
de mortar de ciment şi griş de piatră, eventual cu un adaos de colorant, pe un grund din
mortar de ciment stropit cu apă, înainte de întărirea completă a acestuia. Grosimea
stratului vizibil depinde de modul de prelucrare a suprafeţei, 5…10 cm pentru rostuire şi
15…30 mm pentru cioplire, buciardare, şpiţuire etc.
Rostuirea se execută cu 24 – 48 zile înainte de întărirea stratului vizibil,
cuprinzând operaţiile de trasare a rosturilor şi de montare în rosturi a şipcilor cu profil;
după încheierea prizei, la 7 – 15 zile se execută prelucrarea suprafeţei.
Cele mai frecvent utilizate moduri de prelucrare sunt:
- frecarea suprafeţei cu perii de sârmă după ce mortarul a făcut priză dar înainte de a
se fi întărit complet;
- buciardarea, prin prelucrarea suprafeţei cu o unealtă specială, buciarda; prin
buciardare se obţine o suprafaţă rugoasă care imită aspectul pietrei naturale
prelucrate brut;
- şpiţuirea cu ajutorul şpiţului şi ciocanului, obţinându-se în felul acesta neregularităţi
mai mari decât în cazul buciardării;
- cioplirea cu ajutorul dălţii şi ciocanului obţinându-se neregularităţi mai mari decât în
cazurile precedente; acest procedeu se aplică în special la socluri;
- tratarea cu acid clorhidric diluat a suprafeţei de mortar cu pietriş colorat, executată în
două reprize, după ce mortarul a făcut priză, dar înainte de a se fi întărit; după
apariţia granulelor de pietriş, tratarea se consideră terminată şi tencuiala se spală
bine cu apă.

1.2.4 Controlul calităţii tencuielilor

Pentru asigurarea nivelului de calitate necesar se impune verificarea calităţii
tencuielilor pe etape de lucru.

140
 1.3 Tencuieli exterioare monostrat din mortare uscate (gata preparate)
Necesitatea eliminării operaţiilor de dozare a amestecului pentru mortare pe
şantier, în scopul evitării unor erori inerente, a condus la apariţia unor produse
industriale, livrate în saci, din care, prin amestecare cu o cantitate de apă bine stabilită,
se obţine mortarul pentru tencuială. Iniţial, compoziţia acestor amestecuri era identică
cu cea a mortarelor executate pe şantier, la care se adăugau în proporţii reduse,
adaosuri destinate în special ameliorării aderenţei (răşini) şi impermeabilităţii. În paralel,
au început să apară produse de concepţie nouă, care includ şi agregate uşoare,
destinate aplicării pe suprafeţe din beton celular. Caracteristicile acestui tip de suport
reclamă îmbunătăţirea retenţiei de apă a tencuielii şi diminuarea caracteristicilor
mecanice pentru a preîntâmpina fisurarea rapidă după o perioadă relativ redusă de
exploatare. Principalele avantaje ale tencuielilor monostrat din mortare gata preparate
constau în:
- sunt eliminate toate inconvenientele preparării pe şantier;
- amestecurile sunt dozate cu metode precise, oferind o calitate constantă, controlată
în uzină şi atestată prin certificatul de calitate;
- execuţia este rapidă, se aplică în una sau două reprize, intervalul de aşteptare între
ele fiind de la 2 la 5 ore, funcţie de produs şi condiţii climatice.
- în general colorate, aceste produse asigură prin ele însele finisajul definitiv.

1.3.1 Compoziţia mortarelor gata preparate

În compoziţia mortarelor gata preparate, în afară de lianţi şi nisip mai intră o serie
de adaosuri cu funcţiuni bine definite, agregate uşoare şi uneori fibre.

a. Lianţii şi nisipul
Lianţii şi nisipul, constituenţi de bază ai mortarelor uscate, sunt de aceeaşi natură
ca şi cele pentru tencuieli tradiţionale. Alegerea lor este mai dificilă datorită faptului că
majoritatea tencuielilor monostrat din mortare gata preparate asigură aspectul definitiv
al suprafeţei, fără a mai fi necesare alte lucrări de finisaj. Din acest motiv amestecul se
realizează cu ciment şi nisip de culoare albă la care se adaugă coloranţi în doze mici,
pentru a se obţine culori pastel; culorile închise, cu valori ridicate ale coeficienţilor de
absorbţie, conduc la o supraîncălzire a suprafeţei şi implicit, la o creştere a riscului de

141
fisurare. Cimentul alb, liant cu caracteristici mecanice superioare, este în general utilizat
în amestec cu var aerian şi uneori cu var hidraulic natural.

b. Adaosurile
Adaosurile pot acţiona fie temporar, în timpul aplicării şi prizei tencuielii, fie să le
modifice caracteristicile de o manieră permanentă. Majoritatea adaosurilor au în acelaşi
timp mai multe funcţiuni: cele care reţin apa acţionează şi asupra plasticităţii mortarului
ca şi răşinile în general utilizate pentru a îmbunătăţi aderenţa la suprafaţa suport. Ele
pot avea de asemenea efecte contradictorii, de aceea, la elaborarea reţetei, trebuie
asigurat un anumit compromis între adaosuri. Adaosurile care asigură retenţia de apă
au rolul de a evita o uscare rapidă a tencuielii în timpul prizei şi de a încetini absorbţia
apei de către suport în scopul de a permite ca liantul hidraulic să facă priză în condiţiile
cele mai bune. Permit reglarea migraţiei apei indiferent de natura suportului,
eliminându–se astfel necesitatea stratului de amorsaj.
Adaosurile de aderenţă contribuie de asemenea la eliminarea stratului de
amorsaj, eficacitatea lor fiind uneori afectată de o umezire ulterioară a tencuielii.
Adaosurile hidrofuge, reducând capilaritatea în interiorul produsului, nu fac decât
să contribuie la o mai bună etanşeitate a tencuielii.
Plastifianţii ameliorează lucrabilitatea mortarului facilitând aplicarea mecanică şi
reducând cantitatea de apă de amestec; în felul acesta se reduce contracţia.
Adaosurile de aerare au funcţiuni multiple. În timpul malaxării, ele antrenează în
interiorul mortarului un mare număr de microbule de aer, care-i ameliorează
plasticitatea şi lucrabilitatea. Pe de altă parte, acestea micşorează caracteristicile
mecanice ale tencuielii, modulul de elasticitate în special, tencuiala devenind astfel mai
deformabilă şi mai puţin sensibilă la fisurare.
Trebuie menţionată şi contribuţia agenţilor de aerare la creşterea
impermeabilităţii şi a rezistenţei la îngheţ, bulele de aer realizând o rupere a capilarităţii.
În sfârşit, reducerea greutăţii mortarului obţinută prin aerare uşurează operaţia de
aplicare şi conduce la creşterea randamentului. Cantitatea de aer antrenată de agenţii
de aerare în mortar depinde de condiţiile de preparare, o malaxare mai mult sau mai
puţin energică, poate conduce pentru acelaşi amestec, la produse cu caracteristici
sensibil diferite.

142
 Agenţii fungicizi se folosesc în scopul de a împiedica fixarea şi dezvoltarea unor
micro-organisme (bacterii, alge, muşchi, ciuperci, licheni) care s-ar putea dezvolta
datorită prezenţei compuşilor organici din mortar.

c. Agregate uşoare
Unele din mortarele gata preparate pentru tencuială diferă de cele folosite la
tencuielile tradiţionale prin prezenţa în compoziţia lor a unor agregate uşoare care pot fi
de natură diferită, ca: vermiculit (agregatul cel mai folosit în prezent), perlit, piatră
ponce, granule de sticlă expandată, bile din polistiren celular. Aceste agregate uşoare
facilitează aplicarea mortarului datorită reducerii densităţii, dar se utilizează în aceeaşi
măsură pentru influenţa pe care o au asupra performanţelor mecanice ale produsului.
Acestea provoacă o scădere considerabilă a modulului de elasticitate permiţând astfel
realizarea unor mortare mult mai deformabile şi în consecinţă mai uşor adaptabile la
suportul constituit din materiale deformabile, cu rezistenţe mecanice reduse cum sunt
blocurile din beton celular.
Tencuielile pe bază de mortare care conţin şi agregate uşoare sunt adeseori
calificate drept tencuieli termoizolante. Trebuie însă avut în vedere faptul că densitatea
acestora nu scade în general sub 1000 Kg/m 3 şi chiar dacă prin compoziţia lor posedă
caracteristici intrinseci mai interesante decât mortarele tradiţionale, îmbunătăţirea adusă
din punct de vedere termic este nesemnificativă datorită grosimii reduse. De exemplu,
înlocuirea unei tencuieli tradiţionale printr-o tencuială cu densitatea de 1000 Kg/m 3
aplicată în grosime de 12…15 mm echivalează cu ataşarea unui material termoizolant
de tip polistiren expandat de 1 mm grosime. Acestea nu trebuie confundate cu
mortarele cu densităţi de max. 300 Kg/m 3 care au într-adevăr calităţi termoizolante şi
aplicate în grosimi de cel puţin 40 mm contribuie la creşterea nivelului de protecţie
termică pentru elementul pe care se aplică.

d. Fibrele de natură diferită

Fibrele de natură diferită (azbest, celuloză) au fost iniţial încorporate în anumite
reţete de mortar gata preparat, tot în scopul îmbunătăţirii comportării mecanice. În
prezent, încorporarea fibrelor de sticlă sau polipropilenă se limitează exclusiv la
mortarele pe bază de lianţi hidraulici, organici, aplicate pe materiale termoizolante de
gen polistiren sau vată minerală.

143
 1.3.2 Criterii şi niveluri de performanţă
Normele franceze recomandă sistemul de clasificare MERUC care oferă
informaţii referitoare la următoarele mărimi (criterii de performanţă) ale căror niveluri
permit încadrarea mortarelor în diferite clase:
− masa volumică aparentă (densitatea (M)
− modulul de elasticitate (E)
− rezistenţa la întindere (R)
− retenţia de apă (U)
− capilaritatea (C)
Această caracterizare comportă, pentru fiecare caracteristică, încadrarea în 6
clase care indică plaja de variaţie a proprietăţilor în care se situează produsul atunci
când este pus în operă în condiţii normale de şantier (tabelul 1.2) Este dificil de a atribui
unui produs anumite caracteristici atâta timp cât acestea variază semnificativ cu
condiţiile de punere în operă şi de evoluţie în timp.

Tabelul 1.2 Clasificarea mortarelor gata preparate pentru tencuială

M E R U C

Clas Densitatea Modul de Rezistenţ Retenţia Capilaritatea

a aparentă elasticitate a la de apă

MPa întindere %
Kg /m3 G/dm2min1/2
MPa
1 <1200 <1500 <1,5 <78 <1,5
2 1000… 3500…7000 1,2…2,0 75…85 1,0 …2,5
1400
3 1200… 5000..10000 1,5 …2,5 82…90 2,0…4,0
1600
4 1400… 7500..14000 2,0…3,2 88…94 3,0…7,0
1800
5 1600… 12000 … 2.7 …4,0 92…97 5,0…12
2000 200000
6 1800< 16000< 3,5< 96…100 10<

144
 1.3.3 Alegerea tipului de produs
Actualmente, piaţa oferă o gamă foarte variată de produse care se diferenţiază
atât prin densitate cât şi prin caracteristicile lor, modul de aplicare şi tipul de finisaj
posibil. Clasificarea MERUC permite alegerea tipului de mortar funcţie de
caracteristicile suportului, condiţiile atmosferice de punere în operă, modul de tratare
ulterioară a suprafeţei (tabelul 1.3).

Tabelul 1.3 Alegerea tipului de mortar

• Situaţia suportului
- perete puternic la Tencuială de capilaritate
expus
ploaie, faţade neadăpostite cu redusă.
înălţimi mai mari de 18 m Clasa C1 sau C2
- perete puternic expus la şocuri Tencuială cu caracteristici
şi degradări (parterul accesibil mecanice superioare.
al clădirilor publice…) Clasa E ≥ 3 şi R ≥ 3

• Condiţiile atmosferice pe
durata aplicării
- aplicare pe timp cald sau cu Tencuială cu bună retenţie
vânt cu umidificare simplă a de apă
suportului înainte de aplicarea Clasa U5 sau U6
tencuielii
- aplicarea pe timp friguros, în Tencuială cu întărire rapidă
special cu prelucrare prin Clasa M5 sau M6
pieptănare a feţei văzute

• Eventuale îmbrăcăminţi Mortar cu caracteristici

- placaje ceramice pe tencuială mecanice ridicate Clasa E≥4

de impermeabilizare şi R≥4
- aplicarea unei tencuieli Tencuiala decorativă cu
decorative în grosime continuă caracteristici M,E şi R de

145
 de cel puţin 5 mm clasă inferioară sau egală cu
cea a tencuielii de bază

Un criteriu foarte important de alegere a mortarului de tencuială îl constituie

compatibilitatea cu stratul suport. Astfel, elementele suport cu caracteristici mecanice
reduse, cum este betonul celular autoclavizat şi suprafeţele vechi din zidărie puţin
rezistente, nu permit utilizarea anumitor tencuieli, în general prea rigide care ar putea
provoca smulgerea unor porţiuni de suport accentuând procesul de degradare.
Tencuielile cu modul de elasticitate redus par a fi mai bine adaptate acestui tip
de suport dar această caracteristică nu este suficientă pentru a garanta o bună
comportare. Este necesară raportarea la agrementele tehnice asociate produsului
pentru a se asigura asupra compatibilităţii cu suportul din beton celular.
Anumite mortare de tencuială prezintă o bună aderenţă cu suprafeţele lise din
beton fără a fi necesare măsuri suplimentare. Altele necesită în prealabil un strat de
amorsaj. Pe pereţii în contact cu solul nu se aplică mortare cu adaos de agregate
uşoare sau cu conţinut ridicat de var aerian, existând riscul ca acestea să se satureze
progresiv cu apă, respectiv ca varul aerian să nu aibă condiţii de carbonatare.

1.3.4 Execuţia tencuielii

Execuţia tencuielii presupune succesiunea următoarelor operaţii:
a. Pregătirea suprafeţei suport
Starea şi modul de pregătire a suprafeţei suport sunt aceleaşi ca şi al tencuielile
tradiţionale cu următoarele excepţii:
- tencuielile caracterizate prin retenţie de apă ridicată nu necesită o umezire
prealabilă a suportului decât în cazul în care lucrările se execută pe timp cald, cu
vânt uscat sau pe un suport cu capacitate de absorbţie foarte mare; această
umezire este obligatorie pentru toate celelalte tipuri de mortar;
- unele tipuri de mortar reclamă o pregătire specială a suportului cu suprafaţă lisă
sau capacitate de absorbţie mare prin aplicarea unui strat de amorsaj sau
realizarea unei anumite rugozităţi.
-
b. Condiţii de aplicare
În plus faţă de condiţiile specifice aplicării celorlalte tipuri de tencuială, unele
precauţii trebuie avute în vedere relativ la mortarele colorate; nu este indicată aplicarea

146
acestora la temperaturi mai mici de 8°C, in special in perioade cu umiditatea mare, în
scopul evitării fenomenelor de eflorescenţă foarte vizibile.

c. Prepararea amestecului
La preparare nu se adaugă nici un alt component în afară de apă. Pentru a evita
apariţia unor nuanţe diferite este necesar să se utilizeze întotdeauna un număr întreg
de saci, cantitatea de apă să fie aceeaşi la fiecare tranşă iar timpul de malaxare să fie
respectat.
Malaxarea mortarelor care conţin în compoziţia lor agenţi de aerare trebuie să fie
obligatoriu realizată mecanic, respectând timpul de malaxare, pentru a obţine un efect
de antrenare a aerului suficient şi constant. Celelalte produse pot fi malaxate şi manual.
Pentru a se obţine o faţadă cu structura omogenă trebuie amestecată o cantitate
de mortar aplicabilă în trei ore.

d. Aplicarea propriu-zisă
Mortarul malaxat poate fi aplicat pe suportul preparat in prealabil, manual sau
utilizând diferite procedee mecanice, în funcţie de consistenţă, cu menţiunea că
aplicarea mecanică implică un consum sporit de mortar.
Aplicarea se face în una sau două tranşe de 0,5…0,7 cm grosime, intervalul de
timp intre acestea fiind de câteva ore. Dacă din anumite motive acest interval depăşeşte
24 ore, pentru a se asigura aderenţa, primul strat trebuie umezit. În cazul în care este
necesară o încărcare suplimentară a suportului (grosimi mai mari de 20 mm) este
obligatorie aplicarea in două reprize, intervalul dintre ele fiind dictat de tipul de mortar.
Faţa vizibilă poate să rămână brută, sau poate fi finisată în maniere
asemănătoare cu cele aplicate tencuielilor tradiţionale. Având în vedere grosimea
redusă, la îmbinarea intre două suporturi de natură diferită, tencuiala se armează cu
plasă din fibre de sticlă tratate contra acţiunii agresive a compuşilor alcalini, în scopul
reducerii riscului de fisurare ca urmare a deformaţiilor diferenţiate ale suportului.

1.4 Tencuieli interioare din mortare uscate

La realizarea tencuielilor interioare monostrat din mortare uscate se folosesc
amestecuri preambalate, aplicabile mecanizat, în toate categoriile de încăperi, inclusiv
în băi şi bucătării cu umiditate moderată.

147
 1.4.1 Compoziţia mortarelor
Compoziţia mortarelor pentru tencuieli interioare diferă funcţie de natura
suprafeţei suport, condiţiile de exploatare şi modul de finisare a feţei văzute.
Liantul este in general ipsosul, dar există amestecuri, cele care urmează a fi
aplicate mecanizat, care includ var şi ipsos, în scopul asigurării lucrabilităţii reclamate
de modul de aplicare.
Ca agregat se foloseşte nisipul fin, a cărei natură poate fi aleasă funcţie de
natura suportului sau mediul de exploatare. Astfel, pentru a se asigura rezistenţa la
substanţe alcaline se foloseşte nisipul cuarţos.
În compoziţia mortarului pot fi incluse adaosuri ca: materiale uşoare pentru
mărirea lucrabilităţii, părţi fine de răşini cu mare capacitate de saponificare pentru
asigurarea aderenţei la suprafeţe prăfuite, absorbante sau foarte uzate etc.

1.4.2 Criterii şi niveluri de performanţă

Produsele sunt însoţite de fişe tehnice în care sunt trecute nivelurile de
performanţă determinate în condiţii de laborator.
Funcţie de natura suportului şi condiţiile în care urmează a fi exploatată
tencuiala, se alege tipul de produs care răspunde cel mai bine criteriilor de calitate.

