1.

Atmosfera Pământului
Atmosfera Pământului reprezintă un strat de gaze care înconjoară planeta care este reținut
de gravitația pământului. Atmosfera protejează viața de pe pământ prin absorbția radiațiilor
solare ultraviolete, încălzirea suprafeței prin reținerea căldurii (efect de seră) și reducerea
temperaturilor extreme între zi și noapte. Aerul uscat conține aproximativ (în volum) 78,08%
azot, 20,95% oxigen, 0,93% argon, 0,038% dioxid de carbon și urme de alte gaze. Aerul conține
și o cantitate variabilă de vapori de apă, în medie în jur de 1%.
Atmosfera are o masă de aproximativ cinci chintilioane (5x1018) kg, trei sferturi din care
se află la aproximativ 11 km (6,8 mi; 36.000 ft) de suprafață. Atmosfera devine din ce în ce mai
subțire odată cu creșterea altitudinii, fără o limită definită între atmosferă și spațiul cosmic. O
altitudine de 120 km (75 mi) este locul unde efectele atmosferice devin vizibile în timpul
reintrarii atmosferice a navei spațiale. Linia kármán, la 100 km (62 mi), este adesea privită ca
granița dintre atmosferă și spațiul cosmic.

2. Originea atmosferei
Procesele de formare a atmosferei sunt legate de compoziția sa chimică, care la rândul
său a influențat procesele climatice. În urmă cu 4,56 miliarde de ani, când a avut loc formarea
globului pământesc, hidrogenul (h2) și heliul (he) erau deja prezente. Ulterior, datorită densității
scăzute a acestor două gaze, ele nu vor mai putea fi atrase de planetă, disipându-se progresiv în
spațiul cosmic.
Datorită procesului de răcire lentă a terrei, respectiv a activității vulcanice, au fost aduse
la suprafață diverse gaze, care rezultaseră din reacțiile chimice ale straturilor interne ale globului.
Prin aceste procese a luat naștere o atmosferă cu o compoziție de circa 80 % vapori de apă (h2o),
10 % de dioxid de carbon (co2) și 5 până la 7 % hidrogen sulfurat. Această combinație de gaze
poate fi și astăzi întâlnită în emanațiile și erupțiile vulcanice.
Lipsa precipitațiilor din acea perioadă de formare este explicabilă că în ciuda prezenței
apei, inclusiv în stare de vaporii de apă, suprafața fierbinte a pământului nu permitea
condensarea acestora.
Proveniența apei pe pământ este, de fapt, o temă controversată. Prin scăderea temperaturii
atmosferei sub punctul de fierbere al apei, aerul saturat, adesea supra-saturat cu vapori de apă,
determină condensarea apei sub forma unor ploi de scurtă durată. În această perioadă, s-au
format, foarte probabil, mările și oceanele.
Radiația ultravioletă intensă a determinat o descompunere fotochimică a moleculelor de
apă, metan și amoniac, prin acest proces acumulându-se dioxid de carbon și azot. Gazele mai
ușoare, precum hidrogenul și heliul au urcat în straturile superioare ale atmosferei, ulterior
disipându-se în spațiul cosmic pe când gazele mai grele, aidoma dioxidului de carbon, s-au
dizolvat în mare parte în apa oceanelor. Azotul inert din punct de vedere chimic, în condițiile
existente atunci, a rămas neschimbat în atmosferă, fiind încă înainte cu circa 3,4 miliarde de ani
partea componentă cea mai importantă a atmosferei.
Oxigenul o2 care joacă un rol esențial în evoluția și existența vieții pe pământ, a apărut
sub formă liberă, gazoasă, acum circa 3,5 miliarde de ani, fiind eliberat datorită activității de
fotosinteză a bacteriilor care descompuseseră produsele ce conțineau grupe cianhidrice.
Oxigenul format s-a dizolvat în mare parte în apa oceanelor oxidând metalele feroase. În
urmă cu circa 350 milioane de ani, o parte din oxigen a format prin ionizare în straturile
superioare a atmosferei ozonul, combinație alotropică a oxigenului, ce protejează pământul de
razele ultraviolete. Se consideră că, începând cu acea perioadă și pănâ astăzi, compoziția aerului
atmosferic rămâne relativ stabilă.(Măhăra, 1981)

2. Compoziţia atmosferei

Aerul este compus în principal din azot, oxigen și argon, care împreună constituie „gazele
majore” ale atmosferei. Gazele rămase sunt adesea denumite „urme de gaze”, printre care se
numără gazele cu efect de seră, cum ar fi vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, protoxidul
de azot și ozonul. Aerul filtrat include urme de mulți alți compuși chimici. Multe substanțe
naturale pot fi prezente în cantități mici într-o probă de aer nefiltrată, inclusiv praf, polen și spori,
spray de mare, cenușă vulcanică și meteoriți. De asemenea, pot fi prezenți diferiți poluanți
industriali, cum ar fi clorul (elementar sau în compuși), fluorul (în compuși), mercurul elementar
și sulful (în compuși precum dioxidul de sulf [SO2]). (Ciulache,2002)

Compoziția atmosferei, în volum

Ppmv: părți pe milion în volum (notă: fracția de volum este egală cu fracția molară numai pentru
gazul ideal
Azot(n2) 780.840 ppmv(78,084%)
Oxigen(o2) 209,460 ppmv (20.946%)
Argon (ar) 9,340 ppmv (0.9340%)
Dioxid de carbon(co2) 383 ppmv (0.0383%)
Neon (ne) 18.18 ppmv (0.001818%)
Heliu (he) 5.24 ppmv (0.000524%)
Gaz metan(ch4) 1.745 ppmv (0.0001745%)
Kripton (kr) 1.14 ppmv (0.000114%)
Hidrogen (h2) 0.55 ppmv (0.000055%)

4. Structura atmosferei
Atmosfera se împarte în câteva straturi orizontale, fiecare dintre ele caracterizate de o
anumită variaţie a temperaturii cu înălţimea:
 Troposfera, cuprinsă între 0 şi 10 (poli) –18 (ecuator) km
  Stratosfera, cuprinsă între 12-15 şi 45-55 km
 Mezosfera, cuprinsă între aproximativ 50 şi 80-85 km
 Termosfera, cuprinsă între 80 şi 800 km
 Exosfera, la altitudine mai mare de 800 km

Un alt criteriu de divizare a atmosferei este omogenitatea acesteia. Atmosfera este omogenă
sub aproximativ 100 km, zonă numită homosferă, şi heterogenă la altitudini mai mari, strat care
se numeşte heterosferă. Aici densitatea mică a aerului duce la fracţionalitatea constituenţilor
gazoşi.

