Sunteți pe pagina 1din 328

DĂNUŢ CORNOIU

DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ


Ediţia a III-a revăzută şi adăugită
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CORNOIU, DĂNUŢ
Drept civil. Partea generală / Ediţia a III-a revăzută
şi adăugită, Dănuţ Cornoiu – Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006
328p.; 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-725-489-9

347(498)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006


UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Conf.univ.dr. DĂNUŢ CORNOIU

DREPT CIVIL.
PARTEA GENERALĂ
Ediţia a III-a revăzută şi adăugită

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2006
CUPRINS

I. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA


DREPTULUI CIVIL ROMÂN
Capitolul I. DEFINIŢIA, ROLUL, PRINCIPIILE
ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL
1. Definiţia dreptului civil ……………………... 15
1.1. Înţelesul noţiunii de drept civil ..………... 15
1.2. Definiţia dreptului civil ….……………… 16
2. Rolul dreptului civil …………….…………… 20
3. Principiile dreptului civil …………….……… 21
3.1. Categorii de principii …………………… 21
3.2. Principiile fundamentale ale dreptului civil 22
4. Delimitarea dreptului civil …………………... 26
4.1. Criteriile delimitării …………………….. 26
4.2. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri
de drept ………….…………….………... 28
Capitolul II. IZVOARELE DREPTULUI CIVIL.
TEORIA LEGII CIVILE
Secţiunea I. Legea civilă ca izvor al dreptului civil
1. Noţiunea de izvor al dreptului civil ………… 34
1.1. Sensurile expresiei „izvor de drept civil” …. 34
1.2. Clasificarea izvoarelor dreptului civil ….. 35
Secţiunea a II-a. Aplicarea legii civile
1. Aplicarea legii civile în timp ………………... 42
1.1. Consideraţii generale …………….……... 42
1.2. Principiile fundamentale în materia aplicării
legii civile în timp ..................................... 44
2. Aplicarea legii civile în spaţiu ………………. 48
3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor …… 51
5
Secţiunea a III-a. Interpretarea legii civile
1. Definiţia, necesitatea şi clasificarea
interpretării legii civile ……………………… 52
1.1. Definiţia interpretării legii civile ……….. 52
1.2. Necesitatea interpretării legii civile …….. 53
1.3. Criterii de clasificare a interpretării …….. 54

II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL


Capitolul I. NOŢIUNE, CARACTERE ŞI STRUCTURĂ
1. Definiţia raportului juridic civil ……………... 65
2. Caracterele raportului juridic civil …………... 65
3. Structura raportului juridic civil …………….. 67
Capitolul II. PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
1. Noţiunea de părţi ale raportului juridic civil .. 68
2. Categoriile subiectelor de drept civil ………... 68
3. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea
subiectelor raportului juridic de drept civil …. 69
3.1. Determinarea subiectelor raportului
juridic civil ……………………………… 69
3.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil 70
3.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil 76
4. Capacitatea civilă ..............................……….. 78
4.1. Noţiune …………………………………. 78
4.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice ...….. 78
4.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice …. 79
Capitolul III. CONŢINUTUL RAPORTULUI
JURIDIC CIVIL
1. Noţiune .............................….......................… 80
2. Dreptul subiectiv civil ..............................…... 81
2.1. Noţiune ..................................................... 81
2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile .. 83
3. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea
drepturilor subiective civile. Abuzul de drept ... 91
3.1. Recunoaşterea drepturilor subiective civile 91
3.2. Ocrotirea drepturilor subiective civile ….. 92
3.3. Exercitarea drepturilor subiective civile … 94
6
4. Abuzul de drept ............................................... 95
5. Obligaţia civilă ...................…………………. 95
5.1. Noţiune …………………………………. 95
5.2. Clasificarea obligaţiilor civile …………... 96
Capitolul IV. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
1. Noţiune ……………………………………… 101
2. Bunurile ……………………………………... 102
2.1. Noţiune …………………………………. 102
2.2. Clasificarea bunurilor …………………... 104
Capitolul V. IZVOARELE ŞI PROBA RAPORTURILOR
JURIDICE CIVILE
1. Izvoarele raportului juridic civil concret ……. 122
1.1. Consideraţii introductive ……………….. 122
1.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice
civile concrete …………………………... 123
2. Proba raportului juridic civil ………………... 125
2.1. Noţiuni generale ………………………… 125
2.2. Reglementarea şi importanţa probelor ….. 126
2.3. Obiectul probei şi sarcina probei ……….. 127
2.4. Condiţii de admisibilitate a probei ……… 129
2.5. Convenţiile asupra probelor …………….. 129
3. Mijloacele de probă …………………………. 130
3.1. Consideraţii generale …………………… 130
4. Înscrisurile …………………………………... 130
4.1. Noţiuni generale ………………………… 130
4.2. Clasificarea înscrisurilor ………………... 131
5. Înscrisul autentic …………………………….. 132
5.1. Noţiune …………………………………. 132
5.2. Puterea doveditoare …………………….. 133
6. Înscrisul sub semnătură privată ……………... 134
6.1. Noţiune …………………………………. 134
6.2. Condiţii speciale ………………………... 135
6.3. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură
privată …………………………………... 137
6.4. Alte înscrisuri …………………………… 139
7. Mărturia testimonială ………………………... 139
7.1. Noţiune şi caracteristicile mărturiei …….. 139
7.2. Admisibilitatea probei cu martori ………. 140
7
8. Mărturisirea (Recunoaşterea) ……………….. 142
8.1. Definiţie ………………………………… 142
8.2. Felurile mărturisirii ……………………... 143
8.3. Problema indivizibilităţii mărturisirii …... 145
8.4. Puterea doveditoare a mărturisirii ………. 146
9. Prezumţiile …………………………………. 146
9.1. Noţiune …………………………………. 146
9.2. Clasificarea prezumţiilor ……………….. 147

III. ACTUL JURIDIC CIVIL


Capitolul I. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR
JURIDICE CIVILE
Secţiunea I. Noţiunea actului juridic civil
1.1. Definiţia actului juridic civil ……………. 149
1.2. Clasificarea actelor juridice civile ……… 150
Capitolul II. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Secţiunea I. Generalităţi
1. Definiţie ……………………………………... 163
2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil …. 164
Secţiunea a II-a. Capacitatea de a încheia actul
juridic civil
1. Noţiune. Reglementare ……………………… 165
Secţiunea a III-a. Consimţământul
1. Noţiune ……………………………………… 168
1.1. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa
juridică ....……………………………….. 168
1.2. Formarea şi principiile voinţei juridice …. 168
1.3. Condiţiile de valabilitate a consimţământului 171
2. Viciile de consimţământ …………………….. 175
2.1. Eroarea ………………………………….. 175
2.1.1. Definiţie …………………………. 175
2.1.2. Clasificare ……………………….. 175
2.2. Dolul ……………………………………. 179
2.2.1. Definiţie şi reglementare ………….. 179
2.2.2. Clasificare ………………………… 180
2.2.3. Structura dolului …………………... 180
2.2.4. Condiţii ……………………………. 181
2.2.5. Proba dolului ……………………… 182
8
2.3. Violenţa …………………………………. 182
2.3.1. Definiţie şi reglementare ………….. 182
2.3.2. Clasificare ………………………… 183
2.3.3. Structura violenţei …………………. 184
2.3.4. Condiţiile violenţei ………………… 184
2.4. Leziunea ………………………………… 186
2.4.1. Definiţie şi reglementare …………... 186
2.4.2. Structura leziunii …………………... 187
2.4.3. Condiţii …………………………….. 188
2.4.4. Domeniul de aplicare ……………… 188
2.5. Comparaţie între viciile de consimţământ 188
Secţiunea a IV-a. Obiectul actului juridic
1. Definiţie ……………………………………... 189
2. Condiţiile de validitate a obiectului actului
juridic civil ………………………………….. 191
Secţiunea a V-a. Cauza
1. Definiţie şi reglementare ……………………. 195
2. Elementele cauzei …………………………… 196
3. Condiţiile cauzei …………………………….. 197
4. Rolul cauzei …………………………………. 200
5. Proba cauzei …………………………………. 200
Secţiunea a VI-a. Forma actului juridic civil
1. Definiţie ……………………………………... 201
1.1. Principiul consensualismului …………… 201
1.2. Clasificarea condiţiilor de formă ……….. 202
2. Forma cerută ad validitatem ………………… 203
2.1. Justificare, caractere şi condiţii …………. 203
2.2. Aplicaţii ale formei ad validitatem ……... 204
3. Forma cerută ad probationem ………………. 205
3.1. Noţiune şi justificare ……………………. 205
3.2. Aplicaţii ………………………………… 206
4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi 206
4.1. Noţiune şi justificare ……………………. 206
4.2. Aplicaţii ale formei pentru opozabilitate
faţă de terţi ……………………………… 207
Secţiunea a VII-a. Modalităţile actului juridic civil
1. Definiţie ……………………………………... 207
1.2. Caracterul modalităţilor ………………… 208
1.3. Utilitate practică ………………………… 208
9
2. Termenul ……………………………………. 209
2.1. Definiţie şi reglementare………………… 209
2.2. Clasificare ………………………………. 210
2.3. Efectele termenului ……………………... 211
3. Condiţia ……………………………………... 212
3.1. Definiţie şi reglementare ………………... 212
3.2. Clasificare ………………………………. 213
3.3. Efectele condiţiei ……………………….. 215
3.4. Comparaţie între termen şi condiţie …….. 218
4. Sarcina ………………………………………. 218
4.1. Definiţie şi reglementare ………………... 218
4.2. Clasificare ………………………………. 219
4.3. Comparaţie între condiţie şi sarcină ……. 220
Capitolul III. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Secţiunea I. Noţiunea şi determinarea efectelor
actului juridic civil
1. Noţiune şi reglementare ……………………... 221
2. Noţiune – determinare efecte ………………... 222
3. Determinarea efectelor actului juridic civil …. 223
Secţiunea a II-a. Principiile efectelor actului
juridic civil
1. Definiţie şi fundament ………………………. 224
2. Principiul forţei obligatorii ………………….. 225
2.1. Noţiune şi fundament …………………… 225
2.2. Excepţii …………………………………. 226
3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil .. 226
3.1. Definiţie şi fundament ………………….. 226
3.2. Excepţii …………………………………. 227
4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil 228
4.1. Definiţie şi justificare …………………... 228
4.2. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză …. 229
4.3. Excepţii de la principiul relativităţii
efectelor actului juridic civil ……………. 232
4.3.1. Noţiune şi categorii de excepţii … 232
4.3.2. Excepţiile aparente de la principiul
relativităţii ………………………... 232
4.3.3. Excepţiile reale …………………... 236

10
Capitolul IV. NULITATEA ACTULUI JURIDIC
Secţiunea I. Noţiunea nulităţii actului juridic civil
1. Definiţie şi reglementare ……………………. 237
2. Funcţiile nulităţii ……………………………. 239
3. Evoluţia concepţiei despre nulitate ………….. 239
4. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze
de ineficacitate a actelor juridice civile ……... 241
4.1. Nulitate-rezoluţiune …………………….. 241
4.2. Nulitate – reziliere ……………………… 242
4.3. Nulitate – revocare ……………………… 242
4.4. Nulitate – caducitate ……………………. 243
4.5. Nulitate – inopozabilitate ……………….. 243
4.6. Nulitate – reducţiune ……………………. 244
Secţiunea a II-a. Clasificarea nulităţilor
1. Criterii de clasificare ………………………... 245
Secţiunea a III-a. Efectele nulităţii
1. Definiţie şi reglementare ……………………. 252
2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor … 254
3. Principiile de drept care înlătură regula
quod nullum est, nullum producit efectum ….. 258

IV. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ


Capitolul I. NOŢIUNEA ŞI EFECTUL
PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
Secţiunea I. Noţiunea prescripţiei extinctive
1. Definiţie ……………………………………... 262
2. Reglementare ………………………………... 263
3. Caracterul normelor juridice privitoare
la prescripţia extinctivă .....................………... 264
4. Natura juridică a prescripţiei extinctive …….. 266
5. Delimitarea prescripţiei extinctive ………….. 267
Secţiunea a II-a. Efectul prescripţiei extinctive
1. Controversa privind efectul prescripţiei extinctive 270
2. Principiile prescripţiei extinctive …………… 272
Capitolul II. DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
Secţiunea I. Noţiune şi criterii de determinare
1. Noţiune ……………………………………… 274
2. Criterii de determinare ………………………. 274
11
Secţiunea a II-a. Domeniul prescripţiei extinctive
în categoria drepturilor patrimoniale
1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă .. 275
2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale 276
Secţiunea a III-a. Domeniul prescripţiei extinctive
în cadrul drepturilor nepatrimoniale
1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor
personale nepatrimoniale ……………………. 278
Secţiunea a IV-a. Probleme speciale privind
domeniul prescripţiei extinctive
1. Apărarea dreptului subiectiv civil pe calea
excepţiei ……………...…………….………… 279
2. Acţiunea în constatare ………………………. 280
3. Acţiunile mixte ……………………………… 281
4. Dualitatea de acţiuni ………………………… 281
5. Acţiunea în repararea unei daune morale …… 281
6. Acţiunea în restituire ca urmare a anulării unui
act juridic civil ………………………………. 282
7. Acţiunea în protecţia unor drepturi reale
principale (dreptul de proprietate) …………... 282
8. Acţiunea privind un drept secundar …………. 283
9. Acţiunile în materie de carte funciară ………. 283
10. Prescripţia extinctivă în materie succesorală 284
Capitolul III. TERMENELE PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
Secţiunea I. Noţiune şi clasificare
1. Noţiune ……………………………………… 285
2. Clasificare …………………………………… 285
Secţiunea a II-a. Termenele generale de prescripţie
extinctivă
1. Precizări prealabile ………………………….. 286
2. Termenul general de prescripţie de 3 ani,
aplicabil acţiunilor personale care însoţesc
drepturile subiective civile de creanţă ………. 287
3. Termenul de prescripţie de 30 ani, aplicabil
acţiunilor reale prescriptibile extinctiv ……… 288
Secţiunea a III-a. Termenele speciale aplicabile
acţiunilor personale nepatrimoniale
şi celor întemeiate pe drepturi de creanţă
1. Termenele speciale aplicabile acţiunilor
personale nepatrimoniale ……………………. 289
12
2. Termenele speciale aplicabile acţiunilor
personale întemeiate pe drepturi de creanţă … 289
Capitolul IV. ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
Secţiunea I. Regula generală privind începutul
prescripţiei extinctive …………….. 293
Secţiunea a II-a. Reguli speciale privind începutul
prescripţiei dreptului la acţiune
1. Ipoteza dreptului subiectiv pur şi simplu ……. 293
2. Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un
termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă 294
3. Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită
şi cazuri asimilate …………………………… 295
4. Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii ………. 297
5. Ipoteza răspunderii pentru viciile unui lucru,
unei lucrări sau construcţii …………………... 298
6. Alte reguli speciale ………………………….. 299
Capitolul V. SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI
EXTINCTIVE
Secţiunea I. Noţiunea şi cauzele suspendării
1. Noţiune ……………………………………… 301
2. Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive 301
Secţiunea a II-a. Efectele suspendării prescripţiei
1. Efectele generale ale suspendării ……………. 304
2. Efectul special al suspendării ……………….. 305
Capitolul VI. ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI
EXTINCTIVE
Secţiunea I. Noţiunea şi cauzele întreruperii
prescripţiei
1. Noţiune ……………………………………… 306
2. Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive 306
Secţiunea a II-a. Efectele întreruperii prescripţiei
extinctive ……………………... 307
Capitolul VII. REPUNEREA ÎN TERMENUL
DE PRESCRIPŢIE
Secţiunea I. Noţiunea repunerii în termen
1. Noţiune şi reglementare …………………….. 309
13
Secţiunea a II-a. Domeniul, termenul şi efectul
repunerii în termenul de prescripţie
1. Domeniul repunerii în termen ………………. 313
2. Termenul de repunere în termenul de prescripţie 318
3. Efectul repunerii în termenul de prescripţie … 319
Capitolul VIII. ÎMPLINIREA (CALCULUL)
PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
1. Noţiune ……………………………………… 321
2. Conţinutul regulilor de calcul al termenelor
de prescripţie ………………………………... 321

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ………………………………. 323

14
I. PRIVIRE GENERALĂ
ASUPRA DREPTULUI CIVIL ROMÂN

Capitolul I
DEFINIŢIA, ROLUL, PRINCIPIILE
ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL

1. Definiţia dreptului civil


1.1. Înţelesul noţiunii de drept civil
În relaţiile sociale s-a simţit nevoia unor reglementări care
constituie norme juridice. Relaţiile sociale reglementate prin
norme juridice formează raporturile juridice.
Din nevoia de a se reglementa relaţiile juridice s-au creat
norma juridică, norma de drept, dreptul.
Raporturile juridice izvorăsc din acţiunile voluntare sau
involuntare ale oamenilor sau din evenimente şi fapte materiale
(naştere, moarte etc.) şi produc, pentru persoanele care participă
la aceste raporturi, drepturi pentru unii şi obligaţii pentru alţii.
Noţiunea de drept civil este susceptibilă de mai multe
înţelesuri1.

1
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de
drept civil român, vol.2, Bucureşti, 1928, p.1-3; Gh. Beleiu, Drept
civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Şansa, Bucureşti, 1999, p.34; Mircea
Mureşan, Drept civil. Partea generală, Ed. S.C. Cordial S.R.L.,
Cluj-Napoca, 1992, p.5-6; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală,
ediţia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.1; Ovidiu Ungureanu,
Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, p.1-2.
15
Într-o primă accepţiune, prin drept civil înţelegem ansamblul
unor norme de conduită a căror respectare este impusă prin forţa
de constrângere a organului care deţine autoritatea în comunitatea
socială – în sensul de drept obiectiv.
Într-o a doua accepţiune, prin drept civil înţelegem posibi-
litatea, facultatea recunoscută de norma juridică unui participant
la raportul juridic de a se bucura de o anumită conduită sau de a
pretinde o anumită conduită (subiect activ) de la celalalt parti-
cipant la raporturi juridice (subiect pasiv), deci în înţelesul de
drept subiectiv, care aparţine titularului acelui drept. În acest
sens se poate vorbi de drepturi patrimoniale (exprimate valoric),
cum sunt drepturile de proprietate sau drepturile de creanţă, şi de
drepturi nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu, la viaţă
etc.). Subiectul activ sau pasiv poate fi o persoană fizică (indi-
viduală) sau juridică (colectivă).
Într-o a treia accepţiune, noţiunea de drept civil este
folosită în sensul de ştiinţă juridică, de disciplină socială care
studiază dreptul obiectiv şi drepturile subiective, în contextul
general al cunoaşterii umane.

1.2. Definiţia dreptului civil


În literatura de specialitate au fost formulate mai multe
definiţii2 cu privire la dreptul civil, ca ramură a sistemului

2
M. B. Cantacuzino, Elemente de drept civil, Ed. All Educational,
1998, p.12-13: „Raporturile prin care membrii unei societăţi vin în
contact unii cu alţii sunt de două naturi. Indivizii din sânul unei societăţi
se întâlnesc întâi cu privire la interesele lor individuale, şi în asemenea
caz dreptul intervine cu reglementarea şi cu sancţiunile sale pentru ca
ciocnirea intereselor individuale să nu fie în contradicţie cu binele
obştesc. Aceste raporturi formează obiectul dreptului civil sau mai exact
privat, cu ramificaţiunea dreptului comercial privitor la raporturile deri-
vate din acte de comerţ”; D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi
practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu
16
dreptului românesc3. Dar definiţiile oferite, deşi asemănătoare
– prin utilizarea unui număr de elemente existente în fiecare
dintre ele –, se deosebesc fie prin utilizarea unor formule care nu
întotdeauna sunt potrivite, fie prin adăugarea unor elemente
diferite de la o definiţie la alta.
Evidenţiem aici definiţia potrivit căreia dreptul civil este un
ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile

principalele legislaţiuni străine, în ziarul „Curierul judiciar”, Tomul I,


ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Tipografiei, p.34, se preciza că „Dreptul
civil sau privat este acela care reglementează raporturile particulare
dintre ei şi care este propriu unei naţiuni”; M. Rarincescu, în lucrarea
Noţiuni de drept civil, vol. I, p.26, arată că „dreptul civil este acea
ramură a dreptului pozitiv care se ocupă numai de acele raporturi dintre
oameni în care oamenii lucrează ca simpli particulari”; I. Dogaru, în
lucrarea Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele
de drept civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.11, precizează că
„dreptul civil este acea ramură a dreptului unitar român care
reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale ce constituie
obiectul de reglementare juridică între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică”; E. Lupan, în lucrarea
Drept civil. Teoria generală, Cluj-Napoca, 1992, p. 9, defineşte dreptul
civil ca „acea ramură de drept, care înmănunchează normele juridice ce
reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se
găseau pe poziţie juridică de egalitate, precum şi condiţia juridică a
subiectelor de drept”; M. Mureşan, în lucrarea Drept civil. Partea generală,
Ed. S.C. Cordial SRL, Cluj-Napoca, 1992, p.8, arată că „dreptul civil
cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează, pe de o parte,
acele raporturi juridice patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi egali
(nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele raporturi
personale (nepatrimoniale) în care se manifestă individualitatea
persoanei fizice şi a persoanelor juridice în calitatea lor de participanţi
la raporturile juridice civile”.
3
Prin sistemul dreptului românesc înţelegem totalitatea normelor
juridice adoptate de statul român rânduite în cadrul ramurilor de drept,
care, la rândul lor, sunt alcătuite din instituţii juridice.
17
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi
persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică4.
Din cuprinsul definiţiei de mai sus rezultă următoarele ele-
mente definitorii ale dreptului civil:
În primul rând, dreptul civil este o ramură a sistemului de
drept românesc, adică o totalitate de norme juridice. Acestea
sunt cuprinse în izvoarele dreptului civil (Codul civil şi alte
legi), care formează conţinutul dreptului civil.
Normele juridice civile sunt grupate pe categorii care
reglementează subdiviziuni ale obiectului de drept civil, adică
sunt ordonate în instituţii ale dreptului civil.
Instituţiile dreptului civil sunt următoarele:
• raportul juridic civil;
• actul juridic civil;
• prescripţia extinctivă;
• subiectele dreptului civil;
• drepturile reale principale;
• obligaţiile civile în general;
• contractele civile speciale;
• dreptul de proprietate intelectuală;
• succesiunile.
Cel de-al doilea element priveşte obiectul dreptului civil.
Acesta este format din raporturi juridice patrimoniale şi raporturi
juridice nepatrimoniale ce se stabilesc între persoane fizice şi
persoane juridice.
Sunt raporturi juridice patrimoniale acele raporturi sociale
care au un conţinut economic şi o valoare exprimată în bani
(exemple: raporturi de proprietate, de moştenire, obligaţii
pecuniare etc.).
Sunt raporturi juridice nepatrimoniale acele raporturi so-
ciale care sunt lipsite de un conţinut economic, deci al căror

4
Gh. Beleiu, op. cit., p.31.
18
conţinut nu poate fi evaluat în bani (exemplu, cele legate de
numele persoanei, de starea civilă etc.).
De menţionat este faptul că dreptul civil nu reglementează
toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale din societate. Şi
alte ramuri de drept au obiectul format din raporturi patrimoniale
şi nepatrimoniale, ca, de exemplu, dreptul muncii şi securităţii
sociale, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul financiar etc.
Distincţia dintre raporturile patrimoniale şi raporturile
nepatrimoniale aparţinătoare dreptului civil, faţă de alte ramuri
de drept, se face, aşa cum s-a subliniat în literatura juridică5, pe
două căi:
a) prin autodelimitarea obiectului de către normele fiecărei
ramuri de drept; ea este opera legiuitorului. Ipoteza unei norme
juridice cuprinde raportul la care ea se aplică; prin însumarea
acestor ipoteze se obţine obiectul ramurii de drept;
b) prin delimitarea unei ramuri de drept faţă de celelalte
ramuri de drept; ea este opera jurisprudenţei şi a doctrinei.
Pentru o analiză a obiectului dreptului civil, apare necesară
o enunţare a subcategoriilor raporturilor patrimoniale, pe de o
parte, şi a raporturilor nepatrimoniale, pe de altă parte.
Componentele raporturilor patrimoniale sunt:
• raporturile reale, adică acele raporturi care au în
conţinutul lor drepturile reale (exemplu: dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale principale);
• raporturile obligaţionale, adică acele raporturi care au
în conţinutul lor drepturile de creanţă, indiferent de
izvorul lor, act juridic sau fapt juridic.
Componentele raporturilor nepatrimoniale civile sunt:
• raporturile care privesc existenţa şi integritatea subiectelor
de drept civil, respectiv acelea care au în conţinutul lor
drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la
viaţă, sănătate, reputaţie etc.;

5
Gh. Beleiu, op. cit., p.33.
19
• raporturile de identificare, ce au în conţinutul lor
drepturile prin care se individualizează subiectele de
drept civil: dreptul la domiciliu, la nume, reşedinţă etc.;
• raporturile de creaţie intelectuală – acestea au în con-
ţinutul lor drepturile personale nepatrimoniale ce au ca
izvor opera ştiinţifică, literară, artistică sau invenţia.
După felul subiectelor lor, raporturile civile pot fi grupate
în: raporturi numai între persoane fizice; raporturi numai între
persoane juridice; raporturi mixte: între persoane fizice şi per-
soane juridice.
Cel de al treilea element priveşte subiectele raporturilor de
drept civil – persoanele fizice şi persoanele juridice, fără ca
acestea să întrunească anumite calităţi speciale.
Al patrulea element, care evidenţiază cel mai bine specificul
raporturilor de drept civil, îl constituie poziţia de egalitate
juridică a subiectelor, ceea ce înseamnă că una dintre părţi nu se
subordonează celeilalte.

2. Rolul dreptului civil


Dreptul civil are rolul de drept comun faţă de celelalte
ramuri de drept, întrucât în lipsa unor reguli proprii care să
reglementeze o anumită situaţie a unui raport juridic se apelează
la reglementările dreptului civil6.

6
Recunoaşterea paternităţii – instituţie juridică reglementată de
dreptul familiei (art.57 alin.2 din Codul Familiei) – poate fi făcută şi
prin testament, instituţie specifică dreptului civil. (Decizia civilă
nr.856/1989 a Tribunalului Suprem, în Cristiana Turianu, Corneliu
Turianu, Dreptul familiei (Practică judiciară adnotată), Edit Press
„Mihaela” SRL, Bucureşti, 1999, p.322 – 323).
În acelaşi context, art.48 alin.2 şi art.57 alin.2 din Codul Familiei
conţin o exprimare generică, iar în lipsa unei precizări de text, se poate
admite că recunoaşterea filiaţiei poate fi făcută prin testament autentic,
olograf sau mistic.
20
Dreptul civil constituie cea mai importantă ramură a
dreptului7, deoarece cuprinde în reţeaua normelor sale întreaga
viaţă omenească. Din momentul naşterii sale şi până la moarte,
omul este supus normelor dreptului civil, care îi apără deopotrivă
viaţa, integritatea şi interesele legitime, capacitatea sa juridică de
a intra în raporturi personale sau patrimoniale cu semenii săi.
Dreptul civil are un rol moralizator prin sancţionarea abuzului de
drept şi apărarea bunei-credinţe în raporturile juridice.
În accepţia sa ca ştiinţă a dreptului, dreptul civil ajută la
aplicarea corectă a legii, la continua perfecţionare a legislaţiei
civile, precum şi la formarea specialiştilor în domeniul dreptului.

3. Principiile dreptului civil


3.1. Categorii de principii
În dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de prin-
8
cipii : principiile fundamentale ale dreptului român; principiile
fundamentale ale dreptului civil român; principii ale uneia sau
mai multor instituţii de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de
bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României, fiind
consacrate de legea fundamentală, precum şi în alte legi mai
importante. Aceste principii sunt9: principiul democraţiei, prin-
cipiul egalităţii în faţa legii, principiul legalităţii, principiul
separaţiei puterilor în stat.
Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt idei de
bază aplicabile tuturor instituţiilor dreptului civil. Acestea sunt:

7
M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1997, p.13.
8
Constituţia României, revizuită prin Legea nr.429/2003, apro-
bată prin Referendumul Naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat
prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.3 din 22 octombrie 2003.
9
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998, p.112–125.
21
principiul proprietăţii; principiul egalităţii în faţa legii civile;
principiul îmbinării intereselor personale, individuale cu cele
obşteşti, generale; principiul ocrotirii drepturilor subiective civile
ori al garantării lor10.
Principiile instituţiilor de drept civil sunt idei de bază care
se aplică fie numai într-o instituţie, fie în două sau mai multe
instituţii ale dreptului civil. Exemplificăm câteva asemenea
principii: principiul consensualismului privitor la forma actului
juridic; principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii, care privesc
efectele actului juridic; principiul bunei-credinţe, întâlnit în mai
multe materii ale dreptului civil (drepturi reale, răspundere civilă
etc.); principiul proximităţii gradului de rudenie, ca principiu
specific devoluţiunii succesorale legale.

3.2. Principiile fundamentale ale dreptului civil


a) Principiul proprietăţii
Acest principiu este înscris în Constituţia României din
2003, în Codul civil şi alte legi. Astfel, art.44 alin.2 din Constituţie
prevede că proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege indiferent de titular. Art.136 alin.2 din Constituţie
prevede că proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege
şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Potrivit art.480 Cod civil, „proprietatea este dreptul ce are
cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi
absolut, însă în limitele determinate de lege”. Art.481 Cod civil

10
În doctrină se mai reţine ca principiu fundamental al dreptului
civil şi principiul „exercitării drepturilor subiective civile cu bună-
credinţă” (T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1993, p.14); Ovidiu Ungureanu, în op. cit.,p.12,
enumeră şi alte principii, ca: principiul consensualismului privitor la
forma actului juridic; principiul irevocabilităţii şi relativităţii privind
efectele actului juridic; principiul forţei obligatorii.
22
prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară
numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi
prealabilă despăgubire”.
Dreptul civil reglementează conţinutul dreptului de pro-
prietate cu cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Apărarea dreptului de proprietate se face prin acţiunea în reven-
dicare, iar apărarea posesiei, prin acţiunile posesorii.
În conformitate cu prevederile Legii nr.213/199811 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările
ulterioare, dreptul de proprietate are două forme: dreptul de
proprietate publică şi dreptul de proprietate privată.
Dreptul de proprietate privată se împarte în: drept de pro-
prietate particulară, atunci când el aparţine persoanelor fizice şi
persoanelor juridice de tip particular, şi drept de proprietate
privată al statului, precum şi altor persoane juridice înfiinţate de
către stat sau autorităţile locale.
Sediul materiei cu privire la proprietatea regiilor autonome
şi a societăţilor comerciale îl constituie Legea nr.15/199012 pri-
vind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome
şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, Ordonanţa de
Urgenţă nr.30/199713 privind reorganizarea regiilor autonome, cu
modificările ulterioare.
O importanţă deosebită pentru consacrarea dreptului de
proprietate asupra terenurilor au Legea nr.18/199114, legea
fondului funciar, precum şi Legea nr. 10/200115 cu privire la
imobilele preluate în mod abuziv de statul român în perioada
6.03.1945-22.12.1989.

11
Publicată în M.Of. nr. 448 din 22 noiembrie 1998.
12
Publicată în M.Of. nr. 98 din 8 august 1990.
13
Publicată în M.Of. nr. 125 din 19 iunie 1997.
14
Republicată în M.Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998 şi modificată prin
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,
precum şi unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005).
15
Republicată în M.Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005.
23
b) Principiul egalităţii în faţa legii civile
Reglementarea acestui principiu o găsim, pentru persoanele
fizice, în art.4 alin.2 din Decretul nr.31/195416 privitor la per-
soanele fizice şi juridice, potrivit căruia „Sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire
asupra capacităţii”.
Cât priveşte persoanele juridice, acest principiu trebuie
înţeles în sensul că toate persoanele juridice dintr-o anumită
categorie se supun, în mod egal, normelor juridice edictate pentru
reglementarea acelei categorii de persoane juridice17.
Art. 16 din Constituţie consacră, cu caracter general, prin-
cipiul egalităţii în faţa legii.

c) Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale


Acest principiu acţionează în toate raporturile juridice
civile, fiind consacrat atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru
persoanele juridice.
Art.1 alin.1 din Decretul nr.31/1954 statuează că „drepturile
civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a
satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu
interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire…”, iar
art.3 alin.2 din acelaşi act normativ prevede că drepturile civile
„pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”.
În art.26 lit. e din Decretul nr.31/1954 se prevede că este
persoană juridică acel colectiv de oameni care are o organizare de
sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării „unui
scop, în acord cu interesul obştesc”.
În situaţia în care drepturile civile sunt exercitate cu încăl-
carea acestui principiu, suntem în prezenţa abuzului de drept,
care se sancţionează potrivit legii civile. Art. 26, 37, 41 etc. din
Constituţie consacră acest principiu.

16
Publicat în M. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954.
17
Gh. Beleiu, op. cit., p.39.
24
d) Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile. Acest
principiu este consacrat atât de dispoziţii cu caracter intern, cât
şi de dispoziţii cu caracter internaţional.
În categoria dispoziţiilor cu caracter intern enumerăm:
art.20, art.21 din Constituţie, precum şi art.3 alin.1 din Decretul
nr.31/1954, potrivit căruia „drepturile civile sunt ocrotite de
lege”. Acelaşi act normativ consacră Cap. III, intitulat Ocrotirea
drepturilor personale nepatrimoniale, ocrotirii drepturilor per-
sonale nepatrimoniale pe cale civilă.
Normele constituţionale fac parte din categoria dispoziţiilor
cu caracter intern ce consacră principiul mai sus menţionat.
Potrivit acestora, „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.
„Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”18.
În categoria dispoziţiilor cu caracter internaţional, amintim
articolul 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice ale omului, potrivit căruia „toate persoanele sunt egale
în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală
din partea legii…”.
Garantarea drepturilor subiective civile este prevăzută şi de
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale19.
Convenţia cu privire la drepturile copilului20 face parte din
categoria dispoziţiilor cu caracter internaţional care statuează că
„statele părţi se angajează să respecte drepturile care sunt
anunţate în prezenta convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor
care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent de rasă,
culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a

18
I. Dogaru, op. cit., p.22.
19
Ratificată de România prin Legea nr.30/1994, publicată în
M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
20
Republicată în M. Of. nr.314 din 13 iunie 2001 şi ratificată
prin Legea nr.18/1990.
25
copilului sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de
originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor mate-
rială, incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie”.
Restabilirea dreptului subiectiv civil, atunci când are loc
încălcarea lui, se poate obţine pe calea procesului civil21.

4. Delimitarea dreptului civil


4.1. Criteriile delimitării
În aplicarea corectă a normei juridice în raporturile ce
intervin între subiectele de drept, urmează să se stabilească
ramura de drept căreia îi aparţine raportul juridic în discuţie, în
funcţie de: obiectul de reglementare; metoda de reglementare;
calitatea subiectelor; caracterul normelor juridice; caracterul
sancţiunilor; principiile.
Obiectul de reglementare. În dreptul civil, obiectul de
reglementare priveşte raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale,
drepturile subiective care se nasc din aceste raporturi şi obli-
gaţiile corespunzătoare subiecţilor pasivi. Nu toate raporturile
patrimoniale intră în obiectul dreptului civil, ci numai cele reale
şi obligaţionale.
De asemenea, nu toate raporturile nepatrimoniale constituie
obiect de reglementare pentru dreptul civil, ci numai cele care
privesc:
a) existenţa şi integritatea persoanelor;
b) individualizarea ori identificarea persoanelor;
c) creaţia intelectuală, realizată de subiectele individuale şi
cele colective, de drept civil.
Metoda de reglementare, în raporturile civile, este înte-
meiată pe egalitatea juridică a părţilor şi constă în modalitatea de
influenţare a raporturilor sociale, de către stat, prin edictarea
normelor juridice.

21
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,
vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p.13.
26
Există însă şi alte ramuri de drept care folosesc metoda
egalităţii juridice a părţilor, iar pentru unele ramuri de drept se
folosesc atât metoda egalităţii părţilor, cât şi metoda subordonării
(de exemplu, dreptul administrativ).
Dat fiind faptul că nu toate raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, iar metoda
egalităţii juridice a părţilor nu este aplicată exclusiv de dreptul
civil, este necesar să se recurgă la alte criterii de delimitare.
Calitatea subiectelor22 poate reprezenta un criteriu de
departajare a dreptului civil de alte ramuri de drept, în măsura în
care acestea ar impune subiectelor raporturilor juridice o calitate
specială (exemplu, comerciant, organ al puterii legislative),
ţinând seama că normele dreptului civil nu pretind subiectelor o
anumită calitate, fiind suficientă aceea de persoană fizică sau
persoană juridică.
Caracterul normelor juridice în materia dreptului civil este
permisiv23 (dispozitiv sau supletiv) şi în mod excepţional este
imperativ sau prohibitiv.

22
G. Boroi, op. cit., p.8.
23
Normele permisive nici nu impun, nici nu interzic săvârşirea
unei acţiuni, lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care
voiesc a o urma din mai multe variante posibile indicate de lege. Un
exemplu de normă permisivă îl constituie art.1296 Cod civil, alin.1 şi 2:
„Vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea ca
obiect două sau mai multe lucruri alternative”, sau, potrivit art.685 Cod
civil, „succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu
de inventar”.
Normele supletive sunt acele reglementări legale care, în anumite
situaţii, permit ca persoanele singure să-şi aleagă conduita de urmat şi
numai în situaţia în care nu şi-au ales singure această conduită, se vor
aplica prevederile normei. Exemplu, art.1305 Cod civil: „Spezele
vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsa de stipulaţie contrară”
sau art.1319 Cod civil, care statuează că: „Predarea trebuie să se facă la
locul unde se afla lucrul vândut în timpul vânzării dacă părţile nu s-au
învoit altfel”.
27
Caracterul sancţiunilor în dreptul civil se referă la restabi-
lirea dreptului subiectiv încălcat: dacă este de natură patrimonială,
prin nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau, după caz, revocarea
actului care a generat nesocotirea acelui drept ori prin repararea
prejudiciului cauzat titularului dreptului, iar dacă dreptul este de
natură nepatrimonială, şi prin încetarea acţiunii vătămătoare.
Principiile proprii unei ramuri de drept constituie, de
asemenea, un criteriu de delimitare. În general, fiecare ramură
de drept îşi are cristalizate principiile care-i orientează acţiunea
într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale.
Dacă într-un anumit caz sunt identificate principii funda-
mentale ale dreptului civil, s-ar putea trage concluzia, până la
proba contrară, că ne găsim în prezenţa unui raport juridic civil.

4.2. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept


Dreptul constituţional şi dreptul civil
Deşi între dreptul civil şi dreptul constituţional24 există
deosebiri, totuşi între acestea există şi puncte comune: bunăoară,

Normele imperative sunt acelea care, prohibitiv sau onerativ,


stabilesc o conduită univocă şi strict determinată de la care subiectul
raportului de drept civil nu se poate abate decât asumându-şi riscul
sancţiunii prevăzute de lege. Exemplu, art.1312 Cod civil: „Vânzătorul
este dator să explice curat îndatoririle ce înţelege a lua asupra-şi. Orice
clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului”;
art.813 Cod civil prevede: „Toate donaţiile se fac prin act autentic”.
Normele prohibitive interzic săvârşirea unor acţiuni. Exemplu,
art.5 Codul familiei: „Este oprit să se căsătorească bărbatul care este
căsătorit sau femeia care este căsătorită”, sau art.1513 Cod civil: „Este
nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor.
Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat că unul sau mai
mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierdere (clauza leonină)”.
În materie de moştenire, pactul asupra unei succesiuni viitoare este
lovit de nulitate absolută – art.965 Cod civil.
24
Gh. Beleiu, op. cit., p.42-43; I. Dogaru, op. cit., p.23-24;
G. Boroi, op. cit., p.9; P. M. Cosmovici, op. cit., p.l7-20.
28
dreptul constituţional cuprinde norme care consacră unele principii
ale dreptului civil; principalele drepturi şi libertăţi ale omului,
înscrise în legea fundamentală, sunt şi drepturi subiective civile
ale persoanelor fizice; organele de stat, menţionate în Constituţie,
sunt în marea lor majoritate persoane juridice, deci şi subiecte ale
raportului juridic civil; garanţiile juridice ale drepturilor subiective
civile sunt stabilite de Constituţie.
Subiectele de drept constituţional se află, de regulă, într-o
relaţie de subordonare, în timp ce subiectele de drept civil se află
pe poziţie de egalitate juridică; în dreptul constituţional sunt pre-
ponderente raporturile nepatrimoniale, în timp ce în dreptul civil
sunt preponderente raporturile patrimoniale; normele dreptului
constituţional au, în majoritatea lor, un caracter imperativ, cele
ale dreptului civil sunt preponderent dispozitive; în dreptul
constituţional, subiectele au o calitate specială, aceea de organ
de stat, pe când, în dreptul civil, subiectele sunt persoane fizice
şi juridice; sancţiunile în dreptul constituţional nu implică un
proces, în timp ce restabilirea dreptului subiectiv încălcat are
loc, de regulă, prin declararea procesului civil.

Dreptul administrativ şi dreptul civil


Dreptul administrativ este ramura de drept ce conţine nor-
mele care reglementează condiţiile realizării puterii executive în
statul nostru.
Delimitarea celor două ramuri rezultă din următoarele si-
tuaţii: în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, pe când
în dreptul administrativ sunt majoritare drepturile nepatrimoniale;
dreptul administrativ conţine norme care reglementează condiţiile
realizării puterii executive în statul nostru, pe când normele
dreptului civil reglementează raporturile patrimoniale şi raporturile
personale nepatrimoniale în care poziţia părţilor este de egalitate
juridică; în raportul de drept administrativ, părţile se află într-un
raport de subordonare, pe când în dreptul civil părţile se află pe
poziţii de egalitate juridică; în dreptul civil predomină normele
29
dispozitive, iar în dreptul administrativ sunt preponderente normele
imperative; dreptul administrativ are sancţiuni proprii, precum
amenda contravenţională, închisoarea contravenţională, confiscarea.

Dreptul civil şi dreptul financiar


Dreptul financiar25 este ansamblul normelor juridice care
reglementează raporturile sociale ce izvorăsc din activitatea de
constituire şi utilizare a sumelor cuprinse în bugetul statului.
Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar se mate-
rializează în următoarele aspecte: în dreptul financiar, normele
sunt preponderent imperative, în timp ce, în dreptul civil, sunt
preponderent dispozitive; asemănător dreptului civil, majoritatea
raporturilor reglementate de dreptul financiar au caracter
patrimonial; deosebit de dreptul civil (în care părţile se află pe
poziţie de egalitate juridică), în raporturile de drept financiar
părţile sunt pe poziţie de subordonare; în raporturile de drept
financiar, întotdeauna, o parte este un organ al statului cu
atribuţii fiscale; dreptul financiar are sancţiuni proprii, precum
majorarea pentru întârziere în plata impozitelor, în timp ce
sancţiunea specifică dreptului civil este acţiunea în justiţie.

Dreptul civil şi dreptul comercial


Dreptul comercial este acea ramură de drept ce conţine
normele juridice care reglementează raporturile ce izvorăsc din
actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate de lege ca fapte
de comerţ, precum şi raporturile la care participă persoanele ce au
calitatea de comerciant26.
Între cele două ramuri de drept există numeroase asemănări,
care fac dificilă delimitarea acestora. Cu toate acestea, există
suficiente deosebiri care asigură delimitarea lor, şi anume: ca şi

25
I. Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p.17.
26
St. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti,
1995, p.2-3.
30
dreptul civil, dreptul comercial reglementează raporturi patri-
moniale şi nepatrimoniale, iar subiectele acestor raporturi se află
pe poziţie de egalitate juridică. Totuşi, raporturile juridice
comerciale se particularizează – faţă de cele civile – în sensul că
cel puţin una dintre părţi are calitatea specială de comerciant şi că
izvorul constă într-un act sau fapt de comerţ27; deşi instituţia
juridică a contractului este asemănătoare, totuşi, contractelor
comerciale li se aplică o serie de reguli derogatorii de la dreptul
comun, ca, de exemplu, proba contractului, regimul răspunderii
contractuale, punerea în întârziere etc.; cu toate că ambele ramuri
de drept cunosc sancţiunea răspunderii, există totuşi deosebiri de
regim juridic între răspunderea civilă şi răspunderea comercială.

Dreptul civil şi dreptul familiei


Dreptul familiei este ramura care reglementează raporturile
personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie,
adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu
raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei28.
Din cele menţionate rezultă că între dreptul civil şi dreptul
familiei există atât asemănări, cât şi deosebiri, ce se materia-
lizează în următoarele aspecte: în dreptul civil, dominante sunt
raporturile patrimoniale, pe când în dreptul familiei majoritare
sunt raporturile nepatrimoniale; ambele ramuri utilizează metoda
egalităţii juridice, cu toate că în dreptul familiei există o nuanţă
aparte atunci când este vorba de raportul dintre părinte şi copil; în
dreptul familiei se cere o calitate specială a subiectelor sale (soţ,
părinte, copil etc.), în timp ce, în dreptul civil, subiectul este
necircumstanţiat; în dreptul familiei predomină normele imperative,

27
I. Rucăreanu, Curs de drept. Elemente de drept civil şi
comercial comparat, Bucureşti, 1980, p.121-122.
28
I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti,
l993, p.30; I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, l975, p.27.
31
în timp ce în dreptul civil predomină normele dispozitive; fiecare
ramură de drept are sancţiuni proprii (exemplu, decăderea din
puterea judecătorească este specifică dreptului familiei).

Dreptul civil şi dreptul muncii şi securităţii sociale


Dreptul muncii şi securităţii sociale reglementează, prin
normele sale, acele raporturi patrimoniale care izvorăsc din
calitatea de angajat şi cea de patron în temeiul contractului
individual de muncă. Relaţiile sociale reglementate se referă la:
timpul de muncă, disciplina muncii, salarizarea, protecţia muncii,
răspunderea materială, jurisdicţia muncii, protecţia socială etc.
Între cele două ramuri de drept există asemănări şi deosebiri,
ce privesc următoarele aspecte: ambele reglementează raporturi
patrimoniale şi raporturi personale nepatrimoniale; în dreptul
civil, poziţia de egalitate juridică a părţilor se menţine tot timpul,
pe când în dreptul muncii această poziţie este caracteristică doar
încheierii contractului de muncă; pe parcursul raportului de
muncă, există o disciplină a muncii, care implică subordonarea
salariatului; în dreptul muncii, sfera subiectelor este mai restrânsă
decât în dreptul civil – minorii sub 15 ani nu pot încheia contract
de muncă; în dreptul muncii, pe lângă răspunderea materială,
operează şi răspunderea disciplinară; normele imperative sunt
predominante în dreptul muncii, în timp ce, în dreptul civil,
normele predominante sunt cele dispozitive.

Dreptul civil şi dreptul procesual civil


Dreptul procesual civil reglementează activitatea organelor
judiciare şi a celorlalţi participanţi în instanţa civilă, precum şi
raporturile ce se stabilesc în sfera activităţii de înfăptuire a
justiţiei în cauzele civile, reprezentând aspectul sancţionator al
dreptului material civil29.

29
P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti,
l994, p.20.
32
Dreptul civil este dreptul material sau substanţial, iar dreptul
procesual civil este dreptul formal, procesual. Corelaţia lor este
cea dintre conţinut şi formă.30
Dreptul procesual civil reprezintă aspectul sancţionator al
dreptului civil material, deoarece îi conferă acestuia eficacitate
prin folosirea constrângerii de stat atunci când obligaţiile născute
în cadrul raporturilor de drept civil nu sunt executate de bunăvoie.

Dreptul civil şi dreptul internaţional privat


Dreptul internaţional privat reglementează relaţiile civile,
familiale, de dreptul muncii etc., în măsura în care ele conţin un
element de extraneitate, cum ar fi: cetăţenia, domiciliul părţilor,
încheierea în străinătate a raportului juridic, executarea obli-
gaţiilor în altă ţară decât în cea în care s-au încheiat, raportul
juridic din al cărui conţinut face parte obligaţia, săvârşirea faptei
păgubitoare pe teritoriul altui stat etc.
Întrucât ambele ramuri de drept reglementează aceleaşi
raporturi sociale, asemănările dintre acestea sunt multiple.
Totuşi, raportul de drept internaţional privat se caracte-
rizează prin existenţa unui element de extraneitate (cetăţenia,
situarea în străinătate a unor bunuri, încheierea sau executarea în
străinătate a unui contract etc.).
Metoda de reglementare specifică dreptului internaţional
privat este aceea de indicare, prin intermediul normei conflictuale,
a legii aplicabile unui raport juridic cu elemente de extraneitate.31

30
V. M. Ciobanu, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Servo-Sat,
Arad, l998, p.7-35.
31
I. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. I, l993,
Ed. Proarcadia, p.11 şi urm.; D. Al. Sitaru, Drept internaţional privat,
Tratat, Ed. Actami, Bucureşti, l997.
33
Capitolul II
IZVOARELE DREPTULUI CIVIL.
TEORIA LEGII CIVILE

Secţiunea I
Legea civilă ca izvor al dreptului civil

1. Noţiunea de izvor al dreptului civil


1.1. Sensurile expresiei „izvor de drept civil”
Expresia izvor de drept civil este privită sub aspectul a
două sensuri ori înţelesuri32:
Într-un prim sens, prin izvor al dreptului civil înţelegem
condiţiile materiale de existenţă care generează normele acestei
ramuri; suntem în prezenţa noţiunii de izvor de drept civil în
sens material.
În cel de-al doilea sens juridic, expresia izvor de drept civil
desemnează formele specifice de exprimare a normelor dreptului
civil; suntem în prezenţa noţiunii de izvor de drept civil în sens
formal.
Nu trebuie confundate izvoarele dreptului cu izvoarele
raportului juridic, primele referindu-se la normele juridice care
alcătuiesc dreptul obiectiv, iar secundele, la actele şi faptele
juridice care generează drepturile subiective.

32
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999,
ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, p.99; E. Lupan, Introducere în dreptul
civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.44-45; O. Ungureanu,
Manual de drept civil. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti,
1999, p.17.
34
În materia dreptului civil, normele îmbracă forma de acte
normative ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa
legiferării. Prerogativele legiferării sunt stabilite de Constituţia
României.
Principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele
dreptului civil sunt legile – acte normative adoptate de Parlamentul
României – şi hotărârile Guvernului României.
Pot fi socotite izvoare ale dreptului civil decretele emise de
Preşedintele României, numai dacă acestea au ca obiect de
reglementare relaţii sociale care intră în obiectul dreptului civil.
În categoria izvoarelor dreptului civil intră şi ordinele,
instrucţiunile, regulamentele etc., emise de un ministru ori de
şeful unui alt organ al administraţiei de stat.
Caracter de izvor al dreptului civil îl au şi reglementările
internaţionale – convenţii, pacte, acorduri etc. –, cu condiţia ca
România să fie parte – prin aderare, ori prin ratificare –, numai
dacă acestea privesc relaţii sociale ce intră în obiectul dreptului
civil român. În acest sens sunt: Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului, ratificat prin Decretul
nr.212/197433, şi Convenţia cu privire la drepturile copilului,
ratificată prin Legea nr.18/1990, republicată.

1.2. Clasificarea izvoarelor dreptului civil


Izvoarele dreptului civil se clasifică după următoarele criterii:
A. După criteriul organului de stat care emite norma,
distingem34:
a) Legile – în sens restrâns35 – care sunt adoptate de
Parlamentul României se clasifică în trei categorii: legi constitu-
ţionale; legi organice; legi ordinare.

33
Publicat în M. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
34
E. Lupan, op. cit., p.45; M. Mureşan, Drept civil. Partea
generală, Editura S.C. Cordial S.R.L., Cluj-Napoca, 1992, p.27-28.
35
În sens restrâns – stricto sensu – prin lege se înţelege actul
normativ adoptat, conform art.72 din Constituţie, de Parlament.
35
În categoria legilor constituţionale intră, în primul rând,
Constituţia ţării, care are forţă juridică superioară36 tuturor
celorlalte legi, care, potrivit acestui criteriu, i se subordonează.
Constituţia României, pe lângă drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor, reglementează şi instituţiile juridice
ale dreptului civil ca, de exemplu: statutul legal al persoanelor,
dreptul de proprietate, dreptul de moştenire etc. În aceeaşi cate-
gorie de legi constituţionale se încadrează şi legile de revizuire a
Constituţiei – art. 150-152 din Constituţia României. Deosebirea
dintre Constituţie şi legile constituţionale – sub aspect formal – o
reprezintă împrejurarea că legile constituţionale (de revizuire a
Constituţiei) sunt adoptate de Parlament, pe când Constituţia este
adoptată de Adunarea Constituantă.
Legile organice sunt acelea care reglementează raporturile
juridice referitoare la: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea
partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului,
organizarea Guvernului, a Consiliului Superior de Apărare a Ţării,
organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,
ale instanţelor judecătoreşti, ale Ministerului Public şi ale altor
organe ale statului, statutul funcţionarului public, contenciosul
administrativ etc. Din punct de vedere al dreptului civil, tot prin
legi organice se reglementează regimul juridic al proprietăţii, al
moştenirii37, precum şi organizarea generală a învăţământului,
regimul general al cultelor, al raporturilor de muncă şi protecţie
socială etc.

Noţiunea de lege este folosită uneori într-un sens larg – lato sensu –,
caz în care acoperă toate actele normative. Aceasta se explică prin
faptul că toate actele normative, indiferent de organul de la care
emană, au forţă obligatorie pentru persoanele cărora li se adresează.
36
I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, vol. I, Editura Şansa SRL, Bucureşti,
1993, p.30.
37
A se vedea art.73 din Constituţia României.
36
Legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament
şi promulgate de către Preşedintele României38.
Un loc important printre legile ordinare îl ocupă codurile,
de exemplu, codul civil, codul comercial, codul vamal, codul de
procedură civilă etc., care grupează şi sistematizează într-un
singur corp toate sau cât mai multe dintre reglementările apli-
cabile unui anumit domeniu de activitate indicat, de regulă, chiar
prin denumirea codului.
Codul civil reprezintă principalul izvor al dreptului civil.
Structural, el este alcătuit dintr-un titlu preliminar – „Despre
efectele şi aplicarea legilor în genere” – şi trei cărţi:
• Cartea I – „Despre persoane” – în prezent abrogată;
• Cartea a II-a – „Despre bunuri şi despre deosebitele
modificări ale proprietăţii” – care are patru titluri;
• Cartea a III-a – „Despre diferitele moduri în care se
dobândeşte proprietatea” – care cuprinde 20 de titluri.
Dintre legile mai importante care constituie izvor de drept
civil reţinem: Codul Familiei39; Codul Fiscal40, cu modificările
ulterioare; Legea nr.18/1991 privind fondul funciar; Legea
nr.64/199141 privind brevetele de invenţie; Legea arendării
nr.16/199442; Legea nr.7/199643 privind cadastrul funciar şi
38
Potrivit art.77 şi 78 din Constituţie, legile adoptate de
Parlament „se trimit spre promulgare Preşedintelui României”, iar
după promulgare se publică în „Monitorul Oficial”.
39
Legea nr. 4/1953 privind Codul Familiei, publicată în B.Of.
nr. 1 din 4 ianuarie 1954, cu modificările ulterioare.
40
Publicat în M. Of. nr.927 din 23 decembrie 2003.
41
Republicată în M.Of. nr. 752 din 15 octombrie 2002.
42
Publicată în M. Of. nr. 91 din 7 aprilie 1994, aşa cum a fost
modificată prin Legea nr. 247/2005. privind reforma din domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M.Of.
nr. 653 din 22 iulie 2005).
43
Publicată în M. Of. nr. 61 din 26 martie 1996, aşa cum a fost
modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma din domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M.Of. nr. 653
din 22 iulie 2005).
37
publicitatea imobiliară; Legea locuinţei nr.114/199644; Legea
nr.119/199645, privind actele de stare civilă etc.

b) Decretele şi Decretele-legi
Termenul de lege privit în sens restrâns (stricto sensu)
desemnează actul normativ care emană de la Parlamentul
României. Forţa juridică a acestuia este superioară actului
normativ emis de alte organe ale statului.
Termenul de lege poate fi privit şi în sensul său larg (lato
sensu), desemnând, de această dată, atât legea, cât şi celelalte acte
normative: decrete, hotărârile guvernului, ordinele miniştrilor etc.
Decretul este izvor de drept civil numai când cuprinde
norme juridice ce aparţin dreptului civil.
Exemple de decrete şi decrete-legi: Decretul nr.31/1954
privind persoanele fizice şi juridice; Decretul nr.32/195446 pentru
punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului nr.31/1954;
Decretul nr.167/195847 privind prescripţia extinctivă; Decretul-
lege nr.115/193848 pentru modificarea dispoziţiilor privitoare la
cărţile funciare; Decretul-lege nr.66/199049 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti etc.

c) Hotărârile şi Ordonanţele
Potrivit art.108 din Constituţia României din 2003, „Guvernul
adoptă hotărâri şi ordonanţe”. În măsura în care hotărârile şi ordo-
nanţele conţin reguli de conduită generale şi obligatorii – norme
juridice –, ele sunt izvoare de drept, iar dacă normele juridice
aparţin dreptului civil, ele sunt izvoare de drept civil.

44
Republicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997, cu
modificările ulterioare.
45
Publicată în M. Of. nr. 282 din 11 noiembrie 1996, cu modi-
ficările ulterioare.
46
Publicat în M. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954.
47
Republicat în M. Of. nr. 11 din 15 iulie 1960.
48
Publicat în M. Of. nr. 95 din 27 aprilie 1938.
49
Publicat în M. Of. nr. 23 din 9 februarie 1990.
38
Hotărârile se emit în vederea organizării legilor, iar ordo-
nanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, „în
limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta”.
Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul
şi data până la care se pot emite ordonanţe.
Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun
aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la
împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului
atrage încetarea efectelor Ordonanţei50.
În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe
de urgenţă.
Dintre hotărârile Guvernului menţionăm: Hotărârea
nr.208/200551 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală; Hotărârea nr.521/200052 privind aprobarea Programului
special pentru zonele defavorizate „Sprijinirea investiţiilor”;
Hotărârea nr.331/200253 privind finanţarea unor proiecte pentru
promovarea imaginii externe a României; Hotărârea nr.2200/200454
privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru
Cercetare Ştiinţifică.
Menţionăm următoarele ordonanţe: Ordonanţa nr.26/200055
cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările ulterioare;
Ordonanţa nr.10/200456 privind procedura reorganizării judiciare
şi a falimentului instituţiilor de credit; Ordonanţa nr.75/200157
privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal.

