Chemarea Lumilor

1. „Nu mi se întâmplă nimic interesant”

Albert

„Un al treilea cadavru a fost descoperit într-o clădire abandonată de la

periferia orașului Berxley...”
— Ai de gând să oprești prostia aia de reportaj?
Iris își însoți întrebarea răstită cu o ocheadă plină de dezgust, aruncată
telefonului din care răsuna vocea gravă a unui reporter. Își dădu după ureche o
șuviță din părul blond, ondulat, apoi se întoarse cu fața spre tablă, fără să aștepte
vreun răspuns.
Albert oftă, strângând mai tare dispozitivul în mâini. În scurtul timp cât
avusese neplăcerea să-i fie coleg de bancă, învățase – deși fusese un proces ce
nu se întâmplase tocmai cu voia lui – că Iris nutrea o antipatie profundă față de
știrile de orice fel. Zicea că sunt prea alarmiste și dramatice pentru ea. Îi
distrugeau „zenul”, cică.
— Telefonul meu, regulile mele, răspunse el într-un final, nedezlipindu-și
ochii din ecran.
Reporterul descria crimele misterioase care alungaseră, în chip morbid,
monotonia orașului Berxley în ultimele două luni. Descoperirea a trei cadavre,
în zone diferite, șocase micul oraș. Detaliul care frapase atât publicul, cât și
autoritățile, era că victimelor le fuseseră scoase inimile, dar, cu toate acestea,
nici măcar un strop de sânge nu exista în jurul lor.
Executorii – ofițerii cei mai bine antrenați ai forțelor de ordine – n-aveau
nicio pistă, iar cetățenii stăteau cu frica-n sân, închizându-se în case chiar înainte
de lăsarea întunericului. Pe la colțuri circulau zvonuri, iar cei cu înclinația de a
crede în conspirații bănuiau că toate erau mâna supranaturalului, lucrarea
diavolului, sau cine știe ce alte prostii. Lui Albert nu-i păsa ce zicea lumea.
Simplul fapt că ceva atât de incitant se petrecea în orășelul lui patetic era
suficient să-i satisfacă nevoia de senzațional.
 Mai erau cinci minute din reportaj, când profesoara de matematică intră în
clasă. Fără grabă, Albert își coborî telefonul sub tăblia băncii, punându-și
căștile. Doamna Zoya îi aruncă o privire ucigătoare – băiatul îi simți ochii
arzându-l – dar, văzând că nu răspunde în niciun fel, femeia renunță.
Tropăind până în fața clasei, își trânti poșeta Prada falsă pe catedra plină
de praf de cretă și începu să scrie o ecuație pe tablă. Toți își deschiseră caietele,
pregătiți să copieze frumos ce le cerea profesoara. În afară de Albert, evident.
I-ar fi plăcut să spună că era un elev model și de aceea își permitea să se
fofileze din când în când, așa cum o făcea acum, dar ar fi fost o minciună. O
minciună plictisitoare, cel puțin, iar lui nu-i plăceau decât cele care-i aduceau un
oarecare divertisment.
Cu coada ochiului, o văzu pe Iris masându-și tâmplele la vederea șirului
de numere și simboluri matematice de pe tablă. Oare să-i explice cum se
rezolvă? Așa ar fi făcut un coleg de bancă bun și de treabă...
„Eh, e mai amuzant s-o văd stresându-se”, își spuse Albert, după o clipă
de gândire, apoi își îndreptă iar atenția spre reportaj.
Ora trecu repede, fără ca Albert să acorde vreo atenție celor ce se
discutaseră. Vocea monotonă a doamnei Zoya ar fi putut adormi până și un copil
de cinci ani care a băut trei cafele tari, după care a tras zahăr pe nas, dar, pentru
el, era un sunet de fundal numai bun pentru a-și aduna gândurile.
Reportajul se terminase de mult, însă Albert nu simțea că aflase destule
despre întâmplările recente. Cazul acesta putea fi marele eveniment interesant pe
care îl așteptase toată viața. De când se știa, Albert se supunea aceleiași rutine,
în micul lui apartament plictisitor, sau la liceul lui gri și plictisitor, din orașul
acela monoton și plictisitor, plin de clădiri cenușii, care arătau tot așa cum o
făceau și acum treizeci de ani. Perspectiva unui criminal în serie care bântuia
străzile era tocmai doza de înfiorător și neprevăzut de care avea Albert nevoie
pentru a scăpa din ghearele placidității.
Static. Așa ar fi putut descrie el orașul în care se născuse, un fost oraș de
mineri din Republica Rielmar. Berxley arăta în prezent așa cum arătase pe
timpul dictaturii Ifer, cu aproape trei decenii în urmă. Era un loc în care nu se
întâmpla nimic și nu se schimba nimic, iar Albert avea impresia că viața-i trecea
pe lângă el, în timp ce era forțat să facă același lucru în fiecare zi, săptămână
după săptămână...
Uneori, simțea o chemare în vântul care răscolea sălciile din curtea
liceului. Către ce? Nu știa; dar oricât de intensă ar fi fost, când privirea îi cădea
peste fețele celorlalți adolescenți cu care împărțea nenorocita aia de clădire cu
două etaje, se întorcea cu picioarele pe pământ, amintindu-și că nimeni nu
gândea ca el. Și i se făcea ciudă. Nu pentru că știa că cea mai mare grijă a
celorlalți era cum să chiulească cât mai eficient sau ce să poarte la „petrecerea
de mâine seară” – simple frivolități ce nu se potriveau cu ideile lui. Nu, lui i se
făcea ciudă fiindcă și-ar fi dorit să aibă aceleași preocupări, deși n-ar fi
recunoscut-o cu voce tare. I-ar fi plăcut să privească viața prin prisma a ceea ce
numea el „mediocritate”. Ar fi fost mai ușor așa.