4.1. Caracteristicile straturilor atmosferice

Troposfera este cea mai joasă pătură a atmosferei şi vine în contact direct cu suprafaţa
pământului. Temperatura scade treptat, de la o medie de 10 c până spre valori de -50c.
Gradientul temperaturii este aproximativ 6 – 7 c/km. În troposferă se găseşte cea mai mare
parte a vaporilor de apă. Aici se formează norii, precipitaţiile, ceaţa.

Termosfera
Altitudinea (km)

Mezopauza
Mezosfera

Stratopauz
a
Stratosfera
Tropopauza
Troposfera

Temperatura (K)

Fig. 1.1 variaţia temperaturii în atmosferă şi primele patru straturi atmosferice. Exosfera se află la altitudini mult mai mari iar temperaturile sunt,
de asemenea, mult în afara scalei alese.

La rândul ei, troposfera se împarte în:

 Stratul inferior (0-2 km) sau stratul limită planetar, în care are loc mişcarea turbulentă a
aerului, schimburile active de căldură, transformările importante de fază.
 Stratul mijlociu (2-7 km) în care umiditatea scade mult astfel încât masele noroase ce
 se formează aici aduc precipitaţii slabe
 Stratul superior (7-12 km) în care umiditatea este şi mai scăzută, temperatura este deja
mult sub 0 c şi norii sunt formaţi numai din gheaţă şi nu aduc precipitaţii.

Zona de tranziţie dintre troposferă şi stratul superior se numeşte tropopauză, unde