50
Art.115 alin. 3 din Constituţia României.
51
Publicată în M. Of. nr. 269 din 31 martie 2005.
52
Publicată în M. Of. nr. 314 din 6 iulie 2000.
53
Publicată în M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2002.
54
Publicată în M. Of. nr. 16 din 6 ianuarie 2005.
55
Publicată în M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
56
Publicată în M. Of. nr. 84 din 30 ianuarie 2004.
57
Republicată în M. Of. nr. 664 din 23 iulie 2004.
39
d) Acte normative emise de conducătorii organelor centrale
ale administraţiei de stat şi acte normative adoptate de organele
locale executive
Aceste acte normative, cunoscute sub denumirea de alte
acte normative subordonate legii, pot constitui izvoare formale
ale dreptului civil, în măsura în care conţin reguli de conduită în
acest domeniu al dreptului. Este vorba de ordine, instrucţiuni,
regulamente etc., emise de diferite organe centrale ale admi-
nistraţiei publice, precum şi de hotărâri ale consiliilor locale,
dispoziţii ale primarilor, ordine ale prefecţilor etc., emise de
autorităţile administraţiei publice locale.
În sensul celor menţionate exemplificăm: Ordinul nr.734/200058
al Ministrului Muncii şi Protecţiei Sociale privind aprobarea
normelor specifice de protecţie a muncii pentru transportul şi
distribuţia energiei electrice; Ordinul nr.210/200159 al Ministrului
Justiţiei privind aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a
Legii nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti; Ordinul
nr.569/200360 al Ministrului Finanţelor Publice privind deciziile
de impunere anuală; Ordinul nr.979/200561 privind aprobarea
Statutului Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A.
e) Există acte normative care, deşi sunt legi – în sens larg –,
au denumiri speciale, precum: statut, regulament, contract tip,
contract cadru, norme standard.

B. Alte izvoare ale dreptului civil


În doctrina juridică anterioară anului 1989 s-a menţionat şi
punctul de vedere potrivit căruia izvoarele dreptului civil se
clasifică în izvoare directe şi izvoare indirecte62.
58
Publicat în M. Of. nr. 114 din 6 martie 2001.
59
Publicat în M. Of. nr. 64 din 6 februarie 2001.
60
Publicat în M. Of. nr. 313 din 9 mai 2003.
61
Publicat în M. Of. nr. 635 din 19 iulie 2005.
62
Yolanda Eminescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea
generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p.71; Otilia Calmuschi,
Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989, p.102-103.
40
S-a susţinut chiar că în categoria izvoarelor directe sunt
cuprinse actele normative, dar şi alte izvoare ca, de exemplu,
principiile generale ale politicii economice63, cu motivarea că, în
temeiul art.24 din Legea nr.5/1954, aceste principii „sunt
încorporate în legislaţia noastră”64.
După părerea autorilor menţionaţi, în categoria izvoarelor
indirecte de drept civil ar intra regulile de „convieţuire socială”,
obiceiul şi altele.
Alţi autori65 consideră, pe bună dreptate, credem noi, că,
pentru a se armoniza cu principiile statului de drept român,
soluţiile ce urmează a fi reţinute – în ce priveşte izvoarele
dreptului civil – sunt următoarele:
• sunt izvoare ale dreptului civil numai actele normative,
precum reglementările interne (legi, decrete, hotărâri ale
guvernului, ordine sau instrucţiuni) şi cele internaţionale
acceptate de România prin „aprobare”, „aderare” ori
„ratificare”;
• obiceiul (cutuma) şi morala (bunele moravuri) nu sunt,
nu pot fi izvoare distincte ale dreptului civil; regulile de
conduită cristalizate în cadrul acestora se interpretează
astfel, în ipotezele şi dispoziţiile normelor de drept civil,
în măsura în care aceste norme fac trimitere expresă la
obicei sau la regulile de convieţuire socială (morala);
• precedentul judiciar (practica judiciară) şi doctrina
(literatura de specialitate) nu sunt şi nu pot fi izvoare ale
dreptului civil; ele prezintă, însă, utilitate în interpretarea

63
Traian Ionaşcu, E. A. Barasch, Teoria şi practica litigiilor
precontractuale, Ed. Academiei, 1962.
64
Idem, op. cit.
65
Gh. Beleiu, op. cit., p.61; I. Dogaru, op. cit., p.34; G. Boroi,
Drept civil, ediţia a II-a, Editura All Beck 1999, p.12-13; O. Ungureanu,
op. cit., p.19-20; P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul
civil, Editura All, 1994, p.39; E. Lupan, op. cit., p.54-55.
41
şi aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele nor-
mative, ca şi în perfecţionarea legislaţiei civile.
Argumentul de text care se opune recunoaşterii calităţii de
izvor de drept civil pentru practica judiciară îl reprezintă art.124
alin.3 din Constituţia României, potrivit căruia „judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii”.
Un alt argument care se opune recunoaşterii calităţii de
izvor de drept civil al jurisprudenţei este cuprins în art.4 din
Codul civil, potrivit căruia „este oprit judecătorului de a se
pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi
reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”.

Secţiunea a II-a
Aplicarea legii civile

1. Aplicarea legii civile în timp


1.1. Consideraţii generale
Când vorbim despre aplicarea legii civile în timp, avem
în vedere sensul larg al noţiunii de „lege”, deci avem în vedere
nu numai legile propriu-zise, dar şi decretele, hotărârile
guvernului, precum şi orice alte acte normative cuprinzând
norme de drept civil.
Ca orice lege, şi legea civilă acţionează concomitent sub trei
aspecte: o anumită durată – legea civilă nu este eternă, ceea ce se
numeşte „aplicarea legii civile în timp”; pe un anumit teritoriu,
ceea ce se numeşte „aplicarea legii civile în spaţiu”; cu privire la
anumite subiecte, care sunt destinatarii legii, ceea ce se numeşte
„aplicarea legii civile asupra persoanelor”.
Legile civile se succed – din punct de vedere al timpului,
coexistă – din punct de vedere al spaţiului şi au determinate
categoriile de subiecte la care se aplică.

42
Legea civilă se aplică, sub aspectele menţionate, cât timp
este în vigoare. Intrarea în vigoare a legii civile are loc la 3 zile de
la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei66.
Ieşirea din vigoare a legii civile, adică încetarea acţiunii
civile, se produce prin abrogarea ei, care poate fi de două feluri:
abrogare expresă şi abrogare tacită.
• Abrogarea expresă are loc atunci când legea nouă declară
în mod expres că se abrogă dispoziţiile legii anterioare.
• Abrogarea expresă poate fi directă67, când se nominalizează
actul normativ ori o parte a acestuia care iese din vigoare, sau
indirectă68, când acest lucru nu se întâmplă, ci noua lege prevede
că se abrogă toate reglementările contrare prevederilor noii legi.
Abrogarea tacită (implicită) este incidentă când legea nouă
este incompatibilă cu dispoziţiile legii vechi, fără să prevadă
expres faptul că anumite dispoziţii contrare se abrogă.

66
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale (M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005), în art.15, prevede că
„Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei în
Monitorul Oficial al României, Partea I”.
67
Prin Decretul-Lege nr.1/1989 („Monitorul Oficial” nr.4 din 27
decembrie 1989) au fost abrogate: Legea nr.58/1974 privind sistema-
tizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, precum şi Decretul
nr.68/1976 privind schimbarea domiciliului din alte localităţi în oraşe
declarate potrivit legii oraşe mari; prin Decretul-Lege nr.9/1989
(„Monitorul Oficial” nr.9 din 31 decembrie 1989) au fost abrogate:
Legea nr.19/1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără
construcţii din perimetrul construibil al municipiilor şi oraşelor;
Decretul nr.223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri;
art.34 Cod civil introdus prin Decretul nr.80/1950; prin Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă („Monitorul Oficial”
nr.282 din 11 noiembrie 1996) a fost abrogat Decretul nr.278/1960.
68
Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
(republicată în M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005) prevede în art.52
că la data intrării în vigoare a acestei legi se aprobă orice alte
dispoziţii contrare.
43
Nu suntem în prezenţa unei abrogări atunci când dispar
raţiunile pentru care o anumită lege sau regulă de conduită civilă
a fost adoptată, iar acea lege sau regulă nu se va mai aplica. În
atare situaţie, dispoziţia legală rămâne fără obiect şi se consideră
că ea a căzut în desuetudine69.

1.2. Principiile fundamentale


în materia aplicării legii civile în timp
Regula generală, în sensul că legea civilă intră în vigoare la
3 zile de la data publicării ei în „Monitorul Oficial”, este
guvernată de două principii: principiul neretroactivităţii legii
civile noi şi principiul aplicării imediate a legii civile noi.
• Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula
juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce
se ivesc în practică de la data intrării în vigoare a legii, iar nu şi
situaţiilor anterioare; trecutul „scapă” legii civile noi. Art.15
alin.2 din Constituţie prevede: ,,Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.
Acest principiu este consacrat legislativ şi de art.1 Cod
civil, în care se prevede: „Legea dispune numai pentru viitor; ea
n-are putere retroactivă”.
Anterior anului 1989, s-a susţinut că dispoziţia art.1 Cod
civil este imperativă, impunându-se judecătorilor, dar că ea nu
constituie o regulă constituţională şi, deci, legiuitorul poate
dispune aplicarea retroactivă a unei legi noi pe care o edictează.

69
Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (repu-
blicat în „Buletinul Oficial” nr.11/15 iulie 1960), în art.3, prevede că
termenul de prescripţie în raporturile dintre organizaţiile socialiste este
de 18 luni, iar în art.6 prevede că dreptul de a cere executarea silită în
temeiul oricărui titlu se prescrie în raporturile dintre organizaţiile so-
cialiste prin împlinirea unui termen de 1 an. Cu toate că aceste dispoziţii
nu au fost abrogate, ele sunt neaplicabile, au căzut în desuetudine,
datorită dispariţiei, prin reorganizare, a organizaţiilor socialiste.
44
În acest sens, s-a prevăzut expres în textele unor legi că ele
urmează a se aplica şi unor fapte trecute. Astfel, art.13 din Legea
fondului funciar nr.59/1974 – azi abrogată – prevedea că
terenurile persoanelor care nu au domiciliul în ţară trec în
proprietatea statului chiar dacă proprietarii au săvârşit fapta astfel
sancţionată (au părăsit România) înainte de adoptarea legii.
Actualmente, principiul neretroactivităţii legilor civile noi
se impune nu numai judecătorului, ci şi legiuitorului, excepţie
făcând legea penală mai favorabilă. Deci, legiuitorul nostru, în
prezent, nu mai poate promulga în mod expres legi retroactive.
Pe cale de consecinţă, ar fi neconstituţională dispoziţia
dintr-o eventuală lege civilă (ordinară sau chiar organică) sau
dintr-un alt act normativ ce ar prevedea că legea în discuţie sau
respectivul act normativ s-ar aplica retroactiv70.
De la principiul neretroactivităţii legii civile noi se admite
excepţia retroactivităţii acesteia, excepţie potrivit căreia legea
civilă nouă se aplică la situaţii juridice ivite anterior publicării
ei. Această excepţie este admisă numai dacă legea civilă nouă o
prevede expres. Excepţiile nu se prezumă, ele fiind de strictă
interpretare şi aplicare.
Prin urmare, validitatea unui act juridic se apreciază în
raport cu legea în vigoare în momentul încheierii acestuia;
modificarea ulterioară a legii nu poate antrena nulitatea actului.
Astfel, sub imperiul legilor nr.58, şi 59 din 1974 – abrogate –,
dobândirea terenurilor se putea face numai prin moştenire
legală, fiind interzisă dobândirea lor prin acte juridice şi prin
uzucapiune; s-a admis totuşi în mod unanim că atunci când
termenul prescripţiei achizitive s-a împlinit înainte de intrarea în

70
Pentru opinia, discutabilă, potrivit căreia principiul neretroactivităţii
legilor s-ar impune organului de jurisdicţie şi părţilor, nu însă şi legiui-
torului, care ar putea să prevadă expres în noua lege că aceasta se aplică
retroactiv, a se vedea P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil,
Editura All, Bucureşti, 1994, p.45.
45
vigoare a acestor legi, dobândirea rămânea valabilă, chiar dacă
acţiunea în constatarea uzucapiunii s-a introdus ulterior.
Tot în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile se
admite că toate efectele juridice care s-au produs ori s-au epuizat
înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân valabile,
neputând fi afectate de legea nouă, dar efectele care se produc
abia după modificarea legii sunt supuse legii noi. Cu alte
cuvinte, dacă o situaţie juridică s-a realizat în întregime sub
imperiul legii vechi, legea nouă nu-i va fi aplicabilă.
Astfel, sub imperiul Codului Civil, copilul nelegitim putea
moşteni numai pe tatăl său natural, iar nu şi pe rudele acestuia;
Codul Familiei din 1954 a recunoscut, însă, copilul din afara
căsătoriei, cu paternitatea legal stabilită, dreptul de moştenire
atât faţă de tatăl său, cât şi faţă de rudele acestuia. Aşa fiind, s-a
admis că, în cazul succesiunilor deschise înainte de intrarea în
vigoare a Codului Familiei, copilul din afara căsătoriei nu avea
dreptul de moştenire faţă de bunicul său, faţă de unchiul său din
partea tatălui, aplicându-se, deci, Codul Civil; în cazul succe-
siunilor deschise după intrarea în vigoare a Codului Familiei,
copilul se bucură de acest drept, aplicându-i-se legea nouă, adică
cea în vigoare la data deschiderii succesiunii.
În ceea ce priveşte nulitatea unui act juridic, ea se apreciază
întotdeauna în funcţie de dispoziţiile legii în vigoare în momentul
încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta
valabilitatea iniţială a încheierii lui.
• Principiul aplicării imediate a legii civile este regula de
drept potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se
aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând
aplicarea legii vechi.
Aplicarea imediată a legii civile se justifică prin următoarele
aspecte: se prezumă că legea nouă reprezintă un progres tehnico-
ştiinţific faţă de legea veche; legea nouă urmăreşte, adesea, să
realizeze unitatea legislaţiei pe întreg teritoriul în care se exercită
puterea organului de stat respectiv; neadmiterea acestei soluţii ar
46
avea drept consecinţă admiterea neaplicării legii noi în anumite
situaţii; aceeaşi soluţie este menită să contribuie la învingerea
vechiului de către nou prin mijloace juridice.
Codul civil nu consacră o reglementare anume acestui prin-
cipiu, nu-l consacră expresis verbis, însă existenţa lui nu poate fi
pusă la îndoială71, pe de o parte, pentru că acest principiu decurge
din primul (neretroactivitatea legii civile noi), iar pe de altă parte,
pentru că el este în concordanţă cu art.978 Cod civil72.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există,
însă, o excepţie, şi anume retroactivitatea (supravieţuirea) legii
civile vechi, care înseamnă aplicarea, încă un timp oarecare, a
legii vechi, deşi a intrat în vigoare legea nouă, la unele situaţii
determinate, precizate în legea nouă.
Pentru a determina legea aplicabilă, se ţine seama de regula
tempus regit actum, regulă potrivit căreia o situaţie juridică
produce efectele prevăzute de legea civilă în vigoare la data
producerii ei73.

71
Existenţa principiului este neîndoielnică şi se întemeiază,
„….după părerea noastră, pe două raţiuni: 1) el este o consecinţă
firească a principiului neretroactivităţii: dacă este exact că legea nu are
putere retroactivă, pentru viitor, însă ea trebuie aplicată de îndată;
2) regula de interpretare actus interpretandus est potius ut valeat quam
ut pereat, impune această soluţie” (Gh. Beleiu, op. cit., p.63).
72
Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se inter-
pretează în sensul ce poate avea un efect, şi nu în acela ce n-ar putea
produce nici unul.
73
Pentru a delimita domeniul legii civile noi de cel al legii vechi, în
literatura de specialitate s-au propus o serie de criterii: drepturi câştigate
(jura quaestia) şi simple expectative; drept şi interes; situaţii juridice
abstracte şi situaţii juridice concrete, situaţii juridice obiective şi subiective;
fapte trecute (facta praetesia), fapte în curs de a-şi produce efectele
(facta pendentia) şi fapte viitoare (facta futura); constituirea, modi-
ficarea şi stingerea situaţiilor juridice; situaţii juridice legale şi situaţii
juridice voluntare (M. Eliescu, Conflictul legilor în timp, în Tratat de
47
Deosebirea dintre neretroactivitate şi aplicarea imediată a
legii noi o vom evidenţia prin preluarea unui exemplu din
doctrină74. Legea nr.96 din 20 aprilie 1932, care a suprimat inca-
pacitatea femeii măritate, reglementată de fostele art.197-208
Cod civil, s-a aplicat de la data intrării ei în vigoare şi femeilor
căsătorite înainte de această dată, în sensul că acele femei au
devenit capabile din ziua publicării legii respective. Aceasta
reprezintă consecinţa aplicării imediate a legii noi. Însă, în baza
principiului neretroactivităţii, actele juridice încheiate de o
femeie măritată sub imperiul fostelor dispoziţii din Codul civil şi
cu nesocotirea acestora au rămas anulabile, nefiind validate de
legea nouă.

2. Aplicarea legii civile în spaţiu

Problema aplicării legii civile în spaţiu trebuie analizată


sub două aspecte: intern, care vizează raporturile juridice civile
stabilite între subiectele de drept civil de cetăţenie ori naţio-
nalitate română, pe teritoriul României, şi internaţional, care
vizează raporturile juridice civile cu un element de extraneitate –
cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi locul executării actului
juridic, locul producerii delictului civil ori consumării efectelor
sale etc.
• Aspectul intern al aplicării legii civile în spaţiu nu creează
dificultăţi, datorită acţiunii principiului potrivit căruia actele
normative care emană de la organele centrale de stat se aplică pe
întreg teritoriul ţării, iar cele care emană de la un organ local, în

drept civil, vol. I, Partea generală, p.67, p.79-131; O. Căpăţână, Apli-


carea legii în timp, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală,
1989, p.111-143; P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Ed. All,
Bucureşti, 1993, p.43-47; G. Boroi, op. cit., p.17-23; I. Dogaru, op. cit.,
p.40; Gh. Beleiu, op. cit., p.63).
74
M. Eliescu, op. cit., p.91; O. Căpăţână, op. cit., p.138.
48
măsura în care conţin norme de drept civil, se aplică în limitele
unităţii administrativ-teritoriale respective (judeţ, municipiu,
oraş sau comună). De la acest principiu există o excepţie în
materia publicităţii imobiliare, situaţie în care operează acte
normative ce emană de la organe centrale, în spaţii diferite, pe
teritoriul României, după cum urmează: în Transilvania şi
Nordul Moldovei erau aplicabile dispoziţiile Decretului-lege
nr.115/1938 pentru modificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile
funciare, iar în Sudul Moldovei, Muntenia, Dobrogea şi Oltenia
se aplicau dispoziţiile Codului de procedură civilă care regle-
mentează publicitatea imobiliară personală prin registrul de
inscripţiuni şi transcripţiuni; în prezent, sunt aplicabile pe întreg
teritoriul României prevederile Legii nr.7/1996 a cadastrului şi
publicităţii imobiliare, cu modificările ulterioare.
• Aspectul internaţional al aplicării legii civile se rezolvă cu
ajutorul normelor conflictuale ale dreptului internaţional privat.
Normele conflictuale sunt acele norme care nu rezolvă
însuşi litigiul în discuţie, ci numai chestiunea prejudicială
(prealabilă) de a şti care este legea aplicabilă.
Principiul care domină această materie este principiul terito-
rialităţii legii, potrivit căruia legea civilă – de regulă, generală –
se aplică pe teritoriul statului al cărui organ a edictat-o.
De la acest principiu există două abateri75: legea nu se
aplică pe teritoriul statului respectiv în privinţa unor persoane
străine şi a bunurilor acestora. Este cazul persoanelor care bene-
ficiază de imunitate diplomatică, de clădirile reprezentanţelor
diplomatice etc.; legea civilă a unui stat urmăreşte pe cetăţenii
statului respectiv chiar şi atunci când ei îşi au domiciliul sau
reşedinţa în străinătate, pe teritoriul altui stat.
Codul civil român conţinea în art.2 următoarele norme
conflictuale: „Numai imobilele aflătoare în cuprinsul teritoriului

75
I. Dogaru, op. cit., p. 42.
49
României sunt supuse legilor române, chiar când ele se posedă
de străini”.
„Legile relative la starea civilă şi la capacitatea persoanelor
urmăresc pe români, chiar când ei îşi au reşedinţa în străinătate”.
„Forma exterioară a actelor e supusă legilor ţării unde se
face actul”.
Art.2 a fost abrogat prin Legea nr.105/199276 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Principiile care rezultă din Art. 2 abrogat au fost preluate de
către Legea 105/1992.
Din cuprinsul Legii 105/1992 rezultă următoarele norme
conflictuale:
• Imobilele sunt supuse legilor ţării pe teritoriul căreia
se află.
• Starea civilă şi capacitatea civilă ale persoanei fizice
sunt supuse legii cetăţeniei, iar capacitatea persoanei
juridice este supusă legii naţionalităţii, determinată de
sediul său.
• Forma actului juridic este cârmuită de legea locului
unde se încheie.
În contextul celor de mai sus se admite că şi legea străină
se poate aplica pe teritoriul ţării noastre, dacă se îndeplinesc
următoarele condiţii:
• prin aplicarea legii străine nu se încalcă ordinea publică
din ţara noastră;
• între ţara noastră şi ţara a cărei lege se aplică există
reciprocitate în privinţa aspectelor cărora urmează a li
se aplica acea lege.
De menţionat este faptul că atunci când aplică o lege
străină judecătorul român o face pentru că el se supune legii
române, care îl obligă să aplice acea lege77.
76
Publicată în M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992.
77
Pentru o prezentare, întrucâtva diferită, a „aplicării legii civile
în spaţiu”, a se vedea O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol. I, Partea
generală, 1989, p.143-146.
50
3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Legea civilă acţionează asupra persoanelor, fie privite indi-


vidual, ca persoane fizice, fie în colective organizate, ca persoane
juridice.
Cu alte cuvinte, omul şi numai el – analizat sub cele două
aspecte: ca persoană fizică şi ca persoană juridică – poate fi
subiect al raportului juridic civil, fapt ce prefigurează caracterul
social al acestui raport.
Deşi unul din principiile fundamentale ale dreptului civil îl
reprezintă egalitatea în faţa legii civile, totuşi egalitatea acţiunii
legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că
toate normele juridice civile sunt aplicabile uniform şi în aceeaşi
măsură tuturor subiectelor de drept civil.
Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică,
legile civile sunt împărţite în trei categorii:
• legi civile cu vocaţie generală de aplicare, adică cele
aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor
juridice. Exemplu: Codul civil român (1864), Decretul
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice, Decretul nr.167/1958 privind prescripţia
extinctivă etc.;
• legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice.
Exemplu: Codul Familiei, Legea nr.119/1996 cu privire
la actele de stare civilă, cu modificările ulterioare, Legea
nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată şi cu
modificările ulterioare, O.U.G. nr.97/200578 privind evi-
denţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale
cetăţenilor români etc.;
• legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juri-
dice. Exemplu: Ordonanţa de Urgenţă nr.30/1997 privind

78
Publicată în M. Of. nr. 641 din 20 iulie 2005.
51
reorganizarea regiilor autonome, Legea nr.31/199079 pri-
vind societăţile comerciale, Legea nr.14/200380 privind
partidele politice, Legea nr. 15/1990 privind reorgani-
zarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale etc.

Secţiunea a III-a
Interpretarea legii civile

1. Definiţia, necesitatea
şi clasificarea interpretării legii civile
1.1. Definiţia interpretării legii civile
Interpretarea legii civile înseamnă operaţiunea logico-
raţională de lămurire a conţinutului şi sensului normelor de drept
civil în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a dife-
ritelor situaţii practice în ipotezele pe care le conţin81.
Din conţinutul definiţiei se reţine, în primul rând, că
interpretarea legii civile este o etapă a procesului aplicării acestei
legi, ce nu presupune intervenţia, întotdeauna, a unui organ de stat
de jurisdicţie civilă, ea putând interveni şi cu ocazia încheierii
unui contract civil, prin voinţa exclusivă a părţilor, când acestea
procedează la o interpretare a normelor juridice aplicabile acelui
contract. În al doilea rând, explicaţia conţinutului interpretării
este lămurirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o
anumită normă de drept civil. În al treilea rând, scopul unei
norme juridice civile constă în a vedea care este sfera situaţiilor
de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă şi în a
asigura astfel corecta aplicare a legii civile.

79
Republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
80
Publicată în M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2003.
81
Gh. Beleiu, op. cit., p.66.
52
1.2. Necesitatea interpretării legii civile
Interpretarea legii civile este impusă de mai multe împre-
jurări82.
O lege civilă, chiar perfectă la adoptare, este depăşită
ulterior de dinamica vieţii sociale, apărând situaţii noi, care nu
au fost avute în vedere de legiuitor, punându-se astfel problema
de a şti dacă situaţia nouă ivită poate fi sau nu încadrată în
ipoteza unei anumite norme de drept civil83.
Interpretarea legii civile este impusă şi de formulările
generale privind cazurile concrete. Asemenea formulări cer
explicarea sensului lor, deoarece numai astfel se poate stabili
dacă un caz sau altul se încadrează sau nu în ipoteza normei de
drept civil astfel redactate84.
Interpretarea legii civile este impusă şi de utilizarea unor
termeni tehnici juridici, de către legiuitor, care au un sens diferit
de cel din vorbirea curentă, ca, de exemplu, imobil, mobil, bun,
forţă majoră, rezoluţiune, reziliere etc.85.
82
Gh. Beleiu, op. cit., p.66-67; I. Dogaru, op. cit., p.45-46;
E. Lupan, op. cit., p.70.
83
De exemplu, art.1000 alin.1 Cod civil prevede: „Suntem
asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor
pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza
noastră”. În legătură cu această reglementare, după mai mulţi ani de la
adoptarea Codului, s-a atribuit sensul pe care îl are şi în prezent textul.
84
De exemplu, art.19 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă dispune: „Instanţa judecătorească sau organul
arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate
cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună,
chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze
executarea silită.” Prin explicaţia „cauză temeinic justificată” se
ajunge la determinarea domeniului repunerii în termenul de prescripţie
extinctivă.
85
Explicarea acestor termeni se va face atunci când se vor studia
instituţiile dreptului civil în care sunt folosiţi (bun, răspundere, contract).
53
1.3. Criterii de clasificare a interpretării
Interpretarea legii civile cunoaşte mai multe forme, iar pentru
a stabili formele interpretării se folosesc următoarele criterii:
a) în funcţie de forţa sa obligatorie sau nu, distingem:
interpretarea oficială şi interpretarea neoficială;
b) în funcţie de rezultatul interpretării, distingem: interpretare
literală, interpretare extensivă şi interpretare restrictivă;
c) în funcţie de metoda de interpretare folosită, distingem:
interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea
istorico-teleologică şi interpretarea logică.
• Interpretarea oficială şi neoficială a normelor de drept
Interpretarea este oficială atunci când este făcută de un
organ de stat, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii.
Aceasta îmbracă două forme: interpretarea oficială autentică şi
interpretarea oficială jurisdicţională.
Suntem în sfera interpretării oficiale autentice atunci când
interpretarea provine de la însuşi organul de stat care a edictat
actul normativ supus acestei proceduri, concretizându-se în norme
interpretative. Exemplu: un articol de lege, neclar, adoptat de
Parlamentul României este interpretat printr-o altă lege, adoptată
de organul respectiv, sau un articol dintr-o Hotărâre a Guvernului
poate fi interpretat printr-o altă hotărâre a organului central al
puterii executive. Actul interpretativ este retroactiv, făcând parte
din legea civilă interpretată de la data intrării sale în vigoare.
Ne aflăm în sfera interpretării oficiale jurisdicţionale atunci
când interpretarea provine de la un organ de jurisdicţie (de la o
instanţă judecătorească sau de la un alt organ care, potrivit legii,
are şi atribuţii jurisdicţionale). Principala componentă a interpretării
juridicţionale este interpretarea dată de instanţele judecătoreşti
(judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie). Caracterul obligatoriu al acestei interpretări constă în
aceea că se referă la o speţă dată, adică numai la cazul soluţionat
prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
54
Interpretarea neoficială este acea interpretare care se dă
legii civile în doctrină – în literatura de specialitate –, ori de
către avocat, în pledoariile sale în faţa instanţei judecătoreşti. O
atare interpretare nu are putere juridică obligatorie, dar ea poate
fi însuşită de organul de stat ori obştesc căruia se adresează.

• Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă a normelor


de drept civil
Interpretarea literală se caracterizează prin aceea că există
concordanţă între formularea textului legal pe care îl interpretăm
şi conţinutul real al normelor de drept civil aplicate la un anumit
caz concret, nefiind motive, prin urmare, nici de a „extinde şi
nici de a restrânge aplicaţiunea dispoziţiei în cauză”86.
În sensul celor menţionate a fost interpretat art.845 Cod
civil, care dispune: „Valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil
în linie dreaptă, cu sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de
uzufruct va fi socotită în porţiunea disponibilă şi excedentele, de
este, se va trece în masa succesiunii. Imputaţia şi raportul nu pot
fi cerute de succesibilul în linie dreaptă care a consimţit la aceste
înstrăinări”87.

86
Gh. Beleiu, op. cit., p.67.
87
În literatura de specialitate (Gh. Beleiu, op. cit., p.68) se
citează Decizia nr.1150/1984 a secţiei civile a fostului Tribunal Suprem
– în „Revista Română de Drept” nr.6/1985, p.72-73 – în care s-a decis
că „instanţele nu pot constata fără probe, numai pe baza unei
prezumţii legale deduse din dispoziţia art.845 Cod civil, că un act de
vânzare-cumpărare privind pe succesibil în linie dreaptă, este în
realitate o donaţie deghizată şi să dispună reducţiunea acesteia în
limitele cotităţii disponibile, atât timp cât actul nu s-a făcut cu sarcina
unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct, deoarece textul de lege
de mai sus instituie prezumţia de libertate numai în situaţia în care
actul de înstrăinare cu titlu oneros prevede o asemenea sarcină sau
dezmembrământ al proprietăţii”.
55
Interpretarea este extensivă atunci când este determinată
de faptul că între formularea textului legal interpretat şi cazurile
din practică la care se aplică acel text nu există concordanţă, în
sensul că textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se
încadrează în litera textului.
În practică, o interpretare extensivă a fost dată art.1198
Cod civil, deoarece, la imposibilitatea materială de preconstituire
a înscrisului, la care se referă textul respectiv, s-a adăugat şi
imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului88, rezultată
din gradul de rudenie ce există între părţi.
Un caz de interpretare extensivă îl reprezintă şi art.21 din
Decretul nr.31/1954, în sensul că, deşi textul face referire numai
la persoane care au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată
stabili dacă una a supravieţuit alteia, el se aplică şi persoanelor
care au murit în acelaşi timp, dar în împrejurări diferite, fără a se
putea stabili dacă una a supravieţuit celeilalte89.
Interpretul atribuie normei un înţeles mai larg decât cel care
rezultă din formularea textului. Interpretarea extensivă nu este
admisă dacă norma cuprinde o enumerare limitativă ori anumite
excepţii sau prezumţii90. Astfel, dispoziţiile privind prelungirea
perioadei de garanţie cu timpul care se scurge de la data la care
cumpărătorul unui bun de folosinţă îndelungată a reclamat
defectarea bunului şi până la data repunerii acestuia în stare de
funcţionare, conform art.13 din Hotărârea nr. 394/199591 privind
obligaţiile ce revin agenţilor economici - persoane fizice sau
juridice - în comercializarea produselor de folosinţă îndelungată

88
Culegere de decizii 1976, Sentinţa civilă nr.861/1976 a
Tribunalului Suprem, p.237.
89
Fr. Deak, Moştenirea legală, Universitatea Bucureşti, 1991,
p.36-38; Gh. Beleiu, op. cit., p.69.
90
P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil,
Ed. All, Bucureşti, 1994, p.50.
91
Republicată în M. Of. nr. 10 din 27 ianuarie 1997.
56
destinate consumatorilor, deşi privea numai asemenea bunuri, au
fost interpretate extensiv în sensul aplicării lor şi la alte bunuri din
domeniul investiţiilor.
Nu poate fi însă interpretat extensiv, de exemplu, art.30 din
Codul Familiei, care precizează că bunurile dobândite în timpul
căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor,
bunuri comune ale soţilor, orice convenţie contrară fiind nulă.
De asemenea, nu poate fi interpretată extensiv regula
stabilită la art.11 din Decretul nr.31/1954 potrivit căreia minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu are capacitate de exerciţiu,
fiind vorba de o prezumţie absolută de lipsă de discernământ; şi
nici regula prevăzută în art.655 Cod civil potrivit căreia nu pot fi
considerate a fi nedemne de a succede şi alte persoane în afara
celor menţionate în text92.
Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea
textului legal interpretat şi cazurile de aplicare practică nu există
concordanţă, în sensul că formularea este prea largă faţă de
ipotezele ce se pot încadra în text.
Ca exemplu de interpretare restrictivă, menţionăm93
art.1000 alin.3 Cod civil referitor la răspunderea comitentului
pentru fapta prepusului. Se consideră că săvârşirea de către
prepus a faptei „în funcţiile încredinţate” constituie o formulare
largă ce ar trebui restrânsă în sensul angajării răspunderii comi-
tentului numai la cazurile în care fapta prepusului are o legătură
directă, şi nu ocazională, întâmplătoare, cu funcţia încredinţată
de către comitent.

92
G. Boroi, op. cit., p.28. Potrivit art.655 din Codul civil sunt
nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune:
1) condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe
defunct; 2) acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală,
declarată de judecată calomnioasă; 3) moştenitorul major care, având
cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei.
93
P. M. Cosmovici, op. cit., p.51.
57
Şi dispoziţia94 cuprinsă în art.53 din Legea nr.15/1990 este
susceptibilă de o interpretare restrictivă. În acest articol se arată:
„Bunurile care rămân în proprietatea statului, cum ar fi clădiri
guvernamentale, bunuri necesare desfăşurării activităţii admi-
nistrative de stat, rezerve ale statului şi altele asemenea, se
înregistrează la Departamentul Rezervelor Statului şi se admi-
nistrează direct la instituţiile cărora le sunt date în folosinţă.
Actele de decizie cu privire la aceste bunuri se aprobă de
Ministerul Finanţelor şi Ministerul Resurselor şi Industriei, cu
excepţia situaţiilor în care prin lege se dispune altfel”. Întrebarea
care s-a pus în legătură cu redactarea alin.2 este următoarea:
Prin „acte de decizie” trebuie înţelese atât actele de dispoziţie,
cât şi actele de administrare, ori numai primele ?
Deoarece textul conţine o dispoziţie de excepţie, care este
de strictă interpretare şi aplicare, el urmează a fi înţeles ca
referindu-se doar la actele de dispoziţie, care au ca obiect bunuri
prevăzute în alin.1 al art.53.

• Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, in-


terpretarea istorico-teleologică şi interpretarea logică
Interpretarea gramaticală înseamnă lămurirea înţelesului
unei dispoziţii legale civile pe baza regulilor gramaticii, adică
ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei ori frazei, de
semantica termenilor utilizaţi în textul interpretat, cât şi de
semnele de punctuaţie. De exemplu, art.23 alin.1 Codul Familiei,
în legătură cu capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice,
reglementează căsătoria putativă astfel: „Soţul care a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată
păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti
rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”.
Acest text legal a primit interpretări diferite în decursul
timpului. Stabilirea corectă a sensului textului se bazează tocmai
94
Gh. Beleiu, op. cit., p.69.
58
pe interpretarea lui gramaticală, ceea ce înseamnă că soţul de
bună-credinţă, la încheierea căsătoriei declarate nule sau anulate,
păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă, dar numai
până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, iar
nu şi după această dată.
Un alt exemplu îl constituie art.5 alin.1 din Decretul
nr.31/1954 care menţionează: „Persoana fizică are capacitatea de
folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de lege, capacitate de
exerciţiu”. La alin.2: „Capacitatea de folosinţă este capacitatea
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii”. Iar la alin.3: „Capa-
citatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.
Apare necesar să se stabilească înţelesul unor termeni strict
juridici, şi anume: drepturi, obligaţii, acte juridice etc.
Tot pe baza unei interpretări gramaticale95 se ajunge şi la
stabilirea sensului real al art.13 din Decretul nr.31/1954, după
care „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are
locuinţa statornică sau principală”. Astfel, dacă persoana fizică
are o singură locuinţă statornică, aceea este domiciliul său; dacă
persoana are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său este
acolo unde are locuinţa principală.
Concluzia aceasta se desprinde din folosirea în text a
particulei „sau”, iar nu a celei „şi” (caz în care ar trebui să se dea
o altă soluţie).
Interpretarea sistematică implică lămurirea înţelesului unei
dispoziţii legale, ţinându-se seama de legăturile sale cu alte
dispoziţii din aceeaşi lege sau din alt act normativ.
Această interpretare scoate în evidenţă caracterul general
sau special al normelor de drept civil. Astfel, art.654 Cod civil
prevede că, pentru a succede, trebuie neapărat ca persoana ce
succede să existe în momentul deschiderii succesiunii. Copilul
conceput este considerat că există. Copilul născut mort este con-
siderat că nu există.

95
Gh. Beleiu, op. cit., p.70.
59
Înţelegerea textului de lege menţionat necesită o coroborare
cu dispoziţiile art.7 şi art.21 ale Decretului nr.31/1954, deoarece
art.7 se referă la recunoaşterea drepturilor copilului de la con-
cepţiune, dacă el se naşte viu, iar art.21, la situaţia comorienţilor.
De asemenea, este necesar să se recurgă la o interpretare
sistematică şi pentru înţelegerea dispoziţiei înscrise în art.8 alin.3
din Decretul nr.31/1954 potrivit căruia „minorul care se căsă-
toreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”.
Acest text trebuie coroborat cu art.4 Codul Familiei, potrivit
căruia „bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de
optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani,
sau după caz cincisprezece ani”; rezultă, deci, că numai femeia
poate dobândi, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu mai
înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, cu toate că art.8 alin.3 din
Decretul nr.31/1954 utilizează genul masculin „minorul”.
Interpretarea istorico-teleologică96 constă în stabilirea sensului
unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de
legiuitor la adoptarea acelei norme într-un context istoric dat.
Pentru aplicarea acestei interpretări, importante sunt expunerea de
motive, care justifică adoptarea legii, textul preambulului actului
normativ respectiv, dezbaterile parlamentare etc.
Explicarea detaliată a acestei metode o vom face prin
analizarea cazului următor. După apariţia Legii nr.319/194497
privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor, s-a pus
problema de a şti dacă art.939 Cod civil mai este în vigoare,
avându-se în vedere că, în concepţia iniţială a Codului civil, soţul
supravieţuitor era chemat la succesiune numai în lipsa rudelor de
grad succesibil ale defunctului, dar, ca orice persoană, el putea

96
În doctrină se vorbeşte de două metode de interpretare: istorică
şi teleologică (Ovidiu Ungureanu, Manual de drept civil. Partea gene-
rală, ediţia a III-a, Ed. All Beck, 1999, p.29-32; M. Mureşan, Drept
civil. Partea generală, Note de curs, Ed. S.C. Cordial S.R.L., Cluj-Napoca,
1992, p.50-51; P. M. Cosmovici, op. cit., p.52).
97
Publicată în M. Of. nr. 133 din 10 iunie 1944.
60
primi donaţii sau legate de la soţul predecedat, în limitele
prevăzute de art.841 şi urm. Cod civil. S-a răspuns afirmativ,
arătându-se că subzistă raţiunea pentru care el a fost edictat, şi
anume de a ocroti şi interesele descendenţilor defunctului dintr-o
căsătorie anterioară împotriva liberalităţilor excesive pe care cel
ce a lăsat moştenirea le-ar fi putut face în favoarea soţului din
ultima căsătorie98.
Interpretarea logică a legii are o importanţă deosebită,
lămurind sensul ei pe baza logicii formale, a raţionamentelor
logice, inductive şi deductive, potrivit unor anumite reguli şi
argumente.
În doctrina şi practica dreptului se reţin trei reguli de inter-
pretare logică:
a) Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce
înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie de
la regulă, această excepţie nu trebuie extinsă la alte soluţii pe care
norma juridică respectivă nu le prevede. Spre exemplu, art.974
Cod civil stabileşte: „Creditorii pot exercita toate drepturile şi
acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv
personale”. Rezultă că ei pot exercita numai drepturile debitorului
care au caracter patrimonial, neputând exercita cele exclusiv
personale ale debitorului, ca, de exemplu, o acţiune de divorţ.
De asemenea, se poate recurge la regula de interpretare
logică pentru stabilirea sensului real al art.113 din Codul Familiei,
ţinându-se cont de faptul că tutela reprezintă o excepţie faţă de
ocrotirea părintească, ceea ce înseamnă că tutela minorului se
deschide numai în cazurile indicate de acest articol.
De menţionat este faptul că sunt supuse interpretării logice:
textele legale care conţin enumerări limitative; textele legale care
instituie prezumţii legale; textele legale care conţin o excepţie.
b) Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să
distingă. Cu alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal

98
E. Boroi, G. Boroi, Corelaţia dintre prevederile art.939 din
Codul civil şi Decretul-Lege nr.319/1944, în „Revista Română de
Drept”, nr.9-12/1989, p.26 şi urm.
61
conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce
distincţii pe care textul respectiv nu le conţine. De exemplu,
art.584 Cod civil stabileşte că „orice proprietar poate îndatora pe
vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa; cheltuielile
grăniţuirii se vor face pe jumătate”.
Textul menţionat este redactat în termeni generali, privind
„orice proprietar”, ceea ce ar exclude operarea unor distincţii.
De asemenea, regula de interpretare logică în discuţie poate
fi folosită şi la interpretarea art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954,
care prevede că „domiciliul minorului este la părinţii săi sau la
acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic”. Întrucât textul
foloseşte termenul generic de minor, neprecizând despre care mi-
nori este vorba, înseamnă că el se aplică atât minorului sub 14 ani
(fără capacitate de exerciţiu), cât şi minorului între 14 şi 18 ani
(care are capacitate de exerciţiu restrânsă).
c) Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei,
iar nu în sensul neaplicării. Această regulă de interpretare este
înscrisă în art.978 Cod civil99 pentru interpretarea convenţiilor,
dar, pentru identitate de raţiune, ea este extinsă şi la interpretarea
normelor de drept civil.
Pe lângă regulile de interpretare logică menţionate, deo-
sebit de utile în practică sunt şi argumentele ce pot fi folosite în
interpretarea logică.
Argumentul per a contrario valorifică regula logicii potrivit
căreia atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul. Pentru a
ilustra folosirea acestui argument, ne vom referi la câteva cazuri
practice. Astfel, acest argument poate fi folosit în înţelegerea art.5
din Codul civil, după care „nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare100 de la legile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri”. Per a contrario, se poate deroga prin

99
Potrivit art.978 Cod civil, „când o clauză este primitoare de
două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar
nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”.
100
Adică acte juridice unilaterale.
62
convenţie, sau act unilateral, de la legile celelalte, care nu inte-
resează ordinea publică şi bunele moravuri.
Potrivit art.969 alin.2 Codul civil, convenţiile se pot revoca
prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege. Per a
contrario, rezultă că, în afara cazurilor expres prevăzute de lege,
convenţiile nu pot fi revocate prin manifestarea de voinţă a unei
singure părţi contractante.
Acest argument are o valoare practică relativă, întrucât nu în
toate cazurile ceea ce nu este interzis este întotdeauna permis101.
În baza argumentului a fortiori, se ajunge la extinderea
aplicării unei norme juridice la un caz nereglementat expres,
deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea acelei
norme juridice se regăsesc în cazul dat. Un exemplu este cel al
uzucapiunii, mod de dobândire a proprietăţii prin efectul
posesiunii neîntrerupte a unui bun imobil în cursul unui interval
de timp determinat de lege. Or, dacă în acest fel se poate
dobândi proprietatea, se va putea obţine, cu atât mai mult, un
dezmembrământ al proprietăţii.
Un alt exemplu de aplicare a argumentului menţionat îl
constituie cazul art.1536 alin.1 Cod civil, care dispune că „man-
datul conceput în termeni generali cuprinde numai actele de
administraţie”; a fortiori, mandatul conceput în termeni generali
este valabil şi pentru actele de conservare, întrucât acestea
profită întotdeauna reprezentantului.
Argumentul de analogie are în vedere faptul că unde există
aceleaşi raţiuni trebuie să se aplice aceleaşi dispoziţii ale legii.
Acest argument se foloseşte pentru „completarea lacunelor”
unor acte normative, prin găsirea unor texte care să se poată
aplica şi cazurilor pe care legea nu le prevede – analogia legii –
sau prin recurgerea la principiile generale ale dreptului civil –
analogia dreptului.
Un caz menţionat în literatura juridică102 este cel al curatelei,
ca mijloc de ocrotire a unor persoane lipsite de capacitate, cu
101
E. Lupan, op. cit., p.77.
102
P. M. Cosmovici, op. cit., p.54.
63
capacitate de exerciţiu restrânsă sau cu privire la care s-a cerut
punerea sub interdicţie în sensul că ea va fi cârmuită, prin
analogie, de dispoziţiile referitoare la tutelă.
La interpretarea argumentului de analogie este obligat
judecătorul, întrucât art.3 Cod civil dispune: „Judecătorul care
va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că
este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca
culpabil de denegare de dreptate”.
Recurgându-se la argumentul în discuţie, s-a menţionat103 că
dacă, potrivit art.60 alin.2 Codul Familiei, copilul din căsătorie
care şi-a pierdut această calitate, prin efectul hotărârii jude-
cătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii, are
dreptul să introducă, în termen de un an, acţiune în stabilirea
paternităţii, este în spiritul legii ca şi copilului din afara căsătoriei,
care şi-a pierdut paternitatea, să i se recunoască acest drept.
Argumentul reducerii la absurd învederează că numai o
anumită soluţie este admisibilă, raţional, soluţia contrară fiind o
absurditate ce nu poate fi acceptată.
Acest argument este folosit mai ales când celelalte mijloace
de interpretare nu au condus la un rezultat pozitiv. Spre exemplu,
art.638 Cod civil stabileşte că „orice servitute este stinsă când
fondul către care este datorită şi acela ce o datoreşte cad în
aceeaşi mână”.
Este clar că soluţia contrară nu este posibilă, deoarece nu
poate exista o servitute în cazul confuziunii, adică al reunirii
fondului dominant cu cel aservit în patrimoniul aceluiaşi
proprietar, atâta timp cât această reunire continuă să existe,
deoarece dacă fondurile se vor despărţi în proprietăţi separate va
renaşte şi servitutea în condiţiile art.637 Cod civil.

103
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr.1984/1989, în
„Dreptul” nr.4/1990, p.73. Pentru aplicarea, prin analogie, a art.19 din
Decretul nr.167/1958, care reglementează repunerea în termenul de
prescripţie, la acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei (art.60 Codul Familiei), a se vedea Trib. jud. Bacău,
dec.civ.nr.666/1981, în „Revista Română de Drept”, nr.5/1982, p.60.
64
II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Capitolul I
NOŢIUNE, CARACTERE ŞI STRUCTURĂ

1. Definiţia raportului juridic civil


Raportul juridic civil este o relaţie socială – patrimonială
ori nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil104 .
Cu privire la această definiţie se impun câteva precizări:
În primul rând, raportul juridic civil este o relaţie socială
ce intervine între oameni, fie în calitatea lor de persoane fizice,
fie organizaţi în anumite colective, sub forma persoanei juridice.
În al doilea rând, relaţia socială devine raport juridic prin
reglementarea ei de către norma juridică.
În al treilea rând, din sfera raporturilor juridice fac parte
relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale, reglementate de
o normă juridică, iar părţile se găsesc pe poziţie de egalitate
juridică.
2. Caracterele raportului juridic civil
Raportul juridic civil are caracter social. Asemănător tuturor
raporturilor juridice, raportul de drept civil este un raport social,
adică un raport ce se stabileşte între oameni, priviţi fie în mod

104
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită, Editura
Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, p.76; P. M. Cosmovici (coordonator),
Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, p.53; Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I,
Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.155.
65
individual – în calitatea lor de persoane fizice –, fie organizaţi în
anumite colective – în calitatea lor de persoane juridice.
Prin reglementarea relaţiei dintre oameni de către norma de
drept civil, această relaţie nu îşi pierde trăsătura sa principală,
aceea de a fi relaţie socială; norma de drept civil se adresează
numai conduitei oamenilor, chiar şi atunci când această conduită
ar fi în legătură cu anumite bunuri105 .
În realitate, raportul juridic de proprietate nu este un raport
social dintre proprietar şi bunul său, ci o relaţie socială dintre
proprietar – ca titular al dreptului de proprietate – şi toate celelalte
persoane (fizice sau juridice), care sunt obligate să respecte
dreptul proprietarului şi să nu facă nimic de natură a stânjeni
exercitarea normală a acestui drept.
Raportul juridic are caracter voliţional. Caracterul voliţional
al raportului juridic civil se exprimă prin aceea că, pe de o parte,
el este rezultatul reglementării relaţiei sociale prin lege, iar pe de
altă parte, naşterea unora dintre raporturile juridice civile presu-
pune şi voinţa exprimată în condiţiile legii de către părţi106.
Prin urmare, primul aspect care evidenţiază caracterul voli-
ţional al oricărui raport juridic civil rezultă din norma de drept
civil, normă ce exprimă voinţa de stat.
Al doilea aspect ce evidenţiază caracterul voliţional, dar
numai pentru raporturile juridice civile care izvorăsc din actele
juridice civile, se concretizează prin aceea că, pe lângă voinţa
exprimată în norma de drept civil, există voinţa exprimată a
părţilor actului juridic civil. Acest lucru a determinat pe unii
autori107 să vorbească de caracterul dublu voliţional.

105
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami,
Bucureşti, 1998, p.290-294.
106
E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1999, p.86; Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală,
Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.55; P.M. Cosmovici (coordonator),
op. cit., p.157.
107
Tr. Ionaşcu ş.a., op. cit., p.157; Gh. Beleiu, op. cit., p.77.
66
Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de ega-
litate juridică a părţilor. Este un caracter distinctiv al raportului
juridic civil faţă de raporturile de drept din alte ramuri ale
dreptului, cum ar fi raportul de drept administrativ sau raportul
de drept financiar, în care una dintre părţi este în poziţie de
subordonare.
Nu este vorba aici de egalitatea tuturor în faţa legii, care se
aplică în toate ramurile şi domeniile dreptului, ci este vorba de
poziţia juridică de egalitate a unei părţi a raportului faţă de
cealaltă, în sensul că nici una din părţi nu poate impune
celeilalte părţi voinţa sa, ci numai împreună, de comun acord,
părţile pot stabili, modifica sau stinge raportul juridic dintre ele.
Totodată, acest caracter al raportului juridic civil nu trebuie
înţeles ca o egalitate reală materială între părţi, ci ca o egalitate
juridică a voinţelor celor două părţi, fiecare bucurându-se în
egală măsură de dreptul de a încheia sau nu un act juridic108. În
esenţă este vorba de lipsa oricărei subordonări a uneia dintre
părţi faţă de cealaltă.

3. Structura raportului juridic civil


Structural, raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente:
a) subiectele sau părţile raportului juridic civil, care sunt
persoanele fizice ori juridice, în calitate de titulare de drepturi
subiective sau obligaţii civile;
b) conţinutul raportului juridic civil, care este constituit din
drepturile şi obligaţiile părţilor ce participă la raportul juridic
civil;
c) obiectul raportului juridic civil, ce constă în conduita
părţilor, adică în acţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de
care sunt ţinute să le respecte.
Cele trei elemente – care sunt esenţiale – trebuie să fie
întrunite cumulativ pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil.

108
T. Pop, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989,
p.54-56.
67
Capitolul II
PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noţiunea de părţi ale raportului juridic civil

Părţile sunt persoanele care participă la raportul juridic civil


fie în calitate de subiect activ, fie în calitate de subiect pasiv.
Subiectul activ este cel care, în baza raportului juridic,
pretinde un drept civil subiectiv, iar subiectul pasiv este cel care
se obligă să respecte acel drept.
Părţile pot fi totodată persoane fizice, adică omul privit ca
titular de drepturi şi obligaţii civile, sau persoane juridice, adică
un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege,
este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.
Cu alte cuvinte, putem spune că subiectul de drept civil
este acea specie de subiecte de drept care cuprinde persoana
fizică şi persoana juridică, în calitatea lor de titulari de drepturi
subiective şi de obligaţii civile.

2. Categoriile subiectelor de drept civil

Subiectele raportului juridic se împart în două categorii:


persoane fizice şi persoane juridice. Aceste categorii de subiecte
de drept civil cuprind anumite subdiviziuni sau subcategorii de
persoane.
Astfel, în categoria persoanelor fizice sunt cuprinse urmă-
toarele subcategorii:
• minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de
capacitate de exerciţiu;
68
• minorii între 14 şi 18 ani, care sunt persoane fizice cu
capacitate de exerciţiu restrânsă109;
• majorii, care sunt persoane fizice de peste 18 ani cu deplină
capacitate de exerciţiu.
Din punct de vedere al cetăţeniei, persoanele fizice pot fi:
• persoane fizice care sunt de cetăţenie română;
• persoane fizice care sunt de cetăţenie străină, categorie
în care sunt cuprinse şi persoanele fizice fără cetăţenie,
numite apatrizi, şi persoanele cu dublă cetăţenie, din
care niciuna nu este română.
Persoanele juridice cuprind mai multe subgrupe, după cum
urmează:
• persoanele juridice de stat110, care pot fi statul, unităţile
administrativ-teritoriale, organe de stat, instituţii de stat
şi unităţi economice de stat;
• persoanele juridice mixte, care îşi fundamentează acti-
vitatea pe un patrimoniu compus din drepturi subiective
publice şi private;
• persoanele juridice private, care pot fi unităţi economice
şi persoane juridice cu scop nepatrimonial.
Din punct de vedere al naţionalităţii lor, distingem:
• persoane juridice de naţionalitate română;
• persoane juridice de altă naţionalitate, străină.

3. Determinarea, pluralitatea
şi schimbarea subiectelor raportului juridic de drept civil
3.1. Determinarea subiectelor raportului juridic civil
Determinarea subiectelor raportului juridic civil înseamnă
cunoaşterea părţilor care participă la acest raport.

109
Prin căsătorie, femeia sub 18 ani dobândeşte deplina capa-
citate de exerciţiu (art.8 alin.3 din Decretul nr. 31/1954 coroborat cu
art.4 din Codul Familiei).
110
E. Lupan, op. cit., p.89.
69
Pentru determinarea subiectelor raportului juridic civil, este
necesar să facem o distincţie între raporturile care au în con-
ţinutul lor drepturi subiective civile absolute şi raporturile care
au în conţinutul lor drepturi subiective civile relative111.
În cazul drepturilor absolute este determinat numai subiectul
activ, adică titularul dreptului subiectiv civil. De exemplu, în
cazul raportului juridic civil de proprietate este cunoscut, mai
precis determinat, numai subiectul activ, care este titularul
dreptului de proprietate, subiectul pasiv fiind format din toate
celelalte subiecte de drept, care sunt nedeterminate.
În cazul raportului juridic civil ce are în conţinutul său drepturi
relative, sunt determinaţi atât subiectul activ (numit creditor), cât
şi subiectul pasiv (numit debitor). De exemplu, într-un raport
juridic civil de vânzare-cumpărare sunt determinaţi atât subiectul
activ, vânzătorul, cât şi subiectul pasiv, cumpărătorul.

3.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil


În general, raportul juridic civil se stabileşte între două
persoane, şi anume între titularul drepturilor civile, numit
subiect activ, şi persoana care îşi asumă obligaţiile civile, numit
subiect pasiv.
În raporturile juridice civile născute din contracte112 în care
drepturile civile sunt însoţite de obligaţii corelative, fiecare parte
are o dublă calitate – respectiv atât de subiect activ, cât şi de
subiect pasiv.
Sunt însă situaţii în care raporturile juridice se stabilesc
între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte
111
Gh. Beleiu, op. cit., p.81; T. Pop, Drept civil. Teoria ge-
nerală, Bucureşti, 1993, p.58-59; I. Dogaru, Elementele dreptului
civil, vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 1993, p.65-67.
112
P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Editura All,
Bucureşti, 1994, p.58.
70
pasive, raporturile juridice respective caracterizându-se printr-o
pluralitate de subiecte active, pasive sau mixte.
În funcţie de situaţia concretă, distingem: pluralitate activă,
când în cadrul aceluiaşi raport juridic civil participă mai multe
persoane ca subiecte active; pluralitate pasivă, când partea pasivă
a raportului juridic civil se compune din mai multe persoane;
pluralitate mixtă, când atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv
sunt formate din mai multe persoane.
Pluralitatea de subiecte poate fi întâlnită atât în raporturile
juridice civile din conţinutul cărora fac parte drepturile reale,
cât şi în raporturile juridice civile din conţinutul cărora fac parte
drepturile de creanţă.
Pluralitatea de subiecte poate fi întâlnită şi în raporturile
juridice civile nepatrimoniale. În acest caz, subiectul pasiv, fiind
nedeterminat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de
drept civil, cu excepţia subiectului activ. În schimb, pluralitatea
activă este mai rară, întâlnindu-se totuşi în raporturile nepatri-
moniale ce decurg din creaţia intelectuală şi prezentându-se sub
forma coautoratului113.
În raporturile patrimoniale există frecvent pluralitate de
subiecte. Astfel, în cazul raporturilor juridice civile reale, având
în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este constituit
din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai puţin titu-
larul dreptului de proprietate. Subiectul activ poate fi o persoană –
proprietate exclusivă – ori poate fi alcătuit din mai multe persoane
– proprietate comună. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu
pluralitate activă atunci când există mai mulţi titulari ai dreptului
de proprietate asupra unui bun sau asupra unei mase de bunuri.

