Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Învelitorile fac parte integrantă din anvelopa clădirii, fiind componente ale
subansamblului acoperiş. Funcţiunea principală a învelitorii este protecţia clădirii la
acţiunea factorilor climatici, dar în acelaşi timp, aceasta trebuie să răspundă şi
condiţiilor de calitate derivate din exigenţele esenţiale, formulate în Legea 10/1995.
41
• Acţiune fiziologică
In cazul producerii unui incendiu, produsele de combustibil (fum şi gaze
rezultate din ardere ) să nu afecteze utilizatorii, în timpul calculat pentru evacuare, prin
efecte asupra ochilor, căilor respiratorii, piele.
Exigenţa C - Siguranţa în exploatare
• Siguranţa în utilizare
Comportarea la încărcări concentrate care apar în procesul de exploatare şi
întreţinere: rezistenţa la perforare statică, rezistenţa la perforare dinamică, rezistenţa la
şoc din grindină, siguranţa la căderi masive de zăpadă, gheaţă, ţurţuri şi la şiroiri de
apă (prevederea elementelor de siguranţă ca grătare, parazăpezi etc.)
• Prevenirea alunecării
Siguranţă la acces şi circulaţie ocazională pe învelitoare: la pante mai mari
de 30% este obligatorie prevederea elementelor suplimentare de asigurare (podine,
scări, balustrade, puncte de ancorare etc.)
• Rezistenţa la agenţi atmosferici şi chimici
• Comportarea la agenţi atmosferici : temperaturi extreme
(pozitive/negative), stabilitate dimensională la variaţii de temperatură, rezistenţă la
gelivitate, absorbţie de apă, formarea condensului, comportarea la radiaţii solare
(ultraviolete, infraroşii), menţinerea în timp a caracteristicilor geometrice, fizico
geometrice şi a aspectului)
• Comportarea la eroziune abraziune: rezistenţa feţei superioare (expuse a
învelitorii faţă de particule aflate în suspensie în aer şi apă şi faţă de alunecările de
zăpadă şi gheaţă.
• Comportarea la particule mecanic active (praf, nisip, cenuşă) apreciată
prin posibilitatea şi viteza de sedimentare precum şi prin încărcarea din depuneri şi
identificarea zonelor de aglomerare.
• Comportarea la atacul agenţilor biologici: ciuperci, muşchi, mucegaiuri,
insecte, rozătoare, păsări.
Exigenţa D - Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
• Igiena aerului şi a apei
Nivelul apariţiilor şi degajărilor de substanţe nocive sau insalubre (gaz, lichid,
praf, mucegai, ciuperci) pe suprafaţa superioară şi /sau inferioară a învelitorii: la
utilizare nu se admit apariţii sau degajări de substanţe nocive sau insalubre.
42
Exigenţa E - Protecţia termică, izolarea hidrofugă şi economia de energie
• Protecţia termică (higrotermică)
• Diminuarea şocului termic spre suport şi spre izolaţie, în sensul limitării
deformaţiilor şi degradărilor acestora datorită acţiunii directe a temperaturilor ridicate pe
suprafaţă;
• Rezistenţa la transfer termic prin învelitorile complete termoizolate;
• Comportarea raţională la difuzia vaporilor
Evitarea apariţiei condensului pe suprafaţa rece a termoizolaţiei, respectiv la
partea interioară a învelitorii.
• Izolarea hidrofugă
Asigurarea evacuării apelor şi a etanşeităţii la nivelul cerut de funcţionalitatea
elementelor de învelitoare şi a spaţiilor interioare aflate sub învelitoare.
Exigenţa F - Protecţia împotriva zgomotului
• Izolare la zgomot aerian
Atenuarea zgomotului aerian prin acoperiş spre interior la nivelurile
admisibile, funcţie de destinaţia şi condiţiile de funcţionalitate ale spaţiilor interioare.
• Limitarea nivelului de zgomot generat de învelitoare şi transmis spre
interior la max. 3 dB A peste nivelul zgomotului de fond
Zgomote generate de învelitoare împreună cu suportul sub efectul variaţiilor
dimensionale din variaţii termice, vibraţiilor şi şuierăturilor produse de acţiunea vântului
şi al impactului precipitaţiilor (ploaie, grindină).
43
Şindrilă - Zonele montane şi sub montane, centrul şi nordul Moldovei,
Maramureş
Olane – Dobrogea, câmpia Dunării (pe cale de dispariţie)
Stuf – Delta Dunării
Caracteristicile climei
• Variaţia anuală a temperaturii – valori medii dar în special maxime
(comportarea hidroizolaţiilor) şi minime (acţiune îngheţ – dezgheţului)
• Precipitaţiile atmosferice – cantitate, repartizarea pe durata anului
• Regimul vânturilor – direcţia dominantă, intensitatea, frecvenţa.
Considerente tehnico – economice
• Relaţia structura clădirii - structura acoperişului, suportul învelitorii-
invelitoare
• Posibilitatea aprovizionării cu anumite materiale
• Existenţa mâinii de lucru calificate
• Costuri de investiţie, costuri de întreţinere.
Tipul învelitorii determină greutatea şi panta acoperişului. Panta unui acoperiş
este cu atât mai mare cu cât soluţia constructivă adoptată asigură o etanşeitate mai
redusă, necesarul de material pentru structura acoperişului (în general lemn) crescând
cu creşterea pantei.
44
• Panouri metalice profilate, cu sau fără etanşare suplimentară a
suprapunerilor, fixate mecanic pe rigle, cu sau fără folie substrat
• Învelitori discontinue
- Elemente de dimensiuni reduse, trase sau presate, ceramice sau din mortar
de ciment (ţigle, olane), fixate mecanic pe rigle
- Panouri ondulate din ciment armat, fixate mecanic pe rigle
- Panouri bitumate rigide, ondulate, fixate mecanic pe rigle
Funcţie de material
• Învelitori din materiale organice - paie, trestie, lemn (scânduri, şiţă,
şindrilă), materiale bituminoase
• Învelitori din piatră naturală – ardezie
• Învelitori din materiale ceramice (piatră artificială)
• Învelitori din mortar de ciment sau beton
• Invelitori din tablă plană sau ondulată
• Învelitori din sticlă
45
Fig. 2.1 Invelitoare din lemn la o biserică din Maramureş
46
Suportul este discontinuu, alcătuit din şipci dispuse la distanţe diferite, funcţie de
dimensiunile pieselor de învelitoare şi numărul de straturi în care se realizează aceasta
(fig. 2.3.b).
Pentru rezolvarea zonelor sensibile, coamă, creastă, dolie, streaşină se folosesc
aceleaşi forme şi dimensiuni pentru sortimentele utilizate, etanşeitatea fiind asigurată
prin modul de dispunere (fig.2.3 c,d,e) Fiind zona cea mai expusă infiltraţiilor de apă,
dolia poate fi realizată tot din material lemnos, într-o dispoziţie specifică, sau se poate
realiza o etanşare suplimentară cu carton bitumat sau tablă.
47
Fig. 2.2 Învelitori tradiţionale din lemn:
a- materiale; b- moduri de dispunere în câmp, 2, 3 şi 4 straturi; c- învelitoare din şindrilă d-
streaşină; e- dolie; 1- şiţă; 2- şindrilă; 3- draniţă; 4- şipcă; 5- ciocârlan; 6- piese de coamă; 7-
şiţe tăiate mai scurt; 8- pazie; 9- căprior; 10- pană; 11- cleşti
48
locuit şi social culturale datorită, în principal, următoarelor calităţi: aspect agreabil, durabilitate
relativ mare, rezistentă mecanică, rezistenţă la foc. Ca dezavantaj poate fi menţionat, în primul
rând, greutatea mare care conduce la necesitatea unor secţiuni mari pentru elementele
şarpantei şi implicit la un consum ridicat de material lemnos. Acesta este determinat şi
de faptul că fiind învelitori discontinui, deci cu etanşeitate redusă, reclamă pante relativ
ridicate (tabelul 3.1)
Materialele folosite se prezintă sub formă de piese de dimensiuni reduse, care pot fi
manipulate cu uşurinţă. Au forme şi dimensiuni diferite şi se dispun, în mod obişnuit, pe
suport discontinuu.
49
Produsele ceramice pentru învelitori se prezintă sub formă de :
- ţigle solzi - elemente plane cu caneluri pe faţa superioară;
- ţigle profilate obţinute prin presare sau tragere la filieră;
- olane.
Suportul învelitorilor ceramice este discontinuu, constituit din şipci dispuse la
distanţe determinate de dimensiunile şi modul de dispunere a pieselor. Dacă se
urmăreşte creşterea etanşeităţii la aer, în zonele cu climă severă, cu cantităţi mari de
precipitaţii şi vânturi puternice peste căpriori se realizează o podină continuă din
scânduri, astereala, şi o folie de carton bitumat. În acest caz, suportul învelitorii este
asigurat de o reţea de şipci, dispuse după ambele direcţii. Dacă se urmăreşte
amenajarea unor spaţii încălzite sub învelitoare, la mansardă, este necesară şi izolarea
termică.
La invelitorile alcătuite din plăci, trebuie acordată o atenţie deosebită rezolvării
corecte a zonelor sensibile cum sunt coama, creasta, dolia, sreaşina şi racordările la
calcan sau la elemente verticale. Coamele şi crestele se realizează din piese speciale,
cunoscute sub numele de olane de coamă, care se suprapun în sens longitudinal şi se
fixează cu mortar de ciment. Îmbinarea între coame şi creastă se realizează printr-un
rost de minimum 10 cm umplut cu mortar de ciment, care obturează secţiunea pieselor
de coamă (creastă). Rostul dintre elementele de intersecţie ale versanţilor (coama,
creasta) şi piesele adiacente de pe versanţi se completează cu mortar de ciment.
Pentru a evita fisurarea mortarului, în cazul rosturilor de dimensiuni importante, în
compoziţia acestuia se introduc spărturi din materiale ceramice (cloţărie).
Prin poziţia sa, dolia se găseşte plasată în condiţiile cele mai defavorabile din
punct de vedere al cerinţelor de etanşeitate din următoarele motive:
- panta sa este inferioară celei a versanţilor adiacenţi;
- fiind amplasată la intersecţia a 2 versanţi, dolia colectează o mare
cantitate de apă.
Ca urmare, execuţia doliilor impune o atenţie cu totul specială. În general, la dolii
nu se poate obţine o bună etanşare din materialele constituente ale învelitorii, motiv
pentru care se foloseşte tablă plană sau alte materiale sub formă de foi care permit
realizarea unor suprafeţe etanşe prin extinderea lor pe planurile care se intersectează.
Foaia de tablă se dispune pe suport continuu (astereală), urmărind panta doliei şi fiind
acoperită pe cel puţin 8 cm de piesele constituente ale versanţilor. Pentru dolii de
lungimi reduse se pot folosi şi piese speciale de dolie din materiale ceramice.
50
Racordarea la calcan se face cu olane de coamă, iar la suprafeţe verticale cu foi
de tablă prelungite peste învelitoare. Fixarea foilor de tablă la dolii şi racordări se face în
aşa fel încât să permită dilatarea/contracţia determinată de variaţiile de temperatură şi
să nu favorizeze coroziunea.
Execuţia învelitorilor ceramice se face începând de la streaşină spre coamă,
după finalizarea lucrărilor de tinichigerie (jgheaburi, dolii, racordări etc.) La creastă,
spaţiul rămas, (în cele mai multe cazuri dimensiune versantului după linia de cea mai
mare pantă nefiind multiplu de lungimea pieselor de învelitoare), poate fi completat cu
piese tăiate la dimensiunea necesară sau cu mortar de ciment.
a. Invelitori din ţigle solzi
Materialele folosite pentru acest tip de învelitoare sunt plăci ceramice plane, de
formă specială (solzi) pentru câmpul învelitorii şi olane de coamă (fig. 2.4.a).
Se pot realiza învelitori din ţiglă solzi cu aşezare simplă sau dublă, pe suport
discontinuu din şipci. În sistemul de aşezare simplă, pe fiecare şipcă este “agăţată” o
singură piesă şi sunt suprapuse 3 rânduri (fig.2.4.b,c). Primul rând de la coamă şi primul
rând de la streaşină se execută cu aşezare dublă. Dacă se urmăreşte o mai bună
etanşeitate, peste căpriori se execută o astereală protejată cu carton bitumat, iar pentru
fixarea ţiglelor se execută o reţea de şipci pe 2 direcţii (fig. 2.4.d).
Aşezarea dublă se caracterizează prin “agăţarea” a câte două piese pe fiecare
şipcă şi suprapunerea a 4 rânduri (fig. 2.4.e,f). Acest din urmă mod de realizare oferă o
mai bună etanşare, o pantă mai redusă dar şi o creştere a greutăţii proprii a învelitorii şi
a consumului de material şi manoperă.
Ţiglele solzi se pretează atât la suprafeţe plane cât şi curbe, în timp ce ţiglele
profilate pot fi folosite numai pentru suprafeţe plane.
51
Fig. 2.4 Învelitoare din ţigle solzi
a- materiale; b- învelitoare ţiglă solzi cu aşezare simplă (detaliu coamă); c- idem, vedere; d-
învelitoare din ţiglă solzi cu aşezaredublă pe astereală şi şipci pe două direcţii; secţiune câmp
curent; e- învelitoare din ţiglă solzi cu dublă aşezare; secţiune câmp curent; f- idem, vedere; g-
detaliu racordare la calcan; 1- ţigle solzi piese de câmp; 2- oloane de coamă (creastă); 3- şipci
(suport discontinuu); 4- căprior; 5- pană de coamă; 6- astereală; 7- carton bitumat; 8- agrafă din
tablă fixată în rostul zidăriei; 9- şorţ din tablă
52
b. Învelitori din ţigle profilate sau cu jgheab
Ţiglele profilate sunt piese de formă dreptunghiulară în plan, fiind prevăzute cu
profile şi caneluri. Acestea servesc, pe de o parte, pentru realizarea unei secţiuni
transversale cutate, cu modul de rezistenţă sporit faţă de o secţiune plană, iar pe de
altă parte, formează dispozitive de etanşare şi îmbinare sub formă de jgheaburi. Ţigla
profilată se obţine prin presare cu 2 tipuri de secţiuni (ţigla olandeză şi ţigla tip Marsilia)
şi este prevăzută cu 2 jgheaburi de etanşare şi 4 ciocuri de fixare.
Piesele se aşează într-un singur strat, în rânduri decalate, pe un suport format
din şipci dispuse la o distanţă corelată cu dimensiunile pieselor, normal pe căpriori, sau
pe reţea de şipci dacă se introduce astereală sub învelitoare. Doliile şi racordările la
suprafeţele verticale se realizează cu tablă plană. Fixarea ţiglelor de suport se face prin
legare cu sârmă. Detalii de principiu referitoare la învelitorile din ţigle profilate sunt
prezentate în figura 2.5.
53
Fig. 2.5 Învelitori ceramice din ţigle profilate: a- materiale; b- secţiune (coamă,
streaşină); c- vedere; d- detaliu dolie; e- idem, pentru învelitoare din ţiglă profilată, cu astereală
şi reţea de şipci; 1- ţiglă profilată; 2- olan de coamă;
3- şipcă; 4- căprior; 5- mortar etanşare; 6- astereală; 7- pazie; 8- şipci în lungul pantei; 9- tablă
fixată cu agrafe în falţ.
54
Fig. 2.6 Învelitori ceramice din olane
a- materiale; b- mod de dispunere; c- secţiune după linia de cea mai mare pantă; d- vedere; e-
detaliu dolie; 1- olane cu concavitatea în sus (jgheaburi); 2- idem, cu concavitatea în jos
(capace); 3- astereala; 4- carton bitumat; 5- căprior; 6- pazie; 7-tablă zincată fixată cu agrafe în
falţ
55
obligatorie prevederea unui strat termoizolant pentru limitarea pierderilor de căldură
iarna şi evitarea supraîncălzirii în condiţii de vară (fig. 2.10).
La dolii şi racordări se folosesc şorţuri din tablă pentru realizarea etanşeităţii
optime.
56
Fig. 2.8 Învelitoare din ţigle din beton tip solzi: a- detaliu streaşină, b- detaliu coamă; c- detaliu
dolie; 1- ţiglă curentă; 2- şipcă suport; 3- şipcă longitudinală; 4- strat de aer ventilat; 4'- strat de
aer poentru ventilarea termoizolaţiei; 5- folie impermeabilă; 6- ţiglă de streaşină; 7-
bandăaerisire streaşină; 8- jgheab; 9- consolă jgheab; 10- picurător tablă zincată; 11- placare
cu scândură; 12- termoizolaţie; 13- ţigle de coamă; 14- element aerisire protecţie coamă; 15-
fâşie de folie impermeabilă; 16- clemă fixare coamă; 17- şipcă de coamă; 18- suport metalic
fixare şipcă de coamă; 19- element PVC dolie; 20- scândură suport pentru elementul de dolie;
21- folie impermeabilă protecţie dolie; 22- şipci longitudinale; 23- montarea corectă a foliei în
zona de dolie; 24- element lateral dolie;25- căprior dolie; 26-şipcă de dolie; 27- căprior.
57
Fig. 2.9 Învelitoare din ţigle profilate din beton: a- detaliu streaşină; b- detaliu coamă; c- detaliu
streaşină la calcan; 1- ţiglă curentă; 2- şipcă suport paralelă cu streaşina; 3- şipcă longitudinală
normală pe streaşină; 4- strat de aer ventilat între şipcile longitudinale; 4'- strat de aer pentru
ventilarea termoizolaţiei; 5- folie impermeabilă; 6- ţiglă de streaşină; 7- bandă aerisire
streaşină;8- jgheab; 9- consolă jgheab; 10- picurător tablă; 11- placare cu scândură; 12- izolaţie
termică; 13- ţiglă de coamă; 14- element aerisire protecţie coamă; 15- clemă de fixare coamă;
16- şipcă de coamă; 17- suport metalic fixare şipcă de coamă; 18- fâşie de folie impermeabilă;
19- ţiglă de aerisire; 20- ţiglă laterală; 21- fixare in cuie; 22- scândura de pazie; 23- limita
superioară a termoizolaţiei
58
Fig. 2.10 Învelitori din ţigle din beton sau ceramice pentru mansarde (cu termoizolaţie); a-
învelitoare cu termoizolaţie pe astereală (detaliu coamă); b- învelitoare cu termoizolaţie între
căpriori şi spaţiu dublu de ventilare (detaliu streaşină); c- învelitoare cu astereală cu
termozolaţie între căpriori (detaliu fereastră mansardă); 1- ţiglă normală; 2- ţiglă de coamă; 3-
ţiglă de aerisire; 4- ţiglă parazăpadă; 5- şipci din lemn transversale pentru fixarea ţiglelor; 6-
folie hidroizolantă; 7- şipci din lemn longitudinale pentru fixarea termoizolaţei; 8- astereală; 9-
spaţiu de aer; 10- termoizolaţie între căpriori; 11- termoizolaţie căpriori; 12- folie barieră de
vapori; 13- tavan, scânduri din lemn fălţuite şi finisate; 14- tavan plăci ghips-carton; 15- căpriori
din lemn ignifugat; 16- pană de coamă lemn ignifugat; 17- cleşti scândură lemn ignifugat; 18-
fereastră mansardă
59
2.4.4. Învelitori din tablă plană
a. Invelitori tradiţionale din tablă plană
Învelitorile din tablă plană fac parte din categoria învelitorilor continui, ceea ce le
asigură o bună etanşeitate şi ca urmare necesitatea unei pante reduse pentru
asigurarea scurgerii rapide a apelor pluviale: 7% în cazul îmbinării în falţ dublu şi 15 %
pentru îmbinarea în falţ simplu.
Sunt utilizate pe scară largă la clădiri de locuit şi social culturale fără cerinţe
deosebite din punct de vedere estetic şi sunt preferate datorită etanşeităţii pe care o
asigură, a durabilităţii, rezistenţei la foc şi greutăţii reduse.
Pentru executarea învelitorilor poate fi utilizată tabla din oţel simplă (neagră) sau
tabla zincată. În cazuri cu totul special se foloseşte tabla de aluminiu, de zinc, de cupru
sau de plumb, care au o bună comportare în exploatare, dar şi costul lucrărilor creşte
semnificativ.
Tabla neagră şi zincată se livrează sub formă de foi având dimensiunile:
- tabla neagră 650 x 1000 x 0,5 sau 0,6 mm;
- tabla zincată 650 x 1000 x 0,4 sau 0,75 mm;
1000 x 1000 x 0,4 sau 0,75 mm.
Tabla zincată prezintă proprietăţi mecanice şi elastice superioare, durabilitate şi
posibilităţi de întreţinere uşoară. Tabla neagră necesită lucrări de protecţie împotriva
coroziunii prin grunduire la intervale de max. 3...4 ani.
Foile de tablă se dispun sub formă de fâşii, cu latura lungă după linia de cea mai
mare pantă şi rosturi decalate, pe un suport continuu din scânduri de 2,5 cm grosime şi
carton bitumat (fig.2.11.a,b,c). Cartonul se dispune în scopul evitării condensului pe faţa
interioară a tablei.
Pentru a preîntâmpina formarea unor focare de coroziune prin perforarea tablei
şi a permite depalsarea liberă sub acţiunea variaţiilor de temperatură, coeficientul de
dilatare termică a tablei fiind mai mare decât cel al suportului, prinderea tablei de suport
se face prin intermediul unor copci, confecţionate din deşeurile rămase de la
prelucrarea tablei (fig. 2.11.d). Între foile de tablă se execută de asemenea o îmbinare
flexibilă în falţuri (cute sau bucle). Falţurile pot fi executate cu cute simple sau duble,
asigurând diferite grade de etanşare (fig.2.11.d, e, f, g) Foile care formează o fâşie se
imbină prin falţuri orizontale sau culcate, simple sau duble, iar fâşiile între ele prin falţuri
verticale, simple sau duble. Falţurile orizontale sunt orientate spre streaşină pentru a
împiedica pătrunderea apei în cutele tablei.
60
La coamele oblice şi la creastă îmbinarea se face prin falţuri verticale. La dolii se
execută fâşii continui, îndoite după cei 2 versanţi alăturaţi, în falţuri duble rabătute.
Dacă pantele celor 2 versanţi sunt foarte mici aceste îmbinări se cositoresc.
Panta învelitorilor din tablă este de 7% dacă îmbinarea se face în dublu falţ şi 15
% dacă îmbinarea se face în falţ simplu.