temperatura este constantă, aproximativ -50 grade celsius.
În straturile inferioare ale stratosferei temperatura este scăzută însă creşte rapid pe măsură ce
altitudinea creşte, atingând la limita superioară valori de 10-20 0c. Termenul de stratosferă
sugerează existenţa straturilor. Compoziţia chimică diferă de cea a troposferei, în primul rând
datorită prezenţei ozonului, care se află (aproape) în totalitate în stratosferă. Acesta este
răspunzător pentru încălzirea stratosferei superioare, care are loc ca urmare a faptului că este el
este caracterizat de existenţei unor linii puternice de absorbţie a radiaţiei uv şi ir care provine de
la soare. Vaporii de apă sunt în cantităţi reduse. Un fenomen specific este prezenţa, în jurul
altitudinii de 25 km, a unor starturi subţiri de nori sidefii, formaţi din apă suprarăcită. Gradientul
negativ de temperatură (temperatură mai mare în straturile de la altitudine mai mare) face ca
stratosfera să fie relativ stabilă în sensul că turbulenţele şi dezvoltarea mişcărilor verticale ale
aerului sunt limitate. Stratosfera este separată de mezosferă prin stratopauză.
Regiunea dintre troposferă şi mezosferă se numeşte atmosfera medie, troposfera este situată în
atmosfera joasă iar mezosfera şi termosfera constituie atmosfera înaltă.
În mezosferă presiunea este de 200 de ori mai mică decât cea de la suprafaţa pământului
iar temperatura scade rapid cu înălţimea, ajungând la -70 0c în apropiere de 80 km, astfel încât în
această regiune gradientul vertical al temperaturii este mare. Ca urmare, dinamica atmosferică
este foarte activă, astfel încât vânturile pot atinge valori foarte mari, de sute de km/h. În partea
superioară se întâlnesc norii argintii formaţi din particule de gheaţă. Mezopauza, zona de
tranziţie dintre mezosferă şi termosferă, este o regiune în care proprietăţile atmosferei, atât în ce
priveşte compoziţia cât şi în ce priveşte desfăşurarea proceselor atmosferice, se modifică
esenţial.
Termosfera este un strat cu proprietăţi mult diferite de cele ale straturilor de dedesubt,
prezentate mai sus. Deoarece radiaţia solară este puternic absorbită la altitudini mari, temperatura
creşte repede, ajungând la 15000c astfel încât gradientul vertical al temperaturii este negativ.
Compoziţia aerului se modifică radical ca urmare a ionizării puternice datorate componentei uv
din radiaţia solară, ce are ca efect disocierea moleculelor de o2, co2, no şi apariţia gazelor
atomice. În plus componenta ionizată, rezultatul fotoionizării şi al altor procese de ionizare
(schimb de sarcină, etc.), devine din ce în ce mai importantă. Ca urmare, densitatea particulelor
încărcate electric creşte cu înălţimea, componenta neutră devine din ce în ce mai puţin
reprezentată iar procesele atmosferice sunt dominate de componenta ionizată adică de plasma
ionosferică. Cel mai spectaculos exemplu al unui astfel de proces este aurora polară, care are loc
în termosfera joasă (la 100-150 km). Mai puţin spectaculos, însă de o importanţă covârşitoare,
este fenomenul de transmitere a undelor radio la distanţe mari, care are la bază reflecţia acestora
pe diferite straturi ionosferice.
În sfârşit, exosfera, stratul ultim al atmosferei, separată formal de termosferă prin
termopauză, este caracterizată de temperaturi foarte mari. Atracţia gravitaţională la altitudinile
corespunzătoare exosferei scade mult, astfel încât particulele de gaz se împrăştie în spaţiul
cosmic, fenomen denumit disipaţie. Componenta neutră este practic nulă iar densitatea este
extrem de mică (distanţa dintre două particule este în jur de 100 km!).(Florin Căldăraru, 2010)
4.2 Importanța principalelor componente ale aerului
Este inutil să amintim ca viața la suprafața pământului,sub orice formă,depinde de
compoziția aerului.mai mult,astazi industria gaseste resurse inepuizabile de materie prima in
aerul atmosferic.
Oxigenul,unul dintre principalele gaze care intra in compozitia atmosferei,constituie
chezășia vieții. În industrie, el stă la baza tuturor arderilor.
Azotul, singur nu intretine viata,insa amestecat intr-o anumita proportie cu oxigenul,asa
cum se afla in aer,asigura dezvoltarea normala a vietii si tempereaza insusirea oxidanta a
oxigenului.azotul nu este deloc toxic. Prezența lui în sânge în cantități mai mari decât normal,
conduce la “beția de azot”, care poate fi periculoasă. De azot au nevoie cu deosebire plantele,
care consumă anual cam 25 milioane tone(dar nu-l pot asimila direct, ci prin intermediul
bacteriilor din aer). Pentru agricultură, azotul din aer constituie astfel o inepuizabilă sursă de
îngrășăminte. El reprezintă cea mai importantă materie primă, care stă la baza industriei mătăsii
artificiale, a materiilor colorante și a multor medicamente.
Vaporii de apă se află în aer în cantități care pot să oscileze între limite foarte largi: deasupra
întinderilor mari de uscat, in anotimpul rece, prezența lor este extrem de redusă, pe când în
regiunile calde și umede poate deveni apreciabilă. Dăm ca exemplu situația din Siberia, unde
iarna cantitatea de vapori din aer poate coborî până la mai puțin de 1/1000 g/m 3. În schimb, în
regiunile marilor zone ecuatoriale, cantitatea vaporilor de apa poate să ajungă până la 5% dintr-
un volum dat de aer. Cea mai mare cantitate de vapori de apă aflată în atmosferă se gasește între
sol și înalțimea de 5 km. În vecinătatea suprafeței terestre , o influență mare în reparatiția
vaporilor de apă o au latitudinea, anotimpul și curenții aerieni, pe lângă cauzele legate de natura
suprafeței terestre. Caracterul turbulent al curenților de aer asigură răspândirea, atât în direcție
orizontală, cât și verticală, a vaporilor de apă.
Bioxidul de carbon fiind un gaz mai greu decât aerul, se găsește în cea mai mare cantitate în
apropierea suprafeței terestre. Din punct de vedere al repartiției, cercetările făcute au arătat ca
este identificat în cea mai mare proporție în regiunile industriale, unde ajunge până la 0,04%.
Probele de aer luate deasupra marilor nu conțin bioxid de carbon în cantități prea mult diferite
față de probele luate din aerul de la suprafața uscatului.
Cantitatea de bioxid de carbon aflata in aer este variabilă si datorita influenței diferitelor
procese biologice. Plantele consumă în procesul de fotosinteză bioxidul de carbon, retinând
carbonul și eliminând oxigenul, iar omul și animalele invers: elimina CO 2 și rețin oxigenul,
pentru arderi în organism. De aceea în aer bioxidul de carbon se află în cantitate mai mare
noaptea, decât ziua. Din cauza dezvoltării industriilor, în ultimul timp s-a constatat ca în aer
cantitatea de bioxid de carbon a crescut cu 0,003%. În ceea ce privește repartiția cu înălțimea a
bioxidului de carbon, merită a fi reținut că, mai sus de 20-30 km, prezența acestui gaz devine
neglijabilă.
Ozonul reprezintă, dupa cum se știe, o stare alotropică a oxigenului, având molecula
alcatuită din trei atomi de oxigen, și poate fi recunoscut prin mirosul caracteristic pe care îl
imprimă aerului, după furtună. Însuși termenul de ozon înseamna în limba veche greacă
“puternic mirositor”.
În straturile superioare ale atmosferei, el se formează sub influența anumitor radiații solare
din domeniul ultravioletului. În prima etapă aceste radiatii actionează asupra moleculei de
oxigen, disociind-o in atom, după care atomii se unesc câte trei, în loc de doi. Ozonul
neprezentând stabilitate moleculară, se disociază ușor trecând din nou în oxigen.(Pop,1988)
Stratul de ozon din atmosferă nu dispare niciodată, cu toate că din punct de vedere cantitativ
prezintă unele variații destul de importante, determinate de unele fenomene dinamice din
troposferă; totuși în medie concentrația lui rămâne constantă între anumite limite.
Alte radiații din domeniul ultravioletului, absorbite de ozonul din atmosferă, sunt
transformate în caldură. În atmosferă, cantitatea de ozon este mai mare vara și mai mică iarna.
Astfel, se citează ca vara în 100 m 3 de aer se găsesc 1,9 mg ozon, iar iarna 1,3 g ozon. Stratul de
ozon aflat în straturile înalte formează un blindaj minunat în jurul Pământului, ferind tot ceea ce
este viu la suprafața acestuia de acțiunea ucigătoare a radiațiilor solare cu lungimi de undă mici.
Se apreciază că, dacă în aer nu ar exista stratul de ozon, Pământul s-ar preface în câteva minute
într-un pustiu lipsit de orice urmă de viață. Conținutul total de ozon din stratul atmosferic
respectiv nu este mare. Astfel, presupunând că acesta ar fi transportat la sol, la temperatura de
0ºC și la presiunea normală, ozonul atmosferic ar forma un strat de o grosime care ar oscila intre
1,5 si 4,5 mm.
În producerea și desfășurarea fenomenelor atmosferice, dintre gazele care au fost amintite
până aici, un rol important îl au vaporii de apă. Fără prezența acestora, cea mai mare parte a
fenomenelor atmosferice, care determină vremea, nu ar avea loc. În condiții naturale, la suprafața
Pământului aerul nu este niciodată pur și uscat. Vaporii de apă, împreună cu bioxidul de carbon,
au proprietatea de a absorbi căldura radiată de suprafața Pământului și de a o menține în straturile
joase, unde sunt păstrate condițiile favorabile vieții. Fără aceste gaze, temperatura aerului ar
scadea de la o valoare de +15ºC, temperatura medie la suprafața globului terestru, la -23ºC.

5. Temperatura aerului
Aceasta reprezintă starea de încălzire a aerului.
Căldura este o formă de energie. Dacă un corp primeşte căldură el se încălzeşte, iar cînd
cedează căldura el se răceşte. În natură schimbul de energie se face astfel încât corpurile mai
calde cedează căldura celor mai reci.
Fiecare corp are o căldură specifică şi în funcţie de aceasta el se va încălzi mai uşor sau
mai greu. Corpurile având călduri specifice diferite se vor încălzi de la aceeaşi sursă (de
exemplu: de la soare) în mod diferit. Acest fapt determină încălzirea diferenţiată a suprafeţei
pământului, care stă la baza apariţiei curenţilor termici.
Căldura se propagă prin conducţie (contact), convecţie şi radiaţie.

Variaţia temperaturii în înălţime.

Temperatura în general scade cu înălţimea datorită faptului că aerul este un mediu slab
conducător termic. Totuşi, până la 5 - 6km (în troposferă), nu întotdeauna temperatura va scădea
cu înălţimea, existând straturi de inversiune termică. Peste 5 km, temperatura scade cu 6.5 oC/km
până la tropopauză (aproximativ -45oC la pol şi -80oC la ecuator).