În același timp, voia din tot sufletul să i se întâmple ceva. Orice, numai să
simtă că făcuse ceva util cu adolescența lui, că nu permisese pur și simplu
timpului să i se scurgă printre degete fără să lase în urmă un lucru care să arate
că fusese acolo.
Complet prins în gânduri, Albert nici nu-și dădu seama când trecură
minutele. Sunetul strident al clopoțelului îl făcu să tresară, dar își reveni imediat
ce își aduse aminte că aceasta fusese ultima oră.
Începu să se pregătească de plecare, aruncând cărțile din bancă în
ghiozdanul mâzgălit cu pixul, pe care îl purta de ani buni. Pe de-o parte, de abia
aștepta să iasă din liceul acela apăsător. Pe de altă parte, asta însemna că se
întorcea la micul apartament șters, din micul bloc șters, de pe mica stradă
ștearsă...
Însă mare îi fu mirarea când – după ce doamna Zoya anunță că sunt liberi
– în loc să fie primul care o zbughește pe ușă, Albert se pomeni depășit de Iris.
Fata ieși valvârtej din sala de clasă, apoi se opri pe hol, parcă așteptându-l să
treacă prin dreptul ei.
„Ăăă...Ok?”, își spuse el, confuz. „De ce s-a obosit să mi-o ia înainte dacă
avea de gând să rămână în urmă?”
De fapt, cui îi păsa de ciudățeniile lui Iris? Lui unul nu, așa că își dădu
mai tare muzica în căști și porni spre casă... Doar că melodia lui favorită fu
acompaniată de sunetul pașilor cadențați ai lui Iris, iar pacea și liniștea bietului
Albert fură spulberate.
— Care-i faza?, se răsti el după câțiva metri, nemaisuportând senzația de a
fi urmărit.
Iris grăbi pasul, ajungând să se posteze în fața lui. Statura ei
impresionantă îl domina complet – ceea ce nu era, de fapt, prea greu. La cei 164
de centimetri ai săi, Albert era depășit în înălțime până și de copii de generală.
Iris, însă, era cu cel puțin douăzeci de centimetri mai înaltă ca el, cu o constituție
atletică, arătând foarte amenințătoare când se încrunta, așa cum o făcea acum.
Din câte știa Albert, colega sa de bancă trăise într-unul dintre satele
obscure care înconjurau orașul și se mutase doar ca să fie aproape de liceu. În
prima zi de școală, înainte să-și descopere antipatia unul pentru celălalt, Albert o
întrebase în glumă dacă arăta așa pentru că îi ajuta pe părinții ei la tras plugul pe
câmp și, drept răspuns, Iris îi reordonase coastele cu pumnul. Fu mai mult decât
evident că nu aveau să se înțeleagă prea bine.
Vocea răgușită a fetei îl scoase din reverie. Doamne, i se părea că-l zgârie
pe urechi cu tonul ăla afectat.
— Ești bun la mate, spuse Iris, părând gata să vomite pentru simplul fapt
că recunoscuse un merit de-al lui Albert. Ți-am văzut rezultatele de la teste. De
ce nu scrii nimic în clasă?
— Pentru că...motive. Altceva?
Albert dădu să se întoarcă, dar Iris îl prinse de umeri, ținându-l pe loc.
— Vreau să-mi dai meditații. Matematica... e singura materie la care nu-
mi iese media semestrul ăsta.
Urma de vulnerabilitate din vocea ei îl surprinse și, pentru o clipă, o
singură clipă, Albert se gândi la cum ar fi fost s-o ajute să nu rămână corigentă...
Apoi își aminti că n-o suportă.
— Ai vrea tu, îi zâmbi el, iar Iris ar fi putut să jure că avea ceva drăcesc în
privire. Tare mă tem că o să trebuiască să întrebi pe altcineva, pentru că eu n-am
de gând să ridic un deget. Oricum, încă un patru în catalog n-are cum să te
omoare.
Din păcate pentru el, Albert fu prea satisfăcut de aciditatea propriei replici
ca să prevadă ce avea să se întâmple. Iris îl apucă strâns de gluga hanoracului și,
în loc să se aplece, pentru a fi la același nivel, îl smuci în sus, aproape ridicându-
i tălpile de pe asfaltul plin de crăpături.
— Au, au! AU! Ce faci?
Fata nu binevoi să-i ofere un răspuns, aruncându-i doar o privire
încrâncenată, apoi începu să-l târască undeva, mormăind despre cum avea de
gând să-l învinețească dacă nu făcea ce-i cere.
— Ăsta e abuz!, încercă Albert să protesteze, dar strânsoarea lui Iris nu
slăbi.
 Înghițind în sec, Albert începu să colaboreze. Nu voia s-o facă mai
nervoasă. O dată, își aminti el, o văzuse burdușindu-l bine pe bătăușul liceului.
De una singură. În comparație cu el, Albert era de vreo trei ori mai sfrijit și de
un milion de ori mai laș. Iris l-ar fi rupt ca pe un chibrit dacă ar fi vrut. De parcă
asta n-ar fi fost suficient, prin liceu se zvonea că Iris ar fi participat la competiții
MMA, dar ea nu confirmase niciodată speculațiile.
Continuând să facă pe furioasa, Iris îl conduse pe Albert spre naiba știe
unde. Băiatul era conștient cât de tare o supărase; la drept vorbind, cine nu s-ar
fi supărat? Nu l-ar fi costat nimic s-o ajute pe colega lui de bancă... Și totuși
alegea să stea degeaba, văzând cum ea rămânea din ce în ce mai în urmă la
matematică. Și ce? Albert era o persoană îngrozitoare, iar Iris ar fi trebuit să se
obișnuiască deja.