1.4.3 Execuţia tencuielii

Pentru execuţia tencuielii se parcurg aceleaşi etape ca la toate celelalte tipuri
analizate anterior.

a. Pregătirea suprafeţei
Stratul suport trebuie uscat, permeabil, rezistent, fără praf, fără urme de tencuială
veche şi eflorescenţe, fără urme de condens. La suprafeţele de beton şi beton uşor se
vor îndepărta zonele cu pete de ulei şi peliculele interstiţiale neaderente ca şi
eventualele elemente stalactitice existente.
Pentru a se asigura respectarea consumurilor indicate în fişa produsului,
suprafeţele suport trebuie să fie perfect plane, fără abateri de la verticalitate, respectiv
orizontalitate.
Funcţie de natura elementului suport se vor avea în vedere anumite condiţii de
calitate şi aplicarea unor măsuri specifice:

148
- rosturile zidăriei să fie bine umplute cu mortar; în caz contrar se procedează la
completarea lor,
- suprafeţele din beton, beton celular autoclavizat sau cu capacitate de absorbţie
diferenţiată se grunduiesc cu produse special destinate acestui scop;
- pe suprafeţele din plăci aglomerate din fibre din lemn se aplică un şpriţ care se lasă
să se întărească minim. 4 săptămâni sau se armează cu plasă din fibre de sticlă.

c. Condiţii de aplicare
Temperatura aerului şi a peretelui pe timpul lucrului şi pe durata întăririi tencuielii
trebuie să fie peste 5°C. În cazul funcţionării instalaţiei de climatizare, nu este
permisă încălzirea directă a suprafeţelor tencuite. Înaintea aplicării unui nou strat
de finisaj se va urmări ca stratul anterior să fie complet uscat.

1.5.Tencuieli subtiri pe material termoizolant

1.5.1 Generalitati; scurt istoric
In primul rând trebuie subliniat faptul că tencuielile subtiri cu lianti organici nu pot
fi analizate separat, ci în cadrul unui sistem complex, care include obligatoriu materialul
termoizolant, conceput pentru realizarea izolării prin exterior a faţadelor.
Sistemele de izolare prin exterior a faţadelor, cu tencuială subţire pe material
termoizolant au apărut în Franţa în anul 1972, cunoscând o dezvoltare reală in perioada
1978-1979. Folosite iniţial pentru lucrări de reabilitare termică, odată cu cresterea
exigenţelor referitoare la economia de energie pentru exploatarea clădirilor, aceasta
tehnologie a început să fie aplicată pe scară din ce în ce mai largă si la clădirile noi. In
România, a devenit cunoscut după 1990, fiind aplicată cu succes atât în lucrări de
reabilitare cât şi la clădiri noi.
Tencuielile subţiri pe material termoizolant sunt alcătuite dintr-un ansamblu
format din stratul de bază aplicat în 2 reprize, care include o plasă de armătură din
plasă din fibre de sticlă sau din polietilenă, având o grosime totală de aprox 3 mm si un
strat de finisare, care dă aspectul definitiv al faţadei (fig.1.1).

149
 Fig. 1.1 Alcăturea generală a sistemelor termoizolante protejate cu tencuială subţire 1- strat
suport; 2- adeziv; 3- termoizolaţie; 4- diblu; 5- strat de armare; 6- strat de finisaj

Stratul de bază (grundul) este realizat in general dintr-un amestec de răşină

organică în dispersie apoasă cu diferite adaosuri. Se aplică pe izolant în 2 straturi între
care se fixează armătura din plasă din fibre de sticlă, asigurând astfel funcţiunea de
impermeabilizare, prin protejarea armăturii şi a peretelui de bază de riscul pătrunderii
umidităţii.
Stratul de finisaj cu funcţiunea principală de a asigura aspectul definitiv al faţadei,
este realizat pe bază de lianţi organici, vinilici, acrilici, silicatici sau siliconici, în amestec
cu pigmenţi şi adaosuri care asigură durabilitatea şi lucrabilitatea. Funcţie de natura
lianţilor utilizaţi, aceste tencuieli sunt termoplastice şi caracteristicile lor evoluiază cu
variaţiile de temperatură şi umiditate, în raport cu gradul de expunere. Această
comportare provoacă un anumit proces de îmbătrânire, care se manifestă prin
pierderea supleţei, fixarea anumitor săruri şi modificarea aspectului general. Intreţinerea
trebuie realizată cu produse adaptate fiecărei situaţii în parte.
Acest tip de tencuieli aplicate pe suport izolant, sunt expuse unor solicitări mult
mai puternice faţă de tencuielile aplicate pe zidărie, de exemplu. Izolantul joacă rol de
ecran în faţa schimburilor termice cu peretele şi numai tencuiala va fi cea care suportă
şocurile termice. Schimbările sunt în general rapide, cum ar fi cele care sunt înregistrate
pe o faţadă însorită, atunci când soarele este acoperit de un nor şi o aruncă brusc în
umbră.
Culoarea finisajului joacă de asemenea un rol foarte important; dacă se
compară temperatura inregistrată pe o suprafaţă însorită colorată în negru (80ºC) faţă
de o faţadă colorată în alb, cu aceeasi expunere la soare, care atinge valoarea de 40ºC

150
 Dar, dacă şocurile termice pot avea o influenţă importantă asupra
comportamentului tencuielii, regimul de schimburi higrotermice rămâne factorul
primordial. Acest regim se stabileşte fără dificultăţi pentru tencuielile actuale, care
prezintă în general, o foarte bună permeabilitate la vaporii de apă. Insă, în cazul unor
lucrări de reparaţii, care se pot realiza prin aplicarea unui nou strat de finisaj peste cel
existent, trebuie avut grijă să nu se aducă modificări semnificative regimului de
umiditate, care ar putea cauza umflături, desprinderi şi alte neajunsuri.

1.5.2 Tehnologia de execuţie a unui termosistem care include tencuială

subţire
Stratul suport trebuie pregătit cu câteva zile înainte de montarea termoizolaţiei:
verificat şi eventual reparat, inclusiv în ceea ce priveşte planeitatea (având în vedere că
în această soluţie abaterile de la planeitate nu pot fi corectate prin sporirea grosimii
stratului de protecţie) şi curăţat de praf şi depuneri;
Stratul termoizolant din plăci de polistiren expandat ignifugat, este fixat prin lipire
şi/sau mecanic pe suprafaţa suport, reparată şi curăţată în prealabil. Stratul de lipire se
realizează, de regulă, din mortar sau pastă adezivă cu lianţi organici (răşini), lipirea
fâcându-se local, pe fâşii sau în puncte. Fixarea mecanică se realizează cu bolţuri din
oţel inoxidabil, cu expandare, montate în găuri forate cu dispozitive rotopercutante, sau
cu dibluri de plastic cu rozetă.
Montarea plăcilor termoizolante se va face cu rosturile de dimensiuni cât mai mici
şi decalate pe rândurile adiacente, având grijă ca adezivul să nu fie în exces şi să nu
ajungă în rosturi, fapt care ar conduce la pericolul apariţiei ulterioare a crăpăturilor în
stratul de finisaj.
La colţuri şi pe conturul golurilor de fereastră se vor prevedea plăci termoizolante
in formă de L.
Stratul de protecţie şi de finisaj se execută, în straturi succesive (grundul şi
tinciul/pelicula de finisare finală), cu grosime totală de 5...10 mm şi se armează cu o
ţesătură deasă din fibre de sticlă sau fibre organice.
Tencuiala (grundul) trebuie să realizeze pe lângă o aderenţă bună la suport
(inclusiv elasticitate pentru preluarea dilatărilor şi contracţiilor datorită variaţiilor
climatice, fără desprinderea de suport) şi permeabilitate la vaporii de apă concomitent
cu impermeabilitate la apa meteorică.

151
 Tencuiala subţire se realizează din paste pe bază de răşini siliconice, obţinute
prin combinarea lianţilor din răşini siliconice cu o răşină sintetică acrilică în dispersie
apoasă care reduce coeficientul de absorbţie de apă prin capilaritate.
Finisarea se poate face cu vopsele în dispersie apoasă, în una din următoarele
variante:
- vopsele silicatice care au permeabilitate mare la vaporii de apă dar absorbţie mare la
apă şi rezistenţă mică la agenţi atmosferici; trebuie corectate prin adaosuri de max. 5%
de răşini sintetice în dispersie şi hidrofobizarea ulterioară a suprafeţelor; pigmenţii sunt
obligatoriu minerali, aspectul fiind mat;
- vopsele pe bază de răşini siliconice în dispersie apoasă, care au o bună
permeabilitate a vaporilor de apă, absorbţie mică prin capilaritate, aderenţă pe orice tip
de suport, aspect mat.
Ca variantă, finisajul se poate realiza cu un strop din materiale hidrofobe.
Reţeaua de armare, fixată pe suprafaţa suport cu mortar adeziv, este în funcţie
de tipul liantului folosit la componenta de protecţie (din fibre de sticlă - eventual
protejate cu o peliculă din material plastic pentru asigurarea protecţiei împotriva
compuşilor alcalini în cazul tencuielilor cu mortare hidraulice – sau fibre organice din
polipropilenă, sau poliester. Trebuie asigurată continuitatea stratului de armare prin
suprapunerea corectă a foilor de ţesătură din fibră de sticlă sau fibre organice (min. 10
cm).
Grosimea totală a stratului de tencuială subţire de protecţie a termoizolaţiei nu
trebuie să depăşească 10 mm.
În zonele de racordare a suprafeţelor ortogonale, la colţuri şi decroşuri, pe
conturul golurilor de fereastră, se prevede dublarea ţesăturilor din fibre de sticlă sau
fibre organice (fâşii de 25 cm) sau/şi folosirea unor profile subţiri din aluminiu. La
colţurile golurilor de fereastră, pentru armarea suplimentară a acestora, se vor prevedea
ştraifuri din ţesătură din fibre de sticlă cu dimensiuni 20 x 40 cm, montate la 45°.
Se vor prevedea rosturi de dilatare care separă faţada în câmpuri de cel mult 14
m2, evitând alinierea acestora cu ancadramentele de fereastră, care sunt zone cu
concentrări mari de eforturi. Este recomandată separarea celor două tipuri de rosturi.
Se pot prevedea cordoane vinilice sau profile metalice care să permită mişcarea
independentă a faţadei în raport cu elementele de construcţie.
Execuţia trebuie făcută în condiţii speciale de calitate şi control, de către firme
specializate, care deţin de altfel şi patentele aferente, referitoare în primul rând la

152
compoziţia mortarului, dispozitivele de prindere şi solidarizare, scule, maşini, precum şi
la tehnologia de execuţie.
În scopul reducerii substanţiale a efectului negativ al punţilor termice, aplicarea
soluţiei trebuie să se facă astfel încât să se asigure în cât mai mare măsură
continuitatea stratului termoizolant, inclusiv şi în special la racordarea cu soclul şi cu
aticul acoperişului.
Se va trata cu deosebită atenţie execuţia acestor zone pentru a elimina
posibilitatea infiltraţiilor de apă între izolaţia termică şi peretele suport.
Pe conturul planşeului de peste ultimul nivel, se continuă termoizolaţia peretelui
exterior pe înălţimea aticului (lungimea zonei de influenţă). La partea superioară, pentru
protecţia stratului termoizolant, este prevăzut un profil din tablă zincată cu grosimea de
0,5 mm, continuu, care se prelungeşte şi sub tencuială.
Pe conturul tâmplăriei se realizează racordarea izolaţiei termice pe o grosime de
cca 3,0 cm, în zona glafurilor exterioare şi a solbancurilor, prevăzându-se profile de
întărire şi protecţie adecvate (din aluminiu) precum şi benzi suplimentare din ţesătură de
fibră de sticlă sau fibre organice.

1.6. Tencuieli uscate

Folosirea tencuielilor uscate constituie o posibilitate de reducere a proceselor umede

pe şantier, oferind în plus:

- reducerea duratei de execuţie;

- economie de material şi manoperă;
- aspect agreabil datorită acoperirii tuturor neregularităţilor;
- un spor de izolare acustică şi termică.
Pentru execuţia tencuielilor uscate se folosesc plăci din ipsos armate pe ambele
fete cu carton, cu înălţimea egală cu cea a unei încăperi. Utilizarea ipsosului este
benefică şi pentru că acţionează ca un volant de umiditate. Din punct de vedere al
tehnologiei de execuţie, există 2 tehnici de lucru :
- procedeul tencuirii uscate, în care panourile se montează cu adezivi pe un suport
masiv (cărămidă, beton, B.C.A);
- procedeul montării panourilor pe structuri proprii, de obicei în cazul suporturilor
lipsite de capacitate portantă.

153
 a b

c d
Fig 1.2 Montarea panourilor de tencuială uscată (tehnologia RIGIPS)
a -.pe suport masiv; b- pe ştraifuri gipscarton; c- pe astereală de lemn;
d- sub formă de coajă de dublare independentă

a.Montarea panourilor direct pe suport este posibilă numai în cazul în care peretele
este plan, stabil, protejat de umiditatea produsă prin capilaritate sau fenomene
meteorologice (fig.1.2.a).
Execuţia presupune parcurgerea următoarelor etape:
- pregătirea suprafeţei, care constă în îndepărtarea resturilor de mortar sau de beton,
ceară sau uleiuri folosite la decofrare şi tratarea cu o substanţă specială asigură o
mai bună aderenţă;
- translarea instalaţiilor (dozele şi întrerupătoarele) la circa 2 cm distanţă faţă de
perete;
- aplicarea pe dosul panoului a adezivului, preparat conform reţetei elaborate de
fabricant; în dreptul ferestrelor, lavoarelor, consolelor, coşurilor etc., panourile
trebuie lipite pe întreaga suprafaţă;
- lipirea /poziţionarea constă în ridicarea panoului la perete şi baterea uşoară cu
ciocanul de cauciuc şi bagheta de poziţionare pentru a le aduce în acelaşi plan; la
pardoseală trebuie să rămână, graţie unui distanţier, un rost de circa 10 mm, iar la
planşeu unul de 5 mm pentru ventilare în timpul prizei.

b. Montarea pe ştraifuri din panouri de gipscarton se aplică în cazul în care

suportul prezintă abateri mari de la planeitate. Ştraifurile se lipesc la distanţe de 60 cm

154
sau se fixează în dibluri dacă peretele nu este capabil de a prelua sarcini suplimentare
(fig.1.2.b).

c. Montarea pe coajă de dublare din astereală din lemn permite corectarea

abaterilor unei zidării lipsite de planeitate, a unei tencuieli defectuoase sau a unui
schelet portant din lemn executat greşit. In aceste situaţii se recurge la un raster din
şipci din lemn de 20/30 mm, fixat în perete cu dibluri şi şuruburi rapide. Defectele de
planeitate se rezolvă cu ajutorul distanţierelor. Dacă odată cu execuţia tencuielii se
urmăreşte şi o îmbunătăţirii izolaţiei termice sau fonice, în spatele panourilor se
introduce un material izolator din fibre minerale. În cazul termoizolării peretelui exterior,
pentru evitarea condensului se aplică şi o barieră de vapori (fig.1.2.c).
d. Montarea pe coajă de dublare independentă cu sau fără bride de
ajustare se execută atunci când trebuie compensată lipsa de planeitate sau trebuie
introduse instalaţiile în spaţiul rezultat (fig.1.3.d).

Ca structură de susţinere se folosesc profile metalice sau şipci din lemn de 30 /

50 mm care se prind între ele şi de cleme cu şuruburi rapide în poziţie plană şi verticală.
Dacă se urmăreşte ş îmbunătăţirea izolaţiei termice şi fonice, se procedează la
introducerea unui material pe bază de fibre minerale şi a unei bariere de vapori, dacă
este necesar.

155
 Capitolul 2

PLACAJE
2.1. Generalităţi
Placajele constituie un sistem de îmbrăcare a pereţilor, stâlpilor sau feţelor
laterale ale grinzilor cu plăci din diferite materiale în scopul satisfacerii unor cerinţe de
ordin estetic, de protecţie mecanică sau de creştere a durabilităţii prin contracararea
acţiunii distructive a unor factori fizici. Altfel spus, placajele în afară de rolul estetic pe
care îl îndeplinesc în primul rând, mai pot proteja elementele pe care sunt aplicate la
acţiunea agresivă a unor factori mecanici, fizici, sau biologici. În anumite situaţii pot
contribui parţial sau total la asigurarea calităţii acustice a unui spaţiu. Se cuvine de
asemenea menţionată contribuţia unor sisteme constructive care includ elemente de
placaj la conservarea energiei şi asigurarea confortului în anotimpul cald (faţadele
ventilate).
După poziţia lor în clădire, placajele pot fi exterioare sau interioare.
Alegerea tipului de placaj se face în funcţie de:
- natura solicitărilor;
- mediul în care lucrează (umiditate, însorire, degajări de noxe, solicitări mecanice) ;
- compatibilitatea cu stratul suport.

2.2 Finisarea faţadelor prin placare

156
 Placajele exterioare trebuie să răspundă unor condiţii de calitate referitoare la :
- acţiunea apei în faza lichidă combinată cu acţiunea vântului;
- radiaţia solară, ce determină variaţii de temperatură;
- îngheţ-dezgheţ;
- acţiunea apei din interior în faza gazoasă (vapori de apă) ce migrează spre exterior
prin difuzie.
Placajele exterioare executate din piatră naturală, elemente ceramice sau pietre
artificiale turnate au reprezentat mult timp o soluţie de tratare a construcţiilor importante,
adecvată acestei categorii de clădiri.
Extinderea utilizării placării faţadelor la construcţii obişnuite este determinată de:
- generalizarea procedeelor industrializate de realizare a clădirilor (prefabricare,
turnare în cofraje de mari dimensiuni) care face neraţională utilizarea tencuielilor;
- utilizarea elementelor de închidere uşoare prefabricate, de tipul pereţilor cortină, la
care faţa exterioară trebuie protejată de acţiunea ploii, vântului şi a variaţiilor de
temperatură;
- modernizarea fondului construit existent, în sensul reabilitării termice.
Practic, există două categorii de soluţii de finisare a faţadelor prin placare:
a) clasice (tradiţionale):
- piatră naturală.
- materiale ceramice poroase (cărămizi de faţadă glazurate sau nu);
- materiale ceramice cu un grad mai redus sau mai ridicat de vitrifiere (plăcuţe
ceramice glazurate);
b) moderne:
- metalice;
- polimeri;
- sticlă securizată;
- fibrociment;
- piatră artificială.
În alegerea soluţiei de placaj, trebuie avute în vedere următoarele condiţii:
compatibilitatea soluţiei alese cu structura pe care placajul urmează a fi aplicat;
stabilirea unei legături organice a porţiunilor placate cu celelalte elemente ale faţadei;
stabilitatea în timp a faţadelor;
asigurarea posibilităţilor de intervenţie pentru înlocuirea elementelor deteriorate;

157
asigurarea protecţiei la acţiunea apelor meteorice simultan cu permeabilitatea la
vapori.

2.2.2 Placaje din piatră naturală

În general acest material se utilizează pentru placarea faţadelor clădirilor
monumentale. Nu este exclusă însă utilizarea placajelor din marmură la interior, la
clădiri publice la care se urmăreşte accentuarea impresiei de monumentalitate.
Materialele utilizate pentru execuţia placajelor din piatră naturală sunt: plăci din
marmură (Căprioara, Ruşchiţa, Gura Văii), travertin, bazalt, granit, etc.
Plăcile pot fi de dimensiuni mici - 20x20 cm şi grosimea sub 5 mm - sau de
dimensiuni mari - de 30x50 sau 50x80 cm şi grosime mai mare de 5 mm.
Execuţia placajului se poate face în două maniere (fig. 2.1):
- montaj uscat – placaje neaderente ;
- montaj umed – placaje aderente.