113
Pentru detalii a se vedea: Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil,
Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Tipografia
Universităţii Bucureşti, 1983, p.329 şi urm.; Yolanda Eminescu, Tratat
de proprietate industrială, vol. I, Creaţii noi, Editura Academiei,
Bucureşti, 1992, p.57-58.
71
Proprietatea comună poate să îmbrace următoarele forme114:
coproprietatea, indiviziunea şi devălmăşia.
• Coproprietatea presupune că mai multe persoane
(coproprietari) deţin în proprietate un bun sau câteva bunuri
determinate; fiecare coproprietar are o parte ideală de drept (1/2,
1/4 etc.), dar nu concret determinată, din bunul sau bunurile care
constituie proprietatea comună. De exemplu, A şi B cumpără
împreună o casă, stabilind ca fiecare să aibă o cotă de ½ din
dreptul de proprietate asupra casei respective.
• Indiviziunea înseamnă că mai multe persoane deţin în
proprietate o universalitate de bunuri; fiecare coindivizar are o
cotă ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar nu deţine
în exclusivitate unul ori anumite bunuri din cele care formează
universalitatea respectivă. De exemplu, cazul moştenitorilor unei
persoane, până în momentul realizării partajului succesoral.
• Devălmăşia desemnează acea proprietate comună care se
caracterizează prin faptul că titularii nu au precizată cota-parte
ce ar reveni fiecăruia din drept, ci acesta este nefracţionat; deci,
partea fiecăruia este determinată de lege în mod generic, ca, de
pildă, în cazul bunurilor comune ale soţilor dobândite în timpul
căsătoriei, dreptul fiecăruia fiind în funcţie de contribuţia sa la
dobândirea acelor bunuri.
Proprietatea comună sub cele trei forme încetează prin
partaj115, cu excepţia cazurilor de proprietate comună pe cote-
părţi forţată şi perpetuă116.
În raporturile obligaţionale, care au în conţinutul lor
drepturi de creanţă, pluralitatea poate fi: activă, când avem mai

114
Gh. Beleiu, op. cit., p.81.
115
Pentru detalii cu privire la proprietatea comună, a se vedea:
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Drepturi reale, Tipografia Universităţii
Bucureşti, p.175 şi urm; L. Pop, Drept civil. Drepturile reale principale,
Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1993, p.97 şi urm.
116
G. Boroi, op. cit., p.42.
72
mulţi creditori; pasivă, când avem mai mulţi debitori; mixtă,
când avem mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
Pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale
îmbracă trei forme: obligaţiile conjuncte, obligaţiile solidare şi
obligaţiile indivizibile117.
• Obligaţia conjunctă (divizibilă) înseamnă că, în caz de
pluralitate activă, fiecare dintre creditori poate pretinde de la
debitor partea ce i se cuvine, iar în caz de pluralitate pasivă,
fiecare debitor este ţinut numai de partea sa din datoria comună.
De exemplu, A şi B împrumută cu 100.000 lei pe C şi D; divizi-
bilitatea înseamnă că, în lipsă de stipulaţie expresă contrară, la
scadenţă, A nu poate pretinde decât 50.000 lei, B nu poate
pretinde decât 50.000 lei, respectiv C nu poate fi obligat decât la
restituirea sumei de 50.000 lei, ca, de altfel, şi D.
Divizibilitatea, fiind regulă, nu trebuie prevăzută expres, ci
se subînţelege.
De la regula divizibilităţii avem două excepţii: solidaritatea
şi indivizibilitatea.
• Obligaţia solidară constă în aceea că fiecare creditor
poate cere debitorului întreaga datorie – solidaritate activă, sau
fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii
datorii – solidaritate pasivă.
Solidaritatea este activă când obligaţia are mai mulţi
creditori, fiecare dintre ei fiind îndreptăţit să pretindă şi să obţină
plata integrală de la debitor, care este liberatorie faţă de toate
celelalte subiecte active (creditori)118.

117
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de
drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1929, p.686- 698; C. Stătescu,
C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,
1994, p.349-361.
118
Art.1304 Cod civil prevede: „Obligaţia este solidară între mai
mulţi creditori, când titlul creanţei dă anume drept fiecăruia dintre ei, a
cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia din creditori
73
Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a
cere oricăruia dintre codebitori executarea integrală a prestaţiei
care formează obiectul datoriei (plata întregii datorii); plata
integrală făcută de unul dintre codebitorii solidari îi liberează şi
pe ceilalţi faţă de creditor, iar codebitorul ce a plătit are dreptul
să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot
ce a plătit peste partea sa; datoria acestora faţă de el nu mai este
solidară, ci divizibilă.
Solidaritatea pasivă se poate naşte fie din lege 119, fie dintr-un
act juridic (convenţia părţilor sau testament)120.
• Obligaţia indivizibilă este o altă excepţie de la regula divi-
zibilităţii obligaţiilor, în temeiul căreia fiecare dintre creditori este
îndreptăţit şi fiecare dintre debitori este obligat la plata integrală a
creanţei.
Indivizibilitatea apare atunci când obiectul raportului juridic
este indivizibil natural, în sensul că nu permite decât executarea

liberează pe debitori”. Art.1305 Cod civil stabileşte: „Poate debitorul


plăti la oricare din creditorii solidari, pe cât timp nu s-a făcut
împotrivă-i cerere în judecată din partea unuia din creditori”.
119
De exemplu, art.1003 Cod civil prevede: „Când delictul sau
cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt
ţinute solidar pentru despăgubire”, sau, potrivit art.918 alin.2 Cod civil,
„executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidari responsabili
pentru bunurile mobile încredinţate”. Art.1551 Cod civil prevede:
„Când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un
mandatar, fiecare dintre ele este răspunzător solidar pentru toate efectele
mandatului”.
120
Solidaritatea pasivă trebuie să fie stipulată în mod expres în
actul juridic civil, deoarece, potrivit art.1041 Cod civil, „obligaţia
solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres; această regulă
nu încetează decât numai când obligaţia solidară are loc de drept, în
virtutea legii. Aceasta înseamnă că hotărârea judecătorească nu o
poate pronunţa, decât cu condiţia să se constate de unde izvorăşte ea”.
74
în întregime, sau când părţile prin voinţa lor îl consideră indi-
vizibil, când avem o indivizibilitate convenţională.
Rezultă, deci, că indivizibilitatea, în funcţie de cauza care
împiedică divizibilitatea, este de două feluri121: indivizibilitate
naturală şi indivizibilitate convenţională.
Indivizibilitatea naturală există în situaţia în care, datorită
naturii lui, obiectul nu este susceptibil de diviziune, ceea ce
înseamnă că subiectul activ – creditorul – se poate îndrepta
împotriva oricărui debitor pentru a preda lucrul.
Indivizibilitatea convenţională există în situaţia în care
obiectul datoriei, prin natura lui, este divizibil, dar părţile au
stipulat, prin convenţie, ca obligaţia să se execute ca şi când ar fi
fost indivizibilă.
Deşi între obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă – ambele
fiind excepţii ale divizibilităţii – există asemănări, cu deosebire
sub aspectul efectelor, între ele există totuşi şi unele deosebiri:
• în ce priveşte izvorul lor, numai convenţia poate fi izvor
atât pentru solidaritate, cât şi pentru indivizibilitate; soli-
daritatea poate naşte (şi) din lege (solidaritate legală)122,
pe când indivizibilitatea poate izvorî (şi) din natura
bunului care formează obiectul obligaţiei;
• sub aspectul întinderii lor, solidaritatea funcţionează
numai faţă de cei între care s-a născut (faţă de moş-
tenitori obligaţia transmiţându-se fracţionată, divizată),
pe când indivizibilitatea se transmite şi succesorilor.

121
I. Dogaru, op. cit., p.69.
122
De pildă, art.1003 Cod civil menţionează: „Când delictul şi
cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt
ţinute solidar pentru despăgubiri”. Legea nr.31/1990 privind societăţile
comerciale prevede, în art.71 alin.3: „Administratorul care, fără drept,
îşi substituie altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru even-
tualele pagube produse societăţii”.
75
3.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
Problema schimbării subiectelor raportului juridic se pune
numai în cazul raporturilor patrimoniale, deoarece, în cazul
raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui
drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.
Cu privire la raporturile juridice patrimoniale, distingem
între raporturile reale şi raporturile obligaţionale.
În cadrul raporturilor juridice civile patrimoniale, care au
în conţinutul lor drepturi reale, poate avea loc numai schimbarea
subiectului activ, subiectul pasiv neputând fi schimbat întrucât
este nedeterminat. Schimbarea subiectului activ în asemenea
raporturi se poate face printr-unul din modurile de transmitere a
drepturilor reale123.
În cazul raporturilor juridice civile patrimoniale obliga-
ţionale, care au în conţinutul lor drepturi de creanţă, poate
interveni o schimbare atât a subiectului activ – creditorul, cât şi
a subiectului pasiv – debitorul.
Subiectul activ poate fi schimbat prin cesiunea de creanţă124,
subrogaţia personală125 şi novaţia126 prin schimbare de debitor.
123
Art.644 Cod civil şi art.645 Cod civil enumeră următoarele
moduri prin care se dobândeşte şi se transmite proprietatea: succesiunea
(legală), legatul, convenţia, tradiţiunea, accesiunea, uzucapiunea, legea
şi ocupaţiunea, precum şi hotărârea judecătorească în măsura în care
aceasta are efect constitutiv, iar nu şi efect declarativ.
124
Cesiunea de creanţă, sau cesiunea de drepturi constă în
acordul de voinţe prin care creditorul (cedentul) transmite în mod
voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanţă unei
alte persoane (cesionarului), care va deveni astfel creditor şi care va
putea încasa creanţa cedată de debitor (debitor cedat).
125
Subrogaţia personală constă în substituirea creditorului unui
raport juridic civil de obligaţie de către o altă persoană care, plătind
creditorului iniţial datoria debitorului, devine creditor al acestuia din
urmă, preluând toate drepturile celui pe care îl plăteşte.
126
Novaţia este un mijloc de stingere a unei obligaţii, constând
în înlocuirea ei, prin voinţa părţilor, cu o altă obligaţie, diferită.
76
Subiectul pasiv poate fi schimbat prin stipulaţia pentru altul127,
novaţia prin schimbare de debitor128, delegaţia129 şi poprirea130.
Aceste mijloace de transmitere sau transformare a obli-
gaţiilor se vor studia în detaliu la disciplina Teoria generală a
obligaţiilor.

127
Stipulaţia pentru altul este acel contract – în favoarea unei
terţe persoane – prin care părţile stipulează ca obligaţia uneia dintre
ele să nu fie executată în favoarea celeilalte, ci în favoarea unei terţe
persoane, adică prin care o parte – promitent – se obligă faţă de altă
persoană – stipulant – să execute o anumită prestaţie în folosul unei
terţe persoane – beneficiar –, care nu participă şi nici nu este prezentă
la încheierea contractului.
128
Novaţia prin schimbare de debitor are loc numai atunci când
o terţă persoană se angajează faţă de creditor să plătească datoria – cu
sau fără consimţământul debitorului. Această novaţie se deosebeşte de
cesiunea de datorie şi de delegaţia perfectă prin faptul că ea se poate
face şi fără consimţământul vechiului debitor, precum şi prin aceea că
ea nu transmite noului debitor datoria celui vechi, ci creează în sarcina
lui o nouă obligaţie, concomitent cu stingerea celei vechi.
129
Delegaţia este actul juridic prin care o persoană – delegant –
însărcinează o altă persoană – delegat – să execute o anumită prestaţie
în favoarea unei terţe persoane – delegatar - cu consimţământul
acesteia. Delegaţia simplifică raporturile juridice dintre părţi, făcând
ca printr-o singură plată – de la delegat la delegatar – să se stingă două
obligaţii: aceea a delegatului faţă de delegant şi aceea a delegantului
faţă de delegatar.
130
Poprirea realizează o schimbare a subiectului pasiv al
raportului juridic civil prin faptul că terţul poprit devine debitor direct al
creditorului popritor, putând plăti în mod valabil numai acestuia. Este
vorba de disponibilizarea obligaţiei pe care o are faţă de debitorul
urmărit de un debitor al acestuia – terţ poprit. Terţul poprit nu mai poate
executa obligaţia sa – indisponibilizată – faţă de debitorul urmărit, decât
în eventualitatea când instanţa de judecată ar invalida poprirea.
77
4. Capacitatea civilă
4.1. Noţiune
Capacitatea civilă este aptitudinea generală de a fi titular de
drepturi şi obligaţii. În structura acesteia intră două elemente:
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

4.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice


a) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
În conformitate cu art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954,
capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea gene-
rală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi
încetează o dată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţie, dar numai dacă el se naşte viu –
art.7 din Decretul nr.31/1954. Conţinutul acestei capacităţi este
dat de aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile,
cu excepţia celor oprite de lege.
b) Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Capacitatea de exerciţiu a persoanei este aptitudinea omului
de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile
civile prin încheierea de acte juridice – art.5 alin.3 din Decretul
nr.31/1954.
Toate persoanele fizice au capacitate de folosinţă, însă nu
toate persoanele fizice au capacitate de exerciţiu.
Cu privire la acest aspect, distingem trei categorii de per-
soane fizice: persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, persoane
cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi persoane cu capacitate de
exerciţiu deplină.
• Din categoria persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu
fac parte minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana
pusă sub interdicţie – art.11 din Decretul nr. 31/1954. Pentru aceste
persoane, actele juridice se întocmesc de reprezentanţii legali.
78
• Capacitatea de exerciţiu restrânsă o are minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani – art.9 din Decretul nr.31/1954. Acesta
participă personal la încheierea actelor juridice, dar cu încu-
viinţarea prealabilă a ocrotitorului legal – părinte sau tutore.
• Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la vârsta de 18
ani, când persoana devine majoră – art.8 din Decretul nr.31/1954.
Femeia care se căsătoreşte înainte de această vârstă dobândeşte,
prin căsătorie, capacitate de exerciţiu deplină.

4.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice


Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii
civile. Această capacitate se dobândeşte distinct, după cum este
vorba de persoane juridice supuse înregistrării şi celelalte per-
soane juridice, nesupuse înregistrării – art.33 alin.1 şi 2 din
Decretul nr.31/1954.
Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capaci-
tatea de folosinţă de la data înregistrării lor.
Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capaci-
tatea de folosinţă, în funcţie de modul de înfiinţare aplicabil, după
caz, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data
recunoaşterii actului de înfiinţare, de la data autorizării înfiinţării,
de la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede.
Persoanele juridice îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc
obligaţiile prin organele lor – art.35 alin.1 şi 2 din Decretul
nr.31/1954.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în
limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei
juridice însăşi.

79
Capitolul III
CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noţiune
Conţinutul raportului juridic civil este definit ca totalitatea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor pe care le au părţile
în acest raport.
Drepturile şi obligaţiile civile ce aparţin subiectelor ra-
portului juridic se află într-o strânsă legătură de interdependenţă,
întrucât nu există drept subiectiv civil fără o obligaţie civilă
corelativă şi invers, nu există obligaţie civilă căreia să nu-i
corespundă un drept subiectiv civil.
Legătura de interdependenţă existentă între conţinutul dreptu-
rilor şi conţinutul obligaţiilor caracterizează toate raporturile de
drept civil, indiferent că este vorba de un raport real, de un raport
obligaţional sau nepatrimonial.
Raportul juridic real este un raport simplu, întrucât subiectul
activ – titularul dreptului – are numai drepturi, iar subiectul
pasiv – nedeterminat – are numai obligaţii, în sensul de a nu face
nimic de natură să aducă atingere exerciţiului acestor drepturi.
Exemplu: în raportul de proprietate, subiectul activ, proprietarul,
are dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bun, iar toate
celelalte subiecte pasive nedeterminate au obligaţia negativă de
a nu face nimic de natură a leza dreptul de proprietate.
Raportul obligaţional poate fi atât un raport simplu – cazul
raporturilor născute din contracte unilaterale –, cât şi un raport
complex – cazul raporturilor născute din contractele sinalagmatice,
pentru că una şi aceeaşi persoană dobândeşte drepturi şi, în
acelaşi timp, îşi asumă obligaţii.
Exemplu de raport obligaţional simplu: în raportul de
împrumut, împrumutătorul nu are nici o obligaţie, ci numai
80
dreptul de a pretinde suma împrumutată, iar împrumutatul are
obligaţia de a restitui la scadenţă suma împrumutată.
Exemplu de raport obligaţional complex: în contractul de
vânzare-cumpărare, vânzătorul are dreptul de a pretinde şi primi
preţul bunului vândut, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a
cumpărătorului de a plăti preţul, iar pe de altă parte, vânzătorul
are obligaţia de a transmite cumpărătorului proprietatea bunului
vândut şi de a garanta bunul vândut.

2. Dreptul subiectiv civil


2.1. Noţiune
O definiţie legală a noţiunii de drept civil subiectiv nu
există în dreptul nostru, ci doar unele definiţii pentru anumite
drepturi subiective, de exemplu, art.480 Cod civil, privind dreptul
de proprietate.
În doctrină nu există un punct de vedere unitar cu privire la
definiţia dreptului subiectiv civil. Această definiţie a fost for-
mulată în mod diferit, dar în esenţă cu aceleaşi elemente131.
131
M. B. Cantacuzino, Elemente de drept civil, Editura All
Educational, 1998, p.68: „Dreptul subiectiv este puterea ce o are fiecare
individ de a pretinde ca facultăţile, aptitudinile şi puterile sale care sunt
îngrădite, sau, mai exact în limita în care ele nu sunt îngrădite prin lege,
să fie numai respectate, adică nesupărate de alţii sau de societate prin
organele sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în acte de violenţă,
creatoare de raporturi cu alţii, sprijinite de societate prin organele sale
spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create”; I. Deleanu,
Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1988, p.49: „Dreptul subiectiv ar putea fi definit ca: prerogativă
conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să
desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei
conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în
scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim
şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de con-
vieţuire socială”; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită,
Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p.87: „Posibilitatea recunoscută de
81
legea civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică – în
virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o
anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să
facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară concursul
forţei coercitive, statului în caz de nevoie”; G. Boroi, Drept civil. Partea
generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, 1999, p.53: „Posibilitatea
subiectului activ, în limitele normelor juridice civile, de a avea o
anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespun-
zătoare, iar în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a
statului”; I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.75-76:
„Puterea (posibilitatea) sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv
persoanelor fizice sau persoanelor juridice de a săvârşi anumite acţiuni,
precum şi puterea de a pretinde subiectelor pasive să săvârşească sau să
se abţină de la săvârşirea unei acţiuni, apelând, la nevoie, la forţa de
constrângere a statului”; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.100: „Posibilitatea subiectului activ,
recunoscută de normele dreptului civil obiectiv, în virtutea căruia acesta
poate avea, în limitele determinate de lege, o anumită conduită şi poate
pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare – adică să
dea, să facă sau să nu facă ceva –, iar la nevoie să apeleze la forţa
coercitivă a statului”; P.M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în
dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994, p.63: „Prerogativa pe care o
acordă unei persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin
mijloace juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde
o conduită subiectului pasiv”; T. Pop, Tratat de drept civil, vol. I, Partea
generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.70-71: „Posibilitatea
juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii, o
anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să
aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de
necesitate, prin forţa coercitivă a statului”; Tr. Ionaşcu, Curs de drept
civil, vol. I, Introducere în dreptul civil, 1947-1948, p.5-6 şi 144:
„Puterea sa prerogativă recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor
fizice sau persoanelor juridice (denumite titulare ale dreptului), în
calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde
subiectelor pasive să dea ori să facă ori să nu facă ceva (să săvârşească
sau să se abţină de la săvârşirea acţiunii) folosind, la nevoie, aparatul de
constrângere a statului”.
82
Definim dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea juridică
a titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii, o anumită
conduită, în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să
aibă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă, ori să nu facă
ceva –, ce poate fi impusă, iar în caz de nevoie să apeleze la forţa
coercitivă a statului.
Din definiţia dată rezultă următoarele caracteristici ale
dreptului subiectiv civil:
• acordă titularului dreptului posibilitatea juridică de a
desfăşura o anumită conduită în limitele legii;
• conduitei titularului îi corespunde, corelativ, o com-
portare corespunzătoare din partea subiectului pasiv;
• conferă titularului dreptului puterea de a pretinde
subiectului pasiv să aibă o comportare corespunzătoare
– să dea, să facă, sau să nu facă ceva;
• titularul dreptului are posibilitatea de a recurge la forţa
coercitivă a statului în caz de nevoie, adică atunci când
dreptul său este nesocotit ori încălcat132.

2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile


Drepturile subiective civile se clasifică după mai multe
criterii: în raport cu gradul lor de opozabilitate133, drepturile su-
biective civile sunt absolute şi relative; în raport cu conţinutul lor,
drepturile subiective civile sunt patrimoniale şi nepatrimoniale;
în raport cu corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile sunt
132
T. Pop, op. cit., p.71.
133
În literatura de specialitate se evidenţiază şi faptul că, întrucât
orice drept subiectiv civil este, în principiu, opozabil tuturor subiectelor
de drept, în sensul că acestea din urmă nu pot să-l nesocotească, este de
preferat ca împărţirea drepturilor subiective civile în absolute şi relative
să se facă nu după criteriul opozabilitaţii, ci după cum titularul dreptului
poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane (a se vedea, în
acest sens, G. Boroi, op. cit., p.54).
83
principale şi accesorii; în raport cu gradul de certitudine conferit
titularilor, drepturile subiective civile sunt pure şi simple şi
drepturi afectate de modalităţi.
Drepturile subiective civile absolute şi relative
a) Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea
căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face
apel la altcineva pentru a şi-l realiza.
Sunt drepturi absolute drepturile civile subiective nepatri-
moniale şi drepturile reale.
Dreptul absolut are următoarele caractere specifice:
• raportul juridic care are în conţinutul său un drept
absolut se stabileşte între titularul dreptului – ca subiect
activ – şi toate celelalte persoane – ca subiect pasiv,
nedeterminat;
• obligaţia subiectelor pasive nedeterminate este aceeaşi,
adică îndatorirea lor de a nu face nimic de natură a
aduce atingere dreptului absolut al subiectului activ;
• dreptul absolut este opozabil tuturor persoanelor – erga
omnes – în sensul că toate au îndatorirea de a respecta
acest drept.
b) Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept subiectiv
civil căruia îi corespunde obligaţia subiectului pasiv, determinat
o dată cu naşterea raportului juridic, de a da, a face – obligaţii
pozitive – sau a nu face ceva – obligaţie negativă.
Dreptul subiectiv civil relativ are următoarele caractere
specifice:
• atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt determinate;
• obligaţia subiectului pasiv are un conţinut diferit în
sensul că poate consta într-o acţiune – a da şi a face –
sau într-o inacţiune – a nu face;
• este opozabil numai faţă de subiectul pasiv determinat.
Din categoria drepturilor subiective civile relative fac parte
drepturile de creanţă.
84
Drepturile subiective civile patrimoniale
şi nepatrimoniale
a) Dreptul patrimonial este acel drept subiectiv care are un
conţinut economic, fiind evaluabil în bani.
Sunt patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Dreptul real este acel drept subiectiv patrimonial în vir-
tutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra
unui bun în mod direct şi nemijlocit, fără intermediul altei
persoane.
Dreptul real nu este un raport între o persoană şi un lucru134,
întrucât acest drept, intrând în conţinutul unui raport juridic, este
un raport între oameni cu privire la un lucru determinat. Exemplu:
A este proprietarul unei case. Proprietarul are puterea de a stăpâni
casa. Aceasta înseamnă că el poate să o folosească, dar o poate şi
închiria; el poate dispune de ea prin vânzare, donaţie etc.; el o
poate transforma şi chiar demola. În situaţia în care casa i-a fost
luată în mod abuziv, A poate cere printr-o acţiune în revendicare
redobândirea ei. Acest drept subiectiv care poartă asupra unui bun
– în speţă casa – este un drept real.
Dreptul real prezintă următoarele caractere specifice:
• face parte din conţinutul unor raporturi juridice care se
stabilesc între o persoană ca subiect determinat şi toate
celelalte persoane ca subiecte pasive nedeterminate;
• conferă titularului puterea de a-şi exercita prerogativele
dreptului direct asupra lucrului la care se referă, fără a
avea nevoie de intervenţia altei persoane;
• subiectelor pasive le revine obligaţia generală negativă
de a nu face nimic de natură a stânjeni exerciţiul
dreptului de către subiectul activ;
• este un drept absolut, opozabil tuturor (erga omnes);

134
P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I,
Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.73.
85
• conferă titularului său dreptul de urmărire135 şi dreptul
de preferinţă136.
Drepturile reale sunt limitate ca număr. Ele se împart în:
drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o
existenţă de sine stătătoare, nedepinzând de existenţa altor
drepturi.
Drepturile reale principale sunt:
• dreptul de proprietate sub cele două forme: dreptul de
proprietate publică – titulari ai acestui tip de proprietate
sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale – şi
dreptul de proprietate privată – titulari ai acestui tip de
proprietate sunt: persoanele fizice, persoanele juridice,
statul sau unităţile administrativ-teritoriale;
• drepturile reale principale corespunzătoare dreptului
de proprietate privată – dezmembrămintele dreptului
de proprietate – sunt: dreptul de uzufruct137, dreptul

135
Dreptul de urmărire este o facultate recunoscută titularului
unui drept real de a căuta şi pretinde bunul asupra căruia poartă
dreptul său, în orice mâini s-ar afla.
136
Dreptul de preferinţă este facultatea pe care dreptul real
accesoriu unui drept de creanţă o conferă titularului său de a avea
prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori pentru a obţine satisfacerea
creanţei sale prin urmărirea bunului asupra căruia poartă acest drept
real- creditorul a cărui creanţă este garantată printr-un gaj sau printr-o
ipotecă, dacă se află în concurs cu alţi creditori ce nu dispun de o
asemenea garanţie, îşi va satisface integral şi cu precădere creanţa din
bunurile gajate sau ipotecate.
137
Art. 517 Cod civil prevede: „Uzufructul este dreptul de a
se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai
ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva
substanţa”.
86
de uz138, dreptul de abitaţie139, dreptul de servitute140 şi
dreptul de superficie141;
• dreptul de administrare – de folosinţă – al regiilor
autonome şi instituţiilor publice, ca drept real cores-
punzător dreptului de proprietate publică (al statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale);
• dreptul de concesiune – art.136 alin.4 din Constituţie,
Legea nr.219/1998142 privind regimul concesiunilor, cu
modificările ulterioare etc.;
• dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate publică a
statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit
în condiţiile legii unor persoane fizice sau juridice;
• dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate privată a
statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit,
în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice143;

138
Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct,
deosebirea faţă de acesta constând în aceea că titularul dreptului de uz
nu are dreptul de a culege fructele decât pentru nevoile sale şi ale
familiei sale.
139
Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce poartă asupra unei
case de locuit.
140
Art.576 Cod civil prevede că servitutea este „o sarcină
impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având
un alt stăpân”.
141
Dreptul de superficie este acel drept real ce rezultă din
dreptul de proprietate pe care îl are o persoană – superficiarul – asupra
construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe o suprafaţă de
teren ce aparţine unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul
dobândeşte un drept de folosinţă.
142
Publicată în M. Of. nr. 459 din 30 noiembrie 1998.
143
De exemplu: dreptul de folosinţă a unor terenuri din domeniul
privat al comunei, oraşului sau municipiului, atribuit în condiţiile prevă-
zute în art.19 alin.3 din Legea nr.18/1991, cu modificările ulterioare;
dreptul de folosinţă reglementat de art.17 din Legea nr.213/1998,
87
• dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor
persoane juridice cooperatiste, obşteşti, particulare ori
mixte, persoanelor juridice anexe.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care depind
în mod direct de existenţa altor drepturi, fiind afectate garantării
unor drepturi de creanţă144. Acestea sunt: dreptul de ipotecă145,
dreptul de gaj146, privilegiile147, dreptul de retenţie148.

potrivit căruia „statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile


din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor
juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau
de utilitate publică ori serviciilor publice”.
144
P.M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I,
Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.74.
145
Potrivit art.1476 alin.1 Cod civil, „ipoteca este un drept real
asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii”. Deci, ipoteca este
un drept real accesoriu ce reprezintă o garanţie imobiliară, care în-
soţeşte obligaţia debitorului faţă de creditor şi care nu presupune
deposedarea celui ce o constituie.
146
Art.1685 Cod civil prevede că „amanetul este un contract prin
care datornicul remite creditorului său un lucru mobil spre siguranţa
datoriei”, iar alin.1 al art.1686 dispune: „Amanetul dă creditorului
dreptul de a fi plătit din lucrul amanetului, cu preferinţă înaintea
celorlalţi creditori”.
147
Potrivit art.1722 Cod civil, „privilegiul este un drept, ce dă
unui creditor calitatea creanţei sale de a fi preferat celorlalţi creditori,
fie chiar ipotecari”.
148
Dreptul de retenţie nu este consacrat expres în legislaţia civilă
în vigoare, dar este cunoscut în literatura de specialitate şi practica
judiciară (Decizia nr.998/1987 a Secţiei civile a fostului Tribunal
Suprem în Culegere de decizii, 1987, p.56-57). Dreptul de retenţie este
posibilitatea deţinătorului unui bun al altuia de a refuza restituirea
acelui bun către proprietar până nu i se plăteşte creanţa născută în
legătură cu bunul respectiv; exemplu: vânzătorul asupra bunului
vândut, depozitarul asupra bunului depozitat, creditorul asupra bunului
gajat etc.
88
Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv patrimonial în
virtutea căruia subiectul activ determinat, denumit creditor, poate
pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă, sau să
nu facă ceva.
Dreptul de creanţă are următoarele caractere specifice:
• face parte din raporturile juridice ce se stabilesc între
una sau mai multe persoane ca subiecte active determi-
nate şi una sau mai multe persoane determinate, ca
subiecte pasive;
• conferă titularului lor – creditorului – posibilitatea de a
pretinde subiectului pasiv determinat – debitorul – ca
acesta să dea, să facă sau să nu facă ceva;
• implică obligaţia debitorului de a da – a constitui sau
transmite un drept real asupra unui lucru –, de a face –,
de a săvârşi anumite acte sau acţiuni, lucrări sau servicii
– sau de a nu face – de a se abţine de la un act sau de la o
acţiune pe care altfel era îndreptăţit să o săvârşească;
• este un drept relativ, opozabil numai subiectului pasiv
determinat.
De menţionat este faptul că, dacă dreptul real este limitat
ca număr, dreptul de creanţă este nelimitat.
b) Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv care nu
are conţinut economic şi nu este evaluabil în bani.
Există trei categorii de drepturi civile subiective nepa-
trimoniale:
1. Drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică şi
morală a persoanei, cum sunt: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate,
dreptul la integritate fizică, dreptul la libertate, dreptul la onoare,
dreptul la cinste, dreptul la reputaţie, dreptul la secretul vieţii
personale etc.
2. Drepturi care privesc elementele sau atributele de
identificare a persoanei, cum sunt: dreptul la nume, dreptul la
pseudonim, dreptul la denumire, dreptul la domiciliu, dreptul la
sediu şi stare civilă.
89
3. Drepturi care privesc latura nepatrimonială a drepturilor
de creaţie intelectuală, cum sunt: dreptul de autor, dreptul de
inventator şi dreptul de inovator.
Dreptul nepatrimonial are următoarele caractere specifice:
este un drept neevaluabil în bani, fiind legat de persoana umană;
este un drept absolut, adică opozabil erga omnes; fiind legat de
persoană, nu se transmite către alte persoane prin acte juridice şi
nu se transmite prin moştenire.
Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi afectate
de modalităţi
Dreptul pur şi simplu este acel drept subiectiv civil care
conferă maximă certitudine titularului său, deoarece existenţa şi
exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare. El îşi produce
efectele imediat după naşterea lui, în mod definitiv şi irevocabil.
Majoritatea drepturilor civile subiective sunt pure şi simple.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept
care nu mai oferă deplină siguranţă titularului, deoarece existenţa
şi exercitarea lui depind de un eveniment viitor, care poate fi
termenul sau condiţia149. Aceste evenimente viitoare se numesc
modalităţi150 care afectează drepturile civile.
În literatura de specialitate151 se face vorbire despre
drepturile eventuale şi despre drepturile viitoare.
Considerăm, alături de alţi autori152, că aşa-numitele drepturi
eventuale şi drepturile viitoare nu sunt subiecte civile, ci simple
elemente ale capacităţii de folosinţă, deoarece ele apar ca o apti-
tudine abstractă de a deveni titular al unui drept subiectiv civil.

149
Gh. Beleiu, op. cit., p.92.
150
De „modalităţile actului juridic civil” ne vom ocupa în titlul
următor (capitol consacrat „elementelor” ori „condiţiilor” actului ju-
ridic civil).
151
E. Roman, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală,
Bucureşti, 1967, p.204; P. M. Cosmovici, op. cit., p.75; E. Lupan,
op. cit., p.108 –109.
152
Gh. Beleiu, op. cit., p.92; G. Boroi, op. cit., p.60; I. Dogaru,
op. cit., p.85.
90
3. Recunoaşterea, ocrotirea
şi exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept
3.1. Recunoaşterea drepturilor subiective civile
Problema recunoaşterii drepturilor subiective civile trebuie
analizată sub două aspecte: aspectul global, general şi aspectul
special.
Recunoaşterea drepturilor subiective civile, în general, este
realizată pentru persoanele fizice de art.1 din Decretul nr. 31/1954,
potrivit căruia „drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recu-
noscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi
culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor
de convieţuire....”, iar pentru persoanele juridice, de art.2 din
acelaşi act normativ, care prevede că drepturile civile ale
persoanelor juridice „sunt recunoscute în scopul de a asigura
creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi a nivelului cultural al
oamenilor muncii prin dezvoltarea puterii economice a ţării”.
Drepturile subiective civile sunt recunoscute şi în mod
special, ceea ce se realizează prin diferite izvoare ale dreptului
civil, pe diferite categorii de asemenea drepturi. Astfel, în Codul
civil sunt recunoscute majoritatea drepturilor reale şi drepturilor
de creanţă153; Constituţia consacră unele drepturi fundamentale
care sunt, totodată, drepturi subiective, ca, de exemplu, dreptul
la viaţă, la integritate fizică şi psihică, dreptul la domiciliu, la
asociere etc.154; Decretul nr.31/1954 recunoaşte atributele de
identificare, ca dreptul la nume, la domiciliu, la denumire, la
sediu, drepturile nepatrimoniale, dreptul la onoare, la reputaţie,
de autor etc.; Pactul internaţional privind drepturile civile şi

153
În Codul civil, cartea II „Despre bunuri şi despre osebitele
modificări ale proprietăţii”, art.461 şi urm., sunt reglementate drepturile
reale principale – de proprietate, uz, uzufruct, superficie, servitute,
abitaţie.
154
A se vedea art.22 alin.1, art.25 alin.1, art.37 alin.1, art.41, 42 etc.
91
politice ale omului, precum şi Convenţia internaţională privind
drepturile copilului recunosc mai multe drepturi subiective
civile pentru persoana fizică.

3.2. Ocrotirea drepturilor subiective civile


Ocrotirea drepturilor subiective civile constituie un prin-
cipiu fundamental al dreptului civil, a cărui consacrare se află în
dispoziţiile art.26 din Pact155, art.2 pct.1 din Convenţie156, art.3
alin.1 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi
juridice157, dispoziţiile Capitolului III din acelaşi Decret158, în

155
Astfel, art.26 prevede că „toate persoanele sunt egale în faţa
legii şi au dreptul, fără discriminare, la o protecţie egală din partea
legii. În această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare
şi să garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi eficace
împotriva oricărei discriminări, în special de rasă, de culoare, de sex,
de limbă, de religie, de opinie politică şi orice altă opinie, de origine
naţională sau socială, de avere, de naştere sau orice altă situaţie”.
156
Art.2 pct.1 prevede că „statele părţi se angajează să respecte
drepturile anunţate în prezenta Convenţie şi să le garanteze tuturor
copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent de
rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, a
copilului sau a părinţilor ori a reprezentanţilor săi legali, de originea
lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de
incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie”.
157
„Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate
numai potrivit cu scopul lor economic şi social.”
158
Intitulat „Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”,
capitolul precizează în art.54: „Persoana care a suferit o atingere în
dreptul său la nume ori pseudonim, la denumire, la onoare, la
reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere
ştiinţifice, artistice, ori literare, de inventator sau orice alt drept
personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea
săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate.
Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca
92
unele dispoziţii ale Legii nr.544/2004 privind contenciosul
administrativ159.
Drepturile subiective civile sunt, în principiu, respectate de
bunăvoie, dar, în ipoteza încălcării lor, titularul, neputând să-şi
facă singur dreptate, se va adresa justiţiei. Procesul civil, regle-
mentat de Codul de procedură civilă, este mijlocul juridic de
ocrotire a drepturilor subiective civile. Hotărârea judecătorească
pronunţată, după ce va rămâne definitivă, va putea fi pusă în
executare silită, ajungându-se astfel la restabilirea dreptului
subiectiv nesocotit.

instanţa judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept


să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă,
hotărârea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte destinate să
restabilească dreptul atins”. Dispoziţiile art.55 şi 56 din acelaşi capitol
adaugă: „Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în
termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească
dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata, în
folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la
data expirării termenului de mai sus. Această amendă poate fi
pronunţată şi prin hotărârea dată asupra cererii făcute” (art.55);
„drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moarte în
măsura stabilită de lege sau de regulile de convieţuire” (art.56).
159
Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004. Art.1 alin.
1 şi 2 prevede: „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un
drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ com-
petente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul
legitim poate fi atât privat, cât şi public.
(2) Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi
persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim
printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect
de drept. ”
93
3.3. Exercitarea drepturilor subiective civile
Exercitarea dreptului subiectiv civil constă în posibilitatea
materializată, spre deosebire de posibilitatea juridică, aceasta
fiind însuşi dreptul civil subiectiv.
Exercitarea drepturilor subiective civile nu este o activitate
obligatorie, fiind lăsată la latitudinea titularului160. Ea are drept
scop realizarea satisfacerii intereselor fiecărui titular în temeiul
dreptului propriu.
Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea
următoarelor principii:
• art.3 alin.2 din Decretul nr.31/1954 prevede că dreptul
subiectiv civil „poate fi exercitat numai potrivit cu
scopul lui economic şi social” (subl. ns);
• art.5 din Codul civil prevede că dreptul subiectiv civil
trebuie exercitat cu respectarea legilor şi a moralei161.
Acest principiu se regăseşte şi în alte dispoziţii162 ale
Codului civil, ca, de exemplu, art.968, care dispune că
este nelicită cauza unei convenţii dacă este prohibită de
legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii pu-
blice, sau art.1008, care stabileşte: „Condiţia imposibilă
sau contrarie bunelor moravuri sau prohibită de lege,
este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa”;
• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă.
Astfel, potrivit art.970 alin.1 Codul civil, „Convenţiile
trebuie executate cu bună-credinţă”. Art.57 din Constituţie
prevede: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii

160
Gh. Beleiu, op. cit., p.93.
161
Art.5 dispune: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dis-
poziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi
bunele moravuri”.
162
P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Editura All,
Bucureşti, 1994, p.79.
94
trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile consti-
tuţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi”;
• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale,
date de normele dreptului obiectiv şi moralei.
Exercitarea dreptului subiectiv civil trebuie să se facă prin
respectarea cumulativă a celor patru principii; în caz contrar, se
ajunge în sfera abuzului de drept.

4. Abuzul de drept
Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv
civil cu încălcarea principiilor sale. Cu alte cuvinte şi în alţi
termeni, este vorba de exercitarea dreptului subiectiv civil cu
nesocotirea scopului său economic şi social, cu nesocotirea legii
şi moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale.
În mod obişnuit, abuzul de drept se sancţionează cu refuzul
concursului forţei coercitive a statului, ceea ce înseamnă că
organul de jurisdicţie, constatând că se află în prezenţa
exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite
cererea reclamantului, aşa cum a fost formulată, iar dacă
exerciţiul abuziv provine de la pârât, în apărarea sa, va înlătura o
astfel de apărare163.
Atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă
ilicită cauzatoare de prejudiciu material sau moral, va interveni
şi răspunderea faţă de cel vătămat într-un drept al său.

5. Obligaţia civilă
5.1. Noţiune
Prin obligaţia civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv
al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespun-
zătoare dreptului civil subiectiv corelativ, conduită care poate

163
Gh. Beleiu, op. cit., p.94.
95
consta în a da, a face, ori a nu face şi care poate fi impusă, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Din definiţie rezultă următoarele elemente definitorii:
• obligaţia civilă înseamnă, întotdeauna, o îndatorire a
subiectului pasiv (nu o posibilitate) de a avea o conduită
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;
• îndatorirea poate consta în a da, a face ori a nu face;
• în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului
pasiv prin forţa de constrângere a statului.
Obligaţia juridică sau obligaţia civilă se foloseşte în trei
sensuri:
1) obligaţia civilă, în sensul de îndatorire a subiectului
pasiv de a da, a face sau a nu face, sens utilizat şi de definiţia de
mai sus;
2) obligaţia civilă, în sensul de raport obligaţional, adică un
raport civil, în care subiectul activ – creditorul – poate pretinde
subiectului pasiv – debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva;
3) obligaţia în sensul de înscris constatator al unei creanţe
(exemplu, obligaţia C.E.C.).

5.2. Clasificarea obligaţiilor civile


În funcţie de obiectul lor, distingem: obligaţia de a da,
obligaţia de a face şi obligaţia de a nu face; obligaţia pozitivă şi
obligaţia negativă; obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia
de diligenţă (de mijloace).
Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau transmite
un drept real. Astfel, constituie obligaţie de a da: obligaţia vân-
zătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului
vândut în patrimoniul cumpărătorului; îndatorirea pe care şi-a
asumat-o împrumutatul de a constitui un drept de ipotecă în
favoarea împrumutătorului pentru a-i garanta creanţa etc.
De regulă, transmiterea dreptului real prin contract se
realizează chiar în momentul încheierii contractului. Sunt însă
situaţii de excepţie când obligaţia de a da se caracterizează
96
printr-o existenţă în timp, în sensul că se menţine şi după
încheierea contractului, cum este cazul vânzării unor bunuri de
gen, sau ipoteza în care părţile convin ca transferul proprietăţii
să opereze în momentul ulterior celui realizării acordului de
voinţă, cum este cazul bunurilor certe.
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare,
de a presta un serviciu ori de a preda un bun. Sunt obligaţii de a
face: aceea a vânzătorului de a preda bunul vândut cumpă-
rătorului; aceea de a presta întreţinere, în virtutea contractului de
vânzare-cumpărare, pentru a-i garanta creanţa etc.
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit, în funcţie de
modul în care este corelativă unui drept absolut sau unui drept
relativ. Obligaţia de a nu face, corelativă unui drept absolut,
înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a
aduce atingere acelui drept absolut. Obligaţia de a nu face,
corelativă unui drept relativ, înseamnă a nu face ceva ce ar fi
putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere. Sunt
asemenea obligaţii: obligaţia pe care şi-o asumă autorul unei piese
de teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public a piesei
sale timp de un număr de ani de la prima reprezentaţie realizată de
teatrul căruia i-a transmis dreptul de a fi jucată piesa, către vreun
alt teatru; obligaţia pe care şi-o asumă nepoata faţă de un unchi,
printr-un contract de donaţie, de a nu se căsători până la
absolvirea facultăţii; obligaţia de a nu planta la o distanţă mai
mică de 2 m de gardul despărţitor etc.
Această clasificare a obligaţiilor în a da, a face sau a nu
face prezintă importanţă juridică din punct de vedere al cali-
ficării actelor juridice: de exemplu, contractul de rentă viageră
se deosebeşte de contractul de vânzare cu clauză de întreţinere
prin aceea că primul presupune o obligaţie de „a da”, pe când al
doilea o obligaţie de „a face”, sau din punct de vedere al posibi-
lităţilor aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor164.
164
Potrivit art.1074 Cod civil, „Obligaţia de a da cuprinde pe
aceea de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare. Lucrul este
în rizico-pericolul creditorului, afară numai când debitorul este în
97
Obligaţiile pozitive şi negative
Obligaţiile pozitive sunt obligaţiile de a da şi de a face, iar
obligaţia negativă este obligaţia de a nu face. Această clasificare
prezintă importanţă practică în privinţa punerii în întârziere a
debitorului165.
Încălcarea unei obligaţii de a nu face îl pune în întârziere
pe debitor de drept, pe când în cazul unei obligaţii pozitive este
necesară o punere formală în întârziere a debitorului.

Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă


Obligaţia de rezultat (sau determinată) este aceea care constă
în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat.
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul
vândut.

întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”. Art.1075


Cod civil dispune: „Orice obligaţie de a face sau de a nu face se
schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului”.
Art.1076 Cod civil prevede: „Creditorul poate cere a se distrui
(distruge) ceea ce s-a făcut, călcându-se obligaţia de a nu face şi poate
cere a fi autorizat a distrui el însuşi, cu cheltuiala debitorului, afară de
dezdăunări”. Art.1077 Cod civil dispune: „Nefiind îndeplinită obli-
gaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat a o aduce el
la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.
165
Art.1078 Cod civil, prevede: „Dacă obligaţia consistă în a nu
face, debitorul care a încălcat-o, este dator de a da despăgubire pentru
simplul fapt al contravenţiei”, iar potrivit art.1079 Cod civil, „dacă
obligaţia consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere
prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său.
Debitorul este de drept în întârziere:
1. în cazurile anume determinate de lege;
2. când s-a contractat expres că debitorul va fi în întârziere la
împlinirea termenului, fără a fi necesitatea de notificare;
3. când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât în un timp
determinat, ce debitorul a lăsat să treacă”.
98
Obligaţia de diligenţă (de mijloace) este aceea care constă
în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
obţinerea unui anumit rezultat, fără a se putea obliga la însăşi
obţinerea rezultatului. Exemplu: cazul medicului de a-l vindeca
pe pacient de o anumită maladie, sau obligaţia avocatului faţă de
clientul său.
Această clasificare a obligaţiilor prezintă importanţă din
punct de vedere al probei culpei debitorului – contestată de o
parte a doctrinei.
După opozabilitatea lor, obligaţiile civile pot fi: obligaţii
obişnuite sau opozabile între părţi; obligaţii opozabile şi terţilor;
obligaţii reale.
Obligaţia obişnuită este aceea care incumbă debitorului
faţă de care s-a născut şi este opozabilă între părţi. Majoritatea
obligaţiilor civile fac parte din această categorie.
Obligaţia opozabilă şi terţilor este aceea strâns legată de un
bun, creditorul neputându-şi realiza dreptul său decât cu con-
cursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care
este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii născute anterior, fără
participarea sa. Un exemplu ni-l oferă art.1441 Cod civil, care
prevede că dacă locatorul vinde lucrul închiriat, cumpărătorul este
dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a
fost făcută printr-un act autentic, sau prin act privat, dar cu dată
certă, cu excepţia situaţiei în care încetarea locaţiunii din cauza
vânzării s-ar fi prevăzut în chiar contractul de locaţiune.
Obligaţia reală este aceea care, potrivit legii, incumbă deţi-
nătorului unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui
astfel de bun pentru societate. Exemplu: îndatorirea proprietarului
unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului
(art.74 din Legea nr.18/1991, republicată şi cu modificările ulte-
rioare), sau aceea a deţinătorului unui bun din patrimoniul naţional
cultural de a-l conserva potrivit Ordonanţei nr.27/1992166, privind

166
Publicată în M. Of. nr. 215 din 28 august 1992.
99
unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, cu
modificările ulterioare.
În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor
civile, distingem: obligaţia civilă perfectă şi obligaţia civilă
imperfectă (sau naturală).
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei exe-
cutare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor,
printr-o acţiune în justiţie pe baza obţinerii unui titlu executor ce
poate fi pus în executare silită – de regulă, prin executorul
judecătoresc.
Obligaţia civilă imperfectă sau naturală este acea obligaţie
a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată
executată de bună-voie de către debitor nu poate fi cerută
restituirea ei167. În art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind
prescripţia extinctivă este consacrată o obligaţie naturală, după
care „debitorul care a executat obligaţia, după ce dreptul la
acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul de prescripţie era împlinit”.
Rezultă, aşadar, că sancţiunea juridică a obligaţiei civile
imperfecte nu este calea ofensivă a acţiunii, ci calea pasivă a
excepţiei.

167
În acest sens, art.1092 Cod civil, după ce prevede în primul
alineat că „orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie
debit este supus repetiţiunii”, dispune în alineatul următor că „repetiţiunea
nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de
bună voie”.
100
Capitolul IV
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noţiune

Obiectul raportului juridic civil este cel de-al treilea element


al raportului juridic, alături de conţinut şi subiecte.
Prin obiect al raportului juridic înţelegem acţiunea sau
inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut
subiectul pasiv, cu alte cuvinte, conduita subiectelor raportului.
Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul
acestuia, deoarece prin conţinut înţelegem drepturile şi obligaţiile
subiectelor, adică posibilităţile juridice ale unor acţiuni, respectiv
îndatoririle juridice corespunzătoare, iar prin obiect al raportului
juridic înţelegem acţiunile ori inacţiunile pe care le poate pretinde
subiectul activ şi de care este obligat subiectul pasiv.
Problema obiectului raportului juridic este controversată în
literatura de specialitate, în sensul că există mai multe definiţii
date obiectului raportului juridic civil. Astfel, obiectul raportului
juridic nu poate consta decât în acţiunea sau abţinerea, pe care
subiectul activ – titularul dreptului – o poate pretinde subiectului
pasiv – celui ţinut la obligaţie –, iar aceasta, fără a deosebi după
cum în conţinutul raportului juridic civil intră un raport real sau
un drept de creanţă168.
Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea
sau abstenţiunea la care este îndrituit subiectul activ de care este
168
A. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală,
Editura Academiei, 1967, p.208.
101
ţinut subiectul pasiv, în alţi termeni conduita subiectelor acestui
raport169.
Obiectul raportului juridic civil este acţiunea sau inacţiunea
– conduita – la care este îndrituit subiectul activ şi de care este
ţinut subiectul pasiv170.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau
abstenţiunea (conduita) la care este îndreptăţit subiectul activ şi
ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau abstenţiunea se referă
la lucruri, şi în acestea, dar nu ca obiect direct, ci derivat171.

2. Bunurile
2.1. Noţiune
În doctrină şi în Codul civil se foloseşte termenul „bun”
într-un dublu sens172.
În sens larg – lato sensu –, prin bun se înţeleg atât lucrurile
şi animalele, cât şi drepturile privitoare la acele lucruri. Astfel,
art.461 Cod civil prevede că „Toate bunurile sunt mobile sau
imobile”, iar art.462 Cod civil prevede că „Bunurile sunt imobile
sau prin natura lor, sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care
se aplică”. În art.471 Cod civil se menţionează: „Sunt imobile
prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile,
servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”.

169
T. Pop, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989,
p.77-78.
170
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în Dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a, Editura Şansa SRL, Bucureşti,
1999, p.104; E. Lupan, Introducere în Dreptul civil, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1999, p.135; G. Boroi, Drept civil. Partea generală,
ediţia a II-a, Editura All Beck, p.67.
171
I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul
civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p.96.
172
Gh. Beleiu, op. cit., p.106.
102
În sens restrâns – stricto sensu –, prin bun se înţeleg
lucrurile şi animalele cu privire la care pot exista drepturi şi
obligaţii patrimoniale. De exemplu, art.479 Cod civil prevede:
„Poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de proprietate,
sau un drept de folosinţă, sau numai servitute”, iar art.482 Cod
civil prevede că: „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă
drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra tot ce se uneşte, ca
accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”.
Se înţeleg prin bun acele lucruri utile omului, necesare
satisfacerii nevoilor sale materiale, care au o valoare economică
şi care sunt susceptibile de apropriere sub formă de drepturi
patrimoniale.
Prin urmare, pentru a fi în prezenţa unui bun în sensul
dreptului civil, trebuie să fie întrunite cumulativ trei condiţii:
• să fie util pentru om;
• să aibă valoare economică;
• să fie susceptibil de apropriere sub forma drepturilor
patrimoniale.
Numai în contextul recunoaşterii celor trei condiţii ne
explicăm de ce aerul, lumina soarelui, deşi sunt lucruri utile
pentru om, totuşi, ele nu pot dobândi calitatea de bunuri în sens
juridic, întrucât nu au valoare economică şi nu sunt susceptibile
de apropriere.
Sunt bunuri: lucrurile care au o existenţă materială şi valoare
economică, operele ştiinţifice, literare, invenţiile, dacă au valoare
economică şi sunt susceptibile de drepturi patrimoniale, valorile
necorporale care îşi găsesc temeiul într-un drept de creanţă.
Patrimoniul este o altă noţiune frecvent folosită în dreptul
civil şi care se află în strânsă legătură cu noţiunea de bunuri.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care
aparţin persoanelor fizice sau juridice formează patrimoniul.
Indiferent cum definim patrimoniul, ca fiind „totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică, aparţinând

103
unei persoane”173 sau ca fiind „totalitatea drepturilor şi obli-
gaţiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă
aceste drepturi, aparţinând unei persoane, ale cărei nevoi sau
sarcini este destinat să le satisfacă”,174 este de evidenţiat faptul
că bunurile intră în componenţa patrimoniului.
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale şi bunurile la care
acestea se referă, care aparţin unei persoane, pot fi privite fie în
individualitatea lor, fie în universalitatea lor, ca o totalitate de
drepturi şi obligaţii.
În situaţia în care drepturile şi obligaţiile, precum şi
bunurile la care se referă sunt privite în individualitatea lor, se
utilizează noţiunea de bunuri atât în sens restrâns, cât şi în sens
larg. Dacă acestea sunt privite în mod global, se utilizează
noţiunea de patrimoniu, care nu este altceva decât o totalitate de
drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv o universalitate
juridică ce aparţine unei persoane.
În literatura de specialitate s-a subliniat175 că expresia bun
patrimonial constituie un pleonasm.

2.2. Clasificarea bunurilor


Bunurile pot fi clasificate potrivit mai multor criterii176.
În funcţie de natura lor şi calificarea dată de lege, distingem:
bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare).

