ITINERAR CATEHETIC PENTRU COPII

EVANGHELIA SFÂNTULUI MARCU

Societatea modernă, marcată de pozitivismul tehnic şi de modelele mereu în

schimbare, modelează şi îşi pun amprenta asupra copilului încă din copilărie. Un exemplu
foarte concludent este cel al televiziunii. Se observă tot mai mult că familia creştină nu se
mai găseşte într-un mediu omogen: aspectele legate de credinţă şi cele ale vieţii cotidiene
sunt însuşite împreună; tensiunea dintre ştiinţific şi simbolic este prezentă chiar şi în
copii. Într-un astfel de mediu întâlnirea de cateheză are vocaţia ei şi este chemată să
realizeze un adevărat dialog - care nu se termină niciodată – cu textul biblic, cuvântul de
iubire al lui Dumnezeu adresat oamenilor, cu situaţiile concrete de zi cu zi în care se
desfăşoară bucuriile, satisfacţiile şi neajunsurile copiilor, cu aspiraţiile şi dorinţele
comunităţilor şi a Bisericii locale.

Analiza unui text biblic

Din activitatea catehetică s-a observat că referitor la analiza unui document biblic
există mai multe aspecte care trebuie luate în considerare: însuşirea cunoştinţelor,
descifrarea expresiilor „interesante”, atitudinea critică a folosirii imaginilor şi a
cuvintelor, legăturile simbolice. Toate acestea se află la baza unei analize catehetice
autentice. Prin îmbinarea lor se va încerca de fapt realizarea unei adevărate comunicări.
Modelul de cateheză pe care-l propunem în următoarele şase cateheze, şi care
este propus de Claude şi Jecqueline Lagarde în Catéchèse biblique symbolique, nu este
numai un instrument de lucru pentru a concretiza obiectivele propuse, ci este şi un ajutor
preţios pentru formarea celor catehizaţi. Să prezentăm pe scurt aspectele mai importante.
Însuşirea cunoştinţelor
Acest moment constituie prima activitate în contact cu documentul (textul biblic).
Textul necunoscut este pătruns pentru a fi reţinut. Operaţia constă în reperarea
elementelor care corespund unei experienţe concrete (sensul) şi articularea lor în jurul
unei semnificaţii general practice. Când un copil încearcă să redea o povestire, îl vedem
aşezând într-un mod coerent cuvintele şi imaginile în jurul unei logici pe care şi-a ales-o
şi care constituie modul în care el a înţeles textul. Operaţia este dublă: receptarea
imaginilor şi organizarea într-un scenariu personal. Acestea constituie cunoştinţele unei
povestiri.
Investirea cunoştinţelor este întotdeauna prima forma dată unei lucrări. Uitarea
este cea care va tinde să reducă textul la structura sa de bază, la ideea reţinută în câteva
imagini. De aceea, această primă etapă va fi reluată la fiecare nouă ascultare a povestirii,
întrucât cunoaşterea presupune o reîntoarcere constantă la text.
Cunoaşterea textului va conduce spre elementele concrete ale povestirii.
Înţelegem sensul din ceea ce compune imaginea. Aceasta la rândul ei este suport pentru
personaje, decor, mişcări, pe scurt, pentru tot ceea ce ne învaţă să privim analiza
structurală. În cunoaşterea textului este foarte important de a nu trece imediat la
semnificaţia textului, ci de a lăsa textul să se mişte, „să joace”, aşa cum este redat şi aşa
cum este înţeles. Animatorul nu intervine decât pentru a ajuta la reţinerea a cât mai multe
elemente care vor fi semnificative pentru credinţă, dar care pentru moment nu sunt
percepute ca semnificative.
 Descifrarea expresiilor ”interesante”
Acest moment este foarte strâns legat de cel al însuşirii cunoştinţelor. Textul
începe să fie interogat cu adevărat, chiar să fie contestat, în măsura în care nu intră în
canoanele vieţii zilnice şi ale experienţei membrilor grupului. În mod obişnuit grupul de
cateheză poate fi deranjat de următoarele atitudini: 1. Când o povestire este foarte
cunoscută, cel care ascultă este ca „adormit” de muzica textului care se derulează fără
dificultăţi. Nu mai ascultă povestea care este prezentată şi cu atât mai puţin nu îşi face
nici o idee despre aceasta. 2. Cuvântul evangheliilor este considerat ca sacru. Nu este
pusă problema textului. Cel catehizat nu vrea să se pună în raport cu textul. Sacralitatea
este luată ca un pretext pentru a refuza un adevăr prezentat. De fapt căutarea unui sens
este blocată iar Revelaţia este negată. Uneori se găseşte această atitudine la copii care
spun: „Să merg la cateheză? Pentru aceasta trebuie să fiu credincios, trebuie să mă rog!”
3. Critica este uneori atât de greu de suportat încât imediat sunt căutate răspunsuri pentru
a se divaga discuţia sau tema. Este cazul celor care spun: „În acel timp…, în acea
cultură…, era cam aşa”, sau „ Bineînţeles că Isus putea să meargă pe ape. Doar era Fiul
lui Dumnezeu!” Acest tip de răspuns evită o angajare serioasă pentru a intra într-un text
revelat. Dialogul este blocat chiar de la început. 4. Diferenţa de sensibilitate în faţa
expresiilor „interesante” ale unui text poate fi observată uşor în cadrul unui grup. De
exemplu, este posibil ca cineva să fie foarte mişcat de faptul că orbul Bartimeu de la
poarta Ierihonului trăia în întuneric, pe când un altul să fie indiferent în faţa unei astfel de
situaţii. Comunicare devine foarte dificilă.
Căutarea expresiilor interesante declanşează o critică ce pune în cadrul grupului
problema adevărului. În timp ce unii se prind de cunoştinţele dobândite pentru a ieşi
dintr-o situaţie dificilă, alţii acceptă, de exemplu, expresia „moarte-viaţă” şi devin
receptivi în faţa revelaţiei. Astfel ia naştere o dezbatere între cuvântul lui Dumnezeu şi
fiecare membru al grupului de cateheză.
Folosirea imaginilor şi a cuvintelor
Se constată că membrii unui grup de cateheză folosesc cu plăcere imaginile. Şi
aceasta chiar în mod spontan, mai ales atunci când au înţeles bine textul biblic. De fapt,
într-o cateheză acest moment este fundamental. Este vorba de scoaterea povestirii biblice
din sfera anecdoticului prin legarea textului de alte texte biblice sau de sacramente şi
liturgia bisericii. De exemplu, această trecere poate fi realizată apelând la elemente de
istorie: oraşul Ierihon este un oraş menţionat în vindecarea orbului Bartimeu, în istoria lui
Zaheu, în parabola bunului samaritean, dar şi în intrarea poporului ales în Ţara promisă
sub conducerea lui Iosue. Pentru desfăşurarea activităţilor catehetice există corespondenţe
concrete care constituie reţele ale simbolismului creştin. Punerea în legătură a diferitelor
texte şi imagini va duce la „trăirea” textului şi a istoriei. Totodată acest moment catehetic
este de o importanţă deosebită şi pentru formarea celor catehizaţi: îi determină să intre
într-un proces de căutare a sensului religios şi să se detaşeze de sintagma „idee
religioasă”.
Legăturile simbolice
Textul biblic este deschis spre celelalte documente (operele Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii, documentele magisteriului, vieţile sfinţilor, experienţa de zi cu zi) prin
legăturile simbolice pe care le poate stabili cu acestea. Din totdeauna omul nu a putut să
nu se proiecteze în povestire şi să nu se compare cu aceasta. Sesizăm şi înţelegem situaţia
descrisă plecând de la propria istorie. Nu poate să fie altfel. În mod spontan stabilim
puncte de legătură între biblie şi noi. Însă Scriptura nu este o carte de istorie, ci o
mărturisire de credinţă în sfera moarte-viaţă, este revelaţia iubirii lui Dumnezeu şi a
experienţei omului. Biblia „funcţionează” la acest nivel de lectură (simbolică), ca o
oglindă a vieţii noastre. Moartea şi învierea lui Isus accentuează această lectură teologică
indicând într-un mod distinctiv sensul creştin al istoriei umane. Ea îl face pe om să
mediteze asupra propriei vieţi în lumina misterului pascal. Îndepărtând „falşii zei”,
propunând calea arătată de Isus şi afirmând primatul iubirii, se poate stabili o puncte de
legătură între obiectivitatea documentului credinţei şi subiectivitatea celui care crede.
Există circulaţie de sens între credinţă şi viaţă.

Un mod de a-l cunoaşte şi urmă pe Cristos

Itinerarul catehetic propus în catehezele următoare este bazat pe evanghelia

sfântului Marcu. Au fost selectate anumite pericope biblice pentru a putea răspunde la
următoarele două întrebări cheie: Cine este Isus Cristos? Care este calea pe care trebuie
să meargă ucenicul care îl urmează pe Cristos.
În stabilirea desfăşurării catehezelor s-a luat în consideraţie, în parte, ordinea
cronologică a versetelor, dar s-a ţinut cont şi de anul liturgic şi de celebrarea
sacramentelor:
Cateheza Evanghelia lui Marcu Anul liturgic Sacramentele
1: Isus este Mesia Ioan Botezătorul, înainte Duminica a 2-a Pocăinţa
mergătorul lui Isus (1,2-8) din Advent
2: Isus este Fiul Botezul lui Isus în Iordan Prima duminică Botezul
preaiubit al lui (1,9-11) din Postul Mare
Dumnezeu
3: Isus este Fiul Vindecarea paraliticului Duminica a 7-a Botezul
Omului (2,1-12) de peste an
4. Isus este Orbul Bartimeu şi Isus Duminica a 30-a Botezul
Învăţătorul (10,46-52) de peste an
5. Isus este Schimbarea la faţă a Schimbarea la Euharistia
Dumnezeu Domnului (9,2-10) faţă a Domnului
6. Dăruind vei Văduva din templu (12,38- Duminica a 32-a Euharistia
dobândi 42) de peste an

Fiecare cateheză a pornit de la un document biblic şi a fost construită după o

schemă pedagogică în patru etape: textele biblice; pregătirea jocului; un joc în echipă;
dezbaterea finală şi celebrarea. Obiectivele au fost stabilite pentru fiecare cateheză.
Acestea au vizat atât cele două întrebări fundamentale ale evangheliei lui Marcu, cât şi
momentele de creativitate, dezbatere şi celebrare din timpul desfăşurării activităţilor
catehetice. În partea introductivă, teologică, s-a intenţionat să se ofere animatorului un
minim de cunoştinţe în vederea analizei şi desfăşurării catehezei.
În mod voit nu s-a notat vârsta pentru destinatarii catehezelor. Adaptarea acestora
la grupul de copii rămâne la atitudinea animatorului. Dacă se decide, de exemplu, să se
urmeze schema oferită se vor adapta informaţiile iniţiale la posibilităţile psihologice ale
copiilor. Aceste informaţii nu trebuie să fie nici prea lungi, nici prea dificile. Acelaşi
obiectiv poate fi luat independent de vârstă, chiar dacă anumite etape ale desfăşurării
catehezei sunt mai mult sau mai puţin dificile la opt, zece sau paisprezece ani.
În cadrul anumitor grupuri de cateheză ar putea să apară următoarele întrebări:
trebuie urmate toate etapele propuse pentru o cateheză? Una sau mai multe întâlniri
pentru a aprofunda aceeaşi temă? Un răspuns adecvat depinde de situaţiile în care se află
grupul catehetic: un grup bine organizat sau la început de drum; un grup care dispune
mai mult sau mai puţin de mijloace pedagogice şi de susţinere din partea responsabililor
pastorali locali; un grup motivat care face parte dintr-o asociaţie sau un grup convocat
numai la diferite ocazii; un grup bine structurat condus de animatori cu experienţă sau un
grup călăuzit de voluntari binevoitori. Oricare ar fi cazul grupului de copii care participă
la cateheză, opţiunea pentru o etapă sau alta ori pentru întreaga schemă propusă, decizia
de a aprofunda o temă într-o întâlnire sau mai multe, aparţine animatorului care îşi
cunoaşte posibilităţile concrete de actualizare a propunerii catehetice.
Având în vedere că destinatarii acestor cateheze sunt copii, cu excepţia catehezei
a 5-a, în fiecare cateheză s-a propus câte un joc didactic. Fiecare joc este o propunere pe
care creatorul acestuia a găsit-o mai potrivită într-o situaţie sau alta. Animatorul care
cunoaşte situaţia concretă a grupului său va prelua, va îmbunătăţi, va simplifica, sau
poate chiar va renunţa la propunerea făcută. Profesorul Luc Aerens de la Centrul
Internaţional Lumen Vitae din Bruxelles, printre cele 20 de chei pentru crearea unui joc în
cateheză aşează pe o poziţie privilegiată următoarele reguli: să se ţină cont că activitatea
ludică este extrem de serioasă, profundă, globală; să se adapteze jocul la vârsta şi la
posibilităţile tehnice şi cognitive ale grupului care îl va folosi; animatorii trebuie să fie
întotdeauna gata să joace jocul împreună cu grupul; înainte de a lansa un joc într-un grup
întotdeauna animatorul trebuie să-l fi jucat mai întâi el însuşi; fiecare regulă a jocului
poate fi schimbată.
Fiecare cateheză include mai întâi o muncă de creaţie care îi introduce pe copii în
frumuseţea textului biblic, apoi un aport personal care va apare în cadrul colaborării şi al
confruntării, pentru ca spre sfârşit să conducă spre celebrare, rugăciune şi cânt pentru a-l
întâlni efectiv pe Isus Cristos şi pentru a-l urma. Accentul pus pe expresie (imaginar în
operaţia de memorare, manual în creaţie, verbal în momentele de dialog şi liturgic prin
rugăciune) în toate cele şase cateheze este de o importanţă deosebită pentru o lume în
care se acţionează adesea după impresie.
Cateheza „nu trebui să-i lipsească niciodată copilului creştin”, afirmă Directoriul
General pentru Cateheză la numărul 177. În desfăşurarea catehezei mărturia de credinţă şi
rugăciunea au fost întotdeauna scopul eforturilor făcute şi al rezultatelor obţinute. Oare
nu aceeaşi a fost şi expresia privilegiată a credinţei şi răspunsul pe care l-au dat de-a
lungul secolelor comunităţile creştine în faţa cuvântului sacru al Scripturii? Oricare ar fi
situaţiile copiilor, întâlnirea cu Isus Cristos şi dialogul cu el prin cateheză este posibil.
 IOAN BOTEZĂTORUL
ÎNAINTEMERGĂTORUL LUI ISUS
Cateheza 1
Isus este Mesia