În atmosferă aerul care urcă se destinde şi ca urmare se răceşte (în mod adiabatic) iar în
mişcările descendente aerul se încălzeşte.
 Gradientul termic vertical reprezintă variaţia temperaturii pentru o diferenţă de nivel de
100 m. În meteorologie pentru întocmirea diagramelor aerologice (obţinute în urma
radiosondajelor în altitudine), se foloseşte, pentru aerul uscat, valoarea de 1 oC/100 m (gradientul
adiabatic uscat), iar pentru aerul umed saturat, valoarea de 0,5 oC/100 m (gradientul adiabatic
umed).

Zona în care temperatura creşte odată cu creşterea de înălţime se numeşte zonă de

inversiune termică sau, mai simplu, inversiune.
Izotermia este reprezentată de zona în care temperatura este staţionară cu creşterea înălţimii.

Cauzele care produc inversiunile şi izotermiile sunt multiple:

- radiaţia nocturnă a solului în nopţile senine;
- invazii de aer rece care produc inversiuni la sol;
- fronturile atmosferice.

În situaţia inversiunilor la sol se poate forma ceaţa ce are ca efect scărerea vizibilităţii.

6. Presiunea atmosferică
Prin presiune atmosferică se înţelege greutatea unei coloane de aer având secţiunea de 1cm 2
şi cu înălţimea măsurată de la nivelul respectiv până la limita superioară a atmosferei.
Fizicianul care a demonstrat pentru prima dată existenţa presiunii atmosferice a fost Toricelli.
Unităţile de masură pentru măsurarea presiunii atmosferice sunt milimetrul coloană de
mercur(mmHg) şi hectoPascalul (hPa). Acesta a fost introdus de către Organizaţia Meteorologică
Mondială în 1986, în onoarea savantului francez Blaise Pascal (1623 - 1662), înlocuind vechea
unitate de măsură, milibarul (mb), (1HPa = 1mb).
Pentru măsurători se foloseşte mercurul deoarece are o densitate mare şi necesită coloane
relativ scurte.
Transformarea unităţilor de măsură se face dupa un calcul simplu: 1mmHg = 3/4hPa,
respectiv 1hPa = 4/3mmHg.
Măsurarea presiunii se face cu ajutorul:
- barometrului cu mercur, cu capsulă aneroidă, electronic;
- barografului (aparat înregistrator).

Variaţiile presiunii atmosferice

Presiunea atmosferică suferă diferite variaţii, în funcţie de modificarea: altitudinii,

temperaturii aerului, densităţii aerului.

Variaţia presiunii în altitudine

Presiunea atmosferică scade în altitudine datorită:

- scurtării coloanei de aer odată cu creşterea înălţimii;
- scăderii densităţii aerului cu înălţimea.
 Laplace a stabilit legea variaţiei presiunii cu altitudinea, dar aceasta este o funcţie logaritmică
complexă. Pentru a uşura calculele a fost introdusă treapta barică. Aceasta reprezintă distanţa pe
verticală, în metri, pentru care se înregistrează o scădere a presiunii atmosferice cu 1 milibar.

Treapta barică se calculează pe intervale pe care se poate aproxima o scădere liniară a valorii
presiunii după cum urmează:
- în troposfera inferioară presiunea scade cu 1mb la fiecare 8,4m;
- la 5000 m presiunea scade cu 1mb la fiecare 16m;
- la 11000 m presiunea scade cu 1mb la fiecare 32m.

7. Umiditatea aerului
După cum am văzut la structura atmosferei, în aer se găseşte apă, pe lângă celelalte
elemente chimice. Aceasta se poate afla în toate cele 3 stări de agregare: gazoasă, lichidă şi
solidă, după cum urmează:
- în stare gazoasă – vapori de apă, este invizibilă;
- în stare lichidă – sub forma picăturilor fine de apă care formează ceaţa, burniţa, ploaia, norii;
- în stare solidă – fulgi de zăpadă, ace de gheaţa, gheaţă (grindină, măzăriche).
Conţinutul în apă al atmosferei este variabil şi provine din evaporarea apelor de suprafaţă
(oceane, lacuri, râuri, transpiraţia plantelor, etc.). Evaporarea are loc până când aerul devine
saturat, adică el conţine cantitatea maximă de vapori, surplusul condensându-se. Procesul de
evaporare depinde de temperatură; astfel dacă temperatura este mai mare şi cantitatea de vapori
poate fi mai mare. Dacă luăm o cantitate de aer şi îi micşorăm temperatura, se ajunge la un
moment când aerul se va satura, producându-se condensarea. Temperatura la care aerul devine
saturat se numeşte temperatura punctului de rouă.
Umezeala relativă variază invers proporţional cu temperatura; astfel în zilele călduroase
de vară ea este mai mică decât noaptea.
Variaţia umezelii în altitudine

În înălţime datorită scăderii presiunii, aerul se dilată (îşi măreşte volumul). Deoarece în
masa de aer care urcă, cantitatea de apă rămâne aceeaşi (dar volumul se măreşte), umezeala
absolută se micşorează.

Umezeala relativă creşte până la nivelul de condensare, îşi păstrează valoarea maximă în
nori iar deasupra lor scade brusc, deoarece aerul devine foarte uscat.

Nivelul de condensare reprezintă înălţimea la care umezeala relativă devine 100%

(vaporii de apă condensează). În acest moment apar norii.(Bălan,2015)
 8. Circulaţia generală a atmosferei

Dependent de repartiţia presiunii atmosferice şi de mişcarea de rotaţie a Pământului, în

atmosferă, ia naştere un sistem general de circulaţie a maselor de aer numit circulaţia generală a
atmosferei. Sub această denumire se înţelege sistemul curenţilor de aer care cuprinde întreaga
atmosferă prin care se realizează schimburile de căldură, umiditate şi echilibrarea diferenţelor ce
apar în aerul diferitelor zone ale globului terestru. Ea stă la baza prevederii timpului de scurtă şi
lungă durată.
Explicaţiile mai vechi puneau la baza circulaţiei generale a atmosferei distribuţia
neuniformă a energiei radiante solare pe suprafaţa pământului în raport cu latitudinea. Ceea ce
duce, implicit, la o repartiţie diferenţială a temperaturii şi presiunii aerului în funcţie de suprafaţa
continentelor şi oceanelor. Ulterior la aceste elemente se adaugă fenomenele legate de mişcarea
de rotaţie a pământului şi regimul diferit al presiunii şi temperaturii aerului în stratele superioare
ale troposferei şi în cele ale atmosferei exterioare. Toate aceste elemente dau schemei circulaţiei
generale a atmosferei un caracter foarte complex.
Pe baza unor date parţiale care se referă la stratele inferioare ale troposferei (repartiţia
medie a temperaturii, a presiunii şi a vânturilor dominante de la suprafaţa terestră), până în
prezent au fost elaborate numeroase scheme generale ale mecanismului circulaţiei generale de
prezentare simplificată a sistemului vânturilor generale la suprafaţa terestră. (Măhăra,1981)

