Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova / Ministry of Education of the Republic of

Moldova
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova / Free International University of
Moldova

Note de curs la disciplina

Gen și educația de gen

Elaborat: Simion Simion Dănuț, Asistent univeristar

Chişinău 2021
Tema 1. Istoric, bazele teoretice delimitări și precizări conceptuale ale educației de gen.
1.1 Abordările teoretice privind conceptul de gen.
1.2 Politicile privind educația de gen în Republica Moldova.
Tema 2. Steriotipuri, prejudecăţi, discriminarea de gen.
2.1 Definiţii şi precizări conceptuale ale stereotipurilor, prejudecăţilor şi discriminării.
2.2 Perpetuarea stereotipurilor şi prejudecăţilor.
2.3 Modalităţi de atenuare a stereotipurilor, prejudecăţilor şi discriminării în societate.
2.4 Stereotipuri de gen.
2.5 Sex-gen în mass-media și publicitate. Strategii pentru eliminarea stereotipurilor de gen în
mass media.
Tema 3. Sexul biologic și sexul uman.
3.1 Evoluția conceptului de gen.
3.2 Roluri de gen și construcția identității de gen.

3.3 Identitatea sexuală.

3.4 Mituri despre diferențele dintre bărbați și femei. Orientarea sexuală și orientarea de gen.
Tema 4. Educația de gen în procesul educațional.
4.1 Rolul școlii în promovarea egalității de gen.
4.2 Rolul cadrelor didactice în promovarea dimensiunii de gen.
4.3 Rolul familiei în promovarea egalității de gen.
4.4 Soluţii pentru egalitatea de gen în educaţie. Cele mai importnante inegalităţi de gen din
educaţie.
4.5 Diferenţele de gen în performanţa academincă.
4.6 Gen şi relaţiile dintre profesori şi studenți.
4.7 Segregarea pe domenii de studiu.
Tema 5. Violența sexuală și de gen.
5.1 Tipuri de violența sexuală și de gen.
5.2 Cauze și consecințe ale violenței sexuale și de gen.
5.3 Răspunsul la violența sexuală și de gen. Principii orientative în asistența
victimelor/supraviețuitorilor.
5.4 Prevenirea violenței de gen.

TEMA 1. ISTORIC, BAZELE TEORETICE DELIMITĂRI ȘI PRECIZĂRI

CONCEPTUALE ALE EDUCAȚIEI DE GEN.
1.1 Abordările teoretice privind conceptul de gen.
În condițiile în care există și se manifestă inegalități în numeroase domenii (alegerea
carierei, a traiectoriilor profesionale, în sfera politică sau privată) studiile din domeniul
științelor sociale (sociologie, psihologie, drept), dar și din sfera deciziei politice, acordă o
atenție deosebită aspectelor legate de sex si gen.
Teoria genurilor și studiile de gen, în general, s-au impus treptat în domeniul cercetării.
Studiile centrate pe analiza locului și rolului femeilor și bărbaților în diferite domenii sociale,
și în general pe condiția femeii în societatea occidentală, au fost elaborate în jurul unor teze
care explică construcția identității sexuale plecând de la factori nebiologici.
Apărute în SUA în anii 1960-70 ca un câmp pluridisciplinar de cercetare a raporturilor dintre
sexe, studiile de gen (gendre studies) de inspirație feministă repun în discuție viziunea care
promovează perspectiva dominant masculină în cunoașterea academică, cunoscând un mare
succes în universitățile americane prin crearea de cursuri specializate, publicarea de reviste,
organizarea de dezbateri. Importanța acestor studii este de a fi contribuit la critica unor
stereotipuri și prejudecăți cât privește diferența dintre sexe și a funcțiilor și valorilor atribuite
fiecărui sex. Specific anglo-saxone, aceste studii au cunoscut un succes relativ în alte
contexte, teoriile de gen provocând dezbateri și polemici intense până la impunerea lor
definitivă în anii 2000. Astăzi ele sunt în centrul a numeroase dezbateri și controverse,
polemicile recente referitoare la teoria genului fiind utilizate în scopuri politice.
În anul 1955, John Money a formulat pentru prima dată o definiție a rolului genurilor
(gendre roles) în studii din domeniul medical utilizând termenii „sex” și „gen” pentru a
diferenția sexul biologic și identitatea sexuată. În anii 1970, studiile feministe reiau
conceptual de gen dintr-o perspectivă critică și se îndepărtează radical de concepția normativă
a lui John Money. Astfel, Simone de Beauvoir, în celebra sa lucrare Le Deuxième sexe (Al
doilea sex, tradusă și în limba romană), prin fraza cheie „On ne naît pas femme, on le
devient” (Nu ne naștem, ci devenim femeie), denunță rolul societății în construcția de
identități explicând modul în care civilizația și educația acționează asupra copiilor
orientându-i către un rol masculin sau feminin. În anul 1972, sociologul Ann Oakey reia
noțiunea de gen pe care o analizează plecând de la distincția dintre natură și cultură și
afirmând că genul nu are origine biologică. A se vedea pentru conceptul de „gen”, evoluția
terminologiei specifice teoriilor de gen, în general pentru teoriile feministe (women’studies)
Théorie du genre. Cours universitaire développé par l’UNESCO, UNESCO, în special pp.10-
14, http://www.unesco.org/new/fileadmin/MULTIMEDIA/H
Q/BSP/GENDER/PDF/L1final_01.pdf
O analiză succintă a perspectivelor teoretice asupra problematicii de gen evidenţiază
două perspective majore: cea biologică şi cea culturală. Perspectiva biologică a tratării
genului subscrie în general motto-ului „anatomy is destiny”. Cu alte cuvinte, genul este, mai
mult decât fundamentat biologic, programat şi programant în evoluţia socială a indivizilor.
Datul biologic (rolul reproductiv diferit, diferenţele hormonale, poziţia ierarhică în grup,
_ _
diviziunea muncii ş.a.) susţin aceste teorii guvernează asupra comportamentelor sociale,
asupra relaţiilor intra şi inter-genuri. Susţinătorii cei mai consecvenţi ai acestei abordări sunt
etologii şi socio-biologii (Desmond Morris, Konrad Lorentz, Edward Wilson ş.a.).
Perspectiva culturală poate fi împărţită în mai multe direcţii principale: psihologică,
psiho-sociologică, sociologică, antropologică, culturalistă. Desigur, separarea aceasta este
mai mult scolastică, deoarece, în fapt, ca transfer şi utilizare de concepte şi de perspective
analitice, diferenţele între abordări se reduc (micşorează). Ceea ce uneşte toate aceste
perspective este centrarea pe ideea „colonizării biologicului de către social”. Cu alte cuvinte,
biologicul este un dat, între altele, dar el este profund instrumentat, la nivel de gen, de latura
socială. Identitatea de gen, relaţiile intra şi inter-genuri se produc pe parcursul unui proces
continuu şi laborios de comunicare şi de negociere socială.
În cele ce urmează, vom ilustra succint evoluţia interesului public faţă de
problematica de gen în România, în perioada de dupăă 1990.
Feminismul academic a avut un rol deosebit de important în promovarea chestiunii
de gen în România. Acest proces a început dupăă 1992-1993, extinzându-se treptat în diferite
centre universitare: Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Bucureşti,
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj, Universitatea Bucureşti, Universitatea de Vest Timişoara,
Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi.
Extinderea vizibilităţii publice a tematicii de gen a înregistrat un pas important prin
apariţia publicaţiei AnaLize. Revista de studii feministe (1997) editată de Societatea de
 Analize Feministe AnA. Un alt moment important în această direcţie s-a produs o dată cu
apariţia colecţiei Editurii Polirom, intitulată Studii de Gen.
Ancheta privind dimensiunea de gen în societatea românească – Barometrul de Gen
(august 2000)1 – realizată cu sprijinul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, de către
institutul The Gallup Organisation Romania, a asigurat o bază de raportare pentru această
tematică. Pe baza datelor oferite de acest barometru, Institutul de Studii ale Dezvoltării a
realizat în 2001 o analiză detaliată2.
Un alt moment important în construirea direcţiei investigative asupra componentei de
gen l-a reprezentat studiul statistic al indicatorilor de gen, întreprins în 2000 de către Comisia
Naţională de Statistică şi PNUD 3, care a oferit o imagine de ansamblu asupra diferenţelor de
gen din perspectivă educaţională, socio-economică etc.
Interesul factorilor guvernamentali faţă de problematica de gen, manifestat mai ales în
ultimii ani, poate fi ilustrat prin dezvoltarea unor instituţii cu responsabilităţi în domeniu:
– Direcţia pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (în cadrul Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei), fondată în anul 1995, asigură accesul nediscriminatoriu al
femeii pe piaţa muncii; efectuează analize şi studii de gen; promovează informaţiile din
domeniu în toate mediile sociale.
– Subcomisia pentru Oportunităţi Egale (în cadrul Comisiei pentru Integrare Europeană a
Parlamentului României), creată în 1997, iniţiază propuneri de legi în domeniu şi întreţine
legături active cu organizaţii naţionale şi internaţionale în domeniu.
– Comisia Interministerială în Domeniul Egalităţii de Şanse între Femei şi Bărbaţi, înfiinţată
în 1999, supraveghează aplicarea şi respectarea legislaţiei în domeniu. Elaborează
recomandări privind implementarea de politici sectoriale pentru promovarea egalităţii de
şanse şi de tratament.
– Comisia pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (în cadrul Consiliului Economic şi
Social), creată în 2000, supune dezbaterii reprezentanţilor organizaţiilor sindicale, asociaţiilor
patronale şi guvernului proiecte de legi cu relevanţă pentru acest domeniu.
– Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, înfiinţat în 2001, are rolul de a
implementa principiul egalităţii între cetăţeni, aşa cum este prevăzut în Constituţia României,
în legislaţia internă şi în documentele la care România este parte semnatară.

1 Echipa de elaborare a sondajului de opinie: Renate Weber, Mihaela Miroiu, Manuela Stănculescu,
Ionica Berevoiescu.
2 Pasti, V., Ilinca, C., O realitate a tranziţiei: Discriminarea de gen. În: Raport de cercetare, Institutul
de Studii ale Dezvoltării, Bucureşti, 2001.
3 Femeile şi bărbaţii în România, Institutul Naţional de Statistică, PNUD, Bucureşti, 2000.
– Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi, a cărei bază pentru
înfiinţare a fost pusă la sfârşitul anului 2003, prin proiectul de înfrăţire instituţională (finanţat
de Uniunea Europeană) încheiat între Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei din
România şi Ministerul Muncii şi Afacerilor Sociale din Spania. Proiectul are ca obiectiv
dezvoltarea capacităţii instituţionale naţionale pentru respectarea egalităţii de şanse şi de
tratament între femei şi bărbaţi.
Activitatea instituţiilor guvernamentale menţionate anterior a avut deseori un caracter
nesistematic. Demersurile privind problematica de gen au căpătat coerenţă o dată cu
conturarea unui context legislativ specific. Astfel, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de
şanse între bărbaţi şi femei funcţionează în vederea eliminării discriminării directe şi
indirecte dupăă criteriul sex, în toate sferele vieţii publice. Reglementările legislative definesc
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, ca luarea în considerare a capacităţilor, a nevoilor şi
a aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex feminin şi, respectiv, masculin, şi tratamentul
egal al acestora.

Pe lângă instituţiile guvernamentale menţionate anterior, s-au dezvoltat o multitudine

de organizaţii nonguvernamentale, care promovează şi susţin egalitatea de şanse între femei
şi bărbaţi la nivelul societăţii civile. Între acestea, un rol mai pregnant au: Societatea de
Analize Feministe AnA, Şanse Egale Pentru Femei (SEF), Centrul de Dezvoltare Curriculară
şi Studii de Gen FILIA, Civic Education Project (CEP), Fundaţia pentru o Societate Deschisă,
Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Societatea pentru Educaţie Contraceptivă (SECS).
Specialiştii din domeniu (Bodrug-Lungu V. și Jardan V.[21], Handrabura L. și Goraș
Postică V.[92] vin cu interpretări specifice ale conceptului educaţiei de gen, aceastea fiind
prezentate în felul următor:
 educaţia de gen are ca scop promovarea echităţii şi a parteneriatului de gen;
 educaţia de gen abordată ca modalitate de schimbare a conştiinţei sociale, ce
contribuie la reconsiderarea concepţiei de viaţă, extinderea libertăţii de alegere,
oferind şanse egale de autorealizare a potenţialului individual feminin şi masculin;
 educaţia de gen are drept finalitate generală formarea culturii nonsexiste,
egalitariste, de parteneriat.
Ca o concluzie esențializată, educația de gen/gender reprezintă un instrument
important de introducere a dimensiunii de gen în dezvoltarea societăţii şi realizării egalităţii
genurilor
(elaborat în cadrul cercetării) pentru a preîntâmpina discriminarea și segregarea de gen a
oamenilor.
Pentru a dezvălui conținutul și esența educației de gen, putem trece în revistă
abordările teoretice care definesc conceptul de gen.
Teoriile conceptului de gen și cercetătorii domeniului.
I. Teoriile biologice se bazează pe abordările oferite de ştiinţele, naturii/biologice. Acestea
explică în ce măsură ne naştem bărbaţi sau femei şi în ce măsură biologia ne determină genul.
Teoriile argumentează faptul că biologia determină şi justifică diferenţele de gen nu numai în
aspect fizic, dar și în aspect comportamental. Conform acestor teorii, orice altă explicaţie am
încerca să găsim diferenţelor de comportament dintre femei şi bărbaţi, întotdeauna ne vom
întoarce la ceea ce este dat din punct de vedere biologic şi nu poate fi schimbat, anume de la
aceste date trebuie să pornim în înţelegerea relaţiilor de gen. (Darwin Ch. Wilson E.
Bainbridge D. Richard Cf. Lippa A. Sullivan C. F. Brien J. O)
1. Teoria evoluționistă s-a dezvoltat plecând de la concepțiile lui Charles Darwin,
părintele sociobiologiei moderne și Wilson E. [275], care susţineau că, de-a lungul evoluţiei
noastre ca fiinţe umane, bărbaţii au fost, din cele mai vechi timpuri, responsabili pentru
apărarea grupului şi pentru vânătoare, iar femeile au fost cele care aveau grijă de ceilalţi şi
preparau hrana, precum şi îmbrăcămintea membrilor grupului. Acest proces de împărţire a
rolurilor se consideră că ar fi pus presiuni evolutive diferite asupra indivizilor, asupra
femeilor și respectiv asupra bărbaţilor. Apărarea grupului, presupunea confruntări fizice
frecvente, a făcut ca bărbaţii să aibă dimensiuni corporale mai mari şi să devină mai agresivi.
Avantajul pe care îl oferea forţa fizică bărbaţilor, în competiţie cu alţi bărbaţi, a avut drept
corespondent la femei, dezvoltarea abilităţilor de limbaj, care ofereau un avantaj social. 275.
WILSON, E. O. On Human Nature, Cambridge. MA: Harvard University Press, 1978.
ISBN-13: 978-0674016385.
Fiind preocupate de îngrijirea celorlaţi, femeile au dezvoltat o sensibilitate non-verbală,
devenind capabile să perceapă eventualele ameninţări asupra sănătăţii copiilor, ceea ce a
sporit acestora şansele de supravieţuire, le-a înzestrat cu intuiție. (Darwin Ch. Wilson E.)

2. Teoria genetică afirmă că genul este predeterminat biologic. Astfel, începând cu a

doua jumătate a secolului trecut, specialiştii au demonstrat că AND-ul conţine 23 de perechi
de pachete de material genetic numite cromozomi.

Dintre aceştia, o anumită pereche este crucială în determinarea sexului. Femeile, având doi
cromozomi X, transmit cromozomul X urmaşilor de ambele sexe, bărbaţii, având un
cromozom X şi unul Y, transmit cromozomul Y numai urmaşilor masculi. Cercetătorii
geneticieni precum Bainbridge D. [244] susțin și argumentează, faptul că în codul nostru
genetic nu numai că este înscris sexul, dar și că şi acesta ne influenţează decisiv viaţa.
BAINBRIDGE, D. The X in Sex: How the X Chromosome Controls Our Lives.
Cambridge: Harvard University Press, 2003. ISBN 978-0674016217. (Bainbridge D.)

3. Teoria privind influenţa hormonală

Teoria genetică a contribuit la apariția și dezvoltarea unei altei teorii conform căreia tipul de
cromozomi moşteniţi influenţează apariţia organelor sexuale la făt şi, implicit, determină
tipul de hormoni produşi. Astfel, prezenţa cromozomului Y determină apariţia glandelor
sexuale masculine, care secretă hormonul numit testosteron. Acesta este purtat de fluxul
sangvin prin organism şi influențează dezvoltarea fizică diferită a fătului mascul. Se
consideră că expunerea la testosteron influenţează identitatea de gen şi comportamentele ce
ţin de aceasta, cum ar fi: orientarea sexuală, agresivitatea, comportamentul matern sau patern
şi chiar anumite abilităţi cognitive, cum ar fi abilităţile vizuale spaţiale [264]. 264.
LIPPA, C. F. Gender, Nature and Nurture, Psychologi Press, 2005, 115p. ISBN-10:
0805853456.

Teoria vizată susține că pe lângă influenţa asupra caracteristicilor şi comportamentelor

sexuale ulterioare, hormonii au o influenţă asupra dezvoltării creierului. Astfel, prezenţa
hormonilor masculini în timpul vieţii intrauterine determină dezvoltarea unui creier
masculin, iar în absenţa hormonilor masculini, se dezvoltă creierul feminin. (Richard Cf.
Lippa A.)

4. Teoria diferenţelor structurale ale sistemului nervos. Există studii care indică faptului că
prezenţa hormonilor sexuali afectează diferit anumite părţi ale creierului de-a lungul vieţii.
Astfel, cercetările în domeniul anatomiei și fiziologiei omului au documentat diferenţe de
mărime între creierul bărbaţilor şi al femeilor. Aceste observaţii au condus, în mod
„ştiinţific”, la etichetarea femeilor ca fiind inferioare bărbaţilor din punct de vedere
intelectual. Ulterior, s-a demonstrat faptul că, prin comparaţie cu greutatea corporală a
femeilor, respectiv al bărbaţilor, nu există nici o diferenţă de mărime între creierele
indivizilor, aparţinând celor două sexe. Mărimea fiind exclusă ca explicaţie a diferenţei de
gen, cercetările s-au concentrat asupra structurii creierului. Analizând structura sistemului
nervos central, s-a observat că o parte a acestuia, hipotalamusul, controlează anumite funcţii
de bază, precum reglarea temperaturii, apetitul şi impulsurile sexuale. Specialiştii din
domeniul dat au găsit diferenţe între anumite părţi ale hipotalamusului femeilor și al
bărbaţilor. Astfel, un anumit segment de celule nervoase din hipotalamus este, conform
cercetărilor, mai mare la bărbaţi decât la femei [272] SULLIVAN, C. F., Gender and
the Brain. In: Encyclopedia of Gender and Society, Ed. Jodi O`Brien Thousand Oaks: Sage
Publications, 2009. ISSN: 9781412964517.

Corpul calos, o altă componentă a sistemului nervos central, le-a dat specialiştilor motive
să explice diferenţa dintre femei şi bărbaţi. Astfel, o anumită parte a acestuia, numită
splenium, s-a descoperit că este mai mare la femei decât la bărbaţi. Funcţional, este posibil,
susţin cercetătorii, ca această componentă a corpului calos să determine abilităţi vizuale
spaţiale mai mari la bărbaţi şi abilităţi verbale mai sporite la femei [272]. SULLIVAN, C.
F., Gender and the Brain. In: Encyclopedia of Gender and Society, Ed. Jodi O`Brien
Thousand Oaks: Sage Publications, 2009. ISSN: 9781412964517.

Există o serie de argumente bazate pe cercetările ştiinţifice care susţin existenţa unei
diferenţe structurale între sistemul nervos al femeilor şi bărbaţilor. Pe lângă cele menţionate,
o serie de alte diferenţe au fost documentate recent. Astfel s-a stabilit că există diferenţe între
greutatea celor două emisfere cerebrale, acestea fiind mai mici la femei decât la bărbaţi;
planum temporale – o regiune a lobului temporal responsabilă de limbaj – este relativ mai
mare la femei decât la bărbaţi; densitatea celulară a materiei cenuşii în regiunile responsabile
de limbaj este mai mare la femei decât la bărbaţi; anumite regiuni ale lobului occipital – zonă
responsabilă de procesarea vizuală a informaţiei – sunt diferite la bărbaţi etc. Studiile asupra
creierului uman sunt în plin proces de dezvoltare, comunitatea ştiinţifică aşteaptă şi alte
dovezi în sprijinul argumentelor că am fi structural diferiţi din punct de vedere al sistemului
nervos, provocarea însă constă în a arăta nu numai că aceste diferenţe există, ci şi în a
demonstra cum anume acestea corelează cu diferenţele comportamentale şi psihologice
dintre femei şi bărbaţi. (Claire F. Sullivan C. F. Brien J. O)

II. Teoriile sociale ale genului susţin că nu ne naştem femei sau bărbaţi, ci devenim astfel,
urmare a influenţelor mediului social în care ne dezvoltăm ca indivizi. Avem de-a face, deci,
cu o socializare de gen, cu o formare a identităţii de gen în cadrul procesului de socializare.
(Chodorow N. Mischel W. Bussey K. Bandura A.)

1. Teoria relaţiilor obiectuale

Cercetătorul N. Chodorow preia ipoteza freudiană a modelării identităţii dupăă cea a

părintelui de acelaşi sex, dar susţine că, la un anumit moment în procesul de dezvoltare,
copiii trebuie să înveţe să se separe psihologic de părintele de care s-au ataşat iniţial (mama)
şi astfel îşi formează identitatea sub influenţa modelului părintelui de acelaşi sex. În copilăria
timpurie băieţii şi fetele sunt mai ataşaţi de mama. Atunci când trebuie să se separe
psihologic de aceasta şi să se identifice conform genului băieții cu tatăl, fetele – cu mama, le
vine destul de greu, deoarece tata nu este la fel de prezent ca mama în viaţa copilului mic.
Astfel băieţii devin mai detaşaţi decât fetele, cultivând o personalitate ce respinge atitudinile
emoţionale. Fetele însă nefiind obligate la o schimbare emoţională atât de puternică şi
având în continuare drept model pe mama, dezvoltă acele calităţi ale personalităţii care le
ajută să se orienteze emoțional spre ceilalţi, abilităţile de îngrijire şi capacităţi psihologice,
care le ajută de devină, la rândul lor, mame. Teoria dezvoltată de Chodorow N. insistă asupra
faptului că identitatea de gen se formează în mediul social și familial. Cu toate că această
constatare ține de familiile complete, principalul rezidă în accentuarea rolului contextului
social în dezvoltarea identităţii de gen [255].НЕКРАСОВ, А., ГЕЙЖАН, Н. Проектируем
семью. Семьеведение. Москва: АСТ, 2010 319 [1] с. ISBN 978-5-17-066109-1.
(Chodorow N.)

2. Teoria învăţării sociale

Savanții nominalizați susţin că învăţăm în mod conştient să devenim bărbaţi sau femei,
atât prin modelare (imitarea comportamentului părintelui sau fraţilor de acelaşi gen) cât şi
prin condiţionare pozitivă sau negativă. Atunci când copiii imită comportamentul părinţilor
sau fraţilor de acelaşi gen, ei învaţă cum să devină bărbaţi sau femei. Dacă deprind anumite
comportamente nespecifice genului căruia îi aparţin, fiind sancţionaţi, copiii înţeleg
diferenţele de gen şi le interiorizează. Atunci când copiii se comportă adecvat genului lor, ei
sunt recompensaţi; prin motivare pozitivă, copiii învaţă că este bine să se comporte adecvat
genului căruia îi aparţin şi este rău să devieze de la comportamentul considerat normal
genului lor. Teoria învăţării sociale extinde mediul în care copiii îşi formează identitatea. Nu
doar în familie găsesc copiii modele de gen, ci peste tot în jurul lor, de la şcoală până la
televizor, copiii pot învăţa cum să devină bărbaţi, respectiv femei. Accentul este pus pe
învăţarea conştientă, deoarece ei ajung să cunoască foarte bine comportamentele specifice
femeilor şi bărbaţilor. Deşi copiii pot să imită orice comportament, aleg să se comporte
conform normei impuse social [274, p. 57-81]. WALTER, M., A social learning view of
sex differences. In: The development of sex differences. Stanford: ed. Eleanor E. Maccoby,
Stanford University Press, 1966, pp.57-81. ISBN.1-57230-983-0 (Hardcover). (Mischel W.
Bussey K. Bandura A.)
III. Teoriile psihologice ale genului pun accentul pe latura cognitivă a individului în cadrul
procesului de învăţare: devenim femei, respectiv bărbaţi, în funcţie de felul în care ne
identificăm noi înşine ca aparţinând unui anumit gen. 2 KOHLBERG‚ L. A., A Cognitive-
Development Analisis of Children’s Sex-role Concepts and Attitudes. In: The Development
of Sex Differences. Stanford: Ed. Maccoby‚ E. E.‚ CA Stanford University
Press‚ Stanford‚ 1966‚ pp. 82-172. ISBN-10: 0804703086. (S. Freud. L. Kohlberg. S. Bem)

1. Teoria psihoanalitică și teoria identificării asociată cu psihanaliza şi cu opera lui Sigmund

Freud, prezintă procesul de socializare drept unul în care copiii învaţă comportamente
potrivite genului căruia îi aparţin prin identificare cu părinţi de acelaşi sex. Ei îşi modelează,
prin comportament mimetic, identitatea dupăă a cea a părinţilor care aparţin aceluiaşi sex,
faţă de care se simt mai apropiaţi emoţional. De la Sigmund Freud până în zilele noastre,
psihanaliza, ca domeniu, a avut parte de numeroase revizuiri. Teoria identificării îşi baza
argumentele pe o identificare inconştientă a copiilor cu părintele de acelaşi gen în procesul de
dezvoltare [94]. HUZUM, E. Concepte şi teorii social-politice. Iaşi: Institutul European,
2011, 299 p. ISBN 978-973-611-805-0. (Freud S.)

2. Teoria cognitivă a genului este întemeiată de L. Kohlberg, care susține că înțelegerea

conceptului de gen poate fi diferită în funcție de vârstă și de etapa de dezvoltare cognitivă.

Cercetătorul lansează teoria conform căreia concepţia copiilor despre gen este deosebit de
importantă, motivându-i pe aceştia să adopte comportamente masculine sau feminine. În
diferitele etape ale dezvoltării cognitive, copiii îşi construiesc identitatea de gen. Astfel, în
jurul vârstei de 2-3 ani, copiii sunt capabili să identifice genul căruia îi aparţin, observând
deja că indivizii se împart în două categorii: bărbaţi şi femei. Ei încep să conștientizeze că
aceste două categorii sunt diferite, având calităţi stabile distincte ce-i plasează pe ei
înşişi într-una dintre aceste categorii. Odată ce se identifică drept membru al unei categorii
şi înţelege că genul său nu se poate schimba, copilul îşi va modela comportamentul dupăă
caracteristicile indivizilor de acelaşi gen.

Teoria lui L. Kohlberg postulează ideea conform căreia copiii ajung să perceapă genul
ca un sistem de organizare şi clasificare a comportamentelor şi, de asemenea, ajung să
valorizeze caracteristicile asociate bărbaţilor şi femeilor, în funcţie de acest sistem. [263, p.
82-173]. 263. KOHLBERG‚ L. A., A Cognitive-Development Analisis of Children’s Sex-
role Concepts and Attitudes. In: The Development of Sex Differences. Stanford: Ed.
Maccoby‚ E. E.‚ CA Stanford University Press‚ Stanford‚ 1966‚ pp. 82-172. ISBN-10:
0804703086. (Kohlberg L.)

3. Teoria determinării prin intermediul lentilelor culturale (teoria schemei de gen)

aduce o critică teoriei lui L. Kohlberg, susţinând că acesta subestimează rolul pe care îl are
cultura în formarea identităţii de gen şi procesul de socializare. S. Bem aduce dovezi că
genul este furnizat, în cadrul culturii în care ne dezvoltăm, și asimilăm un set de principii
referitoare la gândirea şi comportamentele acceptabile, acestea ajung să fie întipărite adânc
în mintea fiecăruia dintre noi. Lentilele despre care vorbeşte S. Bem sunt normele, valorile,
credinţele pe care ni le impune societatea în care trăim. În privinţa identității de gen,
funcționează trei tipuri de lentile în societatea umană: polarizarea de gen, androcentrismul
şi esenţialismul biologic:

 prima lentilă pe care ne-o impune societatea în privinţa genului ne învaţă să

observăm cum oamenii se împart în două categorii complet diferite, opuse una alteia, pe care
întreaga societate este construită;

 a doua lentilă ne învaţă să observăm că bărbaţi sunt superiori femeilor şi că ei

reprezintă standardul în comparaţie cu care sunt apreciate şi valorizate femeile în societate;

 a treia lentilă, ne permite să înţelegem că superioritatea bărbaţilor, precum şi relaţiile

inegale de putere dintre genuri sunt rezultatul diferenţelor biologice, care sunt naturale şi
inevitabile. Împreună, aceste lentile influenţează indivizii în felul de a gândi şi acţiona în
modalităţi diferite, în funcţie de gen. 247. BEM, S.L. Gender schema theory: A cognitive
account of sex-typing. In: Psychological Review. 1981, nr. 4 (88), pp. 354-364. Print ISBN
978-0-387-77579-1; Online ISBN 9780-387-79061-9; (Bem S.)

IV. Teoriile socio-psihologice ale genului susțin cu celelalte teorii sociale, consideră genul
drept rezultat al culturii mai degrabă decât al naturii, iar între ele au drept element comun
conceptul de stereotip şi modalitatea în care sterotipurile influenţează dezvoltarea noastră ca
femei și respectiv ca bărbaţi. Stereotipurile de gen sunt mecanisme cognitive ce operează la
nivel inconştient şi ele ne ajută să ordonăm informaţia pe care creierul are sarcina s-o
proceseze. Ele sunt prezente în gândirea noastră sub forma unor teze despre diferenţele de
gen şi afectează expectanţele pe care ni le formăm în privinţa femeilor şi bărbaţilor şi, de
asemenea, influențează estimările pe care le operăm cu privire la personalitatea şi rolul
fiecărui gen în societate [259]. EAGLY, A.H., WENDY, W. The origins of sex
differences in human behavior: Evolved dispositions versus social roles. American
Psychologist nr. 54, 1999, p. 414. ISSN 0003066X. (Eagly A. H. Wood W.)

1. Teoria rolurilor de gen

Reprezentanții Teoriei rolurilor de gen suţin că în majoritatea culturilor femeile şi bărbaţii

îndeplinesc roluri diferite. Astfel, femeile sunt responsabile de creşterea copiilor şi de
treburile domestice, pe când bărbaţii sunt responabili de protecţia căminului şi producerea de
mijloace necesare existenţei. Constrânse de rolurile sale de gen la creşterea copiilor şi la
treburile casei, femeile sunt nevoite să dezvolte un comportament mai grijuliu, mai afectuos,
ajungând, prin urmare, să fie identificate cu acest comportament şi să fie considerate mai
capabile de a avea grijă de ceilalţi mai mult decât bărbaţii. Ideea de bază a teoriei: prin
schimbarea rolurilor de gen se pot schimba şi comportamentele femeilor, respectiv a
bărbaţilor, astfel eliminând-se stereotipurile de gen ca fiind rezultate ale funcţionării rolurilor
de gen: „diferenţele din mintea femeilor şi bărbaţilor apar în primul rând prin experienţă şi
socializare” [259]. EAGLY, A.H., WENDY, W. The origins of sex differences in human
behavior: Evolved dispositions versus social roles. American Psychologist nr. 54, 1999, p.
414. ISSN 0003066X. (Eagly A.H. Wood W.)

2. Teoria stereotipurilor ca profeţii auto-îndeplinite postulează că odată ce stereotipurile

de gen există într-o societate, femeile şi bărbaţii vor adopta inconştient şi involuntar
comportamentele care validează şi consolidează stereotipurile respective. [264] LIPPA, C. F.
Gender, Nature and Nurture, Psychologi Press, 2005, 115p. ISBN-10: 0805853456. (Lippa
Cf.)

3. Teoria ameninţării și distrugerii stereotipurilor susţine că stereotipurile pot să

modeleze comportamentul femeilor, respectiv al bărbaţilor şi prin ameninţarea pe care o pot
constitui pentru fiecare dintre ei [Ibidem]. (Lippa Cf.)