Fig. 2.11 Învelitori din tablă plană: a- dispunerea foilor de tablă pe versantul învelitorii;
b- secţiune după linia de cea mai mare pantă; c- detaliu coamă; d- agrafe (copci) pentru fixare;
e- îmbinarea foilor de tablă; 1- foaie de tablă; 1'- carton bitumat; 2- astereală; 3- izolaţie termică
în cazul mansardei; 4- căprior; 5- pană; 6- falţ vertical; 7- falţ orizontal; 8- agrafă pentru falţ
simplu; 9- agrafă pentru falţ dublu; 10- fixarea în falţ vertical simplu; 11- fixarea in falţ vertical
dublu; 12fixare în falţ orizontal simplu; 13- fixarea în falţ orizontal dublu
61
b. Sisteme moderne de învelitori de tablă plană
În prezent, pe piaţa materialelor de construcţii există sortimente deplăci plane pentru
învelitori cu calităţi superioare celor folosite în mod tradiţional. Acestea sunt tratate împotriva
coroziunii cu produse pe bază de polimeri, ceea ce le conferă o durabilitate mai mare, eliminând
lucrările periodice de protecţie cu minium de plumb, cerute de tabla neagră. In plus, foile au o
rigiditate sporită datorită canelurilor cu care sunt prevăzute şi prezintă un aspect deosebit de
agreabil (fig.2.12)
Fig. 2.12 Invelitoare din tablă plană cu falţuri prefabricate şi nivel ridicat de protecţie
62
Fig. 2.13 Invelitoare din tablă profilată tip ţiglă
63
Fig.2.14 Invelitori din tablă tip ţiglă
a- materiale; b- detaliu coamă; c- detaliu streaşină; d- detaliu dolie;e- detaliu racordare la
suprafaţa verticală; 1- tablă cutată tip ţiglă; 2- şipci paralele cu streaşina; 3- carton bitumat; 4-
astereală;5- căprior; 6- izolaţie termică; 7- tavan; 8- pană de coamă; 9- element de
coamă; 10- cosoroabă; 11- streaşină înfundată; 12- carton bitumat racordat pe
verticală; 13- şorţ tablă; 14- căprior de dolie
64
2.4.6 Învelitori din carton bitumat
a. Sisteme tradiţionale de învelitori din carton bitumat
Invelitorile din carton bitumat se folosesc la construcţii provizorii de importanţă
redusă, construcţii agrozootehnice la care aspectul estetic nu este deosebit de
important, etc. Fiind învelitori etanşe, reclamă pante reduse ceea ce înseamnă
consumuri reduse de material lemnos pentru executarea şarpantei.
La execuţia acestui tip de învelitori, se folosesc 2 categorii de materiale :
• Materiale bituminoase sub formă de foi
- cartoane bitumate;
- împâslituri din fibre de sticlă bitumată;
- pânze bitumate;
- ţesături din fibre de sticlă bitumate;
- foi hidroizolante cu bitum aditivat.
• Materiale bituminoase pentru amorsare, lipire şi etanşare
- bitum pentru lucrări de hidroizolaţii;
- bitum cu adaos de cauciuc;
- bitum industrial parafinos;
- emulsie bituminoasă cationică sau anionică;
- suspensie din bitum filerizat, SUBIF;
- chit de suspensie din bitum filerizat .
Suportul învelitorilor din carton bitumat este continuu, format din astereală de
scânduri, plăci din înlocuitori din lemn ameliorat sau din beton. În cazul stratului suport
din beton executarea învelitorii începe cu aplicarea stratului de amorsaj realizat din
soluţie bituminoasă sau suspensie de bitum.
65
Fig. 2.15 Învelitori tradiţionale din materiale bituminoase (carton bitumat):
a- moduri de dispunere a foilor de carton bitumat;b- detaliu coamă; c- detaliu dolie;d- detaliu
timpan;e- detaliu streaşină; 1,1'- carton bitumat în unul/două rânduri; 2- astereală; 3- strat
suplimentar; 4- pazie din lemn; 5- şipcă de fixare timpan; 6- şipcă de fixare în lungul pantei; 7-
capac din carton bitumat; 8- pazie din tablă
66
Elementele accesorii (şorţuri, pazii, ventilaţii, coşuri, conducte, ancore etc.) se
montează înainte de execuţia învelitorii. Direcţia de aplicare a foilor este paralel swu
perpendicular faţă de streaşină la pante până la 20 % şi paralel cu direcţia pantei, la
înclinări mai mari ale acoperişului. Foile bitumate se petrec pe 7…10 cm, petrecerile
decalându-se între straturi cu 1/2, 1/3 sau 1 /4 din lăţimea foii.
La învelitorile cu pante ce depăşesc pe cele uzuale, precum şi în regiunile cu
vânturi puternice, se recomandă ca fixarea foilor bitumate să se facă cu şipci din lemn,
acoperite cu o fâşie de carton bitumat. După executarea ultimului strat al învelitorii se
recomandă protejarea acestuia cu un strat de mastic bituminos, peste care se presară
nisip cu granulaţia 1….3 mm.
Detaliile de execuţie sunt prezentate în fig. 2.15.
Ţigla sau şindrilă bituminoasă este realizată dintr-un complex de materiale care
are la bază pânza sau ţesătura din fibre de sticlăpe care se aplică bitum oxidat de înaltă
calitate. Faţa văzută, expusă radiaţiei solare, este protejată cu granule de bazalt cu rol
67
de protecţie dar şi de a asigura aspectul final, inclusiv culoarea foarte rezistentă în timp.
Pentru aderenţa la suport, intradosul plăcilor este acoperit cu material autoadeziv pe
bază de bitum şi cauciuc care contribuie şi la o mai bună etanşeitate. Până în momentul
montajului, stratul autoadeziv este protejat cu o peliculă de hârtie siliconizată care se
înlătură la montaj.
Faţă de învelitorile bituminoase tradiţionale, cele din ţiglă /şindrilă bituminoasă
sunt superioare prin durabilitate, determinată de comportarea mai bună la variaţii de
temperatură, şi aspect estetic. Faţă de alte soluţii de învelitori, prezintă avantajul
greutăţii reduse, posibilitatea de a se adapta oricăror forme în spaţiale, (inclusiv curbe)
şi pante de la 12 grd. la suprafeţe verticale.
Mai trebuie subliniată capacitatea superioară de protecţie acustică, prin
atenuarea zgomotului produs de picăturile de ploaie sau grindină.
Suportul învelitorii este continuu, alcătuit din astereală din scânduri sau
înlocuitori din lemn, dispus pe o reţea de şipci, pentru a crea sub invelitoare un spaţiu
de aer ventilat (fig. 2.17). Acesta este necesar deoarece etanşeitatea sporită a învelitorii
bituminoase îi conferă o rezistenţă mare la difuzia vaporilor, favorizând formarea
condensului.
Dacă sub învelitoare sunt spaţii încălzite, în spaţiul dintre şipci se prevede
material izolant termic, iar căpriorii pot fi lăsaţi aparenţi sau mascaţi printr-un tavan din
lemn(scânduri îmbinate în falţ) sau gips carton.
68
Fig. 2.17 Învelitori din şindrile (ţigle) bituminoase: a- materiale; b- învelitoare termozolată
ventilată (detaliu cosamă); c- învelitoare termoizolată ventilată(câmp curent); d- învelitoare
termoizolată neventilată (câmp curent);1- şiţă (ţiglă) bituminoasă; 2- puncte de fixare cu adeziv;
3- fixare cu tije; 4- astereală; 5- termoizolaţie (vată minerală); 6- şipci paralele cu streaşina;
7- astereală suport termoizolaţie; 8- căprior; 9- aer ventilat; 10- şipci normale pe streaşină; 11-
scânduri de fixare coamă; 12- membrană (şindrile bituminoase) coamă
69
Capitolul 3
70
de terasă compactă, prin introducerea barierei de vapori, apoi a straturilor de difuzie
amplasate sub bariera de vapori şi sub hidroizolaţie.
O etapă importantă o constituie apariţia terasei inversate, cu avantajele şi
dezavantajele ei şi apoi, ca o variantă, a terasei DUO.
In afară de materialele de realizare a hidroizolaţiei şi a celor termoizolante, stratul
de protecţie a hidroizolaţiei la acţiunea radiaţiei solare a cunoscut diferite variante de
realizare, de la nisipul mărgăritar lipit pe suprafaţa bituminoasă, la pietriş, dale şi plăci
mozaicate. In prezent, pământul s-a dovedit a fi cel mai bun material de protecţie,
terasa grădină cunoscând o arie largă de aplicare, atât în Europa, cât şi în Canada,
SUA, Australia.
In Romania utilizarea pe scară largă a acoperişurilor plate este legată de avântul
pe care l-a cunoscut construcţia de locuinţe colective (blocuri), declanşată la începutul
secolului trecut. Iniţial, sistemul aplicat a fost cel utilizat pe plan european, evoluţia fiind
întreruptă totuşi de unele aspecte specifice, „originale” cum sunt:
- introducerea în anii 60, fără a fi efectuate cercetări preliminarii temeinice, a „prafului
hidrofob”, material pulverulent care se pretindea a fi atât izolant termic cât şi hidrofug;
după puţin timp, materialul şi-a dovedit totala ineficienţă, fiind necesară refacerea
teraselor la un număr foarte mare de blocuri la care a fost aplicată această soluţie;
- inerzicerea, în anii 80, a folosirii materialelor energointensive (polistiren, vată
minerală, b.c.a.) pentru izolarea termică a teraselor, apelându-se în acest scop la
materiale rezultate ca deşeuri sau produse secundare în urma unor procese
tehnologice. Se utiliza zgura de furnal, cenuşa de termocentrală etc. în grosime
variabilă, asigurând şi panta de evacuare a apelor pluviale; utilizarea acestor materiale
în cadrul unor soluţii de terasă cu strat de pantă termoizolant, asociată cu încălzire
deficitară şi ventilare insuficientă, a condus la construirea unor locuinţe în care, în
apartamentele de la ultimul nivel, în special, nu erau asigurate nici condiţiile minimale
de confort iar fenomenele de condens superficial erau o prezenţă permanentă.
In prezent, în România, sunt utilizate soluţiile şi materialele termo şi hidroizolante
existente pe piaţa europeană. Se manifestă o reţinere faţă de aplicarea soluţiei de
terasă inversată, iar terasa grădină încă nu şi-a găsit locul pe care îl merită.
71
3.1.2 Alcătuirea de principiu a acoperişului terasă. Clasificare
Acoperişul terasă este un sistem constructiv, în cadrul căruia straturi de
materiale diferite, îndeplinesc funcţiuni bine determinate, pentru satisfacerea
exigenţelor esenţiale la care trebuie să răspundă subansamblul acoperiş.
Principalelor funcţiuni le corespund principalele componente ale sistemului.
• Rezistenţă şi stabilitate → Planşeul peste ultimul
nivel
• Protecţie termică şi → Stratul termoizolant
economia de energie
• Protecţia hidrofugă → Izolaţia hidrofugă
Pentru o bună comportare a sistemului la acţiunea factorilor agresivi exteriori şi
interiori, acestor componente li se adaugă: stratul de pantă, bariera de vapori, straturi
de protecţie şi de egalizare, straturi de difuzie (fig.3.1).
72
Terasele mai pot fi clasificate şi funcţie de poziţia reciprocă a straturilor, a modului de
realizare a stratului de protecţie a hidroizolaţiei, sau a planşeului suport (fig. 3.2).
73
74
Fig.3.2 Clasificarea acoperişurilor terasă
75
- reducerea pierderilor de căldură, respectiv a necesarului de energie pentru
încălzire, pe durata anotimpului rece, intervenind esenţial în valoarea nivelului de
performanţă energetică a clădirii;
- evitarea supraîncălzirii şi asigurarea confortului de vară pentru spaţiile situate la
ultimul nivel;
- evitarea riscului de condens superficial şi în structura terasei.
Materialele din care se realizează termoizolaţia au cunoscut o spectaculoasă
evoluţie în timp din punct de vedere al performanţelor de izolare, a durabilităţii (păstrării
în timp a caracteristicilor tehnice) şi a aspectului general. Au fost utilizate: betoane
uşoare, materiale granulare naturale sau ca rezultat al unor procese tehnologice
(cenuşa de termocentrală, zgura de furnal, granulit, perlit etc), beton celular
autoclavizat. In prezent locul acestora este ocupat de polistiren, vată minerală, vată de
sticlă, sticlă spongioasă, spume poliuretanice, materiale izolante performante din folii de
aluminiu şi lame de aer, materiale izolante sub vid. Aceste materiale au o densitate
foarte mică şi caracteristici superioare de izolare termică date de valoarea redusă a
conductivităţii termice.
Hidroizolaţia este componenta principală a terasei, asigurând protecţia la
acţiunea apelor meteorice. Având în vedere riscurile pe care le implică defectele în
realizarea hidroizolaţiei, este necesară acordarea unei atenţii deosebite acestei lucrări,
începând din faza de concepţie şi proiectare până la executarea celor, aparent, mai
nesemnificative detalii. Materialele de realizare a hidoizolaţiei au evoluat în timp, de la
un complex de foi de carton bitumat alternând cu pânză sau împâslitură din fibre de
sticlă bitumată, la membrane din polimeri sau clor cauciuc, aşezate sau lipite pe suport.
Protecţia hidroizolaţiei este necesară din următoarele considerente: datorită
culorilor închise cu valori importante ale coeficienţilor de absorbţie a radiaţiei solare,
caracteristice materialelor hidroizolante, însorirea provoacă încălzirea hidroizolaţiei la
valori de temperatură mult superioare faţă de aerul exterior (80…85°C faţă de 35…
38°C temperatura aerului). Această creştere de temperatură determină in primul rând
un efect de supraîncălzire a spaţiilor de la ultimul nivel cu urmări total defavorabile
asupra condiţiilor de confort în anotimpul cald. In plus, bitumul se moaie sub acţiunea
temperaturii ridicate, devine casant şi fisurează. Ca urmare, protecţia hidroizolaţiei
trebuie gândită în sensul diminuării capacităţii de absobţie, în favoarea creşterii
capacităţii de reflexie a radiaţiei solare. In acest scop se folosesc materiale de culoare
deschisă sau cu suprafaţă lucioasă, reflectantă.
76
Straturile de difuzie, de decompresie şi compensare îndeplinesc funcţiuni
complexe şi diferite după cum urmează:
- asigură difuzia spre exterior a eventualelor acumulări de vapori provenite din
procesele umede care se desfăşoară la ultimul nivel ;
- asigură difuzia vaporilor proveniti din evaporarea umidităţii existente - din
construcţie sau din precipitaţii - în straturile dintre hidroizolaţie şi barieră (şape din
mortar sau termoizolaţii din betoane uşoare);
- împiedică producerea presiunii sub hidroizolaţie prin dilatarea aerului din porii
straturilor datorită încălzirii ca urmare a însoririi, permiţând evacuarea volumului
suplimentar spre exterior; se evită astfel formarea băşicilor sub hidroizolaţie, asigurând
decompresia. În anotimpul rece, are loc fenomenul invers, aerul rece contractându–se,
se crează depresiune sub hidroizolaţie care determină tasări şi fisuri; stratul de
decompresie permite pătrunderea aerului din exterior şi preîntâmpină formarea
depresiunii;
- asigură realizarea unei discontinuităţi de aderenţă între hidroizolaţie şi stratul
suport (şapa suport) care compensează deformaţiile diferenţiate sub influenţa variaţiilor
de temperatură, mai ales în dreptul micilor fisuri ce apar în şapele de mortar ca urmare
a contracţiei, în cazul unor mortare cu dozaj ridicat de ciment.
Pentru realizarea difuziei şi decompresiei, aceste straturi sunt puse în contact cu
atmosfera exterioară prin intermediul deflectoarelor. Stratul de difuzie se dispune sub
bariera de vapori iar cele de decompresie şi compensare sub hidroizolaţie. Intre aceste
straturi nu trebuie să existe legătură pentru a nu favoriza pătrunderea vaporilor proveniti
din interior (deci cu temperatura mai ridicată), în spaţiul mai rece de sub hidroizolaţie
unde ar putea condensa.
Materialele folosite pentru realizarea straturilor de difuzie sau de decompresie
sunt:
- carton bitumat perforat blindat, obţinut prin lipirea prin presare pe una din părţi a
granulelor de nisip grăunţos;
- împâslitură din fibre de sticlă bitumată blindată.
- carton bitumat sau împâslitură din fibre de sticlă bitumate neblindate.
Straturile de decompresie se dispun sub hidroizolaţie peste şape suport din
mortar cu grosimi mai mari de 1cm, peste termoizolaţii din materiale cu pori deschişi,
peste elemente suport cu rosturi dese cum ar fi astereala din scânduri, platelaje
metalice sau planşee din fâşii prefabricate. Acestea pot fi realizate şi din foi din carton
77
bitumat “flotant” (fixat punctual sau local) sau din fâşii de hârtie “craft” (groasă), din
carton bitumat sau material plastic “simplu aşezate“ de-a lungul rosturilor dintre
elementele care constituie stratul suport.
În afară de aceste straturi, în structura terasei compacte pot să mai apară ca
necesare straturi de egalizare care asigură planeitatea suprafeţei suport pentru bariera
de vapori şi hidroizolaţie întrucât o suprafaţă cu denivelări poate cauza străpungerea
materialeor de etanşeitate (folii din polietilenă, carton bitumat sau membrane), care
deteriorâdu-se nu-şi mai pot îndeplini funcţiunea. Aceste straturi se realizează din
mortar de ciment, în grosimi diferite, funcţie de anumiţi factori specifici.
În cazul folosirii unor materiale cu pori deschişi pentru realizarea termoizolaţiei
există riscul umezirii prin scurgerea laptelui de ciment din stratul suport al hidroizolaţiei.
Pentru a se evita acest neajuns materialul termoizolant se protejează cu o folie carton
sau polietilenă. Produsele actuale din vată minerală sau alte materiale sensibile la apă,
sunt livrate din fabrică cu folii protectoare.
78
Fig. 3.3 Tipuri de terasă funcţie de modul de realizare a protecţiei termoizolaţiei
a-terasă necirculabilă/circulabilă; b-terasă circulabilă cu pantă nulă (cu dale rezemate pe
ploturi); c-terasă grădină; 1-pietriş de râu, protecţie hidroizolaţie terasă necirculabilă; 2-dale
beton mozaicat, strat de uzură şi protecţie hidroizolaţie terasă circulabilă; 3- strat de nisip,
suport dale mozaicate; 4-hidroizolaţie; 5-plot reglabil pentru susţinerea dalelor la terasa cu
pantă nulă; 6- plăcuţă de ghidaj; 7-sol vegetal; 8-strat filtrant (geotextil); 9- strat drenant, pietriş
sau piatră concasată; 10 - barieră contra rădăcinilor; 11- strat de poză.
a.Terase necirculabile
În cazul teraselor necirculabile protecţia la acţiunea radiaţiei solare se poate
realiza prin:
- nisip grăunţos (1…3mm) presărat şi presat bine pe ultimul strat de bitum încă
moale, pentru a se încrusta sau lipi;
- Pietriş mărgăritar sau cribluri din alte materiale de culoare deschisă (granulaţie
5…7 mm) în strat de 15 mm. grosime; pentru asigurarea stabilităţii pietrişul poate
fi amestecat cu suspensie de bitum, dar aceasta îi modifică culoarea, reducân-
du-i eficienţa cu 20%;
- Pietriş de râu (granulaţie 7…15 mm) în grosime de 40 mm;
- vopsele speciale pe bază de cauciuc sintetic sau polimeri a căror eficienţă
depinde de culoare; cu cât culoarea este mai deschisă cu atât capacitatea de
absorbţie a radiaţiei solare este mai redusă şi terasa se încălzeşte mai puţin;
- dale din mortar presate aşezate pe strat de nisip pentru terase necirculabile;
acestea asigură o protecţie mai bună decât nisipul mărgăritar sau pietrişul, dar
sunt mai costisitoare şi necesită lucrări de întreţinere.
79
In ultima perioada se realizează şi se comercializează membrane “blindate” cu
material colorat în culori deschise sub formă de granule din ceramică, ardezie sau alte
roci colorate.
b. Terase circulabile
Terasele circulabile sunt prevăzute la partea superioară cu o pardoseală pentru a
putea fi utilizate în scopuri utilitare sau de agrement. Pardoseala, care îndeplineşte şi
rolul de strat de protecţie a hidroizolaţiei la acţiunea radiaţiei solare şi la solicitări
mecanice, poate fi realizată în mai multe soluţii constructive (fig.3.3.a):
- dale din mortar de ciment presate de 2 cm grosime şi diverse dimensiuni în plan,
dispuse pe un strat suport de nisip cu rosturile completate cu lapte de ciment; mărimea
dalelor este determinată şi de cerinţe de stabilitate a pardoselii, funcţie de destinaţie;
soluţia este indicată pentru terase cu circulaţie uşoară, fără solicitări locale care ar putea
deplasa dalele;
- dale prefabricate din beton de 4…5 cm grosime şi 0,8…1.0 m latură, aşezate pe
nisip; rosturile între dale, de cca 2 cm, se completează cu nisip sau brazde de iarbă.
- dale mozaicate pe strat de poză din mortar de ciment, cu rosturile completate cu
mastic bituminous; stratul de poză este recomandabil să fie armat cu plasă de rabiţ;
- mozaic turnat în câmp continuu pe strat suport de nisip.
Dacă se doreşte realizarea unei terase circulabile, cu suprafaţa orizontală, cu
pantă nulă, se utilizează o protecţie superioară din dale rezemate liber pe “ploturi “sau
“picioruşe” (fig. 3.3.b) Dalele, de dimensiuni mici, sunt pozate liber pe ploturi cu
înălţimea reglabilă, realizate din material plastic, inalterabil (pe fiecare plot se descarcă
4 dale adiacente). Se crează astfel un spaţiu de aer care contribuie la uscarea
suprafeţei superioare a hidroizolaţiei. În afară de suprafaţa perfect plană, acest tip de
terasă asigură o bună protecţie a gurilor de scurgere, oferind şi avantajul unei întreţineri
uşoare, dalele deteriorate fiind uşor de înlocuit.
80
Fig. 3.4 Acoperişuri verzi
Considerată mult timp ca un lux rezervat imobilelor cu un standard înalt, în
prezent a început să fie frecvent utilizată pentru aportul de vegetaţie pe care il poate
oferi zonelor urbane dens construite, efectele beneficele asupra mediului constând în :
• Diminuarea efectului insulei de căldură;
• Gestionarea apelor pluviale prin reducerea sarcinii care revine reţelei de
canalizare;
• Asigurarea echilibrului ecologic
La nivel de clădire, inerţia termică oferită de stratul vegetal, contribuie la evitarea
supraîncălzirii şi asigurarea condiţiilor de confort pe timp de vară în încăperile
adiacente.
Deşi pământul vegetal pentru plantaţie protejează hidroizolaţia de acţiunea
radiaţiei solare, apar alte inconveniente de care trebuie să se ţină seama cum ar fi riscul
de degradare a hidroizolaţiei datorită rădăcinilor şi acţiunea distructivă a unor factori
biologici care se dezvoltă în pământ (alge, ciuperci, râme, insecte). Ca urmare, în
structura unei terase grădină apar straturi cu funcţiuni specifice la execuţia cărora
trebuie acordată deosebită etenţie (Fig. 3.3.c, tabelul 3.1).
Pământul vegetal poate avea grosime diferită funcţie de tipul de plante care
urmează a se cultiva. Din acest punct de vedere terasele grădină se încadrează în 3
categorii: de tip intensiv, semiintensiv şi extensiv (tab. 3.2).
Sistemul intensiv permite plantarea de arbori decorativi sau chiar legume sau
arbuşti fructiferi.