Pentru o mai bună înţelegere a schemei circulaţiei generale a vânturilor să ne imaginam

un glob terestru imobil, cu o suprafaţa uniformă şi omogenă, în jurul căruia se roteşte soarele în
planul ecuatorial. În acest caz, vânturile ar urma numai direcţia gradientului baric. Adică în zona
ecuatorială aerul puternic încălzit se dilată şi se ridică pe verticală, în vreme ce la poli se produce
o contractare prin răcirea maselor de aer şi apariţia miscărilor descendente. La acelaşi nivel, la o
oarecare înălţime deasupra ecuatorului, presiunea creste, iar deasupra polului scade. La suprafaţa
terestră, fenomenul se inversează. În altitudine apar vânturi orientate de la ecuator spre poli, iar
la suprafaţa terestră de la poli spre ecuator. Aerul se va scurge deci în direcţia meridianului,
alcătuind curenţi de sens opus şi deci circuit închis prin curenţii ascendenţi de la ecuator şi cei
descendenţi de la poli. Această circulaţie simplă a aerului prezintă modificări importante sub
infuenţa mişcării de rotaţie a pământului, care atrage după sine intervenţia forţei de abatere a lui
coriolis, a forţei centrifuge, apoi, intervenţia forţei de frecare, la care se adaugă neuniformitatea
suprafeţei terestre.
Ca urmare, circulaţia prezentată mai sus se va fragmenta în câteva circuite. Astfel, după
vechea schemă a circulaţiei aerului un prim circuit se va forma între maxima barometrică
subtropicală şi minima ecuatorială, al doilea între maxima tropicală şi minimele temperate, iar al
treilea între acestea din urmă şi maximele polare. Cercetările din ultimele decenii au contribuit la
o mai bună cunoaştere a atmosferei şi au făcut necesară revizuirea concepţiilor referitoare la
circulaţia generala a aerului, fiind elaborate scheme care redau mai fidel mecanismul acestei
circulaţii. Noile date de observaţie şi interpretare a lor au dus la negarea existenţei unor curenţi
de altitudine care, conform vechii scheme, închid diferite circuite. De exemplu s-a constatat că
nu există un contraalizeu atât de puternic încât să creeze în zonele tropicale maxime barometrice
şi care să întreţină la sol alizeele. Cunoaşterea repartiţiei presiunii şi a curenţilor pe verticală la
diferite niveluri în troposferă, pune în evidenţa relaţii noi între circulaţia atmosferică şi în
troposfera inferioară şi superioară.
Pentru cunoaşterea circulaţiei generale a atmosferei este necesar a se arăta că particulele de aer
se mişca în atmosferă după trei componente: una verticală, una meridiană şi alta zonală.
Componenta verticală, relativ redusă, arată că, în timpul deplasării, particulele de aer au
tendinţa să se îndepărteze sau să se apropie de sol. Componenta meridiană arată ca ele tind să se
îndrepte de-a lungul meridianelor fie spre poli fie spre ecuator, iar componenţa zonală arată că
aerul se deplasează de la vest spre est sau invers.
O secţiune meridiană prin atmosferă, de la un pol la altul, permite să se reprezinte
concomitent atât componenta verticală, cât şi meridiană. În aceasta secţiune componenta zonala
nu poate fi reprezentata decât pe un planisfer, dar şi acesta corespunzător numai unui anumit
nivel din atmosfera. Pentru diferitele nivele va trebuie, prin urmare, să se întocmească diferite
planisfere, corespunzătoare circulaţiei de la altitudinile respective.

[1]
 Între Ecuator şi circa 30 de grade latitudine nordică şi sudică atât la sol, cât şi în altitudine
se întâlnesc vânturile de est. La celelalte latitudini predomină vânturile cu componența vestică în
cadrul cărora s-au pus în evidență curenţi fulger. Vânturile de est se mai întâlnesc şi în zonele
polare însă numai pe o zona îngustă şi numai la înălţimi sub 3 km. Peste 3 km altitudine domina
vânturile de vest.
Pe baza celor subliniate mai sus vom prezenta, în continuare, sistemul vânturilor de la sol
şi din altitudine.
A) sistemul vânturilor de la sol. În zona ecuatorială cuprinsă aproximativ între 5 de grade
latitudine sudică şi 5 de grade latitudine nordică, datorită existentei permanente a unei minime
barometrice, aerul cald şi umed din aceste regiuni formează mari coloane de convecţie, rezultând
deci o ascensiune permanenta a sa. Este zona calmului ecuatorial, unde nu există vânturi
dominante pe suprafaţă. Calmul predomină pe aproximativ o treime din durată. Se produc totuşi
furtuni violente cu vijelii şi descărcări electrice care însoţesc ploile torenţiale. Spre nord şi spre
sud de acesta zona se afla zona alizeelor cuprinsă între 5-12 de grade şi 30-40 de grade latitudine
nordică şi sudică.
Din calculele bazate pe analiza raporturilor dintre forţa de gravitaţie şi forţa centrifuga la
diferite latitudini se deduce existenta unei forte dirijate spre ecuator, cauzând, în zona
subtropicală, o aglomerare a aerului şi o mărire a densităţii şi presiunii sale creând maximele
barometrice subtropicale. Gradientul baric dintre aceasta zona subtropicală de înalta presiune
Şi talvegul ecuatorial de joasa presiune duce la formarea unor vânturi permanente, adică a
alizeelor. Daca pământul nu s-ar învârti, alizeele care pornesc ca vânturi de nord şi sud şi-ar
putea păstra aceeaşi direcţie pe întregul parcurs. Însă datorită rotaţiei pământului şi forţei de
frecare ele sunt deviate şi bat dinspre nord-est în emisfera nordică alcătuind alizeul de nord-est şi
dinspre sud-est în cea sudică unde se formează alizeul de sud-est. În zona de convergenta a lor,
din apropierea ecuatorului, forţa de abatere este zero, iar diferenţele de presiune se egalează
repede; ca urmare aici predomină calmul ecuatorial. [1]
 2.1. Vânturile
La suprafata Pamântului temperatura si presiunea atmosferica prezinta variatii creându-se
astfel zone de presiune ridicata si de presiune coborâta. Aceasta repartitie a centrilor de presiune
se face si pe orizontala si pe verticala, creându-se un circuit care are rolul de a omogeniza din
punct de vedere bari 21521h79v c atmosfera.
Deplasarea aerului dintr-o zona cu presiune ridicata spre o zona cu presiune coborâta se
numeste vânt.
Atunci când aerul se deplaseaza în sisteme unitare, poarta denumirea de curenti
atmosferici.
Principala cauza a formarii vânturilor este diferenta de temperatura si presiune dintre
doua zone, mai exact directia si marimea gradientului baric orizontal (scaderea presiunii pe
unitatea de suprafata fiind orientata perpendicular pe izobare de la presiunea mare la presiunea
mica).
Valoarea gradientului baric indica viteza vântului pentru ca la izobarele dese diferenta de
presiune pe aceeasi unitate de suprafata este foarte mare
Vântul se caracterizeaza prin doua elemente : directia si viteza.