158
 Fig.2.1 Placaje exterioare din piatră naturală
a- placaje realizate cu fixare umeda; b- placaje realizate prn fixare uscată; 1- plăci piatră
naturală; 2- mortar de ciment; 3- reţea de armare din plasă de OB, pentru mărirea aderenţei,
fixată ȋn peretele suport; 4- ancore din sârmă zincata pentru fixarea plăcilor de reţeaua de
armare; 5- perete suport; 6- dorn pentru fixarea plăcilor (variantă); 7- şurub de fixare cu cap
îngropat; 8- chituire cu mortar de ciment; 9- furura-distantier; 10- diblu din lemn sau PVC; 11-
diblu metalic expandat; 12- şurub mecanic cu cap vizibil; 13- agrafă; 14- şliţ continuu sau local
tăiat ȋn cantul plăcii

159
 Montajul uscat se face folosind structuri auxiliare din profile metalice sau a
bolţurilor împuşcate. Solidarizarea plăcilor ȋntre ele se face prin piese speciale (fig. 2.2).
Montajul umed se realizează pe un strat de ciment turnat în spatele placajului
fixat provizoriu prin ploturi din ipsos.

Fig. 2.2 Solidarizarea ȋntre ele a plăcilor din piatră naturală de placaj
a- solidarizarea cu domuri din oţel rotund sau pătrat; b- solidarizare cu scoabe; c- diferite forme
de piese de solidarizare

2.2.3 Faţade din cărămidă aparentă

Un sistem de realizare a faţadelor îl constituie cărămida aparentă care poate fi
obţinută în două moduri:
- prin executarea zidăriei în aşa fel încât să rămână aparentă;
- prin executarea unui placaj după realizarea peretelui de faţadă, din cărămidă de
placaj fără miez sau din cărămidă plină clincherizată (fig. 2.3).
În primul caz, în care zidăria de cărămidă rămâne aparentă, materialele utilizate
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- cărămizile să fie bine arse şi să prezinte un volum minim de pori (cărămizi speciale,
calitatea A);
- abaterile dimensionale nu se admit;
- rosturile umplute cu mortar de ciment trebuie să fie de grosime uniformă;
- detaliile arhitecturale trebuie astfel concepute încât să nu favorizeze staţionarea
apei.

160
 Placajul din cărămidă aparentă propriu zis, se execută din cărămizi speciale de
placaj, fără miez, cu două feţe vizibile, cu două şănţuleţe laterale. La execuţia
placajului, cărămida se despică în două prin lovirea cu ciocanul de-a lungul acestor
şănţuleţe.

Fig. 2.3 Placaje din cărămizi speciale de placaj

a- materiale – cărămizi speciale de placaj; b- execuţia placajului; 1- cărămidă de placaj, piesa
de câmp; 2- cărămidă de placaj, piesa de colţ; 3- mortar de ciment; 4- baghete oţel pătrat
pentru realizarea rosturilor; 5- grund din mortar de ciment executat ca la tencuieli; 6- mortar de
ciment pus pe piesa de căramida care se aplică peste grund; 7- piesa de cărămidă de placaj,
umezită ȋn prealabil prin imersare ȋn apă câteva minute; 8- rosturi verticale „strânse” (~1mm); 9-
rosturi orizontale „accentuate”

Jumătăţile de plăci se fixează pe zidăria suport cu mortar de ciment cu dozaj 1/1

sau ½, aşezându-se bucată cu bucată. După executarea placajului, rosturile se umplu
cu mortar (eventual cu ciment alb) şi se adâncesc sau se scot în relief.
Alinierea şi orizontalitatea se realizează cu ajutorul sforii, aşezate pe plăci de
ghidaj, montate la capetele rândurilor şi intermediar pentru L>4m.
Suportul placajului din zidărie de placaj poate fi:
− zidăria de rezistenţă, care prezintă ştrepi de 3 cm adâncime la fiecare 2...3
rânduri;
− betonul armat a cărei suprafaţă trebuie pregătită în prealabil pentru asigurarea
aderenţei;

161
 − betonul celular autoclavizat.

2.2.4 Placaje din plăci ceramice glazurate

Plăcile ceramice glazurate, divers colorate pot fi utilizate atât pentru placaje
exterioare, cât şi pentru cele interioare. Plăcile glazurate pot fi de dimensiuni mici 2x2
cm până la 5x5 cm. În acest caz plăcile sunt livrate cu faţa văzută lipită de hârtie,
formând panouri pătrate cu latura de 33 cm. Există şi plăci de dimensiuni mai mari
având forma dreptunghiulară (12x6 sau 14x3,5 cm) sau hexagonală. Faţa plăcilor poate
fi netedă, ondulată, boltită, scobită, rombică sau piramidală.
Suprafaţa suport se pregăteşte în prealabil prin aplicarea unui grund de mortar
de ciment cu dozaj de 400 kg ciment la m 3 cu nisip 0...3 mm. La aplicarea plăcilor
grundul trebuie să fie întărit, dar să aibă totuşi o umiditate de 5...6% care să asigure
legătura dintre grund şi pasta sau mortarul de poză.
Panourile de plăci ceramice lipite pe hârtie se montează în rânduri orizontale
aplicând pe stratul suport (grund) o pastă de ciment (fără nisip) cu adaos de 25% var
pastă, de consistenţă 12. Pasta se întinde într-un strat uniform de 2...5 mm grosime.
Pentru a asigura uniformitatea grosimii se pot folosi ghidaje din şipci de lemn, sau fire
din material plastic, fixate la nivel pe suprafaţa grundului, cu pastă de ipsos. Înainte de
aplicare, panourile se cufundă în apă timp de 30 sec. Pentru a evita ruperea hârtiei ude
sub greutatea plăcilor, acestea se îndoaie la jumătate cu hârtia la interior.

2.2.5 Placaje din plăci ceramice porţelanate de dimensiuni mari

Placajele din produse ceramice răspund tuturor exigenţelor impuse acestei
categorii de lucrări, dacă materialele utilizate sunt de calitate corespunzătoare şi
execuţia este corectă.
În alegerea materialului trebuie luate în considerare:
- tipul plăcii;
- tipul suportului;
- condiţiile de exploatare.
Plăcile ceramice pentru placaj se încadrează în patru grupe funcţie de clasa de
absorbabilitate:
- grupa I (abs E < 3%);
- grupa IIa (abs 3 < E < 6);
- grupa IIb (abs 6 < E < 10);
- grupa III (abs E > 10%).
162
 Utilizarea la exterior a plăcilor se reduce la cele din grupa I (absorbabilitate
redusă) şi numai în cazuri izolate la grupa a II - a. Insă cu cât absorbţia de apă este mai
redusă, cu atât este mai mare rezistenţa la abraziune.
Funcţie de natura suprafeţei suport se aplică adezivul standard sau flexibil.
Lipirea se execută prin metoda combinată, aplicând adezivul atât pe suport cât şi pe
intradosul plăcii.

2.2.6 Placaje din fibrociment

Fibrocimentul conţine ciment, nisip, şi fibre lemnoase autoclavizate pentru a-i
spori rezistenta şi stabilitatea dimensională. Fibrele lemnoase au rolul unei armături în
ciment, prevenind apariţia crapăturilor. Folosirea sa la realizarea faţadelor prezintă
numeroase avantaje:
• aspect plăcut - fibrocimentul poate imita prin textura şi culoarea sa lemnul;
• rezistenţă îndelungată la intemperii - rezistenţă la îngheţ/dezgheţ, umiditate, radiaţii
UV;
• rezistenţă mare la impact;
• rezistenţă la incendiu - fibrocimentul nu este un material combustibil;
• costurile realizării lambriului din fibrociment sunt mai mici decât în cazul folosirii
lambriului din lemn sau a finisajelor de tip tencuială;
• datorită rezistenţei la umiditate (nu putrezeşte/nu se descompune) şi la acţiunea
unor dăunători organici (ciuperci, termite), este o alternativă eficienta pentru
finisarea cladirilor situate într-un climat umed şi cald;
• rezistenţa ridicată la încărcări generate de vânt;
• permit realizarea faţadelor ventilate, cerute de normele de construcţii moderne.

Tehnologia de execuţie
Pentru fixarea elementelor din fibrociment sunt disponibile, în funcţie de suport,
diferite sisteme cum ar fi:
- grinzişoare metalice din profile laminate in formă de L;
- grinzişoare din lemn sau ciment turnate în prealabil, plasate la distanţa de 900-1800
mm în funcţie de grosimea profilului; fixarea se face de obicei la cota de la partea
superioară a elementului, deşi atunci când suportul este format din profile realizate
la rece, fixarea se face prin adâncitura elementului.

163
 Capetele exterioare ale şuruburilor de fixare sunt protejate împotriva agresiunii
mediului de elemente din plastic. Unele tipuri de plăci sunt proiectate în aşa fel încât să
ascundă şuruburile de fixare.
În zona de suprapunere a marginii superioare peste cea inferioara este necesara
susţinerea panourilor diagonal opuse, pentru a evita crearea unor grosimi prea mari în
zona de joncţiune a 4 placi. Rosturile orizontale sunt izolate împotriva apei cu ajutorul
unor profile Z sau a unor piese adiţionale.
O serie largă de accesorii este disponibilă, cum ar fi: piesele de umplutură,
pervazuri pentru scurgerea apei, piese în unghi pentru exterior sau interior. In unele
cazuri placarea exterioară poate include ferestre întregi.
Tehnologia de realizare a faţadei poate încorpora stratul termoizolator, în doua
variante:
- utilizarea a două straturi de material între care se poziţionează un material izolator
tip placă;
- izolarea cu materiale moi (necesită distanţiere între stratul dinspre interior şi cel
dinspre exterior pentru a preveni comprimarea materialului termoizolator).

3.2.7 Paramente cu strat de aer ventilat

Pereţii cu strat de aer ventilat reprezintă soluţii moderne ce oferă avantaje
deosebite din punctul de vedere al comportării higrotermice în condiţii de vară şi de
iarnă. Circulaţia aerului se realizează datorită efectului de coş, sub influenţa diferenţelor
de temperatură, atât iarna cât şi vara. Se obţine astfel:
- drenarea activă a vaporilor de apă şi deci uscarea continuă a peretelui;
- împiedicarea pătrunderii ploii în partea interioară a peretelui;
- un efect favorabil de răcire în timpul verii.
Efectul de dirijare a vaporilor de apă spre exterior precum şi cel de răcire în
timpul verii depinde de intensitatea de circulaţie a aerului prin stratul de aer. Din acest
punct de vedere faţadele ventilate se împart în faţade slab ventilate, la care stratul de
aer poate fi considerat staţionar, mediu ventilate, la care trebuie cunoscut debitul de
ventilare pentru evaluarea performanţei faţadei şi puternic ventilate la care placajul are
exclusiv rol de protecţie la intemperii, spaţiul de aer având aceeaşi temperatură cu aerul
exterior.

164
 Din punct de vedere constructiv, stratul de aer trebuie amplasat cât mai aproape
de faţa exterioară a peretelui care este doar un ecran (foaie de tablă sau azbociment,
zidărie subţire, panou prefabricat, etc.) de protecţie la intemperii.

2.3 Placaje interioare

Placajele interioare au în general rol decorativ dar şi de protecţie la acţiuni
mecanice (lambriurile aplicate pe suprafaţa pereţilor în spaţii de circulaţie) sau la
acţiune apei în stare de vapori, cum sunt placajele de faianţă în băi şi bucătării.
Prezenţa lor este obligatorie în spaţii care necesită menţinerea permanentă într-o stare
de igienă, cum este cazul saloanelor de spital, a sălilor de operaţie, laboratoare etc.
Există o gamă largă de materiale şi sisteme constructive folosite pentru placaje,
de la piatra naturală la sticlă sau materiale plastice, o bună parte din acestea fiind
utilizate atât la interior cât şi la exterior.

2.3.1 Placaje din plăci de faianţă

Se folosesc în încăperile clădirilor de locuit şi social culturale cu umiditatea
superioară valorii de 60% (băi, bucătării, grupuri sanitare etc.) sau în încăperi ce
necesită condiţii superioare de igienă (saloane de spital, săli de operaţie, laboratoare,
cantine etc.) fig. 2.4.
De asemenea, se pot folosi şi la placarea exterioară a pereţilor, numai cu luarea
de măsuri corespunzătoare pentru protejarea la trecerea vaporilor, de exemplu:
- barieră contra vaporilor;
- interspaţii de ventilare;
- ventilarea spaţiilor interioare;
- limitarea la cel mult 25% din suprafaţa aferentă acestor încăperi etc.
Aceste măsuri se vor introduce pe bază de calcule higrotermice, în scopul
îndeplinirii condiţiei efectului de acumulare în perete a apei provenite din condensul
vaporilor, care poate duce la desprinderea placajelor
Plăcile de faianţă se fabrică din argile refractare, caolinuri, feldspaţi şi nisipuri
cuarţoase acoperite pe una din părţi cu smalţ, iar pe cealaltă cu striuri în relief. Plăcile
de faianţă se fabrică în diverse culori şi forme. Plăcile speciale se folosesc pentru scafe
şi borduri şi pot fi simple sau profilate.
Placajul de faianţă se execută după ce au fost finalizate următoarele lucrări:

165
 Fig. 2.4 Placaje interioare umede
a- pozarea faianţei cu metoda clasică;b- pozarea plăcuţelor ceramice glazurate; c- fixarea
cu mortar de ciment; d- fixare cu adeziv; e- fixare cu mortar pe strat de impermeabilizare;
1- tencuiala gletuită; 2- plăci faianţă sau plăcuţe ceramice; 3- mortar de ciment; 4- placaj
călcând direct pe pardoseală; 5- mortar de ciment (eventual aracet pe perete b.a.); 6-
adeziv; 7- scafă sau plintă ȋn relief; 8- armătură din reţea de oţel-beton şi plasă de rabiţ; 9-
strat mortar ciment pentru impermeabilizare ~15mm; 10- mortar ciment şi var (5%)
~15...25mm; 11- scafă sau plintă retrasă; 12- şipcă de sprijin şi ghidaj pentru primul rând de
plăci

Placajul de faianţă se execută după ce au fost finalizate următoarele lucrări:

- montarea instalaţiilor, inclusiv probele de funcţionare;

166
- executarea stratului de uzură a pardoselilor reci, exclusiv lustruirea lor;
- montarea şi verificarea funcţionalităţii tâmplăriei interioare şi exterioare;
- executarea tencuielilor sau tratamentelor la pereţi şi tavane;
- trasarea suprafeţelor ce urmează a fi placate.
Aplicarea plăcilor de faianţă se face pe suprafeţe uscate şi pregătite în prealabil,
în funcţie de natura materialului. Pe durata execuţiei placajului şi în următoarele 14 zile
după finalizarea acestuia, temperatura aerului în spaţiul de lucru trebuie sa fie de cel
puţin +5°C.
Execuţia placajelor din plăci de faianţă implică următoarea succesiune de operaţii :

a. Pregătirea suportului
Aplicarea faianţei se poate face pe suport din beton, zidărie de cărămidă, piatră
naturală, lemn. În prealabil, suprafeţele se verifică, atât cu privire la abaterile pe
verticală şi orizontală, cât şi cu privire la eventualele vicii sau degradări aparente, pentru
a se stabili rectificările care trebuie făcute în vederea placării.
În cazul suprafeţelor netede ale pereţilor de beton, este necesar să se creeze o
anumită rugozitate a printr-o uşoară şpriţuire a acestora.
În cazul pereţilor din zidărie de cărămidă, înainte de executarea placajului,
rosturile se curăţă pe o adâncime de 1cm, după care se aplică un spriţ din mortar de
ciment având următoarea compoziţie: o parte ciment, 2 părţi nisip şi apă până la
consistenţa de 10-12 cm pe conul etalon. Spriţul se aplică cu mistria sau canciocul într-
un strat de 3-5 mm si nu se netezeşte.
În cazurile speciale de aplicare a placajelor din placi de faianţă in încăperi cu
umiditate mare (peste 75%) ca băi publice, spălătorii sau camere în care se produc
vapori de apă suprasaturaţi, se vor executa în prealabil lucrările de hidroizolaţie la pereţi
şi pardoseli.
Etapele execuţiei sunt:
• curăţirea suprafeţei de pete de grăsime, rosturi de mortar întărit;
• şpriţuirea suprafeţelor de beton şi amorsarea cu lapte de ciment;
• stropirea cu apă a suprafeţelor din cărămidă.
Suprafaţa pe care se aplică plăcile ceramice are un rol esenţial în ceea ce
priveşte aspectul si durabilitatea în timp a lucrării. In general suprafaţa pe care se aplică
faianţa este alcătuită la rândul ei, din mai multe straturi compuse din diverse materiale.
Fiind vorba de materiale diferite, cu proprietăţi diferite, se creează în interiorul stratului,

167
dar mai ales între straturi, tensiuni care pot determina inconvenienţe majore constând în
desprinderea de substratul pe care sunt aplicate sau fisurarea lor. Aceste tensiuni îşi au
originea în comportamentul dilatometric diferit al materialelor în funcţie de temperatura,
modul de elasticitate diferit de la un material la altul, contracţia dimensională ca urmare
a procesului de maturare a adezivului constând în pierderea apei, precum şi
comprimarea excesivă a unui strat sub greutatea straturilor superioare sau a unei
concentrări de sarcină.
b. Pregătirea plăcilor – menţinerea în apă cel puţin o oră, pentru a evita
absorbţia apei din mortarul de fixare, după care se lasă să se scurgă câteva minute.
c. Fixarea cu mortar de ciment şi var a plăcilor de faianţă
Stratul de mortar cu discontinuităţi în dreptul rosturilor trebuie să aibă grosime
constantă. Mortarul folosit pentru fixarea faianţei este alcătuit dintr-un amestec de
ciment, nisip silicios grăunţos, var gras şi apă. Se pot folosi şi paste subţiri de fixare
care conţin şi aracet. In prezent există amestecuri gata preparate de adezivi, livrate în
saci, din care, prin amestecare cu apa conform reţetei, se obţine pasta de fixare a
faianţei de suport. Pe intradosul plăcii se aplică pe circa 2/3 din suprafaţă un strat de
mortar de 2 cm grosime, după care placa se aplică pe suprafaţa de şpriţ. Se bate uşor
cu coada mistriei până când mortarul începe să iasă la partea superioară a faianţei.
Aşezarea plăcilor se face de la colţurile încăperii şi de la plintă sau pardoseala în sus.
Rosturile orizontale ale placajelor trebuie să fie în prelungire şi în linie dreaptă, cu
lăţimea uniformă. Rosturile verticale pot fi în prelungire (fug pe fug) sau ţesute
(alternate) având lăţimea de maxim 1 mm.
Spaţiile între plăcile ceramice sunt necesare din următoarele motive:
- constituie un element arhitectonic;
- evită contactul direct între plăci, făcând astfel mai puţin rigidă suprafaţa placata, în
special atunci când rosturile sunt umplute cu chit elastic;
- ajută la compensarea imperfecţiunilor plăcilor ceramice, imperfecţiuni cauzate de
toleranţa dimensională admisă de normele în vigoare.
d. Finisarea după întărire
Se face prin completarea rosturilor cu chit, îndepărtarea petelor de mortar şi
lustruirea suprafeţelor.
Chiturile sunt de doua feluri:
- chituri pe bază de ciment, caracterizate printr-o elasticitate mică (ceea ce face să se
murdărească uşor), sunt atacabile de substanţe acide, dar prezintă un cost redus.