Vegetaţia extensivă necesită o preocupare minimală, fiind formată din plante de
dimensiuni reduse, rezistente, care supravieţuiesc în condiţii dificile (lipsa apei).
81
Vegetaţia semintensivă include plante diverse, de la peluze la plante decorative
(flori) şi arbuşti. Necesită lucrări de întreţinere, asigurarea umidităţii prin stropire
regulată fiind esenţială.
Tabel3.1 Straturile componente ale acoperişului verde, funcţiunile şi materialele utilizate
Tabelul 3.2. Tipuri de terasă grădină funcţie de natura plantelor şi grosimea stratului
vegetal
82
O atenţie deosebită trebuie acordată racordărilor la suprafeţe verticale, relaţiei cu
zonele circulabile sau necirculabile. Gurile de scurgere trebuie să fie protejate contra
înfundării cu pământ sau pietriş şi să fie vizitabile pentru curăţire.
Soluţia, folosită mai mult în trecut, se adoptă doar în situaţii speciale cum ar fi
existenţa unor zone fără termoizolaţie în contact cu cele termoizolate, care reclamă
continuitatea terasei, cu conditia ca sa existe posibilitatea executării unor planşee
decalate. Prezintă dezavantajul că reduce inerţia termică a sistemului, ceea ce
influenţeză negativ confortul de vară în încăperile adiacente şi necesită folosirea unor
materiale termoizolante rigide, cu rezistenţe mecanice mari.
83
b. Terase cu strat de pantă termoizolant
Asemenea alcătuire, (fig. 3.5.b) folosită în mod current în anii 80, implică
utilizarea unor betoane şoare cu calităţi termoizolante sau a unor materiale granulare
de tip granulit, zgură expandată, cenuşă de furnal etc. Aceste materiale, având o
conductivitate termică destul de ridicată, reclamă o grosime mare, iar comportarea lor în
timp este afectată de tasări şi de umiditatea din condens. Deasemenea, grosimea
variabilă conduce la diferenţe mari între rezistenţele termice ale diferitelor zone.
c.Terase inversate
Terasa inversată se caraterizează prin dispunerea stratului termoizolant,
deasupra hidroizolaţiei (fig. 3.5.c). Sistemul este deosebit de avantajos din punct de
higrotermic, eliminând în totalitate riscul de condens în structura elementului.
In plus, mai trebuie menţionate următoarele avantaje:
- este mai economică, ne mai fiind necesare o serie de straturi, cum ar fi bariera de
vapori, rolul acesteia fiind îndeplinit de hidroizolaţie;
- execuţia este mult mai rapidă şi mai puţin dependentă de intemperii;
- hidoizolaţia este supusă unor variaţii de temperatură (zi /noapte, iarnă /vară) mult mai
reduse întrucât acestea se consumă la partea superioară termoizolaţiei; ceea ce
conduce la creşterea durabilităţii şi a duratei de viaţă a hidroizolaţiei;
- tehnica terasei inversate oferă o posibilitate facilă de reabilitare termică a
acoperişurilor la clădiri existente.
Trebuie atrasă insă atenţia asupra unor probleme specifice, care, dacă nu sunt
corect rezolvate, pot duce la compromiterea sistemului. Astfel:
• Stratul termoizolant trebuie realizat dintr-un material rigid, cu rezistenţe
mecanice bune, cu o absorbţie de apă cât mai redusă; aceste condiţii sunt îndeplinite,
la ora actuală, de polistirenul extrudat şi spuma de sticlă (foamglas).
• Prezenţa unui film de apă între termoizolaţie şi hidroizolaţie, chiar de
grosime redusă, intensifică fenomenul de schimb de căldură, evident funcţie de
intensitatea şi frecvenţa ploilor; ca urmare grosimea izolaţiei se majorează cu cca 20 %
faţă de o terasă clasică, care lucrează în aceleaşi condiţii;
• Este necesară o protecţie grea realizată dintr-un strat gros de pietriş de
râu sau dale grele din beton pe pat de nisip, în cazul teraselor circulabile. Acest strat
trebuie să fie suficient de greu pentru a echilibra efectul de smulgere provocat de vânt şi
de plutire sub acţiunea forţei arhimedice. Grosimea stratului de lestare rezultă din
84
calcul. Există însă recomandarea ca aceasta să fie cel puţin egală cu grosimea
termoizolaţiei.
Printre dezavantajele sistemului trebuie menţionate şi prezenţa cvasi
permanentă a apei care poate favoriza dezvoltarea unor ciuperci sau chiar a vegetaţiei,
dificultatea de remediere a eventualelor degradări ale termoizlaţiei şi costul mai ridicat.
d. Terase DUO
Se obţin prin divizarea stratului termoizolant în două prin stratul de hidroizolaţie
(fig. 3.5.d), rezultând o combinaţie între terasa compactă, caldă şi terasa inversată. Din
punct de vedere higrotermic, sistemul cumulează avantajele celor două soluţii. Astfel:
• Stratul izolant termic de la partea superioară a hidroizolaţiei asigură
protecţia hidriozolaţiei la temperaturi ridicate şi la şocuri termice, mărindu-i durabilitatea.
• Stratul izolant termic de la partea inferioară a hidroizolaţiei atenuiază
fluctuaţiile de rezistenţă termică determinate de filmul de apă stagnant.
Trebuie evidenţiat şi costul mai redus, datorită faptului că stratul inferior poate fi
realizat din materiale mai puţin rigide şi cu absorbţie de apă mai mare, cum ar fi
polistirenul expandat.
Soluţia se aplică cu succes în cazul lucrărilor de reabilitare termică la care se
păstrează stratul termoizolant existent.
85
Aticul poate fi realizat din beton armat, zidărie şi, în anumite cazuri, chiar din
elemente metalice uşoare, în cazul teraselor necirculabile. Se întâlnesc aticuri joase,
care servesc exclusiv la racordarea hidroizolaţiei, depăşind cu minimum 15 cm
suprafaţa stratului de protecţie a hidroizolaţiei, sau aticuri înalte, care au şi rol de
protecţie la terase circulabile. Acestea trebuie să aibă o înălţime de minimum 80 cm,
rezultată din condiţia de siguranţă în exploatare.
Rolul de protecţie poate fi asigurat prin intermediul unei balustrade metalice in
prelungirea aticului de dimensiuni reduse. Partea superioară a aticului se protejează cu
o copertină din tablă zincată sau din beton mozaicat.
b. Cornişa (fig. 3.6.b) este un element orizontal care iese din planul peretelui
exterior, cu rolul de a îndepărta apele pluviale de faţadă, susţinând dispozitive de
colectare şi evacuare a acestora. Cornişele pot fi realizate din zidărie, beton armat
monolit sau beton armat prefabricat. Din punct de vedere mecanic, cornişele lucrează
ca elemente în consolă, motiv pentru care trebuie acordată o atenţie specială îmbinării
cu peretele, dacă sunt executate din beton prefabricat.
86
Fig. 3.6 Elemente perimetrale la acoperişuri terasă
a-atic; b- cornişă: 1-pardoseală la terasă circulabilă sau protecţie la terasă necirculabilă din dale
prefabricate pe suport de nisip; 2- protecţia hidroizolaţiei care se racordează pe verticală, din
tencuială din mortar de ciment, armat cu plasă de rabiţ; 3 - hidroizolaţie; 4-balustradă de
protecţie în cazul teraselor circulabile; 5–tub din plastic pentru aerisirea stratului de difuzie; 6-
copertină prefabricată din beton mozaicat; 7- copertină din tablă zincată; 8- agrafă din oţel lat;
9- opritor din tablă zincată cu pantă pentru scurgerea apelor; 10-pazie din tablă zincată fixată
cu agrafe din bandă de oţel; 11- dren din pietriş ciuruit;12-jgheab din tablă zincată susţinut cu
cârlige fixate pe aceleaşi dibluri cu agrafele paziei.
88
3- hidroizolaţie cu protecţie înglobată în cazul terasei necirculabile); 4- dren din pietriş
cu granulaţie 15…20 mm în jurul receptorului pluvial (gurii de scurgere); 5-ţeavă
metalică; 6-receptor pluvial cu capac perforat sau capişon în cazul terasei
necirculabile; 7- dale mozaicate pe suport de nisip sau pe ploturi; 8-coloană de
scurgere; 9-protecţie din pietriş;
89
Rostul de tasare între 2 tronsoane cu înălţimi diferite se protejează cu tablă cu
buclă de compensare (fig. 3.9.b).
La terasele circulabile, continuitatea hidroizolaţiei se realizează în planul terasei,
în stratul suport al dalelor (fig.3.9.c) sau sub ploturi, la terasele cu pantă nulă (fig. 3.9.d).
90
3.3 Terase ventilate
Terasa ventilată se caracterizează prin prezenţa unui strat de aer ventilat în
contact cu exteriorul, care separă stratul termoizolnt de hidroizolaţie. Acesta antrenează
umiditatea rezultată din migraţia vaporilor dinspre interior spre exterior, evitându-se
astfel formarea condensului pe faţa rece a termoizolaţiei. Ventilarea spaţiului de aer se
realizează prin intermediul unor orificii amplasate pe contur, ale căror secţiuni sunt
stabilite prin calcul funcţie de debitul de aer necesar a fi vehiculat. Dacă panta este mai
mare de 10% este necesară amplasarea unor astfel de orificii şi la coamă pentru a se
evita apariţia unor zone de aer stagnant (fig. 3.10 ).
Sunt folosite peste spaţii cu degajări importante de vapori, cu umidităţi mai mari
de 70 %, cum ar fi halele din industria textilă sau cea a panificaţiei.
Sunt cunoscute mai multe modalităţi de realizare a teraselor ventilate (fig. 3.11).
a. Terasă cu canale de aerare
Terasa ventilată cu canale aerare este o combinaţie între terasa compactă şi cea
ventilată. Canalele de aerare sunt incluse în materialul termoizolant, realizându-se prin
dispunerea decalată a plăcilor sau prin utilizarea unor plăci cu o geometrie specială,
prevăzute cu caneluri (fig.3.11.a). Canalele pot fi dispuse pe una sau două direcţii şi
sunt puse în contact cu exteriorul, ca şi stratul de difuzie, prin intermediul deflectoarelor.
91
Fig.3.11 Terase ventilate
92
c.Terasă ventilată cu dispunerea hidroizolaţiei pe şarpantă de lemn de
înălţime redusă
Alcătuirea şi modul de funcţionare sunt similare cu cele prezentate anterior cu
deosebirea că cel de al doilea planşeu este realizat dintr-o astereală din scânduri sau
înlocuitori din lemn (PFL, PAL) susţinută de o şarpantă simplă, de dimensiuni reduse
(fig.3.11.c). Sistemul este utilizat în reabilitarea termoenergetică a clădirilor, hidroizolaţia
fiind realizată dintr-o membrană hidroizolantă, sau chiar sub forma unei invelitori
adecvate pantelor reduse, cum ar fi tabla.
Inconvenientele soluţiei constau în consumul ridicat de material lemnos şi
rezistenţa redusă la foc.
d. Alcătuire cu plafon suspendat termoizolant şi spaţiu intermediar de aer
ventilat.
Specific acestui sistem, aplicabil în special la hale industriale, este prezenţa unui
tavan suspendat care susţine stratul termoizolant. Hidroizolaţia este aplicată pe
planşeul de acoperiş (fig. 3.11.d). Tavanul poate fi realizat din casete de aluminiu, PVC,
gipscarton etc., iar pentru termoizolaţie se folosesc materiale uşoare, eficiente, fără
rigiditate cum sunt saltelele din vată minerală, vată de sticlă, spume poliuretanice moi
etc.
93
Capitolul 4
4.1. Generalităţi
Sfera noţiunii de tâmplărie include toate lucrările de închidere a golurilor în pereţi,
planşee sau acoperişuri.
Iniţial, numai tâmplăria din lemn executată de tâmplari în ateliere purta acest
nume, iar pentru a se evita confuzia cu tâmplăria de mobilă, executată de aceeaşi
meseriaşi, cea pentru construcţii se mai numea şi "tâmplărie de bina" sau "binale".
Elementele de tâmplărie închid golurile, care au rolul de asigurare a iluminatului
natural, a accesului din exterior sau a comunicării între diferitele piese ale clădirii.
4.2. Materiale
La execuţia elementelor de tâmplărie sunt necesare 3 categorii de materiale:
- materiale pentru partea opacă (de rezistenţă) a tâmplăriei;
- materiale pentru partea vitrată - geamuri;
- materiale auxiliare.
94
Lemnul stratificat (fig. 4.1) este un produs derivat din lemn care pune în valoare
calităţile lemnului şi îi diminuează semnificativ defectele. Este alcătuit din 3 straturi
dispuse fibră contra fibră (cu fibrele perpendiculare), solidarizate între ele cu adezivi
speciali, prin presare la prese hidraulice. Deformabilitatea este practic eliminată,
rezistenţa la microorganisme şi incombustibilitatea fiind realizate prin tratamentele
menţionate anterior.
Utilizarea lemnului stratificat este de dată relativ recentă.
Oţelul a început să fie utilizat pentru tâmplărie la sfârşitul secolului al XIX-lea. Procesul
de coroziune care afectează acest material i-a restrâns sfera de utilizare, revenind în
actualitate abia în deceniul 5 al secolului XX sub formă de oţel galvanizat.
Principalul avantaj al tâmplăriei din oţel constă într-o rezistenţă şi rigiditate
sporite, obţinute cu secţiuni mult mai reduse, ceea ce permite închiderea unor goluri de
dimensiuni mai mari şi obţinerea unui raport mai favorabil între suprafaţa vitrată şi
suprafaţa golului în cazul ferestrelor. Greutatea mare şi conductivitatea termică ridicată
sunt principalele dezavantaje ale acestui material.
Aluminiul (fig. 4.2) prezintă în plus faţă de oţel avantajele greutăţii reduse, a
rezistenţei la coroziune, a varietăţii secţiunilor de profile care pot fi executate şi a
aspectului estetic deosebit.
95
Fig. 4.2 Profil de tâmplărie din aluminiu
96
Fig. 4.3 Profil din tâmplărie din PVC ranforsat cu profile din oţel
4.2.2 Geamuri
Geamurile clare, în grosime de 1,8 până la 3 mm, se folosesc la ferestre
obişnuite, iar cele de 4...8 mm sunt folosite la vitrine, ferestre de dimensiuni mari sau în
situaţiile în care se urmăreşte o creştere a gradului de protecţie acustică.
Geamurile riglate turnate au pe una din fete striuri paralele şi se fabrică în
grosime de 5,5 mm. Se utilizează la luminatoare, permiţând trecerea luminii în proporţie
de 60-70%.
Geamurile ornament turnate au pe una din feţe desene în relief, obţinute prin
presare şi îşi găsesc întrebuinţare în special pentru realizarea părţii vitrate la uşi.
Geamurile armate au o grosime de 6,5 mm şi includ în masa lor o plasă de
sârmă din oţel de 0,5 - 0,6 mm diametru, cu ochiuri de 7-14 mm. Aceasta le conferă o
rezistenţă mai bună la acţiuni mecanice, dar le reduce transparenţa la 50%.
97
Geamurile mate sunt obţinute din geamuri clare de 2-3 mm grosime, având o
faţă lucie şi una lăptoasă, rezultată în urma tratării cu un acid. Transparenţa este de
50... 60 %.
Geamurile gravate sunt geamuri ornament, cu desene în relief realizate printr-o
tehnică manuală. Vitrourile sunt, de asemenea, geamuri ornament, cu desene variate,
în culori diferite.
Geamurile cu proprietăţi de conservare a energiei se prezintă sub formă de:
- produse realizate din sticlă cu o compoziţie chimică specială, ce le conferă
anumite calităţi în raport cu radiaţia luminoasă, cum sunt geamurile absorbante,
geamurile reflectorizante sau cele absorbant-reflectorizante;
- geamuri termoizolante de tip termopan sau triverre, formate din două sau trei foi
de geam fixate pe distanţieri metalici centrali la distanţă de 0,8 mm, stratul de aer
dezumidificat dintre foile de geam având proprietăţi termoizolatoare; eficienţa
energetică poate fi îmbunătăţită prin introducerea unui gaz inert, argon sau kripton, în
spaţiul dintre geamuri;
- geamuri cu emisivitate scăzută (Low-e), acoperite cu o peliculă de oxizi metalici
care reflectă radiaţia cu lungime de undă mare (radiaţia terestră); emisivitatea
suprafeţelor este redusă de la valoarea 0,9 în cazul geamului clar (transparent) la mai
puţin de 0,1, iar capacitatea de a reflecta radiaţia cu lungime de undă din registrul 3-0,3
μ, emisă de obiectele cu temperatură scăzută, (pereţi, ferestre, mobilier), creşte cu 80
%.
Geamurile multistrat (în documentaţiile străine “laminated”) sunt realizate din
două sau mai multe foi de geam, între care sunt prevăzute folii de polivinilbutiral
(material plastic); prezintă capacităţi sporite de protecţie acustică.
Geamurile reflectante au prevăzută pe una din feţe o peliculă de oxizi metalici,
care reflectă lumina.
98
Feroneria trebuie concepută şi realizată astfel încât să asigure funcţionarea şi
întreţinerea uşoară, să fie rezistentă la coroziune şi să poată fi remediată fără dificultăţi.
La elementele de tâmplărie metalică feroneria trebuie realizată din acelaşi material ca şi
restul componentelor, pentru a nu favoriza fenomene de coroziune electro-statică.
Materialele de fixare a elementelor vitrate se prezintă sub formă de chituri şi
baghete din lemn sau metalice.
Materialele de etanşare au rolul de a reduce permeabilitatea la aer şi apă a
tâmplăriei şi se prezintă sub formă de garnituri din cauciuc, materiale plastice sau
spume poliuretanice.
4.3. Ferestre
Conform Directivelor comune ale UEATC (Union Européenne pour l'Agrément
Technique dans la Construction), ferestrele sunt lucrări executate într-un perete
exterior, în scopul de a asigura pătrunderea luminii în interiorul unei încăperi şi de a
asigura eventual şi ventilarea acesteia. Excepţie fac ferestrele de mansardă care sunt
amplasate în învelitoare.
99
4.3.2 Exigenţe de performanţă şi condiţii de calitate
Pentru a contribui la satisfacerea exigenţelor esenţiale pentru clădiri, ferestrele
trebuie să răspundă condiţiilor de calitate formulate în Directivele comune pentru
agrementarea ferestrelor elaborate de UEATC.
a. Securitate
Fereastra în ansamblu sau componentele sale trebuie să-şi păstreze integritatea
(să nu se distrugă sau deterioreze într-un mod periculos) sub acţiunea agenţilor
atmosferici, a vibraţiilor, a reacţiilor pereţilor în care sunt amplasate sau solicitărilor
rezultate din exploatare.
In afara cazurilor de efracţie, ferestrele în poziţie închisă trebuie să asigure protecţia
ocupanţilor şi a bunurilor lor contra pătrunderii oamenilor sau animalelor.
b. Rezistenţa şi stabilitatea la acţiuni mecanice reclamă ca ferestrele şi
componentele acestora să suporte, fără deteriorări sau deformaţii excesive, solicitări
din: acţiunea vântului, vibraţiile produse de vânt sau de circulaţie, tasările zidăriei,
şocurile, presiunile şi solicitările utilizatorului.
c. Rezistenţa la solicitări higrotermice se traduce prin condiţia ca deformaţiile
dimensionale determinate de variaţiile de temperatură şi umiditate să nu afecteze
sensibil stabilitatea ferestrei în sensul de a nu compromite securitatea ocupanţilor.
d. Comportarea la foc se consideră satisfăcătoare dacă materialele din care sunt
realizate ferestrele nu favorizează propagarea focului şi nici nu produc gaze toxice în
cantitate periculoasă .
e. Etanşeitatea la aer, respectiv permeabilitatea la aer a unei ferestre, este
caracterizată prin curba care dă debitul de aer ce traversează fereastra sub influenţa
diferenţei de presiune între cele două feţe. Funcţie de această caracteristică, ferestrele
pot fi încadrate în una din cele trei categorii de permeabilitate.
In general, nu este recomandabilă o etanşeitate totală la aer a ferestrelor decât
în cazul încăperilor presurizate, cu aer condiţionat sau expuse unei presiuni puternice a
vântului, întrucât o anumită permeabilitate la aer poate fi utilă pentru realizarea unei
ventilări naturale moderate dar permanente. În cazul în care rosturile sunt aproape total
etanşe, o soluţie de asigurare a ventilării constă în a prevedea ferestrele cu orificii
speciale. Pe de altă parte, se cere ca permeabilitatea la aer să fie limitată, în special în
cazul vânturilor puternice, în scopul de a evita pierderile de căldură excesive şi de a nu
provoca curenţi de aer care să jeneze pe ocupanţi.
100
f. Etanşeitatea la apă se referă la interzicerea completă, în limite date, a
pătrunderii apei de ploaie în interiorul încăperilor sub acţiunea combinată a ploii şi
vântului. Satisfacerea acestei condiţii impune ca prin forma geometrică şi concepţia
profilelor şi a rosturilor, apa de ploaie să fie dirijată spre exterior.
Etanşeitatea la nisip, praf şi insecte este asigurată, de asemenea, prin forma şi
concepţia profilelor componente.
g. Protecţia termică nu apare ca o condiţie de calitate în cazul ferestrelor
obişnuite, care folosesc vitraje cu capacitate de izolare termică redusă. Este evident
faptul că ferestrele cu două sau mai multe foi de geam sunt mai eficiente din punct de
vedere termic decât ferestrele simple.
h. Condensul superficial nu poate fi evitat în special în cazul ferestrelor simple, cu
o singură foaie de geam, ceea ce poate afecta calitatea finisajelor. Pentru evitarea
acestui neajuns, secţiunile profilelor componente trebuie astfel concepute încât să
permită evacuarea apei provenite din condens.
În cazul vitrajelor multiple nu se admite formarea condensului în spaţiul dintre
vitraje, mai ales dacă acesta nu este accesibil pentru curăţire.
La încăperile cu higrometrie ridicată, favorabilă prezenţei permanente a
condensului pe faţa interioară a ferestrelor simple, se recomandă utilizarea vitrajelor
multiple sau a geamurilor cu proprietăţi termoizolante.
i. Protecţia acustică la zgomot aerian nu poate fi luată în consideraţie ca o
condiţie de calitate în cazul ferestrelor obişnuite întrucât aceasta este determinată de
vitraj - care intervine cu ponderea cea mai mare în suprafaţa ferestrei - şi de
etanşeitatea rosturilor între părţile mobile şi părţile fixe.