Directia

Directia vântului reprezinta unghiul format între directia nordului geografic si vectorul
vânt. Se exprima în grade (˚) sau în puncte cardinale si intercardinale.
Directia este modificata de forta de abatere (forta Coriollis) generata de miscarea de
rotatie a Pamântului care determina abaterea spre dreapta a corpurilor în miscare în emisfera
nordica si spre stânga în emisfera sudica.
ω - viteza unghiulara a miscarii de rotatie;
V - viteza vântului ;
Φ - latitudinea.
Se considera ca abaterea pe ocean este între 40˚÷45˚ fata de directia gradientului, iar pe uscat de
20˚÷25˚.

Viteza

Viteza vântului este viteza de deplasare a masei de aer. Se poate exprima în m/s, km/h
sau în noduri.
Viteza este modificata de forta de frecare - 135˚ fata de viteza vântului.
Vântul de la altitudine are viteze mai mari datorita lipsei fortei de frecare (la 400÷500 m
altitudine dispare forta de frecare).
Vântul de la altitudine care este paralel cu izobarele numai în zonele unde izobarele sunt
rectilinii se numește vânt geostrofic. Vântul are o viteză uniformă fiind cvasistaționar.
 D
G

Vântul caracteristic izobarelor curbilinii se numeste vânt geociclostrofic.

Vântul de la suprafata Pamântului se numeste vânt de gradient.
Vântul se clasifica în functie de structura sa si de durata de actiune.
Din punct de vedere al structurii avem :
Vânt laminar - vânt care se deplaseaza cu viteza uniforma relativ mica; caz posibil, existent pe
distante mici si pe suprafete netede;
Vânt turbulent - caracteristic zonelor accidentate; cu schimbari frecvente de directie si viteza;
Vânt în rafale - se produc oscilatii bruste ale directiei si vitezei.

Din punct de vedere al structurii avem :

Vânturi regulate - care bat tot timpul anului din aceeasi directie si cu aproximativ aceeasi viteza;
Vânturi periodice - îsi schimba directia la un anumit interval de timp;
Vânturi locale - caracteristic anumitor zone. Apar instantaneu fara a avea o anumita perioada
când actioneaza.

Vânturile regulate
Sunt vânturile care-si pastreaza tot timpul anului directia. Principalele tipuri de vânturi
regulate sunt :
Alizeele - 30˚÷5˚ latitudine. Suprafata afectata este de 1200 Mm. Se deplaseaza spre nord
în iulie-august si spre sud în ianuarie-februarie (la solstitiul emisferei respective). Vremea în
zonele afectate este una buna, cu cer senin, aceasta vreme fiind întrerupta doar de furtunile
tropicale;

Vânturile de vest - în Atlantic bat trei sferturi de an. Cea mai mare frecventa si viteza o
ating iarna când pot ajunge pâna la 25 Nd. In emisfera sudica bat între 55˚÷60˚ latitudine.
Vânturile au directie constanta dar viteza foarte mare. La 40˚ vântul produce un vuiet
caracteristic (vuietul de la 40˚) care se aude de la departare pe mare în Oc.Atlantic;
Vânturile polare - au cele mai mari viteze, în emisfera sudica ajungând pâna la 200 Nd iar
în emisfera nordica pâna la 70÷80 Nd.