168
Caracteristicile chiturilor pe bază de ciment pot fi ameliorate prin adăugarea unor
compuşi lactici;
- chituri pe bază de răşini cu o elasticitate superioară, o rezistenţă optimă la acizi şi la
pătare, dar cu un cost ridicat.

2.3.2 Placaje din placi de sticlă – opaxit

Plăcile din sticlă, opaxit, au forma pătrată cu latura de 150 sau 200 mm şi
grosimea de 6 mm, având marginile drepte, culoarea alb lăptoasă, una din feţe netedă
şi lucioasă şi alta cu striuri în relief. Execuţia se face la fel ca la faianţă, cu eliminarea
operaţiei de imersare prealabilă a plăcilor.

2.3.3 Placaje tip marmoroc

Se utilizează ca finisaje interioare şi sunt alcătuite din elemente prefabricate sub
formă de placaje flexibile pe suport textil, produs industrial din granule de marmură sau
roci artificiale, albe sau colorate şi lianţi pe bază de polimeri.
Marmorocul se livrează în suluri de 1m lăţime şi 5...10 m lungime. Foile flexibile,
tip marmoroc, se taie în diferite forme şi dimensiuni şi se montează pe suprafeţe suport
plane, din zidărie tencuită, din beton turnat monolit sau prefabricat. Montarea se face cu
ajutorul unui mortar adeziv, plastic. Fixarea se face prin presare cu un tampon căptuşit
cu cauciuc. Rosturile dintre plăci se finisează cu mortar adeziv preparat cu praf de
marmură şi cu pigmenţi în aceeaşi culoare cu placajul de marmoroc.

2.3.4 Placaje din lemn

Lucrările de îmbrăcare a pereţilor cu plăci sau panouri din material lemnos poartă
numele de lambriuri.
După rolul pe care urmează să-l îndeplinească în cadrul construcţiei, lambriurile
pot fi: de uzură, decorative, sau tratamente acustice. Lambriurile de uzură şi cele
decorative se execută pe o înălţime de 1,3 -1,6 m, iar cele pentru tratamente acustice
pe toată înălţimea.
a. Lambriurile de uzură se montează în încăperile cu trafic intens pentru
protejarea pereţilor împotriva uzurii. Se realizează din scânduri de răşinoase sau
foioase tari, prinse în cuie sau şuruburi de lemn pe două sau trei rigle orizontale şi
terminate la partea de jos cu o plintă şi la partea de sus cu un profil. In felul acesta se
realizează o suprafaţă elastică, rezistentă la şocuri şi lovituri, care poate fi uşor
întreţinută şi reparată.

169
 Suprafaţa pe care urmează a se aplica lambriul nu se tencuieşte, In schimb se
acoperă cu o pelicula de bitum pentru a preîntâmpina umezirea materialului lemnos.
b. Lambriuri decorative se folosesc pentru realizarea unor elemente de
decoraţiuni interioare la clădiri social-culturale.
După sistemul constructiv şi materialul utilizat aceste lambriuri pot fi:
- lambriuri cu rame şi tăblii din lemn masiv lustruit sau tratat cu lac incolor;
- lambriuri cu rame din lemn masiv şi tăblii din placaj, panel, plăci fibrolemnoase
furniruite etc.
Lambriurile cu rame şi tăblii din lemn masiv sunt realizate din tronsoane
(subansambluri) care cuprind următoarele elemente:
- rama executată din lemn masiv cu grosimea de 24-32 mm şi cu lăţimea de 80...100
mm împărţită în ochiuri dreptunghiulare sau pătrate;
- tăbliile executate din lemn masiv sau placaj;
- profilurile (piesele profilate) care fac legătura între ramă şi tăblii; se execută din
aceeaşi esenţă cu rama sau din alte esenţe dacă se urmăreşte un contrast de
culoare;
- plinta care face legătura dintre pardoseală şi lambriuri;
- profilul de terminaţie la partea superioară a lambriului.
Materialul lemnos folosit pentru executarea lambriurilor decorative este:
- cherestea de stejar, clasa A;
- cherestea de fag aburit;
- cherestea de frasin, ulm, paltin, arţar, nuc, cireş, păr sau tei.
Din cauza suprafeţei desfăşurate mari a lambriurilor, atunci când suprafeţele
rămân natur, acoperite cu lac incolor, se impune o alegere minuţioasă a materialului.
Este de dorit ca materialul să aibă aceeaşi culoare şi aproximativ aceeaşi structură.
Cheresteaua se debitează radial şi nu tangenţial.
Detalii de realizare a lambriurilor din lemn sunt prezetate în fig. 2.5.

170
 Fig. 2.5 Lambriuri din lemn si ȋnlocuitori
a- din scânduri verticale; b- din scânduri orizontale; c- din rame şi tăblii; d- moduri de ȋmbinare
la colţuri; 1- scândură verticală pentru lambriuri; 2- piese de „cornişă” din lemn masiv; 3- perete
suport cu sau fără tencuială; 4- sipci de fixare cu găuri pentru a permite circulaţia aerului; 5-
spaţiu pentru circulaţia aerului; 6- plintă; 7- scânduri orizontale pentru lambriuri; 8- tăblii din
lemn masiv; 9- ramă masivă din lemn; 10- piesă de „cornişă” cu cantul profilat; 11- tăblie cu
„oglinda” din panel furniruit cu profilaţii adăugate; 12- plintă din panel; 13- ramă adăugată din
lemn masiv; 14- traversă a scheletului

171
 2.3.5 Lambriuri din PAL
Plăcile din aşchii de lemn PAL folosite pentru lambriuri sunt triplu stratificate,
presate şi higrofugate cu grosimi de 12 şi 16 mm grosime. Dimensiunile în plan sunt
multiplu de 60 cm şi variază de la 60x120 la 180x360 cm.
Suprafeţele suport pe care se aplică placajele din PAL pot fi:
- suprafeţe din zidărie tencuită;
- suprafeţe din beton (prefabricate sau turnate monolit) netede, fără bavuri, denivelări
etc.;
- plăci sau fâşii din ipsos sau din B.C.A. cu suprafaţa netedă.
a. Lucrări care trebuie terminate înaintea executării placajelor
Înainte de începerea montării plăcilor, trebuie să fie terminate următoarele
lucrări:
- montarea ferestrelor, inclusiv a geamurilor si a tocurilor sau căptuşelilor la uşi, în
afară de pervazuri care se vor monta după executarea placajelor; montarea căptuşelilor
se va face astfel încât să se asigure ca pervazurile ce vor fi bătute ulterior să acopere
rostul dintre toc, respectiv căptuşeala şi peretele placat;
- finisarea tavanelor;
- montarea conductelor sanitare, electrice, de încălzire fixate sub placaj; probele
conductelor de scurgere, probele de presiune ale conductelor de alimentare cu apa,
probele instalaţiilor de încălzire la rece şi la cald şi închiderea şliţurilor;
- eventualele lucrări care necesită spargeri pe fata zidului opusă celei placate, pentru a
se evita dislocarea placajului sau străpungerea peretelui;
- pardoselile din piatră naturală sau artificială (mozaicuri, plăci de gresie etc.), inclusiv
frecarea şi lustruirea lor, precum şi executarea plintelor sau scafelor.
b. Pregătirea suprafeţelor
Suprafaţa suport trebuie să fie plană şi netedă, fără abateri de la verticală sau
orizontală. Acestea nu trebuie să depăşească 2 mm, măsurate sub dreptarul de 2 m
lungime aşezat pe cant.
Dacă suprafeţele suport din tencuială sau beton prezintă neregularităţi, bavurile sau
punctele proeminente izolate se răzuiesc prin frecare cu piatra de polizor, iar micile
adâncituri se chituiesc cu pastă de ciment.
c. Aplicarea plăcilor pe pereţi
Fiecare placă va fi uniform umezită pe spate cu un burete sau perie cu 3 zile
înainte de montare. După umezire plăcile se vor stivui una peste alta în încăperile unde

172
se vor monta, astfel ca două feţe umezite să fie în contact; stiva se va menţine presată
cu greutăţi pentru a se asigura planeitatea plăcilor şi se va acoperi cu materiale de
protecţie pentru a se evita pătrunderea prafului şi deteriorarea plăcilor, până la punerea
in operă. Plăcile care se vor aplica pe suprafeţe de pereţi calzi (coşuri de fum, conducte
de apă caldă, etc.) nu trebuie să fie umezite.
În dreptul ţevilor ce ies din perete, în dreptul dozelor, pe spatele plăcilor se va
însemna poziţia acestora, iar golurile necesare se vor decupa prin tăiere cu un
fierăstrău special.
Aplicarea plăcilor se va începe de la un colţ al peretelui încăperii opus intrării sau
de la linia verticală trasată pe perete în cazul în care proiectantul prevede amplasarea
placajului pe o porţiune din câmpul peretelui.
După aplicarea adezivului pe spatele plăcilor şi pe suprafeţele suport, acestea se
vor lăsa să se zvânte timp de 20...40 min, în funcţie de temperatura şi gradul de
ventilare al încăperii pentru evaporarea excesului de solvent din adeziv.
Pentru montare, placa având adezivul aplicat pe spate, se va sprijini pe muchia
plintei sau scafei de racordare cu pardoseala şi apoi se va aplica pe peretele uns cu
adeziv presându-se şi frecându-se puternic cu o cârpă suprafaţa emailată sau
melaminată. Eventualele urme de adeziv de pe suprafaţa plăcilor se vor îndepărta
imediat prin frecare cu o cârpă uscată.
Pe suprafeţe mari plăcile se vor menţine presate pe pereţi cu dispozitive
corespunzătoare de presare.
În cazul în care placarea se execută la înălţimea de peste 1,70 m., se vor utiliza
schele interioare demontabile, alcătuite din piese uşor manevrabile. In încăperi cu
înălţimea până la 3m. se recomandă folosirea popilor metalici extensibili.
Între plăci se vor lăsa rosturi de cca. 2 mm grosime.
După cca. 30 minute de la aplicarea plăcilor pe pereţi se vor demonta sprijinirile.
Acoperirea rosturilor se face cu baghete de lemn, profilate sau cu profile din
PVC. Baghetele se folosesc pentru rosturile dintre placi în câmp, la colţuri sau ieşinduri,
precum şi pentru închiderea marginii superioare a placajului sau a conturului acestuia
(fig. 2.6).

173
 Fig. 2.6 Acoperirea rosturilor dintre plăci la colţuri (secţiuni orizontale):
a - colţ ieşind; b - colţ intrând; 1 - şuruburi aşezate alternativ la 40 cm distanţă; 2 - PFL emailat
sau melaminat; 3 - diblu de lemn; 4 - perete

174
 Capitolul 3

PARDOSELI

3.1 Elemente generale

Pardoselile sunt elemente de finisaj dispuse pe planşeu sau direct pe teren cu
rolul de a asigura circulaţia şi staţionarea persoanelor în condiţii de confort şi deplină
siguranţă sau depozitarea corespunzătoare a unor bunuri materiale.
Adoptarea unui anumit tip de pardoseală este dictată de destinaţia încăperii,
respectiv de modul în care răspunde exigenţelor specifice, derivate din exigenţele
esenţiale şi, nu în ultimul rând, de considerente de ordin estetic.

3.1.1 Exigenţe de performanţă pentru pardoseli

a. Siguranţa la acţiuni mecanice
Rezistenţă la uzură, şocuri, compresiune locală şi la variaţii de temperatură şi
umiditate, funcţie de acţiunile la care sunt supuse
b. Siguranţa la incendii
Gradul de rezistenţă la foc al pardoselilor corelat cu rezistenţa la foc a întregii
clădiri, funcţie de riscul de incendiu determinat de natura activităţii care se desfăşoară la
nivelul pardoselii.
c. Siguranţa în utilizare
Eliminarea oricăror cauze de accidentare sau de vătămare corporală a
utilizatorilor prin asigurarea planeităţii, a orizontalităţii a aderenţei la mers (excluderea
riscului de alunecare) şi a continuităţii suprafeţei.
d. Igiena
- Excluderea oricărui risc pentru sănătatea utilizatorului şi calitatea mediului prin
degajări de substanţe nocive, cauzatoare de boli sau cu implicaţii defavorabile
asupra mediului (substanţe radioactive, formaldehidă, mirosuri etc).
- Posibilitatea de menţinere cu uşurinţă a stării de curăţenie.
e. Confortul
- acustic - capacitate de izolare la zgomot aerian şi de impact;
- vizual - capacitate optimă de reflexie a luminii

175
 - termic - asigurarea confortului termic local la contactul cu pardoseala prin
respectarea nivelului optim privind temperatura superficială (iarna T p > 19°C,
vara Tp < 27°C)
f. Aptitudinea de exploatare
Excluderea posibilităţii ca o lucrare să devină improprie exploatării chiar dacă
exigenţele de siguranţă sunt satisfăcute constând în principal în :
- absenţa unor defecţiuni locale ca umflări, desprinderi de suport, deformaţii de
lungă durată etc.
- posibilitatea de remediere uşoară a defecţiunilor minore ;
- comportare bună la detergenţi şi alte materiale de întreţinere;
- rezistenţa la contactul cu fumul de ţigară.
g. Durabilitatea
Menţinerea calităţilor iniţiale pe toată durata normată de viaţă a pardoselii.

3.1.2 Alcătuirea generală a pardoselilor

În principiu, o pardoseală este alcătuită din următoarele straturi:
- stratul de uzură sau îmbrăcămintea supus direct acţiunilor exterioare sau rezultate din
procesul de exploatare;
- stratul suport , care primeşte încărcarea de la stratul de uzură şi o transmite fundaţiei
sau elementului de rezistenţă pe care este amplasată pardoseala.
În situaţii specifice, în alcătuirea pardoselii mai pot fi incluse :
- stratul de egalizare, cu rol de a asigura planeitatea stratului suport şi de a prelua
diferenţele de solicitări din contracţii diferite între stratul suport şi cel de rezistenţă etc;
- strat din material elastic pentru asigurarea gradului necesar de izolare la zgomot din
impact (pardoseala pe dală flotantă);
- strat de protecţie termică dacă pardoseala este amplasată direct pe teren, peste spaţii
neîncălzite sau în contact cu aerul exterior (ganguri, loggii etc);
- strat de protecţie hidrofugă în cazul încăperilor cu degajări de apă în stare lichidă.

3.1.3 Clasificarea pardoselilor

Pentru clasificarea pardoselilor pot fi luate în considerare următoarele criterii:
 Senzaţia termică la staţionarea pe suprafaţă, determinată de valoarea coeficientului
de asimilare a căldurii la contact, b, pentru materialul din care este alcătuit stratul de
uzură:

176
 b = 6…11 W h ½ /m2 K caracterizează pardoselile calde
b ≥ 23 W h ½ /m2 K caracterizează pardoselile reci.
 Continuitatea stratului de uzură
- pardoseli cu suprafaţa continuă cu stratul de uzură format din materiale
turnate sau de tip covor;
- pardoseli cu suprafaţa discontinuă, formate piese alăturate, dale, sau plăci;
 Natura materialului din care este alcătuit stratul de uzură
Din acest punct de vedere diversitatea pardoselilor este foarte mare. Principalele
familii de materiale care alcătuiesc stratul de uzură şi încadrarea lor în categoriile
menţionate anterior sunt prezentate în tabelul 3.1.

Tabelul 3.1 Tipuri de pardoseli

Material strat Pardoseal Pardoseal Pardoseală Pardoseală
uzură ă caldă ă rece continuă discontinuă
Pământ ● ●
Lemn şi
● ●
înlocuitori
Piatră
● ●
naturală
Piatră
artificială ● ●
nearsă
Piatră
● ●
artificială arsă
Polimeri ● ●
Materiale
● ●
textile
Sticlă ●
Materiale
● ●
bituminoase
Pardoseli
●
epoxidice

3.1.4 Condiţii care trebuie îndeplinite la executarea pardoselilor

Lucrările de pardoseli pot fi demarate numai după finalizarea unor lucrări
preliminare cum sunt:
- lucrări prevăzute sub pardoseli (canale, fundaţii, conducte pentru instalaţii electrice,
sanitare sau de încălzire etc.) şi efectuarea probelor prescrise;

177
- lucrări de construcţii montaj şi de finisaje a căror execuţie ulterioară ar afecta calitatea
pardoselii (pereţi despărţitori, tencuieli, placaje etc.)
- străpungeri prin planşee, rosturi între elementele prefabricate (tăierea armăturilor
sau sârmelor care eventual ies din planşeul de beton armat);
- protejarea cu mortar a conductorilor electrici montaţi sub pardoseală;
- izolarea conductelor de apă caldă sau de încălzire care traversează planşeul.
În cazul pardoselilor executate pe pământ (la nivelul parterului sau subsolului)
înainte de executarea pardoselii trebuie efectuată o cercetare şi verificare atentă a
terenului de fundare pentru a constata în ce măsură sunt satisfăcute condiţiile de
rezistenţă, umiditate şi structură cerute de funcţionalitatea pardoselii. Pământurile de
rezistenţă scăzută, cum sunt terenurile de umplutură sau mlăştinoase, vor constitui
obiectul unor lucrări de consolidare. Măsuri similare se aplică şi în cazul
pământurilor care îşi măresc volumul prin îngheţare.
În condiţiile unui teren normal, execuţia pardoselilor poate fi începută după ce au
fost efectuate următoarele operaţii:
- îndepărtarea stratului de pământ vegetal, nivelarea şi compactarea terenului;
- executarea umpluturilor până la cota de proiect şi compactarea acestora;
- executarea straturilor de rupere a capilarităţii pentru a împiedica ascensiunea apei
din teren.

3.2. Pardoseli din lemn şi produse derivate din lemn

Lemnul şi derivatele sale a fost folosit pentru pardoseli din cele mai vechi timpuri,
cunoscând şi astăzi o largă arie de răspândire datorită multiplelor sale calităţi. Pot fi
menţionate cele mai importante:
- comportare termică favorabilă, pardoselile din lemn asigurând confort maxim la
staţionarea pe pardoseală;
- elasticitate;
- siguranţă în exploatare;
- aspect agreabil;
- rezistenţă la acţiunea unor agenţi chimici.
Trebuie evidenţiate şi anumite însuşiri care le limitează domeniul de
aplicabilitate:
- deformabilitatea sub acţiunea variaţiilor de umiditate;
- sensibilitatea la acţiunea microorganismelor;

178
- rezistenţa redusă la foc, lemnul fiind un material combustibil.
Funcţie de tipul de material folosit ca strat de uzură sunt cunoscute următoarele
categorii de pardoseli din lemn şi produse derivate din lemn, pardoseli din duşumele,
pardoseli din parchet de lemn masiv; pardoseli din parchet stratificat, pardoseli din plăci
fibrolemnoase, pardoseli din pavele.
In prezent, reorientarea spre materiale ecologice lărgesc domeniul domeniul de
aplicabilitate a acestor soluţii tehnice.