Vibraţiile generatoare de zgomote în procesul de exploatare trebuie evitate printr-
o concepţie corectă a secţiunii componentelor ferestrei asociată cu prevederea unor
materiale sau dispozitive de absorbţie sau amortizare a vibraţiilor.
j. Aspect
Toate suprafeţele trebuie să aibă un aspect cu granulozitate fină, fără
neregularităţi sau deformaţii aparente. Rosturile între profile şi fixarea accesoriilor nu
trebuie să producă discontinuităţi supărătoare privind aspectul general.
k. Iluminat natural
Randamentul luminos, determinat de raportul dintre suprafeţele transparente şi
opace ale ferestrei, trebuie să fie compatibil cu exigenţele impuse de natura activităţii
care se desfăşoară în spaţiul respectiv. Vizibilitatea clară dinspre interior spre exterior
101
trebuie asigurată de părţile transparente ale ferestrelor care trebuie să poată fi
menţinute permanent curate şi uscate.
l. Protecţia contra radiaţiei solare poate fi realizată cu ajutorul unor elemente
integrate dispuse de asemenea manieră încât să realizeze şi un control al iluminatului.
Aceste elemente trebuie să fie manevrabile din interiorul încăperii pentru a fi fixate într-o
poziţie stabilă, bine determinată.
m. Manevrabilitate
Manipularea uşoară este asigurată de modul de realizare şi funcţionare a
feroneriei şi a celorlalte dispozitive auxiliare. Acestea trebuie să asigure o funcţionare
normală chiar în condiţiile unui vânt puternic.
n. Durabilitate
Conservarea calităţilor iniţiale pe întreaga durată de viaţă a ferestrelor este
determinată de măsura în care se manifestă influenţa diferiţilor agenţi agresivi (climatici,
biologici etc.) asupra comportării materialelor constituente. O atenţie deosebită trebuie
acordată conservării caracteristicilor de etanşeitate ale ferestrelor.
Durata de viaţă a ferestrelor trebuie să fie de acelaşi ordin de mărime cu durata
de viaţă a clădirii. Poate fi admisă o durată de viaţă inferioară pentru anumite
componente, care pot fi uşor înlocuite.
Întreţinerea şi reparaţiile (reglajul, gresajul, vopsirea etc.) trebuie să necesite
un consum raţional de timp şi de bani. Mecanismele trebuie să fie accesibile, astfel ca
demontarea şi repararea lor să se facă cu uşurinţă, fără a fi necesară demontarea
ferestrei în întregime, să nu implice nici un risc pentru utilizatori sau personalul de
întreţinere şi să nu afecteze finisajele.
102
factorilor exteriori, fie condiţiile de utilizare. Se efectuează pe ferestre complet finisate şi
în deplină stare de funcţionare, respectiv vopsite, cu dispozitivele de manevrare în stare
de funcţionare şi cu partea vitrată realizată din materialul indicat de fabricant, fixată
definitiv. Se consideră cunoscute caracteristicile materialelor, determinate în
conformitate cu prescripţiile tehnice de utilizare în domeniu. Încercările mecanice diferă
funcţie de tipul de fereastră (fixă, mobilă, pe balamale, pe pivoţi, glisantă orizontal sau
vertical etc.) însă cele de etanşeitate şi permeabilitate rămân aceleaşi indiferent de tipul
de fereastră.
103
realizată în toate modurile cunoscute. Cele mai des întâlnite sunt însă ferestrele
oscilante pe balamale, care se pot deschide spre exterior - deschidere obişnuită - sau
spre interior (fig. 4.5)
104
Ferestrele cu deschidere interioară permit o manevrare şi întreţinere mai comodă
şi nu sunt expuse riscului de smulgere în poziţia deschis, în cazul unui vânt puternic. In
schimb, prin deschidere, ocupă spaţiu în încăpere şi nu oferă suficientă etanşeitate la
aer şi apă. Pentru ameliorare, forma componentelor orizontale ale cercevelei este astfel
aleasă încât să permită îndepărtarea apei, iar pe conturul tocului se practică un uluc
care creează un spaţiu de decompresie, în scopul frânării curenţilor de aer şi al
diminuării infiltraţiilor.
105
Fig. 4.6 Ferestre duble din lemn cu deschidere obişnuită:
a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 3 canaturi; 1- toc; 2- cercevea; 3- închidere în falţ; 3'-
idem, în gură de lup; 4- montant; 5- şpros
106
Faţă de ferestrele duble obişnuite, folosirea ferestrelor cuplate conduce la
reducerea consumului de material lemnos. Pe de altă parte, forma mai complicată a
secţiunilor, mecanismele speciale de închidere şi cuplare complică execuţia.
Deşi în principiu ferestrele cuplate se pot deschide atât spre interior cât şi spre
exterior, în mod curent se folosesc ferestre cuplate cu deschidere interioară (fig. 4.8).
Pot fi realizate însă şi ferestre cuplate pivotante sau glisante
107
Fig. 4.7 Ferestre duble din lemn cu deschidere interioară
a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 2 canaturi şi supralumină; 1- toc; 2- piesă fixă pentru
asigurarea deschiderii interioare; 3- cercevea; 4- montant;
5- traversă
108
Fig. 4.8 Ferestre duble din lemn, cu cercevele cuplate
a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 3 canaturi; 1- toc; 2- cercevele cuplate; 3- montant; 4-
şorţ tablă
109
Fig. 4.9 Ferestre metalice: a- simple, din profile obişnuite, laminate la cald;
b- din profile laminate şi geam termopan; c- simple, din profile speciale pentru tâmplării
laminate la rece; d- duble, din profile pentru tâmplării laminate la cald; e- simple, din bandă de
oţel prelucrate la presa cu role (profile SECO); f- duble, din profile din bandă de oţel, prelucrate
la presat cu role (SECO); 1- toc; 2- cercevea; 3- foaie geam; 4- baghetă metalică pentru fixarea
geamului; 5- garnitură elastică
110
balamale, cu rezolvarea detaliilor corespunzătoare pentru evacuarea apei din condens
sau infiltraţii .
111
cât şi pentru cea mobilă, se folosesc profile complexe, obţinute prin extrudare, laminare
sau presare. Profilele au dimensiuni de acelaşi ordin de mărime ca şi cele de aluminiu,
au o rigiditate suficientă pentru a acoperi deschideri obişnuite, o conductivitate termică
redusă, şi nu necesită lucrări de întreţinere în afară de spălarea periodică cu detergent.
Partea vitrată se realizează din geamuri termoizolatoare cu două sau mai multe foi de
geam separate prin lame de aer, iar etanşarea cu profile de neopren. In general, părţile
mobile sunt oscilante, pe balamale (fig. 4.10), dar se pot realiza din materiale plastice şi
ferestre pivotante, glisante sau pliante.
4.4. Uşi
Uşile sunt elemente componente ale pereţilor care au rolul de a asigura accesul
din exterior, comunicarea între diferitele piese ale clădirii şi evacuarea în caz de pericol,
răspunzând exigenţelor de funcţionalitate determinate de destinaţia clădirii, respectiv de
cerinţele utilizatorilor.
Îndeplinirea acestei funcţiuni esenţiale depinde de dimensiunile şi poziţia golului,
soluţia constructivă, manevrabilitate etc.
c. Siguranţa în exploatare
Prin construcţia lor şi modul de funcţionare, uşile trebuie să elimine orice risc de
accidentare a utilizatorului, indiferent de modul de deschidere. În acelaşi timp, trebuie
exclusă orice posibilitate de intruziuni nedorite, din partea oamenilor sau animalelor.
Satisfacerea acestei exigenţe implică în special concepţia corectă şi buna funcţionare a
feroneriei.
d. Asigurarea intimităţii
Uşile trebuie să contribuie, în aceeaşi măsură ca şi peretele în care sunt
amplasate, la asigurarea intimităţii din punct de vedere:
- vizual, să prezinte aceeaşi opacitate ca şi peretele adiacent;
- acustic, în poziţia închis, să asigure indicele de reducţie sonoră cerut de norme.
e. Protecţia termică
Având în vedere ponderea redusă care revine uşilor în suprafaţa pereţilor
exteriori, problema protecţiei termice nu prezintă aceeaşi importanţă ca în cazul
ferestrelor. Luarea unor măsuri de creştere a gradului de protecţie termică apare
necesară la uşile de balcon, în cazul locuinţelor, sau la cele care separă spaţii
caracterizate prin diferenţe mari de temperatură, în cazul clădirilor de producţie.
f. Protecţia acustică
Asigurarea unui anumit nivel de protecţie acustică este necesar nu numai din
punct de vedere al intimităţii ci şi pentru desfăşurarea activităţii principale adăpostite
într-un anumit spaţiu. Este cazul unităţilor de învăţământ, al sălilor de lectură etc.
g. Etanşeitatea
Problema etanşeităţii la aer, apă, praf şi insecte apare în cazul uşilor exterioare
iar măsurile de etanşare contribuie şi la creşterea capacităţii de izolare termică şi
acustică.
h. Durabilitatea
Exigenţele privind durabilitatea au în vedere:
- păstrarea calităţilor iniţiale pe toată durata de viaţă a uşii, durată care trebuie să
fie aceeaşi cu durata de viaţă a elementului de construcţii în care este amplasată;
- executarea fără dificultăţi a lucrărilor de întreţinere, în special în ceea ce
priveşte feroneria.
114
4.4.3 Uşi din lemn
Lemnul rămâne materialul cel mai potrivit pentru executarea uşilor la clădiri de
locuit şi social-culturale, chiar dacă în ultima vreme aluminiul şi materialele plastice au
început să fie utilizate şi în acest domeniu.
Tocul uşii din lemn este un complex de tâmplărie format din doi montanţi şi o
traversă, prevăzute cu falţ, executate din dulapi din stejar sau fag. La partea inferioară
tocul poate avea prag aparent sau ascuns.
In mod obişnuit, tocul este fixat de zidărie prin intermediul unor ghermele şi
înglobat în tencuială. Într-o execuţie mai îngrijită, pentru evitarea degradării tencuielii de
pe feţele laterale ale golului de uşă, acestea se îmbracă într-o căptuşeală din lemn care
înglobează tocul .
Modul de rezolvare a uşilor din lemn la nivelul tocului este prezentat în fig. 4.12.
Foaia de uşă poate fi realizată intr-o multitudine de variante constructive, opţiunea
pentru una dintre ele făcându-se funcţie de importanţa clădirii, poziţia uşii în cadrul
acesteia, considerente estetice, exigenţe specifice. Uzual se folosesc:
- Foi de uşă cu din lemn masiv (fig. 4.13.a), alcătuite din scânduri dispuse
alăturat, îmbinate în lambă şi uluc, furniruite pe ambele feţe; o variantă o constituie
foaia de uşă cu rame din lemn masiv şi tăblii.
- Foi de uşă cu rame şi tăblii, (fig. 4.13.b) sunt utilizate ca uşi de acces în
imobile sau apartamente, la clădiri social-culturale sau ca uşi interioare la locuinţe cu
grad de finisare superior. Ramele se realizează din scânduri de stejar sau brad, sunt
prevăzute cu uluc pe partea interioară şi falţ pe contur. Tăbliile se execută din
scândurele în lambă şi uluc, din foi de placaj (tăblii netede) sau din scândură (tăblii
profilate). Tăbliile pot fi înlocuite parţial sau în totalitate cu ochiuri de geam.
- Uşi dublu placate (cu miez compact) (fig. 4.14) alcătuite dintr-un schelet
interior placat pe ambele feţe cu scânduri sau cu foi din placaj furniruit. Scheletul, la
rândul său, poate fi constituit din rame din scânduri pe contur, şi nervuri din şipci.
- Foi de uşi cu structura celulară (fig. 4.15) alcătuite dintr-un schelet din şipci,
dispuse după una sau două direcţii sau ramă din şipci si miez celular uşor din înlocuitori
din lemn (lamele din PFL dur în forma de V), fagure din hârtie bachelitizată sau
impregnată cu alte răşini sintetice, melci din fâşii subţiri din lemn în formă de spirală,
baghete din PFL poros, PAL sau alte aglomerate din lemn, spumă din polimeri sau
polistiren.
115
Fig. 4.12 Alcătuirea şi modul de realizare a uşilor din lemn:
a- pe toc; b- pe căptuşeli, cu lăţimea egală cu cea a peretelui finisat; c, d- pe căptuşeli, cu
lăţimea mai mare decât a peretelui finisat; 1- toc; 2- foaie uşă; 3- pervaz;
4- căptuşeli; 5- material tasabil
116
Fig. 4.13 Foi de uşă din lemn masiv
a- din scânduri îmbinate în lambă şi uluc; b- din rame şi tăblii; 1- rame din lemn masiv;
2- scânduri îmbinate în lambă şi uluc; 3- foaie geam; 4- tăblii
117
Fig. 4.14 Foi de uşă cu miez compact
a- din scânduri alăturate şi miez compact; b- din 2 foi de placaj şi miez compact; 1-
scânduri rindeluite, lăcuite, îmbinate în lambă şi uluc; 2- miez compact din scânduri
brute; 3- miez din material izolant; 4- placaj furniruit; 5- foaie de geam; 6- baghetă
118
Fig. 4.15 Foi de uşă din 2 foi de placaj cu miez celular realizat în diferite variante (dublu
placate)
a-din şipci dispuse după o direcţie; b- pe schelet din şipci pe ambele direcţii; c-
baghete din PFL dur; d- melci din lemn; e- lamele din PFL poros, în formă de V; f-
melci din hârtie; 1- ramă din şipci sau baghete din lemn; 2- foi de placaj furniruit sau
brut (vopsit); 3- miez cu rol de distanţier dispus între cele 2 foi de placaj
119
Fig. 4.16 Uşi metalice
a - cu 2 feţe din tablă; b- cu rame din tablă îndoită şi tăblii din tablă plană; c- cu o faţă din
tablă pe rame din tablă îndoită; 1- toc din profile din tablă îndoită la rece; 2- foaie din tablă
plană; 3- platbandă cu rol distanţare/consolidare; 4- vată minerală; 5- rame din tablă
îndoită; 6- foaie din tablă plană
120
Capitolul 5
PEREŢI DESPĂRŢITORI
121
a. Pereţi despărţitori din zidărie de cărămidă
La clădirile cu structuri tradiţionale din zidărie, pereţii interiori neportanţi se
realizează tot din zidărie de cărămidă plină sau cu goluri verticale, cu grosimi de 7,5, 15
sau 25 cm. Legătura de pereţii portanţi adiacenţi se realizează direct prin ţesere, cu
agrafe de oţel-beton introduse În rosturile orizontale sau indirect prin intermediul unor
stâlpişori (sâmburi) din beton armat cu armături de legătură introdusă în rosturile
orizontale şi legată de aceştia. La partea inferioară pereţii neportanţi se fixează în şapa
betonului de egalizare, iar la partea superioară se creează reazeme elastice pentru
plăci sau grinzile de planşeu. Se respectă alternanţa rosturilor verticale, iar pentru
Înălţimi mari rosturile orizontale se armează la intervale de 4-5 rânduri.
Fig. 5.1 Exemple de plăci ceramice cu goluri orizontale pentru pereţi interiori purtaţi
(a) şi modul de realizare a peretelui in zona de câmp (b)
122
Pereţii se execută prin zidire cu mortar de ciment, iar În rosturile verticale şi
orizontale se montează bare din oţel-beton 04 ... 08 mm (fig. 10.36, c).
Soluţia se utilizează când se urmăreşte iluminarea naturală indirectă a unor spaţii
jnterioare.
123
Fig. 5.3 Detalii de realizare a pereţilor nestructurali din plăci de beton celular autoclavizat:
a - placă b.c.a.; b - elevaţie perete
124
elimina riscul deschiderii rosturilor verticale dintre fâşii, acestea se pot trata cu benzi din
ţesătură din fibre de sticlă, lipite cu adezivi sintetici.
125
. Intre locuinte, se construiesc pereti dubli, formati din doua randuri de placi cu grosimea
de 8cm si, intre ele, un strat izolator
cu vata minerală.
Pereţii din plăci de IAFS prezintă stabilitate si rezistenta mare, preluând în condiţii bune sarcini ce provin din
greutatea corpurilor de mobilier de bucătărie, a rafturilor sau a altor obiecte suspendate.Deasemenea se
caracterizează prin rezistenţă sporită la incendiu, 3 ore pentru peretii cu grosime de 8cm si 10cm.
Plăcile IAFS pot fi montate şi pe schelet metalic (fig. 5.6)
h.Pereţi din fâşii de PAL protejat sau din alte materiale fibrolemnoase.
Se folosesc fâşii din PAL de 5 cm grosime, cu feţele finisate cu film din PVC sau
melamină. In general, se utilizează PAL obţinut prin aglomerarea materialului fibro-
Iemnos cu răşini ureo-formaldehidice; pentru pereţi adiacenţi încăperilor umede se
foloseşte PAL aglomerat cu răşini ureo-melaminice sau PFL.
Fâşiile au înălţimi de 2,50, 2,75, 3,00 m şi Iăţimi de 0,60; 0,90 şi 1,20 m, iar
canturile verticale sunt prevăzute cu uluc de 20 ... 25 mm adâncime.
Un alt sistem de pereţi interiori purtaţi este cel realizat din fâşii de lemn sau
ipsos, montate pe un schelet de rezistenţă (fig. 5.7)
126
Fig.5.8 Perete interior din fâşie de ipsos-carton sau PAL melaminat, montate pe un
schelet propriu de lemn:
a - elevaţie perete; b - secţiune orizontală; 1 - fâşie din ipsos - carton sau PAL melaminat; 2 -
montant din lemn; 3 - plăci din vată minerală; 4 - riglă din lemn; 5 - plintă din lemn;
Fig. 5.9 Perete interior din fâşie de ipsos-carton sau PAL melaminat, montate pe un
schelet metalic:
1 - fâşie ipsos carton; 2 - profil metalic; 3 - termoizolaţie
127
Pereţii plianţi pot fi cu canturi care se deplasează independent, cu canturi
articulate, În formă de armonică, din rigle articulate etc (fig. 5.10) .
Panourile de pereţi despărţitori mobili se execută cu feţe din materiale dure (PFL,
materiale plastice, azbociment) sau moi (materiale plastice moi, fibre textile) şi cu
materiale de umplutură fonoizolante, fixate într-un cadru rigid
128
7
1
a.
4
2
129
Când condiţiile de izolare fonică o impun se folosesc pereţi din produse de lemn
aglomerate, în mai multe straturi, fiecare cu scheletul său din lemn, prins elastic de
elementele adiacente, între care se prevăd materiale fonoabsorbante.
c.Pereţi despărţitori tip mobilă (fig. 5.12) sunt alcătuiţi din două rânduri de
rafturi montate pe un panou vertical comun. Se execută dintr-un schelet din lemn pe
care se fixează plăcile fibrolemnoase şi în interiorul cărora se montează rafturile. Acolo
unde înălţimea rafturilor este mai mică decât înălţimea camerei, spaţiul dintre partea
superioară a lor şi tavan se completează cu plăci de tencuială uscată.
130
PARTEA a II-a
131
Capitolul 1
TENCUIELI
132
Tencuiala nu trebuie să afecteze funcţionarea normală a suportului în sensul că
trebuie să permită schimbul de aer şi de vapori între medii cu potenţiale diferite şi, în
acelaşi timp, să împiedice pătrunderea apei prin capilaritate în structura elementului.
b. Referitoare la tencuiala propriu-zisă
• Impermeabilitatea
Este necesară în cazul tencuielilor exterioare sau care protejează pereţi sau
tavane care lucrează în contact direct cu apa sau alte lichide, cum este cazul
rezervoarelor.
• Rezistenţa la fisurare
Fisurarea tencuielii afectează direct impermeabilitatea şi poate fi determinată de
mai multe cauze: deformaţii ale suportului, solicitări exterioare (radiaţie solară, variaţii
brusce de temperatură, îngheţ – dezgheţ), contracţia mortarului în timp, pe durata prizei
şi a întăririi.
• Rezistenţa la şocuri şi degradări
Dacă tencuiala este aplicată pe pereţi expuşi şocurilor, cum ar fi pasajele
deschise, parterul locuinţelor colective etc., aceasta trebuie să prezinte caracteristici
mecanice ridicate pentru a diminua riscurile de degradare.
133
− pe zidării de cărămidă: - tencuieli groase interioare şi exterioare,
− pe suprafeţe rabiţate sau plase sudate - tencuieli groase interioare şi exterioare;
− pe suprafeţe din şipci şi trestie.
Mortarelor utilizate la aceste lucrări se adoptă funcţie de criteriile enunţate
anterior şi domeniile de aplicabilitate, prezentate ȋn tabelul 1.1.
134
compoziţia 25 mm speciale, tencuieli cu praf de x x
mortarului (pentru pentru decorative piatră
tencuieli tip simili- - x
groase) piatră
cu terasit - x
Mortare tencuieli subţiri netede (gleturi) x x
aplicate în tencuieli subţiri netede x x
trei straturi decorative
subţiri a
câte 1 mm tencuieli subţiri tip strop,
x x
grosime decorative
pentru:
Mortare tencuieli drişcuite x x
aplicate
monostrat
, în
x x
grosime tencuieli sclivisite
de 10-12
mm
Şpriţul sau stratul de amorsare are rolul de a asigura aderenţa tencuielii la stratul
suport prin crearea unei suprafeţe rugoase şi cu o mai mică absorbţie de apă pentru
aplicarea stratului principal de tencuială.
Acest strat nu acoperă în mod continuu suprafaţa suport, prin urmare nu
contribuie la impermeabilizare. Pe plasele de rabiţ se aplică un prim strat (şmir) pentru
umplerea ochiurilor plasei şi asigurarea aderenţei.
Grundul este stratul principal al tencuielii şi serveşte pentru acoperirea
neregularităţilor suprafeţei suport sau remedierea abaterilor de la verticală la pereţi,
respectiv de la orizontală, la tavane. Se aplică pe grundul întărit în 2 reprize a câte 0,8
cm fiecare. Dozajul în liant este mai redus şi consistenţa mai mare faţă de stratul
anterior pentru asigurarea etanşeităţii şi evitarea riscului de fisurare.
Tinciul este stratul vizibil care dă aspectul şi forma definitivă a tencuielii.
Grosimea tinciului, compoziţia şi consistenţa mortarului se adoptă funcţie de
modul de prelucrare a feţei văzute, în vederea obţinerii unei tencuieli obişnuite sau
decorative.
135
1.2.1 Materiale
a.Lianţi
Argila a fost primul liant utilizat pentru tencuieli în scopul asigurării etanşeităţii
prin completarea rosturilor şi a golurilor, care în amestec cu materiale organice dădea
un material lucrabil dar sensibil la acţiunea umidităţii.
Varul a fost timp de mai multe secole liantul folosit aproape în exclusivitate
pentru lucrările de zidărie şi de tencuieli exterioare. Acest material, obţinut prin
calcinarea rocilor calcaroase în cuptoare rudimentare, ajungea pe şantier sub forma de
var bulgări, care ulterior era stins cu apă şi păstrat la adăpost sub formă de pastă de var
sau var gras. Acest var nu se poate întări decât în aer prin fixarea gazului carbonic, de
unde şi denumirea de var aerian.
Odată cu descoperirea lianţilor hidraulici, varul hidraulic şi cimentul, mai
rezistente şi mai bine adaptate la realizarea elementelor portante, varul aerian
amestecat în primă instanţă cu cimentul, formând aşa numitele mortare mixte, încet,
încet a dispărut de pe şantiere. A început să fie preferat mortarul de ciment care
prezenta avantajele unei mai bune etanşeităţi şi a unei rezistenţe sporite. In acelaşi timp
însă, mortarul de ciment este mai puţin lucrabil, prezintă contracţii importante şi, ca
urmare, risc de fisurare, reducând şi permeabilitatea la vapori de apă a zidăriei.