4. Teoria auto-prezentării şi construcţiei sociale postulează că însuşi conceptul de gen

este o construcţie socială, o invenţie culturală, o autoprezentare, ce ne impune anumite
comportamente în societate. Conform acestor teorii, genul nu reprezintă ceea ce suntem, el
este ceea ce facem. Psihologii sociali susţin că ne „prezentăm”, ne „jucăm” rolurile de femei
sau bărbaţi în funcţie de trei coordonate: concepţia proprie în privinţa genului, expectanţele
de gen ale celorlaţi în privinţa noastră (stereotipurile) şi contextul social în care ne aflăm.
Astfel, un bărbat care poate fi deosebit de atent şi afectuos cu soţia sa în mediul familial, în
compania prietenilor, la un meci de fotbal, se poate comporta agresiv. De asemenea, o
femeie poate să se comporte hotărâtă la locul de muncă (mai ales dacă ocupă o poziţie de
decizie) şi extrem de feminină şi delicată la cină în cadrul familiei [Ibidem, p.116]. (Lippa
Cf.)

Reieșind din studiul și analiza detaliată a abordărilor teoretice, putem conchide următoarele:
 este evident că factorul biologic/ereditatea determină și justifică diferențele de gen în
baza sexului înnăscut la nivel fizic;
 genul este predeterminat nu numai social, dar și biologic, fiindcă cercetările au
demonstrat că în codul genetic al omului este înscris sexul și aceasta influențează decisiv
viața; hormonul testosteron influențează identitatea biologică, de sex și comportamentele
individului (orientarea sexuală, agresivitatea, comportamentul patern și chiar anumite
abilități cognitive); mărimea și specificul structurii hipotalamusului, a corpului Kalos, a
lobilor temporali etc. diferă la bărbați și femei, care influențează conduita bărbaților și
femeilor, vorbește tot în favoarea factorului biologic (pe care nu-l putem ignora);
 rolurile sociale interiorizate în procesul evoluției umane au diferențiat și consolidat
din cele mai vechi timpuri responsabilitățile bărbatului și femeii. Conform accepțiunilor
Teoriei învățării sociale, copiii învață modelele de gen în familie și în societate; crescând
copiii utilizează genul ca un sistem de organizare și clasificare a comportamentelor,
ajungând să valorizeze caracteristicile asociate bărbaților și femeilor; în societățile
occidentale funcționează trei optici, pe care S.Bem le-a definit ca lentile culturale:
polarizarea de gen, androcentrismul și esențialismul biologic, care promovează ideea că
bărbații sunt superiori femeilor;
 stereotipurile de gen sunt mecanisme cognitive ce operează la nivel inconștient și ne
ajută să formăm expectanțele/așteptările la nivelul comportării bărbaților și femeilor;
diferențele rolurilor de gen din mintea femeilor și bărbaților apar prin experiență și
socializare; odată ce stereotipurile de gen există într-o societate, femeile și bărbații vor
adopta inconștient și voluntar comportamentele respective, pe care în continuare le vor
consolida;
 conceptul de gen este o construcție socială, o invenție culturală, care impune
oamenilor o autoprezentare ce produce anumite comportamente sociale. Conform teoriei
autoprezentării și construcției sociale, genul nu reprezintă ceea ce suntem/ne naștem, el este
ceea ce facem. Psihologii sociali susțin că omul joacă/prezintă rolurile sociale de femei și
bărbați în funcție de trei coordonate: propria concepție privind genul; expetanțele de gen ale
celorlalți în privința noastră și contextul social în care ne aflăm.
 Așadar, esențializat putem menționa că la baza educației de gen stă factorul biologic
cel social și cultural, iar cunoașterea particularităților de vârstă și de personalitate, a rolurilor
de gen, inclusiv principiile dezvoltării și formării morale, au menirea să prevină consecințele
negative ale discriminării și ale stereotipurilor de gen, învechite. În acest context, devine
clară teza cu privire la necesitatea realizării educației de gen a părinților și a copiilor,
începutul acesteia în cadrul familiei, de la vârsta fragedă.
1.2 Politicile privind educația de gen în Republica Moldova.
Moldova este o republică parlamentară cu o populație de aproximativ 3 milioane de persoane;
nu are ieșire spre mare și se învecinează cu România și Ucraina. Este una dintre cele mai
săraci țări în Europa. Circa jumătate din cele 1,3 milioane de persoane, care reprezintă forța ei
de muncă lucrează în străinătate, astfel încât cel puțin un sfert din PIB-ul țării îl constituie
remitențele lor.

Moldova și-a asumat angajamente internaționale și naționale de a promova egalitatea de gen

și abilitarea femeilor, în particular prin ratificarea Convenției privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW) și ale diverselor convenții ale
Organizației Mondiale a Muncii. De la adoptarea în 2006 a Legii nr. 5 privind asigurarea
egalității de șanse între bărbați și femei, a fost implementată o serie de strategii și planuri de
acțiune naționale, care au promovat egalitatea de gen. În 2016 a fost introdusă legea care
prevede o cotă de 40 la sută de reprezentare minimă a ambelor sexe în organele de conducere
și în listele electorale, posibilitatea concediului de paternitate și interzicerea publicității
sexiste. Cu toate acestea, aplicarea măsurilor privind egalitatea de gen este încă lentă.
Femeile continuă să se confrunte cu discriminare și inegalitate în viața socială, economică și
politică, iar reprezentarea lor în politică și la nivel decizional rămâne sub reperele
internaționale.

Femeile din Moldova se confruntă cu obstacole specifice în educație și pe piața muncii.

Atitudinile patriarhale persistente le limitează alegerea privind educația și opțiunile de
angajare. Femeile se confruntă și cu practici discriminatorii. Printre acestea se numără
disparități salariale semnificative, segregarea pe ocupații cu salarii mai mici, distribuirea
inegală a muncii și a responsabilităților familiale, și accesul limitat la îngrijirea copilului.
Femeile care desfășoară activități de antreprenoriat se confruntă cu obstacole în accesul la
credite bancare și la programe de dezvoltare a afacerilor și antreprenoriatului, finanțate de
stat.
Violența împotriva femeilor în Moldova este gravă și răspândită. Studiul „Violența față de
femei în familie”, realizat de Biroul Național de Statistică la comanda Organizației Națiunilor
Unite în Moldova în anul 2011, arată că 63 la suta dintre femei s-au confruntat cel puțin o
dată pe parcursul vieții cu violența psihologică, fizică sau sexuală din partea soțului sau
partenerului, iar fiecare a zecea femeie a suportat, cel puțin o dată, violență economică. Cele
mai înalte rate ale violenței față de femei au fost înregistrate în rândul femeilor separate sau
divorțate, în vârstă și a celor din mediul rural.

Educaţia de gen reprezintă un instrument important în constituirea unei societăţi

democratice în Republica Moldova, având la bază următoarele considerente: • construirea
societăţii democratice în baza priorităţii drepturilor omului presupune luarea în consideraţie a
particularităţilor şi intereselor bărbaţilor şi femeilor; • întărirea capacităţii de concurenţă a
ţării la nivel internaţional: statul nu-şi poate permite luxul de a ignora sau subaprecia în
continuare potenţialul unuia dintre genuri, în particular a femeilor, în diverse domenii ale
vieţii; • îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor ţării include şi eliminarea tuturor formelor de
discriminare şi violenţă în bază de gen. Importanţa educaţiei de gen a femeilor şi bărbaţilor –
cetăţeni ai Republicii Moldova – rezidă în următoarele: − sensibilizarea referitoare la
principiul egalităţii genurilor contribuie la formarea relaţiilor interpersonale şi profesionale
bazate de parteneriat şi respect reciproc; − formarea culturii relaţiilor, care exclud violenţa în
bază de gen, agresivitatea, discriminarea, influenţează benefic sănătatea fizică şi psihică a
bărbaţilor şi femeilor, care respectiv poate conduce la întărirea stabilităţii sociale a statului.
Dezvoltarea educaţiei de gen în instituţiile de învăţământ va permite cultivarea
reprezentărilor asupra faptului că sexul persoanei nu prezintă temei pentru discriminare,
acesta oferă femeilor şi bărbaţilor şanse de a se folosi de drepturile umane în sensul larg al
noţiunii, dă forţe pentru spargerea „plafoanelor de sticlă” (glass celling), alegerea liberă a
căilor şi formelor de autorealizare personală şi profesională. În acest context, drept obiectiv
important al educaţiei de gen, paralel cu alte subiecte, se propune şi corectarea procesului de
socializare de gen a tinerilor în epoca transformărilor socioeconomice şi culturale radicale. La
etapa actuală în Moldova s-a creat o situaţie controversată în domeniu. Pe de o parte, există
un şir de documente naţionale care creează cadrul legal-normativ favorabil (Legea cu privire
la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, Planul naţional „Promovarea egalităţii
genurilor umane în societate pentru perioada 2006-2009” etc. [3, 4]), pe de altă parte, se
atestă un şir de constrângeri în realizarea educaţiei de gen:

- reducerea egalităţii de gen privind asigurarea accesului la educaţie pentru fete şi băieţi;
- nivelul slab de informare al specialiştilor din domeniul educaţiei referitor la prevederile
Legii cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi;
- lipsa dimensiunii de gen în pregătirea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;
- insuficienţa materialelor didactice în problematica de gen;
- insuficienţa de indicatori statistici de gen relevanţi pentru domeniul educaţiei;
- lipsa cercetărilor de gen a domeniului educaţiei (a abandonului şcolar, impactului migraţiei
asupra şcolarizării etc.);
- persistenţa stereotipurilor de gen în manuale, activităţi formale şi nonformale etc. Toate
acestea indică necesitatea reevaluării situaţiei în domeniu atât la nivel de politici publice, cât
şi la nivel de strategii de implementare. Importanţa strategică a educaţiei de gen are la bază
obiectivul major al politicii educaţionale a R.Moldova de racordare a calităţii şi nivelului
învăţământului naţional la standardele europene. Includerea ţării în procesul de la Bologna
presupune nu numai respectarea principiilor organizaţionale (introducerea sistemului de
bacalaureat, de magistratură, a doctoratului - PhD), dar şi deschiderea noilor conţinuturi în
educaţie, inclusiv integrarea în educaţie a dimensiunii de gen. În acest sens, extrem de actuală
se prezintă analiza educaţiei de gen în contextul politicilor europene privind egalitatea
genurilor.
Politicile Uniunii Europene referitoare la tratamentul egal aplicat femeilor şi bărbaţilor,
susţinute legal prin Articolul 119 al acordului de constituire al Uniunii Europene, Tratatul de
la Roma din 1957, au fost din start importante pentru promovarea legislaţiei în favoarea
oportunităţilor egale şi a implementării acesteia în toate statele-membre (http://w'ww.gender-
equality. webinfo.lt/resuJts/european union.htm)
Existenţa cadrului legal, care stipulează egalitatea femeilor şi bărbaţilor în faţa legii,
constituie o precondiţie importantă şi oferă posibilităţi de creare a unui mediu favorabil
pentru educaţia de gen a populaţiei. Pe parcursul ultimilor ani în ţările comunităţii europene
au fost acumulate experienţe pozitive de realizare a educaţiei de gen:
- iniţierea în cadrul unor instituţii a studiilor de gen / studiilor adresate femeilor; cursurilor
opţionale în materie de egalitate a genurilor;
- crearea în cadrul universităţilor a unor centre specializate în probleme de gen (Universitatea
Humbold, Berlin; Universitatea din Frankfurt etc.) finanţate cu suportul universităţilor
respective;
- introducerea cursurilor în gender la nivel de masterat în mai multe universităţi;
- dezvoltarea la nivel european a unei comunităţi a specialiştilor în materie de gen / a unei
reţele
internaţionale a universităţilor unde se practică studii de gen;
- instituirea la nivel de universităţi a unor supraveghetori (de ex., Finlanda, Germania etc.) în
probleme de gen etc. [2].
Proclamarea anului 2007 drept An european al egalităţii pentru toţi vine să confirme interesul
susţinut pentru asigurarea principiului egalităţii de şanse, inclusiv pentru femei şi bărbaţi, în
toate domeniile.
Tratatul de la Maastricht (1992) (Articles 126 and 127 specifying that EU action should be
aimed at 'developing the European dimension in education', internet:
http://www.eurotreaties.com/maastrichtec.pdf, January 2006) şi reuniunea şefilor statelor şi
guvernelor Uniunii Europene de la Lisabona în 2000 au abordat printre altele şi problema
axării trainingurilor vocaţionale şi educaţionale pe dezvoltarea competenţelor în contextul
creşterii globale a competiţiei şi a necesităţilor crescânde în raport cu standardele înalte ale
pieţei muncii. În acest sens, în lista competenţelor se înscriu formarea sensibilităţii de gen şi a
competenţei de gen a viitorilor profesionişti.
La acest capitol elocvente sunt relatările lui Stromquist (1992), care îi consideră pe profesori
„drept parte integră a cadrului educaţional, ce joacă un rol-cheie în transmiterea ideologiilor
de gen” (Stromquist, 1992). Atitudinile şi comportamentul profesorilor, caracterizate drept
sensibile de gen, devin o autorealizare propice internalizată de copii şi refortificată de către
mediul educaţional şi social (Sanders, 1997). Competenţa şi perspectiva principală a
profesorilor care necesită a fi adaptată în acest context este competenţa de gen. Competenţa
de gen poate fi înţeleasă ca o abilitate a profesorului de a descifra atitudinile părtinitoare în
scopul de a le contracara (vezi Sanders, 1997, p.17-18]). Importanţa problemei abordate a
fost confirmată şi prin adoptarea Strategiei-cadru privind egalitatea Genurilor pentru 2001-
2005, care a stabilit cadrul de acţiuni al Comunităţii Europene întru atingerea scopului de
eliminare a inegalităţilor şi de promovare a egalităţii dintre femei şi bărbaţi.
(http://ec.europa.eu/employment soci al/gender equality/)
În martie 2006 a fost adoptat un document strategic adresat fortificării eforturilor în domeniul
egalităţii genurilor „Foaia de parcurs privind egalitatea între femei şi bărbaţi 2006-2010” („A
Roadmap for equality between women and men 2006-2010”) (4
http://ec.europa.eu/empiQyment social/'aender equaliîy/gender mainstreaminş/roadmap,
en.html)
Documentul stipulează şase arii prioritare pentru acţiunile UE: independenţa economică
egală pentru femei şi bărbaţi; reconcilierea vieţii private şi profesionale; reprezentarea egală
la luarea deciziilor; eradicarea tuturor formelor de violenţă în bază de gen; eliminarea
stereotipurilor de gen; promovarea egalităţii genurilor în politicile externă şi de dezvoltare.
Printre documentele Consiliului Europei care stipulează expres conexiunea dintre educaţie şi
promovarea principiului egalităţii între femei şi bărbaţi se înscriu: - Recomandarea
CM/Rec(2007)13 Comitetului de miniştri a statelor-membre cu privire la abordarea
integratoare a genului în educaţie, adoptată la 10 octombrie 2007; - Recomandarea
Rec(2003)3 Comitetului de Miniştri a statelor-membre cu privire la participarea echilibrată a
femeilor şi bărbaţilor în luarea deciziilor politice şi publice, adoptată la 12 martie 2003; -
Recomandarea Rec(2002)12 Comitetului de Miniştri a statelor-membre în educaţia pentru
cetăţenie democratică, adoptată la 16 octombrie 2002; - Recomandarea No R (98) 14
Comitetului de Miniştri a statelor-membre cu privire la abordarea integratoare de gen; -
Recomandarea 1229 (1994) Adunării Parlamentare cu privire la egalitatea în drepturi între
bărbaţi şi femei; - Recomandarea 1281 (1995) Adunării Parlamentare cu privire la egalitatea
de gen în educaţie ş.a. Semnificativă în acest sens este Recomandarea CM/Rec(2007)13
Comitetului de miniştri al Consiliului Europei cu privire la abordarea integratoare a genului
în educaţie (Recommendation of the Committee of Ministers to member states on gender
mainstreaming in education) [5]. Comitetul a propus crearea mecanismelor în cadrul
sistemului educaţional, care ar favoriza promovarea, implementarea, monitorizarea şi
evaluarea abordării integratoare a genului în toate aspectele şcolii: structura, rolul
personalului, curricula formală, orarul lecţiilor, manualele şi materialele didactice, activităţile
extracurriculare, metodele de lucru, utilizarea bugetului, rezultatele evaluării, ghidarea
carierei şi utilizarea spaţiilor şi serviciilor. Documentul elucidează faptul că în pofida creşterii
nivelului de înţelegere a inegalităţii de gen şi a eforturilor guvernelor în promovarea egalităţii
dintre bărbaţi şi femei, schimbările se produc mai încet decât au fost aşteptările, iar şcolile
mai transmit cunoştinţele, valorile şi experienţele bărbaţilor prin curriculă. Şcolile pot deveni
instrumente de schimbare pozitivă şi deţin o poziţie unicată în comunitate de promovare a
egalităţii de gen, de informare a opiniei publice, corectare a dezinformărilor şi oferire de noi
modele comportamentale. Analiza educaţiei prin prisma de gen reprezintă un reper
fundamental al Politicii Naţionale de Asigurare a Egalităţii de Gen, care se află în proces de
elaborare şi promovare. Având în vizor obiectivul fundamental al politicii interne a
Republicii Moldova de creare a condiţiilor pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei şi
prioritatea politicii externe de integrare în Comunitatea europeană, Strategia va contribui la
asigurarea abordării priorităţilor naţionale prin prisma de gen. Politica Naţională de Asigurare
a Egalităţii de Gen pentru anii 2008-2015 reprezintă un document strategic, care determină
obiectivele politicii de asigurare a egalităţii de gen în Republica Moldova până în anul 2015
şi stabileşte acţiunile prioritare în domeniu. Raportat la standardele internaţionale,
documentul va asigura promovarea egalităţii de şanse în viaţa socială pentru ambele genuri,
aceasta constituind o componentă de bază a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
1. Femeile şi bărbaţii în România, Institutul Naţional de Statistică, PNUD, Bucureşti, 2000.
2. Gender roles and stereotypes in education and training: Study. Programme relating to the Community
Framework on Gender Equality (2001-2005). Minister de l'Egalite des chances. Luxembourg, 2006.
3. Hard Work in the Academy: Research and interventions on gender inequalities in higher education / Paul
Fogelberg, Jeff Hearn and others. - Helsinki: Helsinki University Printing House, 2002.
4. Legea cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în R. Moldova // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 47-50/200 din 24.03.2006.
5. Pasti, V., Ilinca, C., O realitate a tranziţiei: Discriminarea de gen. În: Raport de cercetare, Institutul de Studii
ale Dezvoltării, Bucureşti, 2001.
Planul naţional „Promovarea egalităţii genurilor umane în societate pentru perioada 2006-2009” www.iurist.md
6. Recommendation CM/Rec(2007)13 of the Committee of Ministers to member states on gender
mainstreaming in education.
7. https://gov.md/sites/default/files/document/attachments/intr16_85.pdf
8. http://dspace.usm.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/2890/21.-p.104-107.pdf?
sequence=1&isAllowed=y
9. Théorie du genre. Cours universitaire développé par l’UNESCO, UNESCO, în special pp.10-14,
10. http://www.unesco.org/new/fileadmin/MULTIMEDIA/H Q/BSP/GENDER/PDF/L1final_01.pdf

TEMA 2. STERIOTIPURI, PREJUDECĂŢI, DISCRIMINAREA DE GEN.