Blocurile printre care mergeau, rămase din perioada dictaturii, erau
vopsite în nuanțe dezolante de gri, ceea ce nu îmbunătățea deloc tăcerea
apăsătoare dintre cei doi. Tocmai când Albert vru să se plângă din nou că treaba
cu meditațiile nu-i convenea, Iris îl smuci după un colț de clădire și îi apăsă
mâna peste gură.
 2. Ochii demonului arătau normal
Iris

Ratatul de Albert se zvârcolea din toate puterile, de parcă apropierea de

Iris l-ar fi ars, însă mâna fetei era bine încleștată în jurul gurii lui, așa că nici
măcar un zgomot de protest nu-i marcă eforturile de a se îndepărta. Deși, în mod
normal, până și contactul cu pielea lui Albert i-ar fi făcut stomacul să se întoarcă
pe dos, Iris era nemișcată. Acum, dacă nu l-ar fi simțit atât de aproape pe șatenul
comic de scund în comparație cu ea, zbătându-se ca un apucat, ar fi crezut că
avea halucinații… Pentru că ce vedea la numai câțiva metri în față nu avea cum
să fie real.
Și totuși, ochii de un albastru electric ai lui Albert se opriră într-un final
asupra scenei. Instantaneu, întreg corpul i se încordă, ceea ce însemna că și el
vedea.
Pentru o clipă, creierul lui Iris se încețoșă, incapabil să descifreze scena
grotescă ce li se derula în fața ochilor.
Aleea dintre blocul pe lângă care tocmai treceau și o altă clădire – la fel de
veche și scorojită – era învăluită de umbre. Cu toate acestea, Iris reuși să
distingă siluetele a doi bărbați. Unul era întins pe jos, aparent inconștient, iar
celălalt se aplecase deasupra lui, parțial întors cu spatele la ea și Albert.
Privindu-l mai bine, Iris realiză că ce-l de-al doilea era abia un tânăr, asta dacă
se putea spune ceva cu certitudine despre vârsta acelei creaturi cu chip de om.
Oricât timp s-ar fi scurs de la acea întâmplare, Iris tot urma să aibă o
reținere când trebuia să-i descrie înfățișarea, deși, privind în urmă, nu era cel mai
îngrozitor lucru pe care avea să-l vadă împreună cu Albert. Acea primă impresie,
însă, se fixase permanent în memoria ei:
Statura tânărului era una obișnuită; nu era nici foarte înalt, nici
amenințător. Părul lui de un gri murdar, ca cerul în zilele înnorate – asemănător
smogului care acoperea orașul, în timpurile când combinatul siderurgic atrăgea o
mare forță de muncă – avea o lungime medie, era drept și dat pe spate, cu
excepția câtorva șuvițe rebele, ce îi încadrau ochii. Dacă Iris l-ar fi văzut pe
stradă, în circumstanțe obișnuite, l-ar fi trecut complet cu vederea.
Cam acestea erau aspectele normale ale necunoscutului. Purta o cămașă
subțire și simplă, spatele hainei fiind sfâșiat de un fel de solzi țepoși, negri și
ascuțiți, care i se continuau în jos pe brațe, până unde ar fi trebuit să-i fie
degetele. Dar, în loc de mâini normale, de sub mânecile largi, arătând de parcă
ar fi fost sfâșiate cu foarfeca, ieșeau gheare conice, de aceeași culoare cu solzii.
Iris nu-i vedea prea bine chipul, dar, din unghiul în care se afla, îi părea că
tânărul avea tenul albicios – ca marmura – și trăsături plăcute, simetrice și
oarecum ascuțite, iar ochii îi erau umbriți de cearcăne ce păreau trasate cu un
grafit, deși se putea să fi fost doar o umbră.
Privind intens bărbatul întins pe jos, cu o sclipire imposibil de descifrat în
privire, nu scotea nici un sunet.
Iris și Albert, atât de concentrați încât abia respirau, se pomeniră
hipnotizați de fiecare mișcare a necunoscutului. Plămânii aproape le strigau
după aer, dar cei doi continuară să inspire încet, silențios. Simțeau că orice
zgomot, chiar și un șuierat insignifiant, i-ar fi putut da de gol.
Fulgerător, creatura cu chip de om își desfăcu larg cele cinci gheare de la
mâna dreaptă și le înfipse în pieptul bărbatului, încercuindu-i inima. Își roti rapid
încheietura, fără să ezite nicio clipă. Se încordă și smulse o bucată de carne și os,
desprinzând-o din trupul omului cu un trosnet umed.
Pe buzele creaturii păru să încolțească un zâmbet schimonosit. Cu nările
fremătând, ridică la nivelul ochilor organul însângerat și îl privi ca pe o operă de
artă. O rază de soare se prelinse pentru o clipă peste inima bărbatului, încă
pulsând spasmodic între ghearele necunoscutului. Fără să mai aștepte o secundă,
creatura și-o apropie de nas, vrând, parcă, să-i soarbă aroma. Apoi se întâmplă
ceva care aproape o făcu pe Iris să țipe: maxilarul ființei se despică pe
orizontală, într-o linie lungă de la bărbie până la baza gâtului, lăsând să i se vadă
limba ascuțită, tăiată în două. Dintr-o înghițitură, monstrul înfulecă inima, din
care încă ieșeau aburi.
Succesiunea evenimentelor se derulă atât de repede – o tăietură precisă,
făcută cu o acuratețe de speriat, urmată de actul acela înfiorător – încât ar fi fost
suficient ca Iris să clipească pentru a pierde acțiunea. Însă urma de sânge de pe
mâna creaturii rămăsese martoră că nu își închipuise totul. Spre uimirea lui Iris,
fluidul începu să fie absorbit în solzii negri de pe mâna monstrului, dispărând în
câteva clipe.