Vânturile periodice
Musonii - sunt vânturi care-si schimba directia la un interval de timp. Iau nastere mai ales
în Oc.Indian datorita diferentei de temperatura si presiune dintre uscat si ocean.
Din aprilie pâna în octombrie bate musonul de vara sau de SW.
Din noiembrie pâna în martie bate musonul de iarna sau de NE - secetos.
La schimbarea directiei musonilor se produc cicloni tropicali.
 Brizele - îsi schimba directia de la zi la noapte si iau nastere datorita diferentelor de
temperatura si presiune dintre uscat si mare. Influenta se resimte pe o distanta de 45 km.
Briza de mare se manifesta de la mare spre uscat începând cu ora 900 si îsi mentine influenta
aproximativ 3 ore dupa apusul soarelui.
Briza de uscat (de noapte) începe sa bata aproximativ la ora 23 00 si transporta un aer cald si
uscat.
Brizele pot sa devieze vânturile dominante. În Indonezia vântul Karif intensifica musonul de
SW.
Vânturile locale
Green-urile - lovituri de vânt de scurta durata; semnul se începere este întunecarea
deosebita a cerului. Au viteze foarte mari. Presiunea creste brusc cu 4÷5 mb si temperatura scade
cu 10˚C. Se întrerupe la fel de brusc cum s-a format si reapare vântul care a batut înaintea lui;
Tornada - pe coastele Africii de W (forta este de 6÷8 grade Beaufort). Cerul se întuneca
si cad averse. Au o durata de aproximativ o ora;
Guba - în nordul Australiei de aproximativ 6 ori pe an;
Tormenta - în sudul Italiei;
Pamperas - pe coastele Argentinei (170 km/h).
Alte vânturi locale sunt vânturile catabatice ascendente sau descendente, calde sau reci.
Vânturi catabatice calde :
Föhn - din nordul Italiei spre Elvetia. Bate la începutul primaverii si are drept consecinta venirea
primaverii cu 30÷40 de zile mai devreme decât în zonele învecinate
Shimik - pe coastele Pacificului - Podisul Preriilor;
Zonda - în Argentina.
Aceste vânturi nu actioneaza în fiecare an.
Vânturi catabatice calde
Bora - vânt descendent, orientat de la uscat spre mare. Se formeaza pe coastele iugoslavice ale
Marii Adriatice. Este foarte rece, cu viteze foarte mari (120÷130 km/h). Bate la începutul
primaverii.
În NE Marii Negre se formeaza un vânt de tip bora.
Mistralul - este de asemenea un vânt descendent, orientat de la uscat spre mare. Mistralul se
formeaza între Pod. Central Francez si M. Mediterana, fiind canalizat pe culoarul fluviului Rhon.
Bate la începutul primaverii cu viteze de pâna la 230 km/h, fiind un vânt rece. Produce un sunet
deosebit, foarte strident.
St.Anna - asemanator mistralului. Bate în California, lânga Los Angeles.
Alte vânturi locale, cu actiune în Marea Mediterana :
Scirocco - în nordul Africii; este un vânt cald;
Armatan - vânt fierbinte si uscat care sufla dinspre Sahara spre Oceanul Atlantic;
Simun - vânt puternic, fierbinte si uscat care bate în Sahara si în Arabia de la sud la nord;
Gregale - bate în Grecia de sud, în Marea Ionica. Vânt foarte rece cu viteze foarte mari;
Levante - bate în Strâmtoarea Gibraltar din martie pâna în iunie si în octombrie. Ajunge pâna la
forta 7.
 Concluzii
În atmosferă se produc majoritatea fenomenelor meteorologice care afectează și influența
viața pe Pământ. Fără aer si apă, viața ar fi fost aproape imposibilă, acest fapt diferentiându-ne
față de celelalte planete. Totodată, atmosfera și circulația aerului reprezintă cei mai importanți
factori in schimbările climatice globale.
Schimbările climatice globale s-au petrecut de-a lungul timpului, încă de de formarea
Pământului și până astăzi, însă în ultimii 100 de ani, un alt factor a contribuit esențial în
accelerarea acestora, și anume OMUL. Prin activitățile sale, s-au eliberat în atmosferă cantități
importante de compuși care afectează anumite straturi atmosferice, esențiale pentru protejarea
Pământului de razele ultraviolete ale Soarelui. Totodată, diverși compuși rezultați din activitățile
industriale sunt transportați pe distanțe mari cu ajutorul curenților de aer. Specialiștii în domeniu
nu sunt optimiști în ceea ce privește viitorul nostru dacă se va continua așa, conducătorii celor
mai mari state ale lumii dezvoltă strategii pentru diminuarea intervenției omului în
atmosferă(vezi summit-urile pentru schimbările globale), reducerea cantității a gazelor cu efect
de seră și stopării efectelor încălzirii globale. Încă există speranță! Se poate!
 Studiu de caz
Schimbările climatice globale

Ce sunt schimbările climatice?

Schimbările climatice reprezintă schimbările de climă care sunt atribuite direct sau indirect unei
activităţi omeneşti, care alterează compoziţia atmosferei la nivel global şi care se adaugă variabilităţii
naturale a climatului observate în cursul unor perioade comparabile.
Schimbările climatice reprezintă una din provocările majore ale secolului nostru, un domeniu
complex în care trebuie să ne îmbunătăţim cunoaşterea şi înţelegerea, pentru a lua măsuri imediate şi
corecte în vederea abordării eficiente a provocărilor din acest domeniu, respectând principiul precauţiei.
Toată lumea s-a familiarizat cu termenii “încălzire globală" şi "efect de seră" în timpul verii
îngrozitor de uscate şi fierbinţi a anului 1988. Seceta a fost dezastruoasă în partea central-vestică a SUA.
Fluviul Mississippi a secat aproape complet şi incendii forestiere au distrus milioane de acri de pădure în
vestul Americii. În statele estice temperaturile erau atât de insuportabil de înalte încat unele fabrici şi-au
oprit liniile de montaj. Uniunea Sovietică şi China s-au confruntat cu o secetă similară, în schimb ploile
toranţiale au făcut ravagii în unele parţi ale Africii, Indiei si Bangladeshului.
Oamenii de ştiinţă au afirmat că veri ca cea a anului 1988 pot deveni mai frecvente ca urmare a
activităţilor noastre industriale şi agricole care provoacă o creştere a concentraţiei gazelor de seră în
atmosferă.
Apelurile pentru ca guvernele să ia măsuri au devenit din ce în ce mai insistente. În iunie 1992, la Rio
de Janeiro, 154 de naţiuni s-au pus de acord asupra unei convenţii ce are ca obiectiv, printre altele,
"stabilizarea concentraţiilor gazelor de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice interferenţa
antropogenă periculoasă cu sistemul climatic".
Pe de altă parte, activităţile industriale şi agrisole ne menţin standardul de viaţă. Aici este problema.
Cum putem pune în balanţă posibilele consecinţe negative ale acţiunii noastre şi avantajele dezvoltării
economice?. (Fărcaş, Croitoru, 2003)

Încălzirea globală

Deşi conceptul de „încălzire globală” a fost folosit la început pentru a descrie creşterea temperaturii
de suprafaţă a planetei, acesta nu a reuşit să înglobeze toate urmările acestei „încălziri”, precum furtunile,
inundaţiile, seceta şi valurile de căldură. Astfel, conceptul de „schimbări climatice” este folosit în prezent
pentru a descrie atât încălzirea, cât şi toate consecinţele acestei încălziri.
La nivel global, temperatura medie a aerului la suprafaţă a crescut în ultimii 100 de ani cu 0,74 °C şi
cu aproape 1°C în Europa, ceea ce se traduce printr-o încălzire neobişnuit de rapidă. De fapt, secolul XX
a fost cel mai cald secol, iar anii 1990 au fost cei mai calzi 10 ani din ultimii 1 000 de ani. Tendinţa de
încălzire continuă: cei mai calzi 11 ani s-au înregistrat în ultimii 12 ani.
Comitetul Interguvernamental pentru Schimbările Climatice (IPCC), un organism al Naţiunilor Unite
care reuneşte sute de experţi în domeniul schimbărilor climatice, estimează că până în 2100, temperatura
medie a planetei va creşte cu 1,8°C - 4°C – iar în cel mai rău caz cu 6,4°C – dacă nu se vor lua măsuri de
limitare a emisiilor de gaze cu efect de seră. Această diferenţă poate părea nesemnificativă, dar în timpul
erei glaciare, în urmă cu peste 11 500 de ani, temperatura medie a planetei era cu doar 5°C mai mică
decât temperatura actuală, iar aproape toată Europa a fost acoperită de un strat gros de gheaţă. (Chiotoroiu,
B.,1997)

