DE VORBĂ CU SUFLETUL MEU
Demostene Andronescu
O! suflete al meu, de ce-ţi ascunzi,
Plângând cu hohote, în palme faţa?
Hai, ştergeţi ochii-albaştri si
povaţa
Ca pe un psalm ascultă-mi-o! M-
auzi?
De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii
Noi n-am mai stat de vorbă pe-
ndelete
Şi nu te-am mai văzut zâmbind,
băiete,
Demult, demult, de când eram
copii.
Mereu înfrânt, tu freamăţi ca un
pom
Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,
Te risipeşti prin spini, te-aduni
grămadă
Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz
şi-n somn.
Te potoleşte, pentru Dumnezeu!
Ce-atâta bocet? Doar nu eşti
muiere!
Te înţeleg, eşti munte de durere,
Dar nu uita, durerea nu-i un rău.
Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer
Din care răul cu-ndârjire muşcă,
Atâtora li-s zilele biciuşcă
Şi pentru-atâţia viaţa e piper!
E-atâta jale-n lume, atâta plâns,
Atâta dor, atâta suferinţă!
Sărmanul ins, chircit în neputinţă,
Ameninţă spre cer cu pumnul
strâns.
Şi-n loc să-şi facă din durere pod
Peste mocirla vieţii-n sus spre
slavă,
El sângerând din răni adânci
otravă,
Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.
Sărmana gloată, în genunchi
mereu,
Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,
Nepricepând că scrânciobul durerii
Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.
Şi-n fiecare clipă câte-o stea
Se stinge-n locul ei precum o pipă,
Şi trebuie ca-n fiecare clipă
Altcineva să moară pentru ea.
O! suflete al meu, fii tu ulcior,
Fii amforă durerii, veşnic plină,
Şi, sângerând celor din jur lumină,
Învaţă blând să mori în locul lor!
Pricepe că, cu fiecare spin
Ce dureros în carne ţi se-mplântă,
Pe un obraz o lacrimă se zvântă
Şi-n lume-i o durere mai puţin.
Cu fiecare suferinţă-a ta,
O suferinţă undeva se stinge,
Cu fiecare picur roş de sânge
Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o
stea.
Şi-n fiecare limpede apus,
Cu fiecare-ngenunchere-n tină,
Ţi-agoniseşti, departe-n cer,
lumină
Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.