În continuare, monstrul își relaxă umerii, iar spinii de pe spate i se
înmuiară. Pielea feței i se sudă la loc, iar materialul din care îi erau făcute
ghearele păru să i se retragă în piele, lăsându-l cu fizionomia unui om obișnuit, a
cărui singură trăsătură distinctivă erau hainele rupte. Pe baza înfățișării lui,
nimeni nu l-ar fi asemuit cu un monstru; părea, cel mult, un tip ghinionist, abia
scăpat relativ întreg în urma unui atac al maidanezilor din zonă.
 În acel moment, Iris se simți ciudat, de parcă i se ridicase un văl de pe
ochi. Realiză cu groază că ea și Albert se holbaseră la scenă în tot acel timp,
doar parțial ascunși de colțul blocului. Recăpătându-și controlul asupra
corpului, îl trase pe Albert după colțul clădirii. Chiar la timp.
Creatura își întoarse discret capul, Iris putând jura că privirile lor se
întâlniseră pentru un moment efemer. De la acea distanță, nu-și putea da seama
ce culoare erau ochii creaturii, însă păreau normali, de om, ceea ce o tulbură
peste măsură… Un monstru care tocmai devorase inima unei persoane ar fi
trebuit să aibă o privire de fiară. Dar nu, arătarea revenise la înfățișarea unui
simplu om.
Iris rămase lipită de peretele cenușiu – expirând cât de calm putea – timp
de multă vreme. Cu ochii închiși, respirând încet, și-l imagina pe monstru
apropiindu-se cu pași mici. Pentru o clipă, se gândi să fugă, dar picioarele îi erau
amorțite. În plus, era convinsă că ființa necunoscută ar fi fost oricum mai rapidă.
După o așteptare cruntă, de doar câteva minute, Albert se încumetă să
îndepărteze mâna cu care Iris îl ținea nemișcat și să șoptească:
— Crezi c-a plecat?
Parcă drept răspuns, un vânt șuierător se iscă din senin pe alee, aducând
cu sine niște ambalaje vechi și decolorate, chiar din direcția unde se întâmplase
tragedia și măturându-le spre ei. Printre gunoaie se afla și ceva lucios, atât de
negru, încât părea că înghite lumina din jur, ca o gaură neagră.
Ca și cum ar fi acționat pe pilot automat, Albert se aplecă rapid și luă
obiectul cu vârfurile degetelor, întorcându-l cu grijă pe toate părțile.
Era o pană lunguiață, plină de ghimpi roșiatici, din care se scurgea un fel
de lichid bordo, însă culoarea avea ceva straniu. Iris nu-și amintea să fi văzut
vreodată o asemenea nuanță, atât de adâncă și totuși vie, strălucitoare. Contrastul
dintre ea și negrul penei era atât de puternic, încât pana nici măcar nu arăta ca un
obiect real. Avea ceva atât de fascinant, încât Iris se pomeni că ochii îi erau
atrași irevocabil de ea.
Luându-și cu greu privirea de la pană, Iris își aminti situația în care se
aflau și îl smuci iar pe Albert înspre ea.
— Ce faci?!, se răsti, în șoaptă. Gândul că monstrul din alee i-ar fi putut
observa mișcarea aproape o făcuse să-și piardă glasul. Așteptă un moment să
audă pașii creaturii apropiindu-se, își imagină durerea cauzată de ghearele
imense și blestemă în gând că avea să-și petreacă ultimele clipe alături de
Albert, dintre toți oamenii.
 Însă nu se întâmplă nimic.
Nicio mână cu gheare nu-l înșfăcă pe vreunul dintre ei, nicio umbră
înfiorătoare nu apăru în câmpul lor vizual. Totul era liniștit și nemișcat.
Când fata își făcu destul curaj să se uite după colț, aleea era goală. Trupul
neînsuflețit și creatura dispăruseră... Și nimic, nicio urmă de sânge, nu rămăsese
drept dovadă a abominabilei întâmplări.

3. Un playlist autogenerat și un răspuns sumbru

Albert

Albert nu-și petrecea de regulă serile cu un atlas de ornitologie în față. De

fapt, acesta era primul pe care îl răsfoia vreodată, încercând să-și dea seama
cărei specie de pasăre îi aparținea pana găsită cu două zile în urmă, în timp ce un
playlist de pe Youtube urla în fundal. De aproximativ 72 de ore, nu făcea altceva
decât să cerceteze internetul, atlasul și manualul de biologie, în căutarea unui
răspuns. Dacă nu și-ar fi ocupat creierul cu acea sarcină agonizantă, ar fi luat-o
razna, probabil.
Pana trebuia să fie de la o pasăre, nu? Un fel de porumbel mutant sau o
cioară pe steroizi. Albert știa că pana avea legătură cu monstrul din alee, însă nu
voia să o recunoască; prin urmare, încerca să se convingă că totul fusese o
simplă vedenie. Acest proces de autosugestie îi făcea mai mult rău decât bine,
dându-i impresia că era deconectat de la ce se întâmplase. Deconectat de la tot,
de fapt; de parcă viața i-ar fi fost trăită de altcineva, el fiind doar un spectator.
Nimic din ultimele zile nu-i mai părea real. De câteva ori, privirea i se fixase
într-un punct imaginar timp de minute întregi, timp pe care îl percepu drept
câteva clipe.
Geamul camerei lui Albert rămăsese larg deschis după o repriză repezită
de curățenie, în care aerisise tot apartamentul, în încercarea de a scăpa de
atmosfera stătută. Perdelele fluturau puțin din cauza curentului și, în oricare altă
zi, asta l-ar fi determinat să închidă fereastra, enervat de fâlfâitul materialului.
Dar cel mai energizat se simțea când îi era rece și numai el știa că, în acele
momente, energia era lucrul de care avea cea mai mare nevoie.