Din aceste motive, în ultimii 15-20 de ani se asistă la o reintroducere a varului în
compoziţia mortarelor de tencuială, mai ales în cazul lucrărilor de renovare a clădirilor
vechi din zidărie.
În prezent, la execuţia tencuielilor se utilizează următoarele sortimente de lianţi:
- Varul aerian fabricat prin arderea rocilor calcaroase pure în cuptoare la temperaturi de
900-1100° şi stins apoi cu apă, se caracterizează prin fineţe mare şi densitate redusă.
Prin folosirea acestuia se obţin mortare de mare plasticitate dar friabile, care ating
nivelurile normate ale performanţelor mecanice după un timp îndelungat, prin fixarea
gazului carbonic din aer. De aceea varul se foloseşte în asociere cu cimentul care
conferă mortarului rezistenţă şi performanţe iniţiale.
- Varul hidraulic natural se obţine prin arderea rocilor calcaroase- argiloase la o
temperatură de aproximativ 1200 grade, după care se macină şi se stinge. Posedă
proprietatea de a se întări în apă şi aceasta este cu atât mai pronunţată cu cât
conţinutul în argilă al rocilor este mai mare. Din punct de vedere al rezistenţei se
situează între varul aerian şi ciment. Se foloseşte la fabricarea unor mortare mixte, var-
136
ciment sau ciment var, cărora le conferă lucrabilitate. Conţinutul de ciment este cu atât
mai redus cu cât varul este mai hidraulic, obţinut din roci mai bogate în argilă.
- Varul hidraulic artificial se obţine din clinker de ciment Portland, la care se adaugă
materiale inerte sub formă de filer, în special filer de calcar. Rezistenţa la compresiune
este apropiată de cea a varurilor naturale, in schimb deformaţia la ruptură este
mediocră şi chiar inferioară celei a cimentului.
- Cimentul care, având rezistenţe mecanice mari, se foloseşte la realizarea mortarelor
de tencuială numai în combinaţie cu varul, în cadrul unor mortare mixte, în scopul
reducerii riscurilor de fisurare. Se preferă ciment de rezistenţă scăzută, cu contrageri
mai mici, care se adaptează mai bine realizării tencuielilor.
- Lianţii speciali pentru tencuială sunt constituiţi în general dintr-un amestec de ciment
Portland, var aerian sau hidraulic şi diverse adaosuri; aceşti lianţi prezintă avantajul de
a avea calităţi hidrofuge şi de lucrabilitate, o compoziţie uniformă, bine adaptată
executării stratului de bază şi a celui de finisaj. Se evită astfel amestecul lianţilor pe
şantier.
b. Nisip
La prepararea mortarelor pentru tencuieli calitatea nisipului este esenţială.
Nisipul folosit trebuie să aibă compoziţia granulometrică optimă, să nu conţină resturi
organice sau compuşi chimici care să reacţioneze cu apa .
c.Apa
La prepararea mortarelor pentru tencuieli se foloseşte apa potabilă, de la reţeaua
de alimentare sau din alte surse, cu menţiunea că trebuie să fie cât mai curată.
Prezenţa unor impurităţi în apa de amestec provoacă apariţia unor pete sau
eflorescenţe nu numai inestetice, dar care pot afecta comportarea tencuielii în timp.
137
Tehnologia de execuţie a tencuielilor implică următoarea succesiune de operaţii:
pregătirea suprafeţei suport, trasarea, aplicarea succesivă a straturilor componente,
prelucrarea feţei văzute şi recepţia lucrărilor.
a. Pregătirea suprafeţei include totalitatea lucrărilor destinate asigurării planeităţii,
a aderenţei şi rigidităţii, cele mai importante fiind:
• Asigurarea încadrării abaterilor dimensionale în toleranţele admisibile prin măsuri
specifice ca cioplirea proeminenţelor, completarea intrândurilor sau acoperirea
cu o plasă de rabiţ în cazul în care acestea depăşesc 40 mm;
• Asigurarea unui anumit grad de curăţenie prin îndepărtarea urmelor de praf, a
petelor de grăsime sau de petrol etc;
• Asigurarea aderenţei (rugozităţii) prin adâncirea rosturilor la zidăria de cărămidă
şi şpiţuirea sau cioplirea suprafeţelor din beton.
Amorsarea suprafeţelor se realizează prin aplicarea unui şpriţ din lapte de ciment
de 3 mm grosime. Dacă umiditatea suprafeţei este mai mică de 5 % aceasta va fi
stropită cu apă, iar dacă este mai mare de 7% lucrările de tencuieli nu se execută.
b. Trasarea tencuielii realizată cu repere din mortar (stâlpişori), executaţi din
acelaşi mortar din care se execută grundul, scoabe metalice lungi, şipci de lemn sau cu
repere metalice de inventar, are în vedere realizarea unei suprafeţe perfect plane,
verticale sau orizontale; la faţade se fixează obligatoriu repere la toate colţurile faţadei
precum şi pe suprafeţele dintre golurile de ferestre sau uşi.
c. Aplicarea grundului se realizează manual sau mecanizat, în câmpurile dintre
repere, în una sau două reprize, grosimea totală fiind de 15 mm până la 20 mm ȋn
funcţie de natura suprafetei suport.
Pentru obţinerea unui finisaj de calitate, suprafaţa grundului trebuie să
îndeplinească următoarele criterii de performanţă :
• un nivel de umiditate măsurat cu aparatul Higromette de 5 – 7 %;
• rugozitatea suprafeţei care asigură aderenţa stratului următor se obţine prin
netezirea grundului cu dreptarul şi nu prin drişcuire, iar în anumite situaţii se recurge
la strierea suprafeţei;
• menţinerea grosimii grundului în limitele stabilite prin operaţiile de trasare se
realizează prin verificare cu dreptarul faţă de repere.
d. Aplicarea tinciului se face manual, la anumite intervale de timp, pe grundul
întărit şi umezit în prealabil. Având în vedere că este stratul vizibil care dă aspectul şi
forma definitivă a tencuielii, grosimea tinciului, compoziţia şi consistenţa mortarului sunt
138
funcţie de modul de prelucrare a feţei văzute, în vederea obţinerii unei tencuieli
obişnuite sau decorative.
a.Tencuieli brute se execută din mortar de var cu sau fără adaos de ciment,
netezit în stare brută, fără aplicarea tinciului şi fără drişcuire, în grosime maximă de 16
mm. Se întrebuinţează numai la interior în spaţii care nu reclamă condiţii estetice sau
de etanşeitate deosebite (subsoluri, depozite, poduri, calcane etc.), îndeplinind exclusiv
o funcţiune de protecţie.
b.Tencuieli drişcuite, obişnuite sau simple, se folosesc în mod curent la clădiri
de locuit şi social culturale, constituind suport pentru finisajul definitiv sub formă de
zugrăveli sau spoieli. În scopul asigurării unei suprafeţe plane şi netede, acestea se
netezesc cu drişca.
c.Tencuielile gletuite obţinute prin aplicarea gletului (un strat subţire de var sau
ipsos netezit cu drişca metalică) dau un aspect mai îngrijit finisajului, folosindu-se la
încăperile principale ale clădirilor de locuit sau social – culturale. Gletul de ipsos se
aplică pe suprafeţele pe care urmează a fi aplicate vopsitorii în ulei.
139
uniformă şi a nu afecta culoarea. În afară de drişcuirea obişnuită, prelucrarea suprafeţei
se poate face prin:
• raşchetare - prelucrarea cu o piesă metalică prevăzută cu dinţi (raşchetă) şi
curăţarea ulterioară cu o perie aspră;
• stropire – aplicarea stratului vizibil în două etape, primul prin drişcuire simplă, iar al
doilea prin stropire manuală sau mecanică;
• periere sau pieptănare cu perii aspre pe suprafaţa mortarului după ce acesta făcut
priză, dar înainte de a se fi întărit complet;
Tencuielile din piatră artificială (similipiatră) se execută prin aplicarea unui strat
de mortar de ciment şi griş de piatră, eventual cu un adaos de colorant, pe un grund din
mortar de ciment stropit cu apă, înainte de întărirea completă a acestuia. Grosimea
stratului vizibil depinde de modul de prelucrare a suprafeţei, 5…10 cm pentru rostuire şi
15…30 mm pentru cioplire, buciardare, şpiţuire etc.
Rostuirea se execută cu 24 – 48 zile înainte de întărirea stratului vizibil,
cuprinzând operaţiile de trasare a rosturilor şi de montare în rosturi a şipcilor cu profil;
după încheierea prizei, la 7 – 15 zile se execută prelucrarea suprafeţei.
Cele mai frecvent utilizate moduri de prelucrare sunt:
- frecarea suprafeţei cu perii de sârmă după ce mortarul a făcut priză dar înainte de a
se fi întărit complet;
- buciardarea, prin prelucrarea suprafeţei cu o unealtă specială, buciarda; prin
buciardare se obţine o suprafaţă rugoasă care imită aspectul pietrei naturale
prelucrate brut;
- şpiţuirea cu ajutorul şpiţului şi ciocanului, obţinându-se în felul acesta neregularităţi
mai mari decât în cazul buciardării;
- cioplirea cu ajutorul dălţii şi ciocanului obţinându-se neregularităţi mai mari decât în
cazurile precedente; acest procedeu se aplică în special la socluri;
- tratarea cu acid clorhidric diluat a suprafeţei de mortar cu pietriş colorat, executată în
două reprize, după ce mortarul a făcut priză, dar înainte de a se fi întărit; după
apariţia granulelor de pietriş, tratarea se consideră terminată şi tencuiala se spală
bine cu apă.
140
1.3 Tencuieli exterioare monostrat din mortare uscate (gata preparate)
Necesitatea eliminării operaţiilor de dozare a amestecului pentru mortare pe
şantier, în scopul evitării unor erori inerente, a condus la apariţia unor produse
industriale, livrate în saci, din care, prin amestecare cu o cantitate de apă bine stabilită,
se obţine mortarul pentru tencuială. Iniţial, compoziţia acestor amestecuri era identică
cu cea a mortarelor executate pe şantier, la care se adăugau în proporţii reduse,
adaosuri destinate în special ameliorării aderenţei (răşini) şi impermeabilităţii. În paralel,
au început să apară produse de concepţie nouă, care includ şi agregate uşoare,
destinate aplicării pe suprafeţe din beton celular. Caracteristicile acestui tip de suport
reclamă îmbunătăţirea retenţiei de apă a tencuielii şi diminuarea caracteristicilor
mecanice pentru a preîntâmpina fisurarea rapidă după o perioadă relativ redusă de
exploatare. Principalele avantaje ale tencuielilor monostrat din mortare gata preparate
constau în:
- sunt eliminate toate inconvenientele preparării pe şantier;
- amestecurile sunt dozate cu metode precise, oferind o calitate constantă, controlată
în uzină şi atestată prin certificatul de calitate;
- execuţia este rapidă, se aplică în una sau două reprize, intervalul de aşteptare între
ele fiind de la 2 la 5 ore, funcţie de produs şi condiţii climatice.
- în general colorate, aceste produse asigură prin ele însele finisajul definitiv.
a. Lianţii şi nisipul
Lianţii şi nisipul, constituenţi de bază ai mortarelor uscate, sunt de aceeaşi natură
ca şi cele pentru tencuieli tradiţionale. Alegerea lor este mai dificilă datorită faptului că
majoritatea tencuielilor monostrat din mortare gata preparate asigură aspectul definitiv
al suprafeţei, fără a mai fi necesare alte lucrări de finisaj. Din acest motiv amestecul se
realizează cu ciment şi nisip de culoare albă la care se adaugă coloranţi în doze mici,
pentru a se obţine culori pastel; culorile închise, cu valori ridicate ale coeficienţilor de
absorbţie, conduc la o supraîncălzire a suprafeţei şi implicit, la o creştere a riscului de
141
fisurare. Cimentul alb, liant cu caracteristici mecanice superioare, este în general utilizat
în amestec cu var aerian şi uneori cu var hidraulic natural.
b. Adaosurile
Adaosurile pot acţiona fie temporar, în timpul aplicării şi prizei tencuielii, fie să le
modifice caracteristicile de o manieră permanentă. Majoritatea adaosurilor au în acelaşi
timp mai multe funcţiuni: cele care reţin apa acţionează şi asupra plasticităţii mortarului
ca şi răşinile în general utilizate pentru a îmbunătăţi aderenţa la suprafaţa suport. Ele
pot avea de asemenea efecte contradictorii, de aceea, la elaborarea reţetei, trebuie
asigurat un anumit compromis între adaosuri. Adaosurile care asigură retenţia de apă
au rolul de a evita o uscare rapidă a tencuielii în timpul prizei şi de a încetini absorbţia
apei de către suport în scopul de a permite ca liantul hidraulic să facă priză în condiţiile
cele mai bune. Permit reglarea migraţiei apei indiferent de natura suportului,
eliminându–se astfel necesitatea stratului de amorsaj.
Adaosurile de aderenţă contribuie de asemenea la eliminarea stratului de
amorsaj, eficacitatea lor fiind uneori afectată de o umezire ulterioară a tencuielii.
Adaosurile hidrofuge, reducând capilaritatea în interiorul produsului, nu fac decât
să contribuie la o mai bună etanşeitate a tencuielii.
Plastifianţii ameliorează lucrabilitatea mortarului facilitând aplicarea mecanică şi
reducând cantitatea de apă de amestec; în felul acesta se reduce contracţia.
Adaosurile de aerare au funcţiuni multiple. În timpul malaxării, ele antrenează în
interiorul mortarului un mare număr de microbule de aer, care-i ameliorează
plasticitatea şi lucrabilitatea. Pe de altă parte, acestea micşorează caracteristicile
mecanice ale tencuielii, modulul de elasticitate în special, tencuiala devenind astfel mai
deformabilă şi mai puţin sensibilă la fisurare.
Trebuie menţionată şi contribuţia agenţilor de aerare la creşterea
impermeabilităţii şi a rezistenţei la îngheţ, bulele de aer realizând o rupere a capilarităţii.
În sfârşit, reducerea greutăţii mortarului obţinută prin aerare uşurează operaţia de
aplicare şi conduce la creşterea randamentului. Cantitatea de aer antrenată de agenţii
de aerare în mortar depinde de condiţiile de preparare, o malaxare mai mult sau mai
puţin energică, poate conduce pentru acelaşi amestec, la produse cu caracteristici
sensibil diferite.
142
Agenţii fungicizi se folosesc în scopul de a împiedica fixarea şi dezvoltarea unor
micro-organisme (bacterii, alge, muşchi, ciuperci, licheni) care s-ar putea dezvolta
datorită prezenţei compuşilor organici din mortar.
c. Agregate uşoare
Unele din mortarele gata preparate pentru tencuială diferă de cele folosite la
tencuielile tradiţionale prin prezenţa în compoziţia lor a unor agregate uşoare care pot fi
de natură diferită, ca: vermiculit (agregatul cel mai folosit în prezent), perlit, piatră
ponce, granule de sticlă expandată, bile din polistiren celular. Aceste agregate uşoare
facilitează aplicarea mortarului datorită reducerii densităţii, dar se utilizează în aceeaşi
măsură pentru influenţa pe care o au asupra performanţelor mecanice ale produsului.
Acestea provoacă o scădere considerabilă a modulului de elasticitate permiţând astfel
realizarea unor mortare mult mai deformabile şi în consecinţă mai uşor adaptabile la
suportul constituit din materiale deformabile, cu rezistenţe mecanice reduse cum sunt
blocurile din beton celular.
Tencuielile pe bază de mortare care conţin şi agregate uşoare sunt adeseori
calificate drept tencuieli termoizolante. Trebuie însă avut în vedere faptul că densitatea
acestora nu scade în general sub 1000 Kg/m 3 şi chiar dacă prin compoziţia lor posedă
caracteristici intrinseci mai interesante decât mortarele tradiţionale, îmbunătăţirea adusă
din punct de vedere termic este nesemnificativă datorită grosimii reduse. De exemplu,
înlocuirea unei tencuieli tradiţionale printr-o tencuială cu densitatea de 1000 Kg/m 3
aplicată în grosime de 12…15 mm echivalează cu ataşarea unui material termoizolant
de tip polistiren expandat de 1 mm grosime. Acestea nu trebuie confundate cu
mortarele cu densităţi de max. 300 Kg/m 3 care au într-adevăr calităţi termoizolante şi
aplicate în grosimi de cel puţin 40 mm contribuie la creşterea nivelului de protecţie
termică pentru elementul pe care se aplică.
143
1.3.2 Criterii şi niveluri de performanţă
Normele franceze recomandă sistemul de clasificare MERUC care oferă
informaţii referitoare la următoarele mărimi (criterii de performanţă) ale căror niveluri
permit încadrarea mortarelor în diferite clase:
− masa volumică aparentă (densitatea (M)
− modulul de elasticitate (E)
− rezistenţa la întindere (R)
− retenţia de apă (U)
− capilaritatea (C)
Această caracterizare comportă, pentru fiecare caracteristică, încadrarea în 6
clase care indică plaja de variaţie a proprietăţilor în care se situează produsul atunci
când este pus în operă în condiţii normale de şantier (tabelul 1.2) Este dificil de a atribui
unui produs anumite caracteristici atâta timp cât acestea variază semnificativ cu
condiţiile de punere în operă şi de evoluţie în timp.
M E R U C
MPa întindere %
Kg /m3 G/dm2min1/2
MPa
1 <1200 <1500 <1,5 <78 <1,5
2 1000… 3500…7000 1,2…2,0 75…85 1,0 …2,5
1400
3 1200… 5000..10000 1,5 …2,5 82…90 2,0…4,0
1600
4 1400… 7500..14000 2,0…3,2 88…94 3,0…7,0
1800
5 1600… 12000 … 2.7 …4,0 92…97 5,0…12
2000 200000
6 1800< 16000< 3,5< 96…100 10<
144
1.3.3 Alegerea tipului de produs
Actualmente, piaţa oferă o gamă foarte variată de produse care se diferenţiază
atât prin densitate cât şi prin caracteristicile lor, modul de aplicare şi tipul de finisaj
posibil. Clasificarea MERUC permite alegerea tipului de mortar funcţie de
caracteristicile suportului, condiţiile atmosferice de punere în operă, modul de tratare
ulterioară a suprafeţei (tabelul 1.3).
• Situaţia suportului
- perete puternic la Tencuială de capilaritate
expus
ploaie, faţade neadăpostite cu redusă.
înălţimi mai mari de 18 m Clasa C1 sau C2
- perete puternic expus la şocuri Tencuială cu caracteristici
şi degradări (parterul accesibil mecanice superioare.
al clădirilor publice…) Clasa E ≥ 3 şi R ≥ 3
• Condiţiile atmosferice pe
durata aplicării
- aplicare pe timp cald sau cu Tencuială cu bună retenţie
vânt cu umidificare simplă a de apă
suportului înainte de aplicarea Clasa U5 sau U6
tencuielii
- aplicarea pe timp friguros, în Tencuială cu întărire rapidă
special cu prelucrare prin Clasa M5 sau M6
pieptănare a feţei văzute
145
de cel puţin 5 mm clasă inferioară sau egală cu
cea a tencuielii de bază
146
acestora la temperaturi mai mici de 8°C, in special in perioade cu umiditatea mare, în
scopul evitării fenomenelor de eflorescenţă foarte vizibile.
c. Prepararea amestecului
La preparare nu se adaugă nici un alt component în afară de apă. Pentru a evita
apariţia unor nuanţe diferite este necesar să se utilizeze întotdeauna un număr întreg
de saci, cantitatea de apă să fie aceeaşi la fiecare tranşă iar timpul de malaxare să fie
respectat.
Malaxarea mortarelor care conţin în compoziţia lor agenţi de aerare trebuie să fie
obligatoriu realizată mecanic, respectând timpul de malaxare, pentru a obţine un efect
de antrenare a aerului suficient şi constant. Celelalte produse pot fi malaxate şi manual.
Pentru a se obţine o faţadă cu structura omogenă trebuie amestecată o cantitate
de mortar aplicabilă în trei ore.
d. Aplicarea propriu-zisă
Mortarul malaxat poate fi aplicat pe suportul preparat in prealabil, manual sau
utilizând diferite procedee mecanice, în funcţie de consistenţă, cu menţiunea că
aplicarea mecanică implică un consum sporit de mortar.
Aplicarea se face în una sau două tranşe de 0,5…0,7 cm grosime, intervalul de
timp intre acestea fiind de câteva ore. Dacă din anumite motive acest interval depăşeşte
24 ore, pentru a se asigura aderenţa, primul strat trebuie umezit. În cazul în care este
necesară o încărcare suplimentară a suportului (grosimi mai mari de 20 mm) este
obligatorie aplicarea in două reprize, intervalul dintre ele fiind dictat de tipul de mortar.
Faţa vizibilă poate să rămână brută, sau poate fi finisată în maniere
asemănătoare cu cele aplicate tencuielilor tradiţionale. Având în vedere grosimea
redusă, la îmbinarea intre două suporturi de natură diferită, tencuiala se armează cu
plasă din fibre de sticlă tratate contra acţiunii agresive a compuşilor alcalini, în scopul
reducerii riscului de fisurare ca urmare a deformaţiilor diferenţiate ale suportului.
147
1.4.1 Compoziţia mortarelor
Compoziţia mortarelor pentru tencuieli interioare diferă funcţie de natura
suprafeţei suport, condiţiile de exploatare şi modul de finisare a feţei văzute.
Liantul este in general ipsosul, dar există amestecuri, cele care urmează a fi
aplicate mecanizat, care includ var şi ipsos, în scopul asigurării lucrabilităţii reclamate
de modul de aplicare.
Ca agregat se foloseşte nisipul fin, a cărei natură poate fi aleasă funcţie de
natura suportului sau mediul de exploatare. Astfel, pentru a se asigura rezistenţa la
substanţe alcaline se foloseşte nisipul cuarţos.
În compoziţia mortarului pot fi incluse adaosuri ca: materiale uşoare pentru
mărirea lucrabilităţii, părţi fine de răşini cu mare capacitate de saponificare pentru
asigurarea aderenţei la suprafeţe prăfuite, absorbante sau foarte uzate etc.
a. Pregătirea suprafeţei
Stratul suport trebuie uscat, permeabil, rezistent, fără praf, fără urme de tencuială
veche şi eflorescenţe, fără urme de condens. La suprafeţele de beton şi beton uşor se
vor îndepărta zonele cu pete de ulei şi peliculele interstiţiale neaderente ca şi
eventualele elemente stalactitice existente.
Pentru a se asigura respectarea consumurilor indicate în fişa produsului,
suprafeţele suport trebuie să fie perfect plane, fără abateri de la verticalitate, respectiv
orizontalitate.