3.2.1 Pardoseli din duşumele

Materialele folosite sunt scânduri din lemn de foioase sau răşinoase cu grosime
de 18, 24 sau 28 mm şi lăţime de 83...300 mm, care se pot prezenta sub următoarele
forme:
- scânduri brute sau rindeluite pe o singură faţă ;
- scânduri rindeluite pe o singură faţă cu canturi profilate în falţ sau lambă şi uluc.
Duşumelele se folosesc la clădiri de locuit sau social-culturale din mediul rural,
precum şi la construcţii agrozootehnice.
Stratul suport este alcătuit din grinzişoare din lemn dispuse la distanţa de 0,6…
0,8 m aşezate pe pietriş compactat sau umplutură din pământ bătut, şapă suport din
beton simplu, planşee din lemn sau din beton armat.
Fixarea de suport se face prin batere în cuie, iar rostul dintre pardoseală şi
perete se maschează cu un pervaz din lemn.
Faţa văzută a duşumelelor poate fi lăsată în stare brută sau poate fi finisată prin
vopsire în culori de ulei.
Detalii de realizare a pardoselilor din duşumele sunt prezentate în fig. 3.1.
3.2.2 Pardoseli din parchet din lemn masiv
Sunt pardoseli calde, estetice, elastice şi antiderapante. Se utilizează în încăperi
destinate staţionării de lungă durată dar cu circulaţie redusă, cum sunt: camere de zi şi
dormitoare la clădiri de locuit, camere de hotel, de cămin sau de internet, biblioteci, săli
de spectacol, birouri, ateliere de proiectare, camere pentru servicii administrative în
spitale.
Materialele folosite (fig. 3.2) se prezintă sub formă de:
- lamele de stejar, fag sau carpen prelucrate cu lambă şi uluc;
- frizuri de perete din stejar fag sau carpen sub formă de lamele dreptunghiulare
profilate în lambă şi uluc numai pe trei laturi;

179
- pervazuri sau plinte din lemn sub formă de piese profilate cu rolul de a masca rostul
dintre pardoseală şi perete;
parchet mozaic format din lamele lipite în panouri pe hârtie

Fig. 3.1 Pardoseli din dusumele 1- scânduri cu canturile prelucrate ȋn lambă şi uluc; 1’- idem, ȋn
falţ; 2- grinzisoare; 3- tălpi din dulapi; 4- umplutură (zgură, moloz, cloţuri din cărămidă); 5-placă
beton armat.

Suportul pardoselii se poate realiza din duşumea oarbă, dale din rumbeton, şape din
mortar sau plăci fibrolemnoase dispuse pe un strat de egalizare din nisip sau un strat
elastic.
Pentru asigurarea unei protecţii corespunzătoare la acţiunea zgomotului din
impact se adoptă structuri de pardoseli pe dală flotantă, iar în cazul pardoselilor dispuse
pe placă aşezată pe sol se aplică un strat de protecţie termică.
Detalii de execuţie a diferitelor tipuri de parfoseli din parchet din lemn masiv sunt
prezentate în fig. 3.3.

180
- .
- Fig. 3.2 Pardoseli din parchet masiv: materiale
- a- parchet lamba si uluc LU; b- parchet cu uluc U; c- parchet fixat ȋn asfalt; d-
parchet lamelar; 1- baghetă pentru solidarizarea parchetelor cu uluc; 2-friz; 3- pervaz; 4-
parchet lamelar lipit pe hârtie (parchet mozaic)

Fig. 3.3 Pardoseli din parchet din lemn masiv. Sisteme de realizare
a- parchet pe duşumea oarbă fixata pe grinzişoare; b- parchet LU pe dusumea oarbă pe
grinzişoare montate ȋn asfalt şi termoizolaţie; c- parchet LU pe dale de rumbeton; d- parchet
montat ȋn asfalt; e- parchet lamelar pe dala flotantă; 1- perete; 2- pervaz; 3- friz; 4- duşumea
oarbă; 5- parchet LU; 6- grinzisoare; 7- fâşii carton bitumat; 8- placă beton armat; 9- scândură
pentru fixarea duşumelii oarbe; 10- mastic bituminos; 11- nisip uscat; 12- izolaţie fonică (vată
minerală); 13- beton egalizare; 14- placă rumbeton; 15- parchet lamelar; 16- plăci
fibrolemnoase; 17- diblu din lemn pentru fixare

181
 Fixarea lamelelor de stratul suport se face prin lipire cu poliacetat de vinil,
dispersie apoasă (aracet). Montarea parchetului se începe cu lipirea frizurilor la o
distanţă de 10...15 mm de perete, montarea pieselor de parchet efectuându-se după
minimum 3 ore de la lipirea frizurilor. Pentru lipirea pieselor de parchet în câmp,
aplicarea adezivului pe stratul suport se face pe fâşii egale cu suprafaţa unui rând
complet de piese de parchet. Piesele de parchet se aplică după circa 10 minute de la
întinderea adezivului, fixându-se în lambă şi uluc. Aşezarea pieselor de parchet se face
în rânduri paralele cu laturile încăperii sau la 45 de grade, rezultând diferite desene (fig.
3.4).

Fig. 3.4 Diferite moduri de aşezare a parchetelor:

a - la 45° în zig-zag simplu; b - la 45° în şah bordură; c - paralel cu pereţii în zig-zag cu bordură;
d - împletit cu bordură

Finisarea îmbrăcăminţii din parchet după montare se realizează prin curăţire cu

maşina de raşchetat parchet (cu cuţitul) sau cu maşina de şlefuit parchet (cu hârtie
abrazivă). Operaţia de curăţire a parchetului este permisă numai după 4 zile de la lipire,
când s-a realizat o întărire suficientă a adezivului. Circulaţia peste parchetul lipit este
permisă numai după 24 de ore de la aplicare.
Racordarea pardoselii de parchet cu peretele se face prin montarea de pervazuri
sau plinte după operaţia de curăţire a parchetului.
Acestea se vor fixa, după caz, prin lipire sau prin batere în cuie. După raşchetare
şi montarea pervazurilor sau plintelor pardoselile din parchet se lustruiesc cu ceară de
parchet dizolvată în petrosin sau se lăcuiesc prin aplicarea lacului carboamidic, PALUX,
după 72 ore de la lipire.

182
 3.2.3 Pardoseli din parchet stratificat
Neajunsurile care apar datorită umflărilor şi contragerilor determinate de variaţiile
de umiditate sunt eliminate prin utilizarea parchetului triplu stratificat. Acest material se
prezintă sub formă de fâşii sau panouri cu lungimi de până la 2400 mm, având
grosimea totală de 7 până la 20 de mm. În principiu, parchetul triplu stratificat este
alcătuit din stratul superior de uzură din lemn de stejar, un strat median din lemn de
răşinoase şi un strat de bază, de asemenea din lemn de esenţă tare (fig. 3.5).
.

Fig. 3.5 Parchet stratificat

1 - lac acrilic cu formaldehidă

aplicat în 5 straturi; 2 - strat de uzură din lemn masiv;
3 - miez din lemn masiv; 4 - strat de bază

Cele trei straturi sunt dispuse cu fibrele perpendiculare între ele şi sunt solidarizate prin
încleiere cu adezivi speciali şi presare la cald.
Prin acest mod de alcătuire 70% din deformabilitatea naturală a lemnului este
eliminată. Stratul de uzură este prefinisat cu lac acrilic cu formaldehidă aplicat în 5
straturi.
Parchetul triplu stratificat se aplică pe suport continuu din şapă de mortar de
egalizare, plăci fibrolemnoase sau discontinuu din şipci din PFL. Fixarea se poate face
prin batere în cuie, lipire cu adezivi sau simplă aşezare, fixarea realizându-se numai cu
ajutorul pieselor de racordare .
Domeniul de utilizare este larg şi divers, de la locuinţe, birouri sau la săli de
clasă, la săli de sport şi spaţii comerciale.

183
3.2.4 Pardoseli din placi din înlocuitori din lemn, PFL, PAL sau PAF
Materialele folosite pentru executarea stratului de uzură sunt dale din PFL dur,
PAL sau PAF furniruite cu furnir tehnic. Stratul suport poate fi:
- continuu, din şapă de mortar de ciment sau ipsos sau plăci de PFL poros pe strat de
nisip;
- discontinuu, pe şipci din PAF de 70 x 16 mm.
Fixarea dalelor de stratul suport se face cu mortar adeziv sau cu adeziv pe bază
de aracet.
Execuţia pardoselilor din dale de înlocuitori din lemn pe suport din şapă de
mortar cuprinde următoarele operaţii:
- aplicarea şapei suport prin turnare pentru a se obţine o suprafaţă plană şi lipsită de
asperităţi;
- curăţirea şapei întărite de eventualele resturi de materiale de la alte lucrări;
- verificarea calităţii dalelor (dimensiuni, planeitate, unghiurile de 90°)
- aşezarea dalelor în poziţie de montaj;
- prepararea amorsei din aracet şi apă în proporţie de 1:3;
- prepararea mortarului adeziv prin amestecare până la perfecta omogenizare a
cimentului cu aracet, în proporţie de 2:1 şi aducerea mortarului la consistenţa de 9,5
măsurată cu conul etalon;
- aplicarea amorsei pe toată suprafaţa cu bidineaua dreptunghiulară şi uscarea
acesteia timp de 1...2 ore;
- aplicarea mortarului adeziv cu canciocul şi apoi cu fierul de glet dinţat pentru a se
asigura o grosime uniformă de mortar pe fiecare rând de dale;
- pozarea dalelor în ordinea în care au fost aşezate şi solidarizarea lor pe rânduri, prin
introducerea baghetelor în canturile special prevăzute, după ce pe acestea a fost
aplicată cu pensula o soluţie de aracet;
- apăsarea dalelor, cu ajutorul ciocanului, pentru a se asigura contactul cu mortarul
adeziv pe toată suprafaţa;
- verificarea planeităţii întregii suprafeţe, eventualele abateri corectându-se prin
şlefuire cu hârtie sticlată.
Fixarea dalelor pe plăci din PFL poros aşezat pe nisip se face cu adeziv pe bază
de aracet.

184
 Suportul din şipci de PFL sau PAF se realizează prin montarea acestora după o
singură direcţie, de regulă direcţia scurtă şi fixarea direct de placa de beton cu ajutorul
mortarului de ciment cu aracet. Fixarea dalelor de şipci se face cu aracet.
Finisarea suprafeţei se realizează prin aplicarea, după cel puţin 72 ore de la
lipire, a lacului carboamidic (PALUX), după ce în prealabil a fost îndepărtat praful cu
ajutorul bidinelei dreptunghiulare.
Pardoselile din dale din înlocuitori din lemn se folosesc la locuinţe, în camere de
zi şi dormitoare, camere de cămin sau internat şi la unele clădiri social-culturale.

3.2.5 Pardoseli din pavele

Pardoselile din pavele sunt pardoseli calde, rezistente la acţiunea agresivă a
unor agenţi chimici. Sunt utilizate în spaţii de producţie fără solicitări importante la
uzură. Dacă sunt executate îngrijit şi finisate corespunzător pot fi utilizate şi în spaţii
publice sau chiar locuinţe de expresie tradiţională sau rustică, care îşi propun să
reflecte respectul faţă de principiile arhitecturii ecologice.
Pavelele se prezintă sub forma de piese prismatice sau cilindrice din lemn de
foioase sau răşinoase protejate prin impregnare, cu dimensiunile variabile.
Stratul de uzură rezultă prin aşezarea pavelelor una lângă alta, pe un strat de poză din
nisip sau bitum în grosime de 3...5 cm.
Stratul suport sau fundaţia pardoselii poate fi constituit din stratul de poză din
nisip în grosime de 5 cm sau dintr-un strat de beton simplu de 10-15 cm grosime turnat
direct pe pământ sau pe un strat de nisip, soluţia adoptându-se funcţie de solicitările
mecanice determinate de procesul de exploatare (fig. 3.6).
La execuţia pardoselii trebuie să se asigure o bună compactare a
straturilor de nisip ca şi a pavelelor montate în acestea, pentru a se asigura stabilitatea
şi planeitatea suprafeţei.
Rosturile între pavele, care trebuie să fie egale între ele şi să nu depăşească
1cm în cazul pavelelor prismatice şi 0,5 cm în punctul de tangenţă în cazul celor
cilindrice, se desfundă pe o adâncime de 3 cm după care se completează cu bitum.
De-a lungul pereţilor şi în jurul fundaţiilor maşinilor unelte se aşează o scândură
în picioare cu rol de plintă. Între plintă şi perete se lasă un rost de 3 cm care, ulterior, se
umple cu mastic bituminos, pentru a permite umflarea pardoselii sub acţiunea umidităţii.
Alăturat plintei se montează un şir din pavele speciale care formează bordura.

185
 Fig. 3.6 Pardoseli din pavele
a- pavele montate ȋn nisip pe placă din beton armat; b- pavele montate pe strat de beton
simplu; c- dispoziţia pavelelor; 1- rost umplut cu bitum; 2- scândură verticală (plintă); 3- pavele
speciale (borduri); 4- pavele; 5- rost umplut cu bitum; 6- pat de nisip; 7- placă beton armat; 8-
strat de rupere a capilarităţii; 9- strat beton simplu

3.3. Pardoseli din piatră naturală

Din punct de vedere al confortului termic se încadrează în categoria pardoselilor
reci. Sunt rezistente la uzură şi pot contribui esenţial la estetica unui spaţiu. Se
utilizează în general la clădiri publice, în holuri sau săli de aşteptare dar pot fi folosite şi
la clădiri de locuit sau cu alte destinaţii.
Materialul din care se realizează stratul de uzură este piatra naturală prelucrată
sub formă de plăci sau lespezi. Plăcile se obţin din blocuri de piatră prin tăiere cu
fierăstrăul la grosimi de 20...40 mm, cu feţele netede şi plane, realizate prin şlefuire,
polizare sau lustruire, mai rar buciardate. Dalele sau lespezile se obţin prin cioplire şi
despicare.
Cele mai cunoscute şi utilizate sortimente de piatră naturală din România sunt:
186
- pietrele bazaltice - bazaltul de Racoş;
- pietre granitice - granitul de Meri, de Şerparu Măcin ;
- gresia de Urviş;
- marmura de alun de Căprioara, de Moneasa, de Ruşchiţa, de Vărănic-Gura Văii;
- marmura policromă de Vaşcău.
Dintre produsele din import, cele mai cunoscute şi apreciate pe plan mondial
sunt rocile extrase din zona Alpilor Dolomitici din nordul Italiei, centre puternice de
prelucrare a pietrei naturale fiind Verona, Padova, Veneţia etc.
După mărimea şi forma pietrelor care intră în alcătuirea stratului de uzură sunt
cunoscute următoarele tipuri de pardoseli:
- pardoseli din plăci, dale sau lespezi;
- pardoseli din spărturi de piatră montate cu rosturi incerte;
- pardoseli din mozaic roman.
Stratul suport pentru aceste pardoseli poate fi:
- rigid - planşee din beton armat între etaje sau placă din beton la parter fără subsol;
- elastic - nisip sau balast pilonat.

3.3.1 Pardoseli din plăci sau lespezi (fig. 3.7.a)

Pentru fixarea plăcilor sau dalelor în stratul suport se foloseşte mortar de ciment
cu dozajul de 400 kg ciment la metru cub de nisip.
Lespezile, folosite în general pentru pardoseli la terase sau pavaje în curţi
interioare, se montează direct pe un pat de nisip.
a - Pregătirea suprafeţei suport
Pentru a se asigura o bună aderenţă a mortarului de fixare a plăcilor la suprafaţa
suport, aceasta se curăţă şi se udă cu apă.

187
 Fig. 3.7 Pardoseli din piatră naturală
a- pardoseli din dale de marmură; b- pardoseală din dale de piatră de formă neregulata (cu
rosturi incerte); c- ordinea de aşezare a plăcilor la pardoseli din din piatră naturală; 1- placă din
piatră naturală (marmură) de formă paralelipipedică; 2- strat suport mortar de ciment; 3- plintă;
4- placă din piatră de formă neregulată; 5- placă de ghidare; 6- sfoară; 7- rând de ghidare de
margine; 8- rând de ghidare central; 9- rând ȋn curs de aşezare

b - Trasarea pardoselii
Constă în aşezarea la nivel cu ajutorul bolobocului sau a nivelei de zidar, a
plăcilor de ghidare, la colţurile încăperilor şi a rândurilor de ghidare pe întreg perimetrul.
În acest scop se foloseşte sfoara şi dreptarul. Plăcile de ghidare de pe contur se aşează
la o distanţă de perete egală cu lăţimea bordurii (figura 3.7.c).
Dacă pardoseala nu are bordură, se lasă o distanţă de la perete egală cu lăţimea
a două trei plăci pentru ca eventualele abateri dimensionale şi de formă ale conturului
încăperii să poată fi corectate în cadrul rândurilor marginale, zona centrală (câmpul
pardoselii) rămânând în felul acesta regulată, simetrică faţă de pereţi.
După montarea rândurilor de ghidare pe contur se montează plăci şi rânduri de
ghidare intermediare la distanţe egale cu lungimea dreptarului.
c - Montarea plăcilor
Plăcile, umezite în prealabil cu apă, se montează imediat după întinderea
stratului de mortar pe o suprafaţă egală cu a câtorva plăci. Pentru a se asigura o bună
aderenţă la plăcile mari, pe suprafaţa stratului de mortar se întinde un strat foarte
subţire de lapte de ciment, după care se înfundă plăcile.

188
 Rosturile dintre plăci pot fi filiforme, de 1-2 mm sau groase, de 5-10 mm. După
aşezare acestea se completează cu mortar de ciment; cele groase pot fi rostuite cu
mortar colorat, în contrast cu dalele, formând diferite desene.
d - Tratarea pardoselii după execuţie
Dacă stratul de uzură este executat din marmură, acesta se protejează până la
darea în folosinţă cu un strat de ipsos turnat pe o foaie de hârtie întinsă pe toată
suprafaţa. După 4-5 zile de la montare pardoseala se spală cu apă, apoi se lustruieşte,
după ce a fost frecată uşor cu maşina pentru corectarea eventualelor denivelări apărute
la aşezare.
În cazul lespezilor, acestea se montează pe un strat de nisip, cu rosturi de 1,5 - 3
cm (funcţie de dimensiunile lespezilor) care pot fi umplute cu mortar sau cu bitum.