Camera, acum necaracteristic de ordonată, era destul de înghesuită, așa
cum era, de altfel, tot apartamentul. Lui Albert nu-i plăcea să ocupe spațiul cu
mărunțișuri inutile, așa că singurele piese de mobilier din încăpere erau un pat,
un dulap maroniu, din pal, o bibliotecă îngustă, aflată pe peretele cu fereastra și
un birou asortat cu dulapul.
În acele momente, însă, lipsa de obiecte care ar fi putut constitui distracții
se dovedi nefastă pentru Albert. Blocat într-un spațiu unde era prezent doar
strictul necesar, creierul lui începuse să-i joace feste, umplând de la sine golurile
din încăpere.
Încercase din răsputeri să nu se gândească la întâmplarea de pe alee, dar
aceasta devenise coșmarul care îi bântuia scurtele reprize de somn.
Ziua, ca să-și liniștească mintea, Albert se mai uita pe fereastră, la copacii
din fața blocului. Însă, când privirea îi aluneca spre oamenii care treceau liniștiți
pe trotuar, începea să se simtă frustrat, sentiment care se îngemăna cu cel de
spaimă continuă. Nu înțelegea de ce erau atât de lipsiți de griji. Fețele lor,
aparent nepăsătoare, nu trădau nicio emoție. Cum putea viața să-și continue
cursul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic? Dacă ar fi știut ce se întâmplase chiar
în culisele întunecate ale orașului, s-ar mai fi aflat măcar acolo, plimbându-se cu
pasul ușor și seninătate în priviri?
Ignoranța lor îl uimea pe Albert, care nu se mai simțea în siguranță nici în
apartamentul lui minimalist. Umbra aruncată de planta ficus pe peretele dinspre
stradă îi părea o mână, gata să-l atace, pernele de pe canapeaua minusculă din
sufragerie semănau îngrijorător de mult cu o siluetă ghemuită, iar covorul
dinspre hol reprezenta un real pericol: era atât de moale, încât ar fi putut masca
foarte ușor pașii unui intrus.
După încă o noapte nedormită, în care mintea-i fu acaparată numai de
astfel de frământări, Albert se enervă, murmură un „la naiba” și își făcu două
cafele, pe care le bău consecutiv. Nu poți avea coșmaruri când ești mai treaz ca
niciodată, nu?
Așa ajunse să fie lipit de ecranul laptopului, distrăgându-și atenția de la
propriile gânduri, cu ochii roșii de oboseală și creierul supra stimulat. Măcar nu
era ca Iris, își spunea, prefăcându-se că efectele șocului îi trecuseră mai repede
decât colegei lui de bancă.
 După drama la care asistaseră fără voia lor, Iris dispăruse complet din
peisaj… Sau măcar încercase. Nu era de parcă Albert procedase diferit;
dimpotrivă. Nici nu mai dăduse pe la liceu, însă Iris merse atât de departe încât
s-o anunțe pe dirigintă că se simte rău, scriindu-i pe grupul clasei. Albert nici
măcar nu știa că aveau așa ceva.
Revenind, ar fi trebuit s-o întrebe cum se simte, chiar ar fi trebuit. Dar o
părticică din creierul lui obosit îi șoptea că, dacă pretindea că nu se întâmplase
nimic, atunci, într-adevăr, nu se întâmplase nimic. Și dacă nu se întâmplase
nimic, ce rost avea s-o sune pe Iris, nu?!
Jumătatea lui rațională era de părere că poate ar fi scăpat puțin de
anxietatea care îl prinsese în gheare dacă ar fi vorbit cu cineva despre ce văzuse.
Cu cineva care l-ar fi crezut, în orice caz. Și așa îl considerau destui „excentric”.
Nu trebuia să le mai dea material de bârfe, încercând să le explice despre crima
văzută. O crimă comisă de o creatură supranaturală, care nu lăsase nicio urmă…
în afară de pana neagră, dar Albert încă nu știa cum ar fi putut fi relevantă.
— Niciuna nu se potrivește!, exclamă cu voce tare, deși nu era nimeni
acolo să îi răspundă.
Apăsând exasperat pe touchpad, închise încă un tab cu informații inutile.
Rezultatele de pe web n-aveau nicio legătură cu ce-i trebuia. N-avea nevoie de
pene decorative, pene de caligrafie sau stickere cu pene negre! Avea nevoie de
răspunsuri.
Albert își masă ușor tâmplele, simțind apropierea unei dureri de cap, când
ochii îi fură atrași involuntar spre pană. O așezase pe masă, într-o tavă de sticlă,
fiindcă substanța roșiatică din interior își păstrase fluiditatea, iar ultimul lucru de
care avea nevoie Albert în acele momente era un birou pătat cu cine știe ce
lichid misterios.
Ridicând pana cu vârfurile degetelor, Albert o poziționă în dreptul becului
de tavan, lumina puternică scoțând la iveală fiecare detaliu. O ținea cu atenție, în
încercarea de a evita ca lichidul să curgă, pentru că, să fim serioși, cine ar fi vrut
să atingă sângele acela strălucitor... sau orice ar fi fost.
Dacă ar fi fost odihnit, i-ar fi trecut prin gând să-și pună o pereche de
mănuși. Așa, creierul lui extenuat hotărî că era suficient să fie atent ca să nu se
păteze. O decizie greșită, după cum avea să afle.
În ciuda grijii lui, un strop i se scurse pe deget. Albert se grăbi să-l șteargă
de bluza veche pe care o purta, însă o senzație ca de arsură îl făcu să scape pana.
 Pielea i se înroși instantaneu, erupând într-un fel de pete cu centrul palid.