Funcţie de natura elementului suport se vor avea în vedere anumite condiţii de
calitate şi aplicarea unor măsuri specifice:
148
- rosturile zidăriei să fie bine umplute cu mortar; în caz contrar se procedează la
completarea lor,
- suprafeţele din beton, beton celular autoclavizat sau cu capacitate de absorbţie
diferenţiată se grunduiesc cu produse special destinate acestui scop;
- pe suprafeţele din plăci aglomerate din fibre din lemn se aplică un şpriţ care se lasă
să se întărească minim. 4 săptămâni sau se armează cu plasă din fibre de sticlă.
c. Condiţii de aplicare
Temperatura aerului şi a peretelui pe timpul lucrului şi pe durata întăririi tencuielii
trebuie să fie peste 5°C. În cazul funcţionării instalaţiei de climatizare, nu este
permisă încălzirea directă a suprafeţelor tencuite. Înaintea aplicării unui nou strat
de finisaj se va urmări ca stratul anterior să fie complet uscat.
149
Fig. 1.1 Alcăturea generală a sistemelor termoizolante protejate cu tencuială subţire 1- strat
suport; 2- adeziv; 3- termoizolaţie; 4- diblu; 5- strat de armare; 6- strat de finisaj
150
Dar, dacă şocurile termice pot avea o influenţă importantă asupra
comportamentului tencuielii, regimul de schimburi higrotermice rămâne factorul
primordial. Acest regim se stabileşte fără dificultăţi pentru tencuielile actuale, care
prezintă în general, o foarte bună permeabilitate la vaporii de apă. Insă, în cazul unor
lucrări de reparaţii, care se pot realiza prin aplicarea unui nou strat de finisaj peste cel
existent, trebuie avut grijă să nu se aducă modificări semnificative regimului de
umiditate, care ar putea cauza umflături, desprinderi şi alte neajunsuri.
151
Tencuiala subţire se realizează din paste pe bază de răşini siliconice, obţinute
prin combinarea lianţilor din răşini siliconice cu o răşină sintetică acrilică în dispersie
apoasă care reduce coeficientul de absorbţie de apă prin capilaritate.
Finisarea se poate face cu vopsele în dispersie apoasă, în una din următoarele
variante:
- vopsele silicatice care au permeabilitate mare la vaporii de apă dar absorbţie mare la
apă şi rezistenţă mică la agenţi atmosferici; trebuie corectate prin adaosuri de max. 5%
de răşini sintetice în dispersie şi hidrofobizarea ulterioară a suprafeţelor; pigmenţii sunt
obligatoriu minerali, aspectul fiind mat;
- vopsele pe bază de răşini siliconice în dispersie apoasă, care au o bună
permeabilitate a vaporilor de apă, absorbţie mică prin capilaritate, aderenţă pe orice tip
de suport, aspect mat.
Ca variantă, finisajul se poate realiza cu un strop din materiale hidrofobe.
Reţeaua de armare, fixată pe suprafaţa suport cu mortar adeziv, este în funcţie
de tipul liantului folosit la componenta de protecţie (din fibre de sticlă - eventual
protejate cu o peliculă din material plastic pentru asigurarea protecţiei împotriva
compuşilor alcalini în cazul tencuielilor cu mortare hidraulice – sau fibre organice din
polipropilenă, sau poliester. Trebuie asigurată continuitatea stratului de armare prin
suprapunerea corectă a foilor de ţesătură din fibră de sticlă sau fibre organice (min. 10
cm).
Grosimea totală a stratului de tencuială subţire de protecţie a termoizolaţiei nu
trebuie să depăşească 10 mm.
În zonele de racordare a suprafeţelor ortogonale, la colţuri şi decroşuri, pe
conturul golurilor de fereastră, se prevede dublarea ţesăturilor din fibre de sticlă sau
fibre organice (fâşii de 25 cm) sau/şi folosirea unor profile subţiri din aluminiu. La
colţurile golurilor de fereastră, pentru armarea suplimentară a acestora, se vor prevedea
ştraifuri din ţesătură din fibre de sticlă cu dimensiuni 20 x 40 cm, montate la 45°.
Se vor prevedea rosturi de dilatare care separă faţada în câmpuri de cel mult 14
m2, evitând alinierea acestora cu ancadramentele de fereastră, care sunt zone cu
concentrări mari de eforturi. Este recomandată separarea celor două tipuri de rosturi.
Se pot prevedea cordoane vinilice sau profile metalice care să permită mişcarea
independentă a faţadei în raport cu elementele de construcţie.
Execuţia trebuie făcută în condiţii speciale de calitate şi control, de către firme
specializate, care deţin de altfel şi patentele aferente, referitoare în primul rând la
152
compoziţia mortarului, dispozitivele de prindere şi solidarizare, scule, maşini, precum şi
la tehnologia de execuţie.
În scopul reducerii substanţiale a efectului negativ al punţilor termice, aplicarea
soluţiei trebuie să se facă astfel încât să se asigure în cât mai mare măsură
continuitatea stratului termoizolant, inclusiv şi în special la racordarea cu soclul şi cu
aticul acoperişului.
Se va trata cu deosebită atenţie execuţia acestor zone pentru a elimina
posibilitatea infiltraţiilor de apă între izolaţia termică şi peretele suport.
Pe conturul planşeului de peste ultimul nivel, se continuă termoizolaţia peretelui
exterior pe înălţimea aticului (lungimea zonei de influenţă). La partea superioară, pentru
protecţia stratului termoizolant, este prevăzut un profil din tablă zincată cu grosimea de
0,5 mm, continuu, care se prelungeşte şi sub tencuială.
Pe conturul tâmplăriei se realizează racordarea izolaţiei termice pe o grosime de
cca 3,0 cm, în zona glafurilor exterioare şi a solbancurilor, prevăzându-se profile de
întărire şi protecţie adecvate (din aluminiu) precum şi benzi suplimentare din ţesătură de
fibră de sticlă sau fibre organice.
153
a b
c d
Fig 1.2 Montarea panourilor de tencuială uscată (tehnologia RIGIPS)
a -.pe suport masiv; b- pe ştraifuri gipscarton; c- pe astereală de lemn;
d- sub formă de coajă de dublare independentă
a.Montarea panourilor direct pe suport este posibilă numai în cazul în care peretele
este plan, stabil, protejat de umiditatea produsă prin capilaritate sau fenomene
meteorologice (fig.1.2.a).
Execuţia presupune parcurgerea următoarelor etape:
- pregătirea suprafeţei, care constă în îndepărtarea resturilor de mortar sau de beton,
ceară sau uleiuri folosite la decofrare şi tratarea cu o substanţă specială asigură o
mai bună aderenţă;
- translarea instalaţiilor (dozele şi întrerupătoarele) la circa 2 cm distanţă faţă de
perete;
- aplicarea pe dosul panoului a adezivului, preparat conform reţetei elaborate de
fabricant; în dreptul ferestrelor, lavoarelor, consolelor, coşurilor etc., panourile
trebuie lipite pe întreaga suprafaţă;
- lipirea /poziţionarea constă în ridicarea panoului la perete şi baterea uşoară cu
ciocanul de cauciuc şi bagheta de poziţionare pentru a le aduce în acelaşi plan; la
pardoseală trebuie să rămână, graţie unui distanţier, un rost de circa 10 mm, iar la
planşeu unul de 5 mm pentru ventilare în timpul prizei.
154
sau se fixează în dibluri dacă peretele nu este capabil de a prelua sarcini suplimentare
(fig.1.2.b).
155
Capitolul 2
PLACAJE
2.1. Generalităţi
Placajele constituie un sistem de îmbrăcare a pereţilor, stâlpilor sau feţelor
laterale ale grinzilor cu plăci din diferite materiale în scopul satisfacerii unor cerinţe de
ordin estetic, de protecţie mecanică sau de creştere a durabilităţii prin contracararea
acţiunii distructive a unor factori fizici. Altfel spus, placajele în afară de rolul estetic pe
care îl îndeplinesc în primul rând, mai pot proteja elementele pe care sunt aplicate la
acţiunea agresivă a unor factori mecanici, fizici, sau biologici. În anumite situaţii pot
contribui parţial sau total la asigurarea calităţii acustice a unui spaţiu. Se cuvine de
asemenea menţionată contribuţia unor sisteme constructive care includ elemente de
placaj la conservarea energiei şi asigurarea confortului în anotimpul cald (faţadele
ventilate).
După poziţia lor în clădire, placajele pot fi exterioare sau interioare.
Alegerea tipului de placaj se face în funcţie de:
- natura solicitărilor;
- mediul în care lucrează (umiditate, însorire, degajări de noxe, solicitări mecanice) ;
- compatibilitatea cu stratul suport.
156
Placajele exterioare trebuie să răspundă unor condiţii de calitate referitoare la :
- acţiunea apei în faza lichidă combinată cu acţiunea vântului;
- radiaţia solară, ce determină variaţii de temperatură;
- îngheţ-dezgheţ;
- acţiunea apei din interior în faza gazoasă (vapori de apă) ce migrează spre exterior
prin difuzie.
Placajele exterioare executate din piatră naturală, elemente ceramice sau pietre
artificiale turnate au reprezentat mult timp o soluţie de tratare a construcţiilor importante,
adecvată acestei categorii de clădiri.
Extinderea utilizării placării faţadelor la construcţii obişnuite este determinată de:
- generalizarea procedeelor industrializate de realizare a clădirilor (prefabricare,
turnare în cofraje de mari dimensiuni) care face neraţională utilizarea tencuielilor;
- utilizarea elementelor de închidere uşoare prefabricate, de tipul pereţilor cortină, la
care faţa exterioară trebuie protejată de acţiunea ploii, vântului şi a variaţiilor de
temperatură;
- modernizarea fondului construit existent, în sensul reabilitării termice.
Practic, există două categorii de soluţii de finisare a faţadelor prin placare:
a) clasice (tradiţionale):
- piatră naturală.
- materiale ceramice poroase (cărămizi de faţadă glazurate sau nu);
- materiale ceramice cu un grad mai redus sau mai ridicat de vitrifiere (plăcuţe
ceramice glazurate);
b) moderne:
- metalice;
- polimeri;
- sticlă securizată;
- fibrociment;
- piatră artificială.
În alegerea soluţiei de placaj, trebuie avute în vedere următoarele condiţii:
compatibilitatea soluţiei alese cu structura pe care placajul urmează a fi aplicat;
stabilirea unei legături organice a porţiunilor placate cu celelalte elemente ale faţadei;
stabilitatea în timp a faţadelor;
asigurarea posibilităţilor de intervenţie pentru înlocuirea elementelor deteriorate;
157
asigurarea protecţiei la acţiunea apelor meteorice simultan cu permeabilitatea la
vapori.
158
Fig.2.1 Placaje exterioare din piatră naturală
a- placaje realizate cu fixare umeda; b- placaje realizate prn fixare uscată; 1- plăci piatră
naturală; 2- mortar de ciment; 3- reţea de armare din plasă de OB, pentru mărirea aderenţei,
fixată ȋn peretele suport; 4- ancore din sârmă zincata pentru fixarea plăcilor de reţeaua de
armare; 5- perete suport; 6- dorn pentru fixarea plăcilor (variantă); 7- şurub de fixare cu cap
îngropat; 8- chituire cu mortar de ciment; 9- furura-distantier; 10- diblu din lemn sau PVC; 11-
diblu metalic expandat; 12- şurub mecanic cu cap vizibil; 13- agrafă; 14- şliţ continuu sau local
tăiat ȋn cantul plăcii
159
Montajul uscat se face folosind structuri auxiliare din profile metalice sau a
bolţurilor împuşcate. Solidarizarea plăcilor ȋntre ele se face prin piese speciale (fig. 2.2).
Montajul umed se realizează pe un strat de ciment turnat în spatele placajului
fixat provizoriu prin ploturi din ipsos.
Fig. 2.2 Solidarizarea ȋntre ele a plăcilor din piatră naturală de placaj
a- solidarizarea cu domuri din oţel rotund sau pătrat; b- solidarizare cu scoabe; c- diferite forme
de piese de solidarizare
160
Placajul din cărămidă aparentă propriu zis, se execută din cărămizi speciale de
placaj, fără miez, cu două feţe vizibile, cu două şănţuleţe laterale. La execuţia
placajului, cărămida se despică în două prin lovirea cu ciocanul de-a lungul acestor
şănţuleţe.
161
− betonul celular autoclavizat.
Tehnologia de execuţie
Pentru fixarea elementelor din fibrociment sunt disponibile, în funcţie de suport,
diferite sisteme cum ar fi:
- grinzişoare metalice din profile laminate in formă de L;
- grinzişoare din lemn sau ciment turnate în prealabil, plasate la distanţa de 900-1800
mm în funcţie de grosimea profilului; fixarea se face de obicei la cota de la partea
superioară a elementului, deşi atunci când suportul este format din profile realizate
la rece, fixarea se face prin adâncitura elementului.
163
Capetele exterioare ale şuruburilor de fixare sunt protejate împotriva agresiunii
mediului de elemente din plastic. Unele tipuri de plăci sunt proiectate în aşa fel încât să
ascundă şuruburile de fixare.
În zona de suprapunere a marginii superioare peste cea inferioara este necesara
susţinerea panourilor diagonal opuse, pentru a evita crearea unor grosimi prea mari în
zona de joncţiune a 4 placi. Rosturile orizontale sunt izolate împotriva apei cu ajutorul
unor profile Z sau a unor piese adiţionale.
O serie largă de accesorii este disponibilă, cum ar fi: piesele de umplutură,
pervazuri pentru scurgerea apei, piese în unghi pentru exterior sau interior. In unele
cazuri placarea exterioară poate include ferestre întregi.
Tehnologia de realizare a faţadei poate încorpora stratul termoizolator, în doua
variante:
- utilizarea a două straturi de material între care se poziţionează un material izolator
tip placă;
- izolarea cu materiale moi (necesită distanţiere între stratul dinspre interior şi cel
dinspre exterior pentru a preveni comprimarea materialului termoizolator).
164
Din punct de vedere constructiv, stratul de aer trebuie amplasat cât mai aproape
de faţa exterioară a peretelui care este doar un ecran (foaie de tablă sau azbociment,
zidărie subţire, panou prefabricat, etc.) de protecţie la intemperii.
165
Fig. 2.4 Placaje interioare umede
a- pozarea faianţei cu metoda clasică;b- pozarea plăcuţelor ceramice glazurate; c- fixarea
cu mortar de ciment; d- fixare cu adeziv; e- fixare cu mortar pe strat de impermeabilizare;
1- tencuiala gletuită; 2- plăci faianţă sau plăcuţe ceramice; 3- mortar de ciment; 4- placaj
călcând direct pe pardoseală; 5- mortar de ciment (eventual aracet pe perete b.a.); 6-
adeziv; 7- scafă sau plintă ȋn relief; 8- armătură din reţea de oţel-beton şi plasă de rabiţ; 9-
strat mortar ciment pentru impermeabilizare ~15mm; 10- mortar ciment şi var (5%)
~15...25mm; 11- scafă sau plintă retrasă; 12- şipcă de sprijin şi ghidaj pentru primul rând de
plăci
166
- executarea stratului de uzură a pardoselilor reci, exclusiv lustruirea lor;
- montarea şi verificarea funcţionalităţii tâmplăriei interioare şi exterioare;
- executarea tencuielilor sau tratamentelor la pereţi şi tavane;
- trasarea suprafeţelor ce urmează a fi placate.
Aplicarea plăcilor de faianţă se face pe suprafeţe uscate şi pregătite în prealabil,
în funcţie de natura materialului. Pe durata execuţiei placajului şi în următoarele 14 zile
după finalizarea acestuia, temperatura aerului în spaţiul de lucru trebuie sa fie de cel
puţin +5°C.
Execuţia placajelor din plăci de faianţă implică următoarea succesiune de operaţii :
a. Pregătirea suportului
Aplicarea faianţei se poate face pe suport din beton, zidărie de cărămidă, piatră
naturală, lemn. În prealabil, suprafeţele se verifică, atât cu privire la abaterile pe
verticală şi orizontală, cât şi cu privire la eventualele vicii sau degradări aparente, pentru
a se stabili rectificările care trebuie făcute în vederea placării.
În cazul suprafeţelor netede ale pereţilor de beton, este necesar să se creeze o
anumită rugozitate a printr-o uşoară şpriţuire a acestora.
În cazul pereţilor din zidărie de cărămidă, înainte de executarea placajului,
rosturile se curăţă pe o adâncime de 1cm, după care se aplică un spriţ din mortar de
ciment având următoarea compoziţie: o parte ciment, 2 părţi nisip şi apă până la
consistenţa de 10-12 cm pe conul etalon. Spriţul se aplică cu mistria sau canciocul într-
un strat de 3-5 mm si nu se netezeşte.
În cazurile speciale de aplicare a placajelor din placi de faianţă in încăperi cu
umiditate mare (peste 75%) ca băi publice, spălătorii sau camere în care se produc
vapori de apă suprasaturaţi, se vor executa în prealabil lucrările de hidroizolaţie la pereţi
şi pardoseli.
Etapele execuţiei sunt:
• curăţirea suprafeţei de pete de grăsime, rosturi de mortar întărit;
• şpriţuirea suprafeţelor de beton şi amorsarea cu lapte de ciment;
• stropirea cu apă a suprafeţelor din cărămidă.
Suprafaţa pe care se aplică plăcile ceramice are un rol esenţial în ceea ce
priveşte aspectul si durabilitatea în timp a lucrării. In general suprafaţa pe care se aplică
faianţa este alcătuită la rândul ei, din mai multe straturi compuse din diverse materiale.
Fiind vorba de materiale diferite, cu proprietăţi diferite, se creează în interiorul stratului,
167
dar mai ales între straturi, tensiuni care pot determina inconvenienţe majore constând în
desprinderea de substratul pe care sunt aplicate sau fisurarea lor. Aceste tensiuni îşi au
originea în comportamentul dilatometric diferit al materialelor în funcţie de temperatura,
modul de elasticitate diferit de la un material la altul, contracţia dimensională ca urmare
a procesului de maturare a adezivului constând în pierderea apei, precum şi
comprimarea excesivă a unui strat sub greutatea straturilor superioare sau a unei
concentrări de sarcină.
b. Pregătirea plăcilor – menţinerea în apă cel puţin o oră, pentru a evita
absorbţia apei din mortarul de fixare, după care se lasă să se scurgă câteva minute.
c. Fixarea cu mortar de ciment şi var a plăcilor de faianţă
Stratul de mortar cu discontinuităţi în dreptul rosturilor trebuie să aibă grosime
constantă. Mortarul folosit pentru fixarea faianţei este alcătuit dintr-un amestec de
ciment, nisip silicios grăunţos, var gras şi apă. Se pot folosi şi paste subţiri de fixare
care conţin şi aracet. In prezent există amestecuri gata preparate de adezivi, livrate în
saci, din care, prin amestecare cu apa conform reţetei, se obţine pasta de fixare a
faianţei de suport. Pe intradosul plăcii se aplică pe circa 2/3 din suprafaţă un strat de
mortar de 2 cm grosime, după care placa se aplică pe suprafaţa de şpriţ. Se bate uşor
cu coada mistriei până când mortarul începe să iasă la partea superioară a faianţei.
Aşezarea plăcilor se face de la colţurile încăperii şi de la plintă sau pardoseala în sus.
Rosturile orizontale ale placajelor trebuie să fie în prelungire şi în linie dreaptă, cu
lăţimea uniformă. Rosturile verticale pot fi în prelungire (fug pe fug) sau ţesute
(alternate) având lăţimea de maxim 1 mm.
Spaţiile între plăcile ceramice sunt necesare din următoarele motive:
- constituie un element arhitectonic;
- evită contactul direct între plăci, făcând astfel mai puţin rigidă suprafaţa placata, în
special atunci când rosturile sunt umplute cu chit elastic;
- ajută la compensarea imperfecţiunilor plăcilor ceramice, imperfecţiuni cauzate de
toleranţa dimensională admisă de normele în vigoare.
d. Finisarea după întărire
Se face prin completarea rosturilor cu chit, îndepărtarea petelor de mortar şi
lustruirea suprafeţelor.
Chiturile sunt de doua feluri:
- chituri pe bază de ciment, caracterizate printr-o elasticitate mică (ceea ce face să se
murdărească uşor), sunt atacabile de substanţe acide, dar prezintă un cost redus.
168
Caracteristicile chiturilor pe bază de ciment pot fi ameliorate prin adăugarea unor
compuşi lactici;
- chituri pe bază de răşini cu o elasticitate superioară, o rezistenţă optimă la acizi şi la
pătare, dar cu un cost ridicat.
169
Suprafaţa pe care urmează a se aplica lambriul nu se tencuieşte, In schimb se
acoperă cu o pelicula de bitum pentru a preîntâmpina umezirea materialului lemnos.
b. Lambriuri decorative se folosesc pentru realizarea unor elemente de
decoraţiuni interioare la clădiri social-culturale.
După sistemul constructiv şi materialul utilizat aceste lambriuri pot fi:
- lambriuri cu rame şi tăblii din lemn masiv lustruit sau tratat cu lac incolor;
- lambriuri cu rame din lemn masiv şi tăblii din placaj, panel, plăci fibrolemnoase
furniruite etc.
Lambriurile cu rame şi tăblii din lemn masiv sunt realizate din tronsoane
(subansambluri) care cuprind următoarele elemente:
- rama executată din lemn masiv cu grosimea de 24-32 mm şi cu lăţimea de 80...100
mm împărţită în ochiuri dreptunghiulare sau pătrate;
- tăbliile executate din lemn masiv sau placaj;
- profilurile (piesele profilate) care fac legătura între ramă şi tăblii; se execută din
aceeaşi esenţă cu rama sau din alte esenţe dacă se urmăreşte un contrast de
culoare;
- plinta care face legătura dintre pardoseală şi lambriuri;
- profilul de terminaţie la partea superioară a lambriului.
Materialul lemnos folosit pentru executarea lambriurilor decorative este:
- cherestea de stejar, clasa A;
- cherestea de fag aburit;
- cherestea de frasin, ulm, paltin, arţar, nuc, cireş, păr sau tei.
Din cauza suprafeţei desfăşurate mari a lambriurilor, atunci când suprafeţele
rămân natur, acoperite cu lac incolor, se impune o alegere minuţioasă a materialului.
Este de dorit ca materialul să aibă aceeaşi culoare şi aproximativ aceeaşi structură.
Cheresteaua se debitează radial şi nu tangenţial.
Detalii de realizare a lambriurilor din lemn sunt prezetate în fig. 2.5.
170
Fig. 2.5 Lambriuri din lemn si ȋnlocuitori
a- din scânduri verticale; b- din scânduri orizontale; c- din rame şi tăblii; d- moduri de ȋmbinare
la colţuri; 1- scândură verticală pentru lambriuri; 2- piese de „cornişă” din lemn masiv; 3- perete
suport cu sau fără tencuială; 4- sipci de fixare cu găuri pentru a permite circulaţia aerului; 5-
spaţiu pentru circulaţia aerului; 6- plintă; 7- scânduri orizontale pentru lambriuri; 8- tăblii din
lemn masiv; 9- ramă masivă din lemn; 10- piesă de „cornişă” cu cantul profilat; 11- tăblie cu
„oglinda” din panel furniruit cu profilaţii adăugate; 12- plintă din panel; 13- ramă adăugată din
lemn masiv; 14- traversă a scheletului
171
2.3.5 Lambriuri din PAL
Plăcile din aşchii de lemn PAL folosite pentru lambriuri sunt triplu stratificate,
presate şi higrofugate cu grosimi de 12 şi 16 mm grosime. Dimensiunile în plan sunt
multiplu de 60 cm şi variază de la 60x120 la 180x360 cm.