Efectul de seră
Energia soarelui încălzeşte suprafaţa planetei şi, pe măsură ce temperatura creşte, căldura este
reflectată în atmosferă sub formă de energie infraroşie. O parte a acestei energii este absorbită în
atmosferă de „gazele cu efect de seră”.
Atmosfera are un rol asemănător pereţilor unei sere, permiţând accesul luminii vizibile şi absorbind
energia infraroşie înainte de a ieşi, menţinând căldura în interior. Acest proces natural este denumit
„efectul de seră”. În lipsa lui, temperatura medie globală a planetei ar fi de -18°C, faţă de +15°C în
momentul de faţă.
Totuşi, activităţile umane cresc concentraţia atmosferică de gaze cu efect de seră, dioxid de carbon,
metan şi protoxid de azot în special, ceea ce accelerează efectul de seră natural şi antrenează încălzirea
planetei. Încălzirea generată de activităţile umane este numită efectul de seră „antropic”.
Efectul de seră se măsoară cu ajutorul indicatorului GWP (potenţial de încalzire globală), care include
atât gradul de interacţiune cu radiaţia infraroşie, cât şi perioada de staţionare în atmosferă până la
disipare.

Cauzele încălzirii globale

În mod normal există o încălzire naturală a globului care permite dezvoltarea armonioasă a vieţii pe
Pământ
Ceea ce duce la apariţia problemelor legate de încălzire sunt excesele de gaze din atmosferă generate
de activitatea umana, responsabile de dezechilibrul atmosferic. Aceste gaze sunt: dioxidul de carbon
(generat de arderea combustibililor fosili), metanul (produs de procesele de ardere a lemnului), azotul,
ozonul, CFC, vaporii de apă etc.
O mică “contribuţie” la efectul de încălzire globală o au (se pare) şi cauzele naturale. Aceste cauze
naturale includ schimbări neînsemnate ale radiaţiei solare, erupţii vulcanice care acoperă pământul de praf
ce reflectă căldura solară înapoi în spaţiu şi fluctuaţii naturale ale sistemului meteo în sine.
Totuşi, cauzele naturale pot explica o mică parte a acestei încălziri. Majoritatea covârşitoare a
oamenilor de ştiinţă sunt de părere că această încălzire se datorează concentraţiei tot mai ridicate de gaze
cu efect de seră, generate de activităţile umane, care blochează căldura.
 În loc de concluzii - Măsuri de prevenire, combatere, incertitudini şi mizele
societăţii

Schimbările climatice sunt într-adevăr problema fiecăruia şi fiecare este o parte a soluţiei. Dacă dorim
să câştigăm războiul împotriva schimbărilor climatice, fiecare sector al societăţii şi fiecare cetăţean
trebuie să-şi aducă contribuţia.
Într-un context mai larg, societatea are nevoie de o varietate de modalităţi de reducere a emisiilor de
gaze cu efect de seră. Printre acestea se află: creşterea utilizării surselor de energie regenerabilă,
îmbunătăţirea eficienţei energetice, modalităţi mai ecologice de a produce energie din combustibili fosili,
o mai bună izolare a clădirilor şi, pe termen lung, noi tehnologii ecologice, precum tehnologia hidrogenul
sau a pilelor de combustie (cu condiţia ca hidrogenul să fie produs folosind energie ecologică) şi
tehnologii de captare şi depozitare a carbonului.
Incertitudinea domneşte asupra problemei de a şti dacă a început o schimbare climatică majoră. În
ceea ce priveşte gheţarii, dacă unii se topesc (banchizele arctice si antactice, fără consecinţă asupra
nivelului mării deoarece banchizele plutesc), alţii se măresc (în Argentina şi Chile). De câţiva ani, asistăm
la o nouă repartiţie a anumitor boli (virusul limbii albastre, virusul Ebola, virusul febrei din Valea Rift...)
a căror transmitere se face de cele mai multe ori prin ţânţari (tânţarul Anofel). Dacă transporturile
internaţionale în expansiune şi extinderea amenajărilor hidraulice (baraje...) pot explica asemenea
manifestări, unii le explică prin încălzirea climei.
Mizele sunt totuşi suficiente iar costul catastrofelor climatice este destul de mare. Acordurile
internaţionale (cum ar fi Protocolul de la Kyoto) sunt greu de semnat, deoarece măsurile economice şi
sociale sunt foarte costisitoare. Este vorba mai ales de o reducere a consumului energiilor fosile. Pentru
state precum insulele Maldive si Seychelles, încălzirea ar însemna pur şi simplu înghiţirea de către apele
oceanului, iar pentru ţările mari din nord, precum Rusia sau Canada, pentru care iernile lungi şi friguroase
reprezintă un handicap, încălzirea ar duce la o climă mai blândă. S-ar profila astfel o creştere a producţiei
agricole, o eventuală scădere a necesarului energetic datorită încălzirii şi o îmbunătăţire a transporturilor.
Totuşi, punctele de incertitudine constrâng statele să gândeanscă de două ori. (Chiotoroiu, Brînduşa,
1997),
BIBLIOGRAFIE

Măhăra Ghe.(1979), Circulaţia aerului pe glob, Editura Ştiinţa pentru toţi

Ciulache, S. (2002), Meteorologie şi Climatologie, Editura Universitară,Bucureşti;

Bălteanu, D. (2002), Cercetarea interdisciplinară a modificărilor globale ale mediului, Modificările

globale ale mediului. Contribuţii ştiinţifice româneşti, Editura ASE

Chiotoroiu, Brînduşa (1997), Variaţiile climei la sfârşitul mileniului II, Editura Leda, Constanţa;

Fărcaş, I., Croitoru, Adina-Eliza (2003), Poluarea atmosferei şi schimbările climatice, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca;

Pop, Gh. (1988), Introducere în Meteorologie şi Climatologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti;

*Note de curs, Fizica atmosferei prof.dr.Florin Căldăraru;

*http://geology.com/news/labels/Global-Warming.html.