2.1 Definiţii şi precizări conceptuale ale stereotipurilor, prejudecăţilor şi discriminării.
Fiinţele umane în mod spontan categorizează informaţii şi evenimente pe care le trăiesc din
experienţă. Pentru a reduce şi simplifica procesul prelucrării de informaţie din tot ceea ce ne
înconjoară, pe plan mental grupăm: obiecte, idei, evenimente ce au proprietăţi şi caracteristici
comune. Această tendinţă naturală de categoriza, se aplică de asemenea celor din jurul nostru,
acest proces purtând denumirea de categorizare socială. Categorizarea socială nu înseamnă
neapărat gruparea oamenilor în funcţie de sex sau vârstă. În cadrul acestor categorii sociale,
există adesea păreri cu privire la personalităţile, abilităţile sau motivele acestor oameni.
Aceste păreri pe care adesea le învăţăm de la alţii, sunt, de fapt, stereotipuri.
Cuvântul stereotip provine din greacă de la „stereos”ce înseamnă „dur, solid” şi „typos”-
amprentă, model. În secolul XVIII, în tipografie acest termen semnifica o imprimare, care
putea fi reprodusă într-un mare număr. În sens figurat aceasta ar însemna o expresie ce o
repetăm fără a fi supusă unul examen critic. A crea stereotipuri este o funcţie naturala a
creierului nostru, prin care simplificăm realitatea complexa, pentru ca mintea şi corpul nostru
să dezvolte răspunsuri automate la stimuli similari. Noi nu vedem înainte de a defini, ci
definim înainte de a vedea.
Practica socială demonstrează că stereotipurile şi prejudecăţile influenţează relaţiile dintre
diferite grupuri (mai ales, etnice), fiind în anumite situaţii şi un factor de blocare a
comunicării. De aceea, o discuţie asupra originilor stereotipurilor şi prejudecăţii, care să ne
prevină asupra efectelor negative pe care le activează, este de o extremă importanţă în lumea
de azi, o lume unde clivajele etnice, rasiale, confesionale, economice, sociale şi chiar
culturale sânt departe de a se fi epuizat. Totodată, o evaluare a strategiilor de prevenire sau,
atunci când s-au manifestat deja, de ponderare a stereotipului şi prejudecăţii, evidenţiază miza
majoră pe care o pune în joc analiza acestei teme.
Aşadar, stereotipurile reprezintă judecăţi stabile despre reprezentanţii unor grupuri din
punctul de vedere al altora. Relevant este faptul că acestea nu exclud judecăţi pozitive
despre grupul stereotipizat. Spre deosebire de stereotipuri, prejudecăţile reprezintă o
apreciere cu caracter negativ şi se numără printre cauzele conflictelor intergrupale. Dacă
stereotipul reprezintă de fapt o serie de caracteristici considerate relevante pentru a descrie
membrii aparţinând unui grup sau unei categorii sociale, prejudecata reprezintă reacţia
afectivă faţă de membrii unui grup sau unei categorii sociale.
Conform Dicţionarului Cambridge, stereotipul este „o idee fixă pe care oamenii o au despre
cum este cineva sau ceva, în special despre ceva greşit”, iar prejudecata este „o opinie sau
sentiment nedrept şi nerezonabil, format fără îndeajuns de multă gândire sau cunoaştere”. G.
Allport a definit prejudecata ca pe o atitudine negativă sau o predispoziţie de a adopta un
comportament faţă de un grup sau faţă de membrii acestui grup, bazată pe o generalizare
eronată şi rigidă. Aşadar Allport situa originea prejudecăţilor în „tendinţa de a face
generalizări, de a forma categorii şi de a suprasimplifica experienţa în legătură cu lumea“.
Stereotipizarea înseamnă aplicarea unei judecăţi rigide, repetitive, membrilor unui grup.
Stereotipurile influenţează semnificativ felul în care procesăm informaţia socială. De aceea,
în momentul în care este reactivat un stereotip în memorie, avem tendinţa de a vedea oamenii
din interiorul unei categorii sociale, ca având acele caracteristici ce se asociază unui grup în
particular. Unul dintre factorii cu impact deosebit în activarea stereotipurilor categorizării
sociale este factorul fizic. Indivizii ce au caracteristici fizice ce se apropie de prototipul socio-
cultural al unei categorii sociale particulare, sunt percepuţi ca având caracteristicile acelei
categorii sociale. Stereotipurile nu au caracter neutru, purtând amprenta sentimentelor şi
preferinţelor. Sunt caracterizate de afecţiune sau respingere, sunt ataşate temerilor,
pierderilor, dorinţelor puternice, mândriei şi speranţei.
Efectul pericolului stereotipizării a fost semnalat de Joshua Aronson şi Claude Steel în
legătură cu performanţele intelectuale ale unor persoane de culoare. Fenomenul este legat de
faptul că, sub ameninţarea unei evaluari infl uenţate de stereotip, persoanele de culoare au
performanţe mai slabe datorită presiunii sociale, aceea de a nu greşi. Beate şi Forsterțexplică
faptul că dorinţa de a nu greşi duce la o atenţie mai sporită, adică la un ritm mai lent
rezolvării, chiar dacă rezultatele sunt corecte. Aceasta este manifestarea ameninţării
stereotipizării negative (conform căreia persoanele de culoare, dar şi femeile vor performa
mai slab decât persoanele albe şi respectiv bărbaţii). Însă, sub infl uenţa stereotipului pozitiv,
care practic dă încredere persoanei în forţele proprii, viteza poate creşte cu riscul unor
rezultate nu foarte bune dacă această nu este temperată.
Cele mai cunoscute stereotipuri sunt cele cu referire la rasă (culoarea pielii), religie, vârsta,
gen, orientare sexuală, aspectul fizic, cultură, statutul financiar, deficienţe mentale sau fizice,
gradul de inteligenţă, limbă, starea socială, regiune, ţară, cartier, tentaţii criminale,
comportament. Stereotipurile se găsesc în mai toate mediile de viaţă. Se pare că noi le
folosim ca model pentru aproape orice. Bazându-ne pe aceste stereotipuri, decidem cine
merită respect, drepturi, minimul necesar pentru a duce o viaţă normală şi chiar dreptul de a
trăi. Unii, totuşi, percep categorisirea oamenilor dupăă stereotipuri ca un lucru folositor. Din
păcate şi cei cu handicap au parte de stereotipuri. Din aceasta cauză, ei nu-şi găsesc un
serviciu şi de aceea nici viaţa lor nu este prea uşoara. Nici măcar nu le dăm şansa de a face
ceva, atât cât pot, deoarece îi marginalizăm. Nu numai pe plan profesional şi social, dar şi în
familie, părinţii procedează aşa.
Prejudecăţile, la rândul lor, por apărea faţă de membrii oricărei categorii sociale diferită de
cea proprie, în legătură cu care există sentimente defavorabile. Prejudecăţile sunt clasificate
deseori în funcţie de categoria socială care face obiectul generalizării. De pildă, sexismul este
o prejudecată împotriva femeilor sau a bărbaţilor, antisemitismul este prejudecata faţă de
evrei, xenofobie – teama faţă de străini, iar rasismul este prejudecata faţă de indivizii unei alte
“rase”.
Aşadar, stereotipurile sunt idei preconcepute, iar prejudecata reprezintă dimensiunea afectivă
asociată stereotipului. Când trecem în domeniul actelor, vorbim despre discriminare.
Stereotipurile sunt idei nedrepte şi nejustificate, construite dintr-o eroare de cunoaştere şi
dintr-o generalizare care apare cu privire la ele. Prejudecata conduce la ură, ura induce
radicalism exprimat prin cuvinte şi radicalismul cuvintelor duce la radicalismul faptelor.
Frecvent discriminarea reprezintă un comportament negativ faţă de indivizii membri ai unui
out-grup despre care avem prejudecăţi. Deşi discriminarea derivă deseori din prejudecăţi
relaţia lor rămâne complexă şi nu este automată. Comportamentul nostru depinde atât de
convingerile noastre personale, cât şi de circumstanţele exterioare care ne pot scăpa de sub
control. De exemplu, o persoana poate avea prejudecăţi puternice în privinţa unei minorităţi
etnice, însă realizează că nu poate acţiona sub impulsul sentimentelor sale negative, deoarece
astfel de comportamente discriminatorii sunt indezirabile pe plan social sau interzise de lege.
În schimb, un individ care nu are prejudecăţi despre femei poate fi obligat să facă
discriminări la adresa lor din cauza legilor sau regulamentelor sexiste existente la locul de
muncă sau în ţara unde trăieşte.
Întrebare: Identificaţi stereotipuri şși/sau prejudecăţi într-un text la alegere. Poate fi un
manual, un ziar, cartea preferată sau un text de pe internet. În ce măsură crezi că deciziile şi
comportamentul dstră au fost sau sunt influenţate de aceste stereotipuri şi prejudecăţi?
Suntem în faţa unei alegeri în fiecare zi atunci când decidem cu cine socializăm, unde ne
facem cumpărăturile şi unde lucrăm. Preferăm anumite lucruri şi anumiţi oameni în locul
altora. Chiar dacă exprimarea preferinţelor noastre subiective este un lucru comun şi normal,
este posibil ca în unele momente să exercităm funcţii care ne plasează într-o poziţie de
autoritate sau care ne permit să luăm decizii ce pot avea un impact direct asupra vieţilor
altora. Este posibil să fim funcţionari publici, comercianţi, angajatori, proprietari de imobile
sau inginerii şi să decidem cu privire la modul în care facem uz de prerogativele publice sau
de modul în care oferim bunurile şi serviciile private, acţionând intenţionat sau neintenţionat
discriminatoriu în raport cu alte persoane, fie angajaţi, consumatori, clienţi sau colegi. Etica
conducerii este preocupată, în principal, de crearea unei culturi etice. Totuşi, cele mai multe
probleme de morală sunt legate de managementul resurselor umane. Dincolo de crearea unei
culturi etice, problemele care apar în managementul resurselor umane sunt legate, în
principal, de fenomenul discriminării, fenomen opus echităţii.
Discriminarea a fost definită de M. Richelle ca „atitudinile şi conduitele deosebite pe care un
individ sau un grup le manifestă faţă de un alt individ/grup, cel mai adesea pe baza
caracteristicilor atribuite de prejudecată decât reperele obiective”. Discriminarea clasică
rezultă din adoptarea unor comportamente stereotipice, ce presupune imputarea unei persoane
a unor trăsături care nu corespund celor de personalitate ale acesteia ci caracteristicilor
grupului din care aceasta face parte. Printre formele clasice de discriminare cele mai
răspândite sunt discriminarea de vârstă, de gen, rasială sau etno-culturală. Mai noi sunt
discriminarea în baza orientării sexuale, abolilor potenţial transmisibile (HIV, de exemplu),
handicapului sau discriminarea geografică (aceasta fiind o variantă a celei etno-
culturale). Astfel, discriminarea este un tip de tratament inegal sau nedrept, aplicat unei
persoane, datorat diferenţelor de gen, vârstă, religie, rasă, limbă, origine etnică, naţională sau
socială, avere, opinie sau apartenenţă politică. Aceste diferenţe fac parte din sistemul
criteriilor (caracteristicilor) protejate, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Un „criteriu
protejat” este o caracteristică a unei persoane care nu ar trebui considerată relevantă pentru
aplicarea unui tratament diferenţiat sau acordarea unui anumit beneficiu.
Aşadar discriminarea reflectă o situaţie în care o persoană este dezavantajată într-un anumit
fel din cauza unei „caracteristici protejate”. Discriminarea îmbracă diverse forme, printre care
evidenţiem: discriminare directă, discriminare indirectă şi hărţuirea.
Se consideră că există discriminare directă atunci când o persoană este tratată în mod
nefavorabil prin comparaţie cu modul în care au fost sau ar fi tratate alte persoane aflate într-
o situaţie similară, iar motivul acestui tratament îl constituie o caracteristică concretă a
acestora, care se încadrează în categoria „criteriu protejat”. Exemplu: refuzul de a angaja o
persoană pentru că este în vârstă sau este condiţionată de o anumita vârstă impusă de
angajator. În consecinţă, esenţa oricărei forme de discriminare directă este dovada
tratamentului nefavorabil, care se poate manifesta prin: refuzul de a permite intrarea într-un
restaurant sau magazin, abuzuri verbale sau acte de violenţă îndreptate împotriva persoanei,
excluderea din sistemul de învăţământ de bază, interzicerea practicării unei anumite profesii
sau ocupării unei anumite funcţii, primirea unei remuneraţii sau pensii mai mici, sau refuzul
sau revocarea în privinţa plăţilor de asigurări sociale. Cu toate acestea, o plângere referitoare
la un salariu „mic” nu reprezintă o plângere pe motive de discriminare decât dacă se poate
demonstra că salariul este mai mic decât cel al unei alte persoane angajate în vederea
îndeplinirii unei sarcini similare de către acelaşi angajator.
Discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane
aflate în situaţii similare, ci şi din aplicarea aceluiaşi tratament unor persoane aflate în
situaţii diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare „indirectă” deoarece nu
tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimţite în mod diferit de
către oameni având caracteristici diferite. De asemenea, discriminarea indirectă este orice
comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau
defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de
persoane sau o comunitate faţă de altele care se află în situaţii egale. Exemple: în cadrul unui
interviu pentru angajare, o persoană este întrebată despre statutul marital sau despre intenţia
de a avea un copil în viitorul apropiat. Deşi mascată, aceasta este o situaţie de discriminare
indirectă. Un alt exemplu, în acest sens sunt cerinţele la angajare care ţin de aspectul fizic şi
nu de competenţe profesionale. Astfel, sunt excluse toate acele persoane care corespund
cerinţelor profesionale, dar nu şi celor fizice.
Discriminarea multiplă survine atunci când o persoană sau un grup de persoane sunt tratate
diferenţiat, într-o situaţie egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare cum
ar fi: sex şi religie, vârstă şi etnie, etc. Exemplu: refuzul de angaja o femeie în vârstă, de
etnie romă.
O formă deosebit de nocivă de tratament discriminatoriu o reprezintă hărţuirea.
Hărţuirea este considerată discriminare atunci când se manifestată printr-o conduită
indezirabilă referitoare la un criteriu protejat, orientată spre lezarea demnităţii unei persoane
şși/sau crearea un mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator. Spre exemplu,
hărţuirea sexuală este un tip specific de discriminare, în cadrul căreia conduita indezirabilă
„verbală, nonverbală sau fizică” are „conotaţie sexuală”, fiind orientată cel mai frecvent faţă
de femei şi, de cele mai multe ori din partea cuiva care deţine o poziţie de superioritate
ierarhică la locul de muncă. Hărţuirea sexuală poate lua diverse forme, de la atingeri şi
mângâieri (hărţuire fizică), comentarii nedorite legate de viaţa privată (hărţuire verbală) şi
până la ameninţări cu pierderea locului de muncă sau cu refuzarea promovării/creşterii
salariale în cazul respingerii avansurilor sexuale. Ea poate fi directă, prin agresiuni verbale şi
fizice, sau indirectă, prin comportamente care izolează, discriminează sau exclud persoana în
cauză pe motiv de rol-sex. Din punct de vedere psihologic, femeia hărţuită trece printr-un
adevărat calvar. Pe de o parte se simte neputincioasă, pe de altă parte este deranjată, speriată
şi furioasă din cauza avansurilor primite de la un coleg sau de la un şef. Începe să meargă cu
groază la un serviciu care îi făcea plăcere, pentru că nu ştie cum să evite persoana respectivă.
Victima ajunge să trăiască tot timpul cu teama unor consecinţe: că va fi dată afară, că va fi
presată şi pusă în situaţii dificile încât va renunţa de bună voie la un loc de muncă important
pentru ea. Nu se mai poate concentra la ceea ce are de făcut, nu mai dă randament, deci nu
mai poate avansa şi nu mai primeşte recunoaştere pentru calitatea muncii sale, îi este jenă să
dea ochii cu hărţuitorul, să-i răspundă, nu ştie cum să se poarte ca să nu-l jignească sau ca să
nu-şi agraveze situaţia, şi nu în ultimul rând, îi este ruşine de ceea ce vor crede colegii.
În vreme ce în ţări precum SUA există multe organizaţii care protejează femeile aflate
într-o asemenea situaţie şi le pun la dispoziţie asistenţă juridică gratuită iar în Marea Britanie
femeile nu ezită să reclame cazurile de hărţuire sexuală la locul de muncă, la noi în ţară,
femeile preferă să le treacă sub tăcere deoarece, adesea, ele nu îşi cunosc drepturile. Plus la
aceasta, hărţuirea sexuală este, de regulă, greu de probat juridic, putându-se imputa de către
agresor faptul că este vorba de o problemă de receptare a unor semnale. Psihologul Keren
Rosner atrage atenţia că atunci când o femeie este victimă a hărţuirii sexuale trebuie să
vorbească despre asta Cazurile răsunătoare din Occident de hărţuire sexuală au avut succes
atunci când mai multe femei s-au unit şi au vorbit despre ceea ce li s-a întâmplat la locul de
muncă.
Întrebare: Când devin stereotipurile prejudecăţi?
Daţi exemple de discriminare în care aţi fost implicat sau la care aţi asistat?
Din punct de vedere managerial, etica bazată pe rezultatele acţiunii oferă o justificare
pentru decizii care vizează binele pentru cei mai mulţi oameni, etica bazată pe
responsabilitate promovează valori universale care transcend practicile locale (oferind
argumente instaurării unei morale universale în opoziţie cu relativismul cultural), iar etica
bazată pe drepturi apără drepturile fundamentale ale oamenilor. Plus la aceasta, la baza
reglementării relaţiilor de muncă într-un stat democraticătrebuie să stea principiul
fundamental al egalităţii de şanse, care se referă generic la accesul nediscriminatoriu la:
alegerea unei profesii; angajarea şi promovarea pe orice post sau loc de muncă vacant, la
orice nivel de ierarhie profesională; informare şi consiliere profesională; calificare,
perfecţionare, învăţare pe tot parcursul vieţii; posibilitatea dezvoltării profesionale; condiţii
de muncă ce respectă normele de sănătate şi securitate în muncă; plată egală pentru muncă
egală; acces la beneficii extrasalariale sau măsuri de protecţie socială.
În lipsa acestora la locul de muncă pot să se manifeste următoarele tipuri de discriminare:
Discriminările dupăă apartenenţă la gen – se referă la discriminarea care se bazează pe
faptul că o persoană este femeie sau bărbat. Cu toate că asistăm şi în ţara noastră la o explozie
a studiilor de gen şi a unei literaturi de specialitate remarcabile pe tema erei feministe, mai
există numeroase aspecte discriminatorii privind apartenenţa la gen. Stereotipia sexuală se
referă la prejudecăţi care pot afecta deciziile de personal, generate de modul tradiţional de a
acorda un anumit statut social unei persoane şi de a-i judeca comportamentul în funcţie de
sex.
În domeniul muncii, pot exista două forme principale de discriminare a femeilor: segregarea
profesională (femeile încă mai domină învăţământul, iar bărbaţii ingineria), prin care femeile
realizează şi un acces mai scăzut la anumite posturi (bărbaţii încă mai domină în funcţiile de
conducere); discriminarea prin nivelul de salarizare, când, pentru prestarea unei munci
similare cantitativ şi calitativ, femeile primesc o plată diferenţiată faţă de bărbaţi. Motivele
principale ale discriminării femeilor la locul de muncă şi principalele bariere în ascensiunea
lor profesională pot fi ideile preconcepute ale angajatorilor faţă de calitatea forţei de muncă
feminine şși/sau previziunile angajatorului privind productivitatea probabilă a muncii
femeilor, dat fiind faptul că munca acestora poate fi întreruptă de naşterea şi îngrijirea
copiilor,
Lipsa unor principii etice asumate la nivelul organizaţiei sau reglementate legal, pune
persoanele nedreptăţite în imposibilitatea de a se apăra. Apartenenţa la o familie acţionează
ca factor discriminator, de obicei, în privinţa femeilor. De exemplu, când ambii soţi lucrează
în aceeaşi firmă şi se fac reduceri de personal, deşi femeile pot demonstra aceleaşi capacităţi
ca şi bărbaţii, acestea sunt disponibilizate primele. Această atitudine, frecvent întâlnită la noi
în ultimii ani, este promotoare de discriminări şi periclitează chiar eficienţa organizaţiei prin
posibila disponibilizare a unei persoane bine pregătite profesional.
Deşi în ultimii ani, sub presiunea exercitată de societatea civilă, s-au realizat progrese
importante în promovarea cauzei egalităţii între sexe (accesul la educaţie, medii de afaceri
sau posturi rezervate cândva numai bărbaţilor), sunt încă numeroase semnale că lucrurile nu
se ridică la nivelul aşteptărilor.
Discriminările legate de vârstă. Vizează, de obicei, persoanele de peste 40 de ani care sunt
ignorate de angajatori. Întâlnim deseori anunţuri publicitare prin care, făcându-se cunoscute
locuri de muncă vacante, se condiţionează angajarea solicitanţilor cu îndeplinirea unui barem
prohibitiv: să nu se depăşească vârsta de 35-40 de ani. Astfel, cei care depăşesc această
vârstă, indiferent de pregătirea lor, nu numai că nu au posibilitatea să-şi găsească un loc de
muncă, dar nu pot nici măcar să-şi încerce şansele sau să-şi valorifice competenţele şi
abilităţile prin participarea la concursurile organizate de angajatori.
Discriminările privind persoanele cu handicapuri. Asemenea persoane cele care au
incapacităţi fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în
interacţiune cu diferite bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în
societate în condiţii de egalitate cu ceilalţi. Pentru integrarea lor socioprofesională,
organizaţiile trebuie să asigure condiţii de adaptare la specificul muncii: accesul la zona de
lucru prin adaptarea unor elemente de construcţie (scări, coridoare), a sarcinilor, programului
de lucru şi a echipamentelor (prin corelarea lor cu posibilităţile fizice şi psihice ale
persoanelor cu handicap).
Discriminările pe baze etnice şi religioase sunt în contradicţie cu prevederile constituţionale
şi cu normele internaţionale legate de respectarea drepturilor omului. Apartenenţa la o etnie
sau la o comunitate religioasă nu are nici o legătură cu modul de desfăşurare a activităţilor la
locul de muncă sau cu obţinerea de performanţe. Doctrinele drepturilor omului se bazează pe
trasarea unor condiţii minime pentru o viaţă demnă de o fiinţă umană deplină.
Deşi art. 47 din Codul muncii al Republicii Moldova interzice „orice limitare, directă sau
indirectă, în drepturi ori stabilirea unor avantaje, directe sau indirecte, la încheierea
contractului individual de muncă în dependenţă de sex, rasă, etnie, religie, domiciliu, opţiune
politică sau origine socială.” (Codul Muncii, Art 47), totuşi există numeroase situaţii în care
ne putem întâlni cu discriminarea la locul de muncă:
a. La recrutare şi angajare- excluderea unui candidat pentru că nu are domiciliul în
localitatea unde îşi are sediul firma, în condiţiile în care poate primi viză de flotant.
Condiţiile impuse candidaţilor, de către angajatori în mod direct sau prin firme de
recrutare, trebuie să urmărească acele cerinţe profesionale şi personale necesare
îndeplinirii sarcinilor postului, fără a avea însă caracter discriminatoriu.
b. În stabilirea, schimbarea condiţiilor de muncă, a sarcinilor la locul de muncă - un
angajat despre care şefii săi cred că este homosexual este mutat pe un post fără sporuri
la salariu.
c. Condiţiile şi sarcinile sunt stabilite prin fişa postului. Schimbarea lor se face cu
consimţământul angajatului sau ca sancţiune disciplinară cu respectarea întregii
proceduri prevăzute de Codul muncii.
d. Remunerarea – salariu mai mic acordat unei femei în raport cu omologul său masculin,
deşi legea prevede plată egală pentru muncă egală şi pentru muncă de valoare egală;
e. Formarea şi perfecţionarea profesională - excluderea din programele de formare
profesională continuă a angajaţilor care au depăşit o anumită vârstă, deşi au nevoie de
o astfel de formare. Criteriile de participare la astfel de programe trebuie să fie neutre
din punct de vedere al discriminării.
f. Promovarea - a prefera în vederea promovării într-un post de conducere candidaţii
bărbaţi faţă de candidatele femei cu pregătire şi experienţă similară sau mai bună.
Promovarea ar trebui să se realizeze pe criterii exclusiv de competenţă profesională,
fără discriminare.
g. Concedierea - desfacerea contractului de muncă, pe motiv că angajatul este
homosexual sau că este în vârstă.
h. Relaţiile dintre angajaţi - în echipă se află că un coleg are un copil infectat HIV, motiv
pentru care colegii cer excluderea lui din colectiv.
i. Relaţiile cu clienţii – şi clienţii de etnie romă, alături de toţi clienţii, vor fi trataţi cu
aceeaşi solicitudine.
Preferinţa pentru personalul cu experienţă (vârstnic) sau pentru flexibilitatea de timp şi
învăţare a celui tânăr, pentru forţa potenţială a bărbaţilor, respectiv pentru orientarea spre
detaliu/ organizare a femeilor poate fi pe deplin justificată în raport cu specificul şi exigenţele
ocupării optime a unui post. Totuşi, vom putea vorbi despre aplicabilitatea principiului
nondiscriminării la locul de muncă când vom putea demonstra că nu există vreun argument
de ordin funcţional în condiţionările impuse la angajare sau promovare şi că sunt eludate
competenţele profesionale ale candidatului la ocuparea postului vacant.
2.2 Perpetuarea stereotipurilor şi prejudecăţilor.
Stereotipurile joacă rolul unui adevărat circuit închis prin care mintea noastră încearcă să
ne obstrucţioneze posibilitatea de a vedea adevărul. Din cauza lor ajungem să ne întrebăm: de
ce vedem viaţa doar în alb şi negru? De ce ne grăbim să catalogăm acţiunile ca fiind bune
sau rele şi niciodată nu admitem că deciziile umane sunt relative şi ţin de mai mulţi factori?
Stereotipurile ne fac să vedem viaţa conform unor standarde predefinite. Odată cu
deprinderea limbajului, ni se administrează doze, mai mari sau mai mici, de idei
preconcepute legate de tot ce ne înconjoară. Iniţial, curiozitatea noastră nativă ne face să ne
îndoim de gândurile străine care ne împiedică să explorăm şi să facem propriile experimente.
Din acel moment ni se oferă „cunoaşterea” pe tavă fără ca noi să mai fim nevoiţi să
cercetăm. Unele studii au demonstrat prezenta stereotipurilor de la vârsta de 6 ani. Oricât de
tolerant ai încerca să creşti un copil, el se va lovi la un moment dat de astfel de prejudecăţi pe
măsură ce le va experimenta. În faţa unora va opune rezistenţă, însă în faţa altora va ceda fără
să-şi dea seama sau pentru că se lasă influenţat. Mediile din care învaţă copiii cele mai
frecvente prejudecăţi sunt : televizorul, jocurile video, internetul, şcoala, familia, strada,
prietenii şi cărţile.
Stereotipurile tind să ne amorţească simţurile şi gândirea. Acestea ne oferă un adevărat
miraj al minciunii, al încorsetării într-o pânză de păianjen, în care nu mai putem distinge cine
suntem noi, cine sunt ei şi ce trebuie să alegem. Stereotipurile fac parte din moştenirea
noastră culturală, ele se transmit în timp la fel ca şi normele sociale, obiceiurile.
Stereotipurile continuă să fie o boală socială care a infectat 100%, deoarece se pare că nimeni
nu a scăpat de efectele ei negative. Se constată că o bună parte din stereotipuri se transmit din
generaţie în generaţie, altele sunt rezultatul propriei experienţe de comunicare sau se
formează sub influenţa mass media. Stereotipurile nu sunt numai promovate, dar şi încurajate
de societatea noastră şi sunt folosite de guvern, mas-media, de angajaţi, de poliţie, mai exact
de toţi membri comunităţii. Fiecare, prin propria experienţă şi prejudecăţi, creează categorii
de oameni. De fapt, experienţa sau părerile personale ale unora despre diferite lucruri devin
un mod de a judeca pentru tot grupul. Identitatea se oferă în termenii de ”noi” şi „ei,
ceilalţi”.Un rol deosebit în comunicarea interculturală îi revine mass-media. Substituind
situaţia materială de comunicare cu text şi imagine, multiplicând-o, media însă, potrivit unor
păreri, nu facilitează, dar contaminează comunicarea intergrupală şi interculturală şi mai mult
cu vechi şi noi prejudecăţi şi stereotipuri. Plus la acestea, comunicarea interculturală în
Republica Moldova este influenţată de un şir de factori contextuali care creează dificultăţi în
calea construirii unei societăţi libere în gândire şi tolerante. Acestea ar fi:
• Lipsa unui proiect unic de dezvoltare durabilă a ţării ca punct de atracţie pentru întreaga
populaţie, indiferent de apartenenţă etnică;
• Dezbinarea teritorială a ţării: conflictul transnistrean s-a transformat în unul latent, de
lungă durată, atribuindu-i-se şi unele conotaţii de ordin intercultural;
• Moştenirea istorică, experienţa unor relaţii de discriminare a populaţiei autohtone de
către puterea sovietică, asociată cu populaţia de origine rusă, creează stereotipuri în
comunicare, care nu pot fi depăşite atât de uşor, dacă nu există o strategie în această direcţie;
• Dilema identitară care sfâşie populaţia majoritară: antagonismele dintre “români” şi
“moldoveni” sunt întreţinute artificial de către politicieni;
• Acordarea minorităţii ruse unui statut ce depăşeşte cu mult practica europeană;
• Incoerenţă politicii lingvistice, promovate de guvernările precedente şi actuale;
• Politica “moldovenismului primitiv“, promovată de actuala guvernare;
• Deficitul de educaţie pentru comunicarea interculturală în sistemul de învăţământ etc.
Pe această cale, în absenţa experienţei nemijlocite şi a confruntării cu faptele, se produce
fenomenul autoconfirmării sale, subiecţii intrând într-un joc simbolic în care filtrează doar
informaţia ce este convergentă cu tiparul stereotip. Printr-un fenomen recurent de întărire -
dacă pas cu pas stereotipul este reconfirmat în contexte diverse - se ajunge la o consolidare şi
o permanentizare a prejudecăţilor sau stereotipurilor.
Conform teoriei conflictelor reale, cu cât există o mai mare competiţie pentru resurse
limitate, cu atât vor fi mai intense prejudecăţile, discriminarea şi ostilitatea între grupurile în
cauză. Ostilitatea dintre grupuri se datorează prejudecăţilor individuale potenţate de ignoranţa
indivizilor în ceea ce priveşte adevăratele caracteristici ale grupurilor etnice cu care intră în
contact. Aceste prejudecăţi generează ostilitatea prin vicierea contactelor şi comunicării
intergrupuri, prin evidenţierea inegalităţilor de statut, prin susţinerea clivajelor şi
suspiciunilor, prin hiperbolizarea şi opunerea diferenţelor. Aşadar, mai mult decât
caracteristicile lor intrinseci, poziţia grupurilor în structura socială determină, în mare parte,
percepţiile şi comportamentele intregrupuri ale membrilor acestor colectivităţi. Doar
cercetarea fundamentală şi aplicată va putea găsi modalităţi eficiente de armonizare a
relaţiilor intergrupuri. Distribuţia mai echitabilă a resurselor între grupurile sociale pare
abordarea cea mai promiţătoare pentru reducerea conflictelor intergrupuri. Totuşi,
stratificarea socială care caracterizează majoritatea societăţilor demonstrează că partajul
inegal al puterii, statutului şi resurselor este o regula, nu doar o excepţie, în relaţia
intergrupuri.
Sexismul vs. egalitate de gen
Sexismul este o reprezentare sexuală a societății. Ca și rasismul, această viziune este un
factor de discriminare, de devalorizare a unui sex în raport cu altul. Având la bază teoriile
sexiste, sexismul susține și promovează existența unor roluri și funcții sociale specific
feminine justificând tratamentul diferențiat și menținerea inegalităților sociale dintre sexe. Cu
alte cuvinte, sexismul, afirmând existența unui „natural feminin” al funcțiilor sociale,
încurajează femeile și fetele să-și adapteze comportamentul la cerințe stereotipe (pe plan
fizic, social și la nivelul competențelor profesionale sau școlare), contribuind astfel la
perpetuarea inegalităților de gen care se adaugă celorlalte tipuri de inegalități, economice,
geografice.12
Sexismul numit „ostil” se manifestă prin acte de hărțuire sexuală, limbaj și stereotipuri
sexiste, atitudini, comportamente și practici fățiș negative față de sexul opus (în principal față
de femei), în timp ce sexismul numit „binevoitor” este o viziune mai subtilă de menținere, tot
prin promovarea unor stereotipuri, a inegalităților dintre femei și bărbați. Spre deosebire de
sexism, egalitatea de gen propune o nouă înțelegere a inegalităților dintre femei și bărbați.
Bipolarizarea între femei și bărbați care este însoțită în orice societate de ierarhizare, nu este
considerată naturală, relațiile de inegalitate între bărbați și femei (dominația masculină și
subordonarea feminină) nu sunt deci nici predeterminate nici imuabile. De aceea, paradigma
egalității de gen este o viziune care favorizează și promovează egalitatea de drepturi între
bărbați și femei, a egalității de șanse și oportunități în toate sferele de activitate pentru
persoane, bărbați și femei, care au nevoi specifice și capacități diferite. Principiul egalității de
gen înseamnă promovarea atât a libertății individuale dar și a pluralității (diversității)
modelelor sociale și familiale realizându-se un respect egal față de toți, respect al intereselor,
al nevoilor și al priorităților fiecărui sex. Egalitatea de gen este o abordare opusă discriminării
și inegalităților bazate pe sex. Paradigma egalității de gen este astfel un obiectiv prioritar și
una din valorile fundamentale ale societății actuale, punerea ei în practică fiind o garanție a
unei societăți democratice.
Sarlet, M. și Dardenne, B., „Le sexisme bienveillant comme processus de maintien des
inégalités entre les genres”, în L’Année Psychologique, PUF, vol.112(3), 2012,
2.3 Modalităţi de atenuare a stereotipurilor, prejudecăţilor şi discriminării în societate.
 Dacă vom crede că fiecare membru al unui grup social particular posedă toate atributele
asociate datorită stereotipurilor şi prejudecăţilor, acest tip de gândire poate fi considerat unul
iraţional. Cel mai trist lucru despre stereotipuri este acela ca din cauza lor, noi ne depărtăm de
persoanele care sunt considerate diferite. Ar fi mai uşor dacă am accepta efectele negative ale
stereotipurilor, decât să-i criticăm pe cei din jur. Cât timp, noi excludem faptul că suntem
influenţaţi de efectele negative ale stereotipurilor, tot noi excludem faptul că am putea fi mai
toleranţi şi mai prietenoşi. În primul rând, se exclud prieteniile şi relaţiile afective cu
persoane dintr-un alt grup, mascând un sentiment de insecuritate. Cel mai grav este că
acuzăm unele persoane fără a le cunoaşte măcar. Iată de ce este important să identificăm cele
mai cunoscute strategii care pot demonta mecanismele stereotipului şi prejudecăţii:
- socializarea critică a subiecţilor, ce reprezintă o strategie costisitoare, globală, de termen
mediu şi lung, dar foarte influentă. Premisa acestei strategii susţine că prejudecata este învăţată
social, iar o socializare realizată în valorile toleranţei şi respectului diversităţii e mult mai
profitabilă într-o lume care, prin natura ei, este tot mai puţin omogenă. Tehnici precum jocul de
rol, în care subiectul este pus să exerseze un rol empatic (de exemplu, să fii femeie într-o
organizaţie ori să devii un student de altă etnie decât cea majoritară într-o universitate de stat),
sau reforma curriculară în şcoală, care să-l determine pe tânăr, prin intermediul unor noi
conţinuturi, să asimileze valorile toleranţei faţă de alteritate, pot constitui tot atâtea căi eficiente
pentru ponderea prejudecăţii. Ţinând cont de faptul că socializarea primară este piatra de
temelie, reformarea de către părinţi a modului de a gândi diferenţa va avea o înrâurire decisivă
asupra copiilor lor. Mai mult, studiile din domeniu au indicat că prejudecata şi discriminarea
afectează nu numai persoana supusă evaluării şi tratamentului nedrept, ci şi pe cea care judecă
şi se comportă pe baza stereotipului, întreţinând, pe termen mediu, o stare de conflictualitate
socială şi de disconfort psihologic considerabil. Prin urmare, părinţii trebuie să fie avertizaţi
asupra costurilor implicate de o educaţie în valorile egocentrică şi cele etnocentrică;
- contactul nemijlocit dintre persoane ce aparţin unor grupuri diferite, care poate să fie
însoţit de o recunoaştere a similitudinilor, mai degrabă decât a deosebirilor dintre ele. Totodată,
în pofida rezistenţei la schimbare a stereotipurilor, o cunoaştere suplimentară a „celuilalt” poate
conduce la descoperirea a numeroase trăsături care se abat de la imaginea-clişeu iniţială,
evidenţiind excepţiile de la reprezentarea prefabricată şi alterând semnificativ contururile şi
puterea stereotipului de început. Aceasta conduce nu doar la o diminuare a prejudecăţilor, dar
indică şi rolul vital al responsabilităţii sociale - o altă abilitate învăţată prin socializare -, care
impune nevoia de căutare a adevărului, de adecvare, de asumare a conduitelor şi de analiză
critică a propriilor acţiuni în vederea conservării valorilor „sănătoase” ale grupului, acţiuni ce
nu pot exclude respectul faţă de alteritate, care întotdeauna îmbogăţeşte universul valoric
propriu, nu îl sărăceşte;
- Oamenilor deseori le este frică de ceea ce nu cunosc. Noi nu gândim liber, deoarece
ceilalţi ne spun cum să gândim şi cum să ne comportăm cu persoanele din diferite grupuri.
Din nefericire, suntem atât de obişnuiţi cu faptul că ni se spune cum să gândim încât efectiv
nu ştim cum să identificam propriile noastre procese de gândire. Dacă eşti fericit şi sigur pe
tine, atunci poţi accepta şi înţelege diferenţele dintre oameni. Cea mai bună „armă” împotriva
propriei ignoranţei sunt cunoştinţele. Educaţia, instruirea şi familiarizarea cu obiectul
prejudecăţilor şi stereotipurilor permit adevărului despre „ceilalţi”să iasă la suprafaţă şi să fie
ulterior aplicat în aprecierea corectă a acestora, prin înţelegerea şi acceptarea diferenţelor. În
aşa mod devenim imuni la prejudiciile şi stereotipurile ce macină societatea contemporană.
- Un contact intergrupuri trebuie sa fie confirmat şi prin sprijinul oficial al autorităţilor.
Prin urmare, în cazul unei societăţi multietnice, trebuie pusă în aplicare o politică oficială de
integrare culturală şi etnică pentru a permite proceselor de contact intergrupuri sa fie
fructuoase. Comunicarea interculturală presupune „ca cel ce se angajează în cunoaşterea
străinului, să-l perceapă ca seamăn şi ca diferit”. Există o tendinţă de înţelegere a identităţii
celorlalţi în termeni de naţionalitate la nivel de stereotipuri comune (aşa cum românii sunt
percepuţi ca ospitalieri, blânzi, dar şi invidioşi; ruşii ca fiind deschişi, dar şi obraznici;
ucrainenii - şmecheri etc.). Comunicarea interculturală, în general, este un proces dinamic, nu
unul static; ea necesită metode de apropiere la fel de dinamice. Este evident, că din punctul de
vedere al comunicării, aspectele culturale diverse complică, direct proporţional cu
multitudinea lor, procesul comunicării. Iar diferenţele culturale trebuie să se înscrie într-un
proces de transformare a barierelor de comunicare în punţi de legătură. Procesul este
unul amplu, şi deosebit de complex.
Plus la acestea, scopul dreptului privind nediscriminarea este de a asigura tuturor
persoanelor perspective egale şi echitabile de acces la oportunităţile disponibile în societate.
Aceasta înseamnă că dreptul privind nediscriminarea ar trebuie să interzică situaţiile în care
persoanele sau grupurile de persoane aflate într-o situaţie similară sunt tratate diferit, precum
şi situaţiile în care persoanele sau grupurile de persoane aflate în situaţii diferite sunt tratate
în mod identic. Cu alte cuvinte, persoanele aflate în situaţii similare trebuie să beneficieze de
tratament similar şi să nu fie tratate mai puţin favorabil numai din cauza unei anumite
caracteristici „protejate” pe care o deţin. În al doilea rând, dreptul privind nediscriminarea
prevede că acele persoane care se află în situaţii diferite trebuie să beneficieze de tratament
diferit în măsura în care acesta este necesar pentru a le permite să profite de anumite
oportunităţi în acelaşi mod ca şi celelalte persoane. Astfel, aceleaşi „criterii protejate” trebuie
luate în considerare atunci când se derulează practici concrete sau se creează norme concrete.
Pentru a se asigura că toate persoanele îşi pot exercita drepturile în mod egal, este posibil ca
guvernele, angajatorii şi furnizorii de servicii să trebuiască să ia măsuri speciale sau specifice
pentru a-şi adapta regulile şi practicile la cei cu caracteristici diferite. Avantajele elaborării
codurilor de etică: ajută la rezolvarea eficientă a problemelor de discriminare, a dilemelor
etice în general.
La sfârşitul anilor ’70 se lansează două noi concepte, complementare – discriminare
pozitivă şi acţiune afirmativă (măsuri pozitive). Discriminarea pozitivă desemnează
ansamblul măsurilor ce vizează sporirea avantajelor pe care membrii unui grup minoritar,
care a fost victima unei discriminări, le au de pe urma unei anumite politici sociale, instituind
sau nu un tratament preferenţial. Discriminarea pozitivă a pornit din Statele Unite şi era un
tratament preferenţial aplicat unor minorităţi rasiale sau sexuale. În Statele Unite, beneficiarii
evidenţi sânt indienii, primii locuitori ai continentului, şi oamenii de culoare. În trecut, aceştia
au suferit sistematic de discriminare, în învăţământ sau atunci când trebuiau să-şi găsească un
loc de muncă. Prima lege de acest tip a fost introdusă în 1961, în Statele Unite de către
preşedintele Kennedy. În 1968, legea a fost extinsă pentru a acoperi şi femeile. Cu toate
acestea, sistemul nu e lipsit de ambiguităţi, întrucât legislaţia Statelor Unite interzice
aplicarea unor cote precise. În Europa, discriminarea pozitivă este aplicată în special
femeilor. În multe ţări, precum în ţările scandinave, femeile beneficiază de un tratament
preferenţial atunci când candidează pentru un post în instituţiile statului, inclusiv în poliţie,
armată şi învăţământ.
Unele grupuri minoritare au continuat totuşi să rămână la periferia societăţii, de unde cu
greu puteau trece de barierele culturale, educaţionale sau de mentalitate ale grupurilor
majoritare. În aceste condiţii, s-a pus problema iniţierii unor măsuri active de susţinere şi de
încurajare a acestor grupuri, cu scopul de le oferi şanse egale cu majoritatea populaţiei.
Aceste măsuri sunt văzute în special ca o depăşire a efectelor discriminării din trecut, fapt ce
trebuie sa aibă efecte mai vizibile decât simpla pedepsire a discriminării. Principiul se
numeşte acţiune afirmativă. Acţiunea afirmativă este o politică socială ce presupune un set
de măsuri speciale, cum ar fi finanţarea unor instituţii educative sau a unor locuri în
administraţie, până la introducerea de cote în ocuparea funcţiilor în stat sau a locurilor în
şcoli, toate acestea în favoarea unor grupuri sociale dezavantajate. Totodată, acţiunea
afirmativă poate presupune o gamă largă de activităţi pe care instituţiile publice şi private le
demarează voluntar, şi care au scopul de a creşte diversitatea, echitatea şi oportunităţile. Se
urmăreşte astfel crearea unei societăţi care să respecte diversitatea şi diferenţele dintre
oameni. Pe scurt, principiul acţiunii afirmative duce, în planul politicilor publice, la o
discriminare pozitivă a grupurilor dezavantajate, cu scopul de a le integra în societate, prin
ieşirea din imaginarul discriminant, şi pentru a realiza o egalitate concretă a şanselor.