Suprafeţele suport pe care se aplică placajele din PAL pot fi:
- suprafeţe din zidărie tencuită;
- suprafeţe din beton (prefabricate sau turnate monolit) netede, fără bavuri, denivelări
etc.;
- plăci sau fâşii din ipsos sau din B.C.A. cu suprafaţa netedă.
a. Lucrări care trebuie terminate înaintea executării placajelor
Înainte de începerea montării plăcilor, trebuie să fie terminate următoarele
lucrări:
- montarea ferestrelor, inclusiv a geamurilor si a tocurilor sau căptuşelilor la uşi, în
afară de pervazuri care se vor monta după executarea placajelor; montarea căptuşelilor
se va face astfel încât să se asigure ca pervazurile ce vor fi bătute ulterior să acopere
rostul dintre toc, respectiv căptuşeala şi peretele placat;
- finisarea tavanelor;
- montarea conductelor sanitare, electrice, de încălzire fixate sub placaj; probele
conductelor de scurgere, probele de presiune ale conductelor de alimentare cu apa,
probele instalaţiilor de încălzire la rece şi la cald şi închiderea şliţurilor;
- eventualele lucrări care necesită spargeri pe fata zidului opusă celei placate, pentru a
se evita dislocarea placajului sau străpungerea peretelui;
- pardoselile din piatră naturală sau artificială (mozaicuri, plăci de gresie etc.), inclusiv
frecarea şi lustruirea lor, precum şi executarea plintelor sau scafelor.
b. Pregătirea suprafeţelor
Suprafaţa suport trebuie să fie plană şi netedă, fără abateri de la verticală sau
orizontală. Acestea nu trebuie să depăşească 2 mm, măsurate sub dreptarul de 2 m
lungime aşezat pe cant.
Dacă suprafeţele suport din tencuială sau beton prezintă neregularităţi, bavurile sau
punctele proeminente izolate se răzuiesc prin frecare cu piatra de polizor, iar micile
adâncituri se chituiesc cu pastă de ciment.
c. Aplicarea plăcilor pe pereţi
Fiecare placă va fi uniform umezită pe spate cu un burete sau perie cu 3 zile
înainte de montare. După umezire plăcile se vor stivui una peste alta în încăperile unde
172
se vor monta, astfel ca două feţe umezite să fie în contact; stiva se va menţine presată
cu greutăţi pentru a se asigura planeitatea plăcilor şi se va acoperi cu materiale de
protecţie pentru a se evita pătrunderea prafului şi deteriorarea plăcilor, până la punerea
in operă. Plăcile care se vor aplica pe suprafeţe de pereţi calzi (coşuri de fum, conducte
de apă caldă, etc.) nu trebuie să fie umezite.
În dreptul ţevilor ce ies din perete, în dreptul dozelor, pe spatele plăcilor se va
însemna poziţia acestora, iar golurile necesare se vor decupa prin tăiere cu un
fierăstrău special.
Aplicarea plăcilor se va începe de la un colţ al peretelui încăperii opus intrării sau
de la linia verticală trasată pe perete în cazul în care proiectantul prevede amplasarea
placajului pe o porţiune din câmpul peretelui.
După aplicarea adezivului pe spatele plăcilor şi pe suprafeţele suport, acestea se
vor lăsa să se zvânte timp de 20...40 min, în funcţie de temperatura şi gradul de
ventilare al încăperii pentru evaporarea excesului de solvent din adeziv.
Pentru montare, placa având adezivul aplicat pe spate, se va sprijini pe muchia
plintei sau scafei de racordare cu pardoseala şi apoi se va aplica pe peretele uns cu
adeziv presându-se şi frecându-se puternic cu o cârpă suprafaţa emailată sau
melaminată. Eventualele urme de adeziv de pe suprafaţa plăcilor se vor îndepărta
imediat prin frecare cu o cârpă uscată.
Pe suprafeţe mari plăcile se vor menţine presate pe pereţi cu dispozitive
corespunzătoare de presare.
În cazul în care placarea se execută la înălţimea de peste 1,70 m., se vor utiliza
schele interioare demontabile, alcătuite din piese uşor manevrabile. In încăperi cu
înălţimea până la 3m. se recomandă folosirea popilor metalici extensibili.
Între plăci se vor lăsa rosturi de cca. 2 mm grosime.
După cca. 30 minute de la aplicarea plăcilor pe pereţi se vor demonta sprijinirile.
Acoperirea rosturilor se face cu baghete de lemn, profilate sau cu profile din
PVC. Baghetele se folosesc pentru rosturile dintre placi în câmp, la colţuri sau ieşinduri,
precum şi pentru închiderea marginii superioare a placajului sau a conturului acestuia
(fig. 2.6).
173
Fig. 2.6 Acoperirea rosturilor dintre plăci la colţuri (secţiuni orizontale):
a - colţ ieşind; b - colţ intrând; 1 - şuruburi aşezate alternativ la 40 cm distanţă; 2 - PFL emailat
sau melaminat; 3 - diblu de lemn; 4 - perete
174
Capitolul 3
PARDOSELI
175
- termic - asigurarea confortului termic local la contactul cu pardoseala prin
respectarea nivelului optim privind temperatura superficială (iarna T p > 19°C,
vara Tp < 27°C)
f. Aptitudinea de exploatare
Excluderea posibilităţii ca o lucrare să devină improprie exploatării chiar dacă
exigenţele de siguranţă sunt satisfăcute constând în principal în :
- absenţa unor defecţiuni locale ca umflări, desprinderi de suport, deformaţii de
lungă durată etc.
- posibilitatea de remediere uşoară a defecţiunilor minore ;
- comportare bună la detergenţi şi alte materiale de întreţinere;
- rezistenţa la contactul cu fumul de ţigară.
g. Durabilitatea
Menţinerea calităţilor iniţiale pe toată durata normată de viaţă a pardoselii.
176
b = 6…11 W h ½ /m2 K caracterizează pardoselile calde
b ≥ 23 W h ½ /m2 K caracterizează pardoselile reci.
Continuitatea stratului de uzură
- pardoseli cu suprafaţa continuă cu stratul de uzură format din materiale
turnate sau de tip covor;
- pardoseli cu suprafaţa discontinuă, formate piese alăturate, dale, sau plăci;
Natura materialului din care este alcătuit stratul de uzură
Din acest punct de vedere diversitatea pardoselilor este foarte mare. Principalele
familii de materiale care alcătuiesc stratul de uzură şi încadrarea lor în categoriile
menţionate anterior sunt prezentate în tabelul 3.1.
177
- lucrări de construcţii montaj şi de finisaje a căror execuţie ulterioară ar afecta calitatea
pardoselii (pereţi despărţitori, tencuieli, placaje etc.)
- străpungeri prin planşee, rosturi între elementele prefabricate (tăierea armăturilor
sau sârmelor care eventual ies din planşeul de beton armat);
- protejarea cu mortar a conductorilor electrici montaţi sub pardoseală;
- izolarea conductelor de apă caldă sau de încălzire care traversează planşeul.
În cazul pardoselilor executate pe pământ (la nivelul parterului sau subsolului)
înainte de executarea pardoselii trebuie efectuată o cercetare şi verificare atentă a
terenului de fundare pentru a constata în ce măsură sunt satisfăcute condiţiile de
rezistenţă, umiditate şi structură cerute de funcţionalitatea pardoselii. Pământurile de
rezistenţă scăzută, cum sunt terenurile de umplutură sau mlăştinoase, vor constitui
obiectul unor lucrări de consolidare. Măsuri similare se aplică şi în cazul
pământurilor care îşi măresc volumul prin îngheţare.
În condiţiile unui teren normal, execuţia pardoselilor poate fi începută după ce au
fost efectuate următoarele operaţii:
- îndepărtarea stratului de pământ vegetal, nivelarea şi compactarea terenului;
- executarea umpluturilor până la cota de proiect şi compactarea acestora;
- executarea straturilor de rupere a capilarităţii pentru a împiedica ascensiunea apei
din teren.
178
- rezistenţa redusă la foc, lemnul fiind un material combustibil.
Funcţie de tipul de material folosit ca strat de uzură sunt cunoscute următoarele
categorii de pardoseli din lemn şi produse derivate din lemn, pardoseli din duşumele,
pardoseli din parchet de lemn masiv; pardoseli din parchet stratificat, pardoseli din plăci
fibrolemnoase, pardoseli din pavele.
In prezent, reorientarea spre materiale ecologice lărgesc domeniul domeniul de
aplicabilitate a acestor soluţii tehnice.
179
- pervazuri sau plinte din lemn sub formă de piese profilate cu rolul de a masca rostul
dintre pardoseală şi perete;
parchet mozaic format din lamele lipite în panouri pe hârtie
Fig. 3.1 Pardoseli din dusumele 1- scânduri cu canturile prelucrate ȋn lambă şi uluc; 1’- idem, ȋn
falţ; 2- grinzisoare; 3- tălpi din dulapi; 4- umplutură (zgură, moloz, cloţuri din cărămidă); 5-placă
beton armat.
Suportul pardoselii se poate realiza din duşumea oarbă, dale din rumbeton, şape din
mortar sau plăci fibrolemnoase dispuse pe un strat de egalizare din nisip sau un strat
elastic.
Pentru asigurarea unei protecţii corespunzătoare la acţiunea zgomotului din
impact se adoptă structuri de pardoseli pe dală flotantă, iar în cazul pardoselilor dispuse
pe placă aşezată pe sol se aplică un strat de protecţie termică.
Detalii de execuţie a diferitelor tipuri de parfoseli din parchet din lemn masiv sunt
prezentate în fig. 3.3.
180
- .
- Fig. 3.2 Pardoseli din parchet masiv: materiale
- a- parchet lamba si uluc LU; b- parchet cu uluc U; c- parchet fixat ȋn asfalt; d-
parchet lamelar; 1- baghetă pentru solidarizarea parchetelor cu uluc; 2-friz; 3- pervaz; 4-
parchet lamelar lipit pe hârtie (parchet mozaic)
Fig. 3.3 Pardoseli din parchet din lemn masiv. Sisteme de realizare
a- parchet pe duşumea oarbă fixata pe grinzişoare; b- parchet LU pe dusumea oarbă pe
grinzişoare montate ȋn asfalt şi termoizolaţie; c- parchet LU pe dale de rumbeton; d- parchet
montat ȋn asfalt; e- parchet lamelar pe dala flotantă; 1- perete; 2- pervaz; 3- friz; 4- duşumea
oarbă; 5- parchet LU; 6- grinzisoare; 7- fâşii carton bitumat; 8- placă beton armat; 9- scândură
pentru fixarea duşumelii oarbe; 10- mastic bituminos; 11- nisip uscat; 12- izolaţie fonică (vată
minerală); 13- beton egalizare; 14- placă rumbeton; 15- parchet lamelar; 16- plăci
fibrolemnoase; 17- diblu din lemn pentru fixare
181
Fixarea lamelelor de stratul suport se face prin lipire cu poliacetat de vinil,
dispersie apoasă (aracet). Montarea parchetului se începe cu lipirea frizurilor la o
distanţă de 10...15 mm de perete, montarea pieselor de parchet efectuându-se după
minimum 3 ore de la lipirea frizurilor. Pentru lipirea pieselor de parchet în câmp,
aplicarea adezivului pe stratul suport se face pe fâşii egale cu suprafaţa unui rând
complet de piese de parchet. Piesele de parchet se aplică după circa 10 minute de la
întinderea adezivului, fixându-se în lambă şi uluc. Aşezarea pieselor de parchet se face
în rânduri paralele cu laturile încăperii sau la 45 de grade, rezultând diferite desene (fig.
3.4).
182
3.2.3 Pardoseli din parchet stratificat
Neajunsurile care apar datorită umflărilor şi contragerilor determinate de variaţiile
de umiditate sunt eliminate prin utilizarea parchetului triplu stratificat. Acest material se
prezintă sub formă de fâşii sau panouri cu lungimi de până la 2400 mm, având
grosimea totală de 7 până la 20 de mm. În principiu, parchetul triplu stratificat este
alcătuit din stratul superior de uzură din lemn de stejar, un strat median din lemn de
răşinoase şi un strat de bază, de asemenea din lemn de esenţă tare (fig. 3.5).
.
Cele trei straturi sunt dispuse cu fibrele perpendiculare între ele şi sunt solidarizate prin
încleiere cu adezivi speciali şi presare la cald.
Prin acest mod de alcătuire 70% din deformabilitatea naturală a lemnului este
eliminată. Stratul de uzură este prefinisat cu lac acrilic cu formaldehidă aplicat în 5
straturi.
Parchetul triplu stratificat se aplică pe suport continuu din şapă de mortar de
egalizare, plăci fibrolemnoase sau discontinuu din şipci din PFL. Fixarea se poate face
prin batere în cuie, lipire cu adezivi sau simplă aşezare, fixarea realizându-se numai cu
ajutorul pieselor de racordare .
Domeniul de utilizare este larg şi divers, de la locuinţe, birouri sau la săli de
clasă, la săli de sport şi spaţii comerciale.
183
3.2.4 Pardoseli din placi din înlocuitori din lemn, PFL, PAL sau PAF
Materialele folosite pentru executarea stratului de uzură sunt dale din PFL dur,
PAL sau PAF furniruite cu furnir tehnic. Stratul suport poate fi:
- continuu, din şapă de mortar de ciment sau ipsos sau plăci de PFL poros pe strat de
nisip;
- discontinuu, pe şipci din PAF de 70 x 16 mm.
Fixarea dalelor de stratul suport se face cu mortar adeziv sau cu adeziv pe bază
de aracet.
Execuţia pardoselilor din dale de înlocuitori din lemn pe suport din şapă de
mortar cuprinde următoarele operaţii:
- aplicarea şapei suport prin turnare pentru a se obţine o suprafaţă plană şi lipsită de
asperităţi;
- curăţirea şapei întărite de eventualele resturi de materiale de la alte lucrări;
- verificarea calităţii dalelor (dimensiuni, planeitate, unghiurile de 90°)
- aşezarea dalelor în poziţie de montaj;
- prepararea amorsei din aracet şi apă în proporţie de 1:3;
- prepararea mortarului adeziv prin amestecare până la perfecta omogenizare a
cimentului cu aracet, în proporţie de 2:1 şi aducerea mortarului la consistenţa de 9,5
măsurată cu conul etalon;
- aplicarea amorsei pe toată suprafaţa cu bidineaua dreptunghiulară şi uscarea
acesteia timp de 1...2 ore;
- aplicarea mortarului adeziv cu canciocul şi apoi cu fierul de glet dinţat pentru a se
asigura o grosime uniformă de mortar pe fiecare rând de dale;
- pozarea dalelor în ordinea în care au fost aşezate şi solidarizarea lor pe rânduri, prin
introducerea baghetelor în canturile special prevăzute, după ce pe acestea a fost
aplicată cu pensula o soluţie de aracet;
- apăsarea dalelor, cu ajutorul ciocanului, pentru a se asigura contactul cu mortarul
adeziv pe toată suprafaţa;
- verificarea planeităţii întregii suprafeţe, eventualele abateri corectându-se prin
şlefuire cu hârtie sticlată.
Fixarea dalelor pe plăci din PFL poros aşezat pe nisip se face cu adeziv pe bază
de aracet.
184
Suportul din şipci de PFL sau PAF se realizează prin montarea acestora după o
singură direcţie, de regulă direcţia scurtă şi fixarea direct de placa de beton cu ajutorul
mortarului de ciment cu aracet. Fixarea dalelor de şipci se face cu aracet.
Finisarea suprafeţei se realizează prin aplicarea, după cel puţin 72 ore de la
lipire, a lacului carboamidic (PALUX), după ce în prealabil a fost îndepărtat praful cu
ajutorul bidinelei dreptunghiulare.
Pardoselile din dale din înlocuitori din lemn se folosesc la locuinţe, în camere de
zi şi dormitoare, camere de cămin sau internat şi la unele clădiri social-culturale.
185
Fig. 3.6 Pardoseli din pavele
a- pavele montate ȋn nisip pe placă din beton armat; b- pavele montate pe strat de beton
simplu; c- dispoziţia pavelelor; 1- rost umplut cu bitum; 2- scândură verticală (plintă); 3- pavele
speciale (borduri); 4- pavele; 5- rost umplut cu bitum; 6- pat de nisip; 7- placă beton armat; 8-
strat de rupere a capilarităţii; 9- strat beton simplu
187
Fig. 3.7 Pardoseli din piatră naturală
a- pardoseli din dale de marmură; b- pardoseală din dale de piatră de formă neregulata (cu
rosturi incerte); c- ordinea de aşezare a plăcilor la pardoseli din din piatră naturală; 1- placă din
piatră naturală (marmură) de formă paralelipipedică; 2- strat suport mortar de ciment; 3- plintă;
4- placă din piatră de formă neregulată; 5- placă de ghidare; 6- sfoară; 7- rând de ghidare de
margine; 8- rând de ghidare central; 9- rând ȋn curs de aşezare
b - Trasarea pardoselii
Constă în aşezarea la nivel cu ajutorul bolobocului sau a nivelei de zidar, a
plăcilor de ghidare, la colţurile încăperilor şi a rândurilor de ghidare pe întreg perimetrul.
În acest scop se foloseşte sfoara şi dreptarul. Plăcile de ghidare de pe contur se aşează
la o distanţă de perete egală cu lăţimea bordurii (figura 3.7.c).
Dacă pardoseala nu are bordură, se lasă o distanţă de la perete egală cu lăţimea
a două trei plăci pentru ca eventualele abateri dimensionale şi de formă ale conturului
încăperii să poată fi corectate în cadrul rândurilor marginale, zona centrală (câmpul
pardoselii) rămânând în felul acesta regulată, simetrică faţă de pereţi.
După montarea rândurilor de ghidare pe contur se montează plăci şi rânduri de
ghidare intermediare la distanţe egale cu lungimea dreptarului.
c - Montarea plăcilor
Plăcile, umezite în prealabil cu apă, se montează imediat după întinderea
stratului de mortar pe o suprafaţă egală cu a câtorva plăci. Pentru a se asigura o bună
aderenţă la plăcile mari, pe suprafaţa stratului de mortar se întinde un strat foarte
subţire de lapte de ciment, după care se înfundă plăcile.
188
Rosturile dintre plăci pot fi filiforme, de 1-2 mm sau groase, de 5-10 mm. După
aşezare acestea se completează cu mortar de ciment; cele groase pot fi rostuite cu
mortar colorat, în contrast cu dalele, formând diferite desene.
d - Tratarea pardoselii după execuţie
Dacă stratul de uzură este executat din marmură, acesta se protejează până la
darea în folosinţă cu un strat de ipsos turnat pe o foaie de hârtie întinsă pe toată
suprafaţa. După 4-5 zile de la montare pardoseala se spală cu apă, apoi se lustruieşte,
după ce a fost frecată uşor cu maşina pentru corectarea eventualelor denivelări apărute
la aşezare.
În cazul lespezilor, acestea se montează pe un strat de nisip, cu rosturi de 1,5 - 3
cm (funcţie de dimensiunile lespezilor) care pot fi umplute cu mortar sau cu bitum.
189
suplimentar cu ciment. Panourile se presează cu mistria până ce printre pietricele iese
laptele de ciment şi umezeşte hârtia.
Tratarea suprafeţei după execuţie se face la 4-5 zile de la montare când se
curăţă hârtia de pe suprafaţa panourilor, se spală suprafaţa cu acid azotic diluat
(concentraţie 5%) şi apoi cu apă. Se freacă apoi cu maşina, se ceruieşte şi se
lustruieşte.
Executarea unor pardoseli combinate, din panouri de mozaic roman în alternanţă
cu câmpuri din mozaic obişnuit este un procedeu utilizat frecvent pentru obţinerea unui
aspect de monumentalitate
Mozaicul roman este o tehnică decorativă veche, aplicată atât la realizarea unor
pardoseli decorative cât şi pentru decorarea pereţilor.
190
Fig. 3.9 Mozaic descoperit de arheologi, Uruk, mil. 4-3 î.Hr
Mozaicurile din Alexandria atestă chiar existenţa a două şcoli: una care va
influenţa Siria şi Bizanţul, iar cealaltă Grecia şi Italia.
Răspândirea artei şi tehnicii de realizare a mozaicului s-a produs foarte repede
în Grecia, devenind atât de popular încât putea fi regăsit în cele mai modeste locuinţe.
Materialul folosit era piatra de râu, mizându-se pe contrastul generat de zone mai
deschise la culoare (ilustrând diverse imagini gradate ca şi luminozitate) proiectate pe
un fundal întunecos. Un exemplu notabil este „Vânătoarea de lei” (fig. 3.10) (Pella,
Macedonia, 375 . 300 î.Hr.).
La sfârşitul secolului III î.Hr. această formă de manifestare artistică suferă o
modificare fundamentală o dată cu înlocuirea pietrelor de râu cu bucăţi de piatră sau
sticlă tăiate. Feţele netede şi plane ale pieselor mozaicului, posibilitatea de a le tăia la
dimensiuni foarte mici au contribuit la conceperea unor imagini în detaliu, fie că erau
reprezentate figuri umane, animale, plante sau peisaje.
191
Fig. 3.11 Scene de pe Nil. (Sanctuary of primitive fortune din Palestrina)
192
Exemple remarcabile se regăsesc pe teritoriul Imperiului Bizantin începând cu
mozaicurile de la Ravenna - Bunul pastor, din mormântul Galla Placidia Botezul lui
Hristos in Iordan, din Baptisteriul ortodox sau portretele integrale ale împăratului
Iustinian si ale împărătesei Teodora din prezbiteriul bisericii San Viatale.
Însă cel mai faimos mozaic bizantin este Deeis (fig. 3.14), o operă monumentală
ca dimensiuni, în care este reprezentat Iisus alături de Fecioara Maria şi de Ioan
Botezătorul. Detaliile sunt lucrate foarte atent, folosindu-se pentru redarea imaginilor
193
cuburi foarte mici de sticlă sau marmură, intens colorate şi proiectate pe un fundal
întunecat.
Găsim exemple de folosire a mozaicului şi in arhitectura musulmană
reprezentative fiind cele din Dome of the Rock din Ierusalim şi din Marea Moschee
Ummayad din Damasc.
Prima construcţie, datând din secolul VII, este decorate cu motive vegetale,
acestea variind de la frunz de acant sau palmier, la copacul vieţii. Imaginile redate
folosesc preponderant nuanţe de verde si albastru, cu accente de roşu, argintiu, gri,
mov, negru sau alb, fiind proiectate pe un fundal auriu. Mozaicurile Marii Moschei
Ummayad (fig. 3.15) se regăsesc atât în interior, cât şi în exterior, folosind bucăţi de
piatră smălţuită, de culoare albastru turcoaz, galben, verde sau alb, pe un fundal
albastru cobalt.