PARTEA TEOLOGICĂ

Aşteptarea lui Mesia

Înainte de a se naşte Isus Cristos, mulţi iudei îl aşteptau pe Mesia, pe cel promis
de profeţi, despre care vorbiseră în vechime Scripturile. Cuvântul grec Cristos, care
traduce cuvântul ebraic Mesia, înseamnă cel uns, cel care a primit pe cap uleiul sfinţit.
Împlinirea timpurilor trebuia să coincidă cu o epocă regească, în care să
domnească un urmaş de-al lui David, un uns al lui Dumnezeu. Se vorbea mult despre
această împărăţie davidică şi despre venirea ei iminentă.
După înmulţirea pâinilor, când s-a lăsat seara, Isus s-a retras pentru a scăpa de
mulţimea care voia să-l facă rege, un mesia politic şi militar (In 6,15). Câteva zile mai
târziu i-a întrebat pe aceia dintre ucenicii lui care au mai rămas împreună cu el: „Cine
spune lumea că sunt eu?” Ei i-au răspuns: „Mulţi spun că eşti Ioan Botezătorul, iar alţii că
ai fi Ilie sau unul dintre profeţi” (Mc 8,27-28).
Profetul Ilie fusese persecutat mult de cei din timpul său iar la sfârşitul vieţii s-a
ridicat la cer într-un car de foc (2 Rg 2,11). Opt sute cinci zeci de ani mai târziu credinţa
populară îl aştepta să revină ca un adevărat salvator. Iată pentru ce ucenicii lui Isus (Mc
9,11) au dat acest răspuns Învăţătorului lor, răspuns care ne ajută şi pe noi să răspundem
la întrebarea: „Pentru ce cărturarii au spus că Ilie trebuie să vină din nou?”
Profetul Malahia a scris: „Iată că eu vă trimit pe Ilie, prorocul, înainte de a veni
ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima
fiilor către părinţii lor, ca să nu vin să lovesc ţara cu blestem” (Mal 3,23-24). Astfel,
conform profeţilor, Mesia trebuia să aibă figura şi puterile unui profet puternic, cum
fusese Ilie, pentru ca să pregătească inimile oamenilor care aşteptau venirea lui
Dumnezeu.
În fiecare an, la sfârşitul cinei pascale, evreii lăsau pe masă o cupă mare plină cu
vin roşu. Era ultima cupă din acea seară festivă, numită „cupa lui Ilie” sau „cupa lui
Mesia”. Aceasta ar fi trebuit să fie băută numai în anul în care Ilie ar fi venit pentru a
pune capăt sclaviei şi mizeriei în care se afla poporul. Nu aceasta este cupa pe care o
descrie evanghelistul Luca şi pe care Isus acceptă să o bea în grădina Ghetsemani: „Tată,
dacă tu vrei, îndepărtează de la mine această cupă…?” (Lc 22,41). Sau oare nu este
renumita cupă a lui Ilie pe care o descrie evanghelistul Matei în timp ce Isus, pe cruce
fiind, rostea ultimele sale cuvinte: „Eli, Eli, lama sabactani” şi pe care soldaţii le
interpretează în felul lor spunând: „Îl chamă pe Ilie?” (Mt 27,46).
Cine este adevăratul Mesia, Isus sau Ioan Botezătorul? Dacă Isus este cel care
intră în Ierusalim călare pe măgăruşul mesianic, fapt care îi şochează pe farisei (Lc 19,39-
40), dacă el moare pe cruce bând cupa lui Ilie, cine este atunci Ioan Botezătorul?
Asemenea nouă, această întrebare şi-o puneau şi contemporanii lui Ioan Botezătorul şi ai
lui Isus .
 Atât Ioan Botezătorul cât şi Isus au o viaţă foarte asemănătoare. Cei doi au suferit
mult şi au fost ucişi. În evanghelia după Marcu Isus le răspunde ucenicilor: „Într-adevăr,
întâi va veni Ilie şi va restabili toate. Dar cum de este scris despre Fiul Omului că va
suferi multe şi va fi dispreţuit? Însă eu vă spun că Ilie a şi venit şi au făcut cu el ceea ce
au vrut, aşa cum este scris despre el” (Mc 9,12).
Răspunsul lui Isus este confirmat şi de profeţia din Malahia 3,23: va veni mai întâi
Ilie pentru a pregăti primirea Domnului, ziua cea mare a venirii sale. Într-adevăr, Ilie a
venit în persoana lui Ioan Botezătorul iar predica lui a fost refuzată. Din nefericire,
convertirea pe care el a predicat-o nu s-a realizat şi astfel marea zi a lui Dumnezeu a
trecut fără să fie percepută. Prima dramă o explică pe cea de a doua. Avem mai întâi
afirmaţia lui Isus, că Ioan Botezătorul ar fi fost Ilie, iar apoi totul se explică şi are înţeles.
De fapt este ceea ce se prezintă la început în evanghelia după Luca: îngerul Gabriel îi
vesteşte bătrânului Zaharia că fiul său, Ioan, „va merge înaintea lui (Isus) cu duhul şi
puterea lui Ilie pentru a întoarce inimile părinţilor către copii şi pe cei rebeli la
înţelepciunea drepţilor, pentru a pregăti Domnului un popor desăvârşit” (Lc, 1,17).
Evanghelia după sfântul Matei, în mod foarte subtil, menţionează acelaşi lucru: „Ioan
avea o haină din păr de cămilă şi centură de piele încinsă la mijloc” (Mt 3,4). Acest
veşmânt nu era altul decât cel al lui Ilie (cf. 2 Rg 1,8).
Dacă botezul lui Ioan este un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor, atunci ce
înseamnă pentru noi Coborârea Duhului Sfânt? Ce semnificaţie are pentru noi Botezul
creştin? Ce înseamnă „a-l urma pe Isus”? Ziua Domnului, cea pe care o mărturisim în
Simbolul apostolilor, nu este oare crucea şi învierea, adică misterul pascal al lui Isus
Cristos, în care cel botezat este introdus (cf. Rom 6,2-4) pentru a primi uleiul regal, uleiul
sfânt, pe care l-a prevestit profetul Ilie şi Ioan Botezătorul?

PARTEA PEDAGOGICĂ

Obiective
1. Să se compare cei doi mari profeţi, Ilie şi Ioan Botezătorul, ca precursori ai lui
Isus, şi să se vadă care sunt asemănările şi diferenţele.
2. Să se observe care este diferenţa între Ioan Botezătorul şi Isus.
3. Să se aprofundeze următoarele trei fragmente biblice: 1 Rg 19; Is 40,1-5.9-11; Mc
1,1-11, descoperindu-se figura lui Mesia.
4. Să se descopere că Ioan Botezătorul este cel care l-a vestit pe Mesia, Isus Cristos.

Prima etapă: textele biblice

Se povesteşte istoria lui Ilie în deşert şi pe munte şi cea a lui Ioan Botezătorul în
pustiu şi pe malurile Iordanului.
Se citeşte textul din Isaia 40,1-5.9-11, aşa cum este prezentat în prima lectură din
duminica a 2-a din Advent, anul B.
Ioan Botezătorul şi Isus la Iordan
În acele zile, când poporul lui Israel îl aştepta pe Dumnezeu care trebuia să vină
ca un rege mare şi puternic pentru a-i aduna pe toţi oamenii la un banchet fastuos, în
acele zile, deci, a apărut Ioan Botezătorul. Era un personaj deosebit. Locuia în pustiu, aşa
cum spusese deja Ilie, profetul care traversase Iordanul şi care a fost înălţat la cer într-un
car de foc. Ioan, asemenea lui Ilie, era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă şi era încins
la mijloc cu o centură din piele. El mânca lăcuste şi miere sălbatică. Oare această miere
era aşa de bună ca cea pe care a mâncat-o poporul lui Israel când era în pustiu? Nimeni
nu ştie. Un lucru însă este sigur: veneau la Ioan, oameni de pretutindeni. Ioan Botezătorul
le spunea la toţi: „Gata, convertiţi-vă, nu mai mergeţi pe căi greşite, păcatele voastre vor
fi iertate, ceea ce aţi făcut rău va fi înecat în apa Iordanului”.
Ioan Botezătorul le spunea la toţi: „Nu sunt eu cel mare, cel pe care îl aşteptaţi. El
va veni după mine şi va fi mai puternic. Eu nu sunt vrednic să-l primesc, nici chiar să fiu
slujitorul său. Nu sunt vrednic nici măcar să-i dezleg sandalele! Eu, continua Ioan, eu vă
botez cu apă, el însă vă va boteza cu Duhul Sfânt”.
În acele zile a sosit şi Isus, care era din Nazaret, o localitate din Galileea, o
regiune în care nu existau aşa de mulţi creştini ca la Ierusalim. Isus, care nu făcuse nici
un rău, a venit în faţa lui Ioan şi Ioan la scufundat în apă. Când s-a ridicat din apa
Iordanului, Isus a văzut că cerul s-a deschis şi că Duhul Sfânt, sub formă de porumbel,
plutind peste ape, s-a oprit deasupra lui. De unde venea acest porumbel? Să fi fost oare
porumbelul lui Noe? Toţi se mirau! Apoi s-a auzit o voce care venea din cer. Era vocea
lui Dumnezeu care zicea: „Tu eşti fiul meu, unicul meu fiu, fiul meu preaiubit”. Apoi,
deodată, Duhul Sfânt l-a condus pe Isus în pustiu.

Etapa a doua: pregătirea jocului

Se reiau pe scurt elementele mai sugestive din fragmentele biblice din prima
etapă, necesare pentru pregătirea jocului.
Jocul este construit împreună cu copiii: desenarea planului de joc pe o coală de
hârtie (drumul lui Ioan Botezătorul şi al lui Ilie) şi pregătirea obiectele pentru joc: cei doi
pioni şi hăinuţele acestora, 2 cărţi joker „Isus salvator”, două rânduri de cărţi „Isus
salvator” (sunt de două feluri: versete biblice sau desene). Versetele pentru cărţile „Isus
salvator”: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, spune Isus (In 14,6); „Din coasta lui Isus, pe
cruce, a ieşit sânge şi apă” (In 19,34); „ Isus a spus: Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care
crede în mine, chiar dacă moare, va trăi” (In 11,25); „Pe cruce Isus a spus: Tată, iartă-i,
căci nu ştiu ce fac” (Lc 23,34); „Dumnezeu a spus: „Eu vă voi conduce în ţara unde curge
miere şi lapte” (Ex 3,8); „În grotă, Ilie l-a întâlnit pe Dumnezeu” (1 Re 19).
Se scriu (sau se desenează) următoarele cărţi: „Lăcuste”, Vacă”, „Miel”, „Bou”,
„Panteră”, „Nou născut”, „Leu”, „Lup”, „Capră”, „Urs”, „Viperă”.
Material pentru joc: planşa jocului, doi pioni, haine decupate, două cărţi joker
„Isus salvator”, două rânduri de cărţi „Isus salvator” şi un zar.