2.4 Stereotipuri de gen.

Intervenţiile de politici pentru asigurarea egalităţii de gen vor aborda rolurile şi
stereotipurile de gen. Concluzia acestei analize este, că inegalităţile de gen din educaţie sunt
semnificative, cu implicaţii suficient de relevante pentru sistem. Aceste inegalităţi sunt în
mare parte generate de socializarea de gen a fetelor şi băieţilor. Stereotipurile de gen, care
stau la baza acestei socializări de gen, pot fi grupate în două categorii: (i) cele legate de
modul de învăţare a băieţilor şi fetelor şi (ii) cele legate de rolurile de gen în ceea ce priveşte
cariera şi viaţa de familie. Figurile de mai jos descriu schematic implicaţiile socializării de
gen pentru sistem şi pentru elevi.
Stereotipurile de gen din educaţie nu pot fi eliminate printr-un simplu efort de
comunicare. Acest lucru este determinat de mai mulţi factori: (i) sistemul educaţional nu
poate influenţa semnificativ socializarea de gen din familia elevilor, din mass media şi din
societate, în general, (ii) experienţa campaniilor de comunicare cu tentă socială din Republica
Moldova nu este una tocmai reuşită, deoarece acestea, de cele mai multe ori, sunt
subfinanţate, fragmentate şi implementate într-un mod ineficient, (iii) perpetuarea
stereotipurilor de gen, relevante sistemului educaţional, este determinată de politici
patriarhale, eliminarea cărora este esenţială – altfel spus , fără un efort susţinut de sporire a
accesului la servicii de creşă, femeile bine instruite vor continua să se retragă de pe piaţa
muncii, indiferent de atitudinile pe care acestea le au – fapt care perpetuează stereotipul de
gen. Stereotipurile de gen sunt cel mai eficient reduse prin intervenţii specifice cu impact
real. Cercul virtuos, prezentat mai sus, este exemplificat în practică prin graficul de mai jos.
Acesta relevă legătura în ambele părţi dintre stereotipurile de gen şi impactul acestora pe
piaţa muncii. În ţările cu stereotipuri pronunţate de gen, diferenţele de gen la angajare sunt
mai semnificative. În ţările, unde diferenţele de gen pe piaţa muncii sunt mai mici (prin
rezultatul unor politici eficiente), stereotipurile de gen sunt mai reduse.
Este nevoie de o abordare pragmatică – 3 intervenţii majore şi 2 precondiţii.
Intervenţiile de reducere a inegalităţilor de gen în domeniul educaţiei trebuie în mod prioritar
să vizeze: (i) extinderea accesului de servicii de creşe, fapt care va facilita semnificativ
posibilitatea femeilor, dar şi a bărbaţilor, de a reconcilia viaţa profesională cu cea de familie;
(ii) un efort mai comprehensiv de promovare a lecturii în rândul elevilor, în special al
băieţilor, (iii) integrarea soluţiilor TIC în procesul educaţional, în special pentru elevii din
zonele rurale, care nu au acces adecvat la tehnologii informaţionale şi internet. Totodată,
pentru ca aceste priorităţi să fie implementate cu succes, Ministerul Educaţiei trebuie să se
asigure că: (i) colectează date dezagregate pe criteriul de gen, în special cele care ţin de
performanţa academică, (ii) tematica educaţiei pentru gen este o preocupare explicită şi
concentrată, iar invizibilitatea de gen din programele şi materialele curriculare este exclusă şi
nu promovează stereotipuri de gen.
Este nevoie de un program naţional de extindere a serviciilor de creşă. Autorităţile ar
trebui să îşi asume o ţintă de 50% de acces la creşe până în anul 2020 (în 2014 rata de acces
era de 11,8%). Considerăm că unica modalitate de asigura o astfel de rezultat este ca
autorităţile centrale să stabilească un Fond Naţional pentru Creşe, care ar oferi cofinanţare
Autorităţilor Publice Locale interesate să creeze asemenea servicii în circumscripţiile pe care
le administrează. O asemenea intervenţie de politică ar presupune alocarea resurselor
financiare substanţiale din partea autorităţilor, în special pentru: (i) intervenţii în
infrastructură pentru a crea locurile pentru creşă, (ii) alocaţii anuale pentru fiecare copil
întreţinut în creşă. Este important să ţinem cont de următoarele elemente cu referire la costuri
şi acoperirea acestora: (i) în multe localităţi, inclusiv în municipiul Chişinău, scade numărul
copiilor din ciclul şcolar, fapt care oferă posibilitatea de a adapta spaţiile din instituţiile de
învăţământ pentru serviciile de creşă (ii) o parte din resurse ar putea fi obţinute prin
redirecţionarea deducerilor fiscale de întreţinător de la contribuabili în acest fond, (iii)
contribuţiile Autorităţilor Publice Locale şi (iv) contribuţiile unor parteneri de dezvoltare
strategici. Acoperirea costurilor de întreţinere a locurilor de creşă ar putea fi acoperite şi
datorită faptului că: (i) mai puţini bani vor fi alocaţi pentru plăţile în concediul de îngrijire a
copilului, (ii) contribuţiile fiscale ale mamelor care au copii de vârstă preşcolară încadrate în
câmpul muncii, (iii) contribuţiile părinţilor pentru a acoperi o parte din costurile de întreţinere
a copiilor.
Este nevoie de un program inovativ naţional de încurajare a lecturii, în special în
rândul băieţilor. Datele prezentate mai jos arată, că performanţa academică a elevilor este
legată direct de timpul pe care aceştia îl dedică lecturii. Lectura dezvoltă mai multe
deprinderi utile în rândul elevilor, printre care şi disciplina necesară de a lucra asupra temelor
de acasă. O parte semnificativă a diferenţei în performanţa academică a băieţilor şi fetelor se
explică anume prin acest fapt. Programul de lectură ar trebui să includă materiale care ar
determina mai mulţi băieţi să lectureze: (i) mai multe reviste, (ii) mai multe materiale despre
sport, (iii) mai multe materiale de lectură populare (seria Harry Potter de exemplu).

2.5 Sex-gen în mass-media și publicitate. Strategii pentru eliminarea stereotipurilor de

gen în mass media.

Pe lângă funcția principală "de a vinde bunuri", publicitatea modernă are o funcție mai
importantă - popularizarea modelului relațiilor dintre bărbat și femeie. În cazul imaginilor și
videoclipurilor publicitare, există imagini tipărite: bărbații par a fi de succes, bogați,
încrezători, iar femeile apar erotice, economice și îngrijite. Publicitatea pentru femei a oferit
mai des unul dintre cele trei modele de comportament: o seducătoare, o gazdă sau o persoană
romantică. Și în orice fel a subliniat superioritatea oamenilor. Dar astăzi, o femeie în
publicitate pare diferită. Mai des este o persoană independentă, versatilă, integrală, gata să
obțină succesul în viață fără ajutorul unui om. Poate fi oricine: un pilot, director comercial,
campion olimpic sau mecanic auto.
În mod tradiţional, media acceptă că informaţiile furnizate trebuie să fie colectate şi editate
pornind de la trei principii de bază: precizie, corectitudine şi reprezentare echilibrată,
considerându-se a patra putere în stat. În realitate, prin componentele informale care fac parte
din media în prezent, dar şi prin interesele politice diverse şi controlul limitat al societăţii
asupra celor care furnizează informaţii în spaţiul public, mesajele transmise nu sunt nici pe
departe pe cât de echilibrate, corecte şi exacte s-ar putea dori sau presupune.
Chiar dacă media militează pentru libertatea de opinie şi de exprimare în spaţiul public,
condamnând eventualele încercări de cenzură din exterior, totuşi în media nu există libertate
deplină. Fie există interese politice sau economice (de care nu ne ocupăm aici – nu abordăm
situaţiile de manipulare şi de propagandă în media, care implică anumite intenţii şi interese
specifice), fie mesajul este distorsionat ca urmare a filtrelor implicite, individuale sau
organizaţionale.
„Prejudecata este o părere fără judecată.” (Voltaire)
Astfel, manifestarea stereotipurilor şi a prejudecăţilor de gen transpare, la o observare mai
atentă, prin alegerile subiective – adesea inconştiente, neintenţionate şi mai ales necontrolate,
ale celor implicaţi în aducerea în spaţiul public a informaţiilor adresate publicului larg, prin
care ei au un mare impact:
• Influenţează opinia publică şi atitudine indivizilor din publicul ţintă
• Condiţionează discursul public şi impun priorităţi politice, culturale şi economice
• Reconfigurează politicile publice prin ştirile aduse şi menţinute în prim plan
• Menţin şi generalizează stereotipurile şi normele de gen în societate.
Cauzele pentru care subiectul egalităţii de gen este rareori abordat în media, iar stereotipurile
de gen persistă în spaţiul public se numără printre următoarele:
• Accesul limitat al femeilor în media este urmarea stereotipurilor şi prejudecăţilor de
gen ale celor care iau deciziile în media. Mai mult, conceptele specifice egalităţii de gen nu
sunt cunoscute în media, de aceea orice abordare este obligatoriu amatoristică şi ambiguă sau
discriminatorie – situaţie extrem de vizibilă, de exemplu, atunci când se relatează în mod
repetat cazuri de violenţă domestică, hărţuire sexuală sau alt tip de discriminare de gen.
• Egalitatea de gen nu este o prioritate pentru media, aşa că deciziile asupra modului de
abordare a realităţii (în mod sensibil, neutru sau negativ faţă de perspectivele de gen) sunt
lăsate la bunăvoinţa sau priceperea celor care lucrează la materialele respective.
• Cum discriminarea indirectă de gen este greu de dovedit, iar publicul nu este exigent
în ceea ce priveşte inegalitatea de gen, multe stereotipuri sau aspecte legate de gen nu sunt
conştientizate de actorii din domeniul media, de aceea nu au şanse să devină prioritare în
lipsa unor iniţiative venite din exterior – de la ONG-uri sau instituţiile europene.
Totuşi, prin media, în acelaşi timp, se poate produce o schimbare socială pozitivă relevantă,
dacă actorii din domeniu îşi conştientizează propriile stereotipuri de gen şi îşi doresc să ia
parte la transformarea societăţii umane.
De exemplu, tabloidul britanic „The Sun” a anunţat, la începutul acestui an, că a decis să nu
mai publice imagini de femei topless, dupăă ce timp de 40 de ani, în fiecare număr, s-a
respectat tradiţia de a avea zilnic o poză cu o femeie parţial dezbrăcată pe pagina 3. Această
tradiţie – cu „fata de la pagina x” – a fost preluată de multe publicaţii din presa scrisă din
România, totuşi încă nicio publicaţie nu a preluat şi decizia de a renunţa la ea.
Pentru a reduce impactul stereotipurilor de gen din media, este nevoie de abordări şi acţiuni
pe mai multe planuri: individual, organizaţional şi social sau politic.
Primul pas – şi cel mai important – constă în conştientizarea stereotipurilor şi a prejudecăţilor
de gen şi dezactivarea gândirii stereotipice, printr-o adevărată cură de dezintoxicare la nivel
individual.
„Din fericire pentru minţile serioase, o prejudecată recunoscută este o prejudecată
decontaminată.” (Benjamin Haydon)
Se spune că gândirea stereotipică este o formă de lene în gândire şi că jurnalistul sau
specialistul media care se lasă influenţat de stereotipurile de gen păcătuieşte prin omisiune în
furnizarea informaţiilor despre situaţii reale (din lenea de a gândi, mai mult decât din interese
ascunse sau din răutate). Pentru a deveni critici în gândire şi a ne controla stereotipurile de
gen, avem nevoie de cunoştinţe şi date utile, dar şi de empatie, de atenţie faţă de fapte şi mai
puţin faţă de opinii şi interpretări personale, de înţelegere a consecinţelor propriilor acţiuni,
precum şi de aderarea la valori etice, care să ne facă să devenim conştienţi în timp real de
ceea ce spunem şi de ceea ce facem.
Iată câteva strategii de eliminare a stereotipurilor de gen la nivel individual:
• Înainte de a lua decizia de a aborda un subiect, este necesară o etapă de analiză a
modului de alegere a respectivei teme, la fel cum, dupăă un articol, un reportaj, un conflict
sau orice altă relaţie inter-umană, trebuie ca fiecare să-şi pună întrebarea dacă reacţiile şi
deciziile proprii au fost influenţate de faptele reale sau de opiniile şi emoţiile personale faţă
de respectivele situaţii.
La fel ca la programele AAA, preluarea controlului asupra stereotipurilor implică o serie de
paşi succesivi:
1. Recunoaşterea problemei (toţi judecăm rapid pe baza stereotipurilor pe care ni le-am
creat în timp)
2. Identificarea stereotipurilor uzuale, ori de câte ori ne aflăm în faţa unei persoane sau
situaţii pe care o vedem sau o analizăm pentru prima dată
3. Înţelegerea stereotipurilor de gen şi a modurilor lor de manifestare
4. Stabilirea priorităţilor – ce stereotipuri pot fi abordate mai întâi
5. Găsirea de argumente şi de contra-argumente contra stereotipurilor de gen
6. Renunţarea la gândirea stereotipică în zonele prioritare alese
7. Auto-observare, pentru că stereotipurile pot reapărea foarte uşor.
• Observarea atitudinilor şi comportamentelor proprii sau ale celorlalţi, pentru a
identifica stereotipurile şi prejudecăţile de gen: atenţie la vocabularul utilizat sau la atitudinile
implicite şi la comportamentele manifeste faţă de persoane ce fac parte din anumite categorii
o Renunţarea la judecăţi stereotipice implicite: „femeile nu se pricep la şofat” sau
„bărbaţii nu plâng”, şi recunoaşterea lor imediată la alţii, ca semn al gândirii stereotipice
o Conştientizarea şi blocarea atitudinilor, comentariilor şi acţiunilor discriminatorii,
bazate pe stereotipuri de gen
o Alte recomandări pentru a evita activarea stereotipurilor:
o Folosirea unui limbaj inclusiv adecvat, fără a folosi termeni cu conotaţie negativă sau
jignitoare pentru anumite categorii de persoane
o Evitarea furnizării de informaţii inexacte, incorecte, incomplete, distorsionate, scoase
din context
o Cunoaşterea prevederilor legislaţiei anti-discriminare
o Referirea la persoane pe baza caracteristicilor lor individuale, nu la apartenenţa lor la
anumite grupuri sau categorii
o Protejarea imaginii persoanelor ce fac parte din grupuri defavorizate
o Pentru teme dificile, cooptarea unui expert pentru a explica clar şi relevant situaţia
o Condamnarea materialelor sau situaţiilor discriminatorii din media şi prezentarea
aspectelor pozitive, nu doar a celor negative
• Identificarea bunelor practici în ceea ce priveşte egalitatea de gen şi generalizarea lor
• Participarea la programe de educaţie, de dezvoltare personală şi de mindfulness[1],
pentru a ajunge la controlul manifestării propriilor stereotipuri de gen, prin capacitatea de a
distinge între fapte şi opinii, a identifica stereotipurile şi prejudecăţile de gen care
condiţionează primele impresii în situaţiile uzuale, înţelegerea impactului uriaş al media
asupra imaginii şi rolului de gen. Teme ce trebuie cunoscute pentru a aborda corect
problematica de gen: gen, egalitatea de gen, violenţa de gen, împuternicirea femeilor,
limbajul inclusiv etc.
• Aderarea la coduri de etică şi de deontologie pentru profesioniştii din media.
„Încercarea de a ajunge la adevăr înseamnă respingerea stereotipurilor şi a clişeelor de
gândire.” (Harold Evans)
La nivel organizaţional, strategiile care pot duce la eliminarea stereotipurilor de gen în mass
media se pot referi la:
• Abordarea unor teme sau realizarea unor produse media care să pună în discuţie
stereotipurile de gen şi să contribuie la educaţia majorităţii pentru egalitate de gen:
prezentarea femeilor care au acţionat împotriva normelor şi rolurilor de gen tradiţionale, cărţi
şi filme despre contribuţiile tuturor oamenilor la dezvoltarea societăţii umane,
descompunerea miturilor şi aşteptărilor stereotipice faţă de celălalt gen, încurajarea alegerilor
de viaţă libere de rolurile tradiţionale de gen
• Organizarea companiilor din sfera media astfel încât să respecte principiile egalităţii
de gen, cu anularea plafonului de sticlă şi a condiţiilor discriminatorii pentru accesul femeilor
în orice poziţie din organizaţie şi în orice poziţie cu impact major asupra părţii creative a
produselor media:
o Integrarea dimensiunii de gen în sistemul intern de management şi de luare a
deciziilor, inclusiv crearea unei structuri interne de monitorizare şi identificare a
stereotipurilor de gen manifestate în propriile produse media
o Încurajarea femeilor să acceadă spre poziţii de top în organizaţie şi în echipele de
creaţie
o Crearea de baze de date referitoare la femei pe care le pot utiliza ca experţi sau
invitaţi, pentru a face ca femeile să fie mai vizibile în media, în roluri tradiţional rezervate
bărbaţilor
• Conţinutul programelor şi produselor media să fie în corelare cu principiile
responsabilităţii sociale şi să includă abordări din perspective sensibile sau măcar neutre faţă
de gen:
o Includerea de materiale care să conteste stereotipurile de gen şi să explice cum prin
anumite metode de prezentare se poate afecta demnitatea unor persoane
o Utilizarea de imagini vizuale (fotografii, desene, personaje etc.) care să nu întărească
stereotipurile de gen şi rolurile de gen tradiţionale
• Crearea şi respectarea unor coduri de conduită, ca parte a managementului
organizaţional, care să includă o politică de egalitate de gen şi prevederi pentru evitarea
discriminării de gen atât pe plan intern, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul şi forma
materialelor promovate în spaţiul public
Un exemplu este codul de etică promovat de Societatea Jurnaliştilor Profesionişti[2] care în
preambul stabileşte că „Un jurnalist etic acţionează cu integritate.”, iar apoi arată că este cel
care „dă voce celor fără voce” şi „evită gândirea stereotipică, îşi examinează modul în care
propriile valori şi experienţe îi influenţează modul de raportare a faptelor”.
• Afilierea sau participarea la reţele şi campanii publice pentru promovarea egalităţii de
gen în educaţie şi în societate
• Organizarea de cursuri pentru personalul propriu, în ceea ce priveşte recunoaşterea şi
evitarea stereotipurilor de gen, utilizarea limbajului inclusiv şi non-sexist, înţelegerea
aspectelor care contravin egalităţii de gen.
Pentru a se ajunge la eliminarea stereotipurilor de gen în mass media este nevoie de asemenea
de strategii naţionale, decise la nivel politic şi social, care să urmărească:
• Alocarea de resurse pentru programe naţionale de educaţie în vederea recunoaşterii
importanţei eliminării gândirii stereotipice şi dezvoltării gândiri critice – în educaţie, în mass
media, pe piaţa muncii şi în viaţa privată
• Finanţarea de studii de gen, pentru a găsi cele mai adecvate măsuri de promovare a
egalităţii de gen
• Crearea şi susţinerea financiară a unor reţele şi forumuri pentru susţinerea eforturilor
actorilor principali în susţinerea egalităţii de gen (experţi, ONG-uri implicate, sectorul
academic, agenţiile publice relevante)
• Stabilirea unor structuri şi reguli pentru monitorizarea şi identificarea derapajelor de
limbaj şi a discriminării de gen în toate media, nu doar în zona audio-vizuală
• Introducerea unei materii de studiu în şcoli şi în facultăţile de comunicare şi jurnalism,
care să explice prezenţa şi modurile de eliminare a stereotipurilor de gen în media.
„Discriminarea flagrantă, intenţionată, împotriva femeilor este departe de a fi doar ceva scris
în cărţile de istorie.”
(Cordelia Fine)
Există de asemenea strategii folosite în special de ONG-uri preocupate de egalitatea de gen,
pentru a atrage interesul media asupra evitării stereotipurilor de gen:
• Crearea de competiţii cu premii pentru jurnaliştii care abordează în mod corect
problematica egalităţii de gen (cu recompense de genul: vizite de studiu, premii în bani,
participarea la conferinţe internaţionale etc.)
• Punerea la dispoziţia media de dosare de presă şi alte produse utile pentru înţelegerea
şi prezentarea aspectelor legate de gen şi de puterea stereotipurilor de gen în societate
• Realizarea de programe de training pe teme relevante pentru controlul stereotipurilor
de gen, adresate diferitelor categorii de persoane din industria media: manageri, editori,
redactori, ziarişti, prezentatori, reporteri, fotografi, personal de redacţie etc.
Media este o forţă. Utilizată în mod etic, are un impact major în transformarea în mai bine a
societăţii umane. Iar schimbarea nu este neapărat o sarcină a guvernului sau a celor care
conduc organizaţiile, ci este o responsabilitate a noastră, a tuturor.
1. Boncu Ş., Ilin C., Sulea C. Manual de psihologie socială aplicată. – Timişoara, 2007;
2. Cace S., Ilie S., Lambru M., Mihăilescu A., Popescu R. Studiu asupra fenomenului de
mobbing şi a unor fenomene de discriminare la locul de muncă în România. – Bucureşti
2011;
3. Codul muncii al Republicii Moldova, din 20.03.2003 / http://lex.justice.md/md/326757/
4. Mitrofan L. Elemente de psihologie socială. – Bucureşti 2004;
5. Etica Profesională. Ciclu de prelegeri UTM Chișinău 2019

TEMA 3. SEXUL BIOLOGIC ȘI SEXUL UMAN.

3.1 Evoluția conceptului de gen
Ce este sexul biologic și sexul uman și care este diferența? Criticând mișcarea pentru
egalitate, oamenii nu pot explica diferența dintre conceptele "sex" și "gen". Feministele par a
fi creaturi înfometați, iar puțini au auzit despre feminisme în general. Care sunt rolurile,
stereotipurile și trăsăturile de gen? Care sunt diferențele dintre conceptele "sex" și "sex"? Și
de ce în rezumat merită să scoatem mărcile M și M? Articolul răspunde la toate întrebările.
Ce este genul?
Sexul este un cluster construit social care nu are legătură cu sexul biologic. Acesta este genul
social pe care o persoană o alege în mod intenționat. El a fost pus în circulație pentru a separa
caracteristicile sexuale și sociale organizate ale unei persoane. Termenul de "gen" este un
cuvânt englezesc cu semnificație latină gramatical gender. În limba rusă, există și o definiție
gramaticală a genului. Dar pentru puritatea cercetării, aceste două concepte au decis să nu se
amestece.
Identitatea de gen este sentimentul principal de apartenență la sexul selectat. În plus, sexul nu
este neapărat bărbat sau femeie. Astăzi puteți să vă alocați genului "celui de-al treilea", care
nu se încadrează în sistemul binar de înțelegere. Reprezentanții celui de-al treilea etaj pot fi
mai mulți. Astăzi, ONU și Uniunea Europeană au adoptat documente conform cărora sa
dovedit existența a peste 50 de genuri.
respectiv rolurile de gen - normele sociale care determină regulile comportamentului uman,
încrezător în genul lor. Tipurile de gen sau rolurile sociale ale bărbaților și femeilor sunt
prescrise la nivel de stat. Dar ideile învechite despre ocupațiile femeilor-bărbați limitează
libertatea de alegere. Acest lucru se aplică profesiei, muncii, hobby-urilor, concediului de
maternitate.
Identitatea de gen a îngrijorat întotdeauna oamenii, dar subiectul cercetării științifice a
devenit relativ recent. Pionierul termenului este considerat un sexolog american, psihanalist.
Robert Stoller. În 1958 a publicat cartea "Sex și gen", unde a propus dizolvarea studiilor
biologice și culturale legate de gen. Însă conceptul a devenit răspândit în anii '70 datorită unui
nou val de mișcări feministe.
În anii 1980, sa format o nouă direcție în istoria științei femeilor - istoria genului. Dar, spre
deosebire de teoria feministă, ea a căutat să ofere o imagine holistică a relației dintre sexe.
Înainte de aceasta, era obișnuit să presupunem că sexul biologic determină diferențe
fiziologice, anatomice, psihologice și comportamentale. Ideea principală a istoriei de gen este
aceea că înlocuiește identitatea biologică pe principiul "genului de gen" cu principiul socio-
cultural pe principiul "semi-sexului".
În ultimele trei decenii, conceptul de egalitate de gen a devenit popular în întreaga lume - a
devenit baza multor legi naționale și a documentelor internaționale. Rolul egal de gen implică
aceleași drepturi și obligații ale oamenilor în toate domeniile vieții: educație, muncă și
carieră, familie și părinți.
Atitudinea religiei față de psihologia de gen astăzi este ambiguă. Pe de o parte, cele mai
multe învățături religioase se bazează pe faptul că mântuirea este pentru fiecare credincios
sincer. Dar, pe de altă parte, au fost create principii religioase într-un moment în care femeile
au fost excluse din viața socială și socială. Normele conservatoare și astăzi duc la o critică a
ideologiei de gen.

3.2 Roluri de gen și construcția identității de gen

Cercetările referitoare la gen arată că masculinul și femininul nu sunt categorii naturale ci
norme sociale, produse de cultură. Noțiunea de „rol de gen” este precursoarea conceptului de
„gen”.
Rolurile sexuate/de gen determină ansamblul instituțiilor – socio-politice, economice,
juridice, simbolice (printre care familia, școala, sfera muncii, cultura) dupăă un sistem
inegalitar care influențează conduitele și caracteristicile individuale și colective și produc
inegalități de tratament la nivelul societății și familiei. Cu alte cuvinte, normele definesc
modelul de feminitate și de masculinitate cărora indivizii trebuie să se conformeze într-o
societate, anumite conduite și comportamente fiind prescrise încă din copilărie și apoi
consolidate de-a lungul întregii vieți. Astfel, societatea construiește o diferențiere ierarhizată
între indivizii aparținând celor două sexe, prin producerea și întreținerea unor reprezentări
clasice care influențează dezvoltarea și alegerile indivizilor în sfera privată și publică.
Dezvoltarea identității de gen (adică achiziția rolurilor de sex/gen) și construcția identității
sexuate/ de gen este abordată în numeroase studii care au stabilit că rolurile exercitate în
funcție de sex sunt în funcție de așteptările culturale și sociale față de indivizi care aparțin
unor categorii diferite de sex. Altfel spus, feminitatea și masculinitatea sunt modele sociale
normative care nu se dezvoltă natural, ele sunt deprinse (achiziționate). Identitatea de gen
definește modele de feminitate și de masculinitate într-un context cultural dat și sunt în
legătură cu trăsăturile psihologice și comportamentale, dar și cu rolurile sociale și activitățile
rezervate fiecăruia dintre sexe. Identitatea de gen definește îndatoriri, responsabilități,
constrângeri diferite pentru femei și bărbați într-un spațiu socio-cultural care, prin socializare
(care începe în familie, încă din copilăria timpurie) sunt interiorizate ca naturale.
 3.3 Identitatea sexuală.
Identitatea are legătură cu modul în care noi suntem şi ne percepem.Unii ar face referire la
calităţile care îi individualizează, alţii la ţelurile sau principiile în care cred, hobby- uri (cărţi
sau fi lme) sau chiar prieteni. Identitatea se referă la specifi cul fi inţei sale care
caracterizează şi o diferenţiază de alţi oameni. Personalitatea are legătură cu mediul social,
acesta reprezentând o oglinda în care te poţi reflecta. Asta înseamnă că unii oameni se înţeleg
pe sine raportându-se la cei din jurul lor. Aşadar, identitatea implică două dimensiuni: cea
personală şi cea socială. Apartenenţa la un grup ne infl uenţează cu siguranţă existenţa.
Calitatea de membru este baza identităţii sociale. Tocmai de aceea, întrebarea ”Cine eşti?”
aduce cu sine încă una: “Din ce punct de vedere? ” De exemplu Tudor (19) spune despre
sine: ”Sunt un student, un visător, un fiu, un frate, o fiinţă umană, sunt român şi mândru de
asta, sunt fericit. Sunt ceea ce vreau să fi u acum şi voi rămâne aşa până o să devin ceva mai
bun.” Identitatea presupune mai multe faţete care, uneori, pot intra în confl ict. Este posibil ca
rolul dintr-un grup să nu corespundă cu un altul sau modul cum individul se percepe pe sine
să nu fi e in concordanţă cu modul in care este privit de ceilalţi. Cetăţenia este şi ea o formă a
identităţii, iar aceasta poate capătă valenţe europene sau româneşti, fi ind în strânsă legătură
cu moştenirea culturală comună şi diversitatea culturală. De exemplu, atunci când o persoană
vrea să-şi găsească trăsăturile defi nitorii, stabilirea criteriilor e foarte importantă.
Sentimentul de identitate creează, fără îndoială siguranţă şi confort psihic, dar şi
responsabilităţi legate de sarcinile faţă de evoluţia socială mai largă a structurilor de
apartenenţă şi de securizare materială şi spirituală ale identităţii.
3.4 Mituri despre diferențele dintre bărbați și femei.
Caracteristicile de gen: 5 mituri despre diferențele dintre bărbați și femei. Genul este
format și dezvoltat în legătură directă cu caracteristicile biologice și cunoașterea de sine.
Potrivit psihologilor, băieții și fetele își vor recunoaște sexul până la vârsta de doi ani, dar nu
înțeleg pe deplin ce este. Cu 5-7 ani, identitatea de gen se formează sub influența educației,
experienței și așteptărilor mediului. Următoarea etapă este perioada de pubertate, însoțită de
schimbări în corp, fantezii erotice și experiențe romantice. Această perioadă are o puternică
influență asupra diferențelor ulterioare de gen. Și numai la vârsta de 17-25 ani trece etapa
socializării, când se formează viziunea asupra lumii a unei persoane, se formează ideile sale
despre scopul său propriu și sensul vieții.

Dar lucrul este, creșterea copilului în multe familii, grădini și școli se bazează exclusiv pe
sexul său biologic. Acest lucru se manifestă în totul, de la alegerea culorii căruciorului,
îmbrăcămintei, jucăriilor până la așteptări și norme de comportament. Deci, se așteaptă ca
fetele să iubească arcuri, păpuși, sociabilitate și comportament exemplar. Citesc basme despre
zane și printese. Băieții sunt creditați cu o minte analitică, reținere, interes pentru mașini de
scris și avioane. Ideea că băieții și fetele trebuie doar să diferite unul față de celălalt, ne-au
înmuiat întreaga noastră cultură.

Dar multe dintre percepțiile caracterului caracteristic inerent fetelor sau băieților s-au dovedit
a fi nimic mai mult decât un mit. Studiile au arătat că similitudinile la copii sunt mult mai
mici decât diferențele. De exemplu, diferența de abilități matematice sa manifestat în 8% din
cazuri, diferențe în asimilarea textului au fost găsite la 1% dintre copii. Și aceste numere pot
fi continuate. Dacă vă uitați la date imparțiale, puteți vedea: toate studiile de diferențe sexuale
au confirmat doar similitudinea lor. Mituri sexuale:
Mitul 1. Diferențele biologice de gen sunt date, care este nedorită și nesigur să se
schimbe.
De fapt, majoritatea caracteristicilor sunt dobândite. Cerințele diferite, educația,
clasele formează calități diferite. Deci, fetele din copilărie sunt învățate să gătească, să se
ocupe de o gospodărie, băieții sunt incluși cu o dragoste de tehnologie și oferă o rezistență
fizică. Astfel, majoritatea diferențelor se formează ca socializare, care, dacă se dorește, poate
fi schimbată.
Mitul 2. Femeile își pierd în bărbați abilitățile intelectuale, logica și competența
profesională.
Paradoxal, în epoca succesului femeilor în politică, economie și management,
prejudecățile cu privire la abilitățile lor mentale pot fi auzite pretutindeni. Acest lucru este
susținut de opinia și competența scăzută a femeilor, incapacitatea lor de a gândi strategic,
luarea deciziilor. Dar aceasta nu este decât o opinie.
Mitul 3. Bărbații nu sunt capabili de îngrijire, de empatie, dar femeile sunt înclinate
genetic pentru a arăta empatie.
Rezultatele studiului au arătat că bărbații și femeile sunt înzestrați cu aceeași
emoționalitate. Dar diferențele în normele și așteptările sociale nu permit oamenilor să își
exprime sentimentele. Din copilărie, băiețelului i se spune că lacrimile sunt un semn al unui
caracter non-masculin. Prin urmare, respingerea durității emoționale - nu mai mult decât
teama de a fi nedemnă de titlul de "om real".
Mitul 4. Femeile visează să se căsătorească, iar bărbații nu au nevoie de căsătorie.
Începând cu copilărie, fetele sunt învățate modelul "corect" al vieții, conform căruia aceasta
va deveni deplină doar dupăă căsătorie și nașterea copiilor. Băieții trăiesc cu speranța că
femeile încearcă să le ademenească, stau pe gât. Dar un om poate obține o creștere și o stare
de carieră numai atunci când spatele lui este bine protejat. Se pare că viața căsătorită oferă
omului posibilitatea de a cuceri vârfuri și de a nu rezolva problemele de zi cu zi.
Mitul 5. Egalitatea de gen a fost realizată, nu mai are sens să mai luptăm.

Potrivit statisticilor, 88% dintre recrutorii caută în mod intenționat un candidat de un

anumit sex. Nu contează cât de trită, ci motivul pentru aceste stereotipuri sociale. Se crede că
femeile sunt mai predispuse la munca de rutină, în timp ce bărbații sunt ambițioși și
persistenți. Pentru a exclude astfel de prejudecăți la angajarea unui angajat în unele țări,
fotografiile și unele abilități biografice au fost eliminate din chestionar. Dar situația privind
inegalitatea dintre femei și bărbați este încă relevantă.
Mitul 6. Fetele preferă roz pal, băieții iubesc cerul albastru.
Departamentul de fete din magazinul de îmbrăcăminte pentru copii este recunoscut
fără îndoială de abundența de roz. Băieții se bazează pe nuanțe discrete de albastru, cenușiu și
azuriu. Dar, pe parcursul experimentelor, relația de preferințe de culoare cu podeaua nu a fost
dezvăluită. Copiii au ales culoarea roz nu mai mult decât oricare alta. Dar femeile și bărbații
adulți au strigat albastru cel mai iubit și mai popular.

TEMA 4. EDUCAȚIA DE GEN ÎN PROCESUL EDUCAȚIONAL.