3.3.2 Pardoseli din spărturi de piatră, cu rosturi incerte (fig. 3.7.b)

Materialele utilizate sunt spărturi de piatră cu laturi de 60-600 mm, rezultate de la
tăierea plăcilor fasonate de marmură, granit etc
Pregătirea suportului şi trasarea se face în acelaşi mod ca şi în caz pardoselilor
din dale sau plăci, prin montarea la. nivel a spărturilor – reper la distanţe astfel alese
încât să se poată verifica planeitatea pardoselii cu dreptarul de 2 m.
Montarea pieselor componente se face prin aşezare cu mâna în stratul de mortar
de poză de 15-20 mm grosime, cu rosturi de 10-15 mm, în aşa fel încât să se formeze
desene prin poziţia neregulată a asizelor. Pentru a se asigura o mai bună aderenţă, pe
suprafaţa stratului de mortar se presară praf de ciment. După montare, îmbrăcămintea
se protejează timp de 4-5 zile cu un strat de rumeguş umezit după care se freacă uşor
cu maşina pentru corectarea eventualelor abateri, se ceruieşte şi se lustruieşte.

3.3.3 Pardoseli din mozaic roman

Pentru execuţia acestor pardoseli se folosesc granule din marmură divers
colorată, cu forma apropiată de cea cubică, cu latura de 15-20 mm. Aceste granule se
lipesc cu faţă văzută pe hârtie, cu rosturi filiforme, de maximum 1,5 mm formând
panouri din care pot fi compuse anumite desene decorative (fig. 3.8).
În stratul de mortar, de a lungul a doi pereţi paraleli, se aşează două rânduri de
panouri, pentru a servi drept repere de ghidaj şi de nivel. între rândurile reper se întinde
sfoara de ghidaj. Panourile se aşează cu hârtia în sus pe stratul de mortar, presărat

189
suplimentar cu ciment. Panourile se presează cu mistria până ce printre pietricele iese
laptele de ciment şi umezeşte hârtia.
Tratarea suprafeţei după execuţie se face la 4-5 zile de la montare când se
curăţă hârtia de pe suprafaţa panourilor, se spală suprafaţa cu acid azotic diluat
(concentraţie 5%) şi apoi cu apă. Se freacă apoi cu maşina, se ceruieşte şi se
lustruieşte.
Executarea unor pardoseli combinate, din panouri de mozaic roman în alternanţă
cu câmpuri din mozaic obişnuit este un procedeu utilizat frecvent pentru obţinerea unui
aspect de monumentalitate
Mozaicul roman este o tehnică decorativă veche, aplicată atât la realizarea unor
pardoseli decorative cât şi pentru decorarea pereţilor.

Fig. 3.8 Pardoseală din mozaic roman

Mozaicul decorativ. Istorie şi tehnică

Apariţia mozaicului nu poate fi localizată cu precizie nici în timp, nici în spaţiu,
întrucât descoperirile arheologice au dezvăluit mai multe exemple aparţinând unor
perioade diferite şi unor zone care nu ar fi facilitat în vremea aceea schimburile de
experienţă sau influenţele artistice şi tehnologice.
De exemplu, în Mesopotamia a apărut un tip de mozaic realizat din trunchiuri de
con foarte alungite, din argilă arsă, colorate la partea vizibilă în roşu, negru sau alb (fig.
3.9). Acestea erau încastrate în pereţii realizaţi din cărămizi de chirpici astfel încât să
rezulte un înveliş de protecţie cu diverse modele geometrice (presupuse a deriva din
motivele materialelor textile).

190
 Fig. 3.9 Mozaic descoperit de arheologi, Uruk, mil. 4-3 î.Hr

În Egipt, o dată cu descoperirea procesului de topire a sticlei s-au dezvoltat din

plin mozaicurile realizate din bucăţi mici de sticlă colorată, ajungându-se chiar la
folosirea lor în decorarea corăbiilor.

Fig. 3.10. Mozaic realizat din piatră de râu

„Vânătoarea de lei”, Pella, Macedonia, 375 . 300 î.Hr

Mozaicurile din Alexandria atestă chiar existenţa a două şcoli: una care va
influenţa Siria şi Bizanţul, iar cealaltă Grecia şi Italia.
Răspândirea artei şi tehnicii de realizare a mozaicului s-a produs foarte repede
în Grecia, devenind atât de popular încât putea fi regăsit în cele mai modeste locuinţe.
Materialul folosit era piatra de râu, mizându-se pe contrastul generat de zone mai
deschise la culoare (ilustrând diverse imagini gradate ca şi luminozitate) proiectate pe
un fundal întunecos. Un exemplu notabil este „Vânătoarea de lei” (fig. 3.10) (Pella,
Macedonia, 375 . 300 î.Hr.).
La sfârşitul secolului III î.Hr. această formă de manifestare artistică suferă o
modificare fundamentală o dată cu înlocuirea pietrelor de râu cu bucăţi de piatră sau
sticlă tăiate. Feţele netede şi plane ale pieselor mozaicului, posibilitatea de a le tăia la
dimensiuni foarte mici au contribuit la conceperea unor imagini în detaliu, fie că erau
reprezentate figuri umane, animale, plante sau peisaje.

191
 Fig. 3.11 Scene de pe Nil. (Sanctuary of primitive fortune din Palestrina)

O dovadă a gradului de perfecţiune atins de artizanii eleni este dată de mozaicul

Scene de pe Nil. ( Sanctuary of primitive fortune din Palestrina) (fig.3.11).
În perioada romană, începând cu prima jumătate a secolului I î.Hr., mozaicul
devine o forma autonomă de expresie artistică. În unele momente ajunge să fie
considerat superior picturii, întrucât decorează un spaţiu străbătut în mers (şi prin
urmare perceput în mişcare), iar în acelaşi timp păstrează şi rolul de protecţie devenind
astfel ideal atât din punct de vedere estetic cât şi practic.
Această perioadă cunoaşte mai multe variaţii în tehnica de realizare a
mozaicului:
− opus signium: tehnică dezvoltată de eleni, care folosea pietre de râu, aşezate la
întâmplare şi alcătuind desene rudimentare ;
− opus vermiculatum: tehnica este asemănătoare celei precedente, diferenţa fiind
făcută de modul în care piesele erau tăiate ca formă şi dimensiuni, în funcţie de
imaginea pe care trebuiau să o compună; desenele realizate aveau o mai mare
acurateţe ;
− opus sectile: acest tip de mozaic nu folosea pentru realizarea imaginilor bucăţi de
piatră ci de marmură sau roci dure astfel încât să creeze culori si modele uniforme
(fig. 3.12).
În perioada creştină timpurie, mozaicurile reprezintă preponderent figuri umane,
animale, plante sau scene de vânătoare încadrate de diverse borduri decorative.

192
 Exemple remarcabile se regăsesc pe teritoriul Imperiului Bizantin începând cu
mozaicurile de la Ravenna - Bunul pastor, din mormântul Galla Placidia Botezul lui
Hristos in Iordan, din Baptisteriul ortodox sau portretele integrale ale împăratului
Iustinian si ale împărătesei Teodora din prezbiteriul bisericii San Viatale.

Fig. 3.12 Mozaic realizat din marmură sau roci dure

În Constantinopol astfel de reprezentări de diverse teme religioase au fost

distruse in perioada iconoclastă.

Fig. 3.13 Mozaic din perioada creştină pretimpurie

Însă cel mai faimos mozaic bizantin este Deeis (fig. 3.14), o operă monumentală
ca dimensiuni, în care este reprezentat Iisus alături de Fecioara Maria şi de Ioan
Botezătorul. Detaliile sunt lucrate foarte atent, folosindu-se pentru redarea imaginilor

193
cuburi foarte mici de sticlă sau marmură, intens colorate şi proiectate pe un fundal
întunecat.
Găsim exemple de folosire a mozaicului şi in arhitectura musulmană
reprezentative fiind cele din Dome of the Rock din Ierusalim şi din Marea Moschee
Ummayad din Damasc.
Prima construcţie, datând din secolul VII, este decorate cu motive vegetale,
acestea variind de la frunz de acant sau palmier, la copacul vieţii. Imaginile redate
folosesc preponderant nuanţe de verde si albastru, cu accente de roşu, argintiu, gri,
mov, negru sau alb, fiind proiectate pe un fundal auriu. Mozaicurile Marii Moschei
Ummayad (fig. 3.15) se regăsesc atât în interior, cât şi în exterior, folosind bucăţi de
piatră smălţuită, de culoare albastru turcoaz, galben, verde sau alb, pe un fundal
albastru cobalt.
.

Fig. 3.14 Mozaic bizantin - Deeis

Tehnica, materialele şi durata de execuţie nu au evoluat considerabil în timp,

astăzi existând două metode de realizare a mozaicului
Prima se poate folosi la mozaicurile de mici dimensiuni, realizate din bucăţi mai
mari şi în cazul domurilor. Piesele se încastrează direct în mortar, după schiţa făcută
dinainte în stratul suport; după nivelarea suprafeţei realizate cu placa de lemn, se
umplu si rosturile. Dezavantajele acestei tehnici sunt posibilitatea foarte redusă de a
interveni pentru repoziţionarea pieselor şi timpul scurt in care trebuie executata lucrarea
pentru a nu se întări mortarul.

194
 Fig. 3.15 Mozaicuri la Marea Moschee Ummayad

A doua metodă se pretează si la realizarea unor mozaicuri mai mari, chiar în

cazul folosirii unor piese foarte mici. În acest caz, bucăţile componente sunt fixate de un
strat adeziv şi întoarse cu faţa în jos pentru a se turna mortar peste ele. După ce acest
sistem se întăreşte, se întoarce şi se fixează în locul dorit. Avantajul faţă de metoda
precedentă constă în posibilitatea de a modifica poziţia pieselor pe parcurs.

3.4 Pardoseli din piatră artificială

3.4.1 Caracterizare, domeniu de utilizare
Pardoselile din piatră artificială sunt pardoseli reci, rezistente la uzură şi la
acţiunea apei. Ca urmare, folosirea lor este recomandată în spaţii în care staţionarea de
lungă durată a persoanelor este accidentală, dar există solicitări importante din
circulaţie sau degajări de umiditate.
În funcţie de materialul din care se execută stratul de uzură, sunt cunoscute două
categorii de pardoseli din piatră artificială:
• pardoseli din piatră artificială nearsă, cu stratul de uzură executat din:
- beton de ciment turnat monolit;
- mortar de ciment sclivisit;
- mozaic turnat;
- mozaic veneţian;
- dale din beton mozaicate;
• pardoseli din piatră artificială arsă, cu stratul de uzură din:
- gresie ceramică ;
- mozaic mărunt;

195
- cărămizi din argilă arsă.

3.4.2 Executarea stratului suport

În marea lor majoritate, pardoselile din piatră artificială se toarnă pe un strat
suport rigid, realizat dintr-o placă continuă din beton, care poate fi turnată pe pământ, la
parter sau subsol sau constituită din însuşi planşeul de rezistenţă, la etajele
intermediare.

a - La parter sau la nivelul subsolului

La subsol sau la parterul clădirilor, pregătirea terenului în vederea executării
pardoselii se face funcţie de intensitatea încărcărilor la care va fi supusă pardoseala,
natura terenului şi poziţia pânzei de apă subterană. Astfel, stratul de beton de 8…12 cm
grosime, se poate turna:
- pe un strat de umplutură bine compactată în cazul terenurilor slabe, cu pânza de
apă subterană la mare adâncime ;
- pe un strat de nisip, balast sau piatră spartă, de 5…12 cm grosime, dacă pardoseala
se va executa într-o zonă de capilaritate maximă;
- direct pe pământ, în cazul terenurilor rezistente şi lipsite de umezeală.
Placa-suport din beton poate fi armată cu bare din oţel-beton cu diametrul de 8…
10 mm la distanţă de 20...25 cm, în cazul în care se toarnă pe suprafeţe întinse sau pe
terenuri de umplutură sau neomogene. Mărcile de beton utilizate sunt C2,8/3,5, pentru
plăci nearmate şi C4/5, pentru plăci armate. În mediul umed, placa din beton se toarnă
în două straturi, cu hidroizolaţie între ele, alcătuită din două straturi de carton bitumat şi
trei de bitum.
Dacă placa se toarnă pe suprafeţe mari, se prevăd rosturi de 10…15 mm
grosime, umplute cu mastic bituminos, la 4-5 m distanţă, în ambele sensuri. Acestea
trebuie să coincidă cel puţin cu o parte din rosturile stratului de uzură.
Pentru realizarea grosimii necesare şi asigurarea nivelului prevăzut în proiect se
folosesc rigle de ghidare formate din scânduri puse pe muchie, între care se toarnă
betonul; acesta se bate cu maiul şi se nivelează cu un dreptar care se deplasează pe
rigle.

196
 b - La etajele curente
Dacă stratul-suport este format din însuşi planşeul de rezistenţă, figura 4.12,
pentru corectarea denivelărilor rezultate din execuţie şi pentru a se obţine o suprafaţă
netedă, cu eventuale pante de scurgere, se aplică o şapă din mortar de ciment cu
dozajul de 200 kg ciment la metrul cub de nisip.
În cazul în care destinaţia încăperii implică scurgerea apei în stare lichidă direct
pe pardoseală, betonul de pantă trebuie să fie prevăzut la parte superioară cu un strat
de egalizare din mortar de ciment de 15 mm grosime, peste care se dispune o
hidroizolaţie din două straturi de carton bitumat şi trei straturi de mastic bituminos,
pentru a evita pătrunderea apei la straturile termo sau fonoizolatoare (dacă acestea
există) ori umezirea tavanului de dedesubt. Peste hidroizolaţie se toarnă un strat de
beton de 4...5 cm grosime, care va constitui stratul suport al îmbrăcăminţii.

3.4.3 Strat de uzură din piatră artificială nearsă

a - Beton şi mortar de ciment sclivisit
Îmbrăcăminţile din beton: se execută beton de marcă cel puţin C8/10, în grosime
de 30...50 mm turnat peste stratul suport rigid, bine curăţat. Calitatea suprafeţei poate fi
ameliorată dacă se presară praf de ciment (circa 1,1 kg ciment la metrul cub) şi se
freacă bine cu mistria de oţel. Se obţine astfel o suprafaţă netedă şi foarte rezistentă,
care face corp comun cu stratul de beton, nu crapă şi nu se cojeşte. Pietricelele care
apar la suprafaţă se afundă în masa de beton prin batere.
După turnare, betonul trebuie protejat şi menţinut în stare umedă cel puţin 7 zile.
Pe suprafeţe mari stratul de uzură se toarnă în panouri de 2x2 m, cu rosturi între ele de
5...10 mm umplute cu mastic bituminos.
La construcţii industriale cu circulaţie uşoară şi sarcini reduse, precum şi la unele
încăperi din clădiri civile (pivniţe, spălătorii, magazii) pardoseala din beton poate fi
alcătuită chiar din stratul suport, din beton de marcă C4/5; acesta se bate cu mistria sau
se vibrează cu vibratoare de suprafaţă astfel încât laptele de ciment ce iese la suprafaţă
să formeze un strat mai rezistent.
Aceste pardoseli se întreţin greu curate întrucât reţin praful, sunt permeabile şi
nu au un aspect plăcut. Din acest motiv se utilizează în spaţii de producţie şi la clădiri
civile, în situaţiile menţionate anterior.
Îmbrăcăminţile din mortar de ciment sclivisit oferă o permeabilitate mai redusă şi
chiar un aspect mai agreabil. Se execută dintr-un strat de mortar de ciment de circa 20

197
mm grosime, cu faţă văzută sclivisită (netedă sau rolată cu ajutorul unei role cu dinţi),
aplicată pe stratul suport din beton sau pe planşeul din beton armat. Mortarul se
prepară cu un dozaj de 600 kg ciment la metrul cub de nisip (cu granule de 0,5-2 mm) şi
se toarnă la grosimea indicată în proiect între şipci de reper (martor). Suprafaţa suport
se curăţă în prealabil de resturi de praf, resturi de mortar, var sau ipsos şi se umezeşte
din abundenţă. Faţa văzută se obţine prin baterea mortarului cu mistria până la apariţia
laptelui de ciment după care se aruncă o cantitate mică de praf de ciment. Urmează
operaţia de sclivisire a suprafeţei prin trecere cu mistria. În anumite situaţii, pentru
prevenirea alunecării, suprafaţa se rolează cu rola cu dinţi.
Pentru a preveni fisurarea determinată de contracţie, se recomandă ca
pardoseala să se fragmenteze prin rosturi transversale şi longitudinale în panouri cu
suprafaţa de maximum 4 mp, urmărindu-se ca rosturile dintre acestea să coincidă pe
cât posibil cu cele ale stratului suport. Fragmentarea se face cu ajutorul unor rigle din
lemn sau metalice în forma de pană, unse în prealabil cu ulei (pentru a fi extrase cu
uşurinţă după întărirea mortarului) şi aşezate cu partea lată în sus, pe traseul rosturilor.
Acestea se completează apoi cu mortar cu dozaj redus de ciment sau cu bitum.
Uscarea rapidă, de asemenea generatoare de fisuri, va fi evitată prin dispunerea,
a doua zi după executarea sclivisirii, a unui strat de rumeguş de 2-4 cm grosime, care
se menţine umed cel puţin 7 zile. Dacă în încăperea în care se realizează pardoseala
există posibilitatea unor scurgeri de apă sau alte lichide, aceasta se va executa cu
pante de 1-1,5 % spre punctele de colectare.
b. Mozaic turnat
Se execută din mortar de ciment de 10-45 mm grosime, la care nisipul este
înlocuit cu piatră de mozaic. Aceasta provine din roci dure (granit, marmură, gresii dure
etc.) şi poate avea granulaţie continuă sau discontinuă. Astfel, pentru a se obţine un
mozaic frumos se recomandă folosirea a două granulaţii diferite, jumătate din amestec
să aibă granulaţia de 4-6 mm, iar cealaltă jumătate de 0,5-2 mm. De asemenea,
pietrele pot fi de aceeaşi provenienţă şi culoare sau de provenienţe şi culori diferite, dar
cu rezistenţe la uzură egale.(fig. 3.16).
Dozajul recomandat pentru prepararea mortarului de mozaic este de 800 Kg
ciment la metrul cub de piatră de mozaic. Colorarea amestecului se face prin
adăugarea unor pigmenţi (coloranţi minerali sau cimenturi colorate), care este bine să
nu depăşească 5% din greutatea cimentului. În cazul când sunt necesare cantităţi mai mari
(până la 15%) se vor face încercări prealabile pentru stabilirea compoziţiei optime, în aşa fel
încât să nu fie afectată rezistenţa mortarului.

198
 Pentru prepararea mortarului se execută amestecul din ciment, piatră de mozaic
şi colorant în stare uscată după care se adaugă apă până când se obţine un mortar
care să se întindă uşor fără a fi prea fluid.