173
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a
drepturilor reale, Bucureşti, 1980, p.5.
174
T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale principale de tip nou în dreptul R.P.R., Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.13.
175
Gh. Beleiu, op. cit., p.106.
176
A. Ionaşcu, op. cit., p.211 şi urm.; Colectiv, Tratat de drept
civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989,
p.80 şi urm.; P.M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil,
Editura All, 1994, p.85 şi urm.; Gh. Beleiu, op. cit., p.107; I. Dogaru,
op. cit., p.98; E. Lupan, op. cit., p.148.
104
a) Bunurile imobile (nemişcătoare) sunt împărţite în trei
categorii:
• imobile prin natura lor sunt: fondurile de terenuri şi
clădirile – art. 463 Cod civil; morile de vânt sau de apă, aşezate
pe stâlpi – art. 464 Cod civil; recoltele care încă se ţin de rădăcini
şi fructele de pe arbori neculese încă – art. 465 Cod civil;
• imobile prin destinaţie sunt: animalele de muncă pe cât
timp li se păstrează destinaţia lor – art. 467 Cod civil; diferite
bunuri pe care proprietarul unui fond le-a pus pe el pentru a
servi la exploatarea acelui fond – art.468 Cod civil.
Proprietarul este cel care poate stabili destinaţia unor
bunuri pentru exploatarea fondului; aşa se face că bunuri care,
prin firea lor, sunt mişcătoare, devin imobile prin destinaţie.
Sunt cunoscute două categorii de imobile prin destinaţie:
mobile care devin imobile prin afectarea lor exploatării fondului
- art.468 alin.2 Codul civil; mobile care, deşi nu sunt necesare
pentru exploatarea fondului, dar care se consideră imobile prin
voinţa proprietarului, care le-a aşezat pe fond cu caracter
permanent – art. 468 alin.3 Cod civil.
Din prima categorie de imobile fac parte: animalele afectate
de cultură, instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor sau
colonilor parţiari, porumbii din porumbărie, lapinii ţinuţi pe
lângă casă, stupii cu roi, peştele de iaz (heleşteele), teascurile,
clădirile, alambicurile, căzile şi vasele, instrumentele necesare
pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine,
paiele, gunoaiele.
Din a doua categorie de imobile fac parte: efectele mobi-
liare pe care proprietarul le-a aşezat „către fond în perpetuu”,
dacă acestea sunt „întărite cu gips, var sau ciment, sau când ele
nu se pot scoate, fără a se strica sau deteriora, sau fără a strica
sau deteriora partea fondului către care sunt aşezate”, cum şi
oglinzile unui apartament dacă „parchetul pe care ele stau este
una cu boaseria camerei”. Intră în această categorie şi imobilele

105
prevăzute de art.470 Cod civil: „Orloaiele sau ţevile ce servesc
pentru conducerea apelor la un fond de pământ, sau la vreo
casă”, acestea fiind considerate imobile care „fac parte din pro-
prietăţile la care servesc”.
Aşadar, bunurile imobile enumerate, deşi prin natura lor
sunt mobile (mişcătoare), totuşi ele sunt imobile prin destinaţie,
întrucât sunt accesorii la exploatarea unui bun imobil. Pentru a fi
incluse în această categorie se impune ca imobilul şi mobilul să
aparţină aceluiaşi proprietar;
• imobile prin obiectul la care se aplică sunt: uzufructul
lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile177 care tind a revendica
un imobil – art. 471 Cod civil. Mai sunt incluse, în această
categorie, celelalte drepturi reale asupra imobilelor, altele decât
uzufructul şi servituţile, precum şi drepturile de creanţă care au
ca obiect darea unui lucru imobil178.
b) Bunurile mobile (mişcătoare) sunt împărţite în trei
categorii:
• mobile prin natura lor sunt, potrivit art.473 Cod civil,
„corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele
care se mişcă de la sine precum sunt animalele, precum şi cele
care nu se pot strămuta din loc decât prin o putere străină
precum sunt lucrurile neînsufleţite”179;
• mobile prin determinarea legii sunt „obligaţiile şi acţiunile
care au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile
sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie,
chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile. Aceste
acţiuni sau interese se socot ca mobile numai în privinţa fiecărui

177
P.M. Cosmovici, op. cit., p.86.
178
G. Boroi, op. cit., p.70.
179
În legătură cu includerea animalelor în categoria „bunurilor
mobile”, a se vedea E. Lupan, Situaţia juridică a animalelor, în
„Dreptul” nr.10-11/1991, p.42 şi urm..
106
din asociaţi şi pe cât timp ţine asociaţia. Sunt asemenea mobile
prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra
statului sau asupra particularilor” – art. 474 Cod civil.
Enumerarea din art. 474 Cod civil, nu este limitativă şi, de
aceea, în doctrină180 s-a susţinut că sunt cuprinse în această
categorie drepturile personale nepatrimoniale.
Contrar punctului de vedere menţionat, s-a susţinut181 că
aceste drepturi nu pot fi încadrate în categoria bunurilor care fac
parte din patrimoniu şi că ele nu pot fi evaluate în bani. Se pre-
cizează totuşi că ele pot să genereze, uneori, efecte patrimoniale.
Proprietatea literară sau artistică, ca şi clientela unui co-
merciant, deşi nu pot fi ataşate unui bun corporal, trebuie
considerate mobile182.
În ce ne priveşte, alături de alţi autori183, includem în sfera
bunurilor mobile, prin determinarea legii, următoarele: drepturile
reale asupra unui lucru mobil, altele decât dreptul de proprietate;
drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un lucru mobil,
obligaţiei de a face şi obligaţiei de a nu face; drepturile inte-
lectuale; acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar;
fondurile de comerţ; acţiunile şi părţile sociale în societăţile
comerciale; rentele;
• mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura
lor, sunt bunuri imobile, dar părţile actului juridic civil le privesc

180
M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, p.44: „Sunt de
asemenea asimilate cu bunuri mişcătoare drepturile aşa-zise de
proprietate artistică, literară sau industrială, care conferă, în limitele
determinate de legi speciale, autorului unei opere sau invenţii şi
urmaşilor lui un drept de monopol, încât priveşte exploatarea operei
sau invenţiei din punctul de vedere al câştigului bănesc”.
181
T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1993, p.82.
182
O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia
a III-a, Editura All Beck, 1999, p.59.
183
G. Boroi, op. cit., p.71; E. Lupan, op. cit., p.154-155.
107
ca fiind mobile, în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor.
Intră în această categorie fructele şi recoltele neculese încă, dar
vândute înainte de strângerea sau culegerea lor.
Aşa cum s-a arătat, fructele care se ţin încă prinse de
rădăcini sunt considerate ca mobile în privinţa celui care le
cumpără în mod separat de pământ, deoarece ele sunt consi-
derate ca imobile numai faţă de proprietarul pământului. De
asemenea, pădurile netăiate sunt considerate ca imobile numai
faţă de proprietarul pământului, dar ele devin mobile faţă de cei
care le cumpără separat de sol, prin tăiere184.
Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile prezintă interes
sub aspect juridic din mai multe puncte de vedere.
• În privinţa efectelor posesiei, reţinem că posesia de bună-
credinţă valorează proprietate numai în materie de mobile;
uzucapiunea – prescripţia achizitivă – se aplică numai imo-
bilelor; acţiunile posesorii se aplică, în principiu, numai în cazul
tulburării posesiei bunurilor imobile.
• În privinţa înstrăinării: numai înstrăinarea imobilelor este
supusă formalităţilor publicităţii; înstrăinarea imobilelor este
supusă unor condiţii speciale de formă (act autentic, autorizaţie
prealabilă etc.).
• În privinţa garanţiilor reale: gajul nu poate avea ca obiect
decât bunuri mobile, iar ipoteca numai bunuri imobile.
• În privinţa regimului juridic al bunurilor comune ale soţilor
– înstrăinarea sau grevarea imobilelor nu se poate face de către
unul din soţi, decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ;
înstrăinarea mobilelor se poate face şi fără consimţământul expres
al celuilalt soţ, legea prezumând acest consimţământ (mandat tacit).
• În privinţa competenţelor instanţelor judecătoreşti, în
materie de imobile, competentă este, de regulă, instanţa locului
unde este situat bunul; în materie de mobile, competentă este
instanţa judecătorească de la domiciliul pârâtului.

184
C. Hamangiu, N. Georgian, Codul civil adnotat, vol. VI,
Editura Librăriei „Universală”, Bucureşti, 1930, p.8, nr.1.
108
• În privinţa executării silite, aceasta este supusă unor reguli
diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un bun imobil.
• În privinţa dreptului internaţional privat, imobilului i se
aplică legea ţării pe teritoriul căreia este situat, pe când mobilului
i se aplică legea proprietarului bunului, care este lex patriae ori
lex domicilii, după distincţiile prevăzute de art.49-65 din Legea
nr.105/1992.
c) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din
circuitul civil
• Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot
fi dobândite ori înstrăinate prin acte juridice. Acestea se împart în
bunuri ce pot circula fără restricţii şi bunuri ce pot fi dobândite,
deţinute sau înstrăinate în condiţii restrictive. De exemplu, art.1
Titlul X din Legea nr.247/2005185 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, arată că:
„Terenurile proprietate privată, indiferent de destinaţia şi titularul
lor, sunt şi rămân în circuitul civil”; armele şi muniţiile sunt
supuse reglementării Legii nr.295/2004186, privind regimul armelor
de foc şi al muniţiilor; produsele şi substanţele toxice sunt
reglementate de prevederile Decretului nr.466/1979187. Regula
este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevă-
zute expres de lege.
• Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care
nu pot forma obiectul unor acte juridice între vii ori pentru cauză
de moarte, ca, de exemplu, bunurile menţionate în art.136 alin.4
din Constituţie, care constituie obiectul proprietăţii publice,
precum şi cel prevăzut de art.3 alin.1 din Constituţie – teritoriul
României. În această categorie pot fi incluse şi alte bunuri care
au acelaşi regim, cuprinse în legi ordinare, ca, de exemplu,
potrivit art.5 alin.2 din Legea nr.18/1991, legea fondului funciar,

185
Publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.
186
Publicată în M. Of. nr. 583 din 30 iunie 2004.
187
Publicat în M. Of. nr. 2 din 3 ianuarie 1980.
109
republicată şi cu modificările ulterioare: „Terenurile care fac
parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât
dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub
aspectul valabilităţii actelor juridice.
d) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic
• Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele
bunuri care, prin însuşirile lor specifice, se deosebesc de alte
bunuri asemănătoare. Astfel de bunuri sunt: bunuri – unicate
(tablouri, sculpturi, lucrări ştiinţifice etc.), sau cele individualizate
(o casă identificată prin localitate, stradă, număr, un televizor
individualizat prin marcă şi serie, un autoturism individualizat
prin numărul de motor, de şasiu şi de înmatriculare etc.).
• Bunurile determinate generic (res genera) sunt acele
bunuri care se individualizează prin caracterele comune categoriei
din care fac parte şi se individualizează prin diferite procedee,
cântărire, măsurare, numărare etc. Sunt asemenea bunuri: banii,
cerealele, combustibilul, alimentele, medicamentele etc.
Această clasificare are la bază criteriul naturii bunurilor
sau al voinţei părţilor, exprimată în actul juridic încheiat.
Importanţa juridică a acestei clasificări se evidenţiază în
deosebirea de regim juridic a bunurilor individualizate faţă de
cele generice, care poate fi analizată sub următoarele aspecte:
În privinţa momentului transmiterii dreptului de proprietate
prin acte juridice între vii, în cazul bunurilor individual determinate,
dreptul real se transmite de la înstrăinător la dobânditor în
momentul încheierii actului juridic, care este momentul realizării
acordului de voinţă. În acest sens, art.971 Cod civil prevede: „În
contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt
drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul
dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.
110
În contextul celor menţionate, coroborat cu art.1295 Cod
civil, în materia vânzării-cumpărării, se stabileşte următoarea
regulă: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de
drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată
ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi încă
lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.
De la această regulă există unele excepţii, şi anume: în
cazul când părţile, prin voinţa lor, au amânat transferul dreptului
la un moment ulterior încheierii actului juridic. În privinţa
imobilelor din regimul de carte funciară, momentul transmiterii
dreptului nu este momentul acordului părţilor, ci data întabulării
dreptului în cartea funciară, întrucât întabularea are efect consti-
tutiv de drepturi188.
În cazul bunurilor determinate generic, dreptul real se
transmite, de la înstrăinător la dobânditor, în momentul indivi-
dualizării; acesta corespunde, de regulă, momentului cântăririi,
numărării, măsurării sau al predării.
În privinţa suportării riscului contractului, distingem
bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic, cu
precizarea că, în ambele cazuri, determinantă este regula potrivit
căreia riscul îl suportă proprietarul.
Astfel, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a
dat naştere obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate
asupra unui bun individual determinat şi acesta piere înainte de a
fi predat cumpărătorului, fără vreo vină din partea vânzătorului,
acesta din urmă este liberat de obligaţia sa, deoarece transferul
proprietăţii a operat, de regulă, în momentul acordului de voinţă,
iar riscul îl suportă proprietarul bunului.
În cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a dat
naştere obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra
unor bunuri determinate generic, pieirea bunurilor din caz
fortuit sau de forţă majoră nu îl liberează pe vânzător, deoarece

188
E. Lupan, op. cit., p.164.
111
transferul proprietăţii operează numai în momentul indivi-
dualizării bunurilor generice prin numărare, cântărire, măsurare,
el trebuind să procure alte asemenea bunuri.
În privinţa locului de executare a obligaţiei de predare,
dacă acesta nu este precizat în act, el va fi diferit, după cum este
vorba de bun individual determinat sau determinat generic: în
cazul bunului individual determinat, locul predării este acela în
care se află bunul în momentul încheierii actului – art.1319 Cod
civil, pe când predarea bunurilor generice trebuie făcută la
domiciliul debitorului – art.1104 Cod civil, spunându-se în acest
sens că plata este cherabilă, iar nu portabilă.
e) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile are în
vedere numai bunurile mobile, iar nu şi pe cele imobile.
• Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi înlocuite
unele cu altele în executarea unei obligaţii. De exemplu: banii,
titlurile de valoare etc.
• Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu se pot
înlocui unele cu altele în executarea unei obligaţii. De exemplu:
o casă, un tablou, o sculptură etc.
Fungibilitatea este un raport de echivalenţă între două sau
mai multe lucruri generice în temeiul căruia unul poate fi
înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii189.
În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungi-
bile, iar bunurile determinate individual sunt bunuri nefungibile.
Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai
de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act
juridic, părţile fiind cele care pot conveni ca două bunuri certe să
fie considerate fungibile.
Clasificarea bunurilor în bunuri fungibile şi bunuri nefungi-
bile prezintă importanţă juridică pe planul executării obligaţiilor

189
P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil. Partea
generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.90.
112
civile, şi anume, pentru cazurile în care, cu prilejul executării, se
pune problema înlocuirii unui bun cu altul.
f) Bunuri consumtibile şi bunuri neconsumtibile
• Bunurile consumtibile sunt acele bunuri care nu pot fi
folosite, potrivit destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma
substanţa, ori fără a fi înstrăinate la prima lor utilizare. De
exemplu: alimentele, medicamentele, combustibilul, banii etc.
• Bunuri neconsumtibile sunt acele bunuri care pot fi între-
buinţate în mod continuu, fără ca prin aceasta să se consume
substanţa lor sau să fie necesară înstrăinarea lor. De exemplu:
terenurile, clădirile, maşinile etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări constă în aceea că
numai asupra bunurilor neconsumtibile se pot constitui drepturi
care să permită titularului lor o utilizare prelungită, continuă şi
concomitent cu obligaţia de a le restitui după întrebuinţare în
individualitatea lor.
Dreptul de uzufruct190, de uz şi de împrumut, de folosinţă
(comodat)191 se pot constitui numai cu privire la bunurile
neconsumtibile.
g) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
• Bunurile frugifere sunt acele bunuri care, în mod periodic
şi fără consumarea substanţei lor, produc alte bunuri, numite fructe.
• Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu au însu-
şirea de a da naştere la alte produse, în mod periodic şi fără
consumarea substanţei lor.

190
Art.517 Cod civil prevede: „Uzufructul este dreptul de a se
bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi
proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa”.
191
Cele două forme ale sale: a) de consumaţie, când împru-
mutatul, faţă de faptul că s-a transmis chiar proprietatea lucrului, are
obligaţia să restituie bunuri de aceeaşi calitate şi cantitate cu cele
primite; b) de folosinţă, când, transmiţându-se temporar doar folosinţa,
împrumutatul are obligaţia să restituie chiar lucrul primit.
113
Fructele sunt produsele periodice ale bunului frugifer, adică
acelea care se produc din acel bun, fără a-i mişca substanţa, fie
prin singura putere a naturii, fie cu ajutorul activităţii omului.
Fructele sunt de trei feluri192:
• Fructele naturale193 sunt acelea care se produc fără vreo
intervenţie a omului, ca, de exemplu, fructele de pădure, plantele
medicinale necultivate, sporul animalelor, vânatul, ciupercile
dintr-o pădure etc.
• Fructele industriale194 sunt acelea care se produc ca
urmare a activităţii omului, ca, de exemplu, recoltele, plantele
medicinale, laptele etc.
• Fructele civile195 constituie echivalentul în bani sau în
alte bunuri al folosirii unui bun, ca, de exemplu, chiriile, do-
bânzile, rentele, arendele etc. Fructele se deosebesc de producte
care sunt foloase trase dintr-un bun a cărui substanţă se con-
sumă, cum sunt, de exemplu, marmura dintr-o carieră, piatra
extrasă dintr-un munte etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări poate fi analizată
din mai multe puncte de vedere.
Astfel, în materie de proprietate, fructele aparţin întotdeauna
proprietarului, în virtutea dreptului la accesiune – art.483 Cod
civil. În materie de uzufruct, fructele aparţin uzufructarului, pe
când productele aparţin nudului proprietar. În materie de posesie,

192
Art.483 Cod civil, distinge trei feluri de fructe: „Fructele na-
turale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor
(prăsila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune”.
193
Potrivit art.522 Cod civil, „fructele naturale sunt acelea ce
pământul le produce de la sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor)
sunt asemenea fructe naturale”.
194
Potrivit aceluiaşi articol din Codul civil, „fructele industriale
ale unui fond sunt acelea care se dobândesc prin cultură”.
195
Potrivit art.523 Cod civil, „fructele civile sunt chiriile caselor,
dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor; arendele intră în clasa
fructelor civile”.
114
posesorul de bună-credinţă dobândeşte, prin efectul legii, toate
fructele196 bunului aflat în posesia sa, pe când productele aparţin
proprietarului.
h) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de posi-
bilitatea de a fi împărţite, fără ca prin aceasta să li se schimbe
destinaţia197.
• Bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de a fi
împărţite fără urmări asupra destinaţiei lor. De exemplu: o bucată
de tablă metalică, o bucată de stofă, alimentele, medicamentele etc.
• Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu sunt
susceptibile de a fi împărţite fără a-şi schimba prin aceasta des-
tinaţia lor economică. De exemplu: un animal viu, un costum
confecţionat dintr-o bucată de stofă, o masă etc.
Importanţa juridică a clasificării bunurilor în divizibile şi
indivizibile se evidenţiază în materie de partaj şi în materia
obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.
• În materie de partaj, numai bunurile divizibile pot fi
împărţite între cei care efectuează partajul, cele indivizibile fiind
atribuite numai unora, ceilalţi primind bunuri de egală valoare
sau sume de bani sub formă de sulte.
• În materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, dacă un
bun divizibil formează obiectul obligaţiei cu pluralitate de debitori,
acea obligaţie este, în principiu, divizibilă, fiecare debitor fiind
liberat prin plata părţii lui. Dacă, dimpotrivă, un bun indivizibil
formează obiectul unei obligaţii cu pluralitate de debitori, acea
obligaţie este indivizibilă prin natura ei; fiecare dintre debitori
va fi ţinut pentru întreaga datorie.

196
Potrivit art.483 Cod civil, „posesorul nu câştigă proprietatea
fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el
este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului
care-l revendică”.
197
A se vedea, în acest sens, art.736 şi 1057 şi urm. Cod civil.
115
i) Bunuri principale şi bunuri accesorii
Clasificarea bunurilor în aceste două categorii – principale
şi accesorii – se face în raport de corelaţia dintre ele, corelaţie
care poate ţine, fie de însuşirile bunului, fie de voinţa omului.
• Bunurile principale sunt acele bunuri care au o între-
buinţare independentă şi nu servesc la utilizarea altor bunuri.
• Bunurile accesorii sunt acele bunuri care servesc la între-
buinţarea altui bun de care sunt strâns legate, ca, de exemplu,
cheile pentru lacăt, cutiile pentru instrumentele muzicale, lopeţile
pentru barcă, antena pentru televizor etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări vizează executarea
obligaţiilor civile, în sensul că bunul accesoriu urmează soarta
juridică a bunului principal. De exemplu, vânzarea unui televizor
implică obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului, o dată
cu televizorul, şi antena, care este accesorie acestuia, dacă prin
convenţie nu s-a stabilit altfel.
j) Bunuri corporale şi bunuri incorporale
• Bunurile corporale sunt acele bunuri care au existenţă
materială şi sunt uşor perceptibile simţului omului. Exemplu: o
casă, o cantitate de alimente, un autoturism etc.
• Bunurile incorporale sunt acele bunuri care au o existenţă
ideală, abstractă, ca, de pildă, drepturile patrimoniale. Valoarea
economică are o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepută cu
ochii minţii.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub urmă-
toarele aspecte:
1) dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile ca efect
al posesiei de bună-credinţă – art.1909 Cod civil198 – vizează
numai bunurile mobile corporale;
2) dobândirea proprietăţii asupra bunurilor corporale se
face prin tradiţiune, pe când bunurile necorporale se transmit

198
Art.1909 Cod civil prevede: „Lucrurile mişcătoare se prescriu
prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”.
116
diferit: la purtător (prin tradiţiune), nominative (prin cesiune), la
ordin (prin gir);
3) titlurile de valoare se transmit diferit, la purtător – prin tra-
diţiune, nominale – prin cesiune, ori la ordin – prin andosament199.
k) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Clasificarea bunurilor insesizabile şi insesizabile se face în
raport cu împrejurarea dacă acestea sunt sau nu supuse urmăririi
şi executării silite pentru plata datoriilor.
• Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot fi urmărite
în cadrul executării silite a debitorului.
• Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi
urmărite silit pentru plata unei datorii a debitorului. Nu se pot
urmări şi vinde pentru nici o datorie bunurile enumerate de textul
art.406 Cod procedură civilă, printre care figurează icoanele şi
portretele de familie ale debitorului.
În conformitate cu art.408 Cod procedură civilă, nu pot fi
urmărite, decât pentru datorii de alimente (pensii de întreţinere),
de chirii sau alte creanţe privilegiate asupra mişcătoarelor,
pensiile de întreţinere şi rentele viagere ale datornicului.
Importanţa juridică a acestei clasificări priveşte în mod
deosebit materia executării silite.
199
Potrivit art.91 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicată, „în
societatea pe acţiuni, capitalul social este reprezentat prin acţiuni
emise de societate, care, după modul de transmitere, pot fi nominative
sau la purtător”. Art.98 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicată în
M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, prevede: „Dreptul de pro-
prietate asupra acţiunilor nominative emise în formă materială se
transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin men-
ţiunea făcută pe titlu, semnată de cedent şi de cesionar sau de
mandatarii lor. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative
emise în formă dematerializată se transmite prin declaraţie făcută în
registrul acţionarilor, semnată de cedent şi de cesionar sau de
mandatarii lor”, iar art.99: „Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la
purtător se transferă prin simpla tradiţiune a acestora”.
117
l) Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat
Această clasificare are în vedere bunurile ce aparţin sta-
tului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Potrivit Constituţiei,
Legii nr.18/1991, legea fondului funciar, republicată şi cu
modificările ulterioare, Legii nr.215/2001200, a administraţiei
publice locale, cu modificările ulterioare, Legii nr.213/1998 pri-
vind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia etc., sunt
titulari ai dreptului de proprietate privată, statul sau unităţile
administrativ-teritoriale după cum bunurile intră în „domeniul
public de interes naţional”, „domeniul public de interes local”
ori în „domeniul privat” al acestora.
Potrivit art.136 din Constituţia României, „Proprietatea
publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”.
În alineatul următor se prevede: „Bogăţiile de orice natură ale
subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice
şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege,
fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.
Numai bunurile care intră în domeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile, insesizabile, în condiţiile legii.
De asemenea, art.7 alin.1 din O.U.G. nr.105/2001 privind
frontiera de stat a României, aprobată prin Legea nr.243/2002201,
include în domeniul public culoarul de frontieră şi fâşia de
protecţie a frontierei de stat, iar art.10 alin.2 din acelaşi act
normativ, imobilele în care funcţionează punctele de trecere şi
terenurile aferente acestora.
Legea nr.114/1996, legea locuinţei, republicată şi cu modi-
ficările ulterioare, prevede în art. 57 alin.1 că „locuinţele de pro-
tocol sunt proprietate publică a statului”.
Deosebirea dintre bunuri publice şi private prezintă importanţă,
deoarece numai bunurile din domeniul public sunt inalienabile şi,

200
Publicată în M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001.
201
Publicată în M. Of. nr. 302 din 8 mai 2002.
118
pe cale de consecinţă, insesizabile şi imprescriptibile. În acest sens
sunt şi prevederile art.5 alin.2 din Legea nr.18/1991, republicată,
care precizează în mod expres că: „Terenurile care fac parte din
domeniul public, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii,
sunt dezafectate din domeniul public.”.
În domeniul privat sunt cuprinse toate celelalte bunuri, care
pot aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, altor
persoane juridice şi cetăţenilor. Proprietatea privată este ocrotită
şi garantată în mod egal de lege, indiferent de titular. Nimeni nu
poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,
stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia conţine o anexă în care sunt menţionate cu
caracter exemplificativ bunurile ce alcătuiesc domeniul public al
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale202.

202
Astfel, potrivit acestei anexe, „domeniul public al statului este
alcătuit din următoarele bunuri: 1. bogăţiile de orice natură ale subsolului,
în stare de zăcământ; 2. spaţiul aerian; 3. apele de suprafaţă, cu albiile
lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele mari-
time interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu
potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor
maritime, căile navigabile interioare; 4. pădurile şi terenurile destinate
împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de
administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile
neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din
fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată; 5. terenurile care
au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945;
terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi de combatere
a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiin-
ţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării
şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice
şi de animale de rasă; 6. parcurile naţionale; 7. rezervaţiile naturale şi
monumentele naturii; 8. patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei
«Delta Dunării»; 9. resursele naturale ale zonei economice şi ale pla-
toului continental, împreună cu platoul continental; 10. infrastructura
119
căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă; 11. tunelele şi case-
tele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; 12. drumurile
naţionale – autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene,
principale, secundare; 13. canalele navigabile, cuvetele canalului,
construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările şi
consolidările de maluri şi de taluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile
canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea;
14. reţelele de transport al energiei electrice; 15. spectre de frecvenţă şi
reţelele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii; 16. canalele
magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente;
17. conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al
gazelor naturale; 18. lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul
în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la
sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor
de viitură; 19. digurile de apărare împotriva inundaţiilor; 20. lucrările de
regularizare a cursurilor de apă; 21. cantoanele hidrotehnice, staţiile
hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; 22. porturile maritime
şi fluviale, civile şi militare – terenurile pe care sunt situate acestea,
diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea
navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi
şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice
aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în
afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; 23. tere-
nurile destinate exclusiv instrucţiei militare; 24. pichetele de grăniceri şi
fortificaţiile de apărare a ţării; 25. pistele de decolare, aterizare, căile de
rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea şi
terenurile pe care sunt amplasate; 26. statuile şi monumentele declarate
de interes public naţional; 27. ansamblurile şi siturile istorice şi
arheologice; 28. muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public;
29.terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul,
Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora;
instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale
Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ale
serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a
penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,
precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii
120
Clasificarea bunurilor în bunuri din domeniul public şi
bunuri din domeniul privat prezintă importanţă sub aspectul
consecinţelor juridice pe care le antrenează respectarea regulilor
speciale stabilite pentru fiecare categorie de bunuri. De pildă,
înstrăinarea ilegală a unor bunuri aparţinând domeniului public
este lovită de nulitatea absolută sau nerespectarea regimului
juridic al circulaţiei anumitor bunuri, antrenează sancţiuni con-
travenţionale etc.

extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora. Domeniul


public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri: 1.drumurile jude-
ţene; 2.terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul
judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de
interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte
asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public
naţional sau local; 3.reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem
zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile,
construcţiile şi terenurile aferente acestora. Domeniul public local al
comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri:
1. drumurile comunale, naţionale şi străzile; 2. pieţele publice, comerciale,
târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement;
3. lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau
judeţean; 4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze,
staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile construcţiile şi
terenurile aferente; 5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară
activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de
interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile
şi altele asemenea; 6. locuinţele sociale; 7. statuile şi monumentele,
dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 8. bogăţiile de orice
natură ale subsolului, în stare de zăcământ dacă nu au fost declarate de
interes public naţional; 9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac
parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea per-
soanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; 10. cimitirele
orăşeneşti şi comunale”.
121
Capitolul V
IZVOARELE ŞI PROBA RAPORTURILOR
JURIDICE CIVILE

1. Izvoarele raportului juridic civil concret


1.1. Consideraţii introductive
Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o
împrejurare – act sau fapt – de care legea civilă leagă naşterea
unui raport juridic civil concret.
De menţionat este faptul că actul sau faptul care este izvor
al raportului juridic civil concret constituie în acelaşi timp şi
izvor al drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor civile care
formează conţinutul raportului juridic respectiv.
Pentru existenţa raportului juridic civil abstract sunt nece-
sare două premise: subiectele raportului juridic abstract (persoanele
fizice şi juridice) care stabilesc relaţia socială şi norma juridică
civilă care o reglementează.
Pentru existenţa unui raport juridic civil concret sunt nece-
sare atât cele două premise menţionate mai sus, cât şi existenţa
unei împrejurări (act sau fapt juridic) de care legea civilă leagă
naşterea unui astfel de raport juridic.
Între norma juridică civilă, raportul juridic abstract, raportul
juridic concret şi izvorul raportului juridic civil concret există
următoarea corelaţie203:

203
E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1999, p.137; Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a, Editura Şansa S.R.L.,
Bucureşti, 1999, p.118.
122
• norma juridică civilă este premisa necesară şi obligatorie
pentru celelalte trei motivaţii;
• raportul juridic civil abstract este modelul ori tiparul
raportului juridic civil concret, acesta din urmă înca-
drându-se într-un anumit tip de raport juridic civil
abstract;
• raportul juridic civil concret particularizează raportul
juridic civil abstract;
• izvorul raportului juridic civil concret generează o situaţie
juridică determinată, între anumite subiecte de drept.

1.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor


juridice civile concrete
Izvoarele raportului juridic, după legătura cu voinţa umană,
se împart în acţiuni omeneşti şi fapte naturale (evenimente), iar
după sfera lor, distingem fapte juridice în sens larg şi fapte juri-
dice în sens restrâns204.
Acţiunile omeneşti şi faptele naturale (evenimentele)
Acţiunile omeneşti sunt faptele comisive ori omisive ale
omului săvârşite cu intenţia de a produce efectele juridice civile,
care constau în naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi
juridice civile. Această categorie reuneşte atât acţiunile voluntare
(dorite), cât şi cele involuntare (nedorite)205.
La rândul lor, acţiunile omeneşti se împart şi ele în două
categorii:
• acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice,
adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic
civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice civile;

204
Pentru alte clasificări a se vedea: P. M. Cosmovici (coor-
donator), Tratat de drept civil, vol. I, Editura Academiei, 1989, p.157
şi urm.; P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil,
Editura All, Bucureşti, 1994, p.93.
205
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.119.
123
• acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice, dar care se produc, totuşi, în puterea legii.
Aceste din urmă acţiuni pot fi acţiuni licite – săvârşite cu
respectarea prevederilor legale – şi acţiuni ilicite – săvârşite cu
încălcarea dispoziţiilor legale. Caracterul licit sau ilicit al unor
acţiuni este determinat de norma de drept care reglementează
raportul juridic de drept născut din săvârşirea acelei acţiuni.
Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc inde-
pendent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de
raporturi juridice civile concrete. Sunt asemenea evenimente:
naşterea unui om, moartea, cazul de forţă majoră, cutremurul etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări a izvoarelor raportu-
rilor juridice civile concrete se manifestă sub mai multe aspecte.
Astfel, reprezentarea operează numai în materie de acte juridice
civile, capacitatea civilă cunoaşte reguli diferite, după cum este
vorba de acte juridice sau fapte juridice, prescripţia extinctivă are
reguli diferite în ce priveşte începutul său şi sub alte aspecte.
Fapt juridic lato sensu şi fapt juridic stricto sensu
Noţiunea de fapt juridic poate fi privită în două sensuri: în
sens larg şi în sens restrâns.
În sens larg (lato sensu), prin fapt juridic înţelegem atât
acţiunile omeneşti săvârşite cu sau fără intenţie de a produce
efecte juridice, cât şi evenimentele sau faptele naturale. Prin
urmare, în această accepţiune, faptul juridic este sinonim cu
izvorul raportului juridic concret.
În sens restrâns (stricto sensu), faptul juridic desemnează
numai faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte ce se produc totuşi în puterea legii, precum şi
faptele naturale sau evenimentele.
Această clasificare prezintă interes, deoarece între cele două
sensuri ale noţiunii de fapt juridic există diferenţe de regim
juridic, aplicabil mai ales din punct de vedere al probelor: faptul
juridic în sens restrâns poate fi dovedit neîngrădit prin folosirea
oricărui mijloc legal de probă, pe când pentru actul juridic legea
civilă stabileşte condiţii restrictive de probaţiuni.
124
2. Proba raportului juridic civil
2.1. Noţiuni generale
Proba raportului juridic este mijlocul de stabilire, dovedire
a existenţei acestui raport, adică a actului ori faptului juridic care
l-a determinat şi, totodată, a drepturilor şi obligaţiilor civile pe
care le-a născut, modificat, transmis sau stins206.
Probaţiunea judiciară implică, pe de o parte, stabilirea prin
probe a existenţei actului sau faptului juridic din care rezultă
raporturile juridice dintre părţi, iar pe de altă parte, implică de-
ducerea de către instanţă, din aceste fapte sau acte, a drepturilor
şi obligaţiilor ce decurg din ele.
Termenul probă are un triplu înţeles:
• Astfel, prin probă se înţeleg mijloacele de convingere
admise de lege cu ajutorul cărora se poate stabili existenţa
sau inexistenţa unui fapt generator de drepturi şi obli-
gaţii, ca, de exemplu: înscrisurile, declaraţiile martorilor,
mărturisirea, prezumţiile, cercetarea la faţa locului etc.
• Prin probă se înţelege, de asemenea, acţiunea de pre-
zentare în faţa justiţiei a mijloacelor de convingere cu
ajutorul cărora se tinde la stabilirea adevărului referitor
la existenţa unui fapt juridic. De pildă, se vorbeşte de
iniţiativa sau sarcina probei.
• Termenul probă este folosit şi pentru a exprima re-
zultatul acţiunii de prezentare în justiţie a mijloacelor de

206
În opinia lui O. Căpăţână, „generic, proba înseamnă un mijloc
de a stabili adevărul referitor la fapte sau acte juridice prin care
persoana interesată pretinde că izvorăsc drepturi sau obligaţii şi
concret; prin probă se înţelege un mijloc de convingere folosit efectiv,
într-o anumită ocazie (în proces, la starea civilă etc.) pentru stabilirea
faptului pretins de persoana care îşi valorifică un drept subiectiv”
(P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1989, p.262-263).
125
convingere în scopul stabilirii adevărului. În acest
context, se spune că proba este completă sau incompletă,
convingătoare sau neconvingătoare.

2.2. Reglementarea şi importanţa probelor


Probaţiunea raportului juridic civil concret este reglementată
într-o serie de norme de drept material cuprinse în Codul civil, în
unele norme de drept procesual civil, cât şi în Codul comercial.
Astfel, Codul civil reglementează, în art. 1169-1206, sarcina
probei, precum şi admisibilitatea şi forţa probantă a înscrisurilor,
a mărturiei şi a prezumţiilor.
Codul de procedură civilă207 reglementează, în art. 167-225
şi 235-241, expertiza, cercetarea la faţa locului, probele materiale
şi modul de administrare a probelor.
Codul comercial reglementează, în articolele 46-57 (Titlul IV),
unele dispoziţii privind registrele comercianţilor. Dispoziţii refe-
ritoare la registrele comerciale se găsesc şi în Legea societăţilor
comerciale nr.31/1990, art. 177-178.
Scindarea reglementării probelor în acte normative, ţinând
unele de dreptul material, iar altele de dreptul procesual, a
generat o controversă208 privind apartenenţa materiei la ramura
dreptului civil sau ramura dreptului procesual civil.
Probele prezintă importanţă pe mai multe planuri.
Astfel, probele sunt mijloacele prin care se urmăreşte dove-
direa unui drept sau raport juridic civil concret. Un asemenea
raport juridic civil concret nedovedit se consideră că nu există.
De asemenea, probele sunt mijloace care asigură certi-
tudinea drepturilor subiective civile născute din raportul juridic
civil concret.

207
Aşa cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 219/2005,
publicată în M. Of. Nr. 609 din 14 iulie 2005.
208
A se vedea, pentru acest aspect, V. M. Ciobanu, Dreptul pro-
cesual civil, vol. I, p.260-261; P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de
drept civil, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.267.
126
Drepturile subiective civile pot exista şi pot fi valorificate
numai dacă pot fi dovedite. Acest lucru se poate întâmpla numai
dacă drepturile subiective civile izvorăsc dintr-un fapt juridic ce
poate fi stabilit cu uşurinţă datorită unor probe sigure şi con-
vingătoare.
În cazul când drepturile subiective civile sunt contestate sau
încălcate, iar partea prejudiciată se adresează instanţei de judecată,
probele sunt acelea care dau instanţei posibilitatea de a stabili
adevărul şi de a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală prin care
se asigură realizarea şi respectarea drepturilor subiective civile.

2.3. Obiectul probei şi sarcina probei


Obiectul probei este faptul sau elementul de dovedit şi
constă în actul sau faptul juridic, care sunt izvoare ale drepturilor
subiective civile şi ale obligaţiilor corelative.
Aşadar, ceea ce formează obiectul probei sunt faptele
juridice generatoare de drepturi şi obligaţii.
În legătură cu posibilitatea şi necesitatea dovedirii faptelor
generatoare de drepturi care formează obiectul probei, se impun
unele precizări.
În primul rând, normele de drept civil nu constituie obiectul
probei, deoarece ele nu trebuie dovedite, ci trebuie să fie cunoscute
de instanţă. Legile sunt publicate în „Monitorul Oficial” şi toată
lumea este obligată să le cunoască. Excepţia de la această regulă o
constituie cazul când într-o speţă urmează să se aplice o lege
străină – existenţa şi conţinutul legii străine trebuie să fie dovedite.
În al doilea rând, faptele negative nedefinitive nu constituie
obiectul probei, deoarece dovada lor nu este, practic, posibilă. În
ceea ce priveşte faptul negativ determinant, acesta poate fi
dovedit, dar numai prin proba faptului pozitiv contrar. Este cazul
plăţii nedatorate – art.992 Cod civil şi cel al tăgăduirii paternităţii
– art.54 alin.1 Codul Familiei.
În al treilea rând, în ce priveşte faptele notorii, nu trebuie
dovedită decât notorietatea lor. Ele sunt fapte cunoscute de toată
127
lumea: de pretutindeni, dintr-o ţară, dintr-o regiune sau dintr-o
localitate.
În al patrulea rând, în ce priveşte faptele necontestate
– fapte asupra cărora toate părţile din proces sunt de acord –,
forţa lor probantă este lăsată la aprecierea instanţei.
În al cincilea rând, faptele cunoscute de judecător din
surse exterioare litigiului trebuie să fie totuşi dovedite, deoarece
acesta nu-şi poate forma convingerea şi întemeia hotărârea decât
pe probele administrate în cadrul procesului. Un principiu
fundamental al probaţiunii judiciare este acela că dovezile se
administrează în faţa instanţei de judecată – art.159 Cod
procedură civilă, în formele prevăzute de regulile procedurale şi
în mod contradictoriu cu partea căreia îi sunt opuse.
Sarcina probei este obligaţia de a dovedi existenţa actului
sau faptului juridic generator de drepturi şi obligaţii. Acest lucru
revine, în primul rând, reclamantului, sau, altfel spus, celui care
invocă dreptul sau obligaţia respectivă. Potrivit art.1169
Cod civil, „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească”.
Odată ce reclamantul a făcut dovada actului sau faptului
juridic din care s-a născut dreptul său, sarcina probei trece de
partea pârâtului dacă acesta vrea să opună reclamantului fie
unele vicii sau obstacole care au împiedicat naşterea dreptului
pretins, fie alte acte sau fapte juridice care au restrâns, modificat
sau chiar stins dreptul dovedit de reclamant. La rândul său,
reclamantul poate să combată pretenţiile pârâtului şi poate face
noi propuneri, iar pârâtul, de asemenea.
Sarcina probei se inversează însă în cazul prezumţiilor
legale, în sensul că faptele prezumate de lege sunt considerate
dovedite în folosul celui ce invocă prezumţia, revenind celeilalte
părţi sarcina de a face dovada contrară.
Aşa cum se constată, sarcina probei se repartizează între
părţile litigiului. Cu toate acestea, şi judecătorului îi revine un
rol activ în sistemul probaţiunii. În acest sens, art.129 alin.5 din
128
Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, dispune:
„Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale,
pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în
cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii,
în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor
putea ordona administrarea probelor pe care le consideră nece-
sare, chiar dacă părţile se împotrivesc.”

2.4. Condiţii de admisibilitate a probei


Admisibilitatea probei este supusă următoarelor condiţii
generale:
• să nu fie oprită de lege;
• să fie verosimilă, adică să nu tindă la dovedirea unor
fapte imposibile, contrare legilor naturii;
• să fie utilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte
incontestabile sau a unor împrejurări prezumate absolut
de lege;
• să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu litigiul, să
privească obiectul litigiului;
• să fie concludentă, adică să fie de natură a contribui la
soluţionarea litigiului.

2.5. Convenţiile asupra probelor


Convenţiile asupra probelor sunt acorduri de voinţă prin
care părţile derogă de la normele legale ale probaţiunii judiciare,
fie într-un proces aflat în curs de judecată, fie în vederea unui
proces viitor.
În funcţie de obiectul lor, distingem mai multe categorii de
convenţii:
• Convenţiile privind sarcina probei trebuie considerate ca
fiind valabile, deoarece ele nu restrâng rolul judecătorului, nu aduc
atingere drepturilor şi îndatoririlor sale în domeniul probaţiunii;
ele tind la uşurarea probaţiunii, precum şi la aflarea adevărului.
129
• Convenţiile privitoare la obiectul probei – prin care
părţile deplasează obiectul probei de la faptul generator la fapte
vecine şi conexe pentru a uşura proba – sunt valabile, deoarece
nu restrâng drepturile judecătorului cu privire la probaţiune.
• Convenţiile privitoare la admisibilitatea probelor sunt
valabile numai dacă dispoziţiile legale ce reglementează admi-
sibilitatea sunt dispozitive. Astfel, art.1191 Cod civil, alin.3,
permite părţilor să convină ca, şi în cazurile la care se referă
primele două alineate ale aceluiaşi articol, să se poată face dovada
cu martori, dacă este vorba de drepturi de care ele pot să dispună.
• Convenţiile privitoare la puterea doveditoare a probelor
vor fi valabile în situaţiile în care ele măresc puterea doveditoare
a acestora şi vor fi fără valoare atunci când ele o micşorează.
• Convenţiile privitoare la administrarea probelor trebuie
considerate ca fiind valabile dacă normele care reglementează
administrarea probelor nu sunt imperative. Prin urmare, părţile
se pot abate, prin convenţia lor, de la aceste norme – normele
procedurale de administrare a probelor urmăresc ocrotirea
intereselor părţilor –, cu condiţia să nu se încalce dispoziţii
imperative ale legii sau ordinea publică, socială şi economică.

3. Mijloacele de probă
3.1. Consideraţii generale
Mijloacele de probă sunt reglementate de dispoziţiile
art.1170 Cod civil – înscrisurile, mărturisirea unei părţi, martorii
şi prezumţiile, şi de dispoziţiile art.201-217 Cod procedură civilă,
cu modificările ulterioare – expertiza şi cercetarea judecătorească
la faţa locului.
4. Înscrisurile
4.1. Noţiuni generale
Înscrisurile sunt declaraţii sau consemnări ale părţilor despre
un act juridic sau fapt juridic făcute împreună sau separat, prin
130
scrierea cu mâna, dactilografiere, litografiere, imprimare pe
hârtie, carton, materiale plastice, sticlă, lemn, pânză etc.
Înscrisurile sunt mijloace de probă importante, deoarece
cuprind declaraţiile părţilor făcute înainte de existenţa vreunui
proces ivit între ele, oferind garanţii de sinceritate şi exactitate.
Ele sunt uşor de păstrat şi greu alterabile prin scurgerea timpului.

4.2. Clasificarea înscrisurilor


Înscrisurile se clasifică după mai multe criterii:
În funcţie de intenţia urmărită la întocmirea lor, distingem:
înscrisuri preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite.
• Înscrisurile preconstituite sunt înscrisurile care se
întocmesc cu intenţia de a servi ca probă într-un litigiu. Fac
parte din această categorie: înscrisul autentic, înscrisul sub
semnătură privată, răbojurile şi diferite bilete şi tichete emise în
scopul de a servi ca mijloc de probă.
• Înscrisurile nepreconstituite sunt acele înscrisuri care se
întocmesc în alte scopuri, dar care pot fi folosite şi ca mijloace
de dovadă. Fac parte din această categorie: registrele comerciale,
registrele şi hârtiile casnice, menţiunile scrise de către creditor
pe titlul constatator al creanţei sau pe chitanţă etc.
În funcţie de existenţa, sau nu, a semnăturilor părţilor,
distingem: înscrisuri semnate şi înscrisuri nesemnate.
• Din înscrisurile semnate de părţi, sau de către una din
ele, fac parte: înscrisurile autentice, cele sub semnătură privată
şi scrisorile.
• Din înscrisurile nesemnate fac parte: răbojurile, registrele
comerciale, biletele sau tichetele.
În funcţie de efectul lor, distingem: înscrisuri primordiale,
înscrisuri recognitive şi înscrisuri confirmative.
• Înscrisurile primordiale sunt cele care se întocmesc cu
ocazia încheierii actului juridic sau constatării faptului juridic.
Din această categorie fac parte majoritatea înscrisurilor ca
mijloc de probă.
131
• Înscrisurile recognitive sunt cele care se întocmesc
ulterior pentru a înlocui un înscris primordial pierdut sau pe cale
de a se pierde ori distruge.
• Înscrisurile confirmative sunt cele care se întocmesc
pentru a constata şi dovedi confirmarea unui act juridic anulabil.
În funcţie de raportul dintre ele, distingem: înscrisuri ori-
ginale şi copiile după înscrisurile originale.
În funcţie de modul stabilirii forţei lor probatorii, distingem:
înscrisuri a căror putere doveditoare este prevăzută de lege, ca, de
exemplu: înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată, copii
de pe înscrisurile originale, registrele comerciale, registrele şi
hârtiile casnice, făcute de creditor pe titlul constatator al creanţei
ori pe chitanţă şi răbojurile, precum şi înscrisuri a căror putere
este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

5. Înscrisul autentic
5.1. Noţiune
Conform prevederilor art.1172 Codul civil, „actul autentic
este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un
funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul
s-a făcut”. Prin urmare, înscrisul dobândeşte caracter autentic
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: să fie întocmit de un
funcţionar public; acesta să-şi exercite atribuţiile în limitele
competenţei materiale şi teritoriale; să fie respectate formalităţile
prevăzute de lege în vederea autentificării.
Din categoria înscrisurilor autentice fac parte:
• înscrisurile autentice notariale;
• actele de stare civilă, potrivit art.1 din Legea 119/1996,
cu modificările ulterioare, sunt înscrisuri autentice, prin
care se dovedesc naşterea, căsătoria sau decesul unei
persoane;
• actele de procedură îndeplinite de executorii judecătoreşti;
132
• deciziile şi încuviinţările autorităţii tutelare;
• hotărârile judecătoreşti;
• procesele-verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc.

5.2. Puterea doveditoare


Sunt situaţii când încheierea actului juridic civil în formă
autentică este prevăzută de lege pentru însăşi valabilitatea actului
ca operaţiune juridică. Alteori, nu este necesară forma autentică,
părţile recurgând totuşi la aceasta în considerarea garanţiilor pe
care le prezintă actul autentic.
Înscrisul autentic, sub aspectul forţei sale probante, cuprinde
următoarele menţiuni:
1. Menţiunile înscrisului autentic referitoare la faptele
materiale săvârşite de însuşi agentul instrumentator şi cele
referitoare la faptele materiale petrecute în faţa sa şi constatate
prin propriile simţuri, în exerciţiul funcţiilor sale şi în cadrul
atribuţiunilor ce-i revin potrivit legii, se bucură de cea mai
deplină putere doveditoare, ele neputând fi combătute decât
prin procedura specială şi complicată a înscrierii în fals209.
În această categorie intră:
• semnăturile părţilor şi ale celorlalţi participanţi;
• semnătura agentului instrumentator;
• menţiunile referitoare la prezenţa părţilor;
• constatarea identităţii părţilor;
• data întocmirii înscrisului;
• locul întocmirii înscrisului;
• declaraţiile părţilor potrivit cărora cele cuprinse în
înscris reprezintă voinţa lor.
2. Menţiuni care cuprind declaraţiile şi enunţurile făcute de
părţi în faţa organului instrumentator. Intră în această categorie:
• menţiunile referitoare la obiectul actului juridic, care
fac dovada până la înscrierea în fals;

209
Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I,
Editura Academiei, 1967, p.407.
133
• menţiuni ce se referă la fapte străine de obiectul actului
juridic, care fac dovada până la proba contrară.
Actul autentic are putere doveditoare, până la înscrierea în
fals, pentru formalităţile îndeplinite de organul care i-a acordat
solemnitate, ca şi pentru unele constatări ale agentului instru-
mentator.
Nerespectarea formalităţilor cerute de lege pentru actul
autentic conduce la anumite consecinţe.
Dacă autentificarea constituie o condiţie ad validitatem,
actul este nul, în sensul că nulitatea înscrisului atrage şi nulitatea
actului juridic pe care îl constată.
Dacă autentificarea este o cerinţă ad probationem, deşi nu
are valoare ca act autentic, înscrisul are valoare ca act sub
semnătură privată conform prevederilor art.1172 Cod civil, care
stabileşte că actul nu poate fi autentic din cauza necompetenţei
sau a necapacităţii funcţionarului, ori din lipsă de forme; este
valabil ca act sub semnătură privată, dacă părţile contractante
l-au semnat.
Înscrisul autentic poate fi învestit cu formulă executorie,
care permite executarea silită a obligaţiilor izvorâte din act, fără a
mai fi nevoie de opţiunea prealabilă a unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile în acest sens.

6. Înscrisul sub semnătură privată


6.1. Noţiune
Înscrisul sub semnătură privată este înscrisul întocmit de
părţi – fără intervenţia oficială a agentului instrumentator – şi
semnat de către acestea. Prin urmare, există o singură condiţie
generală pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată,
şi anume semnătura părţilor care se obligă.
Înscrisul poate fi scris de mână, de una din părţi, de ambele
părţi sau de un terţ. El poate fi dactilografiat, litografiat sau
imprimat. Semnătura trebuie să fie scrisă de mâna părţilor. Ea nu
poate fi dactilografiată, litografiată sau imprimată şi nici înlocuită
cu o parafă, sigiliu sau prin punerea de deget.
134
6.2. Condiţii speciale
1. Pluralitatea exemplarelor. Art.1179 Cod civil prevede:
„Actele sub semnătură privată care conţin convenţii sinalagmatice
nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale
câte sunt părţi cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar
pentru toate părţile care au acelaşi interes. Fiecare exemplar
trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut.
Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au
făcut în număr îndoit, întreit şi celelalte, nu poate fi opusă de
acela care a executat din parte-i convenţia constatată prin act”.
Cu alte cuvinte, condiţia menţionată priveşte: înscrisul se
întocmeşte în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare
sunt; persoanele cu aceleaşi interese pot primi un singur exemplar;
fiecare exemplar trebuie să poarte menţiunea numărului de
exemplare în care s-a făcut; această condiţie specială se cere
numai pentru convenţiile sinalagmatice perfecte.
Nerespectarea oricăreia dintre cele două condiţii prevăzute
de art.1179 Cod civil – „este de ajuns un singur exemplar
original pentru toate persoanele care au acelaşi interes” şi să se
„facă menţiunea de numărul originalelor ce s-au făcut” – atrage
nulitatea înscrisului ca înscris sub semnătură privată, fără să
afecteze cu nimic valabilitatea convenţiei însăşi210.
De la condiţia specială – pluralitatea exemplarelor – există
şi excepţii, potrivit cărora nu este necesară îndeplinirea acestei
condiţii în situaţiile211:
• când convenţia sinalagmatică este constatată printr-o
hotărâre judecătorească;
210
Tr. Ionaşcu, op. cit., p.410.
211
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III,
Bucureşti, 1926, p.433-435; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic
de procedură civilă, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, vol. II, p.168;
P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. III,
Bucureşti, 1943, p.494-495.
135
• când s-a redactat un singur exemplar care a fost lăsat în
păstrare unui terţ;
• contractelor încheiate prin corespondenţă;
• în materie comercială, cu excepţia acelor situaţii în care
legislaţia comercială cere întocmirea actului în scris;
• când înscrisul este recunoscut expres de părţi sau când
una din părţi nu se opune la folosirea exemplarului
unic, în instanţă, de către partea potrivnică;
• când una dintre părţi şi-a executat integral obligaţia
asumată prin convenţia sinalagmatică, înainte sau o
dată cu semnarea înscrisului, deoarece cealaltă parte nu
mai are interesul de a avea la dispoziţie un exemplar
original, drepturile sale fiind pe deplin realizate;
• lipsa menţiunii numărului exemplarelor se acoperă
dacă toate exemplarele se prezintă în instanţă;
• terţii nu se pot prevala de lipsa menţiunii multiplului
exemplar.
2. Condiţia scrierii în întregime a înscrisului sau cel puţin
a menţiunii „bun şi aprobat”
Menţiunea bun şi aprobat este cerută în cazul înscrisurilor
sub semnătură privată care constată obligaţii unilaterale.
Art.1180 Cod civil prevede că actul sub semnătură privată
prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o
câtime oarecare trebuie: a) „să fie scris în întregul lui de acela care
l-a subscris”, sau b) „cel puţin înainte de a subsemna, să adauge la
finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând întotdeauna în
litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”.
Scopul urmărit de legiuitor prin condiţia menţionată mai
sus este acela de a ocroti pe debitori împotriva abuzurilor la care
ar putea da loc semnăturile în alb, preîntâmpinându-le. În
situaţia în care debitorul, din grabă, din uşurinţă sau din alte
motive, semnează o foaie în alb şi o remite creditorului, urmând
ca acesta să o completeze cu conţinutul obligaţiei, este posibil ca
un creditor de rea-credinţă să profite de această împrejurare şi să
treacă în cuprinsul înscrisului o sumă sau o cantitate de lucruri
136
mult mai mare decât aceea stabilită de părţi. Obligaţia scrierii în
întregime sau cel puţin a menţiunii bun şi aprobat, arătând în
litere suma ori câtimea la care se obligă, înlătură posibilitatea
săvârşirii de abuzuri.
Sancţiunea nerespectării formalităţii prevăzute de art.1180
Cod civil este aceeaşi ca şi în cazul lipsei condiţiei pluralitatea
exemplarelor, adică înscrisul respectiv este nul ca înscris sub
semnătură privată. Nulitatea înscrisului212 nu afectează valabi-
litatea obligaţiei unilaterale, actul juridic va putea fi dovedit prin
alte mijloace de probă, înscrisul respectiv valorând început de
dovadă scrisă.
3. Condiţia cerută testamentului olograf, semnat şi datat
de mâna testatorului
Potrivit art.859 Cod civil, „testamentul olograf nu este
valabil decât când este scris în tot, datat şi subsemnat de mâna
testatorului”.

6.3. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată


În legătură cu forţa probantă a înscrisului sub semnătură
privată, constatăm că în Codul civil există mai multe dispoziţii
prin care aceasta este reglementată.
Astfel, art.1174 alin.1 Cod civil arată că actul sub semnătură
privată produce toate efectele între părţi privind drepturile şi
obligaţiile pe care le constată, dar şi privind ceea ce este men-
ţionat în act peste principalul obiect al convenţiei, dacă menţiunea
respectivă are un „raport oarecare cu acest obiect”.
În acelaşi context, evidenţiem şi prevederile art.1176 Cod
civil, care arată că actul sub semnătură privată recunoscut de
acela căruia i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are
acelaşi efect ca şi actul autentic între cei care l-au subscris, cât şi
între cei care reprezintă drepturile lor.

212
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura
All Beck, Bucureşti, 1999, p.102-103.
137
În situaţia în care înscrisul sau semnătura actului sub
semnătură privată nu sunt recunoscute, se aplică art.1177 Cod
civil, în sensul că cel căruia i se opune un act sub semnătură
privată este dator fie să-l recunoască, fie să-l tăgăduiască sub
aspectul scrisului şi semnăturii.
Moştenitorii sau reprezentanţii celui ce pretinde că ar fi
autorul actului pot declara că nu cunosc scrisul şi semnătura
autorului lor – art.1177 Cod civil.
În conformitate cu art.1178, când cineva nu recunoaşte
scrisul şi semnătura sa, instanţa dispune verificarea actului.
În atare situaţii de nerecunoaştere a scrisului sau semnăturii,
actul îşi va pierde în mod provizoriu puterea doveditoare, urmând
ca instanţa să procedeze la verificarea de scripte, reglementată de
art.177-185 Cod procedură civilă, pentru a se constata dacă scrisul
sau semnătura sunt originale.
Prin urmare, dacă semnătura a fost recunoscută sau dacă s-a
stabilit legal că ea aparţine celui căruia i se opune actul, înscrisul
sub semnătură privată va face deplină dovada, ca şi înscrisul
autentic, în privinţa realităţii şi sincerităţii semnăturii până la
înscrierea în fals, iar în ceea ce priveşte cuprinsul declaraţiilor
părţilor, până la proba contrară.
Cu privire la data înscrisului sub semnătură privată,
aceasta face dovada, până la proba contrară, numai între părţi; în
raporturile cu terţii, data menţionată în înscris este opozabilă
numai din ziua când a devenit dată certă, prin unul din
mijloacele prevăzute de lege, şi anume: din ziua în care înscrisul
s-a prezentat la o autoritate publică, s-a înscris într-un registru
public, din ziua morţii unuia dintre semnatarii actului ori din
ziua în care a fost trecut într-un act făcut de un funcţionar public
sau prin darea de dată certă de către notarul public.
În cazul nerespectării prevederilor art.1179 şi 1180 Cod
civil, înscrisul este lovit de nulitate relativă, care poate fi
acoperită prin confirmare, prin executarea de bunăvoie a
obligaţiei, cu menţiunea că încălcarea prevederilor acestor două
articole nu poate fi invocată decât de părţile care au încheiat
actul, şi nu de către terţi.
138
6.4. Alte înscrisuri
Alte înscrisuri care nu sunt nici autentice, nici sub sem-
nătură privată, dar care pot fi folosite ca mijloc de dovadă sunt:
a) Registrele comercianţilor, care nu pot fi invocate ca
probe împotriva necomercianţilor, dar care fac dovada împotriva
comerciantului ce le ţine. Cel care le invocă nu va putea însă
„despărţi cuprinderea lor”, luând numai ce-i este favorabil şi
lăsând ceea ce i-ar putea fi contrar – art.1183-1184 Cod civil.
b) Registrele şi hârtiile casnice, care au putere doveditoare
în favoarea celui care le-a scris, dar au putere doveditoare
împotriva lui atunci când cuprind expres şi neechivoc primirea
unei plăţi sau cuprind menţiunea expresă că s-au făcut spre a
ţine loc de titlu în favoarea creditorului – art.1185 Cod civil.
c) Răbojurile, atunci când „crestăturile după amândouă
bucăţile sunt egale şi corelative”, fac deplină dovadă între părţile
„care au obicei a se servi de un asemenea mijloc de probaţiune”
– art.1187 Cod civil.
d) Orice adnotaţie „făcută de creditor în josul, pe marginea
sau pe dosul unui titlu de creanţă”, care constituie o probă
valabilă, chiar dacă nu este semnată sau datată de creditor, dacă
din ea rezultă liberaţiunea debitorului – art.1186 Cod civil.
e) Scrisorile, dacă, prin conţinutul lor, învederează existenţa
unor acte juridice ori săvârşirea unor fapte juridice pertinente şi
concludente.

7. Mărturia testimonială
7.1. Noţiune şi caracteristicile mărturiei
Mărturia constă în relatarea făcută de o persoană, oral, în
faţa instanţei, cu privire la acte şi fapte litigioase săvârşite în
trecut despre care are cunoştinţă.
Din cuprinsul definiţiei rezultă că mărturia are următoarele
caracteristici: a) se cere ca martorul să cunoască personal faptele
139
relatate; b) mărturia se face oral; c) mărturia se face în faţa
instanţei de judecată; d) actele sau faptele litigioase cunoscute
de martor să fie săvârşite în trecut.