4.1 Rolul școlii în promovarea egalității de gen
Instaurarea unei societăți inclusive cere un efort important și constant din partea întregii
societăți pentru a schimba atitudinile bazate pe stereotipurile de gen care contribuie, încă, în
mare măsură la inegalitățile dintre bărbați și femei, educația având un rol major în acest
proces.
Într-adevăr, alături de familie, de media și de alte instituții de socializare, școala, prin
misiunea sa, este nu numai un instrument de educație, un loc de predare de cunoștințe, dar și
de transmitere de modele de comportament social, de norme și valori. Ea este, astfel, un
instrument de schimbare socială, de producere și transmitere de stereotipuri și prejudecăți
legate de sex, dar și un instrument de transformare a acestora, de promovare a egalității de
gen.
Școala ca producător de stereotipuri
Întrucât societatea modernă este încă marcată de stereotipuri de gen și de sexism și
sistemul de educație, ca parte a sistemului social global, reflectă și reproduce aceste valori și
modele culturale. Școala, alături de familie și de mediul social în sens larg, participă și
contribuie la construcția și reproducerea normelor și rolurilor de gen, la crearea de coduri
legate de aceste stereotipuri și prejudecăți.
Astfel, stereotipurile de gen sunt transmise copiilor încă de la o vârstă fragedă de către
părinți, familia transmițând convingeri, valori și concepții tradiționale care de multe ori sunt
contrare principiilor sistemului de educație, dar pe care acesta nu reușește să le elimine prin
socializarea educativă. Apoi, aceste comportamente și atitudini sexiste sunt consolidate prin
media și rețelele de socializare care contribuie la dezvoltarea tinerilor și care au o influență
puternică asupra formării acestora influențând, fie direct, fie ca modele de identificare,
alegerile personale sau educative ale copiilor și adolescenților în timpul anilor de școlarizare.
Însă multe din aceste noi mijloace de informare și divertisment perpetuează și consolidează
stereotipurile de gen sau construiesc noi modele de feminitate și de masculinitate vehiculate
apoi prin școală. Hărțuirea electronică este unul din produsele cele mai insidioase ale noilor
mijloace media de comunicare socială care se manifestă în școală.
Școala contribuie astfel la perpetuarea de mentalități și atitudini sexiste, la discriminarea
față de fete și femei. O serie de rapoarte și studii arată că limbajul și stereotipurile sexiste,
hărțuirea sexuală și discriminarea, continuă să fie frecvent întâlnite în școli. Iar faptul că
aceste comportamente și acest tip de atitudini se pot observa în mod regulat și sunt tolerate le
fac normale și acceptabile pentru mulți tineri. Aceste stereotipuri perpetuează mentalitățile și
ideile tradiționale asupra modului în care societatea concepe bărbații și femeile.
Această situație se perpetuează și continuă să fie preocupantă, în ciuda unor măsuri și acțiuni
realizate la nivel național, regional sau internațional în domeniul luptei inegalităților de gen în
școală. De exemplu, o anchetă a Consiliului Europei arată ca școala nu este încă o prioritate
în politicile naționale de promovare în mod integrat a egalității de gen. Alte studii au atras
atenția ca numai unele state au repus în discuție și au aplicat masuri care să elimine
stereotipurile sexiste existente în sistemul de educație.
Școala - instrument de luptă contra inegalităților bazate pe gen și vector al promovării
egalității de gen. În aceste condiții, obiectivul major la societății și al școlii este să promoveze
o educație bazată pe egalitatea de gen. Având în vedere că deplina realizare a egalității de gen
este o caracteristică fundamentală a ansamblului de drepturi și libertăți fundamentale,
promovarea sistematică și efectivă a acestui principiu este esențială într-o societate
democratică, iar la realizarea acestui scop școala este chemată să-și aducă contribuția
esențială. Întreg sistemul de educație trebuie să vehiculeze reprezentări care promovează
drepturile omului, deci cele care favorizează egalitatea între ființele umane, prejudecățile și
discriminarea fiind violări ale drepturilor omului.
În acest fel, fiind un vector de egalitate între sexe, școala poate răspunde obiectivelor
educației pentru toți, inclusive și de calitate – obiectiv esențial al unei societăți durabile.
Procesul educativ în general trebuie sa fie bazat pe principiile și valorile drepturilor omului,
ceea ce implică eliminarea oricăror forme de intoleranță. Prejudecățile și stereotipurile sunt o
amenințare pentru drepturile și libertățile fundamentale și încurajează atitudini negative și
comportamente violente.
Principiile care trebuie să ghideze acțiunile de combatere a stereotipurilor de gen și a
violenței sexuale în școală sunt: 1) să susțină și să promoveze aplicarea unei abordări
integrate a egalității de gen 2) evaluarea și revizuirea programelor școlare în așa fel încât să
fie pentru Egalitate între bărbați și femei) prezentat la Conferința de la Helsinki (9-10 oct.
2014) intitulat Lutter contre les stéréotypes de genre dans et par l’éducațion,
https://rm.coe.int/1680590fe3.
Raportul realizat de Eurydice în anul 2010 intitulat Différences entre les genres en matière de
réussite scolaire: étude sur les mesures prises et la situation actuelle en Europe, Agence
exécutive „Educațion, audiovisuel et culture”, care este o sinteză având ca obiectiv evaluarea
modului în care inegalitățile de gen influențează reușita școlară în statele europene, în special
integrată dimensiunea egalității de gen; 3) luarea de măsuri concrete pentru difuzarea acestei
abordări integrate a egalității de gen în ansamblul sistemului școlar; 4) implicarea tuturor
actorilor în aceste acțiuni (cadre didactice, părinți, conducători de școli) care trebuie să
beneficieze de o formare axată pe promovarea și susținerea principiilor egalității de gen în
sistemul educativ; 5) producerea de studii, analize, evaluări ale programelor și acțiunilor
realizate în acest domeniu; 6) susținerea financiară și suport activ al acestor acțiuni din partea
autorităților naționale în cooperare cu organismele internaționale implicate în această materie.
(l’Educațion de genre et l’organisation de l’école: programmes d’étude, orientation et climat
scolaire), http://www.genreenaction.net/IMG/pdf/120FR-2.pdf
Câteva din direcțiile concrete de acțiune pentru realizarea egalității de gen în educație
sunt: adaptarea conținutului programelor, a modelelor pedagogice, a procesului educațional, a
sistemului de reguli formale și informale, la exigentele egalității de gen; transformarea
modelelor de interacțiune între diferiți actori din educație (modele de adresare, modele de
atenționare); transformarea culturii școlare; adaptarea pregătirii cadrelor didactice, creșterea
conștientizării acestora cât privește reprezentările de gen pe care le promovează; creșterea
rolului educației civice (educație pentru drepturile omului, educație pentru cetățenie) în
vederea modificării mentalităților și comportamentelor, atât în sfera privată cât și în cea
publică (socială, profesională). Acționând în aceste direcții, școala, educația în general, devin
factori efectivi de realizare a egalității între femei și bărbați și pot contribui concret la lupta
contra discriminării și la eliminarea stereotipurilor de gen și a homofobiei.
Rodat, S., (2017), „De la rolurile și identitatile de gen la modelele „doing gender” și
„undoing gender”, Revista româna de sociologie, anul XXVIII, nr.3-4 (Abordări sociologice
contemporane ale genului), București, pe
http://www.revistadesociologie.ro/sites/default/files/07-srodat_0.pdf;
4.2 Rolul cadrelor didactice în promovarea dimensiunii de gen.
Identitatea de gen a copiilor se construiește prin relațiile în care sunt implicați. În
spațiul școlar, copiii interacționează cu colegii lor pe de o parte, și cu cadrele didactice, pe de
altă parte, identitatea lor de gen construindu-se prin expunerea la stereotipiile de gen
venite din partea colegilor și ale profesorilor. Se vorbește în acest sens de conceptul de
socializare de gen. Aceasta este definită ca „un proces prin care se încurajează sau se
descurajează anumite comportamente și atitudini ale unui anumit gen, prin care se comunică
ceea ce este potrivit pentru normele de gen ale momentului, prin care se învața limbajul
culturii respective, se comunică și se transmite permanent. GRUNBERG Laura, (R)Evoluții
în sociologia feministă. Repere teoretice, contexte românești, Ed. Polirom, 2002
Cadrele didactice joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea capacității de
înțelegere a rolurilor de gen la vârsta copilăriei. Însă, cadrele didactice obișnuiesc să
atribuie trăsături elevilor și elevelor în timpul orelor sau în cadru activităților extra-școlare,
promovând astfel diverse modele de gen.
Profesorii nu ar trebui să obișnuiască să formuleze recomandări în funcție de sexul
elevilor, întrucât orice diferențiere pune sub semnul întrebării tratamentul egal al elevilor și
crează discriminare. Cu toatea acestea, mulți dintre profesori obișnuiesc să formuleze
recomandări diferite în funcție de sex. Studiile arată că, în cazul fetelor, majoritatea
recomandărilor țin de aspectul exterior sau anumite roluri de gen, tradițional feminine, iar în
cazul băieților recomandările se referă îndeosebi la disciplină.
BALICA Magdalena, FURTUȘNIC Ciprian, si alții, Perspective asupra dimensiunii de gen
în educație, Institutul de Științe ale Educației, UNICEF, Ed. MarLink 2004
Ne sunt familiare recomandările adresate băieților de a fi politicoși, cuminți sau
harnici cum sunt fetele, să fie atenți, și sa nu plângă pentru ca sunt băieți. În schimb fetele
primesc sfaturi precum să aibă o ținută decentă, să fie ordonate, răbdătoare, să nu se lase
intimidate de băieți.
 Puține sunt cazurile în care recomandările se referă la relații de gen, sau la anumite
modele de interacțiune. Dacă băieții sunt îndemnați de cadrele didactice să nu fie agresivi
cu fetele, să le protejeze și să le respecte, fetelor li se recomandă să fieîngăduitoare și
răbdătoare cu băieții. Rezultatele cercetărilor arată că profesorii recomandă unui gen trăsături
caracteristice celuilalt gen. În multe cazuri, profesorii „formulează recomandări pornind de la
principiul competiției între elevii de sexe diferite, afectând negativ precesele de interiorizare
de gen” Diferențele de gen și efectele lor asupra rezultatelor școlare: Un studiu privind
măsurile întreprinse pâna în prezent și situația actuală în Europa, Agenția Executivă pentru
Educație, Audiovizual și Cultură (EACEA P9 Eurydice), 2010
Formulele de tipul „dacă ele pot, voi de ce nu vă străduiți?” nu stimulează elevii în
comparație cu celălalt gen, ci crează un complex de inferioritate, elevii ajungând să considere
aceste diferențe ca fiind caracteristice propriului gen. Este motivul pentru acre mai târziu vor
considera că anumite activități nu li se potrivesc, „nu sunt conforme cu înzestrarea specifică
genului”.
Studiile efectuate asupra opiniilor elevilor cu privire la mesajele de gen transmise de
profesori arată că trăsăturile de gen promovate în spațiul școlar de cadrele didactice sunt
perechi antitetice: asociate unuia dintre genuri: „fetelor le sunt asociate atribute precum
cuminţenia, conştiinciozitatea, slăbiciunea şi timiditatea, în vreme ce băieţilor le sunt
asociate atribute opuse: obrăznicia, delăsarea, puterea şi agresivitatea.”
Concluzia ar fi că, în general, cadrele didactice nu sunt conștiente de importanța analizei
critice a propriilor stereotipii de gen. Pentru multe dintre ele, noțiuni ca sex/gen,
înnăscut/dobândit, diferențiere/discriminare nu sunt suficient de clare, motiv pentru care sunt
puțin conștiente de precesul de formare a elevilor/elevelor ca bărbați/femei și de consecințele
pe care propriile modele de gen le pot avea asupra lor. Studiile evidențiază de asemenea că
recomandările cadrelor didactice sunt de asemenea cu preponderență de tip tradițional.
Fetele trebuie să fie conştiincioase, cuminţi, încrezătoare în forţele proprii, îngrijite; băieţii
trebuie să fie cuminţi, conştiincioşi, încrezători în forţele proprii şi perseverenţi), recomandări
care caracterizează un elev model, în opinia profesorilor.
Pentru a depăși o astfel de abordare a educației, profesorii trebuie să înțeleagă și să
chestioneze critic stereotipurile de gen, ceea ce îi va împiedica să acționeze bazându-se pe
idei preconcepute sau stereotipuri. Ei nu trebuie să asocieze fetelor sau băieților atribute de
gen, deoarece ele pot deveni etichetări cu consecințe negative asupra dezvoltării identității de
gen, și a imaginii de sine în general. Cadrele didactice trebuie să se distanțeze și să se
raporteze critic la propriile stereotipuri de gen, depășind astfel modul superficial în care pot fi
adresate recomandări.
Unul din rolurile primordiale ale cadrelor didactice este de a dezvolta gândirea
critică și capacitatea de a pune întrebări.
De aceea este foarte important ca generațiile viitoare de cadre didactice, precum și cele care
profesează în prezent, să primească o educație și o formare continuă adecvată privind
problematica de gen. Înţelegerea propriului rol de gen de către profesori are de asemenea o
influenţă foarte mare, care poate contribui fie la menţinerea, fie la înlăturarea stereotipurilor
de gen din cadrul instituţiilor de învăţământ.
Dincolo de a fi un proces psihologic individual, imaginea de sine este şi un produs al
socializării de gen, al interacţiunii. Într-un cadru instituţional cum este şcoala, „socializarea
de gen se defineşte ca un proces prin care se încurajează sau se descurajează anumite
comportamente şi atitudini ale unui anumit gen, prin care se comunică ceea ce este potrivit
pentru normele de gen ale momentului, prin care se învaţă limbajul culturii respective, se
comunică şi se transmite permanent” ( Cf. Grunberg, L., (Re)Evoluţii în sociologia feministă.
Repere teoretice, contexte româneşti, Iaşi, Ed. Polirom, 2002). Spaţiul şcolar reuneşte două tipuri
de relaţii majore în care este implicat un elev: cele dezvoltate în raport cu colegii şi cele
dezvoltate în raport cu cadrele didactice. Din această perspectivă, procesul de construire a
identităţii de gen a elevului este unul dublu determinat, şi se produce, cel mai probabil, atât
prin expunerea la stereotipiile de gen ale colegilor, cât şi la stereotipiile de gen ale
cadrelor didactice.
În acest capitol vom analiza posibile influenţe ale cadrelor didactice în construcţia de
gen a elevilor, în vreme ce rolul colegilor în interiorizarea anumitor stereotipii de gen, la fel
de important, va fi analizat în capitolul dedicat relaţiilor între elevi. Pentru început, vom
examina opiniile cadrelor didactice privind trăsăturile pe care obişnuiesc să le atribuie
elevilor sau elevelor în timpul orelor ori în cadrul activităţilor extraşcolare. Acest tablou va fi
completat prin investigarea opiniilor elevilor privind atributele sau rolurile de gen pe care
profesorii le promovează în spaţiul şcolar. Vom ţine cont de faptul că opiniile elevilor
surprind deopotrivă stereotipii de gen specifice cadrelor didactice şi propriile stereotipii de
gen.
Astfel, rezultatele obţinute ne vor ajuta să înţelegem mai bine atât rolul cadrelor
didactice în promovarea unor modele de gen în spaţiul şcolar, cât şi modelele de gen specifice
lotului de elevi investigat. Capitolele următoare vor adânci analiza noastră şi vor oferi noi
perspective (metode de predare şi de evaluare, activitatea de informare şi orientare privind
cariera etc.), luând în considerare alţi posibili factori de influenţă (de ex. manualele sau
programele şcolare – curriculum-ul scris) în promovarea anumitor modele de gen.
Opinii ale cadrelor didactice.
Intervievaţi în legătură cu recomandările pe care le fac la clasă, mai mult de o treime
dintre profesori declară că nu obişnuiesc să formuleze recomandări pentru fiecare sex în
parte. Cea mai frecventă justificare pe care o oferă este aceea că orice diferenţiere, în sine,
pune sub semnul întrebării tratamentul egal al elevilor şi creează discriminări.
Totuşi, majoritatea profesorilor investigaţi susţin că obişnuiesc să formuleze
recomandări diferite în funcţie de sexul elevilor. În cazul băieţilor, cele mai frecvente
exemple oferite sunt: trebuie să fie respectuoşi, politicoşi; să protejeze, să nu fie violenţi cu
fetele; să respecte fetele, să se poarte delicat cu ele şi să le apere atunci când e cazul; să se
implice în diferite reparaţii necesare în clasă; să fie mai atenţi la igiena personală, curaţi; mai
atenţi la ţinuta vestimentară („nu trebuie să se îmbrace numai în trening”); să fie cuminţi şi
harnici („cum sunt fetele”); să nu piardă vremea fără rost; să fie atenţi în timpul lecţiei; să nu
plângă („pentru că sunt băieţi”); să se implice mai mult în activităţile gospodăreşti („mulţi se
cred uşuraţi de munci”).
Principalele recomandări pe care cadrele didactice investigate le-au prezentat, în
cazul fetelor, sunt următoarele: trebuie să se implice în activităţile care ţin de aspectul clasei;
să aibă o ţinută îngrijită, să fie mai decente („să nu se machieze excesiv”); să vorbească
frumos; să-şi păstreze feminitatea; să fie mai gospodine; să fie mai ordonate şi responsabile
(„căci ele vor fi nucleul familiei de mâine”); să fie răbdătoare şi să nu se lase intimidate de
băieţi.
Dupăă cum se observă, atât în cazul fetelor, cât şi în cazul băieţilor, majoritatea
acestor recomandări ţin de disciplină, maniere, limbaj sau ţinută. Astfel, profesorii au tendinţa
de a se referi în cazul fetelor, în principal, la aspectul exterior şi la anumite roluri de gen
tradiţional feminine, în timp ce, în cazul băieţilor, recomandările se referă cu predilecţie la
disciplină. Chiar dacă efectele pozitive ale formulării unor recomandări diferenţiate au fost
mai rar formulate explicit („exemplele trebuie să fie stimulative, să încurajeze elevii
aparţinând celuilalt sex să identifice carenţe, dificultăţi şi să demonstreze concret că acestea
pot fi depăşite”), cadrele didactice par să susţină ideea că această abordare are un impact
pozitiv asupra cooperării între elevi.
Cu toate acestea, un număr relativ scăzut de recomandări se referă la relaţii de gen
sau la anumite modele de interacţiune. Dupăă cum am văzut, băieţii sunt încurajaţi de
profesori să aibă un comportament protector faţă de fete, să îşi cenzureze agresivitatea faţă de
ele, să le respecte, în vreme ce fetele sunt încurajate, în primul rând, să înţeleagă
particularităţile celuilalt gen („să aibă răbdare cu băieţii”). Se poate remarca faptul că
recomandările profesorilor se apropie de două moduri tradiţionale de educaţie, unul specific
eticii drepturilor şi altul specific eticii grijii. (Dihotomia etica dreptăţii-etica grijii reprezintă o
distincţie introdusă de Carol Gilligan referitoare la comportamentul moral al bărbaţilor, respectiv al
femeilor (In a Different Voice: Psychological Theory and Women’s Development, Harvard University
Press, Cambridge, Mass., 1982). „Etica grijii” se referă la modul de raţionament moral centrat pe
contextualizare, pe menţinerea relaţiilor, pe receptivitate la nevoile celor din jur şi implică un mod de
a educa asociat în special fetelor, care încurajează cooperarea şi receptivitatea la nevoile celor din
jur. „Etica drepturilor” se referă la modul de raţionament moral centrat pe reguli, care face abstracţie
de nevoile concrete ale celor din jur şi implică un mod de a educa asociat în special băieţilor,
promovând valori precum dreptatea, legalitatea, corectitudinea (vezi şi Miroiu, M., Convenio.
Despre natură, femei şi morală, Bucureşti, Ed. Alternative, 1996; Dragomir, O. şi Miroiu, M., Lexicon
feminist, Iaşi, Ed. Polirom, 2002.)
Cu toate acestea, rezultatele cercetării arată că, în unele cazuri, profesorii recomandă
unui gen anumite trăsături caracteristice în mod tradiţional celuilalt gen: „uitaţi-vă cât de
îngrijit s-au îmbrăcat fetele, de ce nu încercaţi să le urmaţi exemplul?”.
Observaţiile la clasă confirmă starea de fapt descrisă mai sus. În cazul orelor asistate
au existat situaţii în care cadrele didactice au făcut apel la recomandări de gen în procesul
didactic, reuşind să stimuleze cooperarea, parteneriatul între elevi (şi, implicit, învăţarea). Cu
toate acestea, am semnalat şi multe cazuri în care profesorii formulează aceste recomandări
pornind de la principiul competiţiei între elevii de sexe diferite, afectând negativ procesele de
interiorizare de gen. Prin utilizarea unor formule de tipul „dacă ele pot, voi [băieţi] de ce nu
vă străduiţi să reuşiţi?” elevii ajung să nu mai fie deloc stimulaţi de comparaţiile cu celălalt
gen, ci, printr-un complex de inferioritate, ajung să reifice aceste diferenţe şi să le considere
constitutive propriului gen. Ei vor considera a priori că anumite activităţi nu li se potrivesc,
că nu sunt conforme cu „înzestrarea” specifică genului, iar anumite performanţe înregistrate
de celălalt gen devin argumente în favoarea acceptării lipsei lor de performanţă.
Opinii ale elevilor
Investigaţia în rândul elevilor a oferit oportunitatea de a cunoaşte aprecierile acestora
în ceea ce priveşte influenţa cadrelor didactice în promovarea unor trăsături şi roluri de gen în
spaţiul şcolar. Elevii au încercat să indice caracteristicile asociate de profesori fiecărui gen
(de tipul băieţii sunt/fetele sunt), comportamentele aşteptate şi cele amendate (de tipul băieţii
trebuie/nu trebuie; fetele trebuie/nu trebuie), luând în considerare experienţele din spaţiul
şcolar.
În opinia elevilor investigaţi, trăsăturile menţionate cel mai frecvent de profesori în
legătură cu fetele sunt: conştiinciozitate (harnic, silitor, gospodar), cuminţenie (responsabil,
serios, disciplinat, respectuos), slăbiciune (uşurinţa de a fi rănit), timiditate (frica),
perseverenţă (răbdător). Aceste trăsături asociate cu predilecţie fetelor au fost prezentate de
elevi cu frecvenţe cuprinse între 32,3% şi 14% din totalul răspunsurilor înregistrate. Analiza
răspunsurilor în funcţie de apartenenţa la un anumit sex şi de nivelul de studii al
respondenţilor (gimnazial/liceal) nu evidenţiază diferenţe semnificative.
În declaraţiile elevilor referitoare la recomandările profesorilor privind atitudini şi
comportamente dezirabile, se constată faptul că cel mai frecvent menţionate sunt formulările
de tipul: fetele trebuie să fie conştiincioase, cuminţi (responsabile, serioase, disciplinate,
respectuoase), încrezătoare (în forţele proprii), îngrijite şi tolerante. Astfel, cel mai adesea,
cadrele didactice recomandă fetelor să fie harnice (atât la învăţătură, cât şi în activităţile
domestice), ascultătoare, atente la nevoile celorlalţi (în special în relaţie cu băieţii) şi la ţinuta
proprie. Şi în cazul enunţurilor de tipul „fetele nu trebuie să...”, cu cea mai mare frecvenţă
sunt menţionate aceleaşi atribute: fetele nu trebuie să fie obraznice (indisciplinate,
iresponsabile, batjocoritoare, ironice), nerespectuoase, rele (pizmuitoare, invidioase, geloase,
bârfitoare, rele de gură), timide (şovăielnice), neîngrijite.
Nici unul dintre atributele asociate fetelor de cadrele didactice nu este asociat în mod
semnificativ băieţilor. În cazul acestora, trăsăturile menţionate cel mai frecvent de profesori,
în opinia elevilor, sunt îndrăzneala (curajos), puterea (rezistent), delăsarea (leneş),
obrăznicia (indisciplinat, iresponsabil, batjocoritor, ironic), agresivitatea, încăpăţânarea
(inflexibil). Ponderi relativ apropiate se obţin şi în cazul în care analizăm răspunsurile în
funcţie de nivelul de studii, excepţiile fiind delăsarea (mai des menţionată de elevii de liceu)
şi indisciplina (mai des menţionată de elevii de gimnaziu). Luând în considerare apartenenţa
la un anumit sex al respondenţilor, analiza răspunsurilor arată că fetele au menţionat aceste
atribute cu o pondere relativ mai ridicată în comparaţie cu băieţii.
În cazul exprimărilor profesorilor de forma băieţii trebuie să..., în opinia elevilor,
cele mai frecvent menţionate atribute de profesori sunt: băieţii trebuie să fie cuminţi
(responsabil, serios, disciplinat, respectuos), conştiincioşi (harnic, silitor, gospodar),
încrezători (în forţele proprii) şi perseverenţi – frecvenţe cuprinse între 27% şi 7% din totalul
răspunsurilor înregistrate. Cadrele didactice recomandă cu predilecţie băieţilor să fie cuminţi
şi conştiincioşi (atât la învăţătură, cât şi în activităţile domestice), aceleaşi atribute fiind
menţionate şi în cazul formulărilor de genul băieţii nu trebuie să...: băieţii nu trebuie să fie
obraznici (indisciplinat, iresponsabil, batjocoritor, ironic), nerespectuoşi, agresivi (violent),
leneşi (delăsător, fără spirit gospodăresc).
După cum se poate observa, în opinia elevilor, cu câteva excepţii, trăsăturile de gen
promovate în spaţiul şcolar de cadrele didactice sunt perechi antitetice (îndrăzneală –
timiditate; putere – slăbiciune; delăsare – conştiinciozitate; cuminţenie – indisciplină),
asociate unuia dintre genuri. Comparând formulările adresate fetelor cu recomandările
adresate băieţilor, se poate observa faptul că fetelor le sunt asociate atribute precum
cuminţenia, conştiinciozitatea, slăbiciunea şi timiditatea, în vreme ce băieţilor le sunt
asociate atribute opuse: obrăznicia, delăsarea, puterea şi agresivitatea. Această observaţie se
aplică atât pentru forma pozitivă (fetele/băieţii trebuie să), cât şi pentru forma negativă
(fetele/băieţii nu trebuie să). Aceste recomandări au fost formulate şi de cadrele didactice în
cadrul interviurilor individuale, dupăă cum a fost prezentat anterior.
În opinia elevilor, cel mai des menţionate trăsături asociate de profesori atât fetelor,
cât şi băieţilor sunt cuminţenia şi conştiinciozitatea. Aceste atribute considerate dezirabile
pentru orice elev, indiferent de apartenenţa la un anume sex, sunt similare celor identificate în
cazul interviurilor cu cadrele didactice, ceea ce arată, dupăă cum vom vedea şi în capitolele
următoare, că stereotipiile profesorilor se manifestă atât în ceea ce priveşte genul, cât şi în
ceea ce priveşte elevul ideal.
Este interesant de remarcat faptul că profesorii atribuie fetelor într-o proporţie relativ
ridicată două trăsături antitetice: timiditatea (20%) şi îndrăzneala (13%). Deşi observaţiile la
clasă arată că, de cele mai multe ori, cadrele didactice asociază îndrăzneala cu genul
masculin, analiza caracteristicilor auto-asumate arată, dupăă cum vom vedea în capitolul
următor, că elevii tind să-şi definească modele de gen proprii, asumându-şi trăsături de gen
diferite şi uneori chiar opuse celor promovate de cadrele didactice.
Elevii menţionează că profesorii asociază unui anume gen şi alte atribute (unele
indicate şi de cadrele didactice în cadrul interviurilor individuale sau identificate în procesul
de observare la clasă), însă cu o frecvenţă mai redusă: flexibil, cooperant, sensibil, sincer – în
cazul fetelor; individualist, dezordonat, neîngrijit, distrat – în cazul băieţilor.
Analizând opiniile elevilor şi pe cele ale cadrelor didactice cu privire la
recomandările pe care profesorii obişnuiesc să le facă la clasă, se poate aprecia că un număr
important de cadre didactice nu conştientizează importanţa analizei critice a propriilor
stereotipii de gen. Cele mai importante dificultăţi sunt generate de confuzia pe care profesorii
investigaţi o fac între: sex şi gen, înnăscut/dobândit sau diferenţiere/discriminare. În
consecinţă, cadrele didactice sunt puţin conştiente de procesul de formare a elevilor lor ca
femei/bărbaţi, de sensul sau de factorii de influenţă ai acestui proces şi de consecinţele pe
care propriile modele de gen le pot avea asupra elevilor.
În multe cazuri, stereotipurile de gen nu sunt înţelese şi chestionate critic de
profesori, ci acţionează ca idei preconcepute, ca prejudecăţi. În felul acesta, atributele de gen
asociate fetelor sau băieţilor pot deveni etichetări cu consecinţe negative asupra dezvoltării
nu numai a identităţii de gen, ci şi a imaginii de sine în general. Analiza noastră a arătat faptul
că există încă un nivel superficial de înţelegere a modului în care pot fi utilizate în clasă
recomandări specifice de gen, fapt care ridică importante semne de întrebare privind
capacitatea de distanţare/raportare critică a cadrelor didactice la propriile stereotipii de gen.
Din perspectiva construcţiei identitare de gen, cercetarea noastră a evidenţiat faptul
că trăsăturile recomandate de cadrele didactice sunt cu preponderenţă de tip tradiţional. Cea
mai mare parte a recomandărilor pe care profesorii declară că obişnuiesc să le formuleze ţin
de disciplină, maniere, limbaj sau ţinuta elevilor. În cazul fetelor, acestea se referă, în
principal, la aspectul exterior şi la anumite roluri de gen tradiţional feminine, în timp ce, în
cazul băieţilor, recomandările se referă cu predilecţie la disciplină. Opiniile elevilor confirmă
şi nuanţează răspunsurile cadrelor didactice. Ei declară că profesorii obişnuiesc să facă o serie
de recomandări asemănătoare atât fetelor, cât şi băieţilor (fetele trebuie să fie conştiincioase,
cuminţi, încrezătoare în forţele proprii, îngrijite; băieţii trebuie să fie cuminţi, conştiincioşi,
încrezători în forţele proprii şi perseverenţi), recomandări care caracterizează un elev model,
în opinia profesorilor. Cu toate acestea, în opinia elevilor, profesorii obişnuiesc să asocieze
anumite trăsături fiecărui gen în parte (fetele sunt conştiincioase, harnice, timide,
perseverente şi uşor de rănit; băieţii sunt curajoşi, puternici, delăsători, obraznici, agresivi,
încăpăţânaţi).
Recomandările profesorilor reconstruiesc, în bună măsură, două moduri tradiţionale
de educaţie specifice eticii drepturilor şi eticii grijii. Într-un număr foarte redus de cazuri au
fost menţionate recomandări referitoare la relaţii de gen sau la anumite modele de
interacţiune. Profesorii chestionaţi utilizează totuşi relativ frecvent comparaţia între genuri,
raportarea unui gen la performanţele „ideale” ale celuilalt gen, promovând competiţia şi nu
cooperarea elevilor. Observaţiile didactice au demonstrat că o astfel de abordare are, în multe
cazuri, consecinţe negative asupra proceselor de interiorizare a genului în cazul elevilor.
4.3 Rolul familiei în promovarea egalității de gen.
Într-o societate dominată de stereotipuri și prejudecăți de gen, copiii învață cu
regularitate roluri de gen care nu sunt întotdeauna echitabile pentru ambele sexe. Pe măsură
ce copiii înaintează în copilărie și adolescență, ei sunt expuși multor factori care le
influențează comportamentul și atitudinile față de rolurile de gen. Aceste atitudini și
comportamente sunt în general învățate mai întâi în sânul familiei, iar mai apoi sunt
consolidate de colegii copiilor, experința școlară, mass media, etc. Cu toate acestea, cea mai
puternică influență pentru dezvoltarea rolului de gen se pare că are loc în cadru
familial, prin părinții care transmit copiilor lor, direct și indirect, propriile convingeri
despre gen. Această imagine de ansamblu a impactului pe care influența parentală îl are
asupra dezvoltării rolului de gen a condus către opinia că, orientarea către un rol de gen
androgin ar putea fi mai benefică copiilor decât respectarea strictă a rolurilor de gen
tradiționale.
Copiii învață la o vârstă fragedă, ce înseamnă să fii băiat sau fată. Printr-o multitudine
de activități oportunități, încurajări, descurajări, manifestări, sugestii, și diferite forme de
îndrumare, copiii experimentează procesul socializării rolurilor de gen. Este aproape
imposibil ca un copil să crească până la maturitate fără să experimenteze o formă de
prejudecată sau stereotip de gen, fie că este vorba de așteptarea că băieții sunt mai buni la
matematică decât fetele sau ideea că doar femeile pot îngriji copiii. Pe măsură ce copiii cresc
sau se dezvoltă, stereotipurile de gen la care sunt expuși acasă sunt întărite de către alte
elemente ale mediului în care trăiesc și sunt astfel perpetuate pe parcursul copilăriei și apoi al
adolescenței. MARTIN Carol Lynn, WOOD Carolyn, LITTLE Jane K., The Development of
Gender Stereotypes Components, în Child Development, vol. 61, No 6 (Dec 1990),
Blackwell Publishing
Diferenţele mici dintre băieţi şi fete la naştere, îi face pe părinţi să interacţioneze în
mod diferit cu ei, contribuind astfel la cultivarea diferenţelor sociale şi emoţionale dintre
băieţi şi fete. Reacţiile diferite nu sunt cauzate doar de diferenţele existente la naştere între
băieţi şi fete, ci şi datorită prejudecăţilor noastre despre ce înseamnă să fii bărbat sau
femeie. Multe studii de deghizare a adevăratului sex au demonstrat că oamenii judecă diferit
copii pe baza sexului pe care cred că aceştia îl au, forţând deosebirile dintre copii. Astfel, în
timp ce diferenţele între băieţi şi fete în ceea ce priveşte sociabilitatea şi exprimarea
emoţională nu sunt evidente la naştere, ele cresc semnificativ în primii ani ai copilăriei.
Conștiința de sine plină de avânt a unui copil, sau noțiunea de sine, este rezultatul unei
multitudini de idei, atitudini, comportamente, și credințe la care ea sau el este expus.
Informațiile care înconjoară copilul, și pe care copilul le internalizează, îi parvin copilului
prin intermediul în mediul familial, prin interacțiunile părinte-copil, modelare de rol, întărirea
comportamentelor dorite, acordul sau dezaprobarea parentală. (SANTROCK John W., Child
Development, Brown and Benchmark Publishers, 1994) Pe măsură ce copiii trec în anturajul
mai larg al prietenilor și al școlii multe dintre ideile și credințele lor sunt consolidate de către
cei care îi înconjoară. O altă consolidare a comportamentului adecvat și acceptat vine prin
intermediul mass-media, îndeosebi prin intermediul televiziunii. Prin toți acești agenți de
socializare, copiii învață comportamente stereotipe de gen. Pe măsură ce copiii se dezvoltă,
aceste stereotipuri de gen devin convingeri ferm înrădăcinate și prin urmare o parte din
noțiunea de sine a copilului.