Durerea fu atât de mare, încât tot brațul lui Albert începu să tremure. Își simțea
mușchii de parcă ar fi fost încinși, iar epiderma îl ustura atât de tare, încât,
pentru o secundă, își dori să-și poată tăia mâna, numai să scape de senzația
aceea.
Dar, în doar câteva clipe, se întâmplă ceva care-l făcu să creadă că durerea
îi luase mințile: toată palma i se albi brusc și păru că pielea i se subțiază, ca un
pergament antic. Până să realizeze ce se întâmplă, mâna îi dispăru cu totul.
Cu un urlet, Albert încercă să se ridice din scaun, însă picioarele îi fură
secerate de groază. Căzu cu un bufnet pe parchet, însă nu simți durerea. Nu-și
putea crede ochilor: în locul unde se aflaseră degetele lui acum câteva secunde
nu mai era nimic. Gol. Aer.
Se înecă încercând să inspire. Hiperventilându-se, dădu să apuce ceva –
orice – și nimeri piciorul scaunului. Spre ușurarea lui, simțea metalul, rece și fin
la atingere. Îl strânse atât de tare, încât încheieturile i s-ar fi albit, dacă ar fi fost
vizibile.
În acel moment, așa, întins pe jos și ținându-se de piciorul scaunului de
parcă de asta i-ar fi depins viața, Albert ajunse la o concluzie...stranie. Mâna nu-
i dispăruse. Cumva, se făcuse invizibilă.
Se ridică și, de data aceasta, picioarele îl ascultară. Ajunse fără accidente
la baie, deși mersul îi era nesigur.
Atât i-ar mai fi lipsit: să se împiedice și să mai cadă o dată cât era de lung.
Sau scurt, mai degrabă.
Intră în încăperea relativ mică, fără să se obosească să aprindă lumina. În
semi umbră, plăcuțele albăstrii de faianță care acopereau pereții păreau mult mai
închise la culoare decât erau în realitate. Expirând adânc, Albert roti mânerul
puțin înțepenit al robinetului, lăsând jetul de apă rece să-i lovească palma. Își
răsuci mâna sub apă, ținându-și ochii închiși – nu voia să mai privească golul
acela nefamiliar. Abia peste câteva secunde își făcu destul curaj să-i deschidă
din nou și... Minune! Mâna i se reîntorsese la normal.
Nici nu avu timp să mulțumească Cerurilor, că o voce puternică îl făcu să
tresară. Se panică o secundă, dându-și seama că venise din camera lui, dar apoi
își aminti că lăsase laptopul pornit, la volum mare.
Dispozitivul era încă pe redare automată și tocmai rula un videoclip cu
legende urbane specifice Republicii Rielmar. Naratorul vorbea despre o
organizație numită „Îngerii Negri”, o melodie stranie de fundal acompaniindu-i
glasul adânc. Ascultând cu atenție, Albert auzi denumirea orașului din care se
presupunea că aceștia ar fi provenit. Berxley.
Apropiindu-se încet de ecran, privirea îi căzu pe o poză neclară – evident
făcută de un amator – folosită pentru a susține legenda, apoi pe pana de pe
podea. Simți cum inima începu să-i bată ca o tobă și, pentru prima dată în viața
lui, ar fi putut jura că era pe cale să leșine.
Albert înghiți în sec. Tocmai realizase cui îi aparținea pana.

4. Deducții critice
Iris
Dacă Iris ar fi trebuit să-și descrie într-un singur cuvânt starea de spirit, ar
fi ales „oribil” drept adjectiv cuprinzător pentru amalgamul de sentimente care o
chinuiseră în zilele de după crimă. Ah, de-ar fi putut să se întoarcă la starea de
nepăsare, când cea mai mare problemă a ei fusese media la matematică! Atunci,
nici că acordase vreo atenție știrilor despre lanțul misterios de crime, fără să știe
că, în cele din urmă, avea să se trezească prinsă în vâltoarea evenimentelor.
Ignoranța, realizase Iris, era o binecuvântare. Nu, mai degrabă un lux; unul pe
care nu și-l mai permitea.
În continuare, de parcă însuși universul căută să o încarce cu mai multă
energie negativă, o nouă spirală de întâmplări nefaste se manifestă în viața lui
Iris în acea zi de sâmbătă. Declanșatorul? Nimeni altcineva decât Albert, care își
făcuse apariția la ușa apartamentului pe care fata îl împărțea cu alte două eleve
de liceu. Era ora șapte dimineața când nesuferitul cu păr șaten se postă în fața
ușii, uitându-și degetul înfipt în butonul soneriei aproape un minut.
Abia târându-și picioarele pe parchetul deschis la culoare, Iris îi deschise.
Era trează de ceva timp, dar nu avea chef de musafiri, asta explicând atitudinea
ei lipsită de entuziasm. Albert se uită o clipă la cearcănele imense care-i
umbreau ochii și păru că vrea să spună ceva, dar se opri la timp, intrând fără jenă
în locuința cu pereții vopsiți într-o nuanță plăcută de verde-deschis. Mai mult,
când văzu pachetul de chipsuri proaspăt desfăcut de pe masa din sufragerie,
băiatul se servi fără să întrebe, apoi se trânti pe unul dintre scaunele plușate care
înconjurau eleganta piesă de mobilier.
— Uite, zise el, cu gura plină, împingând un dosar către Iris și ignorându-i
expresia de-a dreptul dezolată.
Chipsurile fuseseră ale ei. Și intenționase să se bucure de ele
nestingherită, dar Albert reușise să găsească un mod de a-i distruge și această
mică plăcere, băgându-și mâna în pachet fără să se spele măcar. Pentru Iris,
chipsurile erau acum compromise.