7.2. Admisibilitatea probei cu martori


Admisibilitatea probei cu martori diferă, după cum ne
aflăm în domeniul faptelor juridice sau în cel al actelor juridice.
Regula generală în materie este că faptele juridice stricto
sensu pot fi dovedite nelimitat prin proba cu martori, exceptând
unele evenimente de stare civilă, precum naşterea, moartea.
În domeniul actelor juridice, există anumite reguli restrictive
prevăzute de art.1191-1198 Cod civil.
În raporturile dintre părţi, legea instituie două reguli:
prima regulă, consacrată în art.1191 alin.1 Cod civil, înlătură, în
principiu, mărturia ca mijloc de probă al existenţei unui act
juridic, dacă obiectul său are o valoare mai mare de 250 lei;
cea de-a doua regulă opreşte în principiu mărturia destinată să
combată conţinutul actului juridic, în care sens art.1191 alin.2
Cod civil prevede: „Nu se va primi niciodată o dovadă prin
martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ce
se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma
confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce
nu depăşeşte 250 lei”.
Dovada cu martori este însă admisibilă atunci când părţile
convin să facă dovada cu martori şi în cazurile prevăzute de
primele două alineate ale art.1191 Cod civil, „dacă aceasta
priveşte drepturi de care pot să dispună”, înţelegându-se că
acordul părţilor poate fi tacit. Acest lucru rezultă din faptul că, la
cererea uneia dintre părţi de a se administra o probă, cealaltă
parte nu se opune.
În raporturile dintre părţi şi terţi, restricţiile instituite de
art.1191 alin.1 şi 2 Cod civil nu sunt aplicabile, în sensul că
proba cu martori împotriva ori peste conţinutul actului juridic
140
este admisibilă213. În cazul acestor raporturi, înscrisul – actul
juridic – este considerat un fapt material.
În cazul în care părţile au săvârşit o simulaţie, noţiunea
terţilor devine mai cuprinzătoare. În acest caz, succesorii cu titlu
particular şi creditorii chirografari ai părţilor sunt asimilaţi cu
terţii, atunci când urmăresc să dezvăluie nesinceritatea contra
înscrisului. În consecinţă, se recunoaşte accesul – fără nici o
restricţie – la orice mijloc de probă, indiferent de valoarea
înscrisului214.
De la regulile restrictive prevăzute de art.1191 Cod civil sunt
admise două excepţii, prevăzute de art.1197 şi 1198 Cod civil.
Începutul de dovadă scrisă
În conformitate cu prevederile art.1197 Cod civil, „se nu-
meşte început de dovadă scrisă, orice scriptură a aceluia contra
căruia s-a format petiţia sau a celui ce el reprezintă şi care
scriptură face a fi crezut faptul pretins”. Cu alte cuvinte, se
consideră început de dovadă scrisă însemnările, notele, unele
socoteli, o scriere a celeilalte părţi nesemnată, un act autentic fără
respectarea formulărilor legale ce „face a fi crezut faptul pretins”.
Imposibilitatea preconstituirii probei scrise este prevăzută
de art.1198 Cod civil.
În conformitate cu textul de lege menţionat, se precizează:
„Acele reguli nu se aplică însă întotdeauna când creditorului nu
i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia
ce pretinde sau a conserva dovada luată, precum:
a) la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte, delicte sau
cvasidelicte;
b) la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau
naufragiu şi la depozitele ce fac călătorii în ospătăria unde trag.

213
P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil. Partea
generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.291.
214
P.M. Cosmovici (coordonator), op.cit., p.292.
141
c) la obligaţiile contractuale în caz de accidente neprevăzute,
când nu era cu putinţă părţilor a face înscrisuri;
d) când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă, din
o cauză de forţă majoră neprevăzută”.
Enumerarea cazurilor menţionate este în mod evident
enunţiativă. Practica judiciară a asimilat acestor cazuri de impo-
sibilitate materială şi imposibilitatea morală de a preconstitui
înscrisul rezultând din raporturile dintre soţi, rude apropiate,
afini, de prietenie, de deferenţă a inferiorului faţă de superior
etc.215
Puterea doveditoare a mărturiei este lăsată la aprecierea
instanţei de judecată, depinzând de puterea convingătoare a fie-
cărei mărturii, de sinceritatea depoziţiei, de felul în care martorul
a înţeles şi perceput faptul despre care relatează, precum şi de
coroborarea mărturiei cu celelalte probe existente în cauză.

8. Mărturisirea (Recunoaşterea)
8.1. Definiţie
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui
act sau fapt juridic invocat de o altă persoană şi care produce
efecte juridice împotriva celui ce mărturiseşte.
Din definiţie rezultă că mărturisirea, ca mijloc de probă, are
la bază următoarele elemente: a) este o recunoaştere, un mijloc de
probă, nu o simplă explicaţie sau renunţare la un drept; b) priveşte
un fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o
apărare; c) produce efecte juridice împotriva autorului ce o face.
Mărturisirea este un act juridic unilateral şi, pe cale de con-
secinţă, trebuie să emane de la o persoană capabilă şi neviciată;
autorul ei poate dispune de drepturile sale; mărturisirea este
irevocabilă cu excepţia cazului de eroare de fapt, iar nu şi în

215
G. Boroi, op. cit., p.119.
142
situaţia unei erori de drept; mărturisirea are caracter personal,
deoarece poate fi făcută numai de partea împotriva căreia urmează
a-şi produce efectele sau de un mandatar cu procură specială.

8.2. Felurile mărturisirii


În conformitate cu prevederile art.1204 – 1206 Cod civil,
distingem două feluri de mărturisire: judiciară şi extrajudiciară.
• Mărturisirea judiciară este cea făcută în faţa instanţei de
judecată în cursul procesului în care urmează a fi utilizată ca
probă şi dacă se referă la obiectul acelui proces. Ea poate fi
spontană, în cazul în care este făcută din iniţiativa părţii, sau poate
fi provocată de întrebările ce se pun în cadrul interogatoriului
reglementat de art.218 şi urm. Cod procedură civilă.
• Mărturisirea extrajudiciară este cea făcută în afara jude-
căţii procesului în care se foloseşte această probă şi poate fi scrisă
sau verbală. Prin urmare, vor avea caracterul unei mărturisiri
extrajudiciare: cele făcute în faţa unei instanţe necompetente, din
punct de vedere al competenţei materiale; cele făcute în alt
proces, chiar între aceleaşi părţi; cele făcute în acelaşi proces, dar
cu privire la chestiuni străine de proces; cele făcute în cursul pro-
cesului într-o cerere adresată instanţei sau într-o scrisoare adresată
celeilalte părţi216 etc.
Potrivit art.1205 Cod civil, mărturisirea extrajudiciară
verbală nu poate servi de dovadă când obiectul contestaţiei nu
poate fi dovedit prin martori, pentru că mărturisirea făcută oral
în faţa instanţei nu poate fi dovedită decât prin martori, ceea ce
ar implica dovedirea prin martori a însuşi dreptului pe care se
întemeiază pretenţia părţii; dacă această pretenţie nu poate fi
dovedită cu martori, nu va putea fi admisă ca probă nici mărtu-
risirea extrajudiciară verbală.

216
Tr. Ionaşcu ş.a., op. cit., p.426.
143
După modul de exprimare, distingem: mărturisirea expresă
şi mărturisirea tacită.
• Mărturisirea expresă constă în declaraţia orală sau scrisă
dată în faţa instanţei.
• Mărturisirea poate fi tacită atunci când legea admite că
judecătorul o poate deduce dintr-o conduită negativă a părţii217.
După structură, în doctrină se disting trei feluri de mărtu-
risiri: mărturisire simplă, mărturisire calificată şi mărturisire
complexă.
• Mărturisirea simplă este recunoaşterea pretenţiei recla-
mantului făcută de către pârât, aşa cum a fost formulată pretenţia.
Exemplu: recunosc că am împrumutat de la reclamant 10.000 lei
şi nu i-am restituit.
• Mărturisirea calificată constă în recunoaşterea de către
pârât a faptului invocat de către reclamant, dar şi a altor împre-
jurări strâns legate de faptul invocat, anterioare sau concomitente
faptului pretins, care schimbă semnificaţia sa judiciară. Exemplu:
recunosc că am primit de la reclamant suma de 10.000 lei, dar nu
cu titlu de împrumut, ci ca plată a serviciilor pe care i le-am prestat.
• Mărturisirea complexă constă în recunoaşterea de către
pârât a faptului pretins de reclamant, dar şi a altei împrejurări
ulterioare, care anihilează primul fapt. Exemplu: recunosc că am
primit de la reclamant cu titlu de împrumut suma de 10.000 lei,
dar i-am restituit această sumă.

217
Cazuri de mărturisire tacită pot fi: 1) cel prevăzut de art.174
Cod procedură civilă: dacă partea refuză prezentarea înscrisului soli-
citat, instanţa poate considera ca recunoscută pretenţia adversarului;
2) cel prevăzut de art.225 Cod procedură civilă: instanţa poate considera
mărturisirea deplină, refuzul fără motiv de a răspunde la interogatoriu,
ori refuzul de a se prezenta la instanţă la interogatoriu; 3) cazul părţii
care, fiind prezentă în instanţă când avocatul său face anumite afirmaţii
ce ar putea constitui o mărturisire, nu se opune, astfel încât, prin tăcerea
ei, se poate deduce că este de acord cu cele afirmate pe seama sa; în
practică, asemenea cazuri sunt rare.
144
8.3. Problema indivizibilităţii
mărturisirii
Mărturisirea este considerată regina probelor, întrucât în
punctul 3 din art.1200 Cod civil se prevede că „mărturisirea
judiciară face deplină dovada în contra celui care a mărturisit”.
După modificarea art.1206 prin Decretul nr.205/1950218, alin.2
al acestui articol, în redactarea actuală, prevede că „mărturisirea
judiciară nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care
a mărturisit”.
După modificarea art.1206 Cod civil prin Decretul
nr.205/1950, în doctrină a apărut o controversă cu privire la
problema de a şti dacă mărturisirea poate fi ori nu divizată. O
asemenea problemă s-a pus numai în ipoteza mărturisirii cali-
ficate şi a celei complexe.
S-au formulat două teorii în această problemă:
• O teorie a susţinut că regula indivizibilităţii mărturisirii
se aplică în continuare, motivându-se că „legiuitorul a păstrat
neatinse dispoziţiile art. 1206, care prevăd indivizibilitatea măr-
turisirii”.219
• A doua teorie – dominantă în literatura de specialitate –
consideră, dimpotrivă, că regula indivizibilităţii mărturisirii,
consacrată de art.1206 Cod civil, trebuie subordonată celor două
principii ale procesului civil: principiul adevărului şi principiul
rolului activ al judecătorului (art.129 – 130 Cod procedură
civilă)220. În consecinţă, regula indivizibilităţii mărturisirii nu
trebuie considerată ca imperativă, ci ca simplă recomandare
făcută judecătorului.

218
Publicat în B. Of. nr. 68 din 12 august 1950.
219
Tr. Ionaşcu ş.a., op. cit., p.427; T. Pop, Drept civil român.
Teoria generală, Bucureşti, 1993, p.113.
220
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p.393.
145
8.4. Puterea doveditoare a mărturisirii
După abrogarea art.1200 pct.3 Cod civil – mărturisirea
judiciară era considerată ca o prezumţie legală ce făcea dovada
deplină împotriva celui care a mărturisit –, mărturisirea a fost
trecută în rândul dovezilor de drept comun, putând fi combătută
prin proba contrară, făcută prin orice mijloc de probă admis de
lege, iar judecătorul poate să înlăture motivat recunoaşterea unei
părţi, dacă, din ansamblul probelor administrate în cauză, îşi
formează convingerea că mărturisirea respectivă nu corespunde
adevărului.
A lăsa puterea doveditoare a mărturisirii judiciare la apre-
cierea judecătorului înseamnă a asigura respectarea principiului
fundamental al convingerii intime a judecătorului şi a înlesni
descoperirea adevărului.

9. Prezumţiile
9.1. Noţiune
Potrivit art.1199 Cod civil, „prezumţiile sunt consecinţele
ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut”.
În doctrină221, prezumţia este definită ca fiind considerarea
unui fapt ca existent, dedus fie din existenţa altui fapt vecin
şi conex, fie ca introducere a existenţei unui fapt necunoscut
din cunoaşterea altui fapt, datorită legăturii ce există între cele
două fapte.
Prezumţia constituie, în esenţa sa, o deplasare a obiectului
probei: neputând dovedi direct un anume fapt necunoscut, ge-
nerator de drepturi, pe calea raţionamentului deductiv, vom
deduce existenţa faptului generator de drepturi, imposibil sau
greu de dovedit.

221
Gh .Beleiu, op. cit., p.130.
146
9.2. Clasificarea prezumţiilor
După cum raţionamentul deductiv specific prezumţiilor este
opera legiuitorului sau a judecătorului, distingem: prezumţiile
legale şi prezumţiile simple.
a) Prezumţiile legale sunt consecinţele legale pe care legea
le trage despre existenţa unui fapt necunoscut din existenţa unui
fapt cunoscut, sau, aşa cum rezultă din art.1200 Cod civil, „sunt
prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege”,
precum: 1) actele pe care legea le declară nule pentru că le priveşte
făcute în frauda dispoziţiilor sale; 2) cazurile când legea declară
că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui
debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate; 3) (abrogat);
4) puterea pe care legea o acordă autorităţii lucrului judecat.
Prin urmare, numărul prezumţiilor legale este limitat la
cele anume prevăzute într-un text legal, ele neputând fi extinse
pe cale de analogie.
Cu privire la sarcina probei, în caz de prezumţie legală,
art.1202 alin.1 Cod civil prevede: „Prezumţia legală dispensă de
orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută”, iar alin.2
al aceluiaşi articol prevede: „Nici o dovadă nu este primită
împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei
asemenea prezumţii, anulează un act oarecare, sau dă un drept
de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când legea a
permis dovada contrarie şi afară aceea ce se va zice în privinţa
jurământului şi mărturisirii ce ar face o parte în judecată”.
Din textul de lege menţionat rezultă că prezumţiile legale
sunt de două feluri: absolute şi relative.
• Prezumţiile absolute, denumite şi inefrugabile, sunt cele
care nu pot fi combătute prin proba contrară. Sunt asemenea
prezumţii: cea a puterii lucrului judecat, prevăzută de art.1201
Cod civil: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere de
chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi
cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra de ele
şi în contra lor în aceeaşi calitate”; cea a liberalităţilor făcute
incapabilului, prevăzută de art.812 Cod civil, care dispune că
147
liberalităţile făcute unui incapabil sunt nule atât în cazul în care
sunt deghizate sub forma unui contract oneros, cât şi în situaţia
în care sunt făcute în numele unor persoane interpuse; cea a
remiterii voluntare a titlului original, al creanţei, precizată de
art.1138 alin.1 Cod civil, care dispune că remiterea voluntară a
titlului original – adică a înscrisului sub semnătură privată care
constată datoria –, făcută de creditor debitorului, constituie
proba liberaţiunii celui din urmă.
• Prezumţiile relative sunt cele care pot fi combătute prin
proba contrară, fie mai uşor, fie mai greu (exemplu: prezumţia
de paternitate, prevăzută de art.53 Codul Familiei; majoritatea
prezumţiilor legale sunt formate din prezumţiile relative)222.
b) Prezumţiile simple sunt acelea stabilite de magistrat.
Art.1203 Cod civil precizează: „Prezumţiile care nu sunt stabi-
lite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului;
magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe
prezumţii care să aibă puterea de a naşte probabilitatea; pre-
zumţiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile
când este permisă şi dovada prin martori.” Toate prezumţiile
simple sunt relative.

222
Exemple: cea stabilită de art.492 Cod civil: „Orice construcţie,
plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt
prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi
sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra”; cea stabilită de art.967
alin.2 Cod civil: „Cauza este prezumată până la dovada contrarie”; cea
stabilită de art.1534 Cod civil: „Mandatul este fără plată când nu s-a
stipulat contrariul”; cea stabilită de art.1020 Cod civil: „Condiţia
rezolutorie este subînţeleasă în contractele sinalagmatice, în caz când
una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său”; cea prevăzută de
art.1899 alin.2 Cod civil: „Buna-credinţă se presupune totdeauna şi
sarcina probei cade asupra celei ce alege reaua-credinţă”; cea prevăzută
de art.1024 Cod civil: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat
în favoarea debitorului dacă nu rezultă din stipulaţie sau din
circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.
148
III. ACTUL JURIDIC CIVIL

Capitolul I
NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA
ACTELOR JURIDICE CIVILE

Secţiunea I
Noţiunea actului juridic civil

1. Definiţia actului juridic civil


Expresia de act juridic este întrebuinţată în două sensuri223:
Primul sens este acela de operaţiune juridică. Pentru acest
sens se foloseşte şi formula negotium iuris sau, mai simplu,
negotium.
În cel de-al doilea sens, prin act juridic se poate înţelege şi
înscrisul constatator al operaţiunii juridice, sau suportul material
al manifestării de voinţă a subiectului de drept.
Ca negotium, prin act juridic civil înţelegem manifestarea
de voinţă a subiectelor de drept, făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice civile, respectiv de creare, modificare sau stingere
a unor raporturi juridice civile în temeiul dreptului civil obiectiv.
Din definiţie rezultă că elementele ce caracterizează actul
juridic civil sunt:

223
P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil,
Editura All, Bucureşti, 1994, p.55; T. Pop, Tratat de drept civil, vol. I,
Partea generală, 1989, p.119-120; E. Poenaru, Introducere în dreptul
civil. Teoria generală. Persoanele, 1996, p.76; Şt. Răuschi, Drept civil.
Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Iaşi, 1993, p.75.
149
• manifestarea de voinţă a subiectului de drept civil –
persoană fizică sau juridică;
• manifestarea de voinţă exprimă intenţia de a produce
efecte juridice;
• efectul manifestării de voinţă constă în naşterea, modi-
ficarea sau stingerea unor raporturi juridice civile.
În literatura de specialitate se cunoaşte şi o altă categorie
de definiţii ale speciilor de acte juridice civile, ca, de exemplu,
definiţia contractelor civile şi a actelor juridice civile unilaterale,
iar în cadrul acestora, a fiecărui act juridic civil – contractul
de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, testamentul,
oferta etc.224

2. Clasificarea actelor juridice civile

Criteriile în funcţie de care actele juridice pot fi clasificate


sunt numeroase. Dintre aceste criterii menţionăm pe cele mai
importante.
După numărul părţilor, distingem acte unilaterale, acte
bilaterale şi acte multilaterale.
• Sunt unilaterale actele juridice civile care constituie
rezultatul voinţei unei singure părţi.
Ceea ce caracterizează actul juridic civil unilateral este că
simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic,
manifestată de o parte, este suficientă pentru a da naştere la obli-
gaţii în sarcina ei, fără a fi necesară o acceptare a celeilalte părţi.
Din categoria actelor juridice civile unilaterale distingem:
testamentul, promisiunea publică de recompensă, acceptarea
succesiunii, renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract,
confirmarea unui act anulabil etc.

224
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p.134.
150
Actul unilateral, care exprimă o singură voinţă, nu trebuie
confundat cu contractul unilateral225, care, ca orice convenţie,
presupune acordul a două sau mai multe voinţe, deşi numai un
singur contractant îşi asumă obligaţii faţă de celălalt. De exemplu,
donaţia presupune acceptarea de către donatar a bunului care îi
este oferit, fără însă ca gratificatul să fie obligat la ceva. Obligaţia
subzistă numai pentru donator, care trebuie să predea bunul.
Formarea valabilă sau producerea efectelor juridice în
cazul actelor juridice unilaterale menţionate depinde de comu-
nicarea manifestării de voinţă către destinatarul direct al actului.
În funcţie de necesitatea acestei comunicări, actele juridice
unilaterale se subclasifică în acte supuse comunicării, ca, de
exemplu, oferta, denunţarea contractului de mandat, promisiunea
publică de recompensă etc., şi acte nesupuse comunicării, ca, de
exemplu, testamentul.
În cazul actelor supuse comunicării, nu este necesar pentru
naşterea lor consimţământul destinatarului. Valabilitatea lor
depinde de îndeplinirea obligaţiei de comunicare, în lipsa căreia
astfel de acte nu vor produce efecte.
• Sunt bilaterale actele juridice civile care reprezintă
voinţa concordantă a două părţi. Din această categorie fac parte:
actul de vânzare-cumpărare, donaţia, mandatul, împrumutul,
depozitul etc.
Caracteristic pentru actele juridice civile bilaterale – con-
tracte – este faptul că fiecare parte urmăreşte realizarea unui scop
propriu, diferit de cel urmărit de cealaltă parte. De exemplu, în
cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul se obligă să
transmită dreptul de proprietate asupra bunului vândut, pentru ca,
în schimbul acesteia, să primească de la cumpărător preţul, adică
echivalentul valorii bunului înstrăinat. Cumpărătorul, la rândul
său, se obligă să plătească preţul, pentru ca, în schimbul acestuia,

225
De reţinut că o parte a actului juridic poate fi formată dintr-o
persoană, din două sau mai multe persoane; spre exemplu: trei
coproprietari fac o ofertă de vânzare. Cu alte cuvinte, nu trebuie pus
semnul identităţii între noţiunea de parte şi cea de persoană.
151
să obţină de la vânzător posesia şi proprietatea asupra bunului ce i
s-a vândut.
• Sunt multilaterale actele juridice civile ce implică
acordul de voinţă a trei sau mai multe părţi care urmăresc acelaşi
scop. Un asemenea act este contractul civil de societate. Potrivit
art.1491 Cod civil, „Societatea este un contract prin care două
sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu
scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”.
Contractul civil de societate trebuie deosebit de contractul
de societate, care stă la baza unei societăţi comerciale226.
Clasificarea actelor juridice civile în acte unilaterale, acte
bilaterale şi acte multilaterale prezintă importanţă juridică sub
următoarele aspecte:
• sub aspectul valabilităţii: la actele unilaterale se verifică
o singură voinţă, pe când la cele bilaterale şi multilaterale
trebuie cercetată fiecare dintre voinţele juridice respective;
• sub aspectul viciilor de consimţământ: eroarea, dolul,
acestea funcţionează diferit, în sensul că, în cazul actelor bila-
terale, pentru a duce la anularea actului juridic, dolul trebuie să
provină de la contractant, iar eroarea să fi fost cunoscută şi de
către acesta;
• sub aspectul revocabilităţii, în principiu, actele juridice
unilaterale sunt irevocabile, pe când actele juridice bilaterale sau
multilaterale pot fi revocate de comun acord de către părţi;
• sub aspectul interpretării, în cazul actelor juridice bila-
terale se ţine seama doar de voinţa autorului unic, în timp ce la
celelalte acte trebuie luate în considerare voinţa tuturor părţilor,
intenţia comună a acestora227.

226
A se vedea în acest sens: D.A.Popescu, Contractul de societate,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.72-147; D.Chirică, Drept civil.
Contractele speciale, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1994, p.291-306.
227
Conform art.977 Cod civil, „interpretarea contractelor se face
după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al
termenilor”.
152
După scopul avut în vedere la încheierea lor, distingem:
acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
• Sunt acte cu titlu oneros acele acte care, în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte, celeilalte, se urmăreşte
obţinerea altui folos patrimonial228.
Din categoria acestor acte fac parte: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de locaţiune,
împrumutul cu dobândă, contractul de schimb, contractul de
transport etc.
Actele juridice civile cu titlu oneros se subclasifică în acte
comutative şi acte aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte juridice civile cu titlu
oneros în care părţile au cunoştinţă despre existenţa şi întinderea
obligaţiilor asumate, încă din momentul încheierii lor. De
exemplu: contractul de asigurare, contractul de rentă viageră,
contractul de antrepriză, contractul de schimb etc.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice civile cu titlu oneros
în care părţile nu cunosc la încheierea lor existenţa ori întinderea
prestaţiilor sau numai a unora dintre ele, datorită unor împrejurări
viitoare cu caracter incert. De exemplu, contractul de asigurare,
contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, jocul sau
prinsoarea etc.
• Sunt acte cu titlu gratuit actele în care se procură un folos
material fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în
schimb229. De exemplu, donaţia, comodatul (sau contractul de
împrumut), împrumutul fără dobândă, legatul, mandatul gratuit,
depozitul gratuit etc.
Actele juridice civile cu titlu gratuit se subclasifică în
liberalităţi şi acte dezinteresate.
228
Potrivit art.945 Cod civil, „contractul oneros este acela în
care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”.
229
Art.946 Cod civil prevede: „Contractul gratuit sau de binefacere
este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un
avantaj celeilalte”.
153
Liberalităţile sunt acele acte juridice civile cu titlu gratuit
prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, transmiţând
gratificatului un bun sau o fracţiune de patrimoniu, sau chiar
întregul său patrimoniu, fără a primi în schimb vreun echivalent.
De exemplu: donaţiile, legatele etc.
Actele dezinteresate sunt acele acte juridice civile cu titlu
gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial
celeilalte părţi, fără a-şi micşora patrimoniul. De exemplu: man-
datul gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări poate fi relevată
sub mai multe aspecte:
• sub aspectul formei, legea este mai exigentă faţă de
actele cu titlu gratuit decât faţă de cele cu titlu oneros,
uneori cerând forma solemnă;
• sub aspectul răspunderii, aprecierea este mai severă în
cazul unui act cu titlu oneros decât în cazul unui act cu
titlu gratuit, deoarece în cazul celor dintâi avantajele
sunt reciproce, pe când, în celelalte cazuri, o parte pro-
cură celeilalte un folos, fără a primi nimic în schimb;
• sub aspectul capacităţii de a încheia astfel de acte, în
privinţa actelor cu titlu gratuit, legea civilă stabileşte
mai multe incapacităţi speciale (a medicilor şi far-
maciştilor de a primi donaţii sau legate din partea
anumitor persoane etc.). Actele cu titlu gratuit nu pot fi
făcute de ocrotitorul legal al minorului sau interzisului
judecătoresc cu nici un fel de încuviinţare, pe când
actele cu titlu oneros pot fi făcute de ocrotitorul legal
cu încuviinţările prevăzute de lege.
După efectele pe care le produc, distingem: acte consti-
tutive, acte translative şi acte declarative.
• Sunt constitutive actele juridice civile care creează
raporturi juridice ce au în conţinutul lor drepturi şi
obligaţii noi, care nu au existat anterior. De exemplu:
154
actul de constituire a unui uzufruct, amanetul, ipoteca
convenţională.
• Sunt translative actele juridice civile care au ca efect
strămutarea unui drept subiectiv de la un patrimoniu la
altul. De exemplu: contractele de vânzare-cumpărare,
contractul de schimb, contractul de donaţie etc.
• Sunt declarative actele juridice civile care au ca efect
consolidarea sau definitivarea între părţi a unor drepturi
preexistente. De exemplu: partajul, împărţeala conven-
ţională, tranzacţia230 etc.
O specie aparte de act juridic civil declarativ este actul
confirmativ, prin care o persoană renunţă la dreptul său de a
ataca în justiţie cu acţiunea în anulabilitate un act juridic civil, la
a cărui încheiere a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte
un interes privat. Prin actul confirmativ este încălcată cauza de
anulabilitate, actul juridic civil respectiv devenind valabil.
Importanţa juridică a acestei clasificări poate fi analizată
sub diferite aspecte:
• actul constitutiv şi cel declarativ produc efecte numai
pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul declarativ pro-
duce efecte şi pentru trecut (ex tunc)231, deci în mod
retroactiv;
• calitatea de având-cauză o are numai dobânditorul unui
drept printr-un act translativ sau constitutiv, iar nu şi
printr-un act declarativ;

230
În principiu, tranzacţia produce efecte declarative; în anumite
cazuri, ea produce şi efecte constitutive sau translative; exemplu: atunci
când, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează
sau promite anumite prestaţii (A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept
civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p.481).
231
În conformitate cu prevederile art.786 Cod civil, „partajul îşi
produce efectele nu din momentul realizării împărţelii, ci chiar din
momentul în care a luat naştere coproprietatea sau indiviziunea”.
155
• numai actele translative pot constitui just titlu pentru
uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, aşa cum rezultă
din prevederile art.1897 alin.1 Cod civil;
• numai actele juridice translative şi constitutive, dacă
sunt contracte sinalagmatice, sunt supuse rezoluţiunii,
iar nu şi actele juridice declarative;
• numai actele constitutive şi cele declarative, în principiu,
sunt supuse publicităţii imobiliare.
După importanţa lor, distingem: acte de conservare, acte
de administrare şi acte de dispoziţie.
• Sunt acte de conservare acele acte juridice civile care au
ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept civil subiectiv.
Acest tip de act este întotdeauna avantajos pentru autorul său,
deoarece presupune cheltuieli mult mai mici decât valoarea
bunului salvat. Fac parte din această categorie: întreruperea unei
prescripţii prin acţiunea în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a
unui privilegiu, somaţia, punerea peceţilor etc.
• Sunt acte de administrare acele acte juridice civile prin
care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a
unui patrimoniu. De exemplu, culegerea fructelor, executarea
unor reparaţii de întreţinere, asigurarea unui bun etc.
• Sunt acte de dispoziţie acele acte juridice civile care au ca
rezultat ieşirea din patrimoniul unei persoane a unui drept ori
grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă, gaj etc.). De
exemplu: vânzarea, schimbul, donaţia, renunţarea la un drept etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări vizează următoarele
aspecte:
• în materia capacităţii, regimul juridic diferă; astfel,
actele de conservare pot fi încheiate personal şi de
către persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu
sau de către cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
actele de administrare pot fi încheiate pentru cel lipsit
de capacitate de exerciţiu de către reprezentantul său,
156
fără vreo încuviinţare, dacă nu suferă prin aceasta vreo
leziune; actele de dispoziţie presupun existenţa deplinei
capacităţi de exerciţiu ori întregirea ei prin măsura
încuviinţării din partea ocrotitorului legal şi, dacă legea
cere, a autorizării din partea autorităţii tutelare;
• în materia reprezentării legale şi convenţionale, în sensul
că mandatul general dat unei persoane este valabil numai
pentru actele de conservare şi de administrare; pentru
actele de dispoziţie, mandatul trebuie să fie special;
• în materia desfiinţării unui act juridic civil, actele de
conservare şi de administrare cu privire la bunurile ce
fac obiectul unor acte desfiinţate se menţin, în timp ce
actele de dispoziţie se desfiinţează retroactiv.
După conţinutul lor, distingem: acte patrimoniale şi acte
nepatrimoniale.
• Sunt acte patrimoniale acele acte juridice civile care au un
conţinut economic, adică sunt evaluabile în bani. De exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, contractul
de împrumut.
• Sunt acte nepatrimoniale acele acte juridice civile care
nu au un conţinut economic şi nu pot fi exprimate în bani. De
exemplu, înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei ca
acesta să ia numele unuia dintre ei, sau numele lor reunite.
Importanţa juridică a acestei clasificări prezintă interes în
materia efectelor nulităţii, unde nu se pune problema restituirii
prestaţiilor făcute în cazul anulării actului nepatrimonial, precum
şi în privinţa ocrotirii incapabilului.
După modul de încheiere, distingem: acte civile consensuale,
acte solemne şi acte reale.
• Sunt acte consensuale acele acte juridice civile care se
încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor. Cele mai
multe acte juridice civile sunt cuprinse în această categorie. Actul
juridic consensual constituie regula.
157
• Sunt acte solemne acele acte juridice civile la a căror
încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită
formă cerută de lege, forma fiind considerată o condiţie de vala-
bilitate. Fac parte din această categorie: testamentul, ipoteca
convenţională, contractul de donaţie232 etc.
• Sunt acte reale acele acte juridice civile care nu se pot
încheia valabil decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită
de remiterea bunului. Fac parte din această categorie: contractul
de împrumut, contractul de depozit, contractul de gaj, darul
manual etc.
Acelaşi act juridic civil poate fi, uneori, consensual, iar
alteori, solemn. Contractul de vânzare-cumpărare este, de regulă,
un act consensual şi doar în cazul vânzării unui imobil el trebuie
să îmbrace o formă solemnă. De asemenea, un act juridic civil
poate fi, de regulă, act solemn, cum este contractul de donaţie, iar
ca excepţie poate să fie act real, cum este cazul darului manual,
care este o donaţie obişnuită, cu diferite ocazii, încheindu-se prin
remiterea bunului donat de către donator, donatarului.
Importanţa juridică a acestei clasificări poate fi apreciată
sub aspectul valabilităţii actelor juridice civile şi al respectării
cerinţelor de formă impuse de lege.
După momentul în care îşi produc efectele, distingem: acte
între vii şi acte pentru cauză de moarte.
• Sunt acte între vii acele acte juridice civile care îşi produc
efectele, potrivit intenţiei părţilor, încă în timpul vieţii lor.
Acestea îşi produc efectele necondiţionat de moartea autorului
sau autorilor. Actele între vii reprezintă marea majoritate a actelor
juridice civile.

232
În art.858 Cod civil se prevede: „Un testament poate fi sau
olograf, sau făcut prin act autentic, sau în formă mistică”. Art.1772
Cod civil prevede: „Ipoteca convenţională nu va putea fi constituită
decât prin act autentic”. Art.813 Cod civil stabileşte: „Toate donaţiile
se fac prin act autentic”.
158
• Sunt acte pentru cauză de moarte acele acte juridice
civile care îşi produc efectele numai la moartea autorului. Aceste
acte juridice se încheie tocmai în considerarea morţii. Sunt
asemenea acte: testamentul, asigurarea asupra vieţii.
Importanţa juridică a acestei clasificări este privită sub
următoarele aspecte:
• actele pentru cauză de moarte sunt reglementate mai
amănunţit decât cele între vii;
• actele pentru cauză de moarte sunt acte solemne, pe când
actele între vii pot fi consensuale, solemne şi reale;
• actele pentru cauză de moarte sunt enumerate expres de
lege, fiind deci acte tipice sau numite, pe când actele
între vii pot fi şi acte nenumite sau atipice;
• actele pentru cauză de moarte sunt supuse, în general,
unor condiţii restrictive în privinţa capacităţii atât de a
dispune, cât şi de a primi, pe când în cazul actelor juri-
dice între vii, deşi acestea sunt supuse unor interdicţii,
regula este, totuşi, capacitatea de a le încheia.
După rolul voinţei părţilor în legătură cu conţinutul actului,
distingem: acte subiective şi acte condiţie.
• Sunt acte subiective acele acte juridice civile în care
voinţa părţilor are un rol determinant, în sensul că părţile, prin
voinţa lor, le stabilesc conţinutul, în limitele dreptului obiectiv.
Majoritatea actelor juridice civile fac parte din această categorie.
• Sunt acte condiţie acele acte juridice civile în care părţile
îşi manifestă voinţa ca regulile ce dau regimul juridic unei
anumite instituţii juridice să le devină aplicabile, voinţa părţilor
având doar rolul de a accepta, sau nu, regulile respective. Intră în
această categorie: căsătoria, adopţia, recunoaşterea maternităţii
sau a paternităţii etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări rezultă din aprecierea
valabilităţii actelor juridice civile. Valabilitatea actelor condiţie
este apreciată mai strict decât cea a actelor subiective. Actele
juridice condiţie sunt limitativ enumerate de lege, pe când actele
juridice subiective pot fi concepute şi de părţi.
159
După legătura lor cu modalităţile – termen, condiţie, sarcină –,
distingem: acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile
afectate de modalităţi.
• Sunt pure şi simple acele acte juridice civile care nu sunt
afectate de vreo modalitate – termen, condiţie, sarcină. De exemplu,
actul de opţiune succesorală (acceptarea sau renunţarea la moş-
tenire), actul de recunoaştere a filiaţiei, adopţia, căsătoria etc.
• Sunt acte afectate de modalităţi acele acte juridice civile
care cuprind modalităţi – termen, condiţie, ori sarcină. Astfel de
acte sunt: contractul de asigurare, contractul de împrumut, contractul
de vânzare cu clauză de întreţinere, contractul de donaţie etc.
În literatura de specialitate233 se face vorbire şi de o altă
clasificare a actelor juridice, în funcţie de criteriul legăturii lor
cu modalităţile, şi anume: acte juridice incompatibile cu moda-
lităţile, acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi şi
acte juridice inseparabile de modalităţi.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe
planul valabilităţii şi pe acela al producerii efectelor juridice.
După raporturile dintre ele, distingem: acte juridice prin-
cipale şi acte juridice accesorii.
• Sunt acte principale acele acte juridice civile care au o
existenţă de sine stătătoare, în sensul că soarta lor nu depinde de
soarta juridică a altui act juridic. Majoritatea actelor juridice este
formată din acte principale.
• Sunt acte accesorii acele acte juridice civile care nu au
o existenţă de sine stătătoare, existenţa lor depinzând de
existenţa unui alt act juridic civil, care este actul principal. Sunt
asemenea acte: clauza penală, fidejusiunea, ipoteca conven-
ţională, arvuna etc.
Actele accesorii pot fi încheiate concomitent sau la o dată
diferită de data încheierii actului principal.
233
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura
All Beck, Bucureşti, 1999, p.151.
160
Importanţa juridică a acestei clasificări poate fi analizată
sub aspectul aprecierii valabilităţii şi eficacităţii.
După raportul lor cu cauza, distingem: acte cauzale şi acte
abstracte.
• Sunt acte cauzale acele acte juridice a căror valabilitate
implică valabilitatea cauzei, în sensul că atunci când cauza (sco-
pul) este imorală, ilicită sau lipseşte, actul juridic civil va fi lovit
de nulitate. Cele mai multe acte juridice civile sunt acte cauzale.
• Sunt acte abstracte acele acte juridice civile a căror
valabilitate nu implică analiza cauzei. Intră în această categorie
titlurile de valoare: la purtător, nominativ ori la ordin.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe
planul valabilităţii actelor juridice civile.
În funcţie de modalitatea încheierii, distingem: acte strict
personale şi acte ce pot fi încheiate şi prin reprezentare.
• Sunt acte strict personale acele acte juridice civile care
nu pot fi încheiate decât personal, nu şi prin reprezentare. De
exemplu: testamentul, căsătoria etc.
• Sunt acte încheiate prin reprezentare majoritatea actelor
juridice civile.
Importanţa juridică a acestei clasificări vizează mai multe
aspecte:
• actele personale constituie excepţia – actele care se pot
face prin reprezentare –, ceea ce conduce la concluzia că,
excepţiile fiind de strictă interpretare, primele (cele personale)
sunt numai cele reglementate expres de lege;
• valabilitatea actului strict personal se apreciază numai în
raport de persoana sau persoanele care-l încheie, în timp ce, în
cadrul actelor încheiate prin reprezentant, se are în vedere, în
principiu, şi persoana reprezentantului;
• capacitatea de a încheia acte juridice strict personale este
guvernată de anumite reguli speciale, prevăzute expres de lege.
După reglementarea lor, distingem: acte numite (tipice) şi
acte nenumite (atipice).
161
• Sunt acte numite (tipice) acele acte juridice civile care au
o denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare proprie.
Majoritatea actelor juridice civile sunt acte numite, ca, de exemplu,
contractele de vânzare-cumpărare, locaţiunea, mandatul etc.
• Sunt acte nenumite (atipice) acele acte juridice civile
care nu sunt nominalizate şi nu au o reglementare proprie în
legea civilă, ca, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare cu
clauză de întreţinere, prestările de servicii.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub
aspectul determinării regulilor juridice aplicabile.
Astfel, în cazul actelor tipice se aplică regula juridică
existentă, pe când în cazul actelor atipice sunt aplicabile regulile
generale – nu cele edictate pentru un anumit act tipic – oricât de
apropiate ar fi cele două acte.
După modul de executare, distingem: acte cu executare
dintr-o dată şi acte cu executare succesivă.
• Sunt acte cu executare dintr-o dată actele juridice civile
a căror executare presupune o singură prestaţie din partea debi-
torului, ca, de exemplu, darul manual.
• Sunt acte cu executare succesivă actele juridice civile a
căror executare presupune mai multe prestaţii, eşalonate în timp,
ca, de exemplu, contractul de închiriere, contractul de asigurare,
contractul de rentă viageră.
Importanţa juridică a acestei clasificări prezintă interes sub
următoarele aspecte:
• neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate atrage
rezoluţiunea actelor cu executare dintr-o dată şi rezi-
lierea celor cu executare succesivă;
• nulitatea retroactivează în cazul actelor cu executare
dintr-o dată, pe când la actele cu executare succesivă,
efectele nulităţii se produc numai pentru viitor;
• în situaţia actelor cu executare succesivă, pentru fiecare
prestaţie curge un termen distinct de prescripţie
extinctivă, lucru care nu se întâlneşte la actele cu exe-
cutare dintr-o dată.
162
Capitolul II
CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea I
Generalităţi

1. Definiţie

Prin condiţiile de valabilitate a actului juridic civil se în-


ţeleg componentele structurale, adică elementele constitutive ale
acestuia.
Art.948 Cod civil enumeră, sub denumirea de „condiţii
esenţiale pentru validitatea convenţiilor”, componentele structurale
ale oricărui act juridic, arătând că acestea constau în:
• capacitatea de a contracta;
• consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
• un obiect determinat;
• cauză licită.
Aceste componente sau elemente sunt necesare pentru ca
actul juridic civil să fie valabil şi, pe cale de consecinţă, să pro-
ducă efecte juridice.
În literatura de specialitate, precum şi în legislaţie se folosesc
diferite expresii pentru a desemna condiţiile actului juridic. Men-
ţionăm unele dintre aceste formulări: „elementele actului juridic”,
„elementele esenţiale ale oricărui act juridic”234, „condiţii de
valabilitate a actului juridic”, „condiţiile de eficacitate (în sens

234
Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală,
Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.251.
163
restrâns) a actului juridic”235, „condiţiile de fond” şi „condiţiile de
formă”236, „elementele esenţiale”237.
Aşadar, cu acelaşi înţeles se folosesc termenii condiţie şi
elemente.
În ce ne priveşte, optăm – alături de alţi autori238 – pentru
denumirea tradiţională, consacrată, de altfel, de legislaţia
noastră; astfel, art.948 Cod civil foloseşte expresia „condiţiile
esenţiale pentru validitatea unei convenţii”, iar în Legea
nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat sunt întrebuinţate constant expresiile condiţii
de fond şi condiţii de formă.

2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

Condiţiile actului juridic se clasifică după anumite criterii.


Astfel, în funcţie de aspectul la care se referă, distingem:
condiţii de fond şi condiţii de formă. Primele privesc conţinutul
actului juridic, iar cele de-al doilea privesc forma care îmbracă
conţinutul respectiv.
• Sunt condiţii de fond cele prevăzute de art.948 Cod civil,
respectiv, consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.
• Sunt condiţii de formă cele care privesc: manifestarea de
voinţă atunci când aceasta este cerută ad validitatem; concretizarea

235
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.112-115.
236
Ibidem, p.117-237.
237
P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil. Partea
generală, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.170.
238
Gh. Beleiu, Dreptul, civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p.146;
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999, p.155; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.202.
164
manifestării de voinţă în anumite instrumente de probaţiune;
îndeplinirea anumitor formalităţi cerute de lege pentru a face
actul juridic civil opozabil terţilor.
• În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, con-
diţiile actului juridic pot fi: condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.
• Sunt condiţii esenţiale acelea care, dacă nu sunt înde-
plinite, fac ca actul juridic civil să nu fie valabil încheiat,
respectiv, cele prevăzute de art.948 Cod civil – capacitatea,
consimţământul, obiectul, cauza. La acestea se mai adaugă: forma
cerută ad solemnitatem, în cazul actelor solemne, autorizaţia ad-
ministrativă prealabilă pentru încheierea anumitor acte juridice239.
• Sunt condiţii neesenţiale acele condiţii care pot fi prezente
ori pot lipsi, fără să afecteze valabilitatea actului juridic civil.
În funcţie de sancţiunea nerespectării, distingem: condiţii
de validitate şi condiţii de eficacitate.
Condiţiile de validitate sunt acele condiţii a căror nerespectare
este sancţionată cu nulitatea actului juridic civil, iar condiţiile de
eficacitate sunt acelea a căror nerespectare nu atrage nulitatea
actului juridic civil, ci alte sancţiuni, ca, de exemplu, inopoza-
bilitatea faţă de terţi.

Secţiunea a II-a
Capacitatea de a încheia actul juridic civil

1. Noţiune. Reglementare
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este condiţia de
fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept
civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin înche-
ierea de acte de drept civil.

239
P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil. Partea
generală, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.170-171.
165
Capacitatea de a încheia acte juridice civile constituie o
parte a capacităţii de folosinţă a persoanei – fizice sau juridice – şi
apare ca o premisă a capacităţii de exerciţiu a acesteia, cealaltă
premisă fiind discernământul juridic.
Capacitatea de a încheia acte juridice este reglementată în
mai multe acte normative, ca, de exemplu, în Codul civil, Decretul
nr.31/1954, Codul Familiei etc.
Astfel, în afară de art.943 Cod civil, care se referă la capaci-
tate, consimţământ, obiect, cauză, mai enunţăm art.949 Cod civil,
potrivit căruia „poate contracta orice persoană ce nu este decla-
rată necapabilă de lege”, precum şi art.950 Cod civil, potrivit
căruia „necapabili de a contracta sunt: minorii, interzişii şi toţi
acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.
De asemenea, art.807, 808, 856, 1306 Cod civil se referă la
capacitatea de a încheia acte juridice civile. Art.807 prevede:
„Minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai pentru
jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune majorele”,
iar art.808 stabileşte: „Este capabil de a primi prin donaţiune
între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii”. La art.856
Cod civil este prevăzut principiul potrivit căruia „orice persoană
este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege”.
Art.1306 Cod civil dispune: „Pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora
nu le este oprit prin lege”.
De reţinut este faptul că regula reprezintă capacitatea de a
face acte juridice civile, incapacităţile constituind excepţiile de
la această regulă.
Regula este consacrată, fragmentar, în art.856,949,1306
Cod civil.
Cu caracter general este şi principiul care se desprinde din
art.6 alin.1 din Decretul nr.31/1954: „Nimeni nu poate fi
îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege”.

166
Cu privire la persoana juridică, regula capacităţii acesteia
de a face acte juridice îşi găseşte temeiul în art.34 din Decretul
nr.31/1954, potrivit căruia „persoana juridică nu poate avea
decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege,
actul de înfiinţare sau statut”.
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile este
cuprinsă în art.6 alin.1 din Decretul nr.31/1954 şi art.950
Cod civil240, precum şi în alte dispoziţii cuprinse în izvoarele de
drept civil.
Capacitatea civilă nu trebuie confundată cu discernământul,
deoarece capacitatea este o stare de drept, pe când discernământul
este o stare de fapt a cărei existenţă poate fi dovedită, tot astfel
cum lipsa discernământului poate fi dovedită chiar la persoane
majore.
De asemenea, incapacitatea241 – ca excepţie de la regula
capacităţii – nu trebuie confundată cu inalienabilitatea sau cu
indisponibilizarea unor bunuri, căci incapacitatea este o calitate a
persoanei ca subiect de drept, calitate care o împiedică să încheie
orice acte juridice civile, în timp ce inalienabilitatea sau indisponi-
bilizarea se referă la bunuri, în sensul că numai bunul sau bunurile
respective nu pot fi înstrăinate chiar dacă titularul dreptului de
proprietate asupra lor este pe deplin capabil şi poate încheia orice
alte acte juridice şi înstrăina orice alte bunuri ce-i aparţin.
Deosebirea prezintă importanţă juridică sub aspectul conse-
cinţelor care decurg din corecta caracterizare a situaţiei de fapt:
• încheierea actului juridic civil de către un incapabil atrage
sancţiunea nulităţii relative, pe când înstrăinarea unui bun
inalienabil atrage sancţiunea nulităţii absolute;
• capacitatea de a încheia actul juridic civil trebuie să existe în
momentul încheierii acestuia, respectiv, în momentul exprimării
consimţământului părţii respective.

240
Incapacităţile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate
după mai multe criterii (G. Boroi, op. cit., p.157-158).
241
O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia
a III-a, Editura All Beck, 1999, p.79.
167
Secţiunea a III-a
Consimţământul
1. Noţiune
Consimţământul, fiind una din condiţiile de fond ale actului
juridic civil, constă în manifestarea hotărârii de a încheia actul
juridic civil.
Sub aspect terminologic, consimţământul are două sensuri:
• consimţământul în sens restrâns, adică manifestarea uni-
laterală de voinţă la încheierea actului juridic civil; în cazul
actelor unilaterale, voinţa unilaterală este voinţa manifestată de
autor, pe când în cazul actelor bi ori multilaterale avem de-a face
cu voinţa fiecăreia dintre părţi;
• consimţământul în sens larg, adică acordul de voinţă al
părţilor în actele bilaterale.

1.1. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică


Actul juridic civil constă în manifestarea de voinţă făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice.
Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere
psihologic, cât şi din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic,
voinţa este complexă, deoarece în structura ei intră două elemente:
consimţământul şi cauza sau scopul. Prin urmare, corelaţia dintre
consimţământ şi voinţa juridică este de tipul parte-întreg.

1.2. Formarea şi principiile voinţei juridice


Formarea voinţei juridice reprezintă un proces psihologic
complex242. Voinţa constituie o reflectare subiectivă a lumii, a
realităţii obiective. Punctul de pornire în formarea voinţei juridice
este existenţa unor nevoi ale omului, pe care acesta vrea să le

242
Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală,
Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.251.
168
satisfacă. Urmează reflectarea acestor nevoi în mintea acestuia. Pe
măsură ce reprezentarea scopului devine mai puternică, se trece
de la tendinţă la dorinţa de satisfacere a nevoii. Cel mai adesea, o
dorinţă nu rămâne singură, ci apar şi alte tendinţe şi dorinţe, unele
în acord cu prima dorinţă, altele potrivnice.
În aceste împrejurări, începe a doua fază a procesului
psihologic, deliberarea, care constă în cântărirea avantajelor
şi dezavantajelor pe care le prezintă dorinţele şi mijloacele lor
de realizare.
Ca urmare a unui motiv determinat, de la deliberare se
trece la luarea hotărârii încheierii actului juridic, act care apare
ca mijloc de realizare a scopului propus.
Etapele de formare a voinţei se petrec pe plan intern,
psihologic. Pentru ca faptul psihologic să se transforme în fapt
juridic, este necesar ca hotărârea de a încheia actul juridic să fie
exteriorizată.
Aşadar, din procesul psihologic al formării voinţei juridice
se reţin două elemente: hotărârea exteriorizată şi motivul deter-
minant. Primul element este consimţământul, iar cel de-al doilea
este cauza ori scopul actului juridic.
Principiile voinţei juridice. Două sunt principiile care
cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:
• principiul libertăţii actelor juridice civile (principiul
autonomiei de voinţă);
• principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).
a) Principiul libertăţii actelor juridice civile
Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere
să încheie convenţii sau să facă acte unilaterale, cu respectarea
legii şi a bunelor moravuri. Astfel, în art.969 alin.1 Cod civil, se
prevede: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”, iar art.5 din acelaşi cod stabileşte: „Nu se poate
deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
169
Din cuprinsul textelor de lege menţionate rezultă conţinutul
principiului libertăţii actelor juridice, în sensul că, dacă se res-
pectă legea şi morala, subiectele de drept civil pot să încheie
orice convenţii şi să facă acte unilaterale.
Conţinutul acestui principiu poate fi exprimat în urmă-
toarele idei:
• subiectele de drept civil sunt libere să încheie, cu res-
pectarea legii şi a moralei, orice act juridic civil;
• părţile pot, în mod liber, prin acordul lor, să modifice sau
să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat.
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt
următoarele: normele juridice imperative; regulile de convieţuire
socială; ordinea politică, economică şi socială.
În cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea
acestor limite, el este sancţionat cu nulitatea.
b) Principiul voinţei reale
Aşa cum am precizat, voinţa juridică este alcătuită din
elementul psihologic (voinţa internă) şi elementul social (voinţa
declarată sau exteriorizată).
De regulă, între cele două elemente există o deplină
concordanţă. Prin excepţie, apar situaţii în care o asemenea
concordanţă lipseşte, ceea ce ridică problema stabilirii priorităţii
uneia dintre cele două voinţe – internă, respectiv, declarată.
Cu privire la soluţionarea problemei apărute există două
concepţii: concepţia subiectivă, potrivit căreia trebuie să acordăm
prioritate voinţei interne (reale), şi concepţia obiectivă, potrivit
căreia trebuie acordată prioritate voinţei declarate.
Codul civil român a consacrat, ca principiu, sistemul voinţei
interne (reale), iar ca excepţie, sistemul voinţei declarate. Astfel,
art.977 Cod civil prevede că „interpretarea contractelor se face
după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul
literal al termenilor”.
De asemenea, din dispoziţiile art.953 Cod civil, care sta-
bileşte că „numai manifestarea de voinţă nealterată de un viciu
170
de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune) produce
efecte juridice”, rezultă recunoaşterea voinţei reale.
Un alt text de lege ce prezintă importanţă sub aspectul
analizat este art.1175 Cod civil – care reglementează instituţia
simulaţiei243 –, potrivit căruia „actul secret care modifică un act
public nu poate avea putere decât între părţile contractante şi
succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un
efect contra altor persoane”.
Cu alte cuvinte, efecte juridice între părţi produce numai
actul secret – real –, şi nu cel public, care nu exprimă voinţa
internă a părţilor. Aceasta constituie o excepţie de la principiul
voinţei interne. Faţă de terţi produce efecte juridice actul public.
O altă excepţie244 de la principiul voinţei interne o constituie
dispoziţiile art.1191 alin.2 Cod civil, în sensul că ar fi posibil ca
voinţa consemnată în înscris să nu fie cea reală şi totuşi această
voinţă îşi va produce efectele, cu toate că voinţa reală s-ar putea
stabili prin declaraţiile unor martori, însă textul de lege nu permite
acest lucru.

1.3. Condiţiile de valabilitate a consimţământului


Prin consimţământ se înţelege manifestarea hotărârii de a
încheia un act juridic civil. El este o condiţie de fond, esenţială
şi generală a actului juridic civil.
Termenul consimţământ are două sensuri:
Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea
unilaterală de voinţă, respectiv, voinţa exteriorizată a autorului
actului juridic unilateral sau a uneia dintre părţile actului juridic
243
Simulaţia reprezintă operaţiunea juridică în virtutea căreia,
printr-un act aparent (ostensibil) şi nereal, mincinos, se creează o si-
tuaţie juridică diferită de cea adevărată, reală, cuprinsă în actul ascuns,
încheiat între părţi.
244
P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol.I,
Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.174.
171
bilateral sau multilateral. Acest sens este folosit de art.953 Cod
civil, potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este dat
prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
În cel de-al doilea sens, prin consimţământ se înţelege
acordul de voinţă în actele juridice bilaterale sau multilaterale.
Acest sens este avut în vedere de art.969 alin.2 Cod civil, potrivit
căruia convenţiile „se pot revoca prin consimţământul mutual sau
din cauze autorizate de lege”.
Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul
trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii245:
• să provină de la o persoană cu discernământ;
• să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
• să fie exteriorizat;
• să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ.
Pentru a produce efecte juridice, trebuie ca autorul manifestării de
voinţă să poată aprecia, să aibă puterea de a discerne cu privire la
consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă.
Cerinţa prezenţei capacităţii de exerciţiu nu se confundă
cu condiţia de valabilitate a consimţământului. Capacitatea de
exerciţiu este o stare de drept, pe când prezenţa ori lipsa
discernământului este o stare de fapt.
Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt
prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia acte
juridice civile. Cazurile în care legea prezumă anumite persoane
ca lipsite de discernământ sunt cunoscute sub denumirea de
incapacităţi legale. Astfel, minorul sub 14 ani şi cel pus sub
interdicţie judecătorească sunt consideraţi că nu-şi pot

245
Gh. Beleiu, op. cit., p.152 şi urm.; G. Boroi, op. cit., p.161 şi
urm.; E. Lupan, op. cit., p.213 şi urm.; I. Dogaru, Elemente de drept
civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura
Şansa, Bucureşti, 1993, p.154-155; T. Pop, Drept civil român. Teoria
generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.133 şi urm.
172
reprezenta cu exactitate consecinţele juridice ale actelor juridice
pe care ar urma să le încheie. Minorul între 14 şi 18 ani este
considerat a avea discernământ juridic în curs de formare.
Există situaţii în care persoanele cu deplină capacitate de
exerciţiu se pot găsi, temporar, în situaţii în care le lipseşte
discernământul necesar, ca, de pildă, cazurile de beţie, hipnoză,
somnambulism, mânie puternică – numite incapacităţi naturale246.
Astfel, un testament poate fi anulat dacă se dovedeşte în
mod neechivoc lipsa de discernământ a dispunătorului în mo-
mentul întocmirii testamentului, ţinând seama că, în conformitate
cu prevederile art.856 Cod civil, „orice persoană este capabilă de
a face testament, dacă nu este oprită de lege, capacitatea fiind
regula, iar incapacitatea fiind excepţia”.
Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce
efecte juridice247. Această condiţie decurge din esenţa actului
juridic, care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, deci cu intenţia de a da naştere, modifica
sau stinge raporturi juridice.
Se consideră că lipseşte intenţia de a produce efecte juri-
dice în următoarele situaţii:
• când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie
sau pură complezenţă;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă
mintală, cunoscută de destinatarul acesteia;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută sub o condiţie
pur potestativă din partea celui care se obligă – art.1010
Cod civil;
246
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în Dreptul României,
Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p.161.
247
Această condiţie este formulată şi în termenii următori:
„Consimţământul trebuie să fie emis în stare de angajament juridic”
(Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1967, p.263).
173
• când manifestarea de voinţă este foarte vagă.
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Pentru a putea
produce efecte juridice civile, voinţa trebuie exteriorizată. Voinţa
internă neexteriorizată nu produce efecte juridice. Aceasta nu are
cum să fie cunoscută de alte persoane.
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este
principiul consensualismului, adică părţile sunt libere să aleagă
forma de exteriorizare a voinţei lor. De la acest principiu există
şi excepţii, constând în necesitatea ca manifestarea de voinţă să
îmbrace o formă specială, cum este cazul actelor solemne sau
formale.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată în formă
expresă – cum este cazul actelor solemne sau formale – ori în
mod tacit.
Unele acte juridice pot fi făcute prin manifestare de voinţă
fie expresă, fie tacită, ca, de exemplu, cazul acceptării moş-
tenirii. În acest sens, art.689 Cod civil precizează: „Acceptarea
poate fi expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul
sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat, este tacită
când eredele face un act pe care n-ar putea să-l facă decât în
calitatea sa de erede şi care lasă a se presupune neapărat intenţia
sa de acceptare”.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului, se ridică
problema valorii juridice a tăcerii, în sensul dacă aceasta are sau
nu valoare de consimţământ.
În principiu, tăcerea în sine nu constituie o manifestare de
voinţă, neputând fi considerată nici măcar ca un consimţământ
tacit.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ atunci când:
• legea prevede acest lucru în mod expres, ca, de exemplu,
art.1437 Cod civil, potrivit căruia „după expirarea termenului
stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e
lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită,
efectele ei se reglează după dispoziţiile articolului relativ la
locaţiunea fără termen”;
174
• prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită
semnificaţie juridică, în semn de consimţământ;
• în materie de ofertă – acceptare, se apreciază că tăcerea la
o ofertă făcută exclusiv în favoarea destinatarului ei valorează
acceptare – potrivit art.1138 Cod civil în materia remiterii de
datorie;
• când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.
Consimţământul trebuie să nu fie alterat prin vicii de
consimţământ. Legea civilă cere ca formarea voinţei să fie liberă,
neinfluenţată, nealterată prin ceea ce numim vicii de consim-
ţământ sau vicii ale voinţei.
Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul (sau viclenia),
violenţa şi leziunea.