Etapa a treia: un joc în echipă

Scopul jocului: împărţiţi în două echipe, trecând peste încercări şi ajutaţi de „Isus
salvatorul”, copiii să parcurgă drumul însoţiţi de cele două personaje biblice, pentru ca în
final să-l întâlnească împreună pe Mesia.
Reguli de joc
Jocul se prezintă ca două drumuri care se întâlnesc de două ori şi care ajung la
acelaşi punct: traversarea Iordanului. Există un drum al lui Ilie şi unul al lui Ioan
Botezătorul. Se joacă pe echipe de doi: un jucător ia pionul „Ilie” şi celălalt pionul „Ioan
Botezătorul”.
Pentru a se începe jocul personajele trebuiesc îmbrăcate. Pentru aceasta fiecare
echipă aruncă zarul; pentru 1 se obţin sandalele, pentru 2 centura şi pentru 3 haina din
piele de cămilă. Când echipa are un pion îmbrăcat, ia o carte joker „Isus salvator”. Acum
pionul poate să-şi înceapă drumul în ritmul zarului (pe drumul lui Ioan Botezătorul sau al
lui Ilie).
Fiecare personaj întâlneşte pe calea sa mai multe încercări: lăcuste, secure,
păcate, pietre, căi întortocheate (drumul lui Ioan Botezătorul); idoli, sete, foame, noapte,
moartea fiului (drumul lui Ilie); deşert şi vipere (pentru amândoi). Pentru a trece peste
obstacole, echipa se va servi de cărţile „Isus salvator” (un set pentru fiecare echipă). De
fiecare dată când întâlneşte un obstacol, jucătorul trebuie să spună care este elementul
din cărţi care poate fi folosit ca să învingă obstacolul („antidotul” nu poate fi folosit decât
o singură dată, desenul care îi corespunde trebuie să fie colorat). Dacă se crede oportun,
se poate cere echipei să explice căsuţa „încercare”, punând-o în relaţie cu „antidotul”.
Pe drum se întâlnesc şi animalele din Isaia 11. Echipa va trebui să se descurce
pentru a obţine un animal şi „duşmanul” acestuia (lup-miel, leopard-căprioară etc.).
Cărţile desenate cu animale - conform cu Isaia 11 - sunt la animator; se obţin ajungându-
se cu zarul în căsuţa respectivă. Sensul de mişcarea pe cele două drumuri este pe ambele
sensuri. Când echipa are perechea de animale, cei doi pioni trebuie să se întâlnească în
căsuţa „trecerea Iordanului”. Odată ajunşi în această căsuţă, trebuie să se dea 3 şi să se
aşeze animalele în grotă.

Etapa a patra: dezbaterea finală şi celebrarea

Dezbaterea se organizează între cele două echipe care au participat la joc.

Animatorul poate fixa mai bine cunoştinţele dobândite din cele trei texte biblice şi să
ajungă la o mărturisire de credinţă autentică împreună cu grupul de copii folosindu-se de
următoarele întrebări: Care sunt asemănările dintre Ioan Botezătorul şi profetul Ilie, între
Ioan Botezătorul şi Isus? Care sunt asemănările şi deosebirile între botezul lui Ioan
Botezătorul şi botezul lui Isus? În ce sens Ioan Botezătorul este înainte mergătorul lui
Isus? Unde mai apare Ioan Botezătorul în Biblie? Ce alte personaje biblice au avut
încercări asemănătoare?
Celebrarea să cuprindă rugăciuni compuse de copii, în care să apară dorinţa lor de
a ajunge la regele Mesia mult aşteptat, născut în ieslea din Betleem. Se pot lua elemente
şi cântece din liturgia Adventului.
 BOTEZUL LUI ISUS ÎN IORDAN

Cateheza 2
Isus este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu

PARTEA TEOLOGICĂ

Cuvinte „cheie”
Alianţa. În limba latină alianţă se spune testamentum. De la acest cuvânt s-au
format expresiile: Vechiul Testament şi Noul Testament, adică prima alianţă încheiată de
Dumnezeu şi noua alianţă în Isus Cristos. Alianţa se află în inima bibliei. Ea nu este un
contract între parteneri egali, ci este înainte de toate expresia unui dar, a unei promisiuni
şi a unei fidelităţi din partea lui Dumnezeu (Gen 3,15-20; Deut 26,1-11; Ios 24). Această
promisiune este Ţara făgăduită, Împărăţia lui Dumnezeu. Răscumpărându-l pe om şi
restabilind alianţa de iubire dintre om şi Dumnezeu, Isus Cristos a împlinit pentru
totdeauna această alianţă veşnică ce a fost stabilită încă din timpurile lui Noe (cf. Ev 9, 5-
19). Atunci când se participă la sfânta Euharistie se face memoria acestei alianţe
definitive.
Arca (lui Noe). La porunca lui Dumnezeu Noe a construit o corabie mare în care
au intrat apoi toţi membrii familiei sale şi diferite animale. Tot ceea ce se afla în barcă a
fost salvat de nenorocirea adusă de potop; astfel oamenii şi animalele au continuat să
existe pe pământ.
Simbolismul lemnului mort şi al arborelui viu se întâlneşte de mai multe ori în
biblie (cf. Mt 21,19; 24,32-35). În grădina din Eden, acest simbol era prezent prin
existenţa arborelui vieţii şi a arborelui morţii (cf. Gen 2-3). Arca lui Noe nu este oare
asemenea unui arbore care dă viaţă unei omeniri noi? În tradiţia creştină, arborele vieţii
din paradis vesteşte crucea lui Isus. Această cruce, acest lemn, este dat ca viatic celui
botezat. Crucea este asemenea unei bărci prin care se trece de la moarte la viaţă şi prin
care Dumnezeu ne salvează de la moarte şi din furtunile vieţii.
Se poate înţelege mai uşor semnificaţia Arcei lui Noe dacă este aşezată în legătură
cu alte elemente biblice: coşul de papură (în ebraică este acelaşi cuvânt) care îi va
permite lui Moise să supravieţuiască furiei faraonului (Ex 2,3); Arca Alianţei (în greacă
este acelaşi cuvânt) care păstra pâinea (vasul cu mană) şi cuvântul (tablele legii), cele
două ajutoare primite de la Dumnezeu, care l-au făcut pe poporul lui Israel să trăiască şi
să supravieţuiască în pustiu până ce au ajuns în Ţara promisă (Ev 9,4); lemnul crucii care
simbolizează arca prin care Isus Cristos traversează apele morţii şi aduce mântuirea
pentru întreaga omenire.
Porumbelul. În limba ebraică la porumbel se spune ionas, exact aşa cum este
numit profetul care a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele balenei (Iona 1). Această
pasăre era folosită pentru sacrificiile pe care le aduceau cei săraci în templul din
Ierusalim (Lc 2,24). Mai mult, la botezul lui Isus în Iordan, porumbelul l-a simbolizat pe
Duhul Sfânt care a coborât din cer. În iconografie porumbelul îl reprezintă pe Duhul
Sfânt. În primul capitol din evanghelia scrisă de Marcu, Duhul Sfânt este descris ca fiind
deasupra apelor. Chiar de la începutul evangheliei, în persoana lui Isus Cristos se anunţa
deja o nouă creaţie. Dumnezeu învinge moartea aşa cum muntele domină marea, sau aşa
cum porumbelul aduce ramura de măslin. Din acest măslin se va face uleiul pentru a fi
unşi cei botezaţi, preoţii, profeţii şi regii.
Potopul. Perspectiva teologică a povestirii potopului ne arată cum Dumnezeu îl
salvează pe om prin înecarea răului. Antropologia biblică îl prezintă pe Dumnezeu ca un
mare ecluzist care închide şi deschide vanele cerului, având grijă de apele de pe pământ
(Gen 6-8). Urmând linia teologică a primei scrisori a sfântului Petru, unii Sfinţi Părinţi ai
bisericii (Iustin, Tertulian, Sf. Ambroziu) vor vedea în potop figura botezului sau a
omului care este salvat şi a păcatului care este înecat în apă.
Închisoare, prizonier. Sensul literar al cuvântului „închisoare” în limba greacă
este tradus prin expresia „strajă de noapte”. Isus apare mergând pe ape la începutul celei
de-a patra „închisori” a nopţii (Mt 14, 25). Aceasta este o imagine a învierii care
triumfează asupra păcatului şi a morţii. Prin coborârea sa în infern, Isus propune o
mântuire universală, în timp şi spaţiu, care îşi află originea şi centrul în persoana sa.
Prima scrisoare a lui Petru cuprinde ceea ce noi mărturisim în Crez: Isus a coborât în
infern (în închisoare!) pentru a ne elibera de moarte şi de păcat ( 1 Pt 3,19).
Botezul. Cuvântul botez vine dintr-un verb care în limba greacă înseamnă „a
scufunda”. Pentru iudei scufundarea însemna o purificare rituală. Botezul lui Ioan are un
înţeles mai profund: chema la convertire şi la iertarea păcatelor. În acest caz am putea să
ne întrebăm: de ce Isus, care era mai mare decât Ioan, a acceptat să fie scufundat în apă?
El nu făcuse nici un păcat. Oare la începutul acestei evanghelii, Marcu doreşte să
proclame intrarea şi scufundarea lui Isus în realitatea lumii păcătoase (cf. Rom 6)?
Întruparea lui Dumnezeu în Isus este adevărată şi nu o faţadă, aşa cum ar fi voit diavolul
să fie. Isus, om şi Dumnezeu, prin misterul său pascal va dărui sens botezului nostru.

PARTEA PEDAGOGICĂ

Obiective

5. Să se realizeze cu ajutorul cuvintelor şi imaginilor posibile legături între textele

liturgice ale primei duminici din Postul Mare (Gen 9, 8-15; 1 Pt 3, 18-22; Mc 1,
12-15) şi sacramentul Botezului.
6. Să se observe că Isus este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu şi că prin el fiecare
botezat este chemat la o viaţă nouă.

Prima etapă: textele biblice

Se povesteşte istoria potopului din timpul lui Noe (să se accentueze: cele patruzeci
de zile şi patruzeci de nopţi, imaginea apei, a morţii, a lemnului salvator, viaţa nouă,
alianţa, curcubeul, via, sângele care nu va fi vărsat de cei opt oameni şi animalele
salvate), apoi a botezului lui Isus în râul Iordan, pentru ca în final să se citească
rugăciunea din Prima scrisoare a sfântului Petru.
În timpul povestirii să se pună accentul pe elementele care trimit la Botez. După
expunere să se scoată cuvintele şi imaginile care sunt în legătură cu Botezul.
 Potopul
Oamenii au început să uite de Dumnezeul care le-a dăruit pământul şi tot ceea ce
este pe el. Au început să se urască şi să se bată unii pe alţii. Cu cât se băteau mai mult, cu
atât uitau mai mult de Dumnezeu şi invers. Când a văzut toate acestea, Dumnezeu s-a
întristat foarte mult. Pentru a stârpi răul care era acum în lume şi-a spus: „Voi distruge tot
ce am făcut: oamenii şi animalele”.
Doar Noe trăia după voinţa lui Dumnezeu şi nu uita niciodată de el. Domnul i-a
spus lui Noe: „Tu vezi ce s-a întâmplat cu creaţia mea… Vreau să reîncep totul cu tine şi
cu familia ta. Fă-ţi o arcă din lemn de pin şi trestie, acoper-o cu smoală ca pe un vapor; să
aibă trei etaje, ca un templu, şi un acoperiş deasupra care să se poată închide. Îi vei face o
uşă laterală. Eu voi face să plouă din apele cerului pe pământ şi ele se vor amesteca cu
apele de jos şi nu vor mai fi separate. Pământul nu va mai putea da plante, nu va mai avea
animale, nici oameni vii; totul va fi ca înainte de creaţie.
Voi stabili o alianţă cu tine. Intră în arcă, tu şi familia ta: soţia ta, cei trei fii cu
soţiile şi copiii lor. Vei pune în arcă câte o pereche din toate animalele care mişună pe
pământ, care sar sau care zboară. Luaţi pentru fiecare dintre voi hrană pentru toate zilele,
pentru că vor mai trece încă şapte zile şi voi face să plouă timp de patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi pe tot pământul”.
Noe a făcut tot ce i-a poruncit Domnul. Biblia spune că el avea şase sute de ani
atunci când a venit potopul. El a intrat în arcă ultimul şi însuşi Dumnezeu a închis uşa
după Noe.
Potopul a durat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Apele au ridicat arca din
lemn deasupra pământului. Ea nu a fost învinsă de ape, deoarece Dumnezeu o proteja.
Tot ce avea suflare de viaţă pe pământ a fost înghiţit de ape. Violenţa şi uitarea de
Dumnezeu a fost înecată. Doar Noe şi tot ce era împreună cu el în arcă a fost salvat de la
ape şi de la moarte.
Noe se ruga la Dumnezeu. Era trist pentru că totul s-a întâmplat astfel. Probabil că
şi el spunea asemenea psalmistului: „Salvează-mă Doamne, pentru că apele intră până în
adâncul sufletului meu.”(Ps 69). „Domnul este scăparea şi puterea noastră; pentru aceasta
nu ne vom teme când pământul va fi înecat iar munţii vor fi acoperiţi de apă. Nu ne va fi
teamă când apele se vor tulbura şi vor atinge munţii făcându-i să se cutremure. Doamne,
salvează-mă de apele morţii” (Ps 46).
Atunci Domnul şi-a amintit de Noe şi de ceea ce se întâmpla cu el. A făcut să
treacă deasupra apelor un vânt şi apele au început, încetul cu încetul, să se despartă.
La capătul celor patruzeci de zile Noe a deschis fereastra şi a lăsat să iasă un corb
care pleca şi venea înapoi pentru că nu avea unde să se aşeze. Noe a lăsat apoi să iasă din
arcă un porumbel pentru a vedea dacă apele mai acopereau pământul. Porumbelul zbura
deasupra apelor fără să găsească un loc unde să se odihnească. Atunci reveni la Noe care
întinse mâna, îl prinse şi îl luă cu el în arcă.
Noe aşteptă încă şapte zile şi lăsă din nou porumbelul să plece. El zbură deasupra
apelor şi nu reveni decât seara; avea în cioc un lăstar de măslin. Noe întinse mâna şi luă
porumbelul la el. Noe înţelese astfel că toată creaţia lui Dumnezeu fusese reînnoită şi că
ea înlocuia de acum înainte vechea creaţie care era distrusă de violenţa apelor.
Noe aşteptă încă şapte zile şi dădu din nou drumul porumbelului. El zbură din nou
deasupra creaţiei şi nu mai reveni la arcă. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Noe să iasă din
 Etapa a doua: pregătirea jocului
arcă împreună cu soţia, cu fiii şi familiile lor, în total opt persoane şi tot ce era în arcă. Şi
au ieşit cu toţii din arcă, aşa cum a spus Dumnezeu.
Noe construi un altar şi oferi ca sacrificiu Domnului un miel, primul născut din
această nouă creaţie. Şi Dumnezeu a făcut o alianţă cu Noe spunând:
”Atât timp cât va mai dura pământul,
semănat şi treierat,
frig şi iarnă,
zi şi noapte nu se vor mai opri
Nu voi mai lovi niciodată vietăţile.
Să aducă roade şi să se înmulţească”.
Dumnezeu i-a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi şi le-a spus; „Înmulţiţi-vă şi
umpleţi pământul, vă încredinţez pământul întreg: animalele şi plantele vă vor fi hrană.
Dar nu mâncaţi carnea cu sânge, pentru că sângele este viaţă.”
Dumnezeu a spus lui Noe şi familiei sale: „Închei alianţa mea cu voi şi cu urmaşii
voştri: să nu uitaţi de mine. Iată semnul acestei alianţe: curcubeul cu cele şapte culori, o
punte între cer şi pământ. Este o alianţă veşnică, ea nu se va sfârşi în veci.”
Cu încredere mare în Dumnezeu, Noe plantă o vie frumoasă care dădu în curând
un vin foarte bun.