Fig. 3.16 Pardoseli din piatră artificială nearsă

a- pardoseală din mortar de ciment sclivisit; b- pardoseală din mozaic turnat la nivelul parterului; c-
pardoseală din mozaic la etaj intermediar pe dală flotantă (cu fonoizolaţie); d- pardoseala din dale
mozaicate; 1- scafă turnată; 1’- plintă sau scafă prefabricată; 2- ciment sclivisit; 3- şapă; 4- mozaic turnat;
4’- dale mozaicate; 5- plasă rabiţ; 6, 6’- planseu b.a. monolit/prefabricat; 7- pietriş; 8- plintă turnată; 9-
hidroizolatie; 10- plăci semirigide din vată minerală sau alt material elastic

Pentru a se evita apariţia fisurilor, în special în cazul în care se foloseşte ciment

alb, se poate adăuga lapte de var în proporţie de până la 10% din cantitatea de ciment.

Execuţia stratului de uzură cuprinde două faze:

- realizarea stratului inferior al pardoselii din mortar de ciment cu un dozaj de 400 kg
ciment la metrul cub de nisip, în grosime de circa 30 mm. Pentru aplicarea acestui
strat pe suprafaţa suportului bine curăţată şi umezită între şipcile reper, mortarul se
îndeasă bine cu cilindri metalici de mână sau cu vibratoare de suprafaţă. Suprafaţa
se lasă rugoasă pentru a se asigura o bună aderenţă a stratului de mozaic;

199
- turnarea stratului de mozaic în grosime de 10mm în dependinţele clădirilor de locuit
şi 15 mm în încăperi cu circulaţie mai intensă, la circa două ore după aplicarea
stratului inferior. Turnarea se face tot între şipcile-reper, iar după aplicare mortarul
se îndeasă cu dosul mistriei până apare ia suprafaţă laptele de ciment. Urmează
scoaterea şipcilor, completarea golurilor cu mortar de mozaic şi îndesarea cu
cilindree metalice sau cu mistria de mozaicar.
La aplicarea mortarului de mozaic se va urmări distribuţia uniformă a pietrei de
mozaic atât ca desime cât şi ca mărime a granulelor. Pardoselile din mozaic turnat se
pot executa într-o singură culoare sau cu desene (carouri, figuri) în mai multe culori, în
conformitate cu detaliile din proiect. Pentru obţinerea culorilor se foloseşte cimentul
obişnuit, pentru roşu, negru şi cenuşiu sau cimentul alb, pentru alb, galben, verde şi
albastru. La realizarea desenelor se folosesc şabloane din şipci, ştraifuri de sticlă sau
şabloane din tablă care urmăresc forma desenului indicat în proiect. În aceste şabloane
se toarnă stratul de mortar cu piatră de mozaic de culoarea dorită. După o zi sau două,
timp în care acesta s-a întărit, se scot şabloanele şi se toarnă, în spaţiile rămase,
mortar de mozaic de altă culoare.
În încăperi cu suprafaţa mai mare de 9 m 2, pentru a împiedica fisurarea, mortarul
cu piatră de mozaic se toarnă în panouri cu suprafaţa de maximum 2 m 2, despărţite fie
prin rosturi de turnare, fie prin benzi. În locul benzilor de mortar se pot folosi baghete din
sticlă aşezate pe muchie, cu faţă superioară la nivelul îmbrăcămintei.
După 4-6 zile de la turnare, timp în care îmbrăcămintea a căpătat o rezistenţă
suficientă pentru a nu se disloca piatra de mozaic, urmează operaţia de finisare.
Aceasta se face prin frecare, şlefuire, ceruire şi eventual buciardare dacă această
operaţie este prevăzută în proiect. Frecarea se face cu maşina de frecat mozaic sau
manual, cu piatra de frecat, după ce, în prealabil, s-a turnat lapte de ciment pentru
astuparea porilor rămaşi de la turnare. Prin frecare, se înlătură pojghiţa de ciment
aderentă pe faţa mozaicului, granula de mozaic devenind aparentă. În timpul frecării
suprafaţa pardoselii se menţine umedă. A doua frecare, denumită şlefuire, se face cu o
piatră cu o granulaţie mai fină, până la netezirea perfectă, pardoseala menţinându-se în
stare umedă pe toată durata acestor operaţii, Pasta rezultată de la frecare se
îndepărtează cu rumeguş uscat, după care suprafaţa se spală cu apă. După uscare, se
impregnează cu ulei mineral subţiat cu benzină, cu ulei fierbinte de in fiert sau cu ceară de
parchet, după care se freacă şi se lustruieşte cu o cârpă moale.

200
 3.4.4 Mozaic veneţian
Pentru executarea acestui tip de pardoseala se folosesc bucăţi de marmură de
forma neregulată, cu latura de 2...10 cm, înglobate într-un pat de mortar de ciment cu
piatră de mozaic de 30 mm grosime, preparat cu un dozaj de 400 kg ciment la metrul
cub de nisip (figura 3.17). Mozaicul veneţian contribuie la aspectul general al spaţiului
prezentând în acelaşi timp şi o bună rezistenţă la uzură.
Mortarul, de consistenţa vârtoasă, aproape uscat, se îndeasă şi se nivelează cu
dreptarul în raport cu nişte repere de nivel fixate în prealabil. Bucăţile de marmură se
aşează una lângă alta, dar cu spaţii între ele, la întâmplare sau după un desen
prestabilit. Se îndeasă cu mâna, apoi se bate cu mistria, nivelul verificându-se cu
dreptarul.

Fig. 3.17 Pardoseală din mozaic veneţian:

1 - perete; 2 - plintă; 3 - bordură

Rosturile se completează cu mortar preparat cu nisip mărunt cu granulaţia de

până la 2 mm, cu un dozaj de 600 kg ciment la metrul cub, de consistenţă fluidă. În
mortar se pot introduce coloranţi în culori contrastante cu cea a spărturilor de marmură.
După 3-7 zile de la turnare suprafaţa se şlefuieşte cu maşina de frecat iar şlamul
se şterge cu rumeguş uscat. Urmează spălarea cu apă, ceruirea cu ceară de parchet şi
lustruirea.
c. Plăci de beton mozaicate
Materialele folosite sunt:
- plăci prefabricate din beton cu strat de uzură din mortar de mozaic, în grosime totală
de 25 mm;
- plăci prefabricate din beton simplu în grosime de 35-50 mm.

201
 Pozarea plăcilor pe suprafaţa suportului se face în aceeaşi manieră ca şi în cazul
pardoselilor din piatră naturală. Montarea plăcilor, umezite în prealabil cu apă, se face
imediat după întinderea stratului de mortar, aşezându-se lipite una de alta, cu rosturile
de maximum 2 mm. Pentru a se asigura o bună aderenţă a plăcilor se recomandă ca în
momentul aşezării lor pe suprafaţa de mortar să se toarne o mică cantitate de lapte de
ciment. Rosturile se completează cu mortar de ciment fluid.
Pe pardoseala proaspăt executată se aşterne rumeguş umed care se menţine în
această stare timp de 4-5 zile, după care se freacă cu maşina de frecat mozaic.

3.4.5 Pardoseli cu strat de uzură din piatră artificială arsă

a. Gresie ceramică
Acest tip de pardoseli cunoaşte o frecvenţă de utilizare foarte mare atât la clădiri
de locuit - în băi, bucătării sau holuri de acces - cât şi la clădiri publice - în magazine,
spaţii expoziţionale, holuri de acces, spaţii de circulaţie etc.
Acest lucru se justifică prin aspectul deosebit de plăcut, rezistenţă la uzură,
uşurinţa întreţinerii, dar şi prin oferta deosebit de bogată şi variată cu care se prezintă
pe piaţă fabricanţii autohtoni şi străini.
Materialele utilizate sunt:
- plăci din gresie ceramică de calitate diferită funcţie de natura materiilor prime
utilizate, de procesul tehnologic şi de modul de prelucrare a feţei văzute;
- materiale de fixare care pot fi mortare obişnuite sau adezivi speciali.
Din punct de vedere al modului de prelucrare a feţei văzute plăcile ceramice se
prezintă sub forma de plăci netede mate, striate sau lustruite, porţelanate sau
semiporţelanate.
În compoziţia acestor produse intră argile, feldspaţi, nisipuri cuarţoase, caolin şi
diverse adaosuri cum ar fi coloranţii. Procesul tehnologic, complet automatizat, cuprinde
în principiu următoarele operaţii:
- selectarea şi dozarea materiilor prime;
- prepararea amestecului prin pulverizare;
- presarea în stare semiumedă a materialului pus în forme (plăci la dimensiunile
solicitate);
- uscarea completă a plăcilor obţinute prin presare;
- coacerea treptată a plăcilor la temperaturi de peste 1200 de grade.
În cazul gresiilor porţelanate procesul de fabricaţie diferă esenţial.

202
 Astfel se realizează iniţial o coacere primară, după care urmează aplicarea prin
pulverizare a celui de al doilea strat, de aderenţă, depunerea stratului de bază al
glazurii şi serigrafierea modelului, uscarea plăcilor şi coacerea secundară la 1200 de
grade.
Condiţiile de calitate la care trebuie să răspundă produsele din gresie ceramică
sunt:
- absorbţia de apă, limita maximă admisibilă fiind de 0,5%;
- rezistenţa la uzură apreciată prin pierderea de volum, pierderea în înălţime,
pierderea în greutate care se constată în urma unui proces de uzură accelerat,
provocat artificial în condiţii de laborator;
- duritatea;
- rezistenţa la radiaţii ultraviolete;
- rezistenţa la îmbătrânire;
- rezistenţa la rupere ;
- rezistenţa la şoc termic;
- coeficient de dilatare termică liniară;
- rezistenţa la agenţi chimici;
- rezistenţa la compresiune.
Calitatea unei pardoselii din gresie nu este dată în exclusivitate de calitatea
plăcilor, ci depinde în mare măsură de un complex de factori legaţi de execuţie, cum ar
fi: calitatea suportului şi a stratului de fixare, respectarea riguroasă a indicaţiilor de
punere în operă şi de tratare ulterioară.
Pentru fixare poate fi aplicat sistemul clasic folosind ca adeziv mortarul de ciment
sau sisteme moderne, bazate pe utilizarea unor adezivi speciali. Aceşti adezivi se
livrează în stare uscată în saci, la utilizare amestecându-se cu apă într-o proporţie bine
stabilită. În afară de eliminarea unor operaţii de dozare a raportului ciment-agregat-apă,
de amestecare şi omogenizare, necesare preparării mortarelor clasice, folosirea
adezivilor speciali mai oferă avantajul reducerii grosimii stratului de fixare, dar mai ales
a timpului de priză şi întărire, în majoritatea cazurilor intervalul de priză fiind între 2 ore
(începutul prizei) şi 24 de ore (sfârşitul prizei).
Mortarul adeziv se aplică în grosime uniformă pe suport (de cca 4 mm), se
striază cu mistria la 45° după care se aplică plăcile. Trebuie urmărit să nu se
depăşească timpul de uscare neacoperită de maximum 30 de minute.

203
 În cazul suprafeţelor de dimensiuni mari acestea se împart în panouri de max. 30
m2 separate prin rosturi de dilatare completate cu silicon. Restul rosturilor, de maximum
5 mm, se tratează cu chit de rost.
După încheierea operaţiei de fixare suprafaţa poate fi spălată cu detergenţi
speciali, cu acţiune acidă, capabili să îndepărteze resturile de var sau ciment care
reţinând sărurile, pot afecta aspectul pardoselii.
După fixare spaţiul respectiv trebuie protejat de acţiunea agenţilor exteriori,
mecanici şi fizici, o perioadă de una până la 4 zile, funcţie de recomandarea
fabricantului. Dacă fixarea a fost executată în sistem clasic, cu mortar de ciment,
interdicţia de a supune pardoseala sarcinilor de exploatare poate ajunge până la o lună.
Plăcile de gresie ceramică fiind suficient de dure şi rezistente, pot fi uşor
fasonate sau perforate dacă este necesar pentru montarea instalaţiilor.
Plăcile de gresie ceramică pot fi utilizate şi pentru finisarea scărilor, anumite firme
oferind produse de forma specială, adecvate acestui scop.
Întreţinerea în exploatare este simplă. Ceruirea nu este indicată. Dimpotrivă,
gresiile porţelanate nu absorb substanţele pe baza de ulei şi aplicarea acestora poate
afecta aspectul general. Spălarea poate fi făcută cu orice detergent, acidul clorhidric
fiind singura substanţă care atacă produsele ceramice.

3.4.6 Pardoseli din mozaic mărunt (klein mozaic)

Pentru realizarea acestor pardoseli se folosesc plăcuţe din mozaic din ceramică
arsă de formă pătrată de dimensiuni reduse (1…2 cm latură). Acestea se aplică cu faţa
văzută pe hârtie obţinându-se panouri de formă dreptunghiulară. Se aplică pe stratul
suport din mortar de ciment , iar după întărire se îndepărtează hârtia.

3.4.7. Pardoseli din cărămidă plină presată

Asemenea pardoseli se folosesc în spaţii de producţie cu o solicitare redusă la
uzură dar cu degajări de substanţe cu un anumit grad de agresivitate faţă de mortare
sau betoane. Dispuse după anumite modele, pardoselile din cărămidă pot crea efecte
interesante, ceea ce le recomandă şi pentru clădiri civile (fig. 3.18).

204
 Fig. 3.18 Pardoseli din cărămidă. Diferite moduri de aşezare a cărămizilor

3.4.8 Plinte şi scafe la pardoseli din piatră artificială

Racordarea pardoselilor din piatra artificială la pereţi se face prin intermediul plintelor
sau a scafelor (fig. 3.19). Acestea sunt obligatorii în încăperile prevăzute cu instalaţii sanitare şi
în cele de colectare a gunoaielor menajere. Rolul lor este de a împiedica infiltraţiile de apă în
rostul dintre pardoseală şi perete ca şi de a proteja partea inferioară a peretelui de şocuri,
zgârieturi sau alte acţiuni mecanice.
La încăperile care au pereţii placaţi cu faianţă sau gresie nu este obligatorie executarea
scafelor sau plintelor, cu condiţia ca rostul dintre placaj şi pardoseală să fie bine umplut cu
mortar de ciment.
La îmbrăcăminţile din mortar de ciment sclivisit se execută scafe de 100…150 mm
înălţime, turnate din mortar de ciment sclivisit cu dozajele şi în condiţiile tehnice specifice
acestor pardoseli.
În cazul pardoselilor din mozaic turnat sau din plăci prefabricate mozaicate scafele sau
plintele pot fi turnate pe loc sau realizate din piese prefabricate speciale din beton mozaicat, de
120 mm înălţime pentru plinte şi 100 mm pentru scafe. Aşezarea acestora nu se face pe
tencuială ci direct pe perete prin intermediul unui strat de mortar de ciment în aşa fel încât să
depăşească faţă tencuielii cu 5....8 mm.

205
 Fig. 3.19 Bordură şi scafă de mozaic turnat la pardoseli din plăci de beton mozaicat
1 - plăci; 2 - bordură şi scafă; 3 - rost de dilataţie

Scafele sau plintele din mozaic turnat se execută din acelaşi material şi în aceleaşi
condiţii tehnologice ca şi pardoseala.
La pardoselile din plăci de gresie ceramică se montează piese speciale de racordare
(colţuri, socluri, scafe) fixate cu mortar de ciment, astfel încât să depăşească faţă tencuielii cu
5...8 mm. Pot fi executate şi scafe din beton mozaicat turnate pe loc sau prefabricate.

3.5 Pardoseli din policlorură de vinil (PVC)

Policlorura de vinil este unul din cele mai cunoscute tipuri de materiale plastice,
fiind utilizat în cele mai diverse domenii, de la conducte la folii hidroizolante sau straturi
de uzură pentru pardoseli. Utilizarea ca strat de uzură este justificată datorită calităţilor
sale, cele mai importante fiind: rezistenţa la uzură, rezistenţa la acţiunea apei în faza
lichidă, neinflamabilitatea, capacitatea scăzută de transfer termic, stabilitatea la
acţiunea agenţilor corozivi. Proprietăţile materialului pot fi adaptate diferitelor cerinţe şi
prin adaosul de stabilizatori, culori, agenţi de flexibilizare etc.
Se obţin astfel pardoseli calde, rezistente la uzură, estetice şi uşor de întreţinut.
Materialul pentru stratul de uzură la pardoseli din PVC se poate prezenta sub
formă de covoare cu lăţimi variabile (0.9…1.2 m) sau sub formă de dale sau plăci
pătrate sau dreptunghiulare, intr-o multitudine de culori, modele şi decoruri. Plăcile din
PVC pot fi fabricate pe suport din burete, ceea ce le conferă calităţi superioare de
izolare acustică.
Stratul suport pentru pardoselile din PVC este realizat în mod curent dintr-o şapă
de mortar de 2…3 cm grosime care trebuie să asigure o suprafaţă plană, lipsită de
asperităţi. În acest scop suprafaţa se drişcuieşte cu drişca de lemn şi apoi cu cea
metalică. In cazul lucrărilor de reparaţii plăcile sau covoarele din PVC pot fi aplicate pe
o pardoseală existentă de acelaşi tip, cu condiţia ca peste aceasta să se dispună o
ţesătură specială cu rolul de a separa cele 2 suprafeţe. La aplicarea stratului de uzură,
stratul suport trebuie să fie curat, fără urme de grăsimi, ulei vopsele şi perfect uscat.
Dacă suportul este umed, există posibilitatea ca umiditatea să se acumuleze şi să
provoace desprinderea pardoselii de suport.
Execuţia unei pardoseli din covor PVC implică derularea următoarelor operaţii:
- covorul PVC se taie în fâşii cu 2…3 cm mai lungi decât dimensiunea încăperii,
amplasarea fâşiilor făcându-se paralel cu una din laturi, după direcţia de circulaţie
maximă;

206
- după ce se lasă întinse 24 ore pentru aclimatizare, fâşiile se taie definitiv cu 2…3
mm retras faţă de perete;
- covorul din PVC se lipeşte cu adezivul adecvat aplicându-se concomitent pe spatele
fâşiei şi pe suprafaţa suport;
- urmează o operaţie de presare cu un rulou de lemn pentru eliminarea eventualelor
bule de aer;
- pe conturul pardoselii se montează pervazuri sau plinte din lemn sau PVC.
Plăcile din PVC pot fi aplicate pe orice suprafaţă suport, plană, uscată, curată şi
rigidă. Se determină numărul de plăci întregi şi lăţimea segmentelor de plăci necesare
pentru acoperirea întregii suprafeţe de la un perete la celălalt. Segmentele de placă
trebuie să aibă lăţimea cât cel puţin jumătate de placă întreagă. Lipirea plăcilor se face
prin aplicarea adezivului concomitent pe spatele plăcii şi pe suport, după care se
presează marginile prin batere cu ciocanul de cauciuc. La trecerea între încăperi cu
pardoseală diferită se montează praguri.
Detalii de execuţie a pardoselilor din materiale plastice sunt prezentate în fig.
3.20.
3.6 Pardoseli din linoleum
Linoleumul este un material care se fabrică de peste 100 de ani, fiind asemănător ca
aspect cu covoarele din PVC. La fabricarea acestui material se folosesc numai componente
regenerabile cum sunt inul, cânepa sau răşinile naturale. Relativ noi sunt prelucrările
acoperirilor marmorate care se prezintă ca o îmbinare de piatră şi parchet, fiind disponibile într-
o varietate de culori.
Linoleumul, în afară de rezistenţa la uzură şi durabilitate se remarcă prin calităţile
ecologice, fiind bine tolerat de alergici, plăcut la mers şi relaxant.
Operaţiunea de montare a covoarelor de linoleum este asemănătoare cu cea a
pardoselilor din covoare PVC.