Împăcându-se cu ideea că era nevoită să cumpere un pachet nou, fata oftă
și își îndreptă atenția asupra dosarului. Acesta era plin de articole neglijent
xeroxate despre un fel de organizație numită „Îngerii Negri”, plus câteva
diagrame desenate chiar de Albert pe baza penei găsite. Erau acolo imagini de
microscop, replicate cu acuratețe (de unde avea Albert microscop?), notițe scrise
la repezeală și pătate cu ceea ce fata se ruga să fie cafea, plus două-trei post it-
uri îndoite, umplute de același scris de mână neinteligibil și neortodox.
Îi luă ceva să descâlcească ideile împrăștiate, conectate prin săgeți și
separate de tot felul de încercuiri, dar, într-un final, Iris reuși să priceapă ce
încercase Albert să dovedească în modul lui dezlânat, caracteristic.
— Deci, începu nesigură, masându-și tâmplele, ce vrei tu să zici... E că
Îngerii Negri sunt reali și nu o simplă legendă urbană... Iar pana aia îi aparține
unuia. Mai exact, celui pe care l-am văzut noi. Până aici e clar.
— Aha, confirmă el. Și lichidul din pană te poate face invizibil. L-am
testat și pe obiecte, iar rezultatul e același.
Era prea mult. Mult prea mult și prea devreme pentru prezența lui Albert,
fața lui pistruiată enervantă și descoperirile lui îngrijorătoare. Iris simți o
presiune în spatele ochilor; era senzația aceea inconfundabilă, pe care o avea în
rarele ocazii când era pe cale să plângă. În fond, ar fi fost o reacție potrivită.
Ideea că monștri devoratori de inimi existau în alte părți decât filme sau cărți
fanteziste începea să devină certitudine; nu se mai putea preface că ce văzuse nu
fusese real.
— Asta... Nu-i ok. Nu-i ok deloc, se bâlbâi Iris, incapabilă să găsească un
cuvânt potrivit. Albert, așa ceva nu ar trebui să existe.
— Știu. Eu... sunt la fel de șocat ca tine, murmură el, plecându-și umerii.
Dar nu putem nega ce am văzut. S-ar putea să fim singurii care știu adevărul,
așa că am încercat să obțin o audiență la filiala Executorilor, continuă Albert, cu
seriozitate în privire. Voiam să le arăt dosarul.
— Și?
— Am stat în sala de așteptare aproape o oră până să-mi spună cineva că
biroul nu mai primește vizite momentan.
— De ce nu le-ai zis că ai informații despre crime?
Albert se uită la ea cu o privire acuzatoare.
 — Normal că le-am zis asta! Mă crezi bătut în cap? În fine, reluă, cu o
voce stinsă, cei de la secretariat mi-au zis că informațiile despre orice anchetă în
desfășurare pot fi comunicate „doar șefului departamentului”, c-așa e
protocolul... Ei bine, șefa departamentului de Cazuri Speciale nu e în Berxley.
Au zis să aștept până săptămâna viitoare, când revine.
Iris oftă prelung. Lua-l-ar naiba de protocol! Nu avea sens ca doar
persoanele autorizate să se ocupe de strângerea informațiilor, mai ales când
acestea ar fi putut schimba cursul unei anchete. Se întreba când avea să se
schimbe sistemul acela învechit, contestat de toată lumea. Dar, din nou, trăiau în
Berxley – tărâmul în care progresul venea cu viteza melcului.
Uitându-se la Albert, văzu că și el arăta la fel de dezamăgit. Frustrarea lor
era de înțeles; chiar dacă nu-l știau pe bărbatul ucis – nici măcar nu-i văzuseră
fața – nu voiau ca făptașul să rămână nepedepsit. Iar acest sentiment atârna
asupra lor ca un nor de furtună, infiltrându-le gândurile în fiecare clipă.
— Să sperăm că vor reuși să ajungă într-un final la Înger, cu sau fără
ajutorul nostru, mai adăugă încet Albert, luând încă o mână de chipsuri.
De parcă acela ar fi fost momentul în care răbdarea ei s-ar fi terminat, Iris
se ridică de la masă și bătu o dată din palme, ostentativ.
— Bun! Perfect! Dacă nu ne lasă să le spunem ce știm, atunci chiar nu
avem ce să facem, nu? Acum, hai să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat,
bine?
Spunând asta, Iris îi puse punga de chipsuri în mâini și apoi îl împinse pe
Albert către ieșire, ignorându-i protestele. Când acesta ajunse pe hol, Iris închise
ușa cu cheia în urma lui. Abia când se întoarse, ochii îi căzură asupra dosarului
uitat pe masă. Fusese atât de dornică să-l scoată pe Albert din apartament, încât
nici nu-și amintise să i-l dea înapoi.
Doar gândul la conținutul lui îi provoca o stare de agitație, așa că îl apucă
grăbită și-l trânti în șifonierul din hol, în care mai ascunsese, printre altele, cutia
cu medaliile ei de la campionatele MMA, alături de nimicuri pe care nu suporta
să le vadă în viața cotidiană. Nu luase în considerare faptul că dosarul nu se
închidea, așa că mișcarea ei bruscă făcu toate foile să se împrăștie pe jos.
Oftând, începu să le strângă. Nu voia ca vreuna dintre colegele ei de apartament
să dea peste ele.
***
Începutul unei noi săptămâni: aceeași rutină, aceleași holuri cenușii, cu
vopsea care se decojea; în spatele fațadei frumoase a liceului, sălile de clasă se
deteriorau văzând cu ochii. Albert și Iris se așezară în băncile lor, fără să scoată
un cuvânt, privind cum doamna Zoya împărțea rezultatele unui test. Liniștea
clasei era tulburată doar de foșnetul hârtiilor pe mese, punctat de câte un „Da' tu
cât ai luat?” , întrebat în grabă.