Cea mai timpurie expunere la ceea ce înseamnă să fii bărbat sau femeie vine de la
părinți. (LAUER Robert H., LAUER Jeannete C., Marriage and Family: The quest for
intimacy, Brown and Benchmark Publishing, 1994) Încă de la naștere părinții tratează fetele
și băieții în mod diferit, îmbrăcând copiii în culori specifice genului, oferindu-le jucării
diferite în funcție de sex, așteptând un comportament diferit de la băieți sau fete. Cercetările
arată că părinții au așteptări diferite de la fete și băieți chiar la 24 de ore de la naștere.
(RUBIN Jeffrey Z., PROVENZANO Frank J., LURIA Zella, The Eye of the Beholder:
Parents Views on Sex of Newborns, în American Journal of Orthopsychiatry, Vol. 44, July
1974)
Studiile arată o mare lipsă de reacţie a părinţilor la exprimarea durerii de către
băieţi, în scopul de a-i “căli”. Ignorând reacţiile la durere sau stările d nervozitate poate
rezulta în transmiterea unui mesaj negativ băieţilor în ceea ce priveşte expresivitatea lor,
împiedicând alte interacţiuni sociale şi contribuind la reprimarea ulterioară a emoţiilor,
ceea ce este caracteristic dezvoltării băieţilor.
Copii internalizează mesajele părinţilor cu privire la gen de la o vârstă fragedă,
gradul de conştientizare a diferenţelor de gen specific adulţilor fiind întâlnit la copii de doar 2
ani. Un studiu a demonstrat utilizarea stereotipurilor de gen la copii de doar doi ani şi
jumătate, aceştia fiind capabili să generalizeze stereotipurile de gen la o varietate de activităţi,
obiecte şi ocupaţii. FAGOT Beverly, LEINBACH Mary, O’BOYLE Cherie, Gender
Labelling, Gender Stereotyping, and Parenting Behaviours, în Developmental Psychology,
vol. 28(2), mar 1992
Copiii pot chiar nega realitatea pe care o văd, dacă nu este conformă cu aşteptările lor de gen
(ex. Un copil a cărui mamă este medic declară că doar bărbaţii sunt medici).
Băieţii au un avantaj clar în ceea ce priveşte preferinţa părinţilor pentru copii. În
întreaga lume, majoritatea părinţilor preferă copiii de sex masculin copiilor de sex feminin.
Această preferinţă pentru băieţi este evidenţiată de constatarea că este mult mai probabil ca
părinţii să continue să aibă copii, dacă au doar fete, decât dacă au doar băieţi. Părinţii sunt
de asemenea primii care încurajează fetele şi băieţii să participe la activităţi în funcţie
de sex, incluzând aici jocul cu păpuşile şi activităţile de menaj pentru fete, camioane şi
activităţi sportive pentru băieţi. S-a constatat de asemenea că preferinţele copiilor în materie
de jucării sunt în mod semnificativ determinate de influenţa părinţilor care oferă jucării în
funcţie de gen şi recompensează comportamentul stereotip în timpul jocului. ETAUGH
Claire, LISS Marsh B., Home, School and Playroom: Training Grounds for Adult Gender
Roles, în Sex Roles: A Journal of Research, Vol. 26, no 3-4, feb 1992 Dacă atât mamele cât
şi taţii contribuie la formarea stereotipurilor de gen la copii, s-a constatat că taţii consolidează
stereotipurile de gen mai frecvent decât mamele.

Există factori înnăscuţi care îi determină pe băieţi şi pe fete să aleagă anumite jucării,
factori care ţin de diferenţele biologice între cele două sexe. (nivelul mai crescut de actvitate
îi poate determina pe băieţi să prefere obiectele aflate în mişcare, iar păpuşile să le pară
fetelor mai interesante datorită orientării lor mai puternice către activitatea socială sau poate
datorită instinctului matern).
Există însă şi factori sociali care le modelează preferinţele, iar părinţii au un rol direct
în consolidarea diferitelor preferinţe ale băieţilor şi ale fetelor pentru jucării. Numeroase
studii au arătat că reacţiile părinţilor sunt pozitive atunci când copiii aleg o jucărie adecvată
sexului lor, şi sunt negative atunci când copiii aleg o jucărie ” în mod greşit”. (spre exemplu
băiatul leagănă o păpuşă). Taţii sunt cu precădere cei care reacţionează dezapobator atunci
când băieţii lor se implică în activităţi tradiţional feminine.
Dacă fetele au o flexibilitate decât băieţii în aegerea jucăriilor, jucăriile pentru băieţi
fiind atrăgătoare pentru fete îndeosebi când ele sunt învăţate că pot face oric din ceea ce fac
băieţii, nu aceeaşi este situaţia în cazul băieţilor.
Mesajele care le sunt transmise încă de la o vârstă fragedă sunt cănu pot face orice fac
şi fetele. Bărbaţii care aleg o ocupaţie tradiţional feminină, alegând să fie infirmier sau
educator, sunt stigmatizaţi. Această diferenţă de statut este interiorizată de copii, ceea ce
explică de ce băieţii evită jucăriile pentru fete.
Un studiu realizat pe camerele copiilor a arătat că în camerele fetelor predomină rozul,
păpuşile şi jucăriile care necesită o formă de manipulare, în timp ce camerele băieţilor au mai
mult albastru, echipamente sportive unelte şi vehicule.
Băieţii sunt mai predispuşi decât fetele să aibă îndeletniciri de întreţinere precum văruitul sau
cositul gazonului, în timp ce fetele sunt susceptibile de a face treburi domestice în interiorul
casei, precum gătitul sau spălatul rufelor.
Această atribuire a sarcinilor în funcţie de sex determină copiii să facă o legătură între
anumite tipuri de activităţi şi gen. BASOW Susan A., Gender: Stereotypes and Roles,
Brooks/Cole Pub. Co., 1992
Chiar dacă unii autori sugerează că modelarea parentală are un impact redus asupra
dezvoltării rolului de gen al copilului, majoritatea cercetărilor arată că părinţii reprezintă
principala influenţă asupra dezvoltării rolului de gen în primii ani de viaţă. Şi pentru că
socializarea este o interacţiune în ambele sensuri, fiecare persoană o influenţează pe cealaltă,
astfel încât părinţii şi copiii sunt ambii angajaţi în această interacţiune, copiii răspunzând şi în
acelaşi timp dând naştere la comportamente.

Există diferenţe minore între aptitudinile motorii ale fetelor şi băieţilor, şi dezvoltarea
motorie în copilărie nu diferă mult de la băieţi la fete. Părinţii însă sunt un factor important în
dezvoltarea motorie a fetelor şi băieţilor. Este cunoscut faptul că părinţii acordă mai multă
atenţie deyvoltării fizice a fiilor lor faţă de cea a fiicelor. Într-un studiu care a urmărit să
dezvolte o aptitudine motorie nouă la bebeluşi, cum să se târască în jos pe o pantă pe care era
întinsă o mochetă, nu s-a observat nici o diferenţă între băieţi şi fete în ceea ce priveşte panta
pe care au reuşit să o coboare de-a buşilea.Mamele însă au presupus contrariul. Mamele de
băieţi nu au avut erori în prezicerea capacităţii fiilor lor de a coborî panta, însă mamele
fetelor au subestimat capacitatea acestora. Acest studiu arată că părinţii, conştienţi de
diferenţele fizice dintre băieţi şi fete, au aşteptări motorii diferite de la aceştia încă din
copilărie. Aşadar acesta este un domeniu în care părinţii pot interveni, provocând fetele spre
performanţe fizice, în loc să le ţină în loc.
Există numeroase studii care au arătat că părinţii tratează fiii şi ficele în mod diferit.
Relaţia părinte-copil are asupra dezvoltării acestuia din urmă efecte ce se întind până la vârsta
adultă. Datorită acestor efecte de lungă durată, relaţia părinte-copil reprezintă unul dintre cei
mai importanţi factori de dezvoltare pentru copii. BERRYMAN FINK Cyntia, BALLARD-
REISCH Deborah, NEWMAN Lisa H., Communication and Sex Role Socialization, Garland
Publishing New York, 1993
Atitudinea părinţilor faţă de copii are un impact puternic asupra conştiinţei de sine şi a
stimei de sine, căldura şi sprijinul părintesc fiind factori cheie pentru copil, indiferent de
sexul acestuia. Adesea, părinţii transmit mesaje subtile care privesc genul şi ceea ce este
acceptabil pentru fiecare gen, mesaje care sunt internalizate de copilul aflat în dezvoltare.
Stereotipurile de gen se formează în copilaria timpurie. Mesajele despre ceea ce este adecvat
unui gen sau altuia, sunt atât de puternice încât chiar şi atunci când copiii sunt expuşi altor
atitudini şi experienţe, ei se vor întoarce la alegeri stereotipe. HASLETT Beth J., GEISS
Florence L. , CARTER Mae R., The Organizational Woman: Power and Paradox,
Greenwood Publishing Group, 1996 (Third Printing)
Care ar trebui să fie atitudinea părinţilor?
Deşi unii susţin că aderarea la roluri de gen stereotipe poate aduce şi beneficii (ca de exemplu
asigurarea unui sentiment de securitate, facilitarea luării unor decizii), menţinerea
stereotipurilor de gen implică multe costuri. Aceste costuri includ limitarea oportunităţilor
atât pentru băieţi cât şi pentru fete, ignorându-se talentul şi perpetuându-se o stare de
nedreptate în societatea în care trăim. Este mult mai probabil ca părinţii care îmbrăţişează o
atitudine egalitară privind rolurile de gen să promoveze această atitudine şi către copiii lor. S-
a constatat că persoanele care au o personalitate androgină indiferent de sex, au şi o stimă de
sine mai mare, niveluri mai ridicate de consolidare a identităţii, şi mai multă flexibilitate în
realţiile de dragoste.
Pentru a combate stereotipia legată de jucării, părinţii are trebui să încurajeze fetele să se
joace cu mingea sau să construiască cu ajutorul pieselor de construit (lego) şi să îndemne
băieţii să alinte o jucărie de pluş sau o păpuşă, care le-ar consolida abilităţile social-afective.

De asemenea, este benefic pentru dezvoltarea echilibrată a copiilor să se ofere acestora jucări
neutre ca gen, precum jocurile de puzzle, cuburi, seturi de desenat sau de pictură. În nici un
cay, părinţii nu ar trebuie să folosească sintagme ca `jucării pentru fete` sau `jucării pentru
băieţi, care nu fac altceva decât să îi demotiveze pe copii să se joace cu un obiect care poartă
o etichetă greşită.

Copiii ai căror părinţi au valori egalitare solide, tind să fie mai informaţi decât ceilalţi
copii despre obiectele şi ocupaţiile care nu sunt legate de un anumit sex. S-a constatat că
familiile cu unul sau ambii părinţi având personalitate androgină, (mama care repară maşina,
sau tatăl care găteşte) înregistrează scorurile cele mai mari la capitolul căldură şi sprijin
părintesc.
Acest tip de părinţi se dovedesc a fi extrem de încurajatori în ceea ce priveşte
dezvoltarea unui sentiment de valoare de sine atât la băieţi cât şi la fete. Datorită influenţei
puternice a părinţilor asupra învăţării rolurilor de gen, acei părinţi care îşi doresc să fie
echitabili cu privire la gen şi să încurajeze ceea ce este mai bun atât la fete cât şi la băieţi sunt
îndrumaţi să adopte o atitudine egalitară faţă de rolurile de gen pe care să o încurajeze la
copiii lor.
Pentru a nu fi privați de avantajele educației, în stilul de învățare al copiilor, atât al
fetelor cât și al băieților, trebuie inclusă dimensiunea de gen. Mediul fizic poate stimula sau
dimpotriva poate fi nestimulativ pentru dezvoltarea abilităților fetelor sau băieților.
Atitudinea părinților reprezintă o cauză importantă a diferențelor emoționale de gen. De
exemplu, părinţii vorbesc mai mult despre emoţii cu fetele lor de vârstă preşcolară. Adams,
Kuebly, Boyle & Fivush, 1995; Dunn et al., 1987; Kuebli et al., 1995, apud Peterson, 2001
citati in PETROVAI Domnica, BURSUC Bogdana, si altii.
În plus, discută mai elaborat şi mai frecvent despre tristeţe cu fetele şi despre furie cu
băieţii (nu există diferenţe în discuţiile despre bucurie). Acest lucru corespunde cu credinţele
generale (stereotipurile) conform cărora emoţii individuale (supărare, frică etc.) sunt specifice
genului: bucuria, tristeţea şi frica sunt văzute ca fiind caracteristice femeilor, iar furia ca fiind
caracteristică bărbaţilor.
Reacția adulților la performanțele fetelor și ale băieților diferă de asemenea în funcție
de sex. Studiile ALESSANDRI Steven M., LEWIS Michael, Differences in Pride and Shame
in Maltreated and Nonmaltreated Preschoolers, Child Development, vol. 67, 1996 arată că
băieții sunt criticați mai puțin de către adulți, și în general greșelile lor sunt atribuite unor
factori specifici, contextuali; în schimb fetele sunt criticate mai mult decât băieții, eșcurile
fiindu-le atribuite mai mult lipsei de competențe sau/și lipsei de înțelegere a sarcinilor. Aceste
atitudini afectează într-o mare măsură dezvoltarea ulterioară a copiilor, favorizând apariția la
fete a atribuirilor de genul „Eu sunt de vină” sau „Niciodată nu pot face ceva bine”, și
determinând un stil dăunător pentru imaginea și stima de sine a copilului, cum ar fi rușinea,
vinovăția și tristețea.
Feedback-ul pe care îl primesc copiii ca urmare a diferitelor activități pe care le
întreprind diferă și el în funcție de sex. Astfel, băieții primesc de regulă un feedback specific
(compunerea este închegată însă îi lipsesc situații exemplificative) pe când fetele primesc un
feedback general, nespecific (exercițiul este greșit).
Părinții și cadrele didactice trebuie să fie atenți la modul în care acordă feedback fetelor și
băieților și „să-şi adapteze comunicarea în aşa fel încât să-l ajute pe copil să-şi dezvolte
performanţele şi abilităţile”. Acest lucru poate fi realizat prin oferirea unui feedback
specific, adecvat sarcinii cu specificarea clară a ceea ce are copilul de modifi cat sau de
îmbunătăţit.
Modul în care părinţii îşi cresc copiii are o mare influenţă asupra viitorului lor. Este cert că ei
cunosc de la o vârstă fragedă stereotipurile de gen şi că exemplul părinţilor este o sursă
esenţială pentru învăţarea lor.
4.4 Soluţii pentru egalitatea de gen în educaţie.
Cele mai importnante inegalităţi de gen din educaţie.
Pentru femei, reconcilierea vieţii profesionale şi cea de familie devine tot mai dificilă. Datele
cu privire la rata de ocupare a femeilor şi bărbaţilor, care au cel puţin un copil de vârstă
preşcolară, indică o tendinţă divergentă – rata de ocupare a femeilor cu cel puţin un copil de
vârstă preşcolară este în scădere.. În 2014 diferenţa dintre femeile ocupate care nu aveau
copii de vârstă preșcolară şi cele care aveau un copil de vârstă preșcolară era de 20%, una
dintre cele mai semnificative diferenţe, dacă ar fi comparate în context european. Nivelul
redus de servicii de creşă contribuie la deteriorarea poziţiei femeilor pe piaţa muncii. Astfel,
în ţările în care nivelul de acces la servicii de creşă este redus, (i) rata de ocupare a femeilor
de vârstă reproductivă este mult mai mică, iar (ii) diferenţa de gen la salarii creşte. Politicile
de ocupare a femeilor nu exclud politicile pronataliste. Experienţa altor ţări din Uniunea
Europeană arată, că printr-un mix eficient de politici, femele nu trebuie să aleagă între familie
şi carieră. Astfel, în multe ţări din UE, în care rata de ocupare a femeilor este destul de înaltă,
rata fertilităţii este una din cele mai mari – acestea sunt ţările care oferă acces larg la
serviciile de creşă, încurajează taţii să se implice în utilizarea concediului de îngrijire a
copilului etc.
4.5 Diferenţele de gen în performanţa academincă.
Fetele înregistrează reuşite mai bune la toate subiectele academice. Rezultatele testării
aptitudinilor fetelor şi băieţilor din Republica Moldova, realizată în anul 2015, pentru trei
subiecte academice, efectuată în rândul elevilor claselor a IX-a şi a IV-a, arată că fetele au
înregistrat performanţe mai înalte decât băieţii.. Aceeaşi tendinţă – performanţele medii ale
fetelor sunt mai mari comparativ cu cele ale băieţilor (Cu unele diferenţe, la rezultatele de
matematică, în cadrul testelor PISA în care cel mai frecvent punctajul băieţilor este mai
mare decât cel al fetelor.) – poate fi observată şi în baza rezultatelor PISA 2009 din
Republica Moldova (vezi figura ).
 fete baieţi Fete Baieţi

70,3 69,4 70,2 420

63,1 62 411
57,9 406
396 399

366

matematica limba română limba rusă Lectură Matematică Ştiinţe

Diferenţele de gen în performanţa academică cresc odată cu vârsta elevilor. Astfel,

performanţele fetelor comparativ cu cele ale băieţilor sunt mai înalte în clasa a IX-a decât în
clasa a IV-a. Acest lucru indică o anumită socializare de gen a elevilor, ceea ce înseamnă că
diferenţele de gen în performanţa academică nu sunt explicate prin factori obiectivi, ci, mai
degrabă, prin faptul că băieţii şi fetele din perioada şcolară învaţă anumite roluri şi
comportamente de gen, care se accentuează odată cu vârsta. Diferenţele de gen în
performanţa academică sunt suficient de relevante. Diferenţele de gen sunt semnificative în
comparaţie cu alte elemente, care pot fi considerate relevante performanţei academice. Astfel,
referindu-ne la categoria ce ţine de sistemul educaţional, includem caracteristici cu privire la:
clasă, instituţia de învăţământ, gradul didactic al profesorului etc.; La categoria
caracteristicile personale ale elevilor, ne referim la: nivelul de acces la calculator al elevilor,
nivelul de venituri ale familiei sau frecvenţa elevului la grădiniţa. Diferenţele de gen sunt
destul de importante în comparaţie cu elementele ce ţin de sistemul educaţional şi, la fel de
importante, când ne referim la caracteristicile personale ale elevilor. Acestea, în mare
măsură, explică diferenţa în performanţa academică. Un cadru de politici publice bazat pe
evidenţe trebuie să ţină cont de aceste elemente atunci, când sunt elaborate intervenţii menite
să crească performanţa academică a elevilor. Fetele dedică mai mult timp studiilor decât
băieţii. Diferenţele de gen în performanţa academică pot fi explicate în mare parte prin
elemente de comportament – care sunt influenţate de roluri şi stereotipuri de gen. Un
asemenea element crucial este timpul dedicat de către elevii claselor a IX-a pentru realizarea
temelor de acasă şi timpul dedicat de către elevi pentru studii suplimentare. În ambele cazuri,
putem observa că un număr mai mare de fete acordă semnificativ mai mult timp pentru
aceste activităţi, în comparaţie cu băieţii. Fetele preferă mai mult lectura, băieţii preferă mai
mult jocurile la calculator. Un alt element esenţial, care explică diferenţa de gen în
performanţa academică, este legat de timpul pe care elevii claselor a IXa îl dedică lecturii,
fapt asociat cu o mai bună performanţă academică, şi timpul acordat de elevi pentru jocurile
de calculator. Din graficele de mai jos putem observa că aceste elemente comportamentale
(care sunt susceptibile socializării de gen) sunt divizate în dependenţă de genul elevului –
fetele tind să citească mai mult comparativ cu băieţii, iar aceștia din urmă consumă mai mult
timp, jucându-se la calculator. Predilecţia pentru lectură a fetelor şi cea pentru jocuri la
calculator a băieţilor se acutizează odată cu vârsta acestora. Datele prezentate mai jos
demonstrează o dată în plus veridicitatea ipotezei formulate în această analiză şi anume că: (i)
diferenţele de gen în performanţa academică pot fi explicate prin elementele
comportamentale ale elevilor, (ii) aceste elemente de comportament sunt determinate de
rolurile de gen, (iii) rolurile de gen sunt învăţate şi se accentuează odată cu vârsta elevilor.
Cel mai probabil, băieţii sunt socializaţi să displacă lectura. În clasele a IV-a atât fetelor, cât
şi băieţilor le place lectura şi matematica, deşi ponderea fetelor este un pic mai mare, în
special, pentru lectură. În clasele a IX-a, observăm că: (i) procentul fetelor şi băieţilor cărora
le palce matematica se înjumătăţeşte, (ii) ponderea băieţilor cărora le place lectura s-a
înjumătăţit, iar a fetelor a rămas relativ neschimbată.
4.6 Gen şi relaţiile dintre profesori şi studenți.
Capitolul precedent a încercat să evidenţieze influenţele de gen în evaluarea
rezultatelor şcolare, relaţia profesor-elevi reflectată în acest proces. În continuare ne
propunem analiza acestei relaţii luând în considerare reprezentările elevilor, dar şi ale
profesorilor, cu privire la competenţele profesionale şi la alte caracteristici ale cadrelor
didactice, în funcţie de apartenenţa la un anumit sex. Distincţia realizată este mai curând de
ordin operaţional, competenţele în domeniul evaluării fiind parte integrantă a competenţelor
profesionale ale cadrelor didactice. De asemenea, ne vom concentra asupra relaţiei elevielevi
şi a influenţelor de gen în dezvoltarea relaţiilor şi în conturarea unui anumit specific al
acestora. Investigarea sistemului de relaţii s-a realizat pe baza anchetei prin chestionar adresat
elevilor, a grilei de observare la activităţile didactice din clasă şi în mediul şcolar, precum şi
prin interviuri cu cadrele didactice.
Relaţia profesor – elevi
În analiza relaţiei profesor – elevi am încercat să identificăm, în primul rând, la
nivelul reprezentărilor elevilor, un posibil „profil” al cadrelor didactice şi eventualele
diferenţe în funcţie de apartenenţa la un anumit sex. Intenţia acestui demers a fost de a
desprinde eventualele influenţe ale profilului profesorilor/profesoarelor asupra sistemului de
relaţii dintre cadrele didactice şi elevi. În acest scop, s-a solicitat elevilor să aleagă dintr-o
suită de posibile caracteristici pe cele considerate specifice „mai ales pro-fesoarelor”, „mai
ales profesorilor” sau „comune tuturor cadrelor didactice”. Răspunsurile oferite evidenţiază
că, în percepţia subiecţilor investigaţi, criteriul referitor la competenţele profesionale nu
operează o distincţie între cadrele didactice femei şi bărbaţi: în general, şi unii şi alţii dispun
de o bună pregătire de specialitate (“au o bună pregătire în disciplina pe care o predau”).
Diferenţe semnificative intervin în privinţa altor trăsături pe care elevii le asociază cadrelor
didactice. Astfel, conform reprezentărilor acestora, profesoarele manifestă mai multă
înţelegere faţă de problemele elevilor, mai multă răbdare, blândeţe, sunt mai indulgente, par
să manifeste mai bune abilităţi verbale (“explică clar”) şi sunt mai puţin autoritare (“nu au
suficientă autoritate la clasă”). Spre deosebire de acestea, profesorii dovedesc mai puţină
înţelegere pentru problemele elevilor, „nu au suficientă răbdare”, sunt mai exigenţi,
„manifestă o anumită duritate”, au mai multă autoritate (“ştiu să ţină mai bine sub control
situaţia la clasă”).
Tabel _ Reprezentările elevilor privind caracteristicile cadrelor didactice

CARACTERISTICI ALE MAI MULT MAI MULT CARACTERISTICI

CADRELOR PROFESOARELE PROFESORII COMUNE
DIDACTICE

Manifestă înţelegere faţă de 40,5 16,4 43,1

problemele elevilor
Explică pe înţelesul tuturor 33,0 25,2 41,8
Au bună pregătire în 15,7 13,2 71,1
disciplina predată
Sunt indulgenţi 32,6 20,5 46,8
Sunt exigenţi 21,0 30,5 48,4
Manifestă răbdare 41,4 20,9 37,6
Dovedesc blândeţe 50,8 19,0 30,2
Manifestă mai multă 17,7 30,2 29,8
duritate1
Dovedesc corectitudine în 18,4 22,3 59,2
notare
Ştiu să ţină sub control 19,7 39,6 40,7
 situaţia la clasă (au
autoritate)
1
Nu au răspuns toţi elevii
Se poate observa că elevii identifică la cadrele didactice, ca şi caracteristici
distinctive între femei şi bărbaţi, acele trăsături cuprinse, în general, în sfera stereotipurilor de
gen: „grupul expresiv-călduros”, asociat femeilor, care include trăsături precum bunătatea,
preocuparea pentru binele celorlalţi (tipul empatic) şi grupul „competent”, asociat bărbaţilor,
ale cărui trăsături sunt încrederea în sine, independenţa, controlul (tipul activ) (Vezi şi Dragomir,
O., Miroiu, M. (editoare), Lexicon feminist, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p. 341)
Profilul schiţat de elevi profesorilor sau profesoarelor se regăseşte, în mare parte, atât în
reprezentările fetelor, cât şi în ale băieţilor, deosebirile care se constată fiind relativ
nesemnificative. Totuşi, faptul că o proporţie mai mare dintre băieţi, comparativ cu fetele, se
referă la unele „manifestări de duritate” întâlnite în cazul profesorilor semnifică anumite
diferenţe în ceea ce priveşte comportamentul acestora faţă de fete, respectiv faţă de băieţi şi
tipul de relaţii stabilite cu unii sau cu ceilalţi, precum şi manifestarea unei atitudini mai
protectoare faţă de fete.
Tabel Reprezentările fetelor şi ale băieţilor privind caracteristicile cadrelor didactice
FETE BĂIEŢ
CARACTERISTI I
CI ALE Mai mult Mai Caracteristi Mai mult Mai Caracteristi
CADRELOR profesoarel mult ci comune profesoarel mult ci comune
DIDACTICE e profesor e profesor
ii ii

Manifestă
înţelegere faţă de 43,2 15,9 40,9 36,8 17,1 46,1
problemele elevilor
Explică pe înţelesul 34,7 22,1 43,2 30,5 29,6 39,9
tuturor
Au bună pregătire
în disciplina 17,7 11,5 70,8 13,0 15,6 71,4
predată
Sunt indulgenţi 30,6 19,5 49,9 35,6 21,0 43,4
Sunt exigenţi 20,9 26,0 53,1 21,3 36,0 42,7
 Manifestă răbdare 41,4 17,2 41,4 41,5 26,3 32,1
Dovedesc blândeţe 51,6 17,9 30,5 49,7 20,7 29,6
Manifestă mai 17,0 26,0 29,4 18,8 36,2 30,4
multă duritate1
Dovedesc 21,0 19,4 59,6 14,9 26,4 58,7
corectitudine în
notare
Ştiu să ţină sub
control situaţia la 20,2 36,6 43,1 18,9 43,9 37,2
clasă (au autoritate)
1
Nu au răspuns toţi elevii
Deşi cadrelor didactice le sunt asociate trăsături diferite în funcţie de apartenenţa la
un anumit sex, proporţia elevilor care îşi exprimă preferinţa pentru profesori sau pentru
profesoare este relativ redusă – aproximativ 22% – fără diferenţe semnificative între băieţi şi
fete. Preferinţele sunt orientate cu predilecţie, atât în cazul fetelor, cât şi în al băieţilor, către
cadrele didactice femei (Figura).
Preferinţele elevilor privind genul cadrelor didactice
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
Total Fete Băieţi