2. Viciile de consimţământ
2.1. Eroarea
2.1.1. Definiţie
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a realităţii la
încheierea unui act juridic civil248. Art.953 Cod civil prevede:
„Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare...”, iar
art.954 Cod civil prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât
când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”.

2.1.2. Clasificare
În funcţie de gravitatea şi efectele pe care le produce,
eroarea poate fi: eroare-obstacol, eroare-viciu de consimţământ
şi eroare-indiferentă.

248
Pentru alte definiţii asemănătoare, a se vedea: A. Ionaşcu,
Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.82;
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1969, p.153.
175
• Eroarea-obstacol este acea falsă reprezentare a realităţii
care împiedică formarea actului juridic civil. Ea este cunoscută şi
sub numele de eroare distructivă de voinţă249. Eroarea-obstacol
este cea mai gravă formă a erorii. Ea poate cădea asupra naturii
actului ce se încheie, când o parte crede că încheie un anumit act
juridic civil (contract de vânzare-cumpărare, în loc de vânzare cu
clauză de întreţinere).
Falsa reprezentare a realităţii poate cădea asupra identităţii
obiectului, când o parte crede că tratează cu privire la un anumit
bun, iar cealaltă parte are în vedere alt bun (de exemplu, o parte
vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă,
crezând că este vorba de un imobil situat în Cluj-Napoca).
• Eroarea-viciu de consimţământ este falsa reprezentare a
realităţii ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului
actului, fie asupra persoanei contractante. Această eroare, numită
şi eroare gravă250, nu este distructivă de voinţă, în sensul că ea nu
înlătură consimţământul, ci doar îl viciază.
Eroarea substanţei obiectului actului juridic constituie viciu
de consimţământ numai când se referă la calităţile substanţiale
ale obiectului, deoarece partea care a încheiat actul juridic şi-a
manifestat voinţa numai în considerarea acestor calităţi, pe care
în mod eronat le-a crezut adevărate. În acest sens, art.954 alin.1
Cod civil precizează: „Eroarea nu produce nulitate decât atunci
când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”.
Cu privire la interpretarea noţiunii de substanţă a obiectului
actului juridic, există trei concepţii: concepţia obiectivă, concepţia
subiectivă şi concepţia intermediară.
Potrivit concepţiei obiective, eroarea se reduce la eroarea
asupra materiei din care este alcătuit bunul, neluându-se în

249
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de
drept civil român, vol.II, Bucureşti, 1929, p.812.
250
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.,
p.812.
176
calcul intenţia părţilor. Din punct de vedere al acestei concepţii,
o vânzare este nulă doar în situaţia în care o anumită persoană a
urmărit să achiziţioneze un bun de aur, cumpărând în realitate un
bun de aramă. Ea nu este nulă când obiectul achiziţionat, deşi
este de aur, nu este de aur masiv, ci de aliaj de aur, deşi cum-
părătorul avea intenţia să-şi cumpere un obiect de aur pur.
Din punct de vedere al concepţiei subiective, noţiunea de
substanţă a obiectului actului juridic civil are o semnificaţie mult
mai largă, în sensul că în conţinutul acesteia se include obli-
gatoriu orice însuşire care a fost determinată la încheierea
actului juridic civil. Se consideră calităţi esenţiale ale obiectului
nu numai însuşirile materiale ale acestuia, ci şi autenticitatea,
vechimea, capacitatea de a-l folosi potrivit destinaţiei avute în
vedere de părţi.
Va exista o asemenea eroare dacă cel ce cumpără un
tablou, un obiect de artă, o mobilă de epocă, crede că tabloul
este al unui anumit pictor şi în realitate este un fals, obiectul de
artă sau mobila nefiind decât copii.
Concepţia intermediară251 acreditează ideea potrivit căreia
prin noţiunea de substanţă a obiectului actului juridic civil se
înţeleg acele calităţi pe care opinia generală şi obiceiurile le
consideră drept esenţiale sau a căror reunire determină natura
specifică a lucrului.
Cu privire la eroarea asupra persoanei, domeniul ei de
aplicare se limitează în principal la actele intuitu personae, cazul
frecvent fiind cel al actelor cu titlu gratuit, fără a exclude în to-
talitate contractele oneroase (contractul de societate, împrumutul,
mandatul etc.).
Referindu-se la eroarea asupra persoanei, art.954 alin.2 Cod
civil prevede: „Eroarea nu produce nulitate când cade asupra
persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia
persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.

251
E. Lupan, op. cit., p.220.
177
• Eroarea-indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări
care sunt însă mai puţin importante la încheierea actului juridic
civil (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărătorului252,
eroarea asupra solvabilităţii contractantului etc.).
Sancţiunea care intervine în cazul erorii-obstacol este nuli-
tatea absolută a actului juridic civil, deoarece în acest caz nu s-a
format acordul de voinţă. Eroarea – viciu de consimţământ atrage
nulitatea relativă a actului juridic civil. Eroarea – indiferentă poate
atrage o diminuare valorică a prestaţiei, dar poate rămâne şi fără
nici o consecinţă juridică.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este
de două feluri: eroare de fapt şi eroare de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unor situaţii
faptice, în momentul încheierii actului juridic civil, situaţii care
privesc obiectul actului, valoarea sau contractantul.
Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei
sau în cunoaşterea inexactă a conţinutului unui act normativ sau
a unei norme juridice.
În legătură cu admisibilitatea erorii de drept ca viciu de
consimţământ, în literatura de specialitate nu există un punct de
vedere unitar.
În favoarea inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de
consimţământ s-a adus ca argument obligaţia cunoaşterii legii;
astfel, nu poate fi îngăduită apărarea bazată pe invocarea necu-
noaşterii legii253.
În sprijinul soluţiei admisibilităţii erorii de drept, ca viciu de
consimţământ, pot fi aduse următoarele argumente: art.953 Cod
civil prevede nevalabilitatea consimţământului „când este dat din
eroare”, fără a se distinge între eroarea de drept şi eroarea de fapt;
legea prevede o serie de cazuri în care nu este admisă eroarea de

252
G. Boroi, op. cit., p.166.
253
A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti, 1963,
p.83.
178
drept – art.1206 alin.2 Cod civil în privinţa mărturisirii judiciare –,
ceea ce înseamnă că în celelalte cazuri eroarea de drept este
admisă; în măsura în care se produce, eroarea de drept are acelaşi
efect ca şi eroarea de fapt, şi anume falsa reprezentare a realităţii.
În ce ne priveşte, considerăm că această din urmă soluţie
este cea realistă şi corespunzătoare cerinţelor practicii, deoarece
efectele erorii asupra consimţământului viciat sunt identice,
indiferent că este vorba de eroare de fapt sau de eroare de drept.
De altfel, această soluţie este îmbrăţişată şi de jurisprudenţă254.
Din punct de vedere al structurii, eroarea – viciu de con-
simţământ presupune un singur element – falsa reprezentare a
realităţii, care este de natură psihologică, de unde rezultă şi
dificultatea probării ei.

2.2. Dolul
2.2.1. Definiţie şi reglementare
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în indu-
cerea în eroare a unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene
sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
Cu alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (spre deosebire de
eroarea propriu-zisă, care are un caracter spontan).
În afară de art.953 Cod civil, care prevede: „Consimţă-
mântul nu este valabil când este .... surprins prin dol”, Codul civil
consacră dolul în art.960, care prevede: „Dolul este o cauză de
nulitate a convenţiei când mijloacele viclene întrebuinţate de una
din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii,
cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune”.

254
De exemplu, Tribunalul Jud.Bihor, Decizia civilă nr.449/1981,
în „Revista Română de Drept”, nr.8/1982, cu notă de T. Meneşi, p.38 şi
urm.; Tribunalul Jud. Caraş-Severin, Decizia civilă nr.474/1985, în
„Revista Română de Drept”, nr.12/1985, cu notă de S. Belingrădeanu,
p.55 şi urm.
179
2.2.2. Clasificare
În funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă,
distingem: dolul principal şi dolul incidental.
• Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente
importante, determinante la încheierea actului juridic civil. Acest
dol atrage anularea actului.
• Dolul incidental (dolul incident, secundar, accesoriu) este
acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru
încheierea actului juridic civil. Acesta nu atrage anularea actului,
ci dă dreptul doar la o acţiune în despăgubire pentru eventualele
diferenţe de preţ.

2.2.3. Structura dolului


Dolul este alcătuit din două elemente255: elementul obiectiv
şi elementul subiectiv.
Elementul obiectiv sau material constă în utilizarea de
mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive,
frauduloase) pentru a induce în eroare.
Elementul subiectiv, intenţionat constă în intenţia de a
induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un
act juridic civil.
În materia liberalităţilor, dolul se manifestă sub forma
captaţiei şi a sugestiei.
Captaţia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul
de a câştiga afecţiunea dispunătorului şi de a-l determina astfel
să facă o liberalitate (o donaţie, un legat) în favoarea autorului
acestor mijloace viclene, pe care altfel nu ar fi făcut-o.
Sugestia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul
de a dezavua afecţiunea dispunătorului faţă de rudele sale sau
faţă de cel căruia intenţiona să-i facă o liberalitate şi a-l determina
astfel să dispună în favoarea altei persoane decât cea avută
iniţial în vedere.

255
Gh. Beleiu, op. cit., p.157; G. Boroi, op. cit., p.169; I. Dogaru,
op. cit., p.163; E. Lupan, op. cit., p.223.
180
Când elementul obiectiv al dolului constă într-o acţiune, se
foloseşte expresia „dol prin reticenţă” (reticenţa constă în aceea
că una din părţile actului juridic civil păstrează tăcere asupra unor
împrejurări esenţiale care ar fi trebuit aduse la cunoştinţa
celeilalte părţi cu ocazia încheierii actului juridic civil).
În legătură cu elementul subiectiv al dolului, reţinem din
practica judiciară următoarele: lipsa discernământului şi dolul
sub forma captaţiei se exclud256; nu există dol dacă contractantul
cunoaşte împrejurarea pretins ascunsă257.

2.2.4. Condiţii
Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să
îndeplinească două condiţii cumulative: să fie determinant pentru
încheierea actului juridic civil; să provină de la cealaltă parte.
• Dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic
civil constă în cerinţa ca dolul să privească elemente hotărâtoare
pentru încheierea actului, în sensul că, dacă partea aflată în
eroarea provocată ar fi cunoscut adevărul, nu ar fi încheiat acel
act juridic. Aprecierea dolului – viciu de consimţământ se face
subiectiv, de la caz la caz, în mod concret, avându-se în vedere şi
pregătirea şi experienţa de viaţă a victimei dolului.
• Dolul să emane de la cealaltă parte se deduce din
art.960 alin.1 Cod civil („mijloacele viclene întrebuinţate de una
din părţi...”). Această cerinţă este aplicabilă atât actelor juridice
bilaterale – cazul în care se vorbeşte de „cealaltă parte” –, cât şi
în cazul actelor unilaterale, cum este cazul testamentului, care
este act juridic unilateral. Asemenea erorii, nu este necesar ca
dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului
juridic bilateral. Dacă ar exista reciprocitate de dol, atunci
256
A se vedea decizia nr.98 din 1982 a Tribunalului Hunedoara,
în „Revista Română de Drept”, nr.2/1983.
257
A se vedea decizia civilă nr.1398 din 1986 a Tribunalului
Suceava, în „Revista Română de Drept”, nr.7/1987.
181
fiecare parte ar avea dreptul să ceară anularea actului pentru
dolul a cărui victimă este.

2.2.5. Proba dolului


Aşa cum rezultă din art.960 alin.2 Cod civil, dolul nu se
presupune; partea care invocă existenţa dolului pentru pro-
nunţarea nulităţii actului juridic civil trebuie să facă dovada
existenţei acestuia. Fiind un fapt juridic – stricto sensu –, proba
se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. Dovada
dolului este mai uşor de făcut, comparativ cu eroarea, datorită
elementului său material.
Dolul, fiind viciu de consimţământ, este sancţionat cu
nulitatea relativă a actului juridic civil. Fiind totodată un delict
civil, dolul dă dreptul la o acţiune în despăgubire în condiţiile
art.998 Cod civil.

2.3. Violenţa
2.3.1. Definiţie şi reglementare
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o
temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu
l-ar fi încheiat.
Codul civil reglementează violenţa ca viciu de con-
simţământ în art.955 – 958. Astfel, art.956 Cod civil stabileşte:
„Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a
contracta, i s-a insuflat temerea, rezonabilă după dânsa, că va fi
expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”;
art.957 dispune: „Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a
exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor şi
ascendenţilor”; art.958 stabileşte că „simpla temere reverenţioasă,
fără violenţă, nu poate anula convenţia”; art.959 prevede: „Con-
venţia nu poate fi atacată pentru cauză de violenţă dacă, după
182
încetarea violenţei, convenţia s-a aprobat expres sau tacit sau
dacă a trecut timpul defipt de lege pentru restituţiune”.

2.3.2. Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, avem violenţă
fizică şi violenţă morală.
• Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu răul
priveşte integritatea fizică ori bunurile persoanei, victima ajungând
în situaţia de a servi ca un simplu instrument în încheierea
actului juridic civil; de exemplu, forţarea mâinii unei persoane
de a semna un înscris ce constată un act juridic. O asemenea
ameninţare este mai mult decât un viciu de consimţământ, în
sensul că aceasta are ca efect lipsa consimţământului.
• Violenţa morală sau psihică este tot o ameninţare cu un
rău, care priveşte onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei, de
natură să-i provoace acesteia o traumă care o determină să
încheie un act juridic civil.
După caracterul ameninţării, deosebim: violenţă legitimă
şi violenţă nelegitimă.
• Violenţa legitimă sau justă este aceea făcută în
exercitarea unui drept subiectiv. O asemenea ameninţare nu este
viciu de consimţământ. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe
debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de
bunăvoie obligaţia258.
• Violenţa nelegitimă sau injustă este acea ameninţare care
nu este bazată pe un drept subiectiv. Aceasta atrage anulabilitatea
actului juridic259.

258
Gh. Beleiu, op. cit., p.158.
259
S-a apreciat că, în mod excepţional, violenţa poate atrage
şi nulitatea absolută a actului juridic, atunci când, datorită ei,
consimţământul lipseşte cu desăvârşire; spre exemplu, o persoană este
silită să semneze înscrisul constatator al unui act juridic, prin aceea
că îi ţin mâna şi i-o conduc (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,
Al. Băicoianu, op. cit., p.816).
183
2.3.3. Structura violenţei
Violenţa – viciu de consimţământ cuprinde două elemente:
un element obiectiv şi un element subiectiv.
• Elementul obiectiv sau exterior constă în ameninţarea cu
un rău, care poate fi de natură fizică (lovituri, vătămare corporală,
ucidere), patrimonială (distrugerea sau degradarea unui anumit
bun, sistarea unor plăţi etc.) sau morală (compromiterea reputaţiei,
părăsirea persoanei etc.).
• Elementul subiectiv sau interior constă în insuflarea unei
temeri persoanei ameninţate, de natură să determine victima să
încheie actul juridic civil. Ceea ce alterează consimţământul este
tocmai această temere insuflată victimei.

2.3.4. Condiţiile violenţei


Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, tre-
buie întrunite cumulativ două condiţii260: să fie determinantă
pentru încheierea actului juridic civil şi să fie injustă (nelegitimă).
• Condiţia să fie determinantă pentru încheierea actului
juridic civil necesită anumite precizări. Astfel, art.956 Cod civil
precizează că temerea trebuie să fie „raţionabilă cu dânsa” –
după persoana ameninţată –, adică să fie de natură a determina la
încheierea actului juridic. În aprecierea caracterului determinant,
hotărâtor al temerii sale, se ia în considerare persoana victimă a
violenţei sub aspectul vârstei, forţei, gradului de cultură, starea
psihică, persoana de la care provine violenţa, locul unde se
exercită violenţa, timpul când se exercită violenţa etc.
În ce priveşte persoanele, art.957 Cod civil se referă, în afară
de persoana ameninţată, la soţ, descendenţi şi ascendenţi. În
literatura de specialitate s-a apreciat261 în mod just că enumerarea

260
Gh. Beleiu, op. cit., p.159; G. Boroi, op. cit., p.173; I. Dogaru,
op. cit., p.166; E. Lupan, op. cit., p.227-228; T. Pop, op. cit., p.141-142.
261
I. Rucăreanu, Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol.I,
Partea generală, 1967, p.288; D. Cosma, op. cit., p.174.
184
aceasta nu trebuie considerată ca limitativă, ea vizând şi alte
persoane, de care victima violenţei este legată printr-o afecţiune.
Cu privire la bunurile împotriva cărora se îndreaptă actele
de violenţă, art.956 Cod civil are în vedere, în exclusivitate,
averea victimei violenţei.
• Condiţia să fie injustă (nelegitimă, ilicită), deoarece nu
orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie violenţă – viciu de
consimţământ. Această condiţie este îndeplinită ori de câte ori
actele de violenţă nu sunt făcute în exercitarea unui drept
subiectiv şi în limitele legii. Vom fi în prezenţa violenţei – viciu
de consimţământ, în situaţia în care, deşi se urmăreşte realizarea
unui drept subiectiv (a unui drept de creanţă), mijloacele folosite
în acest scop sunt în afara legii (creditorul îl ameninţă pe debitor
cu moartea).
Pentru actele juridice bilaterale sau multilaterale, spre
deosebire de dol, în cazul violenţei nu se mai cere ca aceasta să
provină de la cealaltă parte contractantă, ci, aşa cum prevede
art.955 Cod civil, ameninţarea cu un rău poate să provină şi de la
un terţ262.
Se apreciază că starea de necesitate în care se găseşte o
persoană, ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel
nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de con-
simţământ, deci că s-ar putea cere anularea actului juridic şi
atunci când ameninţarea cu un rău provine dintr-o împrejurare
ce constituie o stare de necesitate263.
De reţinut este faptul că, în raport cu reglementarea actuală a
violenţei ca viciu de consimţământ, starea de necesitate în care s-a
aflat o persoană şi care a determinat-o să încheie un act juridic nu
poate fi asimilată viciului de consimţământ al violenţei şi ca atare
nu atrage sancţiunea nulităţii relative.
În mod excepţional, respectiv, în măsura în care, datorită
stării de necesitate, a lipsit consimţământul uneia dintre părţi,

262
G. Boroi, op. cit., p.174.
263
I. Rucăreanu, Tr. Ionaşcu ş.a., op. cit., p.288; D. Cosma,
op. cit., p.174; Gh. Beleiu, op. cit., p.159; I. Dogaru, op. cit., p.166.
185
actul juridic este lovit de nulitate absolută264. Cu alte cuvinte,
dacă una din părţile actului juridic civil profită de starea de
necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv
este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.

2.4. Leziunea
2.4.1. Definiţie şi reglementare
Leziunea – viciu de consimţământ constă în prejudiciul
material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei vădite de
valoare dintre două prestaţii. Disproporţia de valoare trebuie să
existe chiar în momentul convenţiei.
Printre viciile de consimţământ prevăzute în art. 953 Cod
civil, leziunea nu este trecută. Aceasta este considerată ca atare
în alte reglementări. Astfel, art. 951 Cod civil prevede că:
„Minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de
necapacitate decât în caz de leziune”, iar art. 1165 Cod Civil
precizează: „Majorul nu poate pentru leziune, să exercite
acţiunea în resciziune”.
În această din urmă situaţie, legiuitorul a considerat că
simpla disproporţie dintre valoarea prestaţiilor reciproce nu
poate duce la concluzia vicierii consimţământului, de vreme ce
părţile contractante sunt persoane majore ce au capacitate de
exerciţiu deplină.
Art. 1157 Cod civil prevede că „Minorul poate exercita
acţiunea în resciziune – anularea unui contract pentru leziune –
pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii”. Acest articol
a fost implicit modificat prin dispoziţiile art. 25 alin. 1 şi 2 din
Decretul nr. 31/1954 pentru punerea în aplicare a Codului
Familiei şi a Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice

264
Pentru soluţia că pericolul fortuit, care a determinat pe cineva
să încheie un act juridic, poate uneori „zdruncina raţiunea victimei şi a
o distruge, aşa încât consimţământul să fie inexistent”, a se vedea
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil român, vol. II, 1921, p. 1820.
186
şi juridice, text potrivit căruia „(1) Aplicarea dispoziţiilor
referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la
minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri,
fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste
acte le pricinuiesc vreo vătămare. (2) Actele juridice ce se
încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”.
De la regula prevăzută de art. 1165 Cod Civil există
excepţia265 ce rezultă din art. 694 Cod Civil, potrivit căreia
majorul poate invoca leziunea în cazul în care „succesiunea ar fi
fost absolvită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin
descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării”,
după ce el a acceptat succesiunea.
În cazul acestei situaţii de excepţie este admisibilă acţiunea
în resciziune intentată de către o persoană majoră.

2.4.2. Structura leziunii


Structura leziunii este diferită în raport de concepţia care
stă la baza reglementării acesteia. În această privinţă există două
concepţii: o concepţie obiectivă şi o concepţie subiectivă.
Potrivit concepţiei obiective, pentru a fi în prezenţa leziunii
este suficient să existe o disproporţie de valoare între contraprestaţii.
Potrivit concepţiei subiective, pentru a fi în prezenţa
leziunii este necesar ca, pe lângă elementul obiectiv, să existe şi
un element subiectiv, concretizat în viciu de consimţământ ce
rezultă din exploatarea stării de nevoie în care se află una dintre
părţi de care are cunoştinţă cealaltă parte şi de care profită.
În dreptul civil român este consacrată excepţia obiectivă: cel
ce invocă leziunea nu are de dovedit decât vădita disproporţie de
valoare între contraprestaţii. Dacă o parte profită de starea de
nevoie în care se află cealaltă parte, actul juridic este lovit de
nulitate absolută pentru cauză imorală266.

265
E.Lupan, op. cit., p. 229.
266
I. Rucăreanu, op. cit., p.289.
187
2.4.3. Condiţii
Din reglementarea şi definiţia leziunii rezultă că sunt nece-
sare următoarele condiţii pentru a se putea cere anularea actului
pentru acest viciu de consimţământ267: leziunea să fie consecinţa
directă şi nemijlocită a actului respectiv (art.1158 Cod civil
prevede că, atunci când leziunea rezultă dintr-un eveniment
cauzal şi neaşteptat, minorul nu are acţiunea în resciziune);
leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită.

2.4.4. Domeniul de aplicare


Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât în
privinţa persoanelor, cât şi în privinţa actelor juridice.
Cu privire la persoane, leziunea se referă numai la minorii
între 14 şi 18 ani, adică la minorii cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Sub aspectul actelor juridice supuse anulării pentru le-
ziune, trebuie avute în vedere următoarele cerinţe: leziunea
priveşte doar actele de administrare încheiate de minor singur,
fără încuviinţarea părinţilor ori tutorelui, acte pentru care legea
nu cere şi încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă aceste acte sunt
lezionare pentru minor; sunt supuse leziunii numai actele cu titlu
oneros comutative (nu şi cele aleatorii).

2.5. Comparaţie între viciile de consimţământ


Cele patru vicii de consimţământ examinate prezintă urmă-
toarele asemănări:
• sancţiunea este aceeaşi: anulabilitatea actului juridic civil;
• viciul de consimţământ trebuie să fie dovedit, acesta nu
se prezumă;

267
P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol.I,
Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.183.
188
• viciul de consimţământ trebuie să fie determinant pentru
încheierea actului juridic;
• este suficient ca viciul să afecteze consimţământul unei
singure părţi – în actele bilaterale –, nefiind necesar ca
viciul să fie comun.
Între viciile de consimţământ există şi unele deosebiri:
• sub aspectul probei, eroarea este mai greu de dovedit
(deoarece ea constă într-un element subiectiv), în timp
ce dolul, violenţa şi leziunea sunt mai uşor de dovedit
prin faptul că au în structură şi un element obiectiv,
exterior;
• eroarea viciază consimţământul numai când priveşte
calităţile substanţiale ale obiectului sau ale persoanei,
pe când dolul viciază voinţa, indiferent asupra cărui
element determinant poartă eroarea provocată;
• eroarea este aplicabilă atât actelor unilaterale, cât şi
actelor bilaterale, pe când dolul, violenţa şi leziunea
privesc, în principal, actele bilaterale;
• dolul şi violenţa – constituind în sine fapte ilicite – pot
atrage, pe lângă sancţiunea nulităţii relative, şi răs-
punderea civilă delictuală, adică obligarea celui vinovat
la plata de despăgubiri.

Secţiunea a IV-a
Obiectul actului juridic
1. Definiţie
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor
stabilită prin actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care
sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile268.

268
Gh. Beleiu, op. cit., p.161; E. Lupan, op. cit., p.231; G. Boroi,
op. cit., p.178; I. Dogaru, op. cit., p.173.
189
Din cuprinsul definiţiei se poate observa că obiectul actului
juridic civil se identifică cu obiectul raportului juridic civil ce
izvorăşte din actul respectiv.
Obiectul actului juridic civil nu poate fi confundat cu con-
ţinutul sau efectele actului juridic civil, respectiv, cu drepturile
subiective civile şi obligaţiile născute din actul juridic. Bunăoară,
nu se poate pune semnul egalităţii între obligaţia vânzătorului de a
preda lucrul cumpărătorului, pe de o parte, şi predarea lucrului
respectiv, pe de altă parte.
În doctrină nu există un punct de vedere unitar în privinţa
noţiunii obiectului actului juridic civil. Astfel, într-o opinie269,
obiectul actului juridic civil constă în crearea, modificarea,
transmiterea sau stingerea unui raport juridic. Acestei opinii i se
reproşează faptul că se confundă obiectul cu efectul actului
juridic.
Într-o altă opinie270, obiectul actului juridic constă în
interesele reglementate de părţi în baza şi în limitele legii prin
mijloacele actului juridic. Acestei opinii i se opune faptul că
interesul ţine de scopul (cauza) actului juridic. Într-o altă
opinie271, se neagă faptul că actul juridic ar avea un obiect
propriu, distinct, analizându-se doar obiectul obligaţiei sau
obligaţiile generate de actul juridic.
În sprijinul definiţiei obiectului actului juridic civil pe care
am enunţat-o, invocăm şi prevederile art.962 Cod civil, potrivit
căruia „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai
una din părţi se obligă”. Or, părţile se obligă tocmai la obiectul
obligaţiei sau obligaţiilor, adică la o anumită prestaţie.

269
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil
român, vol. II, Bucureşti, 1943, p. 825; A. Ionaşcu, op. cit., p.96.
270
D. Cosma, Teoria generală a actului civil, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p.213.
271
M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti,
1921, p.432.
190
2. Condiţiile de validitate a obiectului actului juridic civil

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să


îndeplinească următoarele condiţii generale – obiectul să existe;
să fie în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil; să fie
licit şi moral –, precum şi anumite condiţii speciale: cel ce se
obligă să fie titularul dreptului; obiectul să conste într-un fapt
personal al debitorului272; să existe autorizaţia administrativă
prevăzută de lege.

Condiţii generale
• Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Dacă
bunul ce formează obiectul actului juridic a existat, dar nu mai
există la data încheierii actului juridic, un asemenea act nu este
valabil. Soluţia este consacrată expres în materia vânzării273.
Bunul existent la data încheierii actului juridic civil înde-
plineşte condiţia pe care o avem în vedere.
Bunul viitor poate forma obiect valabil al actului juridic, cu
excepţia succesiunilor viitoare (încă nedeschise), ca, de exemplu,

272
În reglementările cuprinse în art. 962 şi 963 Cod civil pe care
le-am citat în text, privitor la cerinţele pe care trebuie să le întrunească
obiectul actului juridic civil, Codul civil mai cuprinde următoarele
dispoziţii: „Obligaţia trebuie să aibă obiect un lucru determinat cel
puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este
posibilă determinarea sa” – art. 964 Cod civil. „Lucrurile viitoare pot
fi obiectul obligaţiei. Nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu
este deschisă, nici se poate face învoiri unei astfel de succesiuni, chiar
de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune” –
art. 965 Cod civil.
273
Art. 1311 Cod civil prevede: „Dacă în momentul vânzării,
lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă a pierit numai
în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a
pretinde reducerea preţului”.
191
o recoltă viitoare, lucrul care se va confecţiona etc.; bunurile
viitoare ale debitorului nu pot forma obiectul unei ipoteci –
art. 1775 Cod civil.
• Obiectul să fie în circuitul civil. Această condiţie este
formulată expres în art. 963 Cod civil şi concretizată în materia
vânzării în art. 1310 Cod civil, în care se prevede: „Toate
lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute afară numai dacă
vreo lege a oprit aceasta”.
Bunurile inalienabile nu pot forma obiect valabil al vreunui
act juridic civil. De exemplu, terenurile aparţinând domeniului
public, succesiunile nedeschise, substanţele stupefiante etc. sunt
scoase din circuitul civil;274 de asemenea, viaţa, sănătatea, inte-
gritatea corporală a fiinţei umane, starea civilă etc.
Aşadar, prin bunuri aflate în circuitul civil se înţeleg acele
bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile,
indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit
sau despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive.
Nesocotirea interdicţiei de înstrăinare sau a cerinţelor res-
trictive de circulaţie a anumitor bunuri atrage sancţiunea nulităţii
absolute a actului juridic respectiv.
• Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.
Această condiţie este cerută atât de art.948 pct.3 Cod civil, care
vorbeşte despre „un obiect determinat”, ca o condiţie esenţială
pentru validitatea unei convenţii, cât şi de art.964 Cod civil, care

274
În art. 4 alin.2 din Legea nr.18/1991, Legea fondului funciar,
republicată, se prevede: „Domeniul public poate fi de interes naţional,
caz în care proprietatea asupra sa în regim de drept public aparţine
statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea
aparţine – în regim public – comunelor, oraşelor, municipiilor sau
judeţelor”. Potrivit art. 5 alin. 2 din aceeaşi lege, „terenurile care fac
parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Ele pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt
dezafectate din domeniul public”.
192
stabileşte că „obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru
determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi
necertă, de este posibilă determinarea sa”.
Dacă avem în vedere distincţia dintre bunurile determinate
prin caractere individuale – bunuri certe – şi bunurile determinate
prin caractere generice, observăm că, în primul caz, condiţia
prevăzută la art.964 Cod civil este îndeplinită prin ipoteză, iar în
al doilea caz, condiţia este îndeplinită dacă părţile au stabilit
criteriile de determinare a obiectului în momentul executării
actului juridic civil.
• Obiectul să fie posibil. Această cerinţă decurge din prin-
cipiul că nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea
obiectului actului juridic civil echivalează practic cu lipsa
obiectului, ceea ce duce la nulitatea absolută a actului juridic.
Imposibilitatea obiectului actului juridic civil trebuie să
aibă caracter absolut, obiectiv, iar nu subiectiv. Prestaţia trebuie
să fie imposibilă pentru oricine. Pe cale de consecinţă, dacă
imposibilitatea este subiectivă (relativă), adică numai pentru un
anumit debitor, atunci obiectul actului juridic civil este valabil,
iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, este
angajată răspunderea civilă.
Imposibilitatea poate fi de ordin material – dacă obiectul
actului juridic nu poate fi înfăptuit datorită unei stări de fapt –,
dar şi de ordin juridic – dacă se datorează unei împrejurări de
drept. Imposibilitatea de executare trebuie apreciată totdeauna în
raport cu momentul încheierii actului juridic civil.
• Obiectul actului juridic civil să fie licit şi moral.
Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă cu
dispoziţiile legale în vigoare şi cu „bunele moravuri” menţionate
în art.5 din Codul civil. Este ilicit obiectul actului juridic civil
dacă vreo persoană s-ar obliga să pună influenţa sa în serviciul
unei alte persoane, în condiţii nepermise de lege, ca în cazul
traficului de influenţă, dacă s-ar obliga să săvârşească o faptă ce
constituie infracţiune în schimbul unei prestaţii etc.
193
Condiţii speciale
• Obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă.
Această condiţie are la bază principiul după care nimeni nu poate
fi obligat decât prin voinţa sa. Pe cale de consecinţă, o parte nu
poate promite într-un fapt juridic fapta altuia, ci numai propria
faptă, cu excepţia situaţiei în care promisiunea s-ar face în calitate
de reprezentant al acelei persoane. Cu alte cuvinte, sub aspectul
opozabilităţii, promisiunea faptei altuia este lipsită de eficienţă
juridică în privinţa persoanei a cărei faptă a fost promisă. Este
valabil însă actul juridic prin care o persoană se obligă să depună
toată diligenţa pentru a convinge un terţ să încheie ori să ratifice
un act juridic civil – convenţie de porte – fort.
• Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Această
condiţie are la bază principiul juridic potrivit căruia nimeni nu se
poate obliga valabil la ceva ce nu are, ori la mai mult decât are.
Această cerinţă pune în discuţie valabilitatea sau nevalabi-
litatea vânzării; soluţia diferă după cum este vorba de bunul
vândut: bun generic sau bun cert.
Dacă vânzarea priveşte un bun determinat prin caractere
generice sau un bun viitor, lipsa calităţii de proprietar în
momentul încheierii actului juridic civil nu are nici o consecinţă
în privinţa valabilităţii acestuia, deoarece, în acest caz, dreptul
de proprietate se strămută în momentul individualizării bunului
de gen sau al naşterii bunului viitor; debitorul căruia îi lipseşte
bunul poate, între timp, procura de la oricine.
Dacă vânzarea priveşte un bun individual determinat, iar
părţile au fost de bună-credinţă sau cel puţin cumpărătorul a fost
de bună-credinţă, crezând că bunul aparţine vânzătorului, actul
juridic este anulabil pentru eroare asupra calităţii esenţiale a
vânzătorului275; dacă ambele părţi au fost de rea-credinţă, adică
au ştiut că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, atunci
actul juridic civil este lovit de nulitate absolută.
275
G. Boroi, op. cit., p.181.
194
• Cerinţa autorizaţiei administrative. În unele acte juri-
dice, care au ca obiect anumite bunuri, actul juridic nu este valabil
dacă nu se obţine autorizaţia administrativă prevăzută de lege. De
exemplu, în conformitate cu prevederile Legii nr.295/2004
privind regimul armelor şi muniţiilor, împrumutul sau înstrăinarea
armelor şi muniţiilor se poate face numai persoanelor autorizate
să le deţină, cu respectarea destinaţiei acestora şi a scopului
pentru care s-a dat autorizarea.

Secţiunea a V-a
Cauza
1. Definiţie şi reglementare
Cauza sau scopul actului juridic este acea condiţie de fond,
esenţială şi generală, care constă în obiectivul urmărit la înche-
ierea unui asemenea act.
În art.948 Cod civil se precizează „o cauză licită” ca o
condiţie esenţială, iar art.966 Cod civil menţionează: „Obligaţia
fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate
avea nici un efect”.
Art.967 Cod civil arată că o convenţie este valabilă chiar
dacă nu este expresă cauza acesteia şi, totodată, că, până la
dovada contrară, cauza este prezumată. În art.968 Cod civil sunt
precizate situaţiile în care cauza este considerată nelicită, şi
anume, când este prohibită de legi, când este contrară bunelor
moravuri şi ordinii publice.
Ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se
confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul, fiind element
de sine stătător. Cauza împreună cu consimţământul formează
voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de
parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului
juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva
decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului
195
respectiv.276 Cauza nu se confundă nici cu izvorul efectelor
juridice, deoarece s-ar confunda partea cu întregul.

2. Elementele cauzei

În dreptul nostru civil se admite că există două elemente277


care compun cauza actului juridic: scopul imediat şi scopul
mediat.
a) Scopul imediat (direct), numit şi scopul obligaţiei, diferă
în funcţie de categoria de acte juridice civile, fiind identic în
cadrul aceleiaşi categorii:
• în contractele sinalagmatice, scopul imediat constă în
reprezentarea sau prefigurarea mintală a contraprestaţiei;
în această situaţie, reciprocităţii de prestaţii ale părţilor îi
corespunde reciprocitatea de cauze;
• în contractele unilaterale cu titlu gratuit, scopul imediat
constă în intenţia de a gratifica;
• în contractele reale, scopul imediat constă în
reprezentarea remiterii lucrului;
• în contractele aleatorii se consideră că elementul risc
constituie cauza obligaţiilor părţilor.
Scopul imediat este un element abstract şi invariabil în
cadrul unei categorii de acte juridice civile.
b) Scopul mediat (indirect), numit şi scopul actului juridic
civil, constă în motivul determinant al încheierii unui act juridic
civil şi priveşte fie însuşirile contraprestaţiei, fie anumite calităţi
ale celeilalte părţi.
Scopul imediat se caracterizează prin aceea că este subiectiv
şi variabil de la o categorie de acte la altă categorie şi, chiar în

276
I. Dogaru, op. cit., p.179.
277
Gh. Beleiu, op. cit., p.166; G. Boroi, op. cit., p.183 şi urm.;
E. Lupan, op. cit., p.238 şi urm.; I. Dogaru, op. cit., p.180-181;
D. Cosma, op. cit., p.221; T. Pop, op. cit., p.148.
196
cadrul aceleiaşi categorii, de la un act la altul. De exemplu, în
cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul imediat constă în
destinaţia concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat,
respectiv, sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la
cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru
a o dona cuiva, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o
investiţie), respectiv, de la vânzător la vânzător (o persoană vinde
un lucru pentru ca din suma obţinută ca preţ să îşi cumpere un alt
lucru, iar o altă persoană vinde un alt lucru pentru ca din suma
obţinută să plătească o datorie).

3. Condiţiile cauzei

Din reglementările cuprinse în art.5, 966, 968 Cod civil


rezultă că, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită, să fie
morală.
a) Cauza trebuie să existe. Această cerinţă este prevăzută
de art.966 Cod civil, care dispune că „obligaţia fără cauză .... nu
poate avea nici un efect”.
Această condiţie de valabilitate a cauzei este înţeleasă diferit
în literatura de specialitate. Astfel, într-o opinie, se consideră că
lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care este, în esenţă, o
eroare asupra cauzei, întrucât orice persoană conştientă care
încheie un act juridic civil urmăreşte un anumit scop.278 Într-o altă
opinie, se consideră că lipsa cauzei nu are independenţă con-
ceptuală, ea fiind încorporată în conceptul de cauză falsă279. În ce
priveşte scopul imediat, inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se
confundă în toate cazurile, iar în ce priveşte scopul imediat, lipsa
acesteia se reduce la o eroare asupra cauzei280.

278
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p.91-93.
279
A se vedea Tr. Ionaşcu, op. cit., p.272-274.
280
A se vedea D. Cosma, op. cit., p.229-234.
197
Considerăm că, în rezolvarea problemei, este necesar să
facem o dublă distincţie281: pe de o parte, scopul mediat de
scopul imediat; pe de altă parte, cauzele lipsei de cauză, ceea ce
va duce la următoarele soluţii:
• când lipsa cauzei se datorează lipsei discernământului,
lipsesc ambele elemente ale acesteia, deoarece în
structura voinţei juridice intră consimţământul şi cauza,
ambele presupunând existenţa discernământului; în
această situaţie, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a
actului juridic civil, deoarece aceasta este sancţiunea
lipsei discernământului;
• când lipsa cauzei se datorează: lipsei contraprestaţiei, în
contractele sinalagmatice; lipsei predării bunului, în
actele reale; lipsei riscului, în actele aleatorii; lipsei
intenţiei de a gratifica, în actele cu titlu gratuit – lipseşte
un element esenţial al actului juridic, iar lipsa scopului
imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat, lăsându-l
fără suport juridic, ceea ce atrage nulitatea absolută a
actului juridic.
b) Cauza trebuie să fie reală. Această condiţie a cauzei
este expres prevăzută de art.966 Cod civil: „Obligaţia ... fondată
pe o cauză falsă ...nu poate avea nici un efect”.
Cauza nu este reală, ci falsă, când există eroare asupra
motivului determinant, adică asupra scopului mediat. Falsitatea
cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic282. De exemplu, o
persoană gratifică o altă persoană printr-o donaţie, crezând că
gratificatul îi este o rudă apropiată, ca mai târziu să descopere că
ea nu este nici măcar rudă îndepărtată. Motivul determinant al vo-
inţei sale de a gratifica l-a constituit calitatea persoanei gratificate.
Deoarece reprezentarea acestei calităţi nu a corespuns realităţii,
există eroare asupra însuşirilor persoanei, iar cauza este falsă.
281
Gh. Beleiu, op. cit., p.167; T. Pop, op. cit., p.148-149.
282
Gh. Beleiu, op. cit., p.168.
198
c) Cauza să fie licită. Cerinţa este prevăzută de art.966 Cod
civil: „Obligaţia ... nelicită nu poate avea nici un efect” şi de
art.968 Cod civil, care prevede: „Cauza este nelicită când este
prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice”.
Din articolul 968 Cod civil rezultă că se declară ilicit actul
juridic civil atât în situaţia în care scopul este prohibit de lege,
cât şi în situaţia când acesta este contrar „bunelor moravuri” şi
„ordinii publice”.
Prin urmare, în actele juridice, cauza este ilicită când vine
în contradicţie cu normele imperative ale legii. Ilicit poate fi
doar scopul mediat283.
d) Cauza trebuie să fie morală. Scopul actului juridic civil
este moral atunci când este în concordanţă cu regulile de
convieţuire socială, respectiv cu bunele moravuri.
În doctrină s-a pus problema corelaţiei dintre art.968 Cod
civil – menţionat mai sus – şi art.5 Cod civil, potrivit căruia „nu
se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la le-
gile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”, deoarece
aparent ar exista o suprapunere între sferele de aplicare a celor
două texte de lege. S-a concluzionat că nu există suprapunere
între cele două articole, deoarece, potrivit art.5 din Codul civil,
pot fi anulate numai actele a căror cauză este contrară preve-
derilor exprese care interesează ordinea publică, economică şi
socială, precum şi bunele moravuri, iar potrivit art.968 Cod civil,
pot fi anulate şi acele acte a căror cauză, chiar dacă nu încalcă o
dispoziţie legală cu privire la ordinea publică şi morală, este totuşi
ilicită şi imorală. De exemplu, convenţia încheiată în scopul
începerii, menţinerii sau reluării unei relaţii de concubinaj284.

283
Gh. Beleiu, op. cit., p.168.
284
Decizia nr.1774 din 1956 a fostului Tribunal Suprem, în
„Revista Română de Drept”, nr.6 din 1974; Decizia nr.53 din 1981 în
„Revista Română de Drept”, nr.9/1981, p.64.
199
4. Rolul cauzei

Rolul cauzei actului juridic civil este dat de importanţa


acestei condiţii esenţiale a oricărui astfel de act juridic. Această
importanţă este subliniată de următoarele idei:
• cauza constituie garanţia voinţei libere şi conştiente în
actul juridic civil. Aceasta rezultă din cele două condiţii:
cauza să existe şi cauza să fie reală;
• prin condiţiile cerute de lege – cauza să fie licită şi cauza
să fie morală –, se constituie un instrument eficace de
apărare a ordinii publice, economice şi sociale, precum
şi de asigurare a respectării moralei;
• cauza constituie un criteriu de clasificare a actelor juridice
în acte cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit;
• cauza constituie şi un criteriu de apreciere a valabilităţii
obiectului actului juridic civil.

5. Proba cauzei

Potrivit art.967 alin.1 Cod civil, „Convenţia este valabilă


cu toate că, cauza nu este expresă”, iar potrivit alin.2 din acelaşi
text de lege, „cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă două
prezumţii relative:
• prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul
redării ei în înscrisul constatator al actului juridic;
• prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea
nu trebuie dovedită.
Cu privire la mijloacele de probă, acestea pot fi admise
potrivit dreptului comun, deoarece existenţa cauzei poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi falsitatea ei
pot fi probate prin dovedirea lipsei discernământului, a lipsei
unui element esenţial la încheierea actului juridic ori erorii
200
asupra mobilului determinant. Imoralitatea şi ilicitatea cauzei
pot fi dovedite cu orice mijloc de probă legală.
Încălcarea cerinţelor legale privitoare la cauză este
sancţionată în mod diferit: ilicitatea sau imoralitatea cauzei, cu
nulitate absolută, iar lipsa de cauză şi cauza falsă, cu nulitate
relativă.

Secţiunea a VI-a
Forma actului juridic civil
1. Definiţie
Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de
exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea,
modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Expresia „forma actului juridic” este utilizată în doctrină în
sens restrâns şi în sens larg.
În sens restrâns (stricto sensu), prin forma actului juridic se
înţelege tocmai modul de exteriorizare a voinţei juridice interne.
Acest înţeles este cârmuit de principiul consensualismului.
În sens larg (lato sensu), prin forma actului juridic civil se
înţeleg condiţiile de formă, care apar sub trei aspecte: forma cerută
pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil, ad validitatem;
forma cerută pentru probarea actului juridic civil, ad probationem;
forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de alte
persoane, faţă de terţi.

1.1. Principiul consensualismului


Forma actului juridic civil în sens restrâns – stricto sensu –
este dominată de principiul consensualismului. Acest principiu
înseamnă că simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară,
ci şi suficientă, pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod
valabil din punct de vedere al formei pe care o îmbracă mani-
festarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.
201
Principiul consensualismului nu este expres consacrat cu
caracter general. Existenţa sa este dedusă, neîndoielnic, din faptul
că acest principiu este consacrat pentru anumite acte juridice,
precum contractul de vânzare-cumpărare (art.1295 alin.1 Cod civil,
potrivit căruia „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea
este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului,
îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi
lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”),
sau, cu titlu mai general, contractele translative de drepturi reale
(art.971 Cod civil, care dispune că „în contractele ce au ca obiect
translativ proprietatea sau un alt drept real, proprietatea sau
dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi
lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i
s-a făcut tradiţiunea lucrului”); legea civilă consacră expres
excepţiile de la principiul consensualismului, care în esenţă sunt
trei: forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi
forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.

1.2. Clasificarea condiţiilor de formă


Condiţiile de formă a actului juridic civil se clasifică, în
principal, în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor.
Astfel, distingem:
• forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil,
cunoscută şi sub denumirea de forma ad validitatem
sau forma ad solemnitatem, a cărei nerespectare atrage
nulitatea absolută a actului juridic civil;
• forma cerută pentru probarea actului juridic, care se
mai numeşte şi forma cerută ad probationem, a cărei
nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic
civil, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un
alt mijloc de probă;
• forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi, a cărei
nerespectare se sancţionează cu inopozabilitatea. Acest
202
lucru înseamnă că terţa persoană este în drept să ignore
actul juridic care trebuie adus la cunoştinţa altor persoane
prin îndeplinirea formalităţii impuse de lege în acest scop.
După sursa ori izvorul care cere o anumită formă pentru
actul juridic civil, distingem:
• forma legală, adică cea impusă de legea civilă;
• forma voluntară ori convenţională.

2. Forma cerută ad validitatem


2.1. Justificare, caractere şi condiţii
Forma cerută ad validitatem este condiţia de formă a actului
juridic civil care constă în respectarea cerinţelor de formă impuse
de lege sub sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv.
Obligativitatea impusă de lege cu privire la forma necesară
pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil are la bază
următoarele raţiuni: pentru anumite acte juridice, forma specială
constituie un mijloc de control al statului asupra unor operaţiuni
juridice de o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru
societate; pentru alte acte juridice, forma specială reprezintă un
mijloc de atenţionare a părţilor cu privire la consecinţele
importante ale actelor pe care le încheie (ca, de exemplu, cazul
donaţiei, ipotecii, renunţării exprese la succesiune etc.); asigu-
rarea libertăţii şi certitudinii consimţământului – cum este cazul
testamentului.
Caracterele juridice ale formei ad validitatem sunt urmă-
toarele:
• este un element constitutiv al actului juridic, lipsa
acestuia fiind sancţionată cu nulitatea absolută a actului;
• implică manifestarea expresă de voinţă, ceea ce exclude
manifestarea tacită a voinţei părţilor;
• este exclusivă, deoarece nu permite părţilor să opteze
pentru o anumită formă decât în situaţia în care legea
prevede posibilitatea unei opţiuni, ca, de exemplu, cazul
203
testamentului, care, potrivit art.859 Cod civil, poate fi
autentic, olograf sau mistic.
Condiţiile formei cerute ad validitatem sunt următoarele:
• întregul cuprins al actului juridic civil trebuie să îmbrace
forma solemnă;
• actele juridice aflate în raport de interdependenţă cu un
act solemn, chiar dacă, privite separat, nu sunt acte
juridice solemne, trebuie să îmbrace, obligatoriu, forma
solemnă;
• actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic
solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă – excepţie
face cazul legatului, care poate fi revocat şi în mod tacit.
Forma autentică este o formă solemnă. Acest lucru nu
înseamnă că forma solemnă se reduce la forma autentică, ci ea are
o sferă mai largă, aflându-se în relaţia întreg (forma solemnă) –
parte (forma autentică)285.

2.2. Aplicaţii ale formei ad validitatem


Principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma
solemnă sunt:
• donaţia – art.813 Cod civil;
• testamentul – art.858 Cod civil;
• revocarea expresă a unui legat – art.858 Cod civil;
• acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar – art.704
Cod civil şi art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995286 a
notarilor publici şi a activităţii notariale;
• renunţarea expresă la succesiune – art.76 alin.4 din
Legea nr.36/1995;

285
De exemplu, testamentul este un act solemn, dar el poate
îmbrăca şi o altă formă decât cea autentică: testamentul olograf, adică
cel scris şi subscris de autor.
286
Publicată în M. Of. nr. 92 din 16 mai 1995.
204
• ipoteca – art.1772 Cod civil;
• actul juridic între vii de înstrăinare a unui teren, indi-
ferent că acesta este situat în intravilan sau extravilan –
art.2 alin.1 din Legea nr.247/2005287 privind reforma
în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, care a abrogat Legea nr. 54/1998;
• contractul de arendare scris – art.3 şi art.6 alin.1 şi 4
din Legea nr.16/1994, cu modificările ulterioare etc.

3. Forma cerută ad probationem


3.1. Noţiune şi justificare
Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă,
impusă de lege sau stabilită de părţi, care constă în întocmirea
unui înscris cu scopul de a proba actul juridic valabil încheiat.
Această formă se justifică atât pentru importanţa anumitor acte
juridice civile, cât şi pentru avantajul practic pe care îl prezintă,
în sensul că înlătură posibilitatea interpretării diferite, echivoce a
contractului actului juridic şi previne ivirea unor litigii în
legătură cu acele acte juridice civile.
Caractere
• este obligatorie, iar nu facultativă; din acest punct de
vedere, se aseamănă cu forma cerută ad validitatem;
• nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii
dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă;
• reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului,
întrucât manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace forma
scrisă.
Nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabi-
litatea actului juridic civil, ci sancţiunea care intervine constă în
imposibilitatea dovedirii actului juridic cu un alt mijloc de probă.

287
Publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.
205
3.2. Aplicaţii
Legislaţia în vigoare foloseşte două procedee de aplicare a
formei ad probationem:
• instituirea formei ad probationem pentru o anumită
categorie de acte juridice civile, respectiv, cele care au
un obiect de o valoare mai mare decât cea prevăzută de
lege – art.1191 alin.1 Cod civil;
• instituirea formei ad probationem, cu caracter particular,
pentru anumite acte juridice: contractul de locaţiune
(art.1416 Cod civil), depozitul voluntar (art.1597 Cod
civil), tranzacţia (art.1705 Cod civil), contractul de închi-
riere a locuinţelor (art.21 din Legea nr.114/1996, legea
locuinţei, republicată), contractul de asigurare (art.241
din Legea nr.32/2000288 privind societăţile de asigurare
şi supravegherea asigurărilor, cu modificările ulterioare).

4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi


4.1. Noţiune şi justificare
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în
acele formalităţi cerute prin lege pentru a face actul juridic civil
opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în
vederea ocrotirii drepturilor sau intereselor lor289. Această cerinţă
de formă este necesară, deoarece, potrivit principiului relativităţii,
actul juridic civil îşi produce efecte numai faţă de părţile actului
juridic civil.
Cu alte cuvinte, părţile nu pot opune actul lor altor persoane,
întrucât actul respectiv nu este opozabil acestora din urmă.
În anumite situaţii, legea cere îndeplinirea unor formalităţi
prin care un anumit act juridic poate fi cunoscut de către terţi. Este
cazul actelor juridice care constituie sau transmit drepturi reale.

288
Publicată în M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000.
289
D. Cosma, op. cit., p.253-254.
206
Drepturile reale, fiind drepturi absolute, sunt opozabile erga
omnes. Pentru a fi opozabile faţă de terţi şi actele juridice ce au ca
obiect drepturi reale, este necesară luarea măsurii de publicitate.

4.2. Aplicaţii ale formei pentru opozabilitate faţă de terţi


Dintre aplicaţiile acestei forme menţionăm:
• publicitatea imobiliară, prin sistemul cărţilor funciare
–Legea nr.7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii
imobiliare, cu modificările ulterioare;
• publicitatea constituirii gajului, prin păstrarea actului
într-o mapă specială la judecătoria în circumscripţia
căreia s-a încheiat actul juridic – art.1686 Cod civil;
• notificarea cesiunii de creanţă – art.1393 Cod civil;
• darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată
– art.1182 Cod civil;
• înregistrarea cerută în materia invenţiilor;
• publicitatea necesară în materie de concesiune, închi-
riere şi locaţia gestiunii;
• publicitatea şi înregistrările prevăzute pentru persoanele
juridice de tip asociativ;
• înregistrările şi publicitatea stabilite prin Legea
nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.
Sancţiunea nerespectării formei cerute pentru opozabilitate
este inopozabilitatea, în sensul că terţul nu este obligat să recu-
noască asemenea acte încheiate de părţi, pe care le poate ignora.

Secţiunea a VII-a
Modalităţile actului juridic civil
1. Definiţie
Prin modalităţile actului juridic civil se înţelege acel ele-
ment al acestui act care constă într-o împrejurare ce are influenţă
207
asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă un
asemenea act290.
Din cuprinsul definiţiei rezultă că modalitatea actului ju-
ridic are două elemente:
• împrejurarea care poate consta într-un eveniment sau într-
o acţiune umană; când împrejurarea constă în scurgerea timpului
modalitatea poartă denumirea de termen; când împrejurarea
constă fie într-un eveniment viitor, fie într-o acţiune, modalitatea
se numeşte condiţie; când împrejurarea constă într-o acţiune a
omului, modalitatea se numeşte sarcină;
• împrejurarea trebuie să influenţeze efectele actului juridic.

1.2. Caracterul modalităţilor


Modalităţile actului juridic se înfăţişează ca elemente
neesenţiale în acea categorie de acte, ceea ce înseamnă că ele pot
fi prezente, dar pot să lipsească, fără a afecta valabilitatea actelor
respective.
În actele juridice „afectate de modalităţi”, prezenţa unei
anumite modalităţi – termen, condiţie ori sarcină – este de esenţa
lor, în sensul că afectează validitatea acestora.
În alte acte juridice civile, prezenţa modalităţilor este
inadmisibilă, cum este cazul actelor pur şi simple.
Odată luate în considerare în actul juridic civil, modalităţile
creează între părţi o stare de aşteptare cu privire la efectele
operaţiei juridice, în sensul că împlinirea evenimentului aşteptat
declanşează ori stinge aceste efecte291.

1.3. Utilitate practică


Modalităţile actului juridic civil prezintă utilitate practică
sub următoarele aspecte:

290
A. Ionaşcu, op. cit., p.99; D. Cosma, op. cit., p.262-263;
E. Lupan, op. cit., p.255.
291
D. Cosma, op. cit., p.262-263.
208
• stipularea modalităţilor reprezintă un aspect al prin-
cipiului libertăţii întocmirii actelor juridice civile;
• în actele afectate de modalităţi, legea impune prezenţa
unei modalităţi;
• în funcţie de interesele lor, părţile pot amâna sau stinge
efectele unui act juridic după un anumit interval de
timp ori pot ridica la rang de element esenţial unele
noţiuni subiective, care, altfel, ar rămâne indiferente
dreptului; de exemplu, într-o donaţie, sau într-un legat,
dispunătorul creează o obligaţie pentru gratificat prin
impunerea unei sarcini de executat.

2. Termenul
2.1. Definiţie şi reglementare
Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, este un
eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată
începerea sau stingerea exercitării drepturilor şi executării obli-
gaţiilor292.
Principalele reglementări referitoare la termen sunt înscrise
în art.1022-1025 Cod civil. Astfel, art.1022 prevede: „Termenul
se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă angajamentul,
ci numai amână suspendarea”. Art.1023 stabileşte: „Aceea ce se
datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea
ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta”. Potrivit art.1024,
„termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debi-
torului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este
primit şi în favoarea creditorului”. Art.1025, prevede: „Debitorul
nu mai poate reclama beneficiarul termenului, când este căzut în
deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin
contract dăduse creditorului său”.