Deodată, ușa se deschise cu un scârțâit și o fată păși până în dreptul
catedrei, ținând un portofoliu mare în mâinile pătate cu vopsea. Iris se încruntă
subtil, întrebându-se de ce îi părea atât de familiară. Își aminti imediat că o știa
de la expoziția de tablouri din primele zile ale anului școlar, a cărui
organizatoare fusese. Iris o văzuse ajutând un elev cu câțiva ani mai mic să
termine un desen. Nu și-ar fi amintit de ea dacă n-ar fi frapat-o modul ciudat în
care fata ținea pensula, cu degetele relaxate, pictând parcă din întreaga
încheietură.
Sesiunea de rememorare îi fu întreruptă de glasul puțin răgușit, dar plăcut,
al nou-venitei.
— Bună ziua, salută, radioasă, oferindu-i un zâmbet perfect profesoarei.
Sunt Magdalena Escarra, din 10 G, reprezentanta consiliului elevilor. Pot să vă
răpesc câteva minute? Trebuie să vă citesc noul regulament.
Albert se încordă la auzul vocii ei, strângând-o pe Iris de braț. Unghiile lui
lăsară în pielea fetei urme ca niște semiluni roșiatice.
— Ce ai?, se răsti Iris în șoaptă, fiind aproape acoperită de glasul Magdei.
Albert îi aruncă o privire furioasă, de parcă se așteptase ca ea să-și dea
seama, prin telepatie, la ce se gândea.
— Uită-te la ea! Nu ți se pare suspectă?
Iris își ridică ochii spre Magda, încercând să găsească ceva „suspect”.
Magda era destul de scundă, dar pantofii cu platformă, decorați cu lanțuri
argintii, îi adăugau vreo cinci centimetri în înălțime. Avea părul negru și lung
până la umeri, cu un breton în formă de v foarte bine aranjat. Când își dădu o
șuviță după ureche, Iris văzu îi mai bine piercing-urile, iar brățările de la
încheietură îi zăngăniră. Hainele ei închise la culoare – un tricou cu mânecă
lungă, larg, negru și blugi de aceeași culoare – erau pătate pe alocuri de vopsea.
Nimic suspect, după părerea lui Iris. Poate doar cât de neîndemânatică
părea să fie. Pe bune, cine se pătează în halul ăla?
— Cât de îngustă la minte să fii?, își dădu Albert ochii peste cap, văzând
că fata nu reacționa nicicum la îmbrăcămintea Magdei. Arată ca un Înger Negru!
Iris clipi de câteva ori, surprinsă.
 — Ha? Tu crezi că, gata, e un demon, doar pentru că se îmbracă într-un
anumit fel?
— Tot ce se poate... continuă Albert, la fel de pornit. Piercing-uri, aură
întunecată și haine negre. Pariez că sub tricoul ăla se ascund solzi și țepi.
— Pe lângă că ești un mare idiot, mai și judeci oameni, murmură printre
dinți Iris, întorcându-și privirea. Bine de știut.
El nu păru să-i ia în seamă vorbele, continuând s-o fixeze cu o expresie
amenințătoare pe zâmbitoarea Magda, însă ea nu observă. Își termină discursul,
mulțumi doamnei Zoya și ieși.
— O s-o urmăresc după ore, șopti Albert. Poate după ce-o filmez
devorând un om, o să mă crezi. Și cu o așa dovadă că Îngerii Negri există,
Executorii n-o să mă mai poată ignora, mai adăugă, ca pentru sine.
„Să-mi spună cineva că n-am auzit bine... Perfect, acum trebuie să stau cu
ochii pe el, să mă asigur că n-o hărțuiește pe biata Magda.”
***
— Uite-o!, șopti frenetic Albert, strecurându-se alături de Iris prin
mulțimea de elevi care ieșeau pe porțile liceului.
Fiind mai înaltă decât majoritatea, ei nu-i fu deloc greu să zărească părul
negru al Magdei pe deasupra capetelor pestrițe de liceeni.
— O să stăm în spatele ei, suficient de departe încât să nu se prindă c-o
urmărim, continuă Albert să o instruiască, plin de seriozitate.
Neavând energia necesară să-l întrebe de ce părea atât de versat în ale
filajului, sau de ce era atât de convins că teoria lui stupidă și întemeiată pe nimic
altceva în afară de prejudecăți era adevărată, Iris decise să-l urmeze pur și
simplu. Cineva trebuia să se asigure că Albert nu făcea vreo prostie.
Merseră în spatele Magdei aproape o jumătate de oră. La un moment dat,
fata o luă în direcția mall-ului, al cărui acoperiș plin de reclame luminoase se
zărea clar de pe strada pe care se aflau. Inițial, Iris se gândise că voia să meargă
la cumpărături, dar Magda trecu pe lângă intrarea boltită a clădirii fără să-i
arunce o privire, continuând-o spre periferia orașului.
Acolo se mai aflau doar câteva construcții abandonate, mărăcini și
terenuri „de vânzare”, pline de scaieți și iarbă înaltă, netăiată de cine știe când.
Nu se vedea niciun pieton prin preajmă. Devenise evident că Iris și Albert nu
mai aveau în spatele cui să se ascundă.
 Oprindu-se în umbra unei benzinării stinghere, Albert arăta de parcă nu
știa ce să facă mai departe, în timp ce Iris rămase mai în urmă, cufundată în
gânduri. Realizaseră că riscau să fie descoperiți dacă o porneau iar pe urmele
Magdei. Albert nu ar fi avut o problemă cu asta, dar Iris nu voia să fie catalogată
drept o ciudată, sau mai rău – o ciudată care își petrecea timpul liber împreună
cu Albert.
În timp ce ei doi își adunau gândurile, Magda continua să meargă pe
strada prost pavată.
Sub privirea neliniștită a lui Iris, fata intră într-una din casele părăsite.