cadre didactice femei

cadre didactice bărbaţi nu
are importanţă genul cadrelor
didactice

Motivele invocate de elevi pentru a-şi susţine preferinţele sunt, în general, în relaţie
cu caracteristicile care, conform propriilor reprezentări, alcătuiesc profilul
profesorilor/profesoarelor. Astfel, şi fetele şi băieţii preferă cadrele didactice femei pentru
calităţile lor empatice – sunt mai bune, blânde, mai deschise la problemele elevilor, mai
înţelegătoare, mai apropiate, au mai multă răbdare, comunică mai bine cu elevii, sunt mai
puţin exigente, iar profesorii pentru comportamentul lor mai directiv – sunt mai exigenţi, ştiu
să ţină sub control situaţia la clasă (opţiune exprimată de elevii care apreciază mai mult un
stil autoritar). În plus, profesorii sunt preferaţi şi pentru că au o atitudine mai protectoare faţă
de fete (opinie exprimată de cele în cauză).
Totuşi, cei mai mulţi elevi – aproape 78% – nu au o anumită preferinţă, considerând
că „genul cadrului didactic nu are importanţă”. Această opinie este susţinută şi de
răspunsurile oferite la o altă întrebare a chestionarului referitoare la dificultăţile de
relaţionare cu cadrele didactice, dificultăţi datorate, eventual, unor caracteristici sau
atitudini specifice: aproape 80% declară că nu întâmpină astfel de dificultăţi, indiferent de
apartenenţa de gen a acestora. Ceilalţi subiecţi, în special băieţi (aproximativ 27%, faţă de
13% în cazul fetelor), manifestă anumite nemulţumiri generate de atitudinile şi
comportamentul unor cadre didactice, motivele invocate cu cea mai mare frecvenţă fiind:
[cadrele didactice] cred că băieţii sunt puternici şi nu au nevoie de indulgenţă, protejează
mai mult fetele (ambele motive fac referire atât la profesori, cât şi la profesoare) sau femeile
[cadre didactice] au toane. Asemenea declaraţii – provenite totuşi de la o proporţie relativ
redusă dintre elevii investigaţi – reflectă sentimentul de frustrare pe care îl resimt băieţii ca
urmare a tendinţei de discriminare pe care o percep din partea unor cadre didactice (bărbaţi
sau femei). Aceste tendinţe se manifestă prin atitudini care reflectă şi promovează /întăresc
stereotipuri de gen: tratarea preferenţială a fetelor, inclusiv în procesul de evaluare,
„justificată” – ca o consecinţă a propriilor stereotipii – prin faptul că ele sunt mai
conştiincioase, mai silitoare, mai cuminţi, mai harnice şi, în acelaşi timp, aşa cum afirmă unul
dintre profesorii intervievaţi, au o anumită slăbiciune, nu numai fizică… au mai multă nevoie
de a fi încurajate şi protejate. Astfel de aprecieri, prin conotaţiile pe care le implică, permit
avansarea ipotezei conform căreia anumite comportamente ale cadrelor didactice – de multe
ori bine intenţionate – induc efecte perverse prin crearea premiselor pentru dezvoltarea unor
atitudini, atât în cazul fetelor, cât şi în al băieţilor, care se transpun într-o relaţie de supunere
(fetele, femeile) – dominare (băieţii, bărbaţii). Pentru că, în ultimă instanţă, persoanele care
au mai multă nevoie de a fi protejate şi care, implicit, dovedesc mai multă slăbiciune sfârşesc
prin a adopta (sau a li se impune) o atitudine de supunere faţă de autoritate. Astfel de atitudini
vor frâna dezvoltarea unor relaţii parteneriale de gen, a unor relaţii în care bărbatul şi femeia
sunt parteneri egali. (Bălan, E. et alii., Fete şi băieţi. Parteneri în viaţa privată şi publică –
perspective de gen, Bucureşti, Ed. Nemira, 2003)
 Influenţele de gen în relaţia profesor-elevi, eventualele atitudini preferenţiale
manifestate de profesori sau profesoare faţă de elevi, în general, faţă de fete sau faţă de băieţi,
în special, este negată, însă, de majoritatea profesorilor intervievaţi, indiferent de apartenenţa
acestora la un anumit sex: Nu… Este egalitate… Fiecare dintre noi lucrăm tot atât de bine şi
cu fetele şi cu băieţii, ne purtăm la fel şi cu unii şi cu alţii… Alţii invocă drept argument
pentru „tratamentul” egal al fetelor şi băieţilor faptul că deşi în învăţământ există mai multe
femei – profesor, ele sunt la fel de severe şi bune profesioniste ca un bărbat. În acest caz,
apelul la trăsături care, conform stereotipurilor de gen, sunt asociate bărbaţilor (sever) pentru
a-şi susţine mai convingător opinia trădează, însă, propriile stereotipii şi posibilitatea
transmiterii lor la elevi. Unii profesori confirmă, totuşi, influenţele de gen, dovedind, în
acelaşi timp, prin afirmaţiile lor (ca şi în exemplul anterior), anumite prejudecăţi.
Caseta 13. Interviu cadre didactice
Uneori, am observat că femeile sunt mai ranchiunoase. Ferească Dumnezeu să te iei în beţe
cu o profesoară. Un profesor trebuie să fie artist la ore. Acum cerţi elevul, îi faci observaţie, şi
mai acuşi îl laşi. Ai trecut, că asta e ca într-o familie. Îi faci o observaţie şi ai trecut,
imediat… Asta e părerea mea. Am observat în experienţa mea că femeile sunt mai bătăioase.
Asta am observat deseori... Nu toate, dar… (V.P., profesor)
Deplasând discuţia din planul general, cel al influenţei genului cadrului didactic
asupra relaţiei profesor-elevi – în cel personal – relaţiile intervievatului cu proprii elevi –
aprecierile cadrelor didactice sunt, de asemenea, diferite. Majoritatea afirmă că nu manifestă
atitudini preferenţiale faţă de fete sau faţă de băieţi, comunică la fel de bine şi cu unii şi cu
alţii, relaţiile sunt apropiate, se bazează pe încredere reciprocă etc.
Caseta 14. Interviu cadre didactice
Sunt prietenă cu elevii… Îi consider ca şi pe copiii mei… Atât fetele, cât şi băieţii. Dacă au
necazuri caut să îi ajut. Chiar în cazul activităţilor extraşcolare. Caut să le câştig încrederea şi
ei îmi spun absolut tot. Mai ales în clasa a VI-a am făcut oră separată la educaţie sexuală…
cred că este necesară. Dacă părinţii se jenează, au anumite reţineri, noi nu trebuie să avem…
nici faţă de fete, nici faţă de băieţi. (I.P., profesor)
Pentru unele cadre didactice (de sex masculin), anumite dificultăţi de comunicare cu
elevii, în speţă cu fetele, sunt percepute, însă, tocmai din această perspectivă – care vizează,
mai curând, diferenţele de sex şi nu de gen: Să zicem că un profesor diriginte are o temă de
educaţie sexuală şi trebuie să stea de vorbă cu fetele. În cazul acesta fetele au o oarecare
reţinere, la fel şi profesorul… Dar dacă discuţia este purtată cu tact, şi bărbaţii pot să se
ocupe de aşa ceva. Mai greu, e adevărat… (I.M., profesor). Pentru majoritatea cadrelor
didactice intervievate este dificilă distincţia între gen şi sex, cum, de altfel, este şi
identificarea unei dimensiuni de gen şi a relevanţei sale pentru procesul de instruire.
Reprezentările lor privind această dimensiune în educaţie sunt limitate, reducându-se, de
multe ori, numai la o singură perspectivă – cea referitoare la sex şi la cunoştinţele transmise
la orele de educaţie sexuală.
Influenţele de gen în relaţia profesor-elevi, unele dificultăţi de relaţionare şi
comunicare cu fetele sau cu băieţii – mai mult sau mai puţin conştientizate – transpar şi din
declaraţiile unui alt cadru didactic: Eu încerc să fiu prieten cu toţi elevii. Băieţii sunt
interesaţi de maşini şi mai discutăm [în pauze] despre asta… La fete, nu ştiu exact să vă
spun… (C.R., profesor). Acest caz ilustrează faptul că anumite preocupări, interese, hobby-
uri, comune numai elevilor şi profesorilor de acelaşi sex, facilitează comunicarea chiar
dincolo de timpul şcolar efectiv (activităţile didactice din clasă) şi transformă relaţia lor într-
una preferenţială.
Observaţiile la clasă au permis, de asemenea, identificarea, chiar dacă în relativ
puţine cazuri (sub 20% din totalul observaţiilor), a unui comportament preferenţial manifestat
de cadrele didactice faţă de fete sau faţă de băieţi, utilizarea unor apelative (fato, băiete ş.a.)
sau atribute specifice de gen. În acest sens, este deosebit de relevant modul în care un cadru
didactic, în timpul orei de dirigenţie, distribuie (cu consultarea formală a celorlalţi elevi sau
chiar fără să-i consulte) diferite funcţii la nivelul clasei. Astfel, acesta propune pentru funcţia
de şef al clasei un băiat, justificându-şi propunerea, dincolo de faptul că are rezultate şcolare
bune, prin aprecierea că băieţii au un mai bun spirit de organizare, sunt mai ascultaţi de elevi
etc.; pentru funcţia de responsabil cu igiena clasei şi elevilor – o fată, pentru că fetele sunt
mai curate, mai ordonate etc.
Şi observaţiile realizate în afara orelor de curs (în recreaţii) confirmă frecvenţa mai
mare a interacţiunilor cadrelor didactice (bărbaţi sau femei) uneori cu fetele, alteori cu băieţii.
Dupăă cum apreciază, însă, unii profesori, în multe situaţii, frecvenţa interacţiunilor nu
depinde de genul cadrului didactic sau al elevului, ci de rezultatele şcolare ale celui din urmă
(de obicei, cadrele didactice au relaţii mai strânse şi mai apropiate cu elevii care înregistrează
un nivel mai înalt al performanţelor şcolare) sau de tipul său de personalitate (mai mult sau
mai puţin „carismatică”).
Chiar dacă reprezentările elevilor şi cadrelor didactice investigate privind influenţa
factorului gen în relaţia profesor-elevi sunt diferite – unii le neagă, alţii, posibil, le
supraevaluează, exagerează sau chiar le generalizează – se pare că aceste influenţe există şi se
manifestă în moduri şi situaţii diferite. De multe ori sunt neintenţionate, insuficient
conştientizate, reprezentând un reflex al stereotipurilor de gen interiorizate de cadrele
didactice şi chiar de către elevi.
Relaţia elevi – elevi
Cercetarea realizată şi-a propus şi investigarea sistemului de relaţii dintre copii şi
tineri, din perspectiva dimensiunii de gen, luându-se în considerare atât relaţiile dintre elevi
(în spaţiul şcolar), cât şi relaţiile din cadrul grupului de prieteni (din şcoală şi din afara
acesteia).
În primul caz, studiul s-a limitat la identificarea unor opţiuni ale elevilor în anumite
situaţii ipotetice. S-a solicitat astfel exprimarea preferinţelor cu privire la:
- o anumită structură a clasei (numai fete/numai băieţi/şi fete şi băieţi);
- apartenenţa la un anumit sex a unui posibil reprezentant al clasei la nivelul şcolii.
Conform aşteptărilor, cei mai mulţi elevi îşi exprimă preferinţa pentru o componenţă
mixtă a claselor: 86,5%, cu diferenţe de numai 2-5 puncte procentuale în funcţie de mediul de
rezidenţă, vârsta şi apartenenţa la un anumit sex. Majoritatea celorlalţi elevi (atât fete, cât şi
băieţi) – 10,4% – optează pentru clase în a căror structură sunt cuprinse numai fete.
Opţiunea majoritară pentru clase cu o componenţă mixtă se poate datora conformării
la „modelul” actual care are o astfel de structură, unui anumit tip de relaţii care, în
reprezentarea elevilor, fete şi băieţi, nu aduce „prejudicii” nici unora dintre ei, nu îngrădeşte
posibilităţile lor de manifestare etc. Această opţiune poate fi interpretată şi din perspectiva
etapelor dezvoltării copilului şi adolescentului, a specificului relaţiilor de gen în evoluţia
psihoindividuală. Astfel, elevii chestionaţi (clasele a VIII-a şi a XII-a) se află, în majoritate,
în perioada adolescenţei (15-18 ani) sau la sfârşitul perioadei de preadolescenţă (10-14 ani).
Ei au parcurs, prin urmare, perioada de profunde transformări somato-endocrine, psihologice
şi sociale caracteristice preadolescenţei, au încheiat „procesul de maturizare a bazei biologice
a sexualităţii”.( Meilă, P., Milea, Şt. (red.), Tratat de pediatrie, Bucureşti, Ed. Medicală, 1988) Cei
mai mulţi au depăşit etapa de separare a fetelor de băieţi, etapă în care, conştienţi de
deosebirile dintre sexe, derutaţi de sentimentele care îi stăpânesc şi „ruşinaţi” parcă de ele,
încercau să le disimuleze sub masca agresivităţii şi dispreţului exteriorizat (real sau afişat)
reciproc.
Momentul pe care îl traversează elevii cuprinşi în eşantion, în contextul îmbogăţirii,
diversificării şi socializării vieţii lor interioare, include – ocupând un rol important – procesul
dezvoltării conştiinţei sexualităţii, a asimilării rolurilor şi statutelor sociale ale celor două
sexe. „Continuând să trăiască intens pulsiunile sale erotice, adolescentul parcurge o nouă
etapă pe calea maturizării complexe a sexualităţii, a umanizării şi socializării ei, prin
integrarea componentelor sale biologice în suprastructurile psihologice şi socio-culturale” ..
Este etapa în care interesul pentru celălalt sex se accentuează, se educă şi socializează
pulsiunile, se construieşte imaginea ideală a viitorului partener. Interesul pentru cei/cele de
sex opus, prezent deja la elevii eşantionului – având în vedere etapa de vârstă pe care o
traversează – explică şi opţiunile exprimate de majoritatea acestora pentru clase mixte. În cea
de-a doua situaţie ipotetică – cea referitoare la alegerea unui potenţial reprezentant al clasei –
deşi cei mai mulţi subiecţi afirmă că nu are importanţă genul (61%, cu diferenţe, de
asemenea, nesemnificative, de 4-5 pp., pe medii de rezidenţă şi vârste), totuşi, o proporţie
destul de ridicată (aproape 24%) preferă fetele pentru acest rol (Figura 15). O asemenea
alegere este consecinţa probabilă a faptului că fetele, conform modelului transmis de
profesori, dar şi reprezentărilor elevilor, sunt mai conştiincioase, mai silitoare şi chiar au
rezultate şcolare mai bune, calităţi care le-ar permite îndeplinirea atribuţiilor pe care le
presupune un astfel de rol.
Figura. Opţiuni privind apartenenţa la un anumit sex a reprezentantului clasei

70
60

50
40

30
20
10
0
Total Fete Băieţi

lider fată lider băiat nu are importanţă

genul

Importante din perspectiva tematicii studiului sunt şi diferenţele privind opţiunile

exprimate în funcţie de apartenenţa la un anumit sex a respondenţilor. Astfel, spre deosebire
de fete care, în cea mai mare parte, aleg un reprezentant de acelaşi sex, opţiunile băieţilor se
distribuie aproape uniform: 21% aleg pentru acest rol fetele, iar 24% – băieţii. În cazul
fetelor, deşi se constată, în general, prezenţa stereotipurilor de gen, a modelului tradiţional al
femeii /bărbatului, prin percepţiile de sine ele nu se identifică sau se identifică mai puţin cu
acest model. Cu alte cuvinte, chiar dacă elevele investigate consideră că, în general,
fetele/femeile au mai multă nevoie de protecţie, sunt mai slabe, mai timide, fricoase,
dependente etc., ele însele sunt curajoase, puternice, active ş.a. Dată fiind această percepţie
de sine, fetele consideră că pot îndeplini la fel de bine ca şi băieţii (sau chiar mai bine) rolul
ipotetic de reprezentant al clasei. Reprezentările privind propriile caracteristici, care se
diferenţiază de modelul tradiţional al femeii, precum şi alegerea fetelor pentru îndeplinirea
unui rol care presupune o serie de responsabilităţi, pot fi interpretate ca o reacţie de
respingere, din partea acestora, a prejudecăţilor de gen, a atributelor considerate specific
feminine. În cazul băieţilor, se constată o asociere semnificativă între preferinţele exprimate
cu privire la apartenenţa la un anumit sex a reprezentantului clasei şi reprezentările referitoare
la caracteristicile fetelor şi ale băieţilor: majoritatea celor care aleg pentru rolul de
reprezentant al clasei un băiat au făcut o distincţie netă între femei şi bărbaţi în funcţie de
trăsăturile acestora, distincţie conformă modelului tradiţional, sferei stereotipurilor de gen.
Relaţiile dintre elevi şi modul în care cadrele didactice stimulează dezvoltarea unor
relaţii de cooperare şi parteneriat între fete şi băieţi au fost urmărite şi prin observaţiile
realizate la lecţii şi în timpul pauzelor. Cu acest prilej s-a constatat că, în general, cadrele
didactice manifestă slabe preocupări, în acest sens, cauza fiind nu minimalizarea unor
asemenea aspecte, ci ignorarea importanţei şi semnificaţiei lor. Mai mult chiar, au fost
identificate situaţii în care înseşi cadrele didactice încurajează activitatea la clasă sau
desfăşurarea de jocuri – în special la elevii de vârstă preşcolară şi şcolară mai mică – în
grupuri diferenţiate pe sexe. Această promovare a „segregării” (care oricum este prezentă în
relaţiile dintre copii şi în procesul de constituire a grupurilor în diferite etape de vârstă) este
motivată prin aprecieri de tipul: fetele sunt mai cuminţi, mai liniştite, se joacă mai frumos…
băieţii sunt mai zburdalnici, mai violenţi… Chiar dispunerea în bănci a elevilor – asupra
căreia cadrele didactice decid, uneori, chiar şi în cazul elevilor din ultimele clase gimnaziale
– este, în unele situaţii, conformă aceluiaşi criteriu: în unele bănci/rânduri de bănci fetele, în
altele băieţii. Pe parcursul observaţiilor, s-a constatat totuşi că, la elevii mai mari,
interacţiunile se stabilesc independent de criteriul sex, în structura grupurilor fiind cuprinşi
elevi cu apartenenţă diferită de gen.
Dacă la nivelul relaţiilor dintre elevi nu au fost identificate, în general, situaţii de
discriminare a fetelor sau a băieţilor, astfel de atitudini au putut fi observate, însă, în funcţie
de criteriul etnic. Ne referim, în acest sens, la atitudini discriminatorii manifestate de elevi,
dar şi de cadre didactice care aparţin populaţiei majoritare faţă de copiii de etnie romă. Aceste
atitudini, fără să aibă, de altfel, o încărcătură pronunţat dispreţuitoare sau de superioritate, ci
mai degrabă de relativă înţelegere, dar şi de detaşare, transpar şi din modul în care, atât elevii
cât şi cadrele didactice fac referire la grupul de elevi romi din clasă, în majoritatea timpului
absenţi de la şcoală. Absenţa quasipermanentă de la programul şcolar a celor/ălora de la …
[localitatea X] – cu excepţia unui anumit număr de zile, variabil în funcţie de „clemenţa” de
care dă dovadă cadrul didactic pentru a le permite primirea alocaţiei – este percepută atât de
ceilalţi elevi, cât şi de profesori aproape ca o situaţie firească.
Grupul de prieteni
Investigaţiile referitoare la grupul de prieteni au încercat să surprindă:
- structura grupului de prieteni (mai multe fete/mai mulţi băieţi/şi fete şi băieţi
în proporţii apropiate) în funcţie de apartenenţa la un anumit gen a respon-
dentului;
- preferinţele subiecţilor chestionaţi privind apartenenţa la un anume gen a
liderului de grup.

Analiza datelor obţinute prin demersul investigativ cu privire la acest aspect a

evidenţiat, în primul rând, faptul că numai jumătate dintre elevii chestionaţi fac parte din
grupuri cu o structură în care fetele şi băieţii sunt reprezentaţi în proporţii relativ egale,
ceilalţi, în ponderi apropiate, fiind membri ai unor grupuri în care predomină un sex sau altul:
fete (21%), băieţi (29%). Diferenţe semnificative se înregistrează, însă, în funcţie de
distribuţia pe sexe a subiecţilor. Astfel, dincolo de faptul că majoritatea elevelor, respectiv a
elevilor investigaţi fac parte din grupuri mixte, o proporţie mult mai mare dintre băieţi afirmă
că grupul lor de prieteni este constituit, în special, din persoane de acelaşi sex: peste 46%
(faţă de 28% în cazul fetelor) – Figura 16, fără deosebiri semnificative în funcţie de mediul
de rezidenţă şi vârsta elevilor. Şi în acest caz pot fi aduse explicaţii din perspectiva etapelor
de dezvoltare a copilului şi adolescentului. Astfel, o parte dintre elevii investigaţi se află încă
în perioada preadolescenţei, perioadă în care există tendinţa de separare a fetelor de băieţi.
Tendinţa este mai puţin sesizabilă în cazul fetelor – ne referim la cele în vârstă de 14 ani
(clasa a VIII-a) cuprinse în eşantionul cercetării – dat fiind că acestea devansează băieţii cu 1-
2 ani, în special în ceea ce priveşte maturizarea biologică, fapt care permite grăbirea
încheierii etapei pubertare (ultima fază a perioadei preadolescenţei). De asemenea, încă în
perioada preadolescenţei, devine tot mai vizibilă nevoia de subordonare a intereselor
individuale intereselor grupului şi normelor stabilite de acesta. Iar grupurile se constituie pe
baza unor interese, ţinte, preocupări comune (sport, literatură, tehnică etc.), dar în acelaşi
timp relativ diferite, de la un gen la altul. Unele diferenţe în ceea ce priveşte interesele şi
preocupările fetelor, respectiv ale băieţilor, în funcţie de care se constituie grupurile, se
datorează şi unei aşa-zise „genizări” timpurii a rolurilor acestora, care se produce atât ca
urmare a influenţelor şi modelelor transmise de familie, chiar anterior debutului şcolarităţii,
cât şi de către şcoală. Este ilustrativ, în acest sens, exemplul „clasic” al unor manuale sau
cărţi pentru copii care prezintă activităţile membrilor familiei: băieţii se joacă cu maşinuţe,
trenuleţe, săbii etc., de obicei „afară”; fetele se joacă „în casă”, cu păpuşi, cântă, spală; mama
este la bucătărie, tata citeşte ziarul.

Structura grupului de prieteni, pe sexe

60

50

40

30

20

10

0
Total Fete Băieţi

Mai multe fete Mai mulţi băieţi Şi fete

şi băieţi

Interesantă pentru tema cercetării este şi diferenţa între proporţia băieţilor în al căror
grup de prieteni predomină fetele (11%) şi cea corespunzătoare fetelor care fac parte din
grupuri în care majoritari sunt băieţii (18%). Complementar este de menţionat relaţia care se
constată, în unele cazuri, între structura, pe sexe, a grupului de prieteni şi percepţiile de sine
ale subiecţilor investigaţi. Astfel, cele mai multe dintre fetele care fac parte din grupuri cu o
structură în care ponderea este deţinută de băieţi se autocaracterizează ca fiind puternice,
rezistente, cu spirit de independenţă etc. – trăsături asociate, de obicei, băieţilor – iar băieţii
din grupuri în care, numeric, domină fetele consideră că sunt „sentimentali”, silitori, cu spirit
de cooperare ş.a. – atribute considerate, conform modelului tradiţional, ca fiind „specific
feminine”.
Preferinţele subiecţilor privind liderul de grup evidenţiază o diferenţă şi mai
accentuată, pe sexe. Astfel, spre deosebire de fete care în pondere de peste 65% consideră că
„genul persoanei – al liderului – nu are importanţă”, proporţia corespunzătoare în cazul
băieţilor este de numai 40% (Figura 17). Mai mult decât atât, peste jumătate dintre elevele al
căror grup de prieteni este constituit, în majoritate, din fete, optează pentru un lider
aparţinând celuilalt sex. Asemenea opţiuni semnifică, posibil, o mai mare flexibilitate, un
anumit spirit de toleranţă, dar şi o încredere mai redusă în propriile capacităţi, o imagine de
sine mai puţin favorabilă, o accentuată interiorizare a stereotipurilor de gen. Băieţii care
preferă ca lider o fată sunt – la fel ca în exemplul referitor la structura, pe sexe, a grupului de
prieteni – cei care se auto-identifică, parţial – prin trăsăturile considerate ca fiindu-le
specifice – în modelul tradiţional feminin.
Preferinţele elevilor privind genul liderului de grup

70

60

50

40

30

20

10

0
Total Fete Băieţi

lider fată lider băiat nu are

importanţă genul

Unele deosebiri referitoare la preferinţele privind liderul de grup se manifestă între

cele două medii de rezidenţă: elevii din mediul rural susţin în proporţie de aproximativ 48%
că „genul liderului de grup nu are importanţă”, în cazul celor din urban proporţia
corespunzătoare fiind de 59%. Această diferenţă sugerează păstrarea, într-o mai mare măsură,
în spaţiul rural, a modelului tradiţional conform căruia bărbatul este capul familiei (al fostei
mari gospodării rurale), iar prin extrapolare, al oricărui grup social.
Reprezentările elevilor şi cadrelor didactice investigate privind influenţele de gen în
relaţia profesor-elevi sunt diferite: majoritatea le neagă, o parte le ignoră, iar alţii, posibil, le
supraevaluează. Pe ansamblu, se poate considera, însă, că astfel de influenţe _ de o mai mare
sau mai mică amploare şi intensitate - există şi se manifestă în moduri şi situaţii diferite. De
multe ori sunt neintenţionate, insuficient conştientizate, reprezentând un reflex al
stereotipurilor de gen ale cadrelor didactice. Aceste stereotipuri sunt transmise, uneori, în
mod explicit, ca modele în cadrul cărora fetelor şi băieţilor le sunt asociate caracteristici şi
roluri total diferite.
Prejudecăţile de gen şi comportamentul diferenţiat manifestat de către unele cadre
didactice faţă de fete sau faţă de băieţi produc, uneori, nemulţumiri ale elevilor, induc ideea
de discriminare (în special în cazul băieţilor), stimulează competiţia între elevii care aparţin
celor două sexe şi frânează dezvoltarea unor relaţii de cooperare între aceştia. De altfel,
observaţiile la clasă şi în afara orelor de activitate didactică, precum şi interviurile desfăşurate
nu au permis identificarea unor preocupări constante şi sistematice în scopul dezvoltării şi
promovării unor relaţii de parteneriat între fete şi băieţi.
Observaţiile referitoare la relaţiile dintre elevi – elevi şi din grupul de prieteni trebuie
interpretate şi din perspectiva etapelor de dezvoltare a copilului şi adolescentului, a
specificului relaţiilor de gen în evoluţia psihoindividuală. Dincolo de această perspectivă, este
deosebit de relevantă diferenţa între opţiunile elevilor privind apartenenţa la un anumit sex a
liderului clasei (reprezentant al clasei la nivelul şcolii) şi al grupului de prieteni. În primul
caz, nu numai fetele, dar chiar şi o proporţie importantă dintre băieţi consideră că fetele ar
putea să le reprezinte interesele, ceea ce semnifică o recunoaştere (reală sau „impusă” de
către cadrele didactice, date fiind prejudecăţile de gen ale acestora) a calităţilor lor în raport
cu sarcinile şcolare: conştiinciozitatea (“silitoare”), cuminţenia etc. În schimb, în cadrul
grupului de prieteni, băieţii sunt preferaţi atât de cei mai mulţi dintre aceştia, cât şi de fete.
Explicaţia diferenţei constă în faptul că grupul de prieteni se constituie în funcţie de anumite
interese, afinităţi, preocupări etc. care merg dincolo de spaţiul şcolar, caracteristicile apreciate
fiind altele sau şi altele decât cele valorizate în interiorul acestuia; iar asemenea caracteristici
aparţin/se consideră că aparţin, în special băieţilor. În ambele situaţii se poate observa, la un
număr mai mare sau mai mic de elevi, prezenţa prejudecăţilor de gen induse de familie, de
şcoală, de mediul social larg.
4.7 Segregarea pe domenii de studiu.
Segregarea a rămas neschimbata în ultimii 5 ani. O altă preocupare în ceea ce priveşte
egalitatea de gen se referă la segregarea în bază de gen a opţiunilor de studii ale fetelor şi
băieţilor. Ultimii tind să aleagă mai mult specialităţi legate de profilul real (ştiinţe exacte,
inginerie, tehnologii de fabricare, tehnologie chimică, arhitectură şi construcţii), iar fetele
optează pentru specializări legate de profilul umanist (arte, cultură, istorie, filologie, ştiinţe
politice, sociale, asistenţa socială, ştiinţe ale comunicării). Totodată, fetele pledează în mai
mare măsură pentru continuarea studiilor superioare, pe când băieţii preferă educaţia terţiară.
Cu unele mici excepţii, nivelul de segregare s-a agravat în anul 2014, comparativ cu anul
2009. Acest fapt are repercusiuni pe termen lung prin faptul, că tot mai mult va scădea
ponderea bărbaţilor angajaţi cu studii superioare pe piaţa muncii.
Segregarea de gen în educaţie nu este determinată de elemente obiective. Ambiţia şi nivelul
de motivare influenţează predilecţia pentru anumite profesii. Elevii care își doresc să continue
studiile întro instituţie de învăţământ superior au un rezultat mai mare la testări, comparativ
cu cei care aleg o şcoală profesională. Totodată, rezultatul testărilor este legat şi de domeniul
de studiu al elevilor. Absolvenţii care optează pentru domenii precum agricultură, construcţii
şi industrie, au rezultate mai mici la testări. Iar aceste domenii sunt dominate, de obicei, de
bărbaţi. Rolurile de gen în familie determină într-o mare măsură opţiunile de carieră ale
tinerilor. Băieţii tind să opteze pentru cariere care ar aduce un câștig financiar mai rapid.
Acest fapt se explică în mare parte prin rolul de gen atribuit bărbaţilor, precum că este mai
mult de datoria lor să aducă bani acasă, să întreţină familia. Astfel, aceste stereotipuri îi
determină pe tinerii de gen masculin să decidă în favoarea studiilor de scurtă durată şi a
specialităţilor în care venitul potenţial este mai mare. Fetele, însă, sunt orientate să
prioritizeze viaţa de familie şi astfel pledează pentru opţiuni de carieră care le-ar permite să
combine mai uşor viaţa profesională cu cea de familie. Motivul de întrerupere a studiilor este
determinat, în mare parte, de rolurile de gen. Rolurile de gen influenţează şi cauzele pentru
care tinerii întrerup studiile. De cele mai multe ori, fetele întrerup studiile din cauza unor
motive care par a se încadra în rolurile de gen cu care acestea sunt socializate: grija de familie
(24,44%), dificultatea în finanţare (30%). Bărbaţii au întrerupt studiile din cauza unor factori
care tot pot fi determinaţi de roluri de gen, cum ar fi necesitatea de a lucra/câștiga bani
(37,84%), lipsa de interes (20,95% + 11,49% nereuşita la examene + 12,84% dificultatea în
însuşirea obiectelor).
+ articolul Analiza-privind-stereotipurile-de-gen-in-Romania

TEMA 5. VIOLENȚA SEXUALĂ ȘI DE GEN.

5.1 Tipuri de violența sexuală și de gen.
Iat cele mai comune tipuri de violen sexuală și de gen. Lista nu este exhaustivă, și trebuie
menționat că de cele mai multe ori, două sau mai multe tipuri de violență se pot produce în
același timp. Categoriile sunt, după cum urmează: violența sexuală, violența fizică, violența
emoțional și psihologică, practici tradiționale dureroase, violență socio-economică.
VIOLENȚA SEXUALĂ

Tipul actului Descriere/exemple Poate fi înfă ptuit de către:

Viol, viol Invadarea corpului victimei de către agresor cu Orice persoan aflat într-o
conjugal un organ sexual, sau a orificiilor genitale și pozițiede putere, de autoritate
anale ale victimelor cu orice obiect sau alt sau control, incluzând so ul,
 parte a corpului prin forțare, amenințare, partenerul intim sau
coerciție, profitând de un mediu coercitiv sau îngrijitorul
împotriva unei persoane incapabile de a-și da
consimță mântul
Abuz sexual Orice act prin care copilul este folosit pentru De obicei de către o persoan
asupra copilului, obț inerea plăcerii sexuale în care copilul are încredere –
incest pă rinte, membru al familiei,
str in, vârstnic, cadru didactic,
îngrijitor, etc

Sodomizare Intromisiune anală forțată, de obicei un bărbat Orice persoană aflată într-o
forțată asupra altuia sau bărbat-femeie pozițiede putere, de autoritate
și viol anal sau control
Tentativ de viol și Tentativa de intromisiune forțat/prin Orice persoană aflat într-o
de coerciție, fără penetrare poziție de putere, de autoritate
sodomizare sau control
Abuz sexual Orice contact sau amenințare de intromisiune Orice persoană aflat într-o
cu caracter sexual, incluzând atingeri poziție de putere, de autoritate
nepotrivite, forțate sau control, membri ai
familiei, ai comunităii, colegi,
supervizori, străini
Exploatare Orice abuz de natură sexuală, împotriva unei Orice persoană aflat într-o
sexuală persoane aflate într-o pozițiede vulnerabilitate, pozițiede putere, de autoritate
de pe poziții inegale de putere sau prin abuz de sau control, incluzând lucr tori
încredere. Este unul din scopurile traficului de umanitari, soldați/forțe de
persoane (mariaj forțat, sarcin forțat, angajarea ordine, rețele de traficanți
forțatîn pornografie sau prostituție, șantaj
sexual, scalvie sexuală)
Hărțuuirea Orice avans inadecvat cu tentă sexuală Angajatori, colegi sau orice alt
sexuală solicitarea de servicii sexuale, insinuări care persoan aflat într-o poziție de
interferează cu munca în scopul condiționării superioritate
obținerii unor avantaje sau pentru intimidare
Violența Crime împotriva umanit ii de natură sexualăDe
, cele mai multe ori săvârșit,
 incluzând
sexul ca violul, sclavia sexuală, avorturi și sterilizare Sancționat și ordonat de
instrument de forțată, naștere și sarcină forțată. Violența către forțe militare, de
război și sexuală ca instrument de tortură este definit ca poliție, grupări armate sau
de tortură orice act sau amenințare de natură sexuală alte părți aflate în conflict
prin care este cauzată durere sau suferință
sever de natur mental sau fizică, folosită
pentru obț inerea de informații, de confesiuni
sau pedepsire a victimei ori a unei terțe
persoane, intimidarea în același scop,
utilizând de aceleași instrumente

VIOLENȚA FIZICĂ

Tipul Descriere/exemple Poate fi înfăptuit de către:

actului

Atac fizic Lovituri, pumni, mușcături, arsuri, mutilare, Partener marital, intim,
ucidere, cu sau fără arme, de cele mai multe ori membru al familiei, prieten, str
folosit în combinație cu alte forme de violență in, orice persoan aflat într-o
sexuală sau de gen pozițiede putere, membri ai p r
ilor aflate în conflict
Trafic de Vânzarea și traficul de ființe umane în scopul Orice persoană aflat într-o
persoane, practicării forțatea sexului și a muncii sau a unor poziție de putere
sclavie servicii, sclavie sau practici similare sclaviei,
înlă turarea unor organe

VIOLENȚĂ EMOȚIONALĂ ȘI PSIHOLOGICĂ

Tipul Descriere/exemple Poate fi înfăptuit de către:

actului

Abuz Abuzul verbal non-sexual care insultă, Orice persoană aflat într-o
psihologic degradează , implică victimele în activități cu pozițiede putere, de cele mai
ți caracter umilitor, în public sau privat, inclusiv ulte ori săvârșit de către
umilirea negarea nevoilor financiare minime pentru parteneri maritali, intimi,
supravie uire membri ai familiei aflați în
pozițiede autoritate
Sechestrarea Izolarea unei persoane de familie, prieteni, Orice persoan aflat într-o
restricționarea mișcării, deprivarea de libertate pozițiede putere, de cele mai
sau interzicerea dreptului de liberă mișcare, ulte ori săvârșit de către
deplasare. parteneri maritali, intimi,
membri ai familiei aflați în
pozițiede autoritate

PRACTICI TRADIȚIONALE DUREROASE

Tipul actului Descriere/exemple Poate fi înfăptuit de către:

Mutilare Tăierea, împungerea, coaserea unor organe Practicieni tradi ionali, sprijini
genital genitale în scopuri non-medicale, la vârste i de către membrii familiei,
feminin fragede, din considerente culturale, de cele mai grupuri religioase, întreaga
(FGM) multe ori făcută în mod repetat de-a lungul vieții comunitate sau unele state
(ex: după naștere sau după ce femeia/fata a fost
victima unui atac sexual)
Mariaje Căsătorii aranjate, sub vârsta legal a capacităț ii Părinți, comunități sau stat
premature de exercițiu - contactele sexuale devin astfel
violuri, atâta timp cât fetele nu își dau
consimțământul la această căsătorie
Căsă Căsătorii aranjate împotriva dorin ei victimei, cu Părinți, membri ai familiei
toriile plata de obicei a unei sume de bani; în caz de
formale refuz ap rând consecin e violente i abuzive

Ucidere de Mutilarea sau uciderea unei femei sau fete ca Părinți, membri ai familiei,
onoare si pedepse pentru acte considerate inadecvate membri ai comunității
schilodire pentru genul lor i despre care se crede c aduc ru
ine familiei (ex: turnarea de acid pe fa a tinerei
 femei pentru c a facut familia de râs încercând s
se c s toreasc cu altcineva decât cel ales de către
familia acesteia) sau pentru prezervarea onoarei
familiei (ex: ca o r scumparare pentru o ofensa
comis de un membru masculin al familiei)

Infanticid Uciderea, deprivarea de hran și/sau neglijarea Părinți, membri ai familiei

șși/sau copiilor de sex feminin pentru c ele sunt
neglijare considerate a fi mai pu in “valoroase” în societate
decât copiii de sex masculin

Negarea Interzicerea accesului fetelor/femeilor la Părinți, membri ai familiei,

dreptului frecventarea școlii, întreruperea școlarizării - membri ai comunității, unele
femeii la nivel minimal, de bază, de instruire state
educație

VIOLENȚA SOCIO-ECONOMICĂ

Tipul actului Descriere/exemple Poate fi înfăptuit de către:

Discriminare Excluderea, negarea accesului la educație, Membri ai familiei, ai

și/sau negare a servicii de sănătate, munca neremunerată , societății, instituții, organizații,
accesului negarea dreptului de proprietate actori
la unele guvernamentali
servicii,
oportunități
Marginalizare Negarea accesului la servicii, beneficii sociale Membri ai familiei, ai
și excludere sau la exerci iul drepturilor fundamentale – societății, instituții și
socială , civile, sociale, politice, culturale. Condamn ri organizații, actori
ostracizare, penale, practici discriminatorii, ostilitate public guvernamentali
bazate pe sau privat împotriva: homosexualilor,
orientarea transexualilor sau travesti ilor
sexuală
Practici Negarea accesului la exerci iul drepturilor Familie, comunitate, istitu ii,
juridice civile, sociale, economice, culturale i politice, în stat
obstructive mod deosebit femeilor

Nivelurile producerii violenței sexuale și de gen.