.
194
Fig. 3.15 Mozaicuri la Marea Moschee Ummayad
195
- cărămizi din argilă arsă.
196
b - La etajele curente
Dacă stratul-suport este format din însuşi planşeul de rezistenţă, figura 4.12,
pentru corectarea denivelărilor rezultate din execuţie şi pentru a se obţine o suprafaţă
netedă, cu eventuale pante de scurgere, se aplică o şapă din mortar de ciment cu
dozajul de 200 kg ciment la metrul cub de nisip.
În cazul în care destinaţia încăperii implică scurgerea apei în stare lichidă direct
pe pardoseală, betonul de pantă trebuie să fie prevăzut la parte superioară cu un strat
de egalizare din mortar de ciment de 15 mm grosime, peste care se dispune o
hidroizolaţie din două straturi de carton bitumat şi trei straturi de mastic bituminos,
pentru a evita pătrunderea apei la straturile termo sau fonoizolatoare (dacă acestea
există) ori umezirea tavanului de dedesubt. Peste hidroizolaţie se toarnă un strat de
beton de 4...5 cm grosime, care va constitui stratul suport al îmbrăcăminţii.
197
mm grosime, cu faţă văzută sclivisită (netedă sau rolată cu ajutorul unei role cu dinţi),
aplicată pe stratul suport din beton sau pe planşeul din beton armat. Mortarul se
prepară cu un dozaj de 600 kg ciment la metrul cub de nisip (cu granule de 0,5-2 mm) şi
se toarnă la grosimea indicată în proiect între şipci de reper (martor). Suprafaţa suport
se curăţă în prealabil de resturi de praf, resturi de mortar, var sau ipsos şi se umezeşte
din abundenţă. Faţa văzută se obţine prin baterea mortarului cu mistria până la apariţia
laptelui de ciment după care se aruncă o cantitate mică de praf de ciment. Urmează
operaţia de sclivisire a suprafeţei prin trecere cu mistria. În anumite situaţii, pentru
prevenirea alunecării, suprafaţa se rolează cu rola cu dinţi.
Pentru a preveni fisurarea determinată de contracţie, se recomandă ca
pardoseala să se fragmenteze prin rosturi transversale şi longitudinale în panouri cu
suprafaţa de maximum 4 mp, urmărindu-se ca rosturile dintre acestea să coincidă pe
cât posibil cu cele ale stratului suport. Fragmentarea se face cu ajutorul unor rigle din
lemn sau metalice în forma de pană, unse în prealabil cu ulei (pentru a fi extrase cu
uşurinţă după întărirea mortarului) şi aşezate cu partea lată în sus, pe traseul rosturilor.
Acestea se completează apoi cu mortar cu dozaj redus de ciment sau cu bitum.
Uscarea rapidă, de asemenea generatoare de fisuri, va fi evitată prin dispunerea,
a doua zi după executarea sclivisirii, a unui strat de rumeguş de 2-4 cm grosime, care
se menţine umed cel puţin 7 zile. Dacă în încăperea în care se realizează pardoseala
există posibilitatea unor scurgeri de apă sau alte lichide, aceasta se va executa cu
pante de 1-1,5 % spre punctele de colectare.
b. Mozaic turnat
Se execută din mortar de ciment de 10-45 mm grosime, la care nisipul este
înlocuit cu piatră de mozaic. Aceasta provine din roci dure (granit, marmură, gresii dure
etc.) şi poate avea granulaţie continuă sau discontinuă. Astfel, pentru a se obţine un
mozaic frumos se recomandă folosirea a două granulaţii diferite, jumătate din amestec
să aibă granulaţia de 4-6 mm, iar cealaltă jumătate de 0,5-2 mm. De asemenea,
pietrele pot fi de aceeaşi provenienţă şi culoare sau de provenienţe şi culori diferite, dar
cu rezistenţe la uzură egale.(fig. 3.16).
Dozajul recomandat pentru prepararea mortarului de mozaic este de 800 Kg
ciment la metrul cub de piatră de mozaic. Colorarea amestecului se face prin
adăugarea unor pigmenţi (coloranţi minerali sau cimenturi colorate), care este bine să
nu depăşească 5% din greutatea cimentului. În cazul când sunt necesare cantităţi mai mari
(până la 15%) se vor face încercări prealabile pentru stabilirea compoziţiei optime, în aşa fel
încât să nu fie afectată rezistenţa mortarului.
198
Pentru prepararea mortarului se execută amestecul din ciment, piatră de mozaic
şi colorant în stare uscată după care se adaugă apă până când se obţine un mortar
care să se întindă uşor fără a fi prea fluid.
199
- turnarea stratului de mozaic în grosime de 10mm în dependinţele clădirilor de locuit
şi 15 mm în încăperi cu circulaţie mai intensă, la circa două ore după aplicarea
stratului inferior. Turnarea se face tot între şipcile-reper, iar după aplicare mortarul
se îndeasă cu dosul mistriei până apare ia suprafaţă laptele de ciment. Urmează
scoaterea şipcilor, completarea golurilor cu mortar de mozaic şi îndesarea cu
cilindree metalice sau cu mistria de mozaicar.
La aplicarea mortarului de mozaic se va urmări distribuţia uniformă a pietrei de
mozaic atât ca desime cât şi ca mărime a granulelor. Pardoselile din mozaic turnat se
pot executa într-o singură culoare sau cu desene (carouri, figuri) în mai multe culori, în
conformitate cu detaliile din proiect. Pentru obţinerea culorilor se foloseşte cimentul
obişnuit, pentru roşu, negru şi cenuşiu sau cimentul alb, pentru alb, galben, verde şi
albastru. La realizarea desenelor se folosesc şabloane din şipci, ştraifuri de sticlă sau
şabloane din tablă care urmăresc forma desenului indicat în proiect. În aceste şabloane
se toarnă stratul de mortar cu piatră de mozaic de culoarea dorită. După o zi sau două,
timp în care acesta s-a întărit, se scot şabloanele şi se toarnă, în spaţiile rămase,
mortar de mozaic de altă culoare.
În încăperi cu suprafaţa mai mare de 9 m 2, pentru a împiedica fisurarea, mortarul
cu piatră de mozaic se toarnă în panouri cu suprafaţa de maximum 2 m 2, despărţite fie
prin rosturi de turnare, fie prin benzi. În locul benzilor de mortar se pot folosi baghete din
sticlă aşezate pe muchie, cu faţă superioară la nivelul îmbrăcămintei.
După 4-6 zile de la turnare, timp în care îmbrăcămintea a căpătat o rezistenţă
suficientă pentru a nu se disloca piatra de mozaic, urmează operaţia de finisare.
Aceasta se face prin frecare, şlefuire, ceruire şi eventual buciardare dacă această
operaţie este prevăzută în proiect. Frecarea se face cu maşina de frecat mozaic sau
manual, cu piatra de frecat, după ce, în prealabil, s-a turnat lapte de ciment pentru
astuparea porilor rămaşi de la turnare. Prin frecare, se înlătură pojghiţa de ciment
aderentă pe faţa mozaicului, granula de mozaic devenind aparentă. În timpul frecării
suprafaţa pardoselii se menţine umedă. A doua frecare, denumită şlefuire, se face cu o
piatră cu o granulaţie mai fină, până la netezirea perfectă, pardoseala menţinându-se în
stare umedă pe toată durata acestor operaţii, Pasta rezultată de la frecare se
îndepărtează cu rumeguş uscat, după care suprafaţa se spală cu apă. După uscare, se
impregnează cu ulei mineral subţiat cu benzină, cu ulei fierbinte de in fiert sau cu ceară de
parchet, după care se freacă şi se lustruieşte cu o cârpă moale.
200
3.4.4 Mozaic veneţian
Pentru executarea acestui tip de pardoseala se folosesc bucăţi de marmură de
forma neregulată, cu latura de 2...10 cm, înglobate într-un pat de mortar de ciment cu
piatră de mozaic de 30 mm grosime, preparat cu un dozaj de 400 kg ciment la metrul
cub de nisip (figura 3.17). Mozaicul veneţian contribuie la aspectul general al spaţiului
prezentând în acelaşi timp şi o bună rezistenţă la uzură.
Mortarul, de consistenţa vârtoasă, aproape uscat, se îndeasă şi se nivelează cu
dreptarul în raport cu nişte repere de nivel fixate în prealabil. Bucăţile de marmură se
aşează una lângă alta, dar cu spaţii între ele, la întâmplare sau după un desen
prestabilit. Se îndeasă cu mâna, apoi se bate cu mistria, nivelul verificându-se cu
dreptarul.
201
Pozarea plăcilor pe suprafaţa suportului se face în aceeaşi manieră ca şi în cazul
pardoselilor din piatră naturală. Montarea plăcilor, umezite în prealabil cu apă, se face
imediat după întinderea stratului de mortar, aşezându-se lipite una de alta, cu rosturile
de maximum 2 mm. Pentru a se asigura o bună aderenţă a plăcilor se recomandă ca în
momentul aşezării lor pe suprafaţa de mortar să se toarne o mică cantitate de lapte de
ciment. Rosturile se completează cu mortar de ciment fluid.
Pe pardoseala proaspăt executată se aşterne rumeguş umed care se menţine în
această stare timp de 4-5 zile, după care se freacă cu maşina de frecat mozaic.
202
Astfel se realizează iniţial o coacere primară, după care urmează aplicarea prin
pulverizare a celui de al doilea strat, de aderenţă, depunerea stratului de bază al
glazurii şi serigrafierea modelului, uscarea plăcilor şi coacerea secundară la 1200 de
grade.
Condiţiile de calitate la care trebuie să răspundă produsele din gresie ceramică
sunt:
- absorbţia de apă, limita maximă admisibilă fiind de 0,5%;
- rezistenţa la uzură apreciată prin pierderea de volum, pierderea în înălţime,
pierderea în greutate care se constată în urma unui proces de uzură accelerat,
provocat artificial în condiţii de laborator;
- duritatea;
- rezistenţa la radiaţii ultraviolete;
- rezistenţa la îmbătrânire;
- rezistenţa la rupere ;
- rezistenţa la şoc termic;
- coeficient de dilatare termică liniară;
- rezistenţa la agenţi chimici;
- rezistenţa la compresiune.
Calitatea unei pardoselii din gresie nu este dată în exclusivitate de calitatea
plăcilor, ci depinde în mare măsură de un complex de factori legaţi de execuţie, cum ar
fi: calitatea suportului şi a stratului de fixare, respectarea riguroasă a indicaţiilor de
punere în operă şi de tratare ulterioară.
Pentru fixare poate fi aplicat sistemul clasic folosind ca adeziv mortarul de ciment
sau sisteme moderne, bazate pe utilizarea unor adezivi speciali. Aceşti adezivi se
livrează în stare uscată în saci, la utilizare amestecându-se cu apă într-o proporţie bine
stabilită. În afară de eliminarea unor operaţii de dozare a raportului ciment-agregat-apă,
de amestecare şi omogenizare, necesare preparării mortarelor clasice, folosirea
adezivilor speciali mai oferă avantajul reducerii grosimii stratului de fixare, dar mai ales
a timpului de priză şi întărire, în majoritatea cazurilor intervalul de priză fiind între 2 ore
(începutul prizei) şi 24 de ore (sfârşitul prizei).
Mortarul adeziv se aplică în grosime uniformă pe suport (de cca 4 mm), se
striază cu mistria la 45° după care se aplică plăcile. Trebuie urmărit să nu se
depăşească timpul de uscare neacoperită de maximum 30 de minute.
203
În cazul suprafeţelor de dimensiuni mari acestea se împart în panouri de max. 30
m2 separate prin rosturi de dilatare completate cu silicon. Restul rosturilor, de maximum
5 mm, se tratează cu chit de rost.
După încheierea operaţiei de fixare suprafaţa poate fi spălată cu detergenţi
speciali, cu acţiune acidă, capabili să îndepărteze resturile de var sau ciment care
reţinând sărurile, pot afecta aspectul pardoselii.
După fixare spaţiul respectiv trebuie protejat de acţiunea agenţilor exteriori,
mecanici şi fizici, o perioadă de una până la 4 zile, funcţie de recomandarea
fabricantului. Dacă fixarea a fost executată în sistem clasic, cu mortar de ciment,
interdicţia de a supune pardoseala sarcinilor de exploatare poate ajunge până la o lună.
Plăcile de gresie ceramică fiind suficient de dure şi rezistente, pot fi uşor
fasonate sau perforate dacă este necesar pentru montarea instalaţiilor.
Plăcile de gresie ceramică pot fi utilizate şi pentru finisarea scărilor, anumite firme
oferind produse de forma specială, adecvate acestui scop.
Întreţinerea în exploatare este simplă. Ceruirea nu este indicată. Dimpotrivă,
gresiile porţelanate nu absorb substanţele pe baza de ulei şi aplicarea acestora poate
afecta aspectul general. Spălarea poate fi făcută cu orice detergent, acidul clorhidric
fiind singura substanţă care atacă produsele ceramice.
204
Fig. 3.18 Pardoseli din cărămidă. Diferite moduri de aşezare a cărămizilor
205
Fig. 3.19 Bordură şi scafă de mozaic turnat la pardoseli din plăci de beton mozaicat
1 - plăci; 2 - bordură şi scafă; 3 - rost de dilataţie
Scafele sau plintele din mozaic turnat se execută din acelaşi material şi în aceleaşi
condiţii tehnologice ca şi pardoseala.
La pardoselile din plăci de gresie ceramică se montează piese speciale de racordare
(colţuri, socluri, scafe) fixate cu mortar de ciment, astfel încât să depăşească faţă tencuielii cu
5...8 mm. Pot fi executate şi scafe din beton mozaicat turnate pe loc sau prefabricate.
206
- după ce se lasă întinse 24 ore pentru aclimatizare, fâşiile se taie definitiv cu 2…3
mm retras faţă de perete;
- covorul din PVC se lipeşte cu adezivul adecvat aplicându-se concomitent pe spatele
fâşiei şi pe suprafaţa suport;
- urmează o operaţie de presare cu un rulou de lemn pentru eliminarea eventualelor
bule de aer;
- pe conturul pardoselii se montează pervazuri sau plinte din lemn sau PVC.
Plăcile din PVC pot fi aplicate pe orice suprafaţă suport, plană, uscată, curată şi
rigidă. Se determină numărul de plăci întregi şi lăţimea segmentelor de plăci necesare
pentru acoperirea întregii suprafeţe de la un perete la celălalt. Segmentele de placă
trebuie să aibă lăţimea cât cel puţin jumătate de placă întreagă. Lipirea plăcilor se face
prin aplicarea adezivului concomitent pe spatele plăcii şi pe suport, după care se
presează marginile prin batere cu ciocanul de cauciuc. La trecerea între încăperi cu
pardoseală diferită se montează praguri.
Detalii de execuţie a pardoselilor din materiale plastice sunt prezentate în fig.
3.20.
3.6 Pardoseli din linoleum
Linoleumul este un material care se fabrică de peste 100 de ani, fiind asemănător ca
aspect cu covoarele din PVC. La fabricarea acestui material se folosesc numai componente
regenerabile cum sunt inul, cânepa sau răşinile naturale. Relativ noi sunt prelucrările
acoperirilor marmorate care se prezintă ca o îmbinare de piatră şi parchet, fiind disponibile într-
o varietate de culori.
Linoleumul, în afară de rezistenţa la uzură şi durabilitate se remarcă prin calităţile
ecologice, fiind bine tolerat de alergici, plăcut la mers şi relaxant.
Operaţiunea de montare a covoarelor de linoleum este asemănătoare cu cea a
pardoselilor din covoare PVC.
207
Fig. 3.20 Pardoseli din mase plastice
a- pardoseală din PVC pe sol; b- pardoseală PVC la etaj intermediar; 1- strat de uzură din PVC;
2- pervaz; 3- adeziv; 4- strat de egalizare; 5- beton slab armat; 6- plăci semirigid din vată
minerală pentru izolare lazgomot din impact; 7,7’- planşeu b.a.monolit/prefabricat;8- strat de
rupere a capilarităţii
3.7 Mochete
În categoria de mochete intră materiale textile care acoperă integral planşeu încăperilor,
de la perete la perete, sau trecând în mai multe camere. Există diferite procedee de fabricaţie şi
materiale, astfel încât mochetele se pretează la aproape toate domeniile de utilizare, cu
excepţia spaţiilor umede. Ele se livrează în benzi cu lăţimea de 70 şi 400 cm. Cele mai utilizate
materiale pentru mochete sunt fibrele sintetice ca poliamidă, poliester, polipropilenă ş.a,
acestea deţinând o pondere de peste 80%. Se fabrică însă şi mochete din lână, bumbac, cocos,
sisal şi chiar păr de animale.
Din punct de vedere al procedeului de fabricaţie, mochetele pot fi împletite sau
ţesute. La mochetele împletite, buclele se fixează pe partea inferioară cu un strat de
acoperire din latex sau răşină. Suplimentar, mocheta este prevăzută la partea inferioară
cu un material spongios. Mochetele cu bucle prezintă o mai bună rezistenţă la uzură.
Funcţie de modul de fabricaţie există 2 sisteme de fixare a mochetei pe support :
- prin lipire pe toată suprafaţa, dacă mochetele au pe spate material spongios (sunt
realizate prin împletire) ;
- prin fixare cu bandă autoadezivă la suport, în cazul mochetelor ţesute.
Pentru ca fixarea prin lipire să dea rezultate bune, stratul suport trebuie să fie
constituit dintr-o suprafaţă absorbantă cum ar fi o şapă din mortar de ciment sau un
suport din plăci fibrolemnoase.
208
Suprafaţa suport se etanşează sau se grunduieşte în prealabil.
Înainte de fixare, mocheta se derulează şi se lasă un timp să se aşeze perfect
neted pe toată suprafaţa. Urmează “croirea” mochetei, care trebuie să urmărească
exact conturul încăperii, întrucât rosturile de dimensiuni mari nu mai pot fi completate
ulterior. Este necesar să se acorde atenţie deosebită uşilor, nişelor de fixare a corpurilor
de încălzire, balcoanelor etc. Urmează operaţia de aplicare a unei cantităţi mari de
adeziv pe suprafaţa suport, cu ajutorul unui şpaclu zimţat. Se aplică apoi adeziv pe
spatele mochetei, pe întreaga suprafaţă. Se apasă cu grijă mocheta pe stratul de
adeziv, având grijă ca să nu se formeze pungi de aer, începând de la uşă până la
acoperirea întregului spaţiu.
In cazul aşezării destinse se aplică pe spatele mochetei benzi dublu adezive în
rânduri paralele. In general distanţa între benzi nu trebuie să fie prea mare, iar zonele
puternic solicitate trebuie asigurate cu mai multe rânduri de bandă adezivă. Pentru a
uşura operaţia de demontare ulterioară a mochetei se recomandă a se lăsa un spaţiu
de câţiva cm între perete şi prima bandă autoadezivă.
La trecerea dintr-o încăpere în alta trebuie să se monteze o şină de legătură între
cele două mochete, care se fixează cu şuruburi în dibluri. Dacă între încăperile alăturate
există denivelări, se folosesc praguri de trecere cu margini de limitare.
Pe conturul încăperii se fixează pervazuri sau plinte din lemn, aluminiu sau
material plastic, cu diferite profile. Se recomandă utilizarea plintelor din material plastic
cu profil U, care se fixează în marginile croite ale mochetei. Efectul estetic obţinut poate
fi foarte favorabil, având în vedere că asemenea plinte pot avea diferite culori, posibil de
asortat cu mocheta.
209
ANEXE
210
211
212
213
214
215
216
217
218
219
220
221
222
223
224
Pardoseli rezistente la uzură
225
226
Aplicaţiile pardoselilor Granuflex® sunt multiple, fiind o soluţie ideală pentru:
Terase, balcoane, piscine
Alei în grădini, terenuri de golf
Terenuri de sport, săli de gimnastică
Depozite, săli de expoziţie
Spaţii de joacă pentru copii
Placări terase şi restaurante
Moteluri, pensiuni
Grajduri, ferme zootehnice
227
Caracteristici:
Versatilitate
Uşor de instalat şi întreţinut
Izolare termică şi fonică
Atenuare a vibraţiilor
Protecţie mecanică şi antişoc
Absorb şocul mecanic reducând riscul de rănire în cazul căderii persoanelor,
respectiv al deteriorării la cădere a obiectelor
Antiderapante şi impermeabile
Mai uşoare cu 50kg/mp decât betonul
Suportă greutăţi mari permiţând traficul utilajelor grele
228
Ecologice şi estetice
Societatea A-MED SRL Bucuresti incearca sa va ofere din gama pardoselilor pentru
trafic intens, un nou produs: PLACI COMPOZITE, considerat in Statele Unite, Japonia
si Europa de vest, ca pardoseala secolului XXI.
Caracteristici generale
• durabilitate.
• rezistenta la impact.
Date Tehnice
229
Compozitie
230
pentru cei fara experienta, necesitind doar putina rabdare si atentie la detalii. Rezultatul
va fi o imbunatatire semnificativa a aspectului camerei pe care vreti sa o redecorati.
• Creion
• Ruleta
• Ciocan de cauciuc
• Cutter, foarfece
• Echer 90°
• Dalele de linoleum
Pregatirea dalelor pentru montare
231
Daca:
- pardoseala prezinta neregularitati, acestea trebuiesc indepartate, gaurile si crapaturile
trebuiesc reparate, in caz contrar pot aparea defecte in timp.
- pardoseala nu este curata, aceasta se va spala cu o solutie de apa si detergent. Nu
folositi solutii de tip benzina sau tiner pentru curatirea acesteia deoarece se poate
deteriora adezivul de pe spatele dalelor. Inlaturati toate urmele de praf cu ajutorul unui
aspirator.
- pardoseala este umeda, aceasta trebuie lasata sa se usuce, in caz contrar gradul de
lipire a placilor poate fi nul.
Vechiul covor de linoleum existent intr-o incapere (de tip linoleum val) trebuie inlaturat,
neputindu-se folosi ca suport de montare deoarece acesta are un coeficient de dilatare
mai mare decit dalele autoadezive, astfel existind pericolul ca prin fortele de dilatare
aparute vara la temperaturi mari, dalele sa fie deteriorate.
Recomandare
Unul dintre avantajele utilizarii dalelor de vinil este acela ca atunci cand sunt
deteriorate, ele pot fi inlocuite fara a afecta dalele din jurul lor.
Dala deteriorata se incalzeste cu o sursa de caldura (uscator de par; fier de calcat, dar
nu direct pe placa ci eventual prin intermediul unei carpe)pentru a inmuia adezivul.
Puneti lama unui cutit obisnuit sub dala deteriorata ce a fost incalzita si incepeti sa o
ridicati cu atentie.
Curatati bucatile din dala deteriorata lucrind din centru spre margine. Indepartind dala in
acest fel veti preveni deteriorarea marginilor dalelor incojuratoare. Luati o dala de vinil
noua si o potriviti cu atentie in acelasi loc.
Intretinerea pardoselelor vinilice
233
234