Rugăciune pentru Botez (din Prima scrisoare a sfântului Petru)

„Isus Cristos a murit pe lemnul crucii pentru păcatele noastre,
cel drept a murit pentru cei vinovaţi.
Cu trupul a fost supus morţii
Dar a înviat din morţi,
El a eliberat pe cei care erau prizonierii apelor
Din timpul lui Noe.
În arca lui Noe, opt suflete au fost salvate prin apă.
Aceasta este o imagine a Botezului
Care vă mântuieşte pe voi
Nu prin curăţirea de petele exterioare,
Ci prin angajarea în faţa lui Dumnezeu cu o conştiinţă dreaptă,
Participând astfel la învierea lui Isus Cristos,
Care s-a înălţat la cer
Mai presus de îngeri
Şi de toate puterile nevăzute,
La dreapta lui Dumnezeu.”

Se reiau foarte pe scurt povestirile din prima etapă.

Animatorul pregăteşte planşa de joc; desenează cele 40 de căsuţe de mărimea
cărţilor care vor fi confecţionate (planşa rămâne secretă pentru copii până în momentul
derulării jocului).
Copiii împreună cu animatorul pregătesc următoarele cărţi:
12 Cărţi „Isus Cristos”
Duhul Domnului coborî asupra lui Isus în chip de porumbel (Mc 1,10).
Isus a fost scufundat în apă de Ioan Botezătorul (Mc 1,9).
Când Isus a ieşit din apă, s-au deschis cerurile (Mc 1,10).
Isus a fost dus de Duhul Sfânt în deşert, unde a rămas 40 de zile (Mc 1,13).
În cele 40 de zile Isus a stat în pustiu lângă animalele sălbatice (Mc 1,13).
Timp de 40 de zile Isus a fost ispitit de Satana (Mc 1,13).
Pe cruce fiind, lui Isus i s-a dat să bea oţet şi apoi a murit (In 19,30).
Isus a murit pe lemnul crucii.
Botezul înseamnă pentru creştini începutul unei vieţi noi.
Când este botezat, creştinul alungă din viaţa sa pe Satana şi tot ceea ce e rău.
În Joia Sfântă, la Cină cea de taină, Isus luă cupa cu vin şi spuse: „Acesta este sângele
alianţei (Mc 14,24).
La Liturghie, preotul ia potirul şi spune: „Beţi din acesta toţi, acesta este sângele alianţei
veşnice care va fi vărsat pentru toţi”.
Cartea „Rugăciunea de la botez”
Isus a mers să elibereze pe cei care erau prizonierii apelor morţii din timpul lui Noe (1 Pt
3,19-20).
Cărţile „Isus Cristos” şi „Rugăciunea pentru botez” se vor copia pe carton.
23 de cărţi „Noe şi potopul”
Noe era un om drept în faţa lui Dumnezeu.
Oamenii uitaseră de Dumnezeu.
Era multă violenţă pe tot pământul.
Dumnezeu i-a spus lui Noe: „Vei face o arcă din lemn”.
Noe a construit o arcă din lemn.
Animalele au urcat în arcă.
Noe a intrat cu fiii săi; erau opt persoane în arcă.
Cerul s-a deschis şi apele au început să cadă.
Apele au înecat animalele şi şerpii.
Dumnezeu şi-a amintit de Noe.
După 40 de zile şi 40 de nopţi apa a încetat să mai cadă.
Noe trimite un corb.
Noe trimite un porumbel.
Porumbelul aduce o ramură de măslin.
Arca se opreşte pe muntele cel mai înalt.
Acum pământul este uscat.
Dumnezeu îi spune lui Noe să iasă din arcă.
Oamenii şi animalele coboară din arcă.
Dumnezeu spune: „Înmulţiţi-vă”.
Dumnezeu spune: „Stăpâniţi peste pământ şi peste animale”.
„Nu veţi mânca sângele pentru că sângele este viaţa”.
„Nu vei vărsa sângele fratelui tău”.
„Eu sunt cel care dă orice viaţă pe pământ”
„Cu toate acestea omul mai face încă răul…”.
„Nu voi mai distruge lumea cu apele cerului”.
„Aşez arcul meu de luptă între cer şi pământ”.
„Curcubeul va fi un semn al alianţei”.
„Noe plantă o vie care a dat vin bun îndată”.
 Etapa a treia: un joc în echipă
Animatorul poate găsi ordinea cărţilor înainte de joc. Dacă este posibil, cărţile să
fie decorate şi colorate.
Propunere. Animatorul se poate folosi de cărţi pentru a aminti de istoria lui Noe:
se distribuie cărţile şi copiii vor încerca să le pună în ordinea povestirii.
Material pentru joc: planşa cu cele 40 de căsuţe, 12 cărţi „Isus Cristos”, cărţi
„Rugăciunea de la botez” (una pentru fiecare jucător), 23 de cărţi „Noe şi potopul”, un
pion pentru fiecare jucător şi un zar.

Scopul jocului: de a permite copiilor să parcurgă istoria lui Noe şi de a face

legăturile cu Isus Cristos, autorul noii alianţe, care îi aşteaptă la sfârşitul celor 40 de
căsuţe.
Reguli de joc.
Se reconstituie istoria lui Noe lipindu-se în ordine cele 23 de cărţi „Noe şi
potopul” în căsuţele libere numerotate (pe tot drumul).
Fiecare jucător are un pion şi joacă la rândul său înaintând atâtea căsuţe câte
indică numărul dat cu zarul. Drumul este presărat de capcane „Înec”. Cei care cad în
acestea devin prizonieri ai apelor. Pentru a ieşi pot fi stabilite mai multe soluţii: explică
mesajul căsuţei anterioare sau următoare; un alt jucător cade în aceeaşi capcană şi îl
„salvează” pe primul; se poate prezenta cartea ”Rugăciunea de la botez” (aceasta este
dată fiecărui participant la începutul jocului şi nu poate fi folosită decât o singură dată).
Drumul este presărat şi cu căsuţe „Isus Cristos”. Când un jucător ajunge într-o
astfel de căsuţă, trage o carte „Isus Cristos” şi nu va avea dreptul să-şi continue drumul
decât dacă găseşte o legătură între acesta şi povestirea lui Noe. Dacă nu o găseşte, când îi
va veni rândul la zar va trebui să dea „3” pentru a continua.
Va câştiga cel care ajunge primul la capătul drumului şi care va reuşi să
povestească evenimentul prezentat în imaginea de la sfârşit.

Etapa a patra: dezbaterea finală şi celebrarea

Dezbaterea între membrii grupului poate fi animată prin următoarele activităţi: să

se caute asemănări între povestirea potopului şi Evanghelii; să se povestească momentele
celebrării Botezului unui copil şi să se caute asemănările cu povestirile deja auzite în
cadrul catehezei; să se citească Romani 6 şi 1 Petru 3,18-20 şi să se vadă în cadrul căror
celebrări sacramentale era citită istoria lui Noe; să se găsească aspectele mai „ciudate”
sau interesante din cele două povestiri.
Celebrarea. Copiii să fie invitaţi la Liturghia din prima duminică din Postul Mare
când se vor citi textele biblice pe care le-au pătruns în cadrul catehezei (dacă este o
liturghie pentru copii, să fie implicaţi activ în organizarea şi celebrarea acesteia). Să se
reia rugăciunea din Prima scrisoare a sfântului Petru şi să se încheie cu un cântec specific
Postului Mare.
 Partea teologică
Cateheza 3
Isus este Fiul Omului

VINDECAREA PARALITICULUI

Situaţii şi întrebări
Situaţiile mai deosebite din cadrul povestirii biblice şi întrebările pe care
animatorul le va identifica îi vor permite să-şi lărgească spectrul de aprofundare şi să
găsească tot atâtea căi pentru a-i ajuta pe copii să pătrundă înţelesul fragmentului din
Marcu 2,1-12.
Ln Cafarnaum, Isus intră într-o casă, în timp ce se părea că nu poate să intre în
mod deschis într-un oraş. Isus se ascunde şi totuşi este un om public: mulţimea este acolo
pentru a-l căuta. Nu reuşeşte să se ascundă în această casă! În acest sens, cuvântul „casă”
de la Marcu poate fi asociat cu cel de „munte” de la Matei (Mt 5,1).
Mulţimea a luat casa cu asalt. Înăuntru, afară? O mulţime într-o casă nu este un
lucru banal. De ce se subliniază „nu mai era loc nici înaintea uşii?” Nu este de fapt primul
loc asediat atunci când vrem să intrăm? Acest detaliu ne poate face să reflectăm. Oricum
este ciudat. Povestirea celui paralizat transportat de alţii aminteşte de paraliticul de la
piscina din Betsaida care aştepta să fie purtat (In 5,1-9).
Isus le vestea Cuvântul. Oare pentru aceasta a intrat Isus în casă? Acesta nu este
locul cel mai potrivit pentru o audienţă publică!
În povestirea lui Marcu se spune că cei patru oameni nu urcă pe acoperiş (Luca
5,19 accentuează „s-au urcat”). De ce nu este subliniat acest detaliu care exprimă atât de
bine oboseala celor care îl poartă pe paralitic: este mult mai uşor de coborât decât de
urcat?
Expresia văzând credinţa este ciudată. Nu ar fi fost mai corect să spună: „văzând
perseverenţa lor”? Cum putem vedea credinţa?
Aparent se pare că textul cuprinde expresii ciudate: de ce unii cărturari au început
să spună e o blasfemie? Era mânie sau un moment de nebunie? Sau pentru ce un cântec
de preamărire în gura unei mulţimi furioase şi comentariul final niciodată nu am văzut
aşa ceva, ca şi cum această vindecare era absolut unică şi extraordinară? Mai mult,
povestirea se termină aici ca şi cum minunea ar fi fost singurul scop al lui Isus. Paraliticul
nu spune nimic. El nu mai este văzut şi nu se mai spune nimic despre el în evanghelie.

Legături posibile
Isus intră în oraş aşa cum intrase deja de multe ori (Mc 1,21), şi cum va intra şi
într-o casă păgână (Mc 7,24) sau în casa morţii (Mc 4,39). Femeile sfinte au intrat în
mormânt (Mc 16,5).
Cel paralizat iese din casă. Şi Isus a ieşit: mai întâi din sinagogă (Mc 1,29) apoi
din oraş (Mc 1,35.38). Isus iese adesea (Mc 2,13). Semănătorul a ieşit pentru a semănă
(Mc 3,4)… Vom regăsi această imagine cu dublă mişcare afară - înăuntru în parabole
(Mc 4,11).
 Partea pedagogică
Uşa casei aminteşte de poarta oraşului (Mc 1,33), dar şi de răstignirea lui Isus la
poarta Ierusalimului, sau de piatra de la mormânt (Mc 16,3). În evanghelistul Ioan, Isus
însuşi spune că el este poarta.
Coborârea ar putea conduce la coborârea în iad, aşa cum se mărturiseşte din crez,
la coborârea în împărăţia morţilor (1 Pt 3,18) sau la botez care este o coborâre în apă (Mc
1,10). Regăsim o mişcare în jos când porcii s-au aruncat de pe munte în apă (Mc 5, 13).
Calificativul fiule dat de Isus paraliticului, se regăseşte adesea în evanghelii de la
copilul Isus până la copilul pe care Domnul l-a pus în mijlocul ucenicilor (Mc 9,36;
10,24; In 21,5). Expresia „copii” sau „copilaşi” este folosită de Ioan când vorbeşte de
mărturisirea păcatelor (1 In 1,8-2,1). Nu trebuie uitată legătura posibilă cu expresia din
Tatăl nostru.
Titlul Fiul Omului ne trimite mai întâi la personajul ceresc numit „Fiul Omului”
din judecata descrisă în cartea lui Daniel 7,10-13. Este vorba de judecata de la sfârşitul
timpului (Mt 18,28). Vom regăsi această expresie puţin mai departe în Marcu 3,28 şi
11,45 unde expresia pare să desemneze întruparea servitorului lui Dumnezeu. De altfel,
expresia „Fiul Omului” (Ez 2,1) este echivalentă cuvântului om. Să ne amintim de
răstignire: cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15,39). „Fiul Omului” este
Fiul lui Dumnezeu.
Glorificarea evocă slava lui Dumnezeu (Ez 1-2), adică descoperirea sa, lumina,
norul luminos şi obscur…
Niciodată nu am văzut aşa ceva este o afirmaţie care subliniază caracterul unic al
evenimentelor. Unic aşa cum este „Fiul unic” sau „sacrificiul unic” al liturghiei. Autorul
scrisorii către Evrei ne spune clar că nu este decât o moarte şi o înviere a Domnului: „Isus
ne-a salvat o dată pentru totdeauna” (Evr 9,26).

Fragmentul din Marcu 2,1-12 poate ajuta la desfăşurarea unei cateheze care să
aprofundeze două imagini simbolice: a paraliticului, care clarifică noţiunea de păcat, şi a
casei, care ar putea să reprezinte Biserica, punctul de plecare în convertire şi în misiune.
Imaginea paraliticului este deja prezentă în Vechiul Testament. În timpurile
venirii lui Mesia, cei paralitici… vor merge (Is 35,6; 61,1). Paralizia trupului poate fi
semnul unei alte paralizii, pe care expresia „inimă împietrită” ar putea să o redea foarte
bine (Ez 36,26). Păcătosul care refuză iubirea este tot un fel de paralizat care a ales răul
pentru a trăi.
Casa, în evanghelia lui Marcu, este locul intim al ucenicilor (7,17; 9,28.33), locul
în care se stă la masă împreună cu cei păcătoşi (2,15). Ea este fără îndoială atât casa lui
Petru cât şi a lui Isus (Mc 1,30), iar mai târziu va deveni barca lui Petru, care este
Biserica.

Obiective

1. Să se înţeleagă textul evangheliei din duminica a 7-a de peste an, anul B.

2. Să se facă legătura între mesajul de credinţă din evenimentul vindecării
paraliticului şi sacramentul Botezului.
 3. Să fie însuşit simbolismul dublu al limbajului pascal şi al Euharistiei.
4. Să se aprofundeze că Isus este Fiul Omului.

Prima etapă: textele biblice

Se povesteşte textul cu vindecarea paraliticului (Mc 2,1-12). Să se accentueze

expresiile mai „ciudate”. Dacă este posibil să se folosească diapozitive. Să se insiste
asupra imaginilor simbolice care vor fi reluate în joc.
Mesajul de credinţă
Pornind de la expresiile mai „ciudate” din text şi de la apropierile dintre ele
sugerate în partea teologică, să se descopere care este mesajul de credinţă al acestei
minuni.
Isus a intrat în casă, permiţându-i paraliticului să iasă vindecat. Aceasta este
mişcarea pe care va trebui să o înţelegem din povestire. Cel mai ciudat aspect este calea
parcursă de paralitic, deoarece mulţimea blocase intrarea de la uşă. Mişcarea de sus în
jos, coborârea, ne duce cu gândul la coborârea în mormânt. Isus se află acolo jos. El este
prezent pentru a ierta şi pentru a vindeca. Casa apare mai întâi ca un mormânt, ca un abis,
ca grota din Betleem care aminteşte de locuinţa morţilor. Isus intrase în casă pentru ca cel
paralizat să poată ieşi vindecat şi mântuit.
Pentru a-l duce pe paralitic, care era incapabil să se mişte, a fost nevoie de patru
oameni. Numărul acestora trebuie văzut prin prisma credinţei. În ei putem vedea credinţa
unei comunităţi care îl duce la Domnul pe „copilul” care pentru moment nu poate merge
singur. Aceeaşi imagine o găsim şi în povestirea paraliticului de la piscina din Betsaida
(In 5,7-8). Se ştie că pentru primii creştini Botezul era administrat prin scufundarea în
apă. Se cobora în moarte cu Isus pentru a învia împreună cu el. Simbolismul este clar: a
intra în casa - mormânt pentru a ieşi din ea viu. Această mişcare este posibilă numai
datorită lui Isus care a murit (a intrat) şi a înviat (a ieşit). Este evenimentul unic de la
Paşti!
Prin Botez fiecare creştin devine copil ai lui Dumnezeu. Această filiaţie îi permite
ca împreună cu Isus Cristos să-i spună lui Dumnezeu Tatăl nostru. În evanghelii ucenicii
mai sunt numiţi copii-servitori şi nu sclavi, paralizaţi de păcat (Rom 8,14-17). Paraliticul
iese din casă în picioare, purtând în spate ceea ce pentru mult timp a fost „crucea” sa. În
văzul mulţimii, care nu a spus încă nimic, îşi duce „sicriul”. Am putea spune că
paraliticul îşi poartă crucea aşa cum Isus a cerut ucenicilor săi (Mc 8,34).
Unii cărturari îl vor acuza pe Isus că spune blasfemii iar mulţimea va rămâne
uimită. Va accepta mulţimea şi grupul cărturarilor ca să fie cuprins de iubire, să-şi
recunoască paralizia şi să iasă din casa-mormânt? Dar ce este de fapt această casă? Pentru
evanghelist aceasta nu este un loc material, ci un itinerar baptismal, drumul spre Paşti,
„calea strâmtă” care duce la mântuire. Abandonând orice reprezentări spaţiale, s-ar putea
spune că această casă este Biserica, locul în care fiecare botezat poate trăi misterul pascal
în Isus Cristos.
Vindecarea paraliticului este o minune
Isus este cu adevărat Dumnezeu, Cristos înviat, aceeaşi persoană care l-a făcut să
vadă pe orbul Bartimeu din Ierihon şi pe paralizatul din Cafarnaum să meargă şi care, în
credinţă, îi vindecă şi îi face să meargă pe toţi cei paralizaţi de păcat. În aceste două
vindecări este acelaşi Isus care acţionează. Ceea ce în credinţă ne interesează, nu este mai
întâi modul cum a realizat minunea din Cafarnaum sau cea din Ierihon, ci evenimentul
unic şi totuşi actual al mântuirii în Isus Cristos. Povestirea evanghelică permite această
dublă lectură, anecdotică şi simbolică. Cei din afară, aşa cum se întâmplă în parabole (Mc
4,11) vor rămâne afară, în afara casei, vor rămâne în exteriorul povestirii, în anecdotic.
Cei dinăuntru sunt invitaţi să intre mai profund în meditarea misterului pascal al lui Isus
Cristos.

Etapa a doua: pregătirea jocului

Se reia pe scurt povestirea vindecării paraliticului.

Animatorul îi ajută pe copii să deseneze planşa de joc şi cărţile pe care le vor
folosi. Se ia un suport din carton de aproximativ 30 x 60 cm. pe care se desenează
itinerarul pe care trebuie să-l parcurgă „paraliticul”.
Se vor scrie următoarele cărţi: 4 „Purtător”, 1 „Lopată”, 1 „Târnăcop”, 2 „Lemn
pentru targă”, 1 „Text”. Firul pentru legat cele două lemne pentru targă (chibrituri pe care
le primeşte în cele două căsuţe) se dă după ce se ia şi ce-l de-al doilea lemn.
Se vor scrie două papirusuri: în cel de sus se va aşeza textul din Ioan 3,3-4 iar în
cel de jos se va pune cuvântul secret cu următorul text: „Cel care se va smeri va fi înălţat
şi cel care se va înălţa va fi înjosit”.
Material pentru joc: o planşă mare, pioni, zar, cărţi (câte opt pentru fiecare
jucător), chibrituri, două papirusuri, fir.

Etapa a treia: un joc în echipă

Obiectivul jocului: Să se însuşească cât mai bine textul biblic al vindecării

paraliticului şi să-i ajute pe membrii grupului să se organizeze pentru a „merge
împreună” (este posibil să existe „paralizaţi” între membrii grupului).
Jocul paraliticului este un itinerar care porneşte din căsuţa de pornire a
paralizaţilor şi trecând prin casă ajunge la soarele învierii. Fiecare jucător, paralizat la
început, ajungând la înviere va intra în posesia unui cuvânt secret pe care trebuie să
încerce să-l înţeleagă în viaţa sa.
Reguli de joc
Plecând din căsuţa „pornire” fiecare jucător va trebui să obţină toate cele 9 cărţi
pentru a putea citi papirusul din plicul de sus. Căsuţele „S” autorizează schimbul între
jucători. Exemplu: se schimbă o lopată pentru un purtător. Atenţie: după obţinerea
cărţilor, este interzis să se staţioneze în căsuţele apă şi poartă.
Pentru a câştiga timp se poate pune regula următoare: nu este necesar să fie dat
numărul exact pentru a merge la căsuţa „apă”, „casă”, 7 şi 13 pentru că ele sunt scopul
jocului.
Jocul se poate juca de două ori schimbând „cuvântul secret”. Cel care este propus
poate fi înlocuit cu Marcu 2,15 sau Proverbe 9, 1-6 care poate fi o aluzie la Euharistie.
Descrierea itinerarului
În prima etapă, în ritmul zarului şi în sensul indicat de săgeţi, paraliticul va aduna
cele 9 cărţi (pe care le primeşte de la animator) prin intrarea în căsuţele respective. Având
toate cărţile poate intra în căsuţa „apă” de unde apoi va intra în „casă” şi va avea acces la
primul papirus pe care îl citeşte. Acolo se află Isus care îl vindecă pe cel „paralizat” şi îl
întăreşte pentru a „ieşi” din casă şi a porni drumul de credinţă.
A doua etapă este însemnată de la 1 la 13. Numărul dat cu zarul îl va conduce pe
„paralitic” în diferite căsuţe pe care va trebui să le „descifreze”. Jucătorul care iese din
„casă” se îndreaptă spre soarele învierii folosindu-se de pion. El parcurge căsuţele 1 până
la 6 şi se opreşte obligatoriu la căsuţa 7 unde ia cunoştinţă de „cuvântul secret”
(papirusul de jos) pe care îl citeşte. Drumul este continuat apoi până la căsuţa 13.
Etapa a patra: dezbaterea finală şi celebrarea

Dezbaterea se va axa asupra diferitelor semnificaţii ale „cuvintelor secrete” scrise

pe cele două papirusuri. Se va face în două momente: itinerarul parcurs până la coborârea
în casa în care se află Isus; drumul de credinţă al celui botezat care îl urmează pe Isus.
Celebrarea va relua diferite aspecte ale misterului pascal descoperite de copii în
dezbatere. Limbajul povestirii lui Marcu (casă, coborâre, purtarea tărgii, slava lui
Dumnezeu, mulţimea, păcatul şi iertarea, paraliticul, intrarea-ieşirea…) vor servi ca
materiale pentru rugăciuni şi ca elemente de inspiraţie pentru alegerea cântecelor. Ar fi
interesant ca celebrarea să reia situaţii trăite de membrii grupului cu ocazia pregătirii
jocului (când e posibil să se fi evidenţiat diferite situaţii de paralizie).
 ISUS ESTE
Partea
ÎNVĂŢĂTORUL
teologică
Cateheza 4

ORBUL BARTIMEU ŞI ISUS

Imagini simbolice
Evanghelistul Marcu preia faptul miraculos săvârşit de Isus cu scopul de a realiza
o cateheză sacramentală. Subliniind câteva imagini biblice, care se regăsesc şi în liturgie,
evanghelistul pune un mare accent pe simbol. Cuvântul „simbol” a fost folosit de primii
creştini ca sinonim pentru cuvântul „sacrament”.
Ierihon (unde toţi „ajung” pentru a „ieşi” curând) poate fi considerat ca poarta
Ţării promise, frontiera speranţei, oraşul de trecere. Situat pe valea Iordanului, la circa 8
km de ţărmul nordic al Mării Moarte şi la aproximativ 27 km de Ierusalim, Ierihonul se
află la poalele povârnişului care conduce spre platoul muntos al lui Iuda După ce a
traversat apele Iordanului, care s-au deschis în faţa sa, aşa cum s-a întâmplat la Marea
Roşie (Ex 14), poporul a mai mers trei zile (Ios 1,12) şi a ajuns la Ierihon, oraş păgân.
Cucerirea acestui oraş, a deschis drumul israeliţilor spre Ierusalim. Numele „Ierihon”
evocă luna dar şi noaptea.
Bartimeu în limba aramaică înseamnă „fiul celui impur”. El simbolizează pe cei
păcătoşi. Cerşetorul are nevoie de ceilalţi pentru a trăi şi a se hrăni. El nu se închide în
sine însuşi; şansa întâlnirii cu Isus Nazarineanul îi va dărui lumina. Bartimeu este
„aşezat” ca şi cum ar sta la masă, dar este singur în noaptea sa, este rupt de orice realitate
care îl înconjoară. El îşi face o lume a sa!
Drumul care merge de la Ierihon la Ierusalim (invers decât se întâmplă în parabola
samariteanului milostiv) urcă spre Templu, conducându-l pe Isus spre cruce. Creştinul
primeşte această cruce la Botez. Tradiţia creştină vede în cruce arborele vieţii din
paradisul pământesc. După păcatul lui Adam intrarea în paradis a fost blocată de
Dumnezeu (Gen 3,21-24), însă moartea şi învierea lui Isus ne-a deschis calea strâmtă spre
viaţa veşnică. Piatra de pe mormânt a fost dată la o parte în noapte, eliberând omenirea de
păcat.
Fiul lui David este titlul regal al lui Mesia pe care Bartimeu i-l dă lui Isus.
Numele „fiul lui David” ne trimite la o serie de întrebări: este aşteptat un Mesia politic
sau Cristos Mântuitorul? Coroana celui botezat de Ioan în Iordan şi uns cu ulei sfânt este
de aur sau de spini? Cel botezat devine la rândul său un fiu al lui David care a fost uns la
Betleem de către Samuel (1 Sam 16,13)?
Mulţi încercau să-l împiedice. Ca şi în cazul lui Zaheu, care locuia tot în Ierihon,
mulţimea joacă un rol negativ: se opune încercării de a intra în legătură cu Isus. Altul este
însă cazul Bisericii: ea nu este o mulţime oarbă, ci un popor organizat ca „Trup”.
Îndemnul scoală-te poate să evoce ridicarea celui înviat din noaptea mormântului.
Cel orb îşi aruncă haina cea veche şi se îmbracă cu una nouă, haina luminii,
aurora, zorii strălucitori ai Paştelui.
Rabbuni! Învăţătorule! De data aceasta nu mai este aşezat, ci în picioare, gată să
primească învăţătura de la cel care este „aşezat” la dreapta (poziţia celui care învaţă, a lui
Dumnezeu, a Cuvântului veşnic al Tatălui).
 PRIMA ETAPĂ: TEXTELE BIBLICE
OBIECTIVE
Israel este un popor orb: „Cine este orb, dacă nu servitorul meu?” (Is 42,19-20).
El a abandonat alianţa şi Cuvântul lui Dumnezeu şi nu a ascultat avertizările profeţilor.
De aceea a fost deportat de Nabucodonosor în Babilon şi a devenit „necurat” în mijlocul
naţiunilor. Cel păcătos, care se îndepărtează de alianţa cu Dumnezeu, devine un sclav.
Isus nu încetează de a repeta şi astăzi: „Ce vrei să fac pentru tine?”

Fragmentul din Ieremia 39,1-10 povesteşte cum Nabucodonosor cucereşte

Ierusalimul pentru a-l distruge, îi scoate ochii regelui Sedecia, care trăia deja în întuneric,
şi îl duce legat în lanţuri în Babilon. Soldaţii care încercaseră să fugă, în încercarea lor de
a ieşi din Ţara promisă au fost prinşi la Ierihon. Pe un drum care era foarte accidentat, ei
voiau să plece la Araba, stepa unde nu mai curgea apă. Poporul lui Israel a intrat atunci în
noaptea exilului: nu mai auzea vocea lui Dumnezeu, nu mai exista împărăţia lui David.

Povestirea din Faptele Apostolilor 13,4-12 este uimitoare. Paul şi Barnaba iau o
corabie pentru a merge în Cipru. Acolo îi aşteaptă un om înţelept, un proconsul care vrea
să asculte câteva cuvinte despre Isus. Dar Elima, magicianul, un om fără scrupule, vrea să
îi împiedice. Paul îşi dă seama şi îi spune: „De ce vrei ca drumurile Domnului să fie
întortocheate?” Magicianul devine orb. Luca adaugă apoi că acesta nu va mai vedea
pentru un timp lumina soarelui. Pentru ce această completare? Luca, un bun catehist, voia
să facă să răsune în auditorii săi „soarele care a răsărit la Paşti”. Elima va rămâne un timp
în întuneric, aşa cum s-a întâmplat cu poporul din exil care „mergea în întuneric” (Is 9,1)
sau cu Paul pe drumul Damascului (Fap 9). Pentru toţi a izvorât în noapte lumina, focul
pascal, flăcările Rusaliilor, suflul arzător a lui Isus Cristos.

PARTEA PEDAGOGICĂ

„Dacă vrea cineva să vină după mine, să îşi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34),
să părăsească noaptea ignoranţei spirituale, să urmeze Soarele dreptăţii (cf. Mal 3,20),
„lumina popoarelor” (Lc 2,32).
Minunea vindecării orbului a fost folosită de evanghelist pentru a-i călăuzi pe
catecumeni spre Botez. Acelaşi Isus, care l-a chemat la lumină pe Bartimeu, continuă şi
astăzi să-i vindece pe cei orbi.

1. Să fie înţelese şi însuşite fragmentele biblice din duminica a 30-a de peste an.
2. Să se descopere sensul câtorva imagini biblice simbolice, în mod deosebit al
luminii şi al întunericului, şi să fie asociate cu experienţa zilnică sacramentală a
întâlnirii cu Isus Învăţătorul.
3. Să se facă legătură între drumul întunecat al păcatului şi calea luminoasă oferită
prin Botez (sacramente) celui care urmează calea lui Isus.

Să se povestească mai întâi fragmentul din Ieremia 39,1-10, apoi istoria lui
Bartimeu (Mc 10,46-52). Să se insiste asupra imaginilor simbolice. Povestirea din Faptele
Apostolilor 13,4-12 să fie păstrată pentru mai târziu.
 Orbul Bartimeu şi Isus
Toţi au ajuns într-un oraş numit Ierihon, unul dintre cele mai vechi oraşe din
lume, care avea patru izvoare de apă. Mai la nord, la 27 de km, se afla „inima” Tării
promise, Ierusalimul. Cu toţii voiau să traverseze oraşul pentru a ieşi prin partea cealaltă
care ducea la Ierusalim.
Isus mergea înainte şi toţi îl urmau.
Când Isus a ieşit din Ierihon, împreună cu ucenicii săi şi cu o mare mulţime de
oameni care îl urma, acolo, la poarta oraşului, se afla un sărman orb. Era fiul lui Timeu,
sau micul Timeu cum i se mai spunea.
Băiatul, îmbrăcat cu o manta mare neagră, murdară şi deşirată, cerşea pentru a
avea pâinea de toate zilele. Se afla acolo, la poarta oraşului, şezut la marginea drumului şi
îşi întindea braţele. Cei buni, trecând pe acolo, îi dădeau de mâncare; alţii îşi băteau joc
de infirmitatea pe care o avea.
Bartimeu nu avusese nici-o şansă în viaţă. Se născuse orb şi nu a putut să vadă
privirea mamei şi a tatălui său. Chiar de când a început să meargă, se împiedica deseori,
cădea şi se rănea. Trăia tot timpul în întuneric. Nu a putut să meargă la şcoală. Cum ar fi
putut să citească sau să privească imaginile? Era mereu singur în noaptea sa de orb.
În acea zi a auzit paşii mulţimii care trecea şi a întrebat: „Ce se întâmplă?” I s-a
răspuns: „Vine Isus din Nazaret!”
Le-a spus: „Isus care îi face pe surzi să audă?” - Da!
Isus care îi vindecă pe cei leproşi? – Da!
Isus care îi învie pe cei morţi? – Da!
Isus care îi face să vadă pe cei orbi? – Da!
O mare speranţă s-a născut în inima lui Bartimeu: „El deschide ochii celor orbi.
Cu siguranţă mă va vindeca şi pe mine, începu să-şi zică”.
Băiatul a zâmbit şi a început să strige cât îl ţineau puterile: ”Isuse, ai milă de
mine! Doamne, fiul lui David, ai milă de mine!” O Cristoase, ai milă de mine!
Mulţi îl certau şi îi spuneau: „Taci, puşti murdar, faci prea mult zgomot!” El însă
şi mai tare striga: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!”
Şi iar îi spuneau: „Taci, puşti murdar!”
Isus se opri, ascultă strigătul: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!” şi le spuse:
„Chemaţi-l!” Imediat i-au spus orbului: „Bartimeu, ai noroc. Curaj, ridică-te repede. Te
cheamă”.
Imediat cum a auzit cuvintele „te cheamă”, băiatul a sărit în picioare. Dintr-o dată,
şi-a aruncat haina de pe spate şi s-a aruncat la picioarele lui Isus.
Isus l-a privit şi i-a spus aceste cuvinte: „Bartimeu, ce vrei să fac pentru tine?” -
„O, Învăţătorule, să văd!”
Isus i-a spus: „Văd bine câtă credinţă ai. Este mare credinţa ta. Mergi! Credinţa ta
te-a salvat”.
Imediat orbul a început să vadă clar. Îl vedea pe Isus, lumina, oamenii care îl
înconjurau şi îl priveau.
Isus apoi îşi reluă drumul spre Ierusalim, iar ucenicii îl urmau. În spatele lor, un
băiat, mergea pe aceeaşi cale, urmându-l pe Isus. Dansa mereu de bucurie. Acum era
îmbrăcat cu o haină albă, însă în urmă, acolo jos la marginea drumului, o haină veche,
neagră şi deşirată, zăcea abandonată în praful Ierihonului.
 ETAPA A DOUA: PREGĂTIREA JOCULUI

Patru drumuri pe o singură machetă

Animatorul pregăteşte macheta de joc, confecţionată dint-un carton şi desenează
cele patru drumuri: unul central şi trei laterale. Fiecare drum are între 10 şi 20 de căsuţe.
Drumul central traversează Ierihonul, trece pe lângă malul mării Galileii şi duce spre
capătul de sus al machetei. Celelalte drumuri sunt în aparenţă capcane. Va trebui să se
facă cale întoarsă pentru a ajunge la capăt.
Pentru a-l urma pe Isus nu trebuie să se meargă mai repede decât el, ci să se
rămână în urma lui. Domnul merge în ritmul celor trei zile pascale: Vinerea Sfântă,
Sâmbăta Sfântă şi Duminica Învierii.
Pentru a-l urma pe Isus şi a se situa imediat pe căsuţa de plecare a drumului
central trebuie dat cu zarul 1, 2 sau 3. Cele trei cifre 1, 2 şi 3 sunt indicate în faţa
drumului care trebuie luat. Această cale dreaptă duce direct dincolo de joc, în afara
machetei, în viaţă. Dacă se dă cu zarul 4, 5 sau 6 jucătorii vor fi orientaţi pe cele trei căi
laterale.
Căsuţele scrise
Zece căsuţe vor fi reluate de mai multe ori în timpul jocului:
„Eu sunt calea”, spune Isus.
„Cine vrea să mă urmeze să-şi ia crucea!” (adăugaţi un desen).
„Îndreptaţi căile Domnului!”
„Domnul te cheamă!”
„Sunt un păcătos!”
„Întâlnirea cu Elima”.
„Nabucodonosor”.
„Aruncă-ţi haina!”
„Cartea surpriză”.
„Schimb” (cu un alt drum).
Căsuţele desenate (sau, pentru a uşura participarea copiilor, desene lipite pe
căsuţe conform cărţilor desenate):
Un orb.
O noapte.
Întâlnirea cu Elima (această carte rămâne însă misterioasă deoarece copiii nu cunosc încă
povestirea).
O cruce sau un Calvar („Să-şi ia crucea”).
O haină aruncată pentru „Aruncă-ţi haina!”
Marele rege Nabucodonosor (colorat în roşu: pericol).
Celălalte căsuţe ale jocului pot fi lăsate „albe” sau pot fi decorate cu scene luate
din povestirile ascultate (pentru a înfrumuseţa jocul şi pentru a fi mai prezentabil într-o
expoziţie sau într-o celebrare).
Cărţi care trebuie scrise şi desenate
„Domnul te cheamă” (atâtea cărţi câţi jucători sunt)
„Aruncă-ţi haina (atâtea cărţi câţi jucători sunt).
„Eu sunt calea” (De două ori mai multe cărţi decât jucători sunt).
„Îndreptaţi căile Domnului” (De două ori mai multe cărţi decât jucători sunt).
„Cel care vrea să mă urmeze” (De două ori mai multe cărţi decât jucători sunt).
 Trei cărţi „Cartea surpriză” sunt ţinute secrete de către animator: ele vor fi
folosite la cea de-a patra etapă pentru a reflecta asupra jocului.
1. Fariseii care erau cu Isus l-au întrebat: „Oare suntem noi orbi?” Isus le-a răspuns:
„Dacă aţi fi orbi, aţi fi fără păcat, însă deoarece spuneţi „vedem”, sunteţi plini de
păcate!” (In 9,40).
2. „Veţi privi şi nu veţi vedea” (Mt 13,14.15).
3. „Noi mergem după credinţă şi nu după ceea ce vedem” (2 Cor 5,7).
Dacă textele de mai sus sunt considerate prea dificile să fie înlocuite cu altele mai
simple: „Veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea nimic” (Is 6,9); „Putem avea ochii
deschişi şi să nu vedem nimic?” „De ce există în joc doar un singur drum drept pentru a-l
urma pe Isus?” „De ce există şi noapte pe drumul lui Isus?” „De ce îşi aruncă orbul
haina?” „De ce se spune că Bartimeu a sărit în sus de bucurie? Cum poate un orb să sară
fără să cadă?” „Unde se găsesc căile Domnului? Mai există ele?” „Isus a spus: Eu sunt
calea. A avut dreptate când a spus aceste cuvinte? Cum poate un om să fie o cale?” „A-ţi
văzut oameni care-şi poartă crucea? Cum fac ei acest lucru? E folositor să te împovărezi
cu o cruce pentru a-l urma pe Isus?” „Pentru ce evanghelistul Luca insistă în Faptele
Apostolilor să ne spună că Elima nu va mai putea vedea soarele? Nu este un lucru evident
că el este orb şi nu poate vedea?”

Etapa a treia: un joc în echipă

Scopul jocului: să se ajungă dincolo de drumul „drept” urmat de Isus, având trei
cărţi obligatorii pentru a câştiga: „Eu sunt calea”, „Îndreptaţi căile Domnului” şi „Cel
care vrea să mă urmeze să-şi ia crucea”.
Reguli de joc
Animatorul participă la joc.
Cărţile se obţin aruncând zarul şi ajungând în căsuţele corespunzătoare. Există şi
piedici: dacă se ajunge în una din căsuţele „noapte”, „orb” şi „sunt păcătos” se aşteaptă o
tură. Dacă jucătorul are o carte „Aruncă-ţi haina” sau „Domnul te cheamă” poate da
această carte pentru a nu mai aştepta o tură.
Dacă se cade în căsuţa „Nabucodonosor”, se revine la căsuţa de plecare.
Ierusalimul este dărâmat în întregime.
Dacă un jucător cade în căsuţa „întâlnirea cu Elima”, jocul se opreşte pentru ca
animatorul să povestească istoria magicianului Elima din Faptele Apostolilor. Echipa va
decide apoi ce se va face dacă un alt jucător va cădea în aceeaşi căsuţă (să povestească la
rândul său fără să greşească, de exemplu).
Pentru a uşura circularea cărţilor, atunci când un jucător are trei cărţi la fel trebuie
să dea în mod obligatoriu una jucătorului care are cele mai puţine. Ajungând într-o căsuţă
„schimb” se poate schimba o carte dublă.
Dacă cineva ajunge la capătul drumului central fără cele trei cărţi obligatorii, se
va întoarce la căsuţa „pornire”. El va primi totuşi o carte „Surpriză” (făcută de animator)
pe care o citeşte cu voce tare. Dacă va răspunde bine, aceasta îi va fi socotită la etapa a
patra.
Orice jucător care ajunge în căsuţa „pornire”, revenind de pe un drum „capcană”,
poate să joace din nou.
 Cateheza 5
Isus este Dumnezeu
În acest joc pentru a câştiga nu este suficientă viteza. Cel din urmă poate să fie cel
dintâi. Atenţie: jucătorii trebuie să descopere singuri această logică a evangheliei. Nu
explicaţi nimic. Lăsaţi-i să se grăbească pe drumul cel drept!
Alte reguli (dacă este necesar pot fi modificate)
Fiecare jucător are un pion pe căsuţa „pornire”. Fiecare joacă la rândul său,
aruncând zarul.
Dacă dă 1, 2 sau 3 porneşte pe drumul central, dacă face 4, 5 sau 6 pleacă pe una
dintre cele trei căi laterale sau poate să spună „pas”. Dacă porneşte pe una dintre aceste
căi, trebuie să meargă până la capăt şi să revină apoi pentru a merge pe „Drumul lui
Isus”. Această întoarcere nu va fi inutilă deoarece are şansa de a primi cărţi obligatorii
pentru a câştiga. Pentru a accelera mişcarea la fiecare drum lateral se va adăuga la sfârşit:
„Joci din nou” şi jucătorul o ia de la început.

Etapa a patra: dezbaterea finală şi celebrarea

Dezbaterea. Jucătorii care au câştigat cărţi surpriză le vor prezenta Acestea vor fi
punctul de plecare pentru o dezbatere în echipă sau între echipe (a se vedea întrebările
legate de cartea surpriză din etapa a doua). Jucătorii se pot asocia câte doi sau mai mulţi
pentru a pregăti o întrebare surpriză pentru ceilalţi. Pentru un copil este dificil să
înţeleagă sensul spiritual al unor cuvinte. Unii vor reuşi să-l înţeleagă din conversaţia cu
cei mai mari, alţii nu: este normal. Nu insistaţi! Ei vor înţelege cu timpul.
Celebrarea. Imaginile biblice întâlnite pe parcursul catehezei, fiind un limbaj al
credinţei, pot aduce o contribuţie importantă la reuşita celebrării. Într-un cadru special
amenajat (în care sunt aşezate diferite imagini şi obiecte inspirate din tema catehezei) să
se organizeze momente de rugăciune alternate cu diferite cântece care au ca temă Botezul
sau urmarea lui Isus.
Exemple de rugăciune
„Strig către Dumnezeu, el mă aude.
În încercare, l-am căutat pe Domnul.
Noaptea am întins mâna spre el.
În noapte murmur în inima mea:
Oare poate Dumnezeu să mă uite?
Poate el oare să mă alunge?
Te aştept, Doamne.
Vreau să îmbrac haina ta de lumină.
Îmi amintesc de tot ce ai făcut tu pentru Israel poporul tău.
Îmi amintesc de Moise, Iosif, de Noe şi de Abraham.
O, Doamne, cât de adevărate sunt căile tale,
Însă cât de grea este crucea mea!
Fă să tresalt de bucurie în faţa ta!”

„Vindecă, Doamne, pe toţi cei care sunt orbi aşa cum era Bartimeu”.
Schimbarea la faţă a lui Isus

Partea teologică

Simbol şi cateheză
Evangheliştii şi Tradiţia creştină au folosit imagini şi povestiri din Vechiul
Testament pentru a-l prezenta pe Isus în rugăciune şi liturgie. Povestirea schimbării la
faţă (Mc 9,2-10) face aluzie la „transfigurarea” lui Moise pe munte (Ex 33,12-34,9;
34,29-35). Moise îl întâlneşte pe Dumnezeu şi faţa sa radiază de lumina şi de gloria lui
Dumnezeu. Când coboară de pe Sinai, faţa lui era atât de luminoasă încât a trebuit să-şi
pună un voal pentru a ascunde strălucirea care venea de la Dumnezeu.
Această povestire este posibil să se fi inspirat din Istoria lui Ilie. Profetul a urcat
pe muntele Horeb şi l-a întâlnit pe Dumnezeu într-o grotă (1 Rg 19). Cei doi, Moise şi
Ilie, sunt martori la schimbarea la faţă a lui Isus. Ei sunt acolo pentru a le confirma celor
trei apostoli că Isus este Dumnezeu. Slava divină străluceşte asupra lui Isus.
Textul schimbării la faţă este o mărturie de credinţă care exprimă divinitatea
omului Isus, divinitate atestată de lege (Moise) şi de profeţi (Ilie). Această experienţă a
apostolilor descrisă cu povestirile Vechiului Testament, nu poate fi datată cu exactitate.
Povestirea nu este o descriere. Este posibil ca evenimentul să fi avut loc la Ierusalim în
timpul marii sărbători a Corturilor. Cuvântul „munte” nu trebuie luat în mod necesar ad
litteram, ci să i se acorde o importanţă teologică. Evanghelistul foloseşte mult
simbolismul muntelui pentru a evoca cerul. Muntele este un fel de cod teologic care
evocă învierea. El exprimă foarte bine misterul pascal: doar murind se regăseşte
adevărata viaţă (In 15,13).
Muntele din evanghelii este asociat cu lumina şi albul veşmintelor. Deja în
Vechiul Tesament, focul şi tunetul acoperă muntele (Dt 19,18-19). Culoarea albă se
regăseşte în Daniel 7,9 şi descrie venirea „Fiului Omului”. Aceeaşi culoare o găsim şi în
prezenţa îngerului de la mormânt în ziua învierii (Mt 28,3). Tabloul este completat de
norul care exprimă prezenţa lui Dumnezeu (Ez 1,4). Simbolismul norului este frecvent în
biblie, fiind legat întotdeauna de venirea lui Dumnezeu pe pământ (1 Rg 8, 10; Ez 43,4-5;
Mt 24,30). Acest nor este văzut de primii creştini şi ca simbol al Duhului Sfânt.
Povestirea schimbării la faţă evocă divinitatea lui Isus manifestată în timpul
întrupării sale. Aceasta este o mărturisire de credinţă. În ochii noştri, dacă rămânem în
domeniul vizibil, Isus nu este decât un om. În credinţă noi mărturisim că el este
Dumnezeu.
Evanghelistul a folosit povestiri şi imagini din Vechiul Testament, un întreg
simbolism, pentru a exprima momente din experienţa pascală a apostolilor. O astfel de
experienţă este legată de darul Duhului: „ei au fost botezaţi în nor” (1 Cor 10,2); aceasta
este o experienţă foarte diferită de cea de toate zilele şi de aceea cere un limbaj original.
Copiii au tendinţa de a citi în această povestire doar descrierea mai mult sau mai
puţin posibilă a unui fapt din trecut. Lor le este greu să confere faptului o mărturie de
credinţă. O apropiere anecdotică este cerută pentru început, însă cititorul nu trebuie să
rămână în aceasta. Cateheza are ca scop de a face ca omul să ajungă la inteligenţa
spirituală a scripturii.
Partea Pedagogică

Demersul acestei cateheze este diferit de cel din catehezele anterioare. În loc să fie
pătruns un text, apoi un altul, apoi un al treilea, se va lucra simultan asupra mai multor
povestiri fără a căuta imediat un sens. Aceasta se va face în trei etape: de cunoaştere
(însuşirea celor trei texte biblice); de apropiere între texte (compararea şi stabilirea
legăturilor posibile între povestiri) şi de aprofundare (căutarea sensului).

Obiective

1. Să se însuşească şi să se vadă legăturile care există între cele trei povestiri biblice
din Vechiul şi Noul Testament.
2. Să se găsească diferenţa între Moise şi Ilie şi Isus Dumnezeu.
3. Să se descopere mărturia de credinţă din evenimentul schimbării la faţă a lui Isus.
4. Să se folosească cunoştinţe biblice în celebrare.

Prima etapă: textele biblice

În cunoaşterea celor trei povestiri cronologia nu este de o importanţă

fundamentală. Cele trei personaje, Moise, Ilie şi Isus, sunt prezente pe câte un munte.
Este important să nu se treacă prea repede peste povestiri, ci să fie bine însuşite, prin
aprofundări succesive, aşa cum marea înaintează prin valuri spre plajă.
Să se povestească textele biblice: Ex 33,12-34,9; 34,29-35; 1 Rg 19; Mc 9,2-10).
În cadrul expunerii să se pună accentul pe elementele comune din cele trei texte.
Moise pe munte
Dumnezeu spuse lui Moise: ”Îmi voi ţine promisiunea dar nu voi locui în mijlocul
poporului din cauza păcatului său”. Atunci Moise îl rugă din nou: „Totuşi, tu ai spus: voi
fi cu tine. Te rog să nu uiţi că acest popor este al tău. Cum vor şti că sunt poporul tău
dacă tu însuţi nu vii pentru a-i conduce în ţara pe care le-ai promis-o?” Şi Dumnezeu i-a
spus lui Moise: „Voi veni”.
Moise continuă iar: „Ajută-mă să te cunosc. Fă să văd slava ta!” Domnul i-a
răspuns: „Voi face să treacă prin faţa ta toată frumuseţea mea şi îţi voi spune numele
meu. Tu însă nu ai să poţi să mă vezi faţă la faţă şi apoi să mai trăieşti. Te vei aşeza pe
stâncă, alături de mine. Când voi trece te voi acoperi cu mâna mea până când voi trece.
Apoi îmi voi îndepărta mâna şi vei vedea spatele meu. Dar faţa mea nu o poţi vedea”.
Domnul i-a mai spus lui Moise: „Urcă pe munte şi aşteaptă-mă acolo în vârful muntelui.
Nimeni să nu urce cu tine”. Moise făcu ceea ce îi spusese Dumnezeu şi urcă pe muntele
Sinai. Dumnezeu coborî într-un nor şi stătu acolo cu Moise. Moise se ruga şi Dumnezeu
trecu prin faţa lui. Atunci Moise a căzut în genunchi pe pământ şi s-a prosternat.
Dumnezeu vorbea cu Moise.
Când Moise a coborât de pe munte nu ştia că pielea şi faţa sa radiau de lumină
pentru că vorbise cu Dumnezeu. Izraeliţii când l-au văzut pe Moise, le-a fost teamă să se
apropie de el. Moise însă i-a chemat, le-a vorbit şi când a terminat de vorbit şi-a pus un
voal pe faţă. Începând cu acea zi, atunci când Moise intra în cortul alianţei pentru a vorbi
cu Domnul, îşi dădea la o parte voalul. Apoi el ieşea şi vorbea poporului din partea lui
Dumnezeu şi izraeliţii vedeau faţa lui Moise radiind de lumină. Moise îşi punea apoi
voalul pe faţă până ce intra din nou să vorbească cu Dumnezeu.

Ilie pe munte
Ilie urcă pe munte şi intră în grotă pentru ca să rămână acolo în acea noapte.
Cuvântul lui Dumnezeu i-a fost adresat: „Ieşi şi mergi pe vârful muntelui în faţa lui
Dumnezeu”. Şi iată că trecu Dumnezeu.
A fost un uragan care dărâma munţii şi spărgea rocile. Dumnezeu nu era în
uragan. După uragan a fost un cutremur de pământ. Dumnezeu nu era în cutremurul de
pământ. După cutremurul de pământ a fost un foc. Dumnezeu nu era în foc. După
foc a fost zgomotul unei adieri uşoare de vânt. Imediat ce Ilie l-a auzit şi-a acoperit faţa
cu haina şi a ieşit la intrarea în grotă. Atunci Dumnezeu vorbi cu Ilie…

Etapa a doua: prezentarea elementelor descoperite în povestiri

După ce au fost însuşite cele trei povestiri, copiii sunt ajutaţi să le prezinte în
sketch, mim, panouri cu desene, bandă desenată. Organizaţi în echipe, să pregătească şi
să exprime una din cele trei povestiri (ulterior vor fi prezentate la dezbaterea finală şi la
celebrare).
Dacă vor reuşi să surprindă încă de la început anumite asemănări între cele trei
povestiri, să se construiască imagini care să reprezinte aceste asemănări. De exemplu, trei
tablouri care arată: Moise în faţa lui Dumnezeu; Ilie în faţa lui Dumnezeu, în grotă; Isus
Dumnezeu în faţa celor trei apostoli, pe munte. O astfel de realizare presupune însă ca ei
să facă deja legături teologice între Vechiul şi Noul Testament.

Etapa a treia: dezbaterea finală şi celebrarea

Dezbaterea se poate desfăşura în două etape: mai întâi fiecare echipă prezintă la
celelalte echipe munca realizată în etapa a doua, apoi animatorul va pune întrebări
ajutătoare pentru a se descoperi legăturile şi asemănările existente între cele trei texte
biblice. Să se înceapă prin căutarea a cât mai multe apropieri între cele trei povestiri, cu
alte texte biblice, cu liturgia şi sacramentele. Acţiunea de căutare să fie cât mai susţinută,
explicându-se copiilor că apropierile descoperite vor deveni din ce în ce mai abstracte.
De exemplu, să se descopere că Isus ia locul lui Dumnezeu în povestire (cum vor înţelege
copiii această înlocuire?).
Dacă anumiţi copii exprimă îndoială asupra veridicităţii povestirilor, căutaţi în
text lucrurile „ciudate”, interesante. Lăsaţi întrebarea „să se maturizeze”. Uneori, şi
pentru animator este dificil să explice totul.
Celebrarea să se axeze pe cele trei texte biblice ale catehezei. Creaţiile copiilor
pot deveni foarte preţioase într-o celebrare în cadrul grupului sau chiar liturgică. Plecând
de la ele, copiii vor realiza rugăciuni către Isus Dumnezeu; să se adauge cântece şi gesturi
simbolice. Dacă unii copii îşi exprimă unele îndoieli cu privire la unele afirmaţii din
textele biblice, animatorul să nu ezite de a-i ajuta să le exprime în rugăciune. A intra în
misterul lui Dumnezeu nu este ceva uşor şi simplu!
 Este potrivit ca locul celebrării să fie împodobit cu desenele despre cele trei texte,
în cazul în care au fost făcute. Se poate realiza o proiecţie de diapozitive însoţită de
explicaţii, rugăciuni, cântece.
Exemple de rugăciune
„Doamne, dă-mi curajul şi tăria de a-mi trăi credinţa şi de a înţelege secretele din
Sfânta Carte”.
„Doamne tu eşti un foc pentru noi. Când privim spre cruce noi credem că tu eşti
cu adevărat om şi Dumnezeu. Doamne ajută-ne să te înţelegem mai bine”.
Cateheza 6
Dăruind vei dobândi

Văduva din Templu

Partea teologică

Oferta văduvei
În biblie, văduva este asociată cu orfanul şi străinul (Dt 14,19; 24,19-21). Ea
apare ca fiind săracă, izolată, abandonată, dar şi în aşteptarea acelui soţ pe care l-a pierdut
(Dt 25,9; Is 47). Văduva trebuie ajutată, însă în timp de foamete i se oferă foarte puţin.
Văzută astfel, ea poate fi imaginea poporului lui Israel, care se crede abandonat de
Dumnezeu. Acest Dumnezeu era „viaţa sa”.
Văduva din Sarepta (1 Rg 17) era o păgână slăbită de foamete. Totuşi, ea a dat, ca
şi cea din Luca 21 şi Marcu 12, tot ceea ce avea.
Textul grec care prezintă oferta văduvei (Mc 12,41-44) spune că ea dă din viaţa
sa. Mai mult încă, Isus spune că ea oferă „tot ce avea la viaţa sa”. Această ofertă va fi
pusă în trezoreria Templului ca o ofranda adusă lui Dumnezeu.
În tradiţia creştină, modelele imprimate cu imaginea marelui rege (Cezar sau
Dumnezeu) evocau „imaginea” lui Dumnezeu pe care fiecare om o poartă în el. Cele
două monede ale văduvei pot astfel să semnifice cele două „valori” care compuneau viaţa
sa şi pe care Dumnezeu i le-a luat, soţul şi fiul său unic; pot simboliza de asemenea
alianţa sau Vechiul şi Noul Testament. Înflăcărată de credinţă, văduva trăieşte din
speranţă; viaţa şi lipsurile sale sunt oferite Dumnezeului care o va răsplăti cu viaţa
veşnică.
La înmulţirea pâinilor din Ioan 6,1-15, un copil aduce pâinea şi peştii, tot ceea ce
avea. Acest copil şi întreaga mulţime vor primi din abundenţă, mult mai mult decât au
oferit. Astfel este şi darul vieţii pe care ni l-a făcut Dumnezeu în Isus Cristos. Euharistia
este fructul acestui arbore al vieţii: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu va avea
viaţa veşnică” (cf. In 6,51.54). Înmulţirea pâinilor este prefigurarea euharistiei în care
Isus este adevărata pâine a vieţii, cuvântul dat ca hrană tuturor.
Văduva din cartea Regilor, după ce a oferit făina şi uleiul, primeşte din abundenţă
hrana care nu se sfârşeşte pentru ea şi fiul său. Locuinţa sa apare ca un loc în care
Dumnezeu acţionează şi aduce viaţa. Chiar fiul său, care va muri, îşi va regăsi viaţa în
camera de sus a casei (1 Rg 17,19).
Imaginea văduvei se regăseşte ca imagine a Bisericii şi în capitolul şase din
Faptele Apostolilor. Biserica primară era adesea desconsiderată de religiile timpului
(iudaismul oficial legat de Templu şi religiile oficiale legate de împărat) şi considerată ca
fiind păgână întrucât nu aparţinea iudaismului şi „atee” pentru că refuza cultul
împăratului. Această comunitate nouă de credincioşi, după chipul văduvei din timpurile
biblice, pare să fie fără un statut religios şi social şi îşi pune toată încrederea în
Dumnezeu pentru a fi salvată şi pentru a primi de la el viaţa. Totodată, Domnul Cristos
care a murit pe cruce, prin euharistie dă o viaţă nouă Bisericii. Ea se hrăneşte din plin din
cuvântul Domnului şi din frângerea pâinii.
Meditaţia acestei pericope poate fi prelungită prin reflecţia asupra misterului
pascal. Cele două lemne pe care văduva le ia pentru a aprinde focul au fost văzute în
 PARTEA
Prima
Obiective
Etapa aetapă:
doua:
treia:
PEDAGOGICĂ
textele
un
pregătirea
joc biblice
în echipă
jocului
Biserica primară ca o prevestire a crucii. Imaginea suflului care redă viaţa fiului văduvei
în camera de sus a fost interpretată ca o prevestire a învierii (1 Rg 17,20). Putem reciti
acest episod în Luca 7,11-14, când Isus învie fiul văduvei din Naim. Cristos, în discursul
program din Luca 4,25-27, care are ca temă centrală deschiderea mântuirii către păgâni, o
propune pe văduvă ca model: „Adevăr, adevăr vă spun: multe văduve se aflau în Israel pe
timpul lui Ilie, când timp de trei ani şi şase luni a fost închis cerul, de s-a iscat foamete
mare peste întreg pământul; cu toate acestea la nici una dintre ele nu a fost trimis Ilie, ci
la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului…”.

1. Să se găsească legătura dintre povestirile despre cele două văduve pentru a

înţelege actul dăruirii.
2. Să se facă legătura între scena din Sarepta, cea din Templu şi moartea şi învierea
lui Isus.
3. Să participe activ la liturghia duminicii a 32-a de peste an, anul B.
4. Să se înţeleagă unitatea între dar, Biserică şi Euharistie.

Se prezintă istoria văduvei din Sarepta (1 Rg 17). Se poate folosi o hartă a Tării
sfinte pentru a prezenta copiilor geografia locurilor. Se povesteşte apoi cazul văduvei din
templul din Ierusalim (Mc 12,41-44). Este bine să se folosească un plan al templului. Se
realizează împreună cu copiii o monedă din carton, aşa cum şi-o închipuie ei. Aceasta va
putea fi folosită ca pion pentru joc.

Se reiau pe scurt povestirile din prima etapă

Se povesteşte înmulţirea pâinilor (In 6,1-15) invitând copiii să fie atenţi la
asemănările existente între aceasta şi povestirea văduvei din Sarepta.
Jocul este construit împreună cu copiii: desenarea hărţilor, planul jocului (harta
Israelului) şi pregătirea obiectele pentru joc (chibrituri, monede etc.).
Se ia un suport din carton de aproximativ 30 x 60 cm pe care se desenează harta
Palestinei. Trebuiesc indicate localităţile din povestirile prezentate în etapa a doua.
Se împarte harta Palestinei în aproximativ 150 de căsuţe şi se aleg 16 dintre ele în
care se scrie „Dar de la Dumnezeu” şi care se numerotează de la 1 la 16.
Se scriu următoarele cărţi „Dar de la Dumnezeu”: 2 „Templu”, 1 „Comoara lui
Dumnezeu”, 1 „Foc”, 1 „Urcior”, 2 „Euharistie”, 1 „Cruce”, 2 „Înmulţirea pâinilor”, 1
„Isus”, 1 „Ilie”, 2 „Văduva” şi 2 „Copil”. Animatorul va numerota cărţile de la 1 la 16
fără ştirea jucătorilor.
Material pentru joc: suportul din carton, cărţile confecţionate, un pion pentru
fiecare jucător, o monedă, obiectele care se distribuie la început şi un zar.
 Scopul jocului: de a permite copiilor să înţeleagă că „a dărui înseamnă cu adevărat
a dobândi”. Pentru a merge în împărăţie ei se vor convinge că trebuie să renunţe la ceea
ce au primit la început (peşti, monede, făină etc.) şi la ceea ce au obţinut pe parcurs.
Reguli de joc.
La plecare, prin tragere la sorţi, fiecare jucător primeşte două bucăţi de lemn, sau
două monede, sau doi peşti, sau un pachet de făină şi de ulei.
În funcţie de ceea ce a primit, fiecare se poziţionează pe hartă în dreptul unui oraş
care corespunde cu obiectele sale. Cine a primit doi peşti se plasează la Genezaret sau la
Cafarnaum sau la Marea Tiberiadei; cine a primit două monede se plasează la Ierusalim,
la Templu. Fiecare jucător va avea astfel un punct de plecare diferit de al coechipierului.
La rândul său, fiecare va da cu zarul şi se va deplasa orizontal sau vertical pe
hartă, căutând să ajungă la o căsuţă „Dar de la Dumnezeu” (aceste căsuţe au fost în
prealabil numerotate de animator în funcţie de cărţile „Dar de la Dumnezeu”, pe care le
păstrează la el).
Când un jucător ajunge într-o căsuţă „Dar de la Dumnezeu” trebuie să întoarcă o
carte „Dar de la Dumnezeu” cu acelaşi număr. Aceste cărţi sunt dispuse cu faţa în jos şi
numerotate de animator. Fiecare carte trimite la ceva din povestirea deja auzită: templu,
foc, ulcior, Liturghie sau Euharistie, cruce, înmulţirea pâinilor, Isus, Ilie. După ce îşi
citeşte cartea jucătorul încearcă să dăruiască unul din obiectele pe care le-a primit la
început. Exemplu: jucătorul care are două bucăţi de lemn poate să dea una numai dacă
trage cartea „foc” sau „cruce”.
Orice dar trebuie să fie justificat de jucător şi acceptat de echipă. Dacă obiectele
pe care le are nu corespund cu cartea trasă, spune „pas”; este rândul jucătorului următor
să dea cu zarul.
Două cărţi în două exemplare, care corespund cu patru căsuţe, funcţionează în
sens contrar: se primeşte ceva de care jucătorul va trebui apoi să se debaraseze. Este
vorba de cărţile „Văduvă” şi „Copil”. Cu cartea „Văduvă” se primeşte o monedă iar cu
cartea „Copil” un peşte.
Câştigător va fi cel care va reuşi să dăruiască primul toate obiectele şi să dea cu
zarul 3 pentru a intra în împărăţie, în care se află toţi cei înviaţi. Pentru împărăţie nu este
desemnat nici un loc. Fiecare trebuie să o caute.

Etapa a patra: dezbaterea în grup şi celebrarea

Dezbaterea organizată cu tot grupul vizează găsirea raportului dintre diferitele

povestiri şi elementele folosite pentru desfăşurarea jocului. Pentru animare se pot folosi şi
următoarele întrebări: A câştigat ceva văduva din Sarepta? Dar văduva din Templu? Ce
oferă şi ce primesc credincioşii de la Dumnezeu? De ce Împărăţia nu are un loc desenat
pe planşa de joc?
Celebrarea. Copiii sunt invitaţi să participe activ la celebrarea Liturghiei din
duminica a 32-a de peste an, anul B, prin oferirea darurilor, rugăciunea credincioşilor,
lecturi. Momentele celebrării să alterneze cu rugăciuni către Isus prezent în Sfânta
Euharistie şi cu cântece euharistice sau cu mesaj de sacrificiu.