Violența sexual și de gen se întâlnește oriunde, oricând; este folosit ca armă de război dar
perpetuat și în presupusa siguran a mediului familial. De la individ, familie, comunitate, pân
la societate, sisteme legislative și structuri ce guvernează societatea, există diferite moduri de
reacție la aceste tipuri de violență:
La nivel individual, gradul de cunoștinte, siguranța personală , accesul la resurse, servicii,
beneficii sociale, istoriile personale și atitudini/convingeri cu privire la gen pot determina ca
o persoană să devină sau nu o victimă /supraviețuitor al violenței sexuale și de gen sau un
agresor de această factură ;
Nivelul relațiilor interumane reprezintă contextul imediat în care se poate produce
abuzul: între indivizi, chiar în sânul familiei. De la acest nivel încep s se contureze inegalit
ile de putere care articuleaz pozi iile de subordonare i de privilegiu;
Comunitatea semnifică dinamica dintre/în rândul oamenilor care sunt influen a i de
socializarea asigurat de structurile locale, coli, instituții de sănătate, grupuri informale i
colective de munc . În cazul refugiaților, aceast comunitate este reprezentat de campurile sau
centrele de cazare unde accesul la servicii poate avea un impact direct sau indirect asupra
producerii violenței sexuale sau de gen;
Societatea reprezint normele sociale i culturale cu privire la rolurile de gen, atitudinile
întâlnite printre copii, femei i b rba i, cadrul legal i politic ce guverneaz comportamentul,
precum i atitudinile fa de folosirea violenței ca mod de rezolvare a conflictelor.
Intervenția în prevenirea și răspunsul la violența sexual și de gen trebuie să fie orientată
asupra tuturor aceste niveluri, deoarece orice schimbare de model de comportament și de
atitudine la unul din aceste niveluri le afecteaza și pe celelalte.
Violența sexuală și de gen și ciclul refugiului
O alt perspectivă asupra localizării în timp i spa iu a producerii violenței sexuale și de gen
este oferit de studierea producerii violenței de-a lungul ciclului refugiului. În timpul
conflictelor armate, structurile sociale sunt dezmembrate. Femeile și copiii sunt expuși
unor riscuri crescute când părăsesc locuințele/ țara, dar și în țara de azil. Adesea membrii
familiei sunt dispersați în timpul plecării, călătoriei, lăsând copiii despărțiți de familie sau
femeile singurele responsabile pentru securitatea familiei sau a gospodăriei.
Iată cele cinci etape ale situației de refugiu și tipurile de violență sexuală și de gen care pot
apărea în aceste împrejurări:
În timpul conflictului, înaintea plecării - abuz din partea celor care controleaz puterea,
schimbul în natur (pe baz de sex, viol), r pire de către membri ai p r ilor în conflict, incluzând
for ele de securitate, violuri în mas urmate de sarcini nedorite;
În timpul refugiului/călătoriei - atacuri sexuale din partea bandi ilor, a g rzilor de la
frontiere, pira i, capturarea pentru traficare, schimburi cu sclavi;
În ara de azil - abuz sexual, coerci ie, antaj din partea reprezentantăilor autoritții sau a
îngrijitorilor copiilor separați, violența domestic, solicitarea de favoruri sexuale în schimbul
apei, alimentelor sau altor bunuri, reluarea practicilor tradi ionale dureroase;
În timpul repatrierii - asem n toare celor men ionate în faza refugiului/călătoriei;
În timpul reintegrării - abuz sexual împotriva returnaților ca o formă de răzbunare, șantaj
sexual în schimbul regularizării statutului legal, excluderea din procesul de luare a deciziilor,
interzicerea accesului la resurse, la documente de identitate, interzicerea dreptului de
redobândire și folosire a proprietții.
Violența sexuală și de gen de-a lungul vieții
O alt perspectiv asupra producerii violenței sexuale și de gen este oferit de studierea acestui
fenomen în mod transversal, de-a lungul vie ii. Iata aceste cicluri i tipurile de violen specifice
întâlnite de-a lungul acestor etape:
Înainte de naștere - avorturi selective, bătăi suferite de mam în timpul sarcinii, sarcin
forțat;
În copilărie - infanticid al copiilor de sex feminin, abuz psihologic si fizic, acces redus la
hran i îngrijire medical ;
În timpul pubertății și adolescenței - căsătorii premature, mutilare genitală, abuz sexual
din partea membrilor familiei sau a persoanelor străine, acces discriminatoriu la hrană, la
îngrijiri/servicii medicale și la educatie, viol la locul de muncă, hărțuire sexual , căsătorii
aranjate, traficare;
La vârsta reproductivă - abuz psihologic, fizic i sexual din partea partenerilor intimi i a
rudelor, sarcin forțat, abuz și hărțuire sexuală la locul de muncă, viol, abuzarea văduvelor,
incluzând deprivarea de proprietate, practici sexuale de cur are/purificare;
La varsta a treia - abuzarea v duvelor, incluzând deprivarea de proprietate, acuza ii de vr
jitorie, abuz fizic i psihologic din partea membrilor mai tineri ai familiei, acces
discriminatoriu la hran si ingrijiri medicale.
5.2 Cauze și consecințe ale violenței sexuale și de gen.
În elegerea cauzalităii producerii violenței sexuale și de gen este o sursă pentru
dezvoltarea unor planuri de ac iune pentru prevenirea acestui fenomen. Cauzele acestui
fenomen se reg sesc în atitudinea și practicile societății cu privire la discriminarea pe motive
de gen, care plaseaz femeile într-o pozițiede subordonare față de bărbați. Lipsa valoriz rii
femeii din punct de vedere social i economic precum i a muncii acesteia, acceptarea rolurilor
specifice genurilor perpetuează și întăresc prezumția că bărbații de in puterea de decizie i de
control asupra femeilor. Prin acte de violen sexual și de gen, să vâr ite la nivel individual sau
de grup, agenții de persecuție tind să-și mențină privilegiile, puterea și controlul asupra
celorlalți. Identitatea și rolul de gen sunt determinate de sex, vârstă , condiție socio-
economic , origine etnic , na ionalitate i religie. Rela iile dintre femei și bărbați, dintre femei
precum și dintre bărbați sunt marcate de diferite nivele de autoritate i de putere care men in
privilegiile și subordonarea dintre membrii unei societăți. Dezacordul sau lipsa de
receptivitate față de drepturile omului, față de egalitatea de gen, democrație și mijloace non-
violente de rezolvare a conflictelor contribuie la perpetuarea acestor inegalitți.
O persoană poate deveni victimă sau chiar agresor în contextul existenței/apariției urmă
toarelor tipuri de riscuri:
Riscuri la nivel individual - lipsa de securitate, dependen a, dizabilit ile fizice i mentale,
lipsa alternativelor în adaptarea la schimb rile socio-economice de status, abuzul de alcool,
droguri, trauma psihologic i stresul conflictului, al refugiului, al deplas rii interne, ignoran a,
lipsa de cuno tin e asupra drepturilor individuale fundamentale statutate de organismele na
ionale i interna ionale;
Riscuri la nivelul normelor sociale și culturale - credințe și practici culturale i tradi
ionale discriminatorii, credințe religioase;
Cadru legal și practici în țara gazdă și/sau în țara de origine - lipsa de protecție a
drepturilor femeii i copilului împotriva violenței sexuale i de gen, lipsa de încredere în autorit
ile statului, aplicarea de legi tradi ionale i practici care favorizeaz discriminarea, lipsa de
interes pentru acest subiect, practici discriminatorii în administrarea justi iei, neraportarea
incidentelor de violen sexual și de gen i lipsa de încredere în administrarea justi iar , lipsa
interesului de a pune sub acuzare toate cazurile raportate de acest tip de violen , num rul mic
de condamnări obținute în proporție cu numărul de raportări de violență sexuală și de gen,
inaccesibilitatea poliției și a instanțelor din cauza poziționării campurilor de refugiați, absen a
femeilor din corpul ofi erilor de justi ie, lipsa resurselor administrative și a echipamentului
instanțelor locale și a forțelor de securitate, legi sau practici în administrarea justi iei care
sprijin diferen ele de gen;
Război și conflicte armate - distrugerea structurilor sociale, exercitarea puterii politice i
de control asupra comunit ilor, diferen ele etice, discriminarea socio-economic ;
Situații de refugiu, returnare și deplasare internă - colapsul structurilor familiale i
sociale de suport, locații cu rată înaltă de criminalitate, campuri supraaglomerate, ad posturi i
gospod rii comune, ansamblul de servicii, facilit i i accesul la acestea, lideri masculini
predominan i in comunitți, lipsa hranei, a combustibilului, a veniturilor i a posibilit ii de
retribuire pentru munca desf urat , lipsa protec iei din partea for elor de poli ie, lipsa
reprezentan ilor UNHCR/ONG-urilor în campurile de refugiați, lipsa documentelor de
identitate i neînregistrarea persoanelor, popula ii locale ostile - refugiații fiind considerați ca
privilegiați din punct de vedere material.
Victimele/supraviețuitorii violenței sexuale și de gen se afl într-un mare risc de afec iuni
severe ale sănătații și planului psiho-social, uneori chiar în risc de deces, chiar în absența
atacului fizic. Potențialele traume psiho-emo ionale care evolueaz pe termen lung nu trebuie
subestimate.
În elegerea potențialelor consecințe ale violenței sexuale și de gen vor ajuta actorii implicați
să dezvolte strategii adecvate de răspuns la aceste efecte și să prevină agravările sau
înrăutățirea unor stări.
Consecințe:

a) La nivelul sănătății
La acest nivel apar consecințe letale (omucidere, suicid, mortalitate maternă, mortalitate
infantil și cauzat de SIDA) sau consecin e non letale, și anume:
fizice acute - răni, ocuri, boli, infecții;
fizice cronice - dizabilități, probleme somatice, infecții cronice, dureri cronice, probleme
gastrointestinale, tulburări de apetit și hrănire, de somn, abuz de droguri și/sau alcool);
reproductive - avorturi spontane, sarcini nedorite, avorturi nesterile, boli cu transmisie sexual
inclusiv HIV/SIDA, tulbur ri de menstrua ie, complica ii în timpul sarcinii, afec iuni
ginecologice, tulburări ale funcțiilor sexuale.
b) La nivel psiho-social
Este de menționat că multe societăți blamează victimele/supraviețuitorii violenței sexuale și
de gen. Marginalizarea și excluderea social cauzează afecțiuni ulterioare, incluzând rușinea,
sentimentul de ură de sine și depresie. Ca rezultat al stigmatizării sociale, cele mai multe
victime/supraviețuitori ai violenței sexuale și de gen nu raporteaz aceste incidente. Apar dou
categorii de consecin e în acest plan, atât de greu sesizabil și care se remediaz în timp și cu
eforturi considerabile:
- consecințe emoționale și psihologice - sindrom de stres post-traumatic, depresie, anxietate,
team , furie, rușine, insecuritate, ur de sine, boal psihic , gânduri i comportament de suicid;
- consecințe sociale - blamarea victimei/supravie uitorului, pierderea rolului/func iilor în
societate, stigmatizare social , respingere social i izolare, feminizarea s r ciei, acutizarea
inegalit ilor de gen.
c) Cadru legal / justiție
Dac legisla ia na ional nu prevede protec ie adecvat împotriva violenței sexuale sau de gen,
sau dac practicile în organismele legale i juridice sunt discriminatorii, acest tip de violen
poate fi perpetuat prin lipsa pericolului de pedeaps penal . Atitudinile comunității de blamare
a victimelor/supravie uitorilor violenței sexuale și de gen se reflect adesea la nivelul instan
elor de judecat . Multe raport ri/plângeri ale acestor incidente sunt respinse sau agresorii
primesc pedepse u oare. În unele ri, pedeapsa pentru infractorii care s vâr esc acte de violen
sexual i de gen constituie alt violare a drepturilor i libert ilor victimei/supravie uitorului i
anume c s toria forțatcu agresorul. Astfel, în plan psihologic, victima este din nou agresată,
prin faptul căagresorul este tratat ca și nevinovat.

d) Siguranță / securitate
Victima/supravie uitorul se simte nesigur, amenințat, temăor, neprotejat, și în fa a riscului de
a fi agresat din nou. Un alt aspect ce ine de contextul securității este acela că, în lucrul cu
incidentele de trafic de persoane, poliția și forțele de securitate pot intra în aceste rețele. De
asemenea, dac poli ia sau for ele de securitate nu sunt receptive la suferin a victimei și la
nevoia de îngrijire, demnitate și respect, trauma se poate adânci din cauza amânării acordării
asisten ței.
5.3 Răspunsul la violența sexuală și de gen.
Membrii comunității trebuie s tie cum i unde s raporteze incidentele de violen sexual i de
gen. De asemenea, comunitatea trebuie s fie sus inut pentru a stabili mijloacele de suport a
victimelor/supravie uitorilor acestor agresiuni.
Corelate cu cele patru categorii de consecin e (sănătate, psiho-social, siguran /securitate i
cadru legal/justiție), activităile de răspuns trebuie să se concentreze pe aceste patru arii,
prin următoarele acțiuni:
Dezvoltarea activităților de educare și de creștere a receptivității comunității.
Lansarea unor campanii de informare a publicului larg cu privire la violența sexual și de gen.
Stabilirea unor mecanisme de monitorizare și raportare a violenței sexuale și de gen.
Un sistem transparent de orientare trebuie stabilit în fiecare loca ie unde exist refugiați, astfel
încât aceștia s fie informa i asupra serviciilor disponibile, la care să apeleze în timp util.
Abilitarea comunității de refugiați pentru a răspunde acestui fenomen.
Lucrul cu comunitatea este esen ial în dezvoltarea unor strategii efective și eficiente de
răspuns. Dezvoltarea unui sistem de servicii care s răspundă nevoilor medicale/de sănătate
ale victimelor/supraviețuitorilor.
Asigurarea de îngrijiri medicale, orientare către servicii specializate accesibile.
Dezvoltarea unui sistem de servicii care să răspundă nevoilor psiho-sociale ale
victimelor/supraviețuitorilor.
Relația cu victimele/supraviețuitorii violenței sexuale i de gen trebuie s se bazeze pe
empatie și receptivitate.
Dezvoltarea unui sistem de servicii care să răspundă nevoilor de siguranță /securitate a
victimelor/supraviețuitorilor.
Ulterior agresiunii, victimele/supravie uitorii trebuie să beneficieze de maximum de
securitate, iar comunitatea trebuie să fie principalul actor în garantarea unui spațiu sigur.
Stabilirea unui răspuns la nivelul cadrului juridic/legal. Stabilirea unei metodologii în
colaborare cu autoritățile locale astfel încât victimele/supravie uitorii care necesit asisten
juridic pentru denunțarea agresiunii să o poată face în timp util.
Identificarea rolurilor și responsabilitților altor potențiali actori.
Personalul din teritoriu, din programele de asisten și personalul managerial pot juca un rol
crucial în răspunsul la violen ele sexuale și de gen.
Dezvoltarea unui plan de lucru/asistență cu agresorii.
Drepturile umane ale agresorilor, incluzând propria lor siguranță, trebuie respectate.
5.4 Principii orientative în asistența victimelor/supraviețuitorilor.
Violența sexual i de gen este o problem care afecteaz indivizi, comunităiți instituții. Dat fiind
complexitatea ei, acest tip de violen este abordat cel mai eficient în momentul în care mai
multe sectoare, organizații și discipline conlucreaz în identificarea i conceperea unor strategii
care să poat contracara această violare a drepturilor fundamentale ale omului. Toți actorii
implicați în dezvoltarea acestor strategii trebuie s agreeze în comun asupra unui set de
principii orientative i s con tientizeze c Violența sexual și de gen este o gravă încălcare a
drepturilor fundamentale ale omului.
La nivel de programe de asisten a refugiaților câteva principii trebuie să orienteze
conceperea și implementarea acestora:
Implicarea comunității de refugiați, îndeosebi în procesul de luare a deciziilor;
Asigurarea unei participări echilibrate a bărbaților și femeilor, fetelor și băieților în
planificarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea programelor ce le sunt destinate;
Asigurarea unei coordonări multisectoriale a acțiunilor tuturor actorilor implicați;
Asigurarea unor evidențe scrise, înregistrări de date, planificare de activități.
La nivel individual, următorul set de principii trebuie să fie luate în considerare:
Asigurarea securitții victimelor/supraviețuitorilor violenței sexuale și de gen, precum și a
familiilor acestora;
Respectarea confiden ialit ii asupra persoanelor afectate și a familiilor lor – de aici derivă
câteva reguli de intervievare, după cum urmează :
-implicarea translatorilor/interpreților din afara comunitții;
-desfășurarea interviurilor în spații sigure, private, cu translator de același sex cu persoana
intervievată;
-ascultare activă, obiectivitate și răbdare în obținerea informațiilor, îndeosebi cele legate de
incidente de tipul violențelor sexuale și de gen;
-formularea de întrebări relevante;
-evitarea reluării istoriei traumei în interviuri repetate;
-referirea victimelor violeț ei sexualeș i de gen unor actori sociali relevanți;
-obținerea acordului cu privire la prezen a sau absen a partenerului la interviu. Dacă victima
violenței sexuale și de gen este un copil, principiul interesului superior al copilului trebuie sa
primeze;
- Non-discriminare.
La nivel multisectorial – fundamentul acestei abordări este protecția internațional care își
propune ca refugiații să fie protejați adecvat și să beneficieze de exercitarea drepturilor.
Implicarea comunității este esențial în conceperea, planificarea i implementarea programelor
(cu implicarea membrilor comunității în prevenția și răspunsul la violența sexuală și de gen).
Exist apoi principii și norme operaționale asupra cărora toți actorii implicați trebuie s
convin , asigurându-se astfel o func ie de coordonare. Nu trebuie uitat că pot exista mulți
actori a căror contribuție poate fi utilă și ale căror roluri trebuie definite. Prevenția și
răspunsul la violența sexuală și de gen implic acțiuni derulate de diferiți actori relevanți, cei
mai multi reprezentând unul sau mai multe din aceste sectoare: staff medical, psiho-social, de
securitate i juridic.

5.4 Prevenirea violenței de gen.

Numai prin identificarea factorilor ce contribuie sau influențează tipul violenței sexuale și de
gen putem dezvolta strategii adecvate și eficiente.
Activităile de prevenție trebuie orientate pe potențialii agresori, potențialii supraviețuitori i
pe cei care îi asistă pe toți aceștia. Având drept țintă populația de refugiați, aceștia trebuie
implicați în conceperea, implementarea și evaluarea acestor strategii. Strategiile eficiente de
preven ie vor include ac țcare se concentrează pe următoarele scopuri:
Scopuri în prevenția violenței sexuale și de gen.
1. Transformarea normelor culturale, cu accent pe abilitarea și încurajarea femeilor și
fetelor. Aceste acțiuni se desfășoară la următoarele niveluri:
-la nivelul cunoștin ț(în elegerea drepturilor omului, valorizarea sarcinilor reproductive și a
muncii casnice, acceptarea unor alternative la rolurile de gen, folosirea unor metode
nonviolente pentru exprimarea furiei și frustrării);
-la nivelul atitudinilor comunității (prin respectarea fiecărei contribuții individuale în cadrul
comunității, implicarea tuturor în procesul de luare a deciziilor, suport pentru
victimele/supravie uitorii violenței sexuale și de gen, condamnarea celor care abuzează de
putere);
- nivel de comportament (atitudini și comportamente non-discriminatorii, rezolvarea non-
violent a problemelor, raportarea incidentelor de violen sexual și de gen, denunțarea atât a
agresorilor cât și a actului de agresiune i sprijinirea victimelor/supravie uitorilor).
Strategii de transformare a normelor culturale:
-inițierea unor campanii de informare, educare și comunicare;
-constituirea unor rețele de voluntari și a unor rețele de actori
sociali;
- unei proporții echilibrate în prezen a femeilor și a bărbaților în structurile, comitetele de
conducere și în procesul de luare a deciziilor; abilitarea femeilor; implicarea bărbaților, a
copiilor și a tineretului.
2. Reconstruirea familiei și a sistemelor de suport comunitar
Este știut că atunci când refugiații își părăsesc căminele, sistemele tradiționale, clasice de
suport, atât familial cât și comunitar se prăbușesc. Rolurile sociale se inverseaz , se alterează.
Comunitatea, care odinioar impunea standardele i modelele de comportament social și moral
este slăbit sau chiar distrus. Aceste schimbări reprezintă factori de risc pentru producerea
violenței sexuale și de gen.
În acest context, iată două strategii importante în scopul reconstruirii familiei și al
comunității:
-dezvoltarea de programe sociale ș recreaționale;
- încurajarea activităților religioase și spirituale.
3. Crearea tuturor condițiilor pentru îmbunătățirea sistemului de responsabilități.
În timpul analizării situației trebuie identificate relațiile de putere din cadrul comunității de
refugiați i din rândul celor care acord asistență refugiaților. Persoanele ce de in putere pot fi
poten iali agresori.
În acest sens exist două strategii de urmat:
Creșterea receptivităii în rândul staff-ului organizațiilor prin training-uri regulate;
Armonizarea cu standardele de responsabilități și codul de conduite pentru lucrătorii
comunitari;
4. Asigurarea unor servicii ți facilități în campurile și centrele de cazare astfel încât
nevoile de bază să fie acoperite și să prevină producerea incidentelor de violență sexuală și
de gen. Strategiile pentru atingerea acestui scop în prevenția violenței sexuale și de gen
sunt următoarele:
Înregistrarea tuturor refugiaților; Informarea refugiaților cu privire la drepturile, privilegiile i
beneficiile la care pot avea acces; Implicarea comunității de refugia î în planificarea,
conceperea i implementarea activit ilor de preven ie a violenței sexuale i de gen; Implicarea
echilibrat pe considerente de gen în sistemul de distribu ie a hranei i a produselor non-
alimentare; Implementarea unor programe de sănătatea reproducerii; Implementarea unor
programe pentru prezervarea siguran ei și securității; Receptivitate față de populația gazdă;
Abordarea chestiunilor de gen în planificarea și implementarea tuturor programelor de
asistență a refugiaților.
5. Încercarea de influențare a sistemelor legal formale și tradiționale
O primă condiție în abordarea acestui scop este familiarizrea cu sistemele legale formale și
tradi ionale ale rii gazd dar i ale rii de origine, mai exact dac exist legisla ie împotriva
discriminării pe bază de gen și a violențelor sexuale. Aceste prevederi legale pot fi perfectate.
Strategiile sunt, după cum urmează:
Educarea acelor instanțe tradiționale asupra drepturilor umane fundamentale; Activități de
training lobby adresate sistemului na ional de justiție; Întărirea legislației și politicilor
naționale care protejeaz drepturile omului; Pledare pentru în sprirea pedepselor pentru
agresori.
6. Monitorizarea și înregistrarea incidentelor de violență sexuală și de gen
Dacă aceste incidente se produc, monitorizarea acestora este responsabilitatea tuturor
actorilor implica I, din toate sectoarele - medical, social, juridic, securitate. Datele trebuie
compilate și analizate în comun. În același timp trebuie analizate i mecanismele de prevenție
uzate, și cele care trebuie dezvoltate în continuare. Prin monitorizarea adecvat și profundă a
incidentelor de violență sexuală și de gen se poate evalua succesul unor strategii de prevenție
și se pot elabora analize comparative.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. ANGHEL, R. Modalităţi de dezvoltare a identităţii psihosexuale la copii de vârstă
preşcolară: tz de doct. în psihologie. Chişinău, 2013. 254 p.
2. ANTONESCU, G.G. Istoria pedagogiei. Doctrinele fundamentale ale Pedagogiei Moderne.
Ediția a III-a revăzută. București: Ed. Cultura Românească S.A.R., 1939. 598 p. ISBN 978-
9734-67-111-3.
3. ARISTOTEL, Politica. Ştiinţe politice. Oradea: Editura Antet, 1996. 285 p. ISBN 973-
9241-03-4.
4. AZAROV, I. Pedagogia relaţiilor familiale. Chişinău: Lumina, 1979. 239 p. ISBN 978-
9736-01-983-8.
5. BALICA, M., FURTUȘNIC, C. et al. Perspective asupra dimensiunii de gen în educație.
București: MarLink, 2004. 144 p. ISBN 973-8411-30-0.
BIDDULPH, S. Cum să ne creștem băieții. București: Humanitas, 2013. 238 p. ISBN 978-
973-50-4711-5.
6. BIDDULPH, S. Cum să ne creștem fetele. București: Humanitas, 2013. 282 p. ISBN 978-
973-50-4828-0.
7. BODRUG - LUNGU, V. Valorificarea conexiunilor dintre sănătate, educaţie şi egalitatea
de gen. În: Revista Didactica Pro, revistă de teorie şi practică educaţională. 2018, nr. 6 (112),
pp. 46-49. ISSN 1810-6455.
8. BODRUG, V., POUSTOVAN, I., SACA, S. Gender şi educaţie: Note de curs. Chişinău:
Centrul Editorial al USM, 2001. 94 p. ISBN 9975-70-090-X.
9. BODRUG-LUNGU, V. Educaţia gender în contextul cursului Republica Moldova spre
integrarea europeană. În: Învăţămîntul superior şi cercetarea – piloni ai societăţii bazate pe
cunoaştere. Vol. I. Chişinău: 2006. pp. 422-423. ISBN 978-9975-70-667-6.
10. BODRUG-LUNGU, V. Familia ca instituţie de socializare de gen. În: Studia Universitatis
Moldaviae (Seria Ştiinţe ale Educaţiei). 2008. nr. 5, pp. 86-91. ISSN 1857-2103.
11. BODRUG-LUNGU, V. Privire generală asupra socializării de gen a tinerilor. În: Studia
Universitatis Moldaviae (Seria Ştiinţe ale Educaţiei). 2007. nr. 5. pp. 112-116. ISSN 1857-
2103.
12. BODRUG-LUNGU, V. Promovarea egalităţii de gen şi abilitarea femeilor: o şansă reală
pentru accelerarea dezvoltării. În: Al treilea raport cu privire la Obiectivele de Dezvoltare ale
Mileniului Republica Moldova. Chișinău: Guvernul Republicii Moldova, UNDP. 2003. pp.
25-28.
13. BODRUG-LUNGU, V. Teoria şi metodologia educaţiei de gen: tz.de doct. în pedagogie.
Chişinău, 2009. 343 p.
14. BODRUG-LUNGU, V., JARDAN V., ZMUNCILA L. Educaţia Gender: Glosar.
Chişinău: CEP USM, 2004. 91 p. ISBN 9975-70-378-X.
15. BOLBOCEANU, A. Accesul, relevanța și calitatea educației în instituțiile de educație
timpurie: Studii de politici publice. Chișinău: Lexon Prim, 2014, 65p. ISBN 978-9975-4188-
9-8.
16. BOROZAN, M., ȚURCAN-BALŢAT, L. et.al. Cultura de gen în educație. Chișinău:
Tipografia UPS „I. Creangă”, 2014. 179 p. ISBN 978-9975-46-217-4.
17. BRAGHIȘ, M. Strategii pedagogice de optimizare a parteneriatului şcoală-familie-
comunitate în treapta învăţământului primar: tz de doct. în pedagogie. Chişinău, 2013. 200 p.
18. BUCUN, N., JARDAN, V. Tendinţe contemporane în identificarea şi formarea identităţii
gender. În: Symposia professorum: Seria psihologie şi ştiinţe ale educaţiei. Conferința
internațională, 26-27 aprilie 2002. Chișinău: 2002. pp. 73-78. ISBN 9975-920-69-1.
19. CALARAŞ, C. Parametrii unui tată eficient în viziunea tinerilor. În: Aspecte
psihopedagogice ale curriculumului de educaţie a părinţilor în Republica Moldova.
Conferința internațională. Chișinău. 2005. pp. 193-196. ISBN 9975-921-85-X.
20. CAMPBELL, R. Educație prin iubire. București: Curtea veche publishing, 2001. 248 p.
ISBN 978-6065-88-187-7.
21. CARA, A., GLOBU, N., ORÎNDAȘ, L. Parteneriatul școală-familie-comunitate în
asigurarea coeziunii sociale și calității în educație. Chișinău: Tipogr. „Print-Caro”, 2018, 149
p. ISBN 978-9975-48-151-9.
22. GRUNBERG, L., MIROIU, M. Gen si educaţie, Societatea şi Analize Feministe.
Bucureşti: AnA, Smart Print, 1997. ISBN 973-9216-24-2.
23. GUŢU, V., BUCUN, N., CEMORTAN, S. et.al. Concepţia educaţiei în Republica
Moldova. În: Studia Universitatis Moldaviae (Seria Ştiinţe ale Educaţiei). 2009, nr. 5(25), pp.
5-16. ISSN 1857-2103.
24. GUZGAN, V. Cultura și comportamentul organizațional în instituția educațională:
Suport de curs. Chișinău: Tipografia „Geromont-Studio”. 2013. 262 p. ISBN 978-9975-115-
04-9.
25. HANDRABURA, L., BODRUG-LUNGU, V. Dimensiunea de gen în domeniul educaţiei.
În: Studia Universitatis Moldaviae (Seria Ştiinţe ale Educaţiei). 2010, nr. 5 (35). pp 9-16.
ISSN 1857-2103.
26. HANDRABURA, L., GHERASIM, A. Limbajul nonsexist: Repere conceptuale şi
recomandări practice. Chişinău: Pictografic. 2018, 168 p. ISBN 978-9975-3280-0-5.
27. HANDRABURA, L., GORAŞ-POSTICĂ, V. Educaţie pentru echitate de gen şi şanse
egale: Auxiliar didactic pentru profesori şi elevi. Ed. a 2-a, rev. Chişinău: Bons Offices, 2016,
166 p. ISBN 978-9975-3013-3-6.
28. Chira V. Lorena-Lavinia, Lucrare de doctorat “Diferențe de gen în educație. Factori
sociali, succes școlar și construcția genului în mediul școlar”, Universitatea Babeș – Bolyai
Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, 2012
29. Nation Education Union (NEU) și UK Feminista (2017), It’s Just Everywhere. A study on
sexisme in schools - and how we tackle it, https://neu.org.uk/sites/neu.org.uk/files/sexism-
survey-feminista-2017.pdf;
30. Anca Moţ Egalitatea de gen și educația pentru egalitate de gen - rolul ONU
http://revista.irdo.ro/pdf/2018/revista_3_2018/02_Anca_Mot.pdf
31. Caraș Veronica Diferențe de gen în educația copiilor și implicațiile lor asupra succesului
școlar https://concursurilecomper.ro/rip/2016/ianuarie2016/12-CarasVeronica-articol.pdf
32. Institutul de Științe ale Educației, UNICEF, (2004), Perspective asupra dimensiunii de
gen în educație, Ed. MarLink, București, pe
http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/perspective-asupra-dimensiunii-de-gen-in-
educatie.pdf.
33. Rodat, S., (2017), „De la rolurile și identitatile de gen la modelele „doing gender” și
„undoing gender”, Revista româna de sociologie, anul XXVIII, nr.3-4 (Abordări sociologice
contemporane ale genului), București, pe
http://www.revistadesociologie.ro/sites/default/files/07-srodat_0.pdf;
34. Abordarea integratoare de gen în practică: un set de instrumente Chișinău 2007.
35. Camelia Proca Eniko Gall GenderEd: „Combaterea stereotipurilor de gen în educație și
în orientare profesională” 2018
36. Loretta Handrabura, Viorica Goraș-Postică educație pentru echitate de gen și șanse egale
Chișinău, 2016
11. Stalo Lesta Combaterea stereotipurilor de gen în educație și în consiliere vocațională”
2019.
37. Violența sexuală și de gen împotriva refugiaților, returnaților și persoanelor deplasate
intern. Ghidul UNHCR de prevenire și răspuns", Mai 2003