207
 Fig. 3.20 Pardoseli din mase plastice
a- pardoseală din PVC pe sol; b- pardoseală PVC la etaj intermediar; 1- strat de uzură din PVC;
2- pervaz; 3- adeziv; 4- strat de egalizare; 5- beton slab armat; 6- plăci semirigid din vată
minerală pentru izolare lazgomot din impact; 7,7’- planşeu b.a.monolit/prefabricat;8- strat de
rupere a capilarităţii

3.7 Mochete
În categoria de mochete intră materiale textile care acoperă integral planşeu încăperilor,
de la perete la perete, sau trecând în mai multe camere. Există diferite procedee de fabricaţie şi
materiale, astfel încât mochetele se pretează la aproape toate domeniile de utilizare, cu
excepţia spaţiilor umede. Ele se livrează în benzi cu lăţimea de 70 şi 400 cm. Cele mai utilizate
materiale pentru mochete sunt fibrele sintetice ca poliamidă, poliester, polipropilenă ş.a,
acestea deţinând o pondere de peste 80%. Se fabrică însă şi mochete din lână, bumbac, cocos,
sisal şi chiar păr de animale.
Din punct de vedere al procedeului de fabricaţie, mochetele pot fi împletite sau
ţesute. La mochetele împletite, buclele se fixează pe partea inferioară cu un strat de
acoperire din latex sau răşină. Suplimentar, mocheta este prevăzută la partea inferioară
cu un material spongios. Mochetele cu bucle prezintă o mai bună rezistenţă la uzură.
Funcţie de modul de fabricaţie există 2 sisteme de fixare a mochetei pe support :
- prin lipire pe toată suprafaţa, dacă mochetele au pe spate material spongios (sunt
realizate prin împletire) ;
- prin fixare cu bandă autoadezivă la suport, în cazul mochetelor ţesute.
Pentru ca fixarea prin lipire să dea rezultate bune, stratul suport trebuie să fie
constituit dintr-o suprafaţă absorbantă cum ar fi o şapă din mortar de ciment sau un
suport din plăci fibrolemnoase.

208
 Suprafaţa suport se etanşează sau se grunduieşte în prealabil.
Înainte de fixare, mocheta se derulează şi se lasă un timp să se aşeze perfect
neted pe toată suprafaţa. Urmează “croirea” mochetei, care trebuie să urmărească
exact conturul încăperii, întrucât rosturile de dimensiuni mari nu mai pot fi completate
ulterior. Este necesar să se acorde atenţie deosebită uşilor, nişelor de fixare a corpurilor
de încălzire, balcoanelor etc. Urmează operaţia de aplicare a unei cantităţi mari de
adeziv pe suprafaţa suport, cu ajutorul unui şpaclu zimţat. Se aplică apoi adeziv pe
spatele mochetei, pe întreaga suprafaţă. Se apasă cu grijă mocheta pe stratul de
adeziv, având grijă ca să nu se formeze pungi de aer, începând de la uşă până la
acoperirea întregului spaţiu.
In cazul aşezării destinse se aplică pe spatele mochetei benzi dublu adezive în
rânduri paralele. In general distanţa între benzi nu trebuie să fie prea mare, iar zonele
puternic solicitate trebuie asigurate cu mai multe rânduri de bandă adezivă. Pentru a
uşura operaţia de demontare ulterioară a mochetei se recomandă a se lăsa un spaţiu
de câţiva cm între perete şi prima bandă autoadezivă.
La trecerea dintr-o încăpere în alta trebuie să se monteze o şină de legătură între
cele două mochete, care se fixează cu şuruburi în dibluri. Dacă între încăperile alăturate
există denivelări, se folosesc praguri de trecere cu margini de limitare.
Pe conturul încăperii se fixează pervazuri sau plinte din lemn, aluminiu sau
material plastic, cu diferite profile. Se recomandă utilizarea plintelor din material plastic
cu profil U, care se fixează în marginile croite ale mochetei. Efectul estetic obţinut poate
fi foarte favorabil, având în vedere că asemenea plinte pot avea diferite culori, posibil de
asortat cu mocheta.

209
 ANEXE

Exemple de faţade cu strat de aer ventilat

Rezolvări de detaliu la acoperişuri terasă

Pardoseli rezistente la uzură

210
211
212
213
214
215
216
217
218
219
220
221
222
223
224
Pardoseli rezistente la uzură

Pardoseli NORAMENT®, destinate mediilor intens solicitate mecanic, precum

suprafeţe de circulaţie a vehiculelor de mare tonaj (motostivuitoare, automacarale,
autotrenuri etc.), spaţii cu trafic industrial/ intens (vase de transport naval, rutier şi
feroviar, poligoane militare de tragere, grajduri, săli de fitness, holuri şi vestiare la
patinoare etc.), sau mediilor cu pericol de aprindere şi explozie, incinte cu aparatură
electrică sau electronică ce necesită condiţii speciale de conductibilitate - pardoseală cu
reţea de cupru- şi disipativitate (centre de calcul şi de comandă, centrale nucleare,
centrale telefonice, săli de imagistică medicală etc.), sau mediilor expuse acţiunii
agenţilor chimici corozivi (acizi, baze, uleiuri, răşini, vaseline etc.).

Pardoseli NORAPLAN ®, destinate suprafeţelor supuse traficului pietonal intens

cum ar fi spaţiile comerciale (supermarketuri, mall-uri, bănci, centre de afaceri, depozite
fără trafic greu etc.), clădiri ce găzduiesc instituţii publice (muzee, expoziţii, show-
rooms, locaţii de lucru cu publicul ale diferitelor ministere şi agenţii, creşe, grădiniţe,
şcoli, licee şi universităţi, aziluri de bătrâni, case de copii etc.), incinte antiseptice unde
pardoseala se sudează pentru o etanşeizare totală (spitale - săli de operaţii, laboratoare
speciale etc.), zone cu mari aglomerări pietonale (aeroporturi, gări, autobuze/autocare,
trenuri, vapoare, săli de spectacole şi concerte, spitale, săli de sport etc.) şi traficului
pietonal moderat (spaţii comerciale de mărime medie şi mică, incinte destinate birourilor
şi locuinţelor etc.).

225
226
Aplicaţiile pardoselilor Granuflex® sunt multiple, fiind o soluţie ideală pentru:
Terase, balcoane, piscine
Alei în grădini, terenuri de golf
Terenuri de sport, săli de gimnastică
Depozite, săli de expoziţie
Spaţii de joacă pentru copii
Placări terase şi restaurante
Moteluri, pensiuni
Grajduri, ferme zootehnice

227
 Caracteristici:
Versatilitate
Uşor de instalat şi întreţinut
Izolare termică şi fonică
Atenuare a vibraţiilor
Protecţie mecanică şi antişoc
Absorb şocul mecanic reducând riscul de rănire în cazul căderii persoanelor,
respectiv al deteriorării la cădere a obiectelor
Antiderapante şi impermeabile
Mai uşoare cu 50kg/mp decât betonul
Suportă greutăţi mari permiţând traficul utilajelor grele
228
 Ecologice şi estetice

Durata minimă de viaţă a pardoselii de cauciuc granulat este de 20 de ani.

6. Pardoseli compozite pentru trafic intens

Societatea A-MED SRL Bucuresti incearca sa va ofere din gama pardoselilor pentru
trafic intens, un nou produs: PLACI COMPOZITE, considerat in Statele Unite, Japonia
si Europa de vest, ca pardoseala secolului XXI.
Caracteristici generale

• rezistenta mare la uzura.

• durabilitate.

• rezistenta la impact.

• mentinerea coloritului si al aspectului pe toata durata de viata a pardoselii

datorata structurii omogene a texturii in toata grosimea placii.
• montaj foarte usor, placile putind fi decupate cu cutter-ul in functie de cerintele
spatiului de acoperit (tevi, pereti strimbi, tocuri de usi, etc.), de aici rezultand
pierderi mici de material.
• este o pardoseala calda.

• intretinerea acestui tip de pardoseala este usoara si nu necesita detergenti

speciali sau atentie deosebita.
• se poate polisha intreaga suprafata, cu ajutorul unei masini electrice, pentru a
reda si/sau amplifica luciul pardoselii.
• in cazul deteriorarii unor placi din pavajul realizat, se pot inlocui doar placile
deteriorate, nefiind nevoie de a inlocui intreaga pardoseala ca in cazul
linoleumului clasic (rola).
• se pot face combinatii diverse cu design placut, putind fi personalizate
pardoselile cu sigle sau embleme.
• proprietati antibacteriene deosebite, fiind impregnate cu substante rezistente la
bacterii si mucegai.
• varietatea de culori si modele.

Date Tehnice

• dimensiunile placilor sunt : 300 x 300 mm.

• grosimea placilor : 3,00 mm.

229
Compozitie

• particule de policlorura de vinil.

• plastificatori (rasini termoplastice) – ofera flexibilitate si elasticitate.

• stabilizatori - ofera rezistenta necesara la degradarea cauzata de caldura si

lumina.
• pigmenti (coloranti) - sunt adaugati pentru realizarea intregii game de culori si
combinatii de culori existente.
• fileri (material de umplere- ingredienti) – argila, calcar (carbonat de calciu), talc,
quartz, siliciu, substante antibacteriene, etc.
Montaj si ambalare

• placile compozite pentru trafic intens se monteaza numai în spatii inchise pe

suprafete netede, uscate si curate, fara asperitati sau porozitati.
• placile compozite se monteaza la temperatura camerei a carei suprafata
urmeaza a fi acoperita, cu mentiunea ca pardoseala suport, adezivul si toate
materialele pentru pardoseala trebuie mentinute la o temperatura cuprinsa intre
18ºC - 29ºC cu 48 de ore inainte, in timpul si 48 de ore dupa montare.
• placile compozite se depoziteaza numai in spatii interioare, netede si uscate, la o
temperatura de depozitare pe o perioada mai indelungata cuprinsa intre 10ºC -
21ºC.
• placile compozite se recomanda a fi montate pe pardoseli suport din beton, lemn,
metal, mozaic, ceramica si marmura.
• nu trebuie montate in zone cu umiditate excesiva sau in conditii alcaline.

• se recomanda evitarea folosirii solventilor chimici (acetona, diluanti, produse

petroliere) pentru curatirea si intretinerea suprafetei.
• nu pot fi montate pe suprafete cu incalzire prin pardoseala.

• pregatirea suprafetelor pe care urmeaza a se monta placile compozite,

asperitatile si porozitatile suprafetelor, constituie un mic dezavantaj, dar acest
aspect se poate corecta cu un material auxiliar, ceea ce nu presupune o marire
semnificativa a pretului final.
• sunt ambalate cate 37 placi / cutie / 3,33 mp / cutie cele de 3,00 mm
Domenii de utilizare

birouri, magazine, spitale, scoli, supermarketuri, depozite, restaurante, si in orice spatiu

interior cu trafic intens.

7. Instructiuni de montaj pardoseli autoadezive

Folosirea dalelor de linoleum autoadeziv poate fi o solutie ieftina pentru amenajarea

pardoselii dvs. Acest produs se monteaza simplu, fiind o operatiune usoara chiar si

230
pentru cei fara experienta, necesitind doar putina rabdare si atentie la detalii. Rezultatul
va fi o imbunatatire semnificativa a aspectului camerei pe care vreti sa o redecorati.

Unelte si Materiale Necesare

• Creion

• Ruleta

• Ciocan de cauciuc

• Cutter, foarfece

• Echer 90°

• Carpa sau burete

• Dalele de linoleum
Pregatirea dalelor pentru montare

In momentul achizitionarii acestui produs trebuie sa cunoasteti numarul dalelor

necesare acoperiri suprafetei dvs.
Dimensiunile dalelor de linoleum sunt: 305 x 305 x 1.2mm (12'x12'x1.2mm), pentru 1mp
de acoperit fiind necesare 10,75 placi. Pentru a afla numarul de dale necesar, inmultiti
lungimea cu latimea camerei, aflind astfel aria camerei. Inmultiti aria aflata cu 10,75 si
rotunjiti la parte intreaga numarul aflat.
De exemplu, aveti o camera de lungime 3m si latime 3m. Aria camerei este 3x3=9mp.
Numarul de dale necesar este 9x10,75=96,75 placi, deci trebuiesc 97 de dale. Va
sfatuim sa tineti cont de eventualele pierderi de material si rezerva necesara inlocuirii
dalelor deteriorate (10%), deci ar trebui cumparate aproximativ 107 dale.
Dalele de linoleum autoadeziv au in compozitie vinil pur care, odata cu schimbarile de
temperatura a mediului inconjurator, se dilata si se contracta. In consecinta, este foarte
important ca, inainte de a se monta, acest produs sa fie lasat la temperatura camerei
cel putin 24 de ore. Altfel vor aparea probleme imediat ce pardoseala este terminat de
montat.
Pregatirea pardoselii ca suport pentru montarea dalelor

Dalele de linoleum autoadeziv sunt recomandate pentru orice suprafata interioara a

caror pardoseala indeplineste cateva conditii esentiale. In principal, pentru suportul
dalelor este de ajuns placa de beton plana, uscata, fara neregularitati, fara urme de
praf, uleiuri sau grasimi, vopsea, chit, var, etc.

231
Daca:
- pardoseala prezinta neregularitati, acestea trebuiesc indepartate, gaurile si crapaturile
trebuiesc reparate, in caz contrar pot aparea defecte in timp.
- pardoseala nu este curata, aceasta se va spala cu o solutie de apa si detergent. Nu
folositi solutii de tip benzina sau tiner pentru curatirea acesteia deoarece se poate
deteriora adezivul de pe spatele dalelor. Inlaturati toate urmele de praf cu ajutorul unui
aspirator.
- pardoseala este umeda, aceasta trebuie lasata sa se usuce, in caz contrar gradul de
lipire a placilor poate fi nul.
Vechiul covor de linoleum existent intr-o incapere (de tip linoleum val) trebuie inlaturat,
neputindu-se folosi ca suport de montare deoarece acesta are un coeficient de dilatare
mai mare decit dalele autoadezive, astfel existind pericolul ca prin fortele de dilatare
aparute vara la temperaturi mari, dalele sa fie deteriorate.
Recomandare

O pardoseala ce prezinta neregularitati poate fi nivelata foarte usor si ieftin astfel:

1. se aplica pe pardoseala suport un strat de prenandez, nivelind apoi cu o linie sau o
nivela. Stratul rezultat trebuie sa aiba o grosime suficienta pentru acoperirea totala a
neregularitatilor si porozitatilor existente anterior.
2. dupa 2-3 ore necesare uscarii si intaririi stratului depus se pot monta dalele
autoadezive
Atentie!
1. Acest produs se foloseste numai in cazul suprafetelor interioare.
2. Nu instalati dalele autoadeazive peste pardoseli care radiaza caldura.

Montarea dalelor autoadezive

PASUL 1. Inainte de instalare luati in considerare grosimea in plus a podelei dvs.

terminate, pentru a nu avea surprize neplacute ulterior (usi care nu se mai deschid, etc).
Stabiliti centrul incaperii pentru a avea punctul de plecare in montarea dalelor prin
trasarea liniilor de referinta intre mijlocul peretilor opusi (vezi figura alaturata).
PASUL 2. Incercati sa potriviti un rand de dale fara sa le fixati (deci fara indeprtarea
hartiei cerate de pe spate) pornind din centru spre margine pentru a va forma o idee in
privinta oricaror ajustari ce trebuiesc facute, astfel incat sa aveti pierderi cat mai mici
dar si pentru ca trebuie tinut cont de faptul ca in zona unde dalele intalnesc peretii,
ultima dala trebuie sa aiba o latime de cel putin jumatate de placa.
Ajustati liniile de referinta cat de mult va este necesar pentru a realiza aranjarea care va
satisface.
232
PASUL 3. Incepeti montarea dalelor din centrul podelei, in sistem piramidal. Indepartati
hartia cerata de protectie de pe spate, fixati dala in locul dorit si prin roluire si apasare
se lipeste de pardoseala. Lipirea dalelor se face intr-o anumita directie indicata pe spate
cu o sageata pe hartia de protectie.
PASUL 4. Dupa ce ati pus toate dalele intregi care se potrivesc, incepeti decuparea
dalelelor necesare acoperirii perimetrului camerei. Acestea se pot taia foarte usor cu
ajutorul unui cutter sau cu o pereche de foarfece in functie de cerintele spatiului (tevi de
calorifer, pereti strambi, tocuri pentru usi, etc.).
Daca montati dale pe marginea podelei de-a lungul unei suprafete neregulate, va
sfatuim relizarea unui sablon din carton ca ajutor in decupare.
Indepartarea dalelor deteriorate accidental

Unul dintre avantajele utilizarii dalelor de vinil este acela ca atunci cand sunt
deteriorate, ele pot fi inlocuite fara a afecta dalele din jurul lor.
Dala deteriorata se incalzeste cu o sursa de caldura (uscator de par; fier de calcat, dar
nu direct pe placa ci eventual prin intermediul unei carpe)pentru a inmuia adezivul.
Puneti lama unui cutit obisnuit sub dala deteriorata ce a fost incalzita si incepeti sa o
ridicati cu atentie.
Curatati bucatile din dala deteriorata lucrind din centru spre margine. Indepartind dala in
acest fel veti preveni deteriorarea marginilor dalelor incojuratoare. Luati o dala de vinil
noua si o potriviti cu atentie in acelasi loc.
Intretinerea pardoselelor vinilice

Suprafata dalelor se poate mentine stralucitoare curatind-o intotdeauna cu apa sau cu

solutie de apa si detergent.
Nu se folosesc alte substante chimice de curatare care ar putea afecta suprafata dalelor
(ex:tiner, benzina, gaz, etc.). Dalele deteriorate in urma nerespectarii indicatiei de mai
sus trebuiesc indepartate in timp util.

8. Pardoseli de acces (supraînălţate sau suprapozabile), care facilitează accesul la

instalaţii electrice, de aer condiţionat sau de ventilaţie.
Atât birourile, cât şi halele de producţie, centrele de comandă sau centralele
telefonice, sunt astăzi un subiect supus schimbărilor frecvente. Pardoselile trebuie să fie
şi ele cu un grad mare de flexibilitate, iar pardoselile de acces oferă posibilitatea
adaptării foarte rapide a camerelor la aceste modificări.
Pardoselile de acces constau în:
- panouri
- substructură
- acoperitoare de panou (cauciuc, PVC, sau mochetă)
Avantajele sistemului:
- înaltă flexibilitate
- construcţie uscată
- instalare rapidă
- bune calităţi fizice

233
234