292
Pentru alte definiţii, a se vedea: A. Ionaşcu, op. cit., p.99;
D. Cosma, op. cit., p.264; V. Economu, Tratat de drept civil, 1967,
p.298.
209
2.2. Clasificare
În funcţie de efectele sale, termenul este suspensiv şi extinctiv.
• Termenul suspensiv este acela care amână, întârzie
începutul exercitării dreptului subiectiv şi executarea obligaţiei
până la împlinirea lui. De exemplu, împrumutul unor bunuri
fungibile până la o anumită dată. Numai la împlinirea datei
respective, împrumutătorul începe să-şi exercite dreptul, iar
împrumutatul, să-şi exercite obligaţia.
• Termenul extinctiv este acela care amână stingerea exerci-
tării drepturilor şi executării obligaţiilor până la împlinirea lui. De
exemplu, închirierea unui apartament pe timp de doi ani etc.
După criteriul cunoaşterii, sau nu, la data încheierii actului
juridic, a datei împlinirii sale, avem: termen cert şi termen incert.
• Termenul cert este cel a cărui dată de împlinire este
cunoscută; de exemplu, 1 iulie dintr-un anumit an.
• Termenul incert este cel a cărui dată de împlinire nu este
cunoscută la data încheierii actului, deşi împlinirea este sigură; de
exemplu, data morţii unei persoane în contractul de rentă viageră.
În funcţie de izvorul său, distingem termenul voluntar,
termenul legal şi termenul judiciar.
• Termenul voluntar este acela care s-a stabilit prin actul
juridic unilateral, bilateral sau multilateral. Termenul voluntar
poate fi expres – când este stipulat explicit în actul juridic civil –
şi tacit – când rezultă implicit, indirect din act, fiind dedus din
natura raportului juridic sau din împrejurările în care se execută
obligaţiile.
• Termenul legal este stabilit totdeauna prin lege.
• Termenul judiciar este cel stabilit de instanţa de judecată
în favoarea debitorului (art.1583 Cod civil prevede că jude-
cătorul va prescrie un termen de plată în cazul împrumutului
făcut în anumite condiţii).
În funcţie de titularul beneficiului termenului, acesta poate
fi în favoarea debitorului, în favoarea creditorului şi în favoarea
ambelor părţi.
210
• Termenul în favoarea debitorului reprezintă regula.
Art.1024 Cod civil stabileşte: „Termenul este presupus totdeauna
că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie,
sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.
• Termenul în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul
poate cere executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului,
fără ca debitorul să se poată opune.
• Termenul în favoarea ambelor părţi. În acest caz, exe-
cutarea anticipată a obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor
părţi.
2.3. Efectele termenului
Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, afectează
numai executarea actului, iar nu şi existenţa sa. Analiza efectelor
pe care el le produce implică distincţia dintre termenul suspensiv
şi termenul extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie exercitarea dreptului subiectiv
şi executarea obligaţiei. Deşi afectate de termen, dreptul subiectiv
şi obligaţia au o existenţă certă, ceea ce are o serie de consecinţe,
şi anume:
• în cazul când debitorul execută obligaţia înainte de
termen, plata este valabilă, în condiţiile art.1023 Cod
civil, şi o asemenea plată echivalează cu o renunţare la
beneficiul termenului;
• până la împlinirea termenului (pendente termine), cre-
ditorul este îndreptăţit să ia măsuri de conservare a
dreptului său, dar nu poate intenta acţiunile prevăzute de
art.974 şi art.975 Cod civil (acţiunea oblică şi acţiunea
pauliană);
• termenul suspensiv nu amână transferul drepturilor reale
asupra bunurilor individual determinate (res certa),
excepţie făcând cazurile în care s-a prevăzut contrariul;
• creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea
termenului;
211
• creditorul nu poate opune debitorului compensaţia,
deoarece acest mod de stingere a obligaţiilor presupune
ca datoriile să fi ajuns la scadenţă, adică să fie exigibile;
• până la împlinirea termenului suspensiv nu începe să
curgă prescripţia extinctivă – art.7 alin.3 din Decretul
nr.167/1958.
Termenul extinctiv are ca efect marcarea încetării dreptului
subiectiv şi a obligaţiei corelative. De exemplu, în cazul împlinirii
termenului închirierii, încetează dreptul de folosire a bunului de
către locatar şi totodată obligaţiile locatorului.

3. Condiţia
3.1. Definiţie şi reglementare
Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment
viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa actului
juridic293. Art.1004 Cod civil prevede: „Obligaţia este condiţionată
când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert”.
Condiţia implică două elemente: un eveniment viitor,
raportat la momentul încheierii actului juridic civil; realizarea
acestui eveniment este nesigură. Comparativ cu termenul a cărui
realizare este certă, condiţia presupune incertitudinea îndeplinirii
evenimentului viitor.
Codul civil cuprinde o reglementare largă a condiţiei, în
general, la art.1004 – 1016, a condiţiei suspensive la art.1017 –
1018 şi a condiţiei rezolutorii la art.1019 – 1021.

293
Gh. Beleiu, op. cit., p.176; E. Lupan, op. cit., p.263; I. Dogaru,
op. cit., p.198; O. Ungureanu, op. cit., p.109. Invocând prevederile
art.1017 Cod civil şi 1019 Cod civil, G. Boroi (op.cit., p.196-197)
defineşte condiţia ca un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care
depinde existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative.
Aceeaşi definiţie este dată şi de M. Pascu, Drept civil. Introducere în
dreptul civil, Editura All, 1994, Bucureşti, p.123.
212
3.2. Clasificare
În funcţie de criteriul efectului, distingem: condiţie suspen-
sivă şi condiţie rezolutorie.
Condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde
însăşi naşterea actului juridic civil şi, respectiv, a drepturilor
subiective şi a obligaţiilor corelative. Art.1017 Cod civil prevede:
„Obligaţia, sub condiţie suspensivă, este aceea care depinde de un
eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează
decât după îndeplinirea evenimentului”. De exemplu: îţi vând
apartamentul meu dacă mă voi muta în altă localitate.
Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde
desfiinţarea actului juridic civil (art.1019 Cod civil). De exemplu:
îţi vând apartamentul meu, dar dacă nu voi fi transferat la
Bucureşti, până la sfârşitul anului, vânzarea se anulează. Spre
deosebire de termenul extinctiv, care produce efecte pentru viitor
(ex nunc), condiţia rezolutorie are efect retroactiv (ex tunc).
În funcţie de legătura cu voinţa părţilor, de realizarea ori
nerealizarea ei, distingem: condiţie cauzală, condiţie mixtă, con-
diţie potestativă.
• Condiţia este cauzală atunci când realizarea eveni-
mentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind independentă
de voinţa părţilor (art.1005 Cod civil). De exemplu: îţi voi vopsi
mâine costumul dacă va fi soare; asigurătorul se obligă să
plătească asiguratului despăgubiri dacă gospodăria acestuia va fi
distrusă de un cutremur, sau de un incendiu etc.
• Condiţia mixtă este cea care depinde, în acelaşi timp, de
voinţa uneia dintre părţile contractante şi de voinţa unui terţ
(art.1007 Cod civil). De exemplu: îţi voi da automobilul dacă te
căsătoreşti cu domnişoara X.
• Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă.
Condiţia potestativă pură este acea condiţie a cărei realizare
depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. De exemplu, îţi vând
autoturismul meu, dacă vreau.
213
Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei
realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa
unei persoane nedeterminate. De exemplu: îţi voi vinde aparta-
mentul meu, dacă te vei căsători.
Între condiţia potestativă pură şi condiţia potestativă simplă
există deosebiri de regim juridic:
• condiţia pur potestativă din partea debitorului este nulă,
deoarece echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga
juridiceşte – art.1010 Cod civil;
• condiţia potestativă simplă este valabilă dacă depinde
de voinţa debitorului, excepţie făcând donaţia;
• condiţia pur potestativă din partea creditorului este
valabilă.
După cum constă în realizarea sau nerealizarea eveni-
mentului, condiţia poate fi: pozitivă şi negativă (art.1011 – 1014
Cod civil).
Condiţia pozitivă constă în îndeplinirea unui eveniment
viitor şi nesigur. De exemplu: îţi vând casa, dacă reuşesc să mă
mut în alt oraş.
Condiţia negativă constă în nerealizarea unui eveniment
viitor şi incert. De exemplu: îţi închiriez o cameră, dacă nu vând
apartamentul.
Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte regulile
de îndeplinire sau neîndeplinire a condiţiei, după cum urmează:
• îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au
înţeles părţile să se facă (art.1011 Cod civil);
• când s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc
într-un anumit termen şi acest termen a expirat fără ca
evenimentul să fi avut loc, condiţia se socoteşte
neîmplinită (art.1012 alin.1 şi art.1013 Cod civil);
• când nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia se socoteşte
îndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul
nu se va mai realiza (art.1012 alin.2, art.1013 Cod civil);
214
• când s-a prevăzut un termen şi, înainte de expirarea lui,
este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla, con-
diţia se socoteşte îndeplinită (art.1013 Cod civil);
• condiţia se socoteşte îndeplinită dacă debitorul a împie-
dicat îndeplinirea ei (art.1014 Cod civil).
În conformitate cu reglementările cuprinse în art.1008 –
1009 Cod civil, distingem: condiţie posibilă, condiţie imposibilă,
condiţie licită şi morală ori condiţie ilicită şi imorală.
• Condiţia trebuie să fie posibilă, adică să privească un eve-
niment posibil din punct de vedere material sau juridic.
• Condiţia trebuie să fie licită, în sensul că evenimentul
trebuie să fie nu numai posibil, ci şi un fapt licit şi nu
un delict, un act juridic contrar ordinii publice, bunelor
moravuri.
• Condiţia trebuie să fie morală, adică în concordanţă cu
bunele moravuri şi nu contrară acestora.
• Condiţia poate fi imposibilă, atunci când evenimentul-
condiţie este imposibil de a se produce fie fizic
(material), fie juridiceşte (imposibilitate juridică).
Această clasificare prezintă importanţă în privinţa condiţiei
suspensive şi rezolutorii, în sensul următor: condiţia imposibilă,
ilicită şi imorală, desfiinţează actul juridic numai atunci când este
suspensivă; când condiţia este rezolutorie, actul juridic se soco-
teşte neafectat de aceasta şi, pe cale de consecinţă, este valabil.

3.3. Efectele condiţiei


Pentru înţelegerea efectelor condiţiei, ca modalitate a
actului juridic civil, trebuie să distingem după cum condiţia este
suspensivă sau rezolutorie şi după cum este vorba de efecte
anterioare ori posterioare îndeplinirii condiţiei.
Două principii294 guvernează efectele condiţiei: condiţia
afectează însăşi existenţa actului juridic – adică naşterea ori

294
Gh. Beleiu, op. cit., p.179.
215
desfiinţarea lui (art.1004 Cod civil); condiţia îşi produce efectele
retroactiv (ex tunc) în sensul că momentul de la care sau până la
care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii
condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic sub condiţie
(art.1015 teza I Cod civil).
Efectele condiţiei suspensive
Efectele condiţiei suspensive anterioare împlinirii con-
diţiei (pendente conditione) trebuie privite sub aspectul că, în
această perioadă, actul juridic civil nu îşi produce efectele şi în
consecinţă:
• creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata);
• debitorul nu poate face o plată valabilă, iar dacă totuşi
şi-a executat plata, poate cere restituirea;
• obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie;
• în acest interval de timp, prescripţia extinctivă nu
curge (art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958);
• în actele translative de drepturi reale, acest efect nu se
produce (art.1018 alin.1 Cod civil);
• creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului
său (art.1016 Cod civil);
• creditorul poate cere şi obţine garanţii pentru creanţa sa;
• creditorul poate ceda dreptul său.
Efectele condiţiei suspensive ulterioare împlinirii condiţiei
(eveniente conditione) trebuie privite sub aspectul retroactiv – în
cazul când condiţia suspensivă s-a realizat –, în sensul că actul
juridic civil a fost pur şi simplu încă din ziua încheierii lui. În
consecinţă:
• dacă plata a fost efectuată de debitor înainte de înde-
plinirea condiţiei, după acest moment plata este validă
şi nu mai poate fi obţinută restituirea;
• transmiterea de drepturi reale făcute de titularul
dreptului se consolidează.

216
De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive există
unele excepţii: prescripţia extinctivă nu curge decât de la
împlinirea condiţiei; fructele culese de înstrăinător rămân ale sale;
actele administrative făcute de înstrăinător înainte de împlinirea
condiţiei rămân valabile; riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului
(art.1018 alin.1 Cod civil).
Efectele condiţiei rezolutorii
Pendente conditione, actul juridic sub condiţie rezolutorie
îşi produce efectele ca unul neafectat de această modalitate, în
sensul că actul juridic se comportă ca pur şi simplu, ceea ce
înseamnă că:
• debitorul sub condiţie rezolutorie suportă riscul pieirii
bunului;
• creditorul poate cere executarea obligaţiei, debitorul
fiind obligat la aceasta;
• dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis
prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.
Eveniente conditione, când condiţia rezolutorie s-a împlinit,
efectele se materializează în faptul că actul juridic civil este
desfiinţat retroactiv, ceea ce presupune:
• părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate în sensul
că înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul va
înapoia bunul;
• drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează.
De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii există
următoarele excepţii:
• actele administrative făcute de dobânditorul sub condiţie
rezolutorie rămân valabile;
• riscurile produse pendente conditione sunt suportate de
dobânditorul proprietar în mod definitiv;
• fructele culese de dobânditor rămân la acesta;
• în actele juridice cu executare succesivă, efectele se
produc numai pentru viitor (ex nunc).
217
3.4. Comparaţie
între termen şi condiţie
Termenul şi condiţia se aseamănă prin aceea că ambele
sunt modalităţi ale actului juridic civil şi constau în evenimente
viitoare în raport cu data încheierii actului juridic civil respectiv.
Termenul şi condiţia se deosebesc prin aceea că:
• termenul este un eveniment viitor şi sigur, pe când
condiţia este un eveniment viitor şi nesigur;
• termenul afectează numai executarea obligaţiilor, în
timp ce condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor
subiective şi a obligaţiilor corelative;
• termenul produce efecte ex nunc, în vreme ce condiţia
produce, în principiu, efecte ex tunc.

4. Sarcina
4.1. Definiţie şi reglementare
Sarcina, ca modalitate a actului juridic, constă în obligaţia
de a da, a face sau a nu face, obligaţie impusă de dispunător
gratificatului în actele cu titlu gratuit. Codul civil român nu
conţine o reglementare generală a sarcinii, dar cuprinde o serie
de aplicaţii în materia donaţiei (art.828 – 830 Cod civil) şi a
legatului (art.930 Cod civil)295.

295
Potrivit art.828 Cod civil, „donatorul nu este responsabil de
evicţiune către donatar pentru lucrurile dăruite. Donatorul este res-
ponsabil de evicţiune când el a promis expres garanţia. Este asemenea
responsabil când evicţiunea provine din faptul său, când este în
chestiune o donaţie care impune sarcini donatarului; în acest caz însă,
garanţia este obligatorie numai până la suma sarcinilor”. În art.829
Cod civil se menţionează: „Donaţiunea între vii se revocă, pentru
neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi
pentru naştere de copii în urma donaţiunii”.
218
4.2. Clasificare
În funcţie de persoana beneficiarului, există trei feluri de
sarcină: în favoarea dispunătorului296, în favoarea gratificatului297,
în favoarea unui terţ298.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectele urmă-
toare:
• numai prin donaţie se poate institui o sarcină în favoarea
dispunătorului;
• sarcina poate influenţa natura actului juridic, adică ea
constă într-o obligaţie ce egalează sau întrece valoarea
echivalentului donaţiei; în acest caz, actul juridic devine
cu titlu oneros;
• sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare
a stipulaţiei pentru altul, ceea ce înseamnă că terţul
dobânditor va avea dreptul de a cere executarea obligaţiei,
iar nu şi posibilitatea de a solicita revocarea actului
pentru neîndeplinirea sarcinii, deoarece nu este parte în
contractul încheiat între stipulant şi promitent299.
În raport cu valabilitatea lor, distingem: sarcină imposibilă,
sarcină ilicită şi sarcină imorală300.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de
neexecutare a ei, ci numai eficacitatea acestuia. Neexecutarea
sarcinii atrage ca sancţiune, în principiu, revocarea actului ju-
ridic cu titlu gratuit prin care a fost instituită.

296
Sarcina impusă de donator de a plăti o datorie a sa faţă de un terţ.
297
Prin testament, dispunătorul obligă pe legatar să folosească
suma de bani lăsată în scopul realizării unei lucrări ştiinţifice.
298
A lasă lui B casa drept moştenire, cu îndatorirea lui B de a
plăti rentă viageră unei rude a lui A.
299
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura
Actami, Bucureşti, 1996, p.129.
300
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în Dreptul Republicii
Socialiste România, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p.190-193;
D. Cosma, op. cit., p.291.
219
4.3. Comparaţie între condiţie şi sarcină
Între sarcină şi condiţie există următoarele deosebiri:
• condiţia poate afecta atât acte cu titlu oneros, cât şi acte
cu titlu gratuit, pe când sarcina are aplicaţie numai în
materia actelor cu titlu gratuit;
• condiţia afectează şi existenţa actului juridic civil, în
timp ce sarcina nu afectează existenţa acestuia;
• condiţia operează de drept, în timp ce în cazul sarcinii
se apelează la instanţa de judecată.

220
Capitolul III
EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea I
Noţiunea şi determinarea
efectelor actului juridic civil

1. Noţiune şi reglementare
Prin efectele actului juridic înţelegem drepturile subiective
civile şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică
sau le stinge un act juridic civil301.
Efectul general şi imediat al oricărui act juridic civil constă
în legarea subiectelor de drept civil în cadrul unor raporturi
juridice civile concrete. Subiectele de drept civil sunt legate prin
conţinutul raportului juridic civil concret, respectiv, prin
drepturile şi obligaţiile cărora le-a dat naştere, le-a modificat,
le-a transmis sau le-a stins actul juridic civil respectiv. Ceea ce
pentru raportul juridic civil concret reprezintă conţinutul său,

301
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a, Editura Şansa S.R.L.,
Bucureşti, 1999, p.189; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia
a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.206; T. Pop, Drept civil
român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.163;
P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All,
1994, p.128; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1999, p.271; I. Dogaru, Elementele dreptului civil.
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa,
Bucureşti, 1993, p.203; A. Ionaşcu, Drept civil, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.102.
221
pentru actul juridic civil, care generează acel raport juridic,
reprezintă efectele302.
Principala reglementare a efectelor actului juridic civil se
găseşte în Codul civil. Codul civil cuprinde două categorii de
norme, care privesc: efectele convenţiilor sau contractelor în
general (art.969-985) şi efectele diferitelor contracte civile pe
care le reglementează (art.1294-1404 – privind vânzarea,
art. 1405-1409 – privind schimbul, art.1410-1490 – privind
locaţiunea, art.1491-1531 – privind societatea, art.1532-1559 –
privind mandatul, art.1560-1575 – privind comodatul, art.1576-
1590 – privind împrumutul, art.1591-1634 – privind depozitul,
art.1636-1638 – privind fidejusiunea, art.1685-1696 – privind
amanetul, art.1704-1717 – privind tranzacţia, art.800-855 –
privind donaţia, art.856-931 – privind testamentul).

2. Noţiune - determinare efecte

Prin determinarea efectelor actului juridic civil se înţelege


stabilirea ori fixarea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile
pe care le-a generat, modificat sau stins un astfel de act.
Necesitatea stabilirii efectelor actului juridic decurge din
nevoia cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor, respectiv, a conţi-
nutului actului juridic civil.
Operaţiunea de determinare a efectelor actului juridic civil
este necesară, deoarece nu întotdeauna conţinutul actului juridic
este clar, datorită mai multor împrejurări, precum: neconsemnarea
manifestării de voinţă într-un înscris; greşita exprimare a
părţilor; folosirea unor cuvinte nepotrivite; conciziunea excesivă
a expresiilor sau cuvintelor utilizate.

302
Gh. Beleiu, op. cit., p.189; D. Cosma, Teoria generală
a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.372;
O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a,
Editura All Beck, 1999, p.116 şi urm.; E. Lupan, op. cit., p.271.
222
3. Determinarea efectelor actului juridic civil
Determinarea efectelor actelor juridice presupune respectarea
mai multor reguli:
Prima regulă priveşte faza prealabilă şi obligatorie a sta-
bilirii efectelor actului juridic civil şi presupune aplicarea
regulilor referitoare la dovedirea existenţei actului juridic civil.
Dacă nu se dovedeşte existenţa actului juridic civil, nu se mai
pune problema stabilirii efectelor sale. Atunci când există
mijloace de probă suficiente, o dată cu dovedirea existenţei
actului juridic civil se stabilesc şi efectele sale. În atare situaţie,
dovedirea actului şi conţinutului său constituie singura fază
necesară determinării efectelor.
Există situaţii în care din mijloacele de probă nu rezultă cu
claritate conţinutul actului, efectele sale. În asemenea situaţii
apare necesară o a doua regulă a determinării efectelor actului
juridic, care constă în interpretarea voinţei părţii sau părţilor
actului juridic.
Interpretarea actului juridic civil este necesară fie pentru
calificarea juridică a actului, fie pentru stabilirea conţinutului real
al actului, respectiv, pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor.
Stabilirea conţinutului actului juridic civil este generată de
regula cuprinsă în art.970 alin.2 Cod civil, după care convenţiile
„obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate
urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după
natura sa”. Şi art.977-985 Cod civil stabilesc anumite reguli
referitoare la interpretarea convenţiilor; aceste reguli se aplică
şi în cazul interpretării actelor juridice civile unilaterale, cu
excepţia celor care, prin ipoteză, presupun un act juridic bilateral
sau multilateral.
Interpretarea contractelor se face după următoarele reguli:
• actul juridic civil se interpretează după voinţa reală a
părţilor, nu după înţelesul literal al cuvintelor – art.977
Cod civil;
• actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea
cărora a fost încheiat, şi acele efecte pe care legea,
223
echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura
acesteia – art.970 alin.2 Cod civil;
• clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg,
chiar dacă nu sunt menţionate expres în cuprinsul
acestuia – art.981 Cod civil;
• clauzele unui act juridic se interpretează unele prin
altele, dându-se fiecăreia înţelesul din întregul act –
art.982 Cod civil;
• dacă o clauză este susceptibilă de a primi două
înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate
produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce
vreun efect – art.978 Cod civil;
• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care
rezultă din natura actului juridic – art.979 Cod civil;
• în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile respective
„se interpretează după obiceiul locului unde s-a
încheiat contractul” – art.980 Cod civil;
• clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui
care s-a obligat – art.983 Cod civil;
• oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, efectele
actului juridic trebuie să fie numai acelea care pot fi
presupuse că părţile le-au voit – art.984 Cod civil;
• întinderea efectelor unui act juridic nu poate fi redusă
la exemplul folosit pentru explicarea înţelesului unor
clauze din actul încheiat – art.985 Cod civil.

Secţiunea a II-a
Principiile efectelor actului juridic civil
1. Definiţie şi fundament
Principiile efectelor actului juridic sunt regulile de drept
civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv,
cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc ele303.
303
Gh. Beleiu, op. cit., p.192; G. Boroi, op. cit., p.209; I. Dogaru,
op. cit., p.208.
224
Principiile efectelor actului juridic sunt consacrate legislativ
în două articole: art.969 Cod civil şi art.973 Cod civil. Potrivit
art.969 Cod civil, „convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual
sau din cauze autorizate de lege”, iar potrivit art.973, „convenţiile
n-au efect decât între părţile contractante”.
Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii:
principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii, principiul
relativităţii.

2. Principiul forţei obligatorii


2.1. Noţiune şi fundament
Principiul forţei obligatorii îşi are temeiul în prevederile
art.969 alin.1 Cod civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute
au putere de lege între părţile contractante”. Acest principiu
poate fi definit ca acea regulă a efectelor actului juridic civil în
conformitate cu care actul juridic civil legal încheiat este
obligatoriu pentru autorul (autorii) lui întocmai ca legea304.
Principiul forţei obligatorii este cunoscut prin adagiul pacta
sunt servanda, precum şi prin expresia contractul este legea păr-
ţilor. Actul juridic încheiat este obligatoriu, iar nu facultativ305.
Principiul forţei obligatorii a actului juridic are la bază două
cerinţe: necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor
juridice generate de actele juridice civile; imperativul moral al
respectării cuvântului dat.

304
Gh. Beleiu, op. cit., p.193; E. Lupan, op. cit., p.274.
305
În aplicarea principiului pacta sunt servanda, s-a decis că o
parte contractantă nu poate să modifice, în mod unilateral, preţul con-
venit în momentul încheierii actului (C.S.J., Secţia comercială, decizia
nr.890/1995, în „Buletinul Jurisprudenţei” 1985, p.313) şi nici clauza
referitoare la modalităţile de plată a preţului (C.S.J., Secţia comercială,
decizia nr.78/1995, în „Buletinul Jurisprudenţei” 1995, p.287).
225
2.2. Excepţii
Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii înţelegem
acele situaţii în care, dispărând sau atenuându-se raţiunile ce
impun forţa obligatorie, principiul nu se mai aplică. Cu alte
cuvinte, efectele acestui principiu sunt fie mai restrânse, fie mai
întinse decât cele stabilite iniţial.
Excepţiile la care ne-am referit sunt de două feluri: unele
reprezintă restrângeri ale forţei obligatorii, iar altele, extinderi
ale acesteia.
Restrângerea forţei obligatorii se realizează în cazul
încetării actului juridic înainte de expirarea termenului pentru
care a fost încheiat, datorită morţii uneia dintre părţi în actele
intuitu personae, ca, de exemplu, în cazul mandatului, care,
potrivit art.1552 pct.3 Cod civil, încetează în cazul morţii sau
punerii sub interdicţie judecătorească a mandatarului; în cazul
încetării actului juridic în situaţia pieirii bunului ce formează
obiectul contractului, cum este cazul locaţiunii, potrivit art.1439
alin.1 Cod civil.
Extinderea forţei obligatorii se realizează în ipoteza
prelungirii (prorogării) unor acte juridice peste termenele ce au
fost convenite de părţi, ca, de exemplu, prorogarea contractelor
de închiriere la care se referă art.1 din Legea nr.241/2001306,
pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999
privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu
destinaţia de locuinţe.

3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil


3.1. Definiţie şi fundament
Principiul irevocabilităţii actului juridic rezultă din pre-
vederile art.972 alin.2 Cod civil: astfel, convenţiile pot fi

306
Publicată în M. Of. nr. 265 din 23 mai 2001.
226
revocate prin consimţământul mutual al părţilor; per a contrario,
convenţiile nu se pot revoca prin consimţământul unilateral,
doar al uneia din părţi.
Pentru actele unilaterale nu există un text legal general, dar
legea civilă stabileşte excepţiile de la irevocabilitatea acestor
acte juridice, consacrând, implicit, acest principiu şi pentru
această categorie de acte.
Prin urmare, putem defini principiul irevocabilităţii ca fiind
acea regulă de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate
pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului
unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă,
în sens contrar, din partea autorului actului.
De menţionat este faptul că principiul irevocabilităţii
decurge din principiul forţei obligatorii, fiind o consecinţă a
acestuia şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Pe cale
de consecinţă, raţiunile care servesc ca fundament principiului
forţei obligatorii sunt, în acelaşi timp, şi raţiunile pe care se
întemeiază irevocabilitatea actului juridic.

3.2. Excepţii
De la principiul irevocabilităţii actelor juridice civile sunt
admise două categorii de excepţii:
Excepţii în cazul categoriei actelor juridice bilaterale ori
multilaterale
Intră în această categorie:
• revocarea donaţiei între soţi – art.937 Cod civil;
• revocarea contractului de locaţiune încheiat pe durată
nedeterminată – art.1436 alin.2 Cod civil;
• încetarea contractului de societate – art.1523 pct.5,
art.1527 şi art.1529 Cod civil;
• revocarea mandatului – art.1552 pct.1 şi 2 Cod civil;
• revocarea depozitului de către deponent – art.1616 Cod
civil;
227
• denunţarea unor contracte de către administratorul/lichi-
dator – art.67 din Legea nr.64/1995307 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată;
• încetarea contractului de concesiune prin denunţarea
unilaterală de către concedent – art.35 lit.b din Legea
nr.219/1998, privind regimul concesiunilor, cu modi-
ficările ulterioare.
Excepţii din categoria actelor juridice unilaterale
Fac parte din această categorie:
• testamentul, care este esenţialmente revocabil – art.802
Cod civil;
• renunţarea la o succesiune poate fi revocată dacă, în
intervalul cuprins între data renunţării şi data retractării
renunţării, un alt moştenitor nu a acceptat moştenirea
şi, între timp, nu a expirat termenul de 6 luni pentru
acceptarea moştenirii – art.701 Cod civil;
• oferta poate fi revocată înainte de a ajunge la destinatar;
• revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt – art.1206
alin.2 Cod civil.
În cazul actelor sinalagmatice, cele două principii – al forţei
obligatorii şi al irevocabilităţii – prezintă unele particularităţi
(excepţia de neexecutare, rezoluţiunea sau rezilierea pentru
neexecutare din culpă şi riscul contra actului)308.

4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil


4.1. Definiţie şi justificare
Principiul relativităţii este formulat expres, pentru actele
bilaterale, în art.973 Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât
între părţile contractante”. Acest principiu rezultă şi din art.969

307
Republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
308
C. Stătescu, op. cit., p.79-89; V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezi-
lierea contractelor civile, Editura All, Bucureşti, 1997.
228
alin.1 Cod civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante”.
Principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile exprimă
acea regulă de drept potrivit căreia un astfel de act produce efecte
juridice numai faţă de autorul sau autorii lui, fără a putea să
profite sau să dăuneze altor persoane. Prin urmare, actul juridic
civil bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii numai pentru
părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul său.
Justificarea acestui principiu are la bază două idei, şi
anume, pe de o parte, natura voliţională a actului juridic civil
impune un asemenea principiu, în sensul că, dacă este firesc ca o
persoană să devină debitor sau creditor pentru că şi-a manifestat
voinţa în acest sens, la fel de firesc este ca o altă persoană să nu
devină debitor sau creditor fără voia sa. Altfel, s-ar aduce
atingere libertăţii persoanei.

4.2. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză


Pentru a înţelege mai bine principiul menţionat mai sus,
este necesar să ne referim la cele trei categorii de persoane care
interesează din punct de vedere al raportului lor cu un anumit act
juridic civil, şi anume: părţi, avânzi-cauză şi terţi.
• Părţile sunt subiectele de drept civil care încheie actul
juridic civil şi faţă de care se produc efectele acestuia în temeiul
principiului relativităţii.
Cu privire la noţiunea de parte a actului juridic civil se
impun unele menţiuni309. Mai întâi, cuvântul parte desemnează
atât una din părţile actului juridic civil bilateral sau multilateral,
cât şi pe autorul actului juridic civil unilateral. Apoi, trebuie
subliniat faptul că, în sens juridic, prin parte înţelegem nu numai
persoana care încheie direct şi personal un anumit act juridic
civil, ci şi persoana care încheie actul prin intermediul unui

309
G. Boroi, op. cit., p.216-217; E. Lupan, op. cit., p.277.
229
reprezentant legal sau convenţional. De asemenea, este de
evidenţiat că, din punct de vedere juridic, o parte a actului
juridic civil poate fi alcătuită din mai multe persoane fizice sau
juridice care promovează ori au un interes sau o poziţie comună.
• Terţii sunt persoane străine de actul juridic şi de părţile
acestuia. Terţul este desemnat şi prin expresia cel de-al treilea .
• Avânzii-cauză sunt persoane care nu au participat la
încheierea actului juridic, dar faţă de care se produc anumite
efecte ale acestuia în temeiul raportului în care se găsesc aceştia
cu părţile. Cu alte cuvinte, avânzii-cauză reprezintă o categorie
intermediară între părţi şi terţi; avânzii-cauză se aseamănă cu
părţile, deoarece actul juridic civil produce efecte juridice şi faţă
de ei şi, în acelaşi timp, se aseamănă cu terţii, întrucât, ca şi
aceştia, nu au participat la încheierea actului juridic civil.
Există trei categorii de avânzi-cauză310: succesorii universali
şi cu titlu universal ai părţilor; succesorii cu titlu particular;
creditorii chirografari.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal for-
mează o singură categorie de avânzi-cauză, deoarece între ei
există o diferenţă cantitativă, iar nu calitativă.
Este succesor universal persoana care dobândeşte un
patrimoniu, o universalitate de drepturi şi obligaţii, cum este
cazul moştenitorului legal unic, legatarului universal, persoana
juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării
(fuziune şi absorbţie).
Este succesor cu titlu universal acea persoană care dobândeşte
o fracţiune dintr-un patrimoniu, cum sunt moştenitorii legali,
legatarii cu titlu universal, persoana juridică dobânditoare a unei
părţi din patrimoniul persoanei juridice divizată (total ori parţial).

310
P. M. Cosmovici, op. cit., p.131; Gh. Beleiu, op. cit., p.197-
198; G. Boroi, op. cit., p.217-218; I. Dogaru, op. cit., p.215-216;
E. Lupan, op. cit., p.278-279; T. Pop, op. cit., p.169; P. M. Cosmovici
(coordonator), Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1989, p.206-207.
230
Sub aspect juridic, succesorii universali sau cu titlu uni-
versal sunt consideraţi continuatori ai personalităţii autorului lor,
tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu sau, după caz, o
fracţiune de patrimoniu.
Calitatea succesorilor universali sau cu titlu universal de a
fi avânzi-cauză constă în aceea că actul juridic civil încheiat de
autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei, în sensul că aceşti
succesori preiau toate sau o parte din drepturile subiective şi
obligaţiile autorului lor; excepţie fac drepturile şi obligaţiile
strâns legate de persoana autorului, precum şi cele declarate de
părţi ca netransmisibile.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care
dobândesc un anumit drept, privit individual, iar nu ca element
al unei universalităţi juridice, cum este cazul cumpărătorului
unui bun, donatarului, legatarului cu titlu particular, persoanei
juridice dobânditoare a activului net, ca efect al dizolvării altei
persoane juridice.
Calitatea de avânzi-cauză a acestei categorii de succesori
se apreciază în raport de actele anterioare ale autorului
referitoare la dreptul sau bunurile respective, nu şi în raport de
actul prin care a dobândit un drept în care are poziţia de parte.
Este cazul cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui
contract de locaţiune anterior contractului de vânzare-cumpărare,
prevăzut de art.1441 Cod civil.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au ga-
rantată creanţa lor cu vreo garanţie reală (gaj, ipotecă), ci au
doar un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului
lor. În acest sens, art.1718 Cod civil stabileşte: „Oricine este
obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate
bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorilor lor,
deoarece sunt direct influenţaţi de actele juridice încheiate de
debitori cu alte persoane prin care acte activul patrimonial al
celor debitori se măreşte sau se micşorează, după caz. Astfel,
231
dacă debitorul primeşte o donaţie, activul său patrimonial se va
mări şi, dimpotrivă, dacă va acorda altuia un împrumut, el îşi va
micşora activul patrimonial. În ambele cazuri, creditorul
chirografar îşi va vedea gajul său general supus acestor
fluctuaţii, respectiv, în prima variantă, gajul său se va mări, iar
în a doua variantă, se va micşora.
Calitatea de având-cauză a creditorului chirografar înce-
tează faţă de actele încheiate de debitor în frauda sa311.

4.3. Excepţii de la principiul relativităţii


efectelor actului juridic civil
4.3.1. Noţiune şi categorii de excepţii
Sunt excepţii de la principiul relativităţii actelor juridice
civile cazurile în care actul juridic civil produce efecte, prin
voinţa părţilor actului, şi faţă de alte persoane decât părţile care
au participat la încheierea acestuia.
În doctrină, excepţiile de la acest principiu se împart în:
aparente şi reale.

4.3.2. Excepţiile aparente de la principiul relativităţii312


Excepţiile aparente sunt cazurile în care numai la prima
vedere am fi în prezenţa unei abateri de la relativitate, în
realitate efectele subordonându-se exigenţelor principiului. Nu
există unanimitate de vederi cu privire la clasificarea anumitor
situaţii ca fiind excepţii reale sau aparente313.
Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii actelor
juridice civile:

311
Împotriva unor asemenea acte, creditorul chirografar are la dis-
poziţie acţiunea revocatorie (pauliană), reglementată de art.975 Cod civil,
ori acţiunea în declararea simulaţiei, prevăzută de art.1175 Cod civil.
312
În acest sens a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil.
Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p.383.
313
Gh. Beleiu, op. cit., p.198.
232
a) Avânzii-cauză nu constituie o veritabilă excepţie de la
principiul relativităţii deoarece:
• succesorii universali şi cei cu titlu universal, fiind
„continuatori” ai autorilor lor, sunt asimilaţi părţilor, în
sensul că iau locul părţilor iniţiale în privinţa efectelor
actului juridic civil;
• succesorii cu titlu particular, în măsura şi condiţiile
arătate, iau locul părţii sau părţilor actului juridic, iar
dobândirea calităţii de având-cauză se face cu voia lor;
• creditorii chirografari nu constituie excepţie reală de la
principiul relativităţii, întrucât actul încheiat de debitor
nu dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ei direct, ci
pentru debitor. Dreptul de a ataca actul fraudulos
izvorăşte din lege, iar nu din actul debitorului încheiat
cu terţul.
b) Promisiunea pentru altul sau promisiunea faptei altuia
(convenţia de porte fort) este acel act juridic prin care o parte –
promitentul – se angajează faţă de cealaltă parte – creditorul
promisiunii – să determine o a treia persoană – un terţ – să
ratifice actul încheiat în absenţa sa.
Promisiunea pentru altul constituie numai în aparenţă o
excepţie de la principiul relativităţii, deoarece, în temeiul ei,
ceea ce se promite este, în realitate, propria faptă a
promitentului, de a determina pe cineva să adere la un act
juridic. Cu alte cuvinte, terţul va fi obligat numai dacă se obligă
personal ori prin reprezentare. Terţul devine parte în act prin
voinţa sa. Dacă terţul nu notifică actul, promitentul este ţinut
să-l despăgubească pe creditor.
c) Simulaţia este acea operaţiune juridică în care, printr-un
act aparent (ostensibil), dar mincinos, nereal, se creează o altă
situaţie juridică decât cea stabilită printr-un alt act, ascuns, dar
adevărat.
233
Simulaţia poate să apară sub trei forme: actul fictiv, când
actul public este încheiat numai de formă şi este contrazis de actul
secret (numit şi contraînscris); actul deghizat, când în actul public
se indică un anumit act, pe când în actul secret se arată adevăratul
act dorit de părţi, spre exemplu, vânzare-cumpărare şi donaţie;
interpunere de persoane, când numai prin actul secret se determină
adevăratele părţi, altele decât cele din actul public, ambele ori cel
puţin una din ele. Potrivit art.1175 Cod civil, între părţi produce
efecte actul adevărat, real, secret. Faţă de terţul de bună-credinţă
produce efecte actul public, potrivit aceluiaşi articol.
În doctrină, simulaţia este inclusă printre excepţiile aparente,
iar nu reale, deoarece dreptul terţului de a invoca actul public ori
acela de a opta între actul public şi cel secret are ca izvor legea,
iar nu convenţia părţilor creatoare de simulaţie314.
d) Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o
persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic civil, în
numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel
încât efectele actului încheiat se produc direct în persoana celui
reprezentat.
Reprezentarea poate fi, după izvorul său, legală şi con-
venţională.
În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a o
reprezenta pe alta este prevăzută de lege, pe când în cazul
reprezentării convenţionale, această putere este stabilită prin
convenţia părţilor.
Reprezentarea este excepţie numai aparentă de la principiul
relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece, în cazul
reprezentării convenţionale, reprezentantul intră în noţiunea de
parte a actului juridic civil, iar în cazul reprezentării legale,
dreptul de a reprezenta este dat de lege, iar nu prin actul
altcuiva, fără voia reprezentantului.

314
Gh. Beleiu, op. cit., p.199; P. Cosmovici (coordonator),
Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, p.209.
234
În funcţie de întinderea ei, reprezentarea poate fi totală şi
parţială.
• Reprezentarea este totală, când se conferă reprezen-
tantului puterea de a face pentru reprezentat toate actele juridice,
cu excepţia celor strict personale.
• Reprezentarea este parţială sau specială, când se conferă
reprezentantului puterea de a face pentru reprezentat un anumit
sau anumite acte juridice determinate.
Reprezentarea poate fi şi frauduloasă315, când reprezen-
tantul încheie actul juridic civil, cu intenţie şi înţelegere cu terţul
contractant, în frauda intereselor celui reprezentat. Actul juridic
civil astfel încheiat este lovit de nulitate şi nu produce efecte
împotriva celui reprezentat. În cazul reprezentării legale, art.141
alin.2 Codul Familiei prevede răspunderea tutorelui pentru
pagubele cauzate din culpa incapabilului pe care îl reprezintă –
răspundere civilă delictuală –, iar în cazul reprezentării con-
venţionale, mandatarul răspunde în temeiul contractului de
mandat, în condiţiile art.1539 –1544 Cod civil.
Reprezentarea produce următoarele efecte: faţă de repre-
zentat, efectele actului juridic civil astfel încheiat se produc
întocmai ca şi în cazul în care el ar fi încheiat personal acest act;
faţă de terţul contractant, efectele actului juridic astfel încheiat
se produc direct, el fiind personal parte în acest act juridic; faţă
de reprezentant, efectele actului juridic civil pe care le-a încheiat
nu se produc, el nu devine parte în acest act juridic.
e) În doctrină este considerată ca excepţie aparentă de la
principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile şi o categorie
de acţiuni civile, şi anume acţiunile directe316.Este vorba de
dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra unei
alte persoane cu care nu este în raport contractual, dar este o altă
315
O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia
a III-a, Editura All Beck, 1999, p.126.
316
Gh. Beleiu, op. cit., p.200.
235
persoană cu care prima este în legătură contractuală. Este vorba
de aplicarea art.1488 şi art.1542 alin.2 Cod civil.
Justificarea încadrării acestor acţiuni în categoria excepţiilor
aparente de la principiul relativităţii este că, şi de data aceasta,
izvorul dreptului îl constituie legea, iar nu actul individual
încheiat de alte persoane decât titularul dreptului subiectiv de a
exercita acţiunea directă.

4.3.3. Excepţiile reale


În doctrină este considerată a fi o excepţie reală de la
principiul relativităţii stipulaţia pentru altul sau contractul în
favoarea unei a treia persoane.
Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte,
numită stipulant, convine cu o altă persoană, numită promitent,
ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei
terţe persoane, terţ beneficiar, care nu ia parte la încheierea
actului juridic civil nici direct, nici prin reprezentare. Este o
excepţie reală, şi nu aparentă, deoarece, deşi terţul beneficiar nu
participă la încheierea actului juridic civil, nici personal, nici
prin reprezentare, drepturile sale izvorăsc în mod direct din
convenţia încheiată între stipulant şi promitent.
Codul civil face unele aplicaţii în materia rentei viagere
(art.1642 Cod civil) şi în domeniul donaţiei cu sarcină în favoarea
unui terţ (art.828 alin. final şi art.830 Cod civil).

236
Capitolul IV
NULITATEA ACTULUI JURIDIC

Secţiunea I
Noţiunea nulităţii actului juridic civil
1. Definiţie şi reglementare
Cum nulitatea actului juridic civil nu este definită în
legislaţia noastră, în literatura de specialitate au fost formulate
mai multe definiţii ale nulităţii actului juridic civil317.

317
Tr. Ionaşcu, E. Barasch, în „Nulitatea actului juridic civil”
(Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967, p.320), definesc nulitatea ca fiind „sancţiunea încăl-
cării prin act juridic – încălcare la data când actul a fost făcut – a unei
dispoziţii a legii” sau „sancţiunea care intervine după înfrângerea
dispoziţiei legale, lipsind actul juridic de efectele în vederea cărora el a
fost încheiat”; O. Căpăţână, în „Nulitatea actului juridic civil” (Tratat
de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti,
1989, p.212), arată că „prin nulitate se înţelege o sancţiune de drept
civil, care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească,
efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispoziţiile legale
referitoare la condiţiile sale de validitate”. Pentru alte definiţii, a se
vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti,
1999, p.203; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1999, p.284; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia
a II-a, Editura All Beck, p.227; I. Dogaru, Elementele dreptului civil,
vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura
Şansa, Bucureşti, 1993, p.223; P. M. Cosmovici, Drept civil. Intro-
ducere în dreptul civil, Editura All, 1994, p.137-138.
237
Considerăm mai corespunzătoare cerinţelor teoretice şi
practice acea definiţie potrivit căreia nulitatea este o sancţiune
de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare
regulilor de conduită cuprinse în norme juridice edictate pentru
încheierea sa valabilă318.
Cu alte cuvinte, nulitatea intervine în cazul nerespectării
condiţiilor de validitate, stabilite de lege, la încheierea actului
juridic civil.
Din cuprinsul definiţiei rezultă o serie de consideraţii care
se constituie în trăsături caracteristice nulităţii:
• nulitatea este o sancţiune de drept civil;
• priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice
stricto sensu;
• intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care
reglementează condiţiile de validitate a actului juridic;
• constă în lipsirea actului de efectele ce contravin
normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă
a actului juridic, deci nu priveşte actul juridic în
întregul lui;
• momentul în raport cu care se apreciază conformitatea
actului juridic cu legea este acela al încheierii actului
juridic;
• actul juridic este lipsit numai de acele efecte care con-
travin scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată.
Nu există o reglementare globală şi compactă a actului
juridic civil. Normele juridice care alcătuiesc această instituţie se
găsesc răspândite în Codul civil şi în unele reglementări speciale:
art.5, 790 alin.1, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin.2, 953, 961,
1008, 1010, 1067, 1157, 1167-1168, 1190, 1308-1309, 1311,
1689 alin.2, 1712-1716, 1774-1776, 1897, 1900, precum şi art.20
şi 34 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi per-
soanele juridice, art.2 alin.1 din Legea nr.247/2005 privind reforma

318
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.203.
238
în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente, art 11 din Legea nr.112/1995319 pentru reglementarea
situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute
în proprietatea statului, cu modificările ulterioare etc.

2. Funcţiile nulităţii
Funcţiile pe care le îndeplineşte nulitatea sunt următoarele:
• funcţia preventivă, care constă în înlăturarea intenţiei
părţilor de a încheia acte juridice prin încălcarea con-
diţiilor de valabilitate a acestora în momentul încheierii
unor astfel de acte;
• funcţia sancţionatorie, care constă în lipsirea de efecte
a actului juridic civil încheiat în pofida regulilor sta-
bilite de lege.
În situaţia în care prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa,
intră în acţiune funcţia suspensivă, înlăturându-se efectele con-
trare legii.
Există autori care fac vorbire şi cu privire la o a treia funcţie
a nulităţii actului juridic civil, respectiv funcţia de mijloc de
garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice
civile, în sensul că prin realizarea funcţiei preventive şi a celei
sancţionatorii se asigură respectarea normelor juridice civile care
reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil320.

3. Evoluţia concepţiei despre nulitate


Evoluţia concepţiei despre nulitatea actului juridic civil a
cunoscut mai multe etape.
Astfel, într-un trecut mai îndepărtat s-a considerat că un act
lovit de nulitate nu poate produce nici un efect; cu alte cuvinte,
nulitatea era totală şi iremediabilă sau mai era cunoscută şi sub

319
Publicată în M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995.
320
Gh. Beleiu, op. cit., p.204; I. Dogaru, op. cit., p.225; E. Lupan,
op. cit., p.287-288.
239
denumirea de concepţia actului-organism, în sensul că nulitatea
actului juridic civil era asemănătoare cu boala organismului uman.
A urmat, apoi, concepţia potrivit căreia nulitatea este mij-
locul juridic prin care se restabileşte legalitatea încălcată la
încheierea actului juridic, pe baza căreia s-a emis concepţia
proporţionalizării efectelor nulităţii în raport cu finalitatea legii.
Potrivit acestei teze, trebuie înlăturate numai efectele care
contravin legii, ceea ce face ca nulitatea să nu mai fie totală şi
iremediabilă, ci totală sau parţială321. În sprijinul acestei concepţii
pot fi aduse şi două argumente de text – art.1008 Cod civil şi art.1
alin.3 din Decretul nr.167/1958322 privind prescripţia extinctivă.
Problema concepţiei despre nulitatea actului juridic civil este
considerată şi în prezent actuală, mai ales cu privire la dispoziţiile
legilor nr.58/1974 şi 59/1974, abrogate după 1989, şi anume:
actele încheiate anterior anului 1989 (decembrie), care, potrivit
celor două legi citate, erau lovite de nulitate absolută, pot fi vala-
bile astăzi, în condiţiile în care cele două legi au fost abrogate ?
Răspunsurile la această întrebare sunt diferite:
• pornindu-se de la caracterul remediabil al nulităţii,
asemenea acte sunt considerate valabile323;
• asemenea acte nu pot fi considerate valabile pentru că
se opune principiul neretroactivităţii legii, consacrat în
dispoziţiile art.1 din Codul civil324.
În ce ne priveşte, considerăm că cea de-a doua opinie poate
constitui nucleul unei concepţii corespunzătoare noilor cerinţe
sociale.

321
Tr. Ionaşcu, E.Barasch, Tratat de drept civil, vol.I, Partea
generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.319.
322
T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1993, p.181.
323
I. C. Vurdea, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor,
în „Dreptul” nr.6/1990, p.44-45 (I).
324
C. Bârsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia
imobilelor, în „Dreptul” nr.6/1990, p.44-45.
240
4. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze
de ineficacitate a actelor juridice civile

Nulitatea poate fi delimitată de alte instituţii cu care se asea-


mănă în anumite privinţe, prin evidenţierea deosebirilor esenţiale.
Relevant este faptul că nu numai nulitatea este cea care con-
duce la lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a
fost încheiat, dar şi alte cauze ulterioare încheierii lui, precum:
rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea.

4.1. Nulitate-rezoluţiune
Rezoluţiunea este sancţiunea ce constă în desfiinţarea unui
contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată (uno ictu) pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănări între nulitate şi rezoluţiune:
• ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului ju-
ridic civil;
• atât rezoluţiunea, cât şi nulitatea produc efecte retroactiv;
• ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului
de jurisdicţie competent.
Deosebiri:
• nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, pe câtă
vreme rezoluţiunea intervine numai în cazul contractelor
sinalagmatice cu executare dintr-o dată;
• nulitatea presupune un act juridic încheiat cu neres-
pectarea unei condiţii de validitate, pe când rezoluţiunea
presupune un act juridic valabil încheiat;
• rezoluţiunea intervine pentru cauze ulterioare încheierii
valabile a actului – neexecutarea culpabilă a obligaţiei
uneia din părţi –, în timp ce nulitatea intervine pentru
cauze anterioare sau concomitente încheierii, constând
în nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru vala-
bilitatea actului;
241
• în cazul rezoluţiunii – prin desfiinţarea actului –, avem
de-a face cu o răspundere contractuală, deoarece între
părţi a existat un act valabil, pe când în cazul nulităţii
este vorba de o răspundere delictuală, deoarece actul
este desfiinţat datorită faptului că de la început el nu a
fost valabil325.

4.2. Nulitate-reziliere
Rezilierea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea
pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă
în timp, ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia din părţi din
cauze imputabile acesteia.
Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că
intervine în cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin
prestaţii succesive şi operează numai pentru viitor. Totodată,
nulitatea şi rezoluţiunea prezintă numeroase puncte comune, ca
şi în cazul nulităţii şi rezilierii.
Deşi efectele nulităţii se produc în principiu retroactiv, iar
rezilierea operează numai pentru viitor, totuşi, în cazul actelor
juridice cu executare succesivă, nici nulitatea nu produce efecte
pentru trecut.

4.3. Nulitate-revocare
Revocarea, ca sancţiune civilă, constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului
ori neexecutării culpabile a sarcinii.
Între nulitate şi revocare există asemănare, în sensul că
ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil.
În ce priveşte deosebirile, acestea sunt:
• revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe
când nulitatea presupune un act juridic încheiat cu
nerespectarea unei condiţii de validitate;

325
V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile,
Editura All, Bucureşti, 1997, p.19-33.
242
• de regulă, revocarea se aplică actelor cu titlu gratuit, iar
nulitatea, oricărui act juridic civil;
• cauzele de revocare sunt întotdeauna ulterioare încheierii
actului juridic, în timp ce nulitatea presupune cauze
concomitente încheierii actului.

4.4. Nulitate – caducitate


Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în
lipsirea de efecte juridice a unui act juridic datorită unui
eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor şi care
survine ulterior încheierii valabile a actului. De exemplu, legatul
testamentar devine caduc dacă, la data deschiderii succesiunii,
legatarul instituit este predecedat testatorului.
Deosebiri între nulitate şi caducitate:
• caducitatea intervine pentru cauze ulterioare încheierii
valabile a actului juridic, pe când nulitatea intervine
pentru cauze contemporane încheierii sale;
• cauzele caducităţii sunt independente de voinţa părţilor,
în timp ce acelea ale nulităţii, de regulă, aparţin părţilor;
• efectele caducităţii nu retroactivează, deoarece pentru
trecut nu s-a produs nici un efect; efectele nulităţii
retroactivează.

4.5. Nulitate – inopozabilitate


Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care intervine în cazul
nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de
lege pentru anumite acte juridice. Tot despre inopozabilitate se
vorbeşte şi în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul
reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta.
Deosebiri între nulitate şi inopozabilitate:
• nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme
ce inopozabilitatea presupune un act juridic încheiat cu
243
respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile
sale de validitate;
• în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile actului
juridic, cât şi terţii, iar în caz de inopozabilitate, efectele
actului juridic se produc faţă de părţi;
• cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului
juridic, pe când inopozabilitatea presupune, de regulă,
neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii
actului juridic;
• nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în
timp ce inopozabilitatea poate fi înlăturată, prin rati-
ficare, de către terţul îndreptăţit a-i opune sancţiunea.

4.6. Nulitate-reducţiune
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor
juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege
pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului
contraprestaţiilor într-un contract cu titlu oneros şi comutativ.
Ceea ce aseamănă cele două sancţiuni civile este caracterul
retroactiv al desfiinţării actului.
Deosebirile dintre nulitate şi reducţiune:
• reducţiunea se aplică numai actelor civile cu titlu gratuit
(donaţii, legate testamentare), pe când nulitatea afectează
orice fel de acte juridice;
• legatele şi donaţiile sunt desfiinţate, total sau parţial, nu-
mai în măsura necesară reîntregirii rezervei succesorale;
• reducţiunea poate fi cerută numai de moştenitorii rezer-
vatari, pe când nulitatea (relativă) poate fi invocată
numai de cei ocrotiţi care sunt părţi în actul juridic
anulabil, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată
de oricine;

244
• reducţiunea presupune un act juridic încheiat în mod
valabil şi ea intervine pentru o cauză ulterioară în-
cheierii valabile a actului, pe când nulitatea intervine
întotdeauna pentru cauze anterioare sau concomitente
încheierii actului.

Secţiunea a II-a
Clasificarea nulităţilor
1. Criterii de clasificare
Clasificarea nulităţilor poate fi făcută după mai multe criterii:
În funcţie de finalitatea sancţiunii sau naturii interesului
ocrotit, deosebim: nulităţile absolute şi nulităţile relative.
După felul condiţiei de validitate care nu a fost respectată,
nulităţile pot fi: de fond şi de formă.
În funcţie de întinderea efectelor sale, deosebim: nulitate
parţială şi nulitate totală.
După modul de consacrare pe plan legislativ, nulităţile pot
fi: exprese şi virtuale.
După modul de valorificare, nulităţile pot fi: judiciare şi
amiabile.
a) Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Nulitatea absolută este acea formă de ineficacitate care
intervine în cazul încălcării, la încheierea actului juridic civil, a
unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes general, de ordine
publică.
Sancţiunea nulităţii absolute prezintă trăsături distinctive,
care împreună exprimă regimul juridic al acestei forme de inefi-
cacitate a actului juridic.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană intere-
sată (părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor), procurorul,
instanţa din oficiu, organul de jurisdicţie şi de organul competent
al puterii administrative.
245
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, adică este
imprescriptibilă. Ea poate fi invocată fie pe cale de acţiune, fie
pe cale de excepţie – art.2 din Decretul nr.167/1958.
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau
prin alt mod. Această regulă este impusă de natura interesului
ocrotit prin norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea
absolută.
De la această regulă există următoarele excepţii:
• inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se
confundă cu validarea actului prin îndeplinirea cerinţei
legale, nerespectată în momentul încheierii actului;
• potrivit art.20 Codul Familiei, „căsătoria încheiată
împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi
declarată nulă dacă între timp acela dintre soţi care nu
avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă
soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată”;
• când moştenitorii donatorului execută voluntar donaţia326;
• practica judiciară a admis posibilitatea confirmării sau
consolidării unui act juridic lovit de nulitate pentru neîn-
deplinirea unei condiţii cerute imperativ la încheierea
lui, dacă, înainte de a se fi constatat judecătoreşte nuli-
tatea absolută, acea condiţie s-a îndeplinit.
Nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri327:
326
Potrivit art.1167 alin. final Cod civil, „confirmarea sau
ratificarea, sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către
erezi sau reprezentanţii donatorului după moartea sa, ţine loc de
renunţare, atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei
alte excepţii”.
327
Gh. Beleiu, op. cit., p.210-211; I. Dogaru, op. cit., p.230-231;
T. Pop, op. cit., p.188; E. Lupan, op. cit., p.294 – 295; P. M. Cosmovici,
op. cit., p.141-142; O. Căpăţână, op. cit., p.221-226; O. Ungureanu,
Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a, Editura All Beck,
1999, p.131-132.
246
• lipsa consimţământului în cazul erorii obstacol328. Această
soluţie este acceptată în general, atât în doctrină, cât şi în
practică. Se consideră totuşi că, de lege ferenda, ar trebui
consacrată, în acest caz, nulitatea relativă, preponderent
fiind interesul individual, personal, iar nu cel public;
• nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, adică lipsa
acestuia sau dacă este ilicit sau imoral329;
• lipsa cauzei şi când ea este ilicită sau imorală330;
• nerespectarea formei cerute ad validitatem;
• nerespectarea unei condiţii prealabile obligatorii –
autorizare administrativă – art.1 alin 1 din Legea
nr.295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor;
• nerespectarea dreptului de preemţiune al statului –
art.52 din Legea nr.26/1996331 privind codul silvic;
• încălcarea ordinii publice;
• frauda legii332.
Nulitatea relativă este acea cauză de ineficacitate a actului
juridic civil care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil, a unei norme care ocroteşte un interes particular.

328
Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr.1998/1989, în „Dreptul”
nr.7/1990, p.66.
329
În cazul lipsei calităţii de proprietar a vânzătorului, actul
juridic este lovit de nulitate relativă dacă dobânditorul este de rea-
credinţă, respectiv, îşi va produce efectele în măsura în care sunt
întrunite condiţiile aplicării art.1909 Cod civil.
330
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.1815/1989, în
„Dreptul” nr.7/1990 p.66: „nulitatea absolută, pentru cauză imorală, a
contractului de întreţinere încheiat în scopul menţinerii stării de
concubinaj”.
331
Publicată în M. Of. nr. 93 din 8 mai 1996.
332
Frauda la lege constituie o acţiune săvârşită prin conivenţă
de către contractanţi în dauna unei terţe persoane, fără ca voinţa
autorilor actului juridic să fie în vreun fel alterată.
247
Sub aspectul regimului juridic, nulitatea relativă se exprimă
în următoarele reguli:
• Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai
de persoana ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la
încheierea actului juridic civil. Invocarea poate fi făcută
personal de această persoană, dar şi prin reprezentantul
său legal, dacă ea este lipsită de capacitatea de exerciţiu,
ori prin instituţiile sau organul de stat chemate prin lege
să ocrotească acea persoană. Mai poate fi invocată de
succesorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii
oblice, şi de autoritatea tutelară.
• Nulitatea relativă poate fi invocată numai înăuntrul
termenului de prescripţie extinctivă – 3 ani, ceea ce
înseamnă că acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă.
Începutul prescripţiei acestei acţiuni este reglementat
de art.9 din Decretul nr.167/1958.
• Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres ori tacit,
de cel îndreptăţit să o invoce.
Confirmarea expresă rezultă din dispoziţiile art.1190 Cod
civil333.
Confirmarea tacită rezultă din executarea actului şi din
neinvocarea anulabilităţii înăuntrul termenului de prescripţie.
Nulitatea relativă intervine în următoarele cazuri:
• lipsa consimţământului, când acesta se datorează lipsei
de discernământ;
• consimţământul viciat prin eroare, dol, violenţă sau
leziune;

333
Art.1190 Cod civil prevede: „Actul de confirmare sau
notificare a unei obligaţii în contra căreia legea admite acţiunea în
nulitate, nu este valabil decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi
natura obligaţiei şi când face menţiunea despre motivul acţiunii în
nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se
întemeia acea acţiune”.
248
• nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu,
când: 1) actul s-a încheiat de cel lipsit de capacitate de
exerciţiu; 2) a lipsit încuviinţarea autorităţii tutelare,
dacă aceasta era obligatorie, potrivit legii; 3) actul nu
putea fi încheiat nici cu încuviinţarea autorităţii tutelare,
chiar dacă aceasta s-ar fi obţinut; 4) actul a fost încheiat
de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără
încuviinţarea ocrotitorului legal, iar acest act i-a produs
o leziune; 5) actul s-a încheiat cu nerespectarea unei
interdicţii privind capacitatea, care ocroteşte un interes
personal.
Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Comparând regimul juridic al celor două forme ale
nulităţii, trebuie să reţinem că între nulitatea absolută şi cea
relativă nu există deosebiri de efecte, ci există deosebiri de
regim juridic.
Astfel de deosebiri constau în următoarele:
• nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes,
chiar şi din oficiu, pe când nulitatea relativă poate fi in-
vocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit
la încheierea actului juridic;
• nulitatea absolută este imprescriptibilă, pe când nulitatea
relativă este prescriptibilă;
• nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare,
în timp ce nulitatea relativă poate fi confirmată, expres
ori tacit.

b) Nulitatea de fond şi nulitatea de formă


Nulitatea de fond sancţionează nerespectarea reglementărilor
legale privitoare la condiţiile de fond ale actului juridic civil,
adică acelea care reglementează capacitatea, consimţământul,
obiectul şi cauza.
249
Nulitatea de formă este acea cauză de ineficacitate care
sancţionează nerespectarea condiţiei de formă cerute pentru
valabilitatea actului juridic.
În practică, sunt mai frecvente cazurile nulităţii de fond
decât cele ale nulităţii de formă.

c) Nulitatea totală şi nulitatea parţială


Nulitatea totală este sancţiunea de drept civil care des-
fiinţează actul juridic civil în întregime, adică îl lipseşte de toate
efectele sale.
În sistemul nostru de drept, nulitatea totală are caracter de
excepţie. Practica judiciară a stabilit că nulitatea totală operează
în următoarele cazuri:
• înstrăinarea sau grevarea de către unul din soţi a unei
construcţii, bun comun, fără consimţământul expres al
celuilalt soţ;
• încheierea actului juridic dintr-o eroare asupra substanţei
bunului, când calităţile substanţiale ale bunului au consti-
tuit motivul determinant la încheierea actului;
• încheierea actului juridic de înstrăinare cu nerespectarea
formei cerute ad validitatem.
Nulitatea parţială este sancţiunea care desfiinţează numai
în parte efectele unui act juridic civil, celelalte efecte care nu
contravin legii fiind menţinute.
Nulitatea parţială este regula în sistemul nostru de drept.
Nulitatea parţială presupune cu necesitate un act juridic cu un
conţinut complex, care cuprinde mai multe cauze şi, deci, mai
multe efecte. Numai într-o asemenea situaţie se pune problema
desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor efecte.
Nu suntem în prezenţa nulităţii parţiale în următoarele
situaţii:
• când dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă
legătură, se anulează în întregime unul;
250
• când un act juridic nul produce totuşi efecte sub titlul
unui alt act juridic (conversiunea actului juridic);
• când actul juridic încheiat este lovit de nulitate
absolută, însă ulterior este îndeplinită cerinţa legală,
nerespectată în momentul încheierii lui334;
• când nulitatea priveşte numai mijlocul probator
(instrumentum), iar nu şi operaţiunea juridică (negotium).

d) Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală


Nulitatea expresă este acea nulitate care este prevăzută într-o
dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi sunt expres prevăzute de
legea civilă. Ca exemple de nulităţi exprese, menţionăm cele
prevăzute de art.803335 Cod civil şi art.1308336 Cod civil.
Nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este prevăzută
expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o
anumită condiţie de validitate a actului juridic civil. Ca exemple
de nulităţi virtuale enumerăm pe cele care se desprind din:
art.813337 Cod civil, art.858-859 Cod civil, art.966338 şi art.968

334
Situaţia încheierii căsătoriei fără ca unul sau ambii soţi să fi
avut vârsta legală, dar între timp au împlinit vârsta cerută de lege.
335
„Substituţiile sau fideicomisele sunt prohibite; orice
dispoziţie prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi
însărcinat de a conserva şi a remite la o a treia persoană, va fi nulă,
chiar în privinţa donatarului, a eredelui numit sau a legatarului”.
336
„Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici
direct, nici prin persoane interpuse: 1. tutorii, ai averii celor de sub
a lor tutelă; 2. mandatarii, ai averii ce sunt însărcinaţi să vândă;
3. administratorii, ai averii comunelor sau stabilimentelor încredinţate
îngrijirii lor; 4. funcţionarii de stat ai averilor statului ale căror vânzări
se fac print- înşi”.
337
„Toate donaţiunile se fac prin act autentic.”
338
„Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau
nelicită nu poate avea nici un efect.”
251
Cod civil, art.1095 alin.1 Cod civil, art.1772 şi art.1774339-1776
alin.1 Cod civil.

e) Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară


Nulitatea de drept loveşte actul juridic civil de la sine, de
plin drept, instanţa de judecată nefiind chemată decât să o
constate, în caz de litigiu între părţi.
Nulitatea judiciară nu operează de plin drept, ci numai
dacă este pronunţată printr-o hotărâre judecătorească.
De regulă, nulitatea absolută operează de plin drept, iar nuli-
tatea relativă operează numai dacă este pronunţată prin hotărâre
judecătorească la cererea persoanei îndreptăţite a o invoca.
În cazul nulităţilor care operează de drept, dacă părţile nu
sunt de acord în privinţa sancţiunii şi nici una nu pretinde
executarea actului sau fiecare este de acord să restituie ceea ce a
primit în temeiul actului nul, nu mai este nevoie să se facă apel
la instanţa de judecată. Instanţa de judecată va interveni numai
dacă există un litigiu între părţi, urmând a constata nulitatea şi a
dispune restabilirea situaţiei anterioare încheierii nevalabile a
actului juridic civil.

Secţiunea a III-a
Efectele nulităţii
1. Definiţie şi reglementare
Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg con-
secinţele care intervin ca urmare a anulării actului juridic civil,
în întregime sau parţial, care a fost încheiat cu încălcarea dispo-
ziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.

339
„Ipoteca convenţională nu este valabilă dacă, prin actul de
constituire al ipotecii, nu se specifică anume natura şi situaţia fiecărui
imobil al debitorului, asupra cărui se constituie ipoteca creanţei”
252
Efectele nulităţii sunt identice, indiferent că este vorba de
nulitate absolută sau de nulitate relativă. În ambele situaţii, ele
conduc la desfiinţarea raportului juridic civil născut în baza
actului juridic civil, în întregime sau în privinţa clauzelor care
contravin scopului urmărit de legiuitor.
Efectele nulităţii diferă în funcţie de ceea ce s-a întâmplat
după încheierea actului juridic civil. În atare situaţie se disting
următoarele consecinţe:
• dacă actul juridic civil nu şi-a produs încă efectele,
nefiind deci executat până în momentul intervenirii
nulităţii, el nu şi le mai poate produce după acest
moment. Ne aflăm în acea situaţie în care părţile nu ar
fi încheiat niciodată acel act juridic civil;
• dacă actul juridic civil şi-a produs, total sau parţial,
efectele (a fost executat), odată declarat nul sau
anulabil, acesta face ca prestaţiile executate să fie
restituite;
• dacă actul juridic a fost executat, iar până în momentul
declarării nulităţii, una din părţile acestuia a încheiat un
act juridic cu o terţă persoană prin care fie s-a transmis
dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a
transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut
din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune
desfiinţarea retroactivă a actului juridic executat (actul
juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza
acestui act, precum şi desfiinţarea actului juridic
subsecvent.
Sub aspectul reglementării efectelor nulităţii, nu există în
prezent texte de principiu privitoare la această problemă. Există
însă texte legale privitoare la nulitatea în anumite cazuri, precum
şi la acele situaţii ce consacră excepţiile de la principiile
efectelor nulităţii.

253
2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor

a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juri-


dic civil
Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem
regula potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru
viitor (ex nunc), dar şi pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte
se produc chiar din momentul în care actul a fost încheiat. În
acest caz, părţile ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar
fi încheiat actul juridic respectiv.
Motivarea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii
actului juridic decurge din principiul legalităţii, în sensul că
restabilirea legalităţii, încălcată la încheierea actului juridic civil,
impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului res-
pectiv. De asemenea, principiul enunţat îşi găseşte motivarea în
asigurarea ordinii de drept, în sensul înlăturării efectelor nulităţii
actului juridic civil atunci când se constată nulitatea acestuia.
Excepţii
De la principiul retroactivităţii există şi unele excepţii,
adică situaţii în care unele efecte produse de actul juridic civil,
lovit de nulitate, sunt recunoscute şi menţinute. Sunt asemenea
excepţii340:
• menţinerea efectelor produse de un contract cu executare
succesivă în timp; constatarea sau pronunţarea nulităţii
desfiinţează actul pentru viitor, menţinând efectele
produse de actul desfiinţat între momentul încheierii sale
nevalabile şi momentul rămânerii definitive a hotărârii
care constată sau pronunţă nulitatea sa;
• căsătoria putativă, adică acea căsătorie în care cel puţin
unul dintre soţi a fost de rea-credinţă, ignorând cauza

340
Gh. Beleiu, op. cit., p.215; P. M. Cosmovici, op. cit., p.143;
I. Dogaru, op. cit., p.237; O. Ungureanu, op. cit., p.173.
254
nulităţii, efectele desfiinţării căsătoriei se produc pentru
soţul de bună-credinţă numai pentru viitor, tocmai
pentru a ocroti buna sa credinţă;
• păstrarea de către posesorul de bună-credinţă, în temeiul
art.485 Cod civil, a fructelor culese în intervalul de timp
cât a durat buna-credinţă – buna-credinţă încetează în
momentul introducerii cererii în anulare –, caz în care
neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe
ideea protecţiei posesorului de bună-credinţă;
• în cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din
căsătoria nulă sau anulată păstrează situaţia de copii din
căsătorie, în raport cu desfiinţarea căsătoriei nulitatea
neoperând pentru trecut, ci doar pentru viitor, asemenea
unui divorţ (art.23 alin.2 Codul Familiei);
• lipsa consimţământului părinţilor fireşti ai înfiatului
minor la încheierea înfierii nu atrage anularea ex tunc a
înfierii, ci numai desfacerea ei ex nunc (pentru viitor).

b) Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in


integrum
Principiul restabilirii situaţiei anterioare este acea regulă
de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act
anulat trebuie să fie restituit.
Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate în executarea unui
act lovit de nulitate îl constituie şi un alt principiu fundamental
al dreptului – acela care interzice îmbogăţirea unei persoane în
dauna alteia fără o cauză legitimă.
Principiul enunţat se circumscrie raporturilor dintre părţi,
iar nu şi faţă de terţi.
Acţiunea în restituirea prestaţiilor săvârşite în temeiul unui
act nu se confundă cu acţiunea în nulitate: prima este o acţiune
independentă, supusă prescripţiei extinctive, iar cea de a doua este
imprescriptibilă – în cazul nulităţii absolute – şi prescriptibilă – în
cazul nulităţii relative.
255
Excepţii
Constituie excepţii de la principiul restitutio in integrum
acele situaţii în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate
în temeiul actului juridic anulat nu sunt supuse restituirii, ci sunt
menţinute în tot sau în parte.
Asemenea excepţii sunt341:
• potrivit art.485 Cod civil, cel care a posedat cu bună-
credinţă un bun frugifer păstrează pentru sine fructele
culese, chiar dacă trebuie să restituie acel bun;
• potrivit art.1164 Cod civil, minorul al cărui act este
anulat pentru leziune – prin acţiune în resciziune – nu
trebuie să restituie contractantului ceea ce a primit, „decât
dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat”;
• cazul aplicării principiului nimănui nu îi este îngăduit
să se prevaleze de propria sa culpă la actele juridice cu
obiect imoral sau cauză imorală342.

c) Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a


anulării actului iniţial
Acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept
potrivit căreia anularea actului iniţial primar atrage anularea şi a
actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul.
Principiul menţionat priveşte efectele faţă de terţi şi este o
consecinţă a celor două principii ale efectelor nulităţii – retroac-
tivitatea şi repunerea în situaţia anterioară. Potrivit acestui
principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care
cineva a dobândit un bun – dobânditorul fiind considerat a nu fi
fost niciodată proprietarul acelui bun –, este normal să fie
desfiinţate şi actele juridice ulterioare prin care acest aparent
dobânditor a dispus de acel bun.

341
Gh. Beleiu, op. cit., p.215-216; P. M. Cosmovici, op. cit.,
p.143-144; I. Dogaru, op. cit., p.238; O. Ungureanu, op. cit., p.137-138.
342
G. Boroi, op. cit., p.251.
256
Altfel spus, desfiinţarea actelor subsecvente este o aplicare
a principiului potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are.
Excepţii
Sunt considerate excepţii de la principiul enunţat cazurile
în care, deşi dreptul transmiţătorului este desfiinţat, dreptul
subdobânditorului este menţinut, deşi se află în strânsă legătură
cu actul juridic desfiinţat.
Menţiunea actului subsecvent, în caz de excepţii de la
principiul anulării actului iniţial, se justifică prin două principii de
drept, şi anume: principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobân-
ditorului unui bun cu titlu oneros; principiul asigurării stabilităţii
circuitului civil, care este o nevoie de ordin general, social.
De la principiul în discuţie există următoarele excepţii:
• cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-
credinţă devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi
silit să-l restituie decât în cazul când a fost pierdut sau
furat şi vândut de găsitor sau hoţ, situaţie în care ade-
văratul proprietar îl poate revendica, în termen de 3 ani,
chiar şi de la posesorul de bună-credinţă care are acţiune
în regres contra celui de la care l-a dobândit;
• nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare
şi de administrare;
• se păstrează şi actele de dispoziţie cu titlu oneros
încheiate cu un subdobânditor de bună-credinţă, caz în
care dispunătorul (al cărui drept s-a desfiinţat retroactiv)
urmează să-şi îndeplinească obligaţia de restituire a
bunului nu în natură, ci prin echivalent;
• se păstrează actele prin care bunul a fost transmis
subsecvent unui subdobânditor care, între timp, a
dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în con-
diţiile legii.

257
3. Principiile de drept care înlătură regula
quod nullum est, nullum producit effectum
(Actul juridic nul nu produce niciun efect)

Aşa cum am precizat, nulitatea constă în lipsirea actului


juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru
încheierea sa valabilă. Această regulă generală referitoare la
efectele nulităţii se realizează prin intermediul celor trei principii
ale efectelor nulităţii. Alături de excepţiile de la cele trei principii
enunţate, există şi situaţii care înlătură regula quod nullum est,
nullum producit effectum, uneori fiind înlăturată însăşi nulitatea,
iar nu numai efectele acesteia.
Principiile de drept care în concurs cu regula quod nullum
est, nullum producit effectum o înlătură sunt următoarele343:
principiul conversiunii actului juridic, principiul error communis
facit ius şi principiul răspunderii civile delictuale.

a) Principiul conversiunii actului juridic


Prin conversiunea actului juridic se înţelege înlocuirea
actului juridic nul cu un alt act juridic, valabil.
Conversiunea actului juridic poate fi apreciată ca acel
procedeu prin care se realizează interpretarea manifestării de
voinţă în sensul în care ea este susceptibilă de a produce efecte
juridice, în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu
în sensul în care reprezintă un act juridic nevalabil – lovit de
nulitate.
Cu alte cuvinte, este vorba de înlocuirea actului juridic nul
printr-un act juridic valabil sau de acel principiu potrivit căruia
manifestarea unei voinţe în cadrul unui act nul poate valora
independent de soarta acelui act ca alt act juridic.

343
G. Beleiu, op. cit., p.218; I. Dogaru, op. cit., p.240;
O. Ungureanu, op. cit., p.138-139.
258
Principiul conversiunii actelor juridice nu este consacrat în
mod expres în legislaţia civilă; găsim totuşi aplicaţii ale acestuia
în materia probei cu înscrisuri344.
Pentru ca principiul conversiunii actelor juridice să
funcţioneze, se impune întrunirea anumitor condiţii345:
• existenţa unui element de diferenţă între actul nul şi
actul valabil (fie natura actului, fie conţinutul, fie
efectele, fie forma);
• anularea efectivă şi totală a unuia dintre cele două acte;
• actul nul şi actul în care el se converteşte trebuie să
aibă aceleaşi părţi;
• actul iniţial, lovit de nulitate, să fie desfiinţat în întregime;
• actul nou în care se converteşte cel nul să fie valabil;
• manifestarea de voinţă expresă a părţilor să nu excludă
conversiunea.
Ca aplicaţii ale conversiunii amintim:
• cazul manifestării de voinţă, care este nulă ca vânzare-
cumpărare, dar valorează antecontract de vânzare-
cumpărare;
• cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, însă valabil
ca act de revocare a legatului ce avea ca obiect bunul la
care se referea şi actul de înstrăinare desfiinţat – art.923
Cod civil;
• cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de
către moştenitor, nul ca atare, însă valabil ca act de
acceptare a succesiunii – art.689 Cod civil.

344
Potrivit art.1172 Cod civil, „Actul care nu poate fi autentic
din cauza necompetenţei funcţionarului sau din lipsa de forme, este
valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile
contractante”.
345
Gh. Beleiu, op. cit., p.219; T. Pop, op. cit., p.205; I. Dogaru,
op. cit., p.241; E. Lupan, op. cit., p.308-309; O. Ungureanu, op. cit.,
p.138-139.
259
b) Principiul error communis facit ius (eroarea comună
creează dreptul)
Acest principiu, denumit şi principiul validităţii aparenţei
în drept, înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situaţie
de eroare comună obştească.
Aplicarea în practică a acestui principiu este subsecventă
întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea referitoare
la calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să
fie comună sau unanimă şi, de asemenea, invincibilă – şi a unei
condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie
să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială
imputabilă acestuia.
Astfel, art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6.03.1945-
22.12.1989, republicată, prevede că actele juridice de înstrăinare,
inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca
obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate
absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-
credinţă.
Elementul nou adus de textul de lege menţionat îl
constituie consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului
bunei-credinţe într-un domeniu particular de interes social
major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod
abuziv de către statul român.346
Consacrarea legislativă a fost impusă de legiuitor şi de
împrejurarea că, în această materie, eroarea comună cu privire la
concordanţa dintre aparenţă şi realitate şi-a avut suportul în
cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu
forţa unei prezumţii iuris et de iure, că proprietarul aparent,
statul, este adevăratul proprietar. În atare situaţie, este justificată
opţiunea legiuitorului de a conferi bunei-credinţe o eficienţă
juridică similară celei din dreptul român.

346
Decizia nr.191/25.06.2002 a Curţii Constituţionale, publicată
în „Monitorul Oficial” nr.157/1.08.2002, Partea I.
260
O aplicaţie a acestui principiu o găsim şi în materia actelor
de stare civilă. Astfel, potrivit art.7 din Legea nr.119/1996,
„actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în
mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă cu respectarea
prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă această
persoană nu avea această calitate”.
c) Principiul răspunderii civile delictuale
Ori de câte ori nulitatea actului juridic este consecinţa unui
delict civil comis de către o persoană care invocă nulitatea, această
persoană ar trebui, în temeiul principiului răspunderii civile
delictuale, să o despăgubească pe cealaltă parte contractantă.
Acest principiu se exprimă prin aceea că orice persoană
care cauzează alteia un prejudiciu, printr-o faptă culpabilă, este
obligată a-l repara.
În unele cazuri, acest principiu poate conduce la menţinerea
efectelor unui act juridic lovit de nulitate. Astfel, partea ce se face
vinovată de cauza care atrage nulitatea actului juridic poate fi
obligată de instanţa judecătorească – în temeiul acestui principiu
– să repare prejudiciul adus celeilalte părţi prin desfiinţarea
actului respectiv, însă cum cea mai bună reparaţie este executarea
actului juridic încheiat, instanţa poate decide menţinerea efectelor
acesteia cu condiţia ca prin actul respectiv să nu se încalce o
normă imperativă sau legile care interesează ordinea publică şi
bunele moravuri.
În legislaţia noastră, înlăturarea nulităţii ca urmare a
principiului răspunderii civile delictuale priveşte cazul minorului.
Potrivit art.1159 Cod civil, „minorul ce face o simplă declaraţie
că este major are acţiunea în resciziune” (principiul ocrotirii
minorului), iar art.1162 Cod civil stabileşte că „minorul n-are
acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delicte sau
cvasi-delictele sale” (principiul răspunderii civile delictuale).
Se poate observa că, deşi minorul este considerat de lege
incapabil de a încheia singur acte juridice civile, el nu se bucură
totuşi de beneficiul acţiunii în resciziune, dacă la baza cauzării
prejudiciului stau faptele sale ilicite şi culpabile săvârşite cu
discernământ.
261
IV. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Capitolul I
NOŢIUNEA ŞI EFECTUL
PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I
Noţiunea prescripţiei instinctive
1. Definiţie
Legea civilă nu defineşte în termeni expreşi noţiunea de
prescripţie, dar, pornind de la prevederea ce se referă la efectul
prescripţiei extinctive – art.1 din Decretul nr. 167/1958,
prescripţia extinctivă este definită ca fiind mijlocul de stingere a
dreptului la acţiune în sens material ca urmare a neexercitării
acestui drept în termenul stabilit de lege347.

347
A se vedea: Tr. Ionaşcu ş.a, Tratat de drept civil, vol. I,
Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 371;
I. Mateiaş, P.M.Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Editura Ştiinţifică
Bucureşti, 1962, p.13 şi urm.; A. Ionaşcu, Drept civil. Partea
generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 136;
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p.224;
Şt.Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana
juridică, Iaşi, 1993, p. 165; T. Pop, Drept civil român. Teoria
generală, Bucureşti, 1993, p.213; I. Dogaru, Elementele dreptului
civil, vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 1993, p. 249; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 315; G. Boroi, Drept civil. Partea
generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, 1999, p.261.
262
2. Reglementare

Reglementările referitoare la prescripţia extinctivă –


art.1837 şi urm. Cod civil, art.1890 Cod civil – erau insuficient
de clare, chiar contradictorii. Din acest considerent şi din dorinţa
de a scurta termenele de prescripţie extinctivă, legiuitorul român
a dat o nouă reglementare acestei instituţii de drept prin Decretul
nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, căruia ulterior i-au
fost aduse modificări şi completări.
Cadrul legal referitor la prescripţia extinctivă ni-l oferă, în
principal, Decretul nr.167/1958, şi numai în completarea sa sunt
aplicabile unele prevederi din Codul civil şi din alte acte
normative.
În contextul celor menţionate, art.21 din Decretul
nr.167/1958 prevede că „dispoziţiile decretului de faţă nu se
aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate,
uz, uzufruct, abitaţie, servitute şi superficie”, motiv pentru care
trebuie să apelăm la reglementările cuprinse în Codul civil.
Prevederile Codului civil vor fi aplicabile şi cu privire la
calcularea termenului de prescripţie extinctivă. Prevederile
decretului menţionat nu sunt aplicabile nici în materie de
impozite, taxe, prime de asigurare etc., când se recurge la
reglementări cuprinse în acte normative speciale.
Reţinem că dispoziţiile legale privitoare la prescripţia
extinctivă sunt cuprinse în mai multe acte normative, ca, de
exemplu: Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă;
Codul civil, cu deosebire articolele înscrise în titlul XX al Cărţii
a III-a, în măsura în care nu au fost modificate sau abrogate;
art.21, art.52, art.60 din Codul Familiei; Legea nr.544/2004
privind contenciosul administrativ; Legea nr.31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată; Legea nr.11/1991348 pentru
combaterea concurenţei neloiale, cu modificările ulterioare;

348
Publicată în M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 2001.
263
Legea nr.642/2002349 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului
nr. 31/2002 privind serviciile poştale etc.
De remarcat este faptul că unele din prevederile Decretului
nr. 167/1958 nu mai sunt aplicabile în noile condiţii social-
economice create după decembrie 1989; în amplul proces al
privatizării, prevederile respective au căzut în desuetitudine. Mai
concret, este vorba de regulile care privesc fostele „organizaţii
socialiste”, pentru care erau stabilite alte termene generale de
prescripţie extinctivă decât pentru raporturile dintre persoanele
fizice sau dintre acestea şi persoanele juridice, precum şi care
privesc persoanele juridice „nesocialiste”.
Prin dispariţia fostelor „organizaţii socialiste”, care au fost
transformate în regii autonome şi societăţi comerciale cu capital
de stat, acestora din urmă li se aplică aceleaşi reguli de prescripţie
extinctivă care sunt valabile pentru orice alte persoane juridice
sau fizice.

3. Caracterul normelor juridice privitoare


la prescripţia extinctivă

După intrarea în vigoare a Decretului nr.167/1958 şi având


în vedere condiţiile legislaţiei noastre actuale privitoare la
prescripţia extinctivă, în doctrină şi jurisprudenţă s-a admis în
mod constant soluţia potrivit căreia normele juridice care regle-
mentează prescripţia extinctivă sunt imperative.
În motivarea soluţiei se porneşte de la natura publică,
obştească sau generală, a interesului ocrotit prin aceste norme.
Aceasta înseamnă că prescripţia extinctivă nu poate fi calificată
decât ca o instituţie de ordine publică.
În contextul celor menţionate sunt edificatoare următoarele
articole din Decretul nr.167/1958; astfel, art.1, alin. final pre-
vede: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a

349
Publicată în M. Of. nr. 928 din 18 decembrie 2002.
264
prescripţiei este nulă”, iar art.18 prevede că organul de
jurisdicţie este obligat ca „din oficiu să cerceteze dacă dreptul la
acţiune sau la executare silită este prescris”.
Consecinţele care decurg din aceste reglementări sunt:
inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele
prescripţiei extinctive; obligativitatea aplicării, din oficiu, de către
organul de jurisdicţie, a normelor privind prescripţia extinctivă.
Analizând normele juridice în materie care formează
dreptul comun – cele cuprinse în Decretul nr.167/1958 – cu
raportare la dispoziţiile cuprinse în Codul civil, rezultă că soluţia
cuprinsă în acesta din urmă condiţionează aplicarea prescripţiei
de invocarea ei de către persoana interesată350, soluţie anihilată
de caracterul imperativ al normelor de drept comun în materie.
Inadmisibilitatea clauzelor derogatorii de la normele ce
reglementează prescripţia extensivă înseamnă că părţile unui act
juridic nu pot scurta sau prelungi termenele de prescripţie şi nici
stabili alte termene decât cele prevăzute de lege. Părţile nu pot
stabili alte cauze cu suspendare sau de întrerupere a cursului
prescripţiei extinctive decât cele stabilite prin actul normativ; ele
nu pot determina un alt moment al începerii cursului prescripţiei
extinctive decât cel prevăzut de lege pentru dreptul la acţiune în
cauză.
Aplicarea din oficiu a prescripţiei extinctive este, în
condiţiile legislaţiei în vigoare, obligatorie pentru toate organele
de jurisdicţie. Acestea rezultă expres din art.12 din Decretul
nr.167/1958, potrivit căruia instanţele judecătoreşti „sunt
obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la
executare silită este prescris”.
În legătură cu organele care trebuie să aplice din oficiu
prescripţia extinctivă, se impune o precizare, în sensul că, deşi
textul legii se referă numai la instanţele judecătoreşti, totuşi în

350
Potrivit art.1841 Cod civil, „în materie civilă, judecătorii nu
pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc”.
265
realitate această obligaţie priveşte toate organele care sunt
chemate să aplice legea.
Pe fondul caracterului imperativ al normelor juridice ce
reglementează prescripţia extinctivă, este de reţinut faptul că
obligaţia de a invoca prescripţia o au numai organele chemate să
aplice aceste dispoziţii legale, nu şi persoanele care beneficiază de
efectele împlinirii acestei prescripţii. De aici rezultă că persoana
în drept să invoce prescripţia extinctivă poate renunţa la bene-
ficiul acesteia, executându-şi voluntar obligaţia după împlinirea
termenului de prescripţie.

4. Natura juridică a prescripţiei extinctive


În analizarea naturii juridice a prescripţiei extinctive,
trebuie să pornim de la constatarea că prescripţia extinctivă este
cunoscută de toate ramurile de drept.351
Prescripţia extinctivă este o instituţie complexă a dreptului,
care grupează norme juridice din mai multe domenii ale
reglementărilor legale, aplicabilă în privinţa numeroaselor
raporturi juridice. Prescripţia extinctivă este reglementată de
normele dreptului civil şi se aplică, în primul rând, în raporturile
de drept civil.
Cu privire la natura juridică a prescripţiei extinctive, în
cadrul dreptului civil, au fost exprimate mai multe opinii.
Într-o primă opinie, susţinută cu precădere în doctrina
anterioară Decretului nr.167/1958, prescripţia extinctivă a fost
considerată o sancţiune de drept civil, care constă în stingerea
dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative acestuia.
Într-o a doua opinie se apreciază că prescripţia extinctivă
este un mod de transformare a conţinutului actului juridic civil,
deoarece trebuie analizată atât din punct de vedere al subiectului

351
A se vedea Gh. Beleiu, M.A Grama, Analiza interdisciplinară
a prescripţiei extinctive, în „Studii şi cercetări juridice”, nr.2/1989,
p. 113-119.
266
activ, iar din acest punct de vedere, ea reprezintă o sancţiune, cât
şi din punct de vedere al subiectului pasiv, pentru care
prescripţia extinctivă se înfăţişează ca un beneficiu legal352.
Într-o a treia opinie, prescripţia extinctivă a fost privită ca o
sancţiune juridică (de drept civil), care constă în stingerea
dreptului la acţiune, în sens material, neexercitat în termenul de
prescripţie 353.
În ce ne priveşte, considerăm, alături de alţi autori354, că
pentru dreptul civil prescripţia este o sancţiune îndreptată
împotriva titularului dreptului subiectiv civil ce stă în pasivitate,
sancţiune ce trebuie analizată diferit, după cum este vorba, pe de
o parte, de un drept de creanţă sau de un drept real accesoriu,
situaţie în care prin prescripţia extinctivă se stinge o componentă
a dreptului la acţiune, iar pe de altă parte, de un drept real
principal sau de un drept nepatrimonial, situaţie în care prescripţia
extinctivă stinge însuşi dreptul subiectiv.

5. Delimitarea prescripţiei extinctive


Prescripţia extinctivă se aseamănă cu o serie de instituţii
juridice de drept civil, dar nu se confundă cu acestea. Astfel de
instituţii sunt: prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi
termenul extinctiv.
a) Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă (uzuca-
piunea)355
352
Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, în
„Studii şi cercetări juridice”, nr. 4/1985, p. 335-341; I. Dogaru, op. cit.,
p.250.
353
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului
civil, Bucureşti, 1980, p.512-516.
354
G. Boroi, op. cit., p.264.
355
Gh. Beleiu, op. cit., p. 228-229; I. Dogaru, op. cit., p. 251-252;
P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All,
Bucureşti, 1994, p.167; Gh.Boroi, op. cit., p. 267-268.
267
Asemănări:
• ambele instituţii aparţin dreptului civil;
• ambele sunt sancţiuni de drept civil şi se aplică titularilor
de drepturi subiective civile inactivi;
• ambele instituţii juridice operează în funcţie de terme-
nele prevăzute de lege.
Deosebiri:
• prescripţia extinctivă este reglementată prin dispoziţiile
Decretului nr.167/1958, pe când prescripţia achizitivă
este reglementată de Codul civil şi de Decretul-lege
nr.115/1938;
• termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi
mai numeroase (3 ani, 2 ani, 1 an, 6 luni) în raport cu
cele pentru prescripţia achizitivă, care sunt mai puţine
şi mai lungi (30 ani şi 10-20 ani);
• sub aspectul efectelor: prescripţia extinctivă stinge
dreptul la acţiune în sens material, în timp ce prin
prescripţia achizitivă se ajunge la dobândirea unui drept
real principal;
• sub aspectul regulilor cursului prescripţiei: pe lângă
regulile comune privind calculul termenelor, fiecare
prescripţie are reguli proprii de suspendare şi între-
rupere, iar repunerea în termen este proprie numai
prescripţiei extinctive.

b) Prescripţia extinctivă şi decăderea


Decăderea este o sancţiune de drept civil care constă în
stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul pre-
văzut de lege.356

356
În această situaţie, avem în vedere numai decăderea de drept
civil, adică de drept material sau substanţial, iar nu cea de drept
procesual civil. Pentru deosebirea dintre decăderea de drept civil şi
decăderea de drept procesual civil, a se vedea V. M. Ciobanu, Nota II
la Decizia civilă nr. 93/S/1985 a Tribunalului judeţean Iaşi, în
„Revista Română de Drept”, nr. 8/1986, p. 51-53.
268
Între cele două instituţii există următoarele asemănări:
• ambele presupun termene;
• ambele sunt sancţiuni de drept civil;
• ambele au efect extinctiv.
Cele două instituţii juridice se deosebesc:
• din punct de vedere al efectelor: prescripţia extinctivă
stinge numai dreptul la acţiune în sens material, pe
când decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv357;
• termenele prescripţiei extinctive sunt mai multe şi mai
mari faţă de cele de decădere, care sunt mai puţine şi
mai scurte358;
• numai prescripţia extinctivă se bucură de o reglementare
privind întreruperea, suspendarea şi repunerea în termen;
decăderea nu se bucură de o asemenea reglementare.

c) Prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv


Între prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv există
următoarele asemănări:
• ambele presupun efectul extinctiv;
• ambele sunt instituţii ale dreptului civil.
Între cele două instituţii există următoarele deosebiri:
• termenele de prescripţie sunt termene legale – izvorăsc
din lege –, pe când termenul extinctiv poate fi legal,
convenţional ori judecătoresc;
• sub aspectul efectelor, prescripţia extinctivă stinge
dreptul la acţiune în sens material, pe când termenul
extinctiv priveşte stingerea dreptului subiectiv şi a
obligaţiei corelative;

357
Gh. Beleiu, op. cit., p. 229.
358
Menţionăm ca exemple următoarele: termene de decădere:
termenul de 1 an pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine
(art.813 Cod civil); termenul de 3 ani pentru revendicarea lucrului
pierdut sau furat (art.1909 alin.2 Cod civil); termenul de 3 luni
prevăzut de art.82 alin. final din Legea nr.31/1990, republicată etc.
269
• termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul de
voinţă al părţilor actului juridic, în timp ce termenele
de prescripţie, fiind legale, nu pot fi modificate;
• termenul extinctiv ca modalitate a actului juridic civil nu
este susceptibil de suspendare, întrerupere ori „repunere
în termen”, acestea fiind specifice numai prescripţiei
extinctive.

Secţiunea a II-a
Efectul prescripţiei extinctive
1. Controversa privind
efectul prescripţiei extinctive
În doctrină nu există un punct de vedere unitar în legătură cu
soluţionarea problemei de a şti ce se stinge prin prescripţie
extinctivă. Acest lucru se datorează dispoziţiilor contradictorii ale
Codului civil privitoare la această problemă. Astfel, pe de o parte,
în art.1091 Cod civil se enumeră prescripţia printre modurile de
stingere a obligaţiilor civile, iar în art.1837 Cod civil se dispune
că „prescripţia este un mijloc ... de a se elibera de o obligaţie”, iar
pe de altă parte, art.1890, 1900 şi 1903 Cod civil se referă la
prescripţia acţiunilor în justiţie. Faţă de aceste prevederi se poate
trage concluzia că prin prescripţia extinctivă nu se stinge dreptul
subiectiv în întregul său, ci numai acţiunea în justiţie.
Pe baza dispoziţiilor anterioare Decretului nr.167/1958,
opinia dominantă în doctrină era în sensul că prin prescripţie se
sting obligaţia civilă şi dreptul subiectiv civil, rămânând în
sarcina debitorului o obligaţie naturală, lipsită de sancţiune, dar
care poate face obiectul unei plăţi voluntare valabile359.

359
A se vedea M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil,
Bucureşti, 1921, p.404 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,
Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Editura Naţională,
Bucureşti, 1928, p. 717-719.
270
După apariţia Decretului nr.167/1958, cu toate că acest act
normativ se referă expres la dreptul la acţiune, iar nu la obligaţie
ori la dreptul subiectiv, controversa cu privire la ce se stinge prin
împlinirea termenului de prescripţie extinctivă a continuat,
formulându-se două puncte de vedere, opuse. Astfel, potrivit
unui punct de vedere360, rămas izolat, prin împlinirea termenului
de prescripţie se sting însuşi dreptul civil şi obligaţia corelativă,
fiind de neconceput ca dreptul subiectiv civil să supravieţuiască
dacă se stinge posibilitatea juridică a ocrotirii lui pe calea
coerciţiunii exercitate de stat.
Potrivit unui alt punct de vedere361, dominant, se consideră
că împlinirea termenului de prescripţie extinctivă are ca efect
stingerea doar a dreptului la acţiune în sens material, iar nu a
însuşi dreptului subiectiv.
În favoarea punctului de vedere dominant se aduc urmă-
toarele argumente:
• argumentul de interpretare gramaticală a dispoziţiilor
cuprinse în art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, care
vorbeşte de „dreptul la acţiune”;
• argumentul de interpretare logică per a contrario,
rezultat din împrejurarea că textul, folosind expresia
„dreptul la acţiune”, exclude posibilitatea referirii la
însuşi dreptul subiectiv civil;

360
I.Kessler, C.Oprişan, Prin prescripţia extinctivă nu se stinge
oare însuşi dreptul civil subiectiv?, în „Justiţia nouă” nr.4/1961, p.32
şi urm.
361
M.Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă
în cadrul unei viitoare reglementări legale, în „Studii şi cercetări juri-
dice”, 1956, nr.1, p.230 şi urm; A. Ionaşcu, Instituţii şi reglementări în
dreptul socialist român, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.105 şi
urm.; I. Mateiaş, P. M. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p.23 şi urm.; St.Răuţchi, op. cit., p.178 şi
urm.; Gh. Beleiu, op. cit., p.230; P. M. Cosmovici, Tratat de drept civil,
vol.I, Partea generală, 1989, p.304; E. Lupan, op. cit., p.323-324;
G. Boroi, op. cit., p.265; I. Dogaru, op. cit., p.255.
271
• argumentul dedus din interpretarea logică a art.19
alin.1 din Decretul nr.167/1958362, în sensul că, dacă
prin împlinirea termenului de prescripţie s-ar stinge
însuşi dreptul subiectiv civil, nu s-ar mai justifica
repunerea în termenul de prescripţie, deoarece instanţa
nu ar mai avea ce ocroti;
• argumentul dedus din interpretarea dispoziţiilor art.20
alin.1 din Decretul nr.167/1958363, dispoziţii din care, de
asemenea, rezultă că se stinge numai dreptul la acţiune.
Din aprecierea că prescripţia extinctivă stinge numai
dreptul la acţiune rezultă următoarele consecinţe:
• supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
civile corelative, momentului stingerii dreptului la
acţiune, dar nu sub calificarea de drept şi obligaţii
perfecte, ci sub cea de drept şi obligaţii imperfecte;
• dreptul la acţiune în sens procesual rămâne im-
prescriptibil, deoarece numai dreptul la acţiune în sens
material pierde protecţia asigurată prin apelarea la forţa
coercitivă a statului.

2. Principiile prescripţiei extinctive


Stingerea dreptului la acţiune în sens material, ca efect al
prescripţiei extinctive, este guvernată de două principii364:
• stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv
principal are drept consecinţă stingerea dreptului la
362
„Instanţa judecătorească, în cazul în care constată ca fiind
temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost
depăşit, poate să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea
acţiunii ori să încuviinţeze executarea silită”.
363
„Debitorul care a exercitat obligaţia după ce dreptul la acţiune
al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei,
chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prestaţiei era împlinit”.
364
Gh. Beleiu, op. cit., p.232-233; I. Dogaru, op. cit., p.256-257;
G. Boroi, op. cit., p.266-267; E. Lupan, op. cit., p.328; O. Ungureanu,
op. cit., p.159.
272
acţiune privind drepturile accesorii – art.1 alin.2 din
Decretul nr.167/1958;
• în cazul obligării unui debitor la prestaţii succesive,
dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre ele se
stinge printr-o prescripţie separată – art.12 din Decretul
nr.167/1958.
Conform art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958, o dată cu
stingerea unui drept principal se stinge şi dreptul la acţiune
privind drepturile accesorii. Consacrarea principiului accesorium
sequitur principale în materia prescripţiei extinctive are ca efect
stingerea drepturilor la acţiune accesorii dreptului principal la
acţiune, chiar în cazul în care termenul de prescripţie pentru
pretenţiile accesorii nu s-ar fi împlinit.
În doctrină s-a decis365 că, dobânda fiind un accesoriu al
creanţei principale, prescripţia dreptului la acţiune pentru
creanţă atrage prescripţia dreptului la acţiune pentru dobândă.
Principiul stingerii printr-o prescripţie distinctă a dreptului
la acţiune privind fiecare prestaţie în cazul obligaţiilor cu
executare succesivă se aplică ori de câte ori debitorul este ţinut
la prestaţii succesive. De exemplu, cazul dreptului la acţiune
pentru plata chiriei lunare, sau pentru plata dobânzilor de
întârziere prevăzute de art.1088 Cod civil.

365
A se vedea Decizia civilă nr.616/1991 a Tribunalului Jud.
Hunedoara, în „Revista Română de Drept”, 1992, nr.2, p.64.
273
Capitolul II
DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I
Noţiune şi criterii de determinare
1. Noţiune
Domeniul prescripţiei extinctive îl constituie sfera dreptu-
rilor subiective care cad sub incidenţa prescripţiei extinctive. Cu
alte cuvinte, determinarea domeniului de aplicare a prescripţiei
extinctive înseamnă stabilirea drepturilor civile subiective
prescriptibile extinctiv şi, deci, deosebirea lor faţă de cele
imprescriptibile extinctiv.

2. Criterii de determinare
Pentru determinarea domeniului prescripţiei extinctive se
folosesc următoarele criterii:366
• criteriul actului normativ care reglementează prescripţia
extinctivă, ce ne permite să deosebim domeniul pres-
cripţiei extinctive guvernat de Decretul nr.167/1958,
domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Codul civil
şi domeniul prescripţiei extinctive reglementat de alte
acte normative;

366
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p. 237-
238; I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, vol. I, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999,
p. 258; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 1999 p. 330; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia
a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 269.
274
• natura drepturilor subiective care stau la baza celor două
domenii importante ale prescripţiei: domeniul drepturilor
patrimoniale şi domeniul drepturilor nepatrimoniale;
• ramura de drept căreia îi aparţin drepturile subiective –
dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii etc.

Secţiunea a II-a
Domeniul prescripţiei extinctive
în categoria drepturilor patrimoniale
1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă
Indiferent de izvorul lor, drepturile de creanţă sunt supuse
prescripţiei extinctive. Aceasta rezultă din următoarele acte
normative: art. 2 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, coroborat cu
art. 7, 8, 11, 21 din acelaşi Decret, precum şi art.1903 – 1904
Cod civil, art. 12 din Legea nr.11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, cu modificările ulterioare ş.a.
De la principiul enunţat există următoarele excepţii:
• acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii
şi Consemnaţiuni – art.4 alin.1 din Legea nr. 66/1996
privind reorganizarea C.E.C. în societate pe acţiuni,
republicată367;
• acţiunea având ca obiect drepturile asiguraţilor asupra
sumelor rezultând din rezerva de prime ce se constituie
la asigurările de persoane pentru obligaţiile de plată,

367
Potrivit art.4 din Legea nr. 66/1996 (republicată în M. Of.
nr.28 din 26 ianuarie 1999), „sumele depuse de populaţie la C.E.C.
prin instrumente de economisire, precum şi dobânzile şi câştigurile
cuvenite pentru acestea sunt garantate de stat. Acestea se restituie la
cererea titularilor sau a reprezentanţilor legali ai acestora. Drepturile
de creanţă asupra sumelor depuse, dobânzilor şi câştigurilor sunt
imprescriptibile”.
275
scadentă în viitor, adică dreptul la suma de răscum-
părare, la suma asigurată redusă ori alte sume prevăzute
a se plăti ca urmare a expirării sau la împlinirea unui
anumit termen – art.40 din Legea nr.136/1995368
privind asigurările şi reasigurările din România, cu
modificările ulterioare.

2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale

În raport cu art.21 din Decretul nr.167/1958 „dispoziţiile


decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la
drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi
superficie”369.
Se apreciază că, în domeniul drepturilor reale principale,
regula o reprezintă imprescriptibilitatea, iar excepţia o constituie
prescriptibilitatea370.
Acţiunile reale prescriptibile extinctiv sunt următoarele:
• acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe
dreptul de proprietate privată. Acest lucru rezultă din
art.21 din Decretul nr.167/1958 coroborat cu art.1890
Cod civil. Potrivit acestui din urmă articol, „toate
acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu
le-a declarat imprescriptibile şi pentru care nu s-a
definit un termen de prescripţie, se vor prescrie în
termen de 30 de ani, fără ca cel ce invocă această

368
Publicată în M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995.
369
Din interpretarea per a contrario a art.21 din Decretul
nr.167/1958 rezultă că drepturile reale accesorii sunt supuse
prescripţiei potrivit dispoziţiilor acestui act normativ. În acest sens, a
se vedea: A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti, 1963,
p. 153; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Bucureşti, 1993,
p.222.
370
I. Dogaru, op. cit., p. 260.
276
prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să
i se poată opune reaua-credinţă”371;
• acţiunea în revendicare imobiliară în următoarele
cazuri prevăzute de art.498 Cod civil, potrivit căruia
„dacă un fluviu sau râu navigabil sau nu, rupe deodată
o parte mare, şi care se poate recunoaşte, de pământ, şi
o alipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte
rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt; însă
dacă se va reclama în termen de 1 an” (acest caz poartă
denumirea de avulsiune), precum şi de art.520 Cod
procedură civilă, potrivit căruia „orice cerere de
evicţiune totală sau parţială privind imobilul adjudecat
se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii
actului de adjudecare în cartea funciară”;
• acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea
dreptului de uzufruct (art.557 Cod civil), a dreptului de
uz sau abitaţie (art.565 Cod civil) şi a dreptului de
servitute – art.639 Cod civil.
Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni:
• acţiunea în revendicare imobiliară372, întemeiată pe
dreptul de proprietate privată;
• acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară,
întemeiată pe dreptul de proprietate publică, indiferent
că titularul dreptului de proprietate publică este statul
sau o unitate administrativ-teritorială – art. 1844 Cod
civil, art.135 alin.4 din Constituţie, art.5 alin.2 din

371
În jurisprudenţă există soluţii potrivit cărora acţiunea în reven-
dicare mobiliară este imprescriptibilă extinctiv (Decretul nr.144/1982 al
Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, în Culegere de decizii ale
Tribunalului Suprem pe anul 1982, p.13-15), motivându-se că, indi-
ferent că se revendică un bun mobil sau imobil, dreptul la acţiune este
imprescriptibil, pentru că proprietatea nu se stinge prin neuz.
372
A se vedea şi dispoziţiile art. 21 alin. 4 din Decretul-Lege
nr. 66/1990.
277
Legea nr. 18/1991, legea fondului funciar, republicată,
art.122 alin.2 din Legea nr.215/2001373 a administraţiei
publice locale, cu modificările ulterioare;
• acţiunea de partaj, adică acţiunea prin care se solicită
împărţirea bunurilor aflate în indiviziune – art.728 Cod
civil;
• acţiunea negatorie374, cu excepţia cazului în care prin
aceasta se contestă existenţa unui drept de uzufruct sau
de uz având ca obiect un bun mobil;
• acţiunea confesorie375, prin care se urmăreşte apărarea
unui drept de superficie;
• acţiunea în grăniţuire376.

Secţiunea a III-a
Domeniul prescripţiei extinctive
în cadrul drepturilor nepatrimoniale
1. Principiul imprescriptibilităţii
drepturilor personale nepatrimoniale
În materia drepturilor nepatrimoniale funcţionează regula
imprescriptibilităţii, potrivit căreia nu se ţărmureşte în timp
protecţia acestor drepturi.

373
Publicată în M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001.
374
Prin acţiunea negatorie, proprietarul unui bun, chemat în
judecată de persoana care pretinde că este titulara dreptului real
principal asupra bunului respectiv (uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau
superficie), contestă existenţa acestuia.
375
Prin acţiunea confesorie, reclamantul urmăreşte apărarea unui
dezmembrământ al dreptului de proprietate, deci prin intermediul acesteia
se apără dreptul de uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie.
376
Acţiunea în grăniţuire este acea acţiune prin care proprietarul
unui teren, în contradictoriu cu proprietarul terenului vecin, solicită
instanţei să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două
terenuri învecinate.
278
Din interpretarea per a contrario a art.1 alin.1 din Decretul
nr.167/1958 se ajunge la concluzia că dreptul la acţiune pentru
valorificarea unor drepturi personale nepatrimoniale nu este
supus prescripţiei extinctive. Este vorba de drepturile subiective
legate de persoana umană care nu sunt evaluabile în bani,
neavând un conţinut economic. Fiind inseparabile de persoana
umană, ocrotirea lor juridică permanentă se impune, neexistând
niciun interes pentru limitarea apărării lor în timp.
Prin excepţie de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor
personale nepatrimoniale, sunt admise următoarele acţiuni cu
obiect nepatrimonial ca prescriptibile:
• acţiunea în anulabilitate rezultând din dispoziţiile art.9
din Decretul nr.167/1958377;
• acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei378;
• acţiunea în tăgăduirea paternităţii – art.55 alin.1 Codul
Familiei379;
• acţiunea în stabilirea paternităţii – art.60 alin.1 Codul
Familiei380.

Secţiunea a IV-a
Probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive
1. Apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei
Dreptul subiectiv civil poate fi ocrotit nu numai pe calea
ofensivă a acţiunii, ci şi pe calea defensivă a excepţiei381.

377
Situaţia în care termenul de prescripţie este termenul general
de 3 ani şi priveşte anulabilitatea unui act juridic civil.
378
Potrivit art.21 Codul Familiei, „căsătoria poate fi anulată la
cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire
la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă”.
379
„Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 6
luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”.
380
„Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi
pornită în termen de 1 an de la naşterea copilului”.
381
G. Boroi, op. cit., p. 274.
279
În literatura de specialitate nu există un punct de vedere
unitar cu privire la problema prescriptibilităţii sau imprescripti-
bilităţii dreptului subiectiv civil.
Astfel, potrivit unei opinii382, apărările pârâtului, formulate
pe cale de excepţie, sunt imprescriptibile. Această soluţie poate
fi adoptată în sistemul de drept în care normele care regle-
mentează prescripţia extinctivă nu au caracter imperativ383,
autorul propunând-o de lege ferenda.
Avându-se în vedere prevederile Decretului nr.167/1958
care constituie dreptul comun în materie şi ale cărui norme au
caracter imperativ, distingem următoarele situaţii:
• în situaţia în care dreptul subiectiv civil poate fi apărat
pe calea unei acţiuni prescriptibile, excepţia trebuie
considerată prescriptibilă;
• dacă acţiunea este imprescriptibilă şi ocrotirea dreptului
subiectiv pe calea excepţiei este imprescriptibilă.

2. Acţiunea în constatare
Acţiunea în constatare este aceea prin care reclamantul
solicită instanţei doar constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept subiectiv –art.111 Cod procedură civilă.
Acţiunea în constatare este imprescriptibilă. Această
imprescriptibilitate este întemeiată pe faptul că dreptul la acţiune
în sens procesual este imprescriptibil.
Acţiunea în constatare este inadmisibilă atunci când există
calea unei acţiuni în realizarea dreptului subiectiv.

382
T. Pop, op. cit., p.226-227. În sprijinul acestei soluţii sunt
aduse două argumente: legea nu se referă decât la prescripţia acţiunii,
nu şi a excepţiei; necesitatea de a formula apărări pe cale de excepţie
nu depinde de poziţia pârâtului, ci de atacul reclamantului.
383
Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, în „Studii
şi cercetări juridice” nr. 4/1985, p. 335-341.
280
3. Acţiunile mixte

Aceste acţiuni au caracteristici de acţiuni reale, personale


ori în constatare. Prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea unei
asemenea acţiuni se soluţionează de la caz la caz, în funcţie de
calificarea acţiunii concrete, după scopul urmărit la intentarea ei.

4. Dualitatea de acţiuni

Dualitatea de acţiuni apare în situaţia în care titularul


dreptului are la îndemână două acţiuni pentru valorificarea
dreptului său, adică atât o acţiune izvorâtă din contractul civil,
căreia i se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958, cât şi o
acţiune reală, de revendicare, căreia i se aplică dispoziţiile
art.1890 Cod civil, adică prescripţia de 30 de ani. Exemplu:
acţiunea personală (prescriptibilă) şi reală (imprescriptibilă) a
deponentului proprietar împotriva depozitarului.

5. Acţiunea în repararea
unei daune morale

O asemenea acţiune este prescriptibilă, deoarece dauna


morală este nepatrimonială. În atare situaţie, devin incidente
dispoziţiile legale care guvernează prescripţia extinctivă în
categoria drepturilor de creanţă.
O confirmare legislativă a prescriptibilităţii acţiunii în
repararea unei daune morale o găsim în Legea nr.11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale – art.5 alin.1 şi art.12.
Din coroborarea art. 9 şi 12 ale legii menţionate rezultă că
dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de
1 an, de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască dauna.

281
6. Acţiunea în restituire ca urmare
a anulării unui act juridic civil
Acţiunea în nulitate – prescriptibilă ori imprescriptibilă,
dacă este vorba de nulitate relativă sau nulitate absolută, nu se
confundă cu acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza
unui act juridic civil anulat. Această acţiune se încadrează în
prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958; fiind o acţiune
cu caracter patrimonial, ea este prescriptibilă.

7. Acţiunea în protecţia unor drepturi reale principale


(dreptul de proprietate)
În legătură cu această acţiune se cuvin făcute următoarele
precizări:
• este o acţiune în revendicare, ce se întemeiază pe
transformarea a ceea ce s-a denumit „drept de
administrare directă” în „drept de folosinţă”, al unui
organ ori al unei instituţii de stat, asupra bunurilor
proprietate de stat;
• titular al dreptului de folosinţă în discuţie este un organ
de stat sau o instituţie de stat;
• bunurile la care se referă dreptul ocrotit prin acţiunea
menţionată sunt bunuri proprietate de stat, date în
folosinţă titularilor dreptului;
• cu privire la caracterul prescriptibil sau imprescriptibil,
s-a considerat384 că trebuie să se aplice, prin analogie,
dispoziţiile art.1844 Cod civil385;
• în mod asemănător se pune problema şi pentru acţiunile
care au ca obiect protecţia dreptului de folosinţă, ca
drept real principal, corespunzător fie dreptului de pro-
prietate de stat, fie dreptului de proprietate cooperatistă.

384
Ibidem.
385
Ibidem.
282
8. Acţiunea privind un drept secundar
În doctrină386, în categoria drepturilor secundare sunt
incluse acele drepturi subiective civile care nu dau naştere direct
unui drept la acţiune, adică acele prerogative constând în puterea
de a da naştere prin act unilateral de voinţă unui efect juridic ce
afectează şi interesele altei persoane, ca, de exemplu: dreptul de
alegere în cazul unei obligaţii alternative; dreptul de denunţare
unilaterală a unui contract în cazurile admise de lege; dreptul
terţilor în cazul simulaţiei; dreptul de preemţiune etc.
Acţiunile pentru valorificarea drepturilor secundare sunt
apreciate ca imprescriptibile, cu precizarea că efectele prescripţiei
extinctive se produc indirect.

9. Acţiunile în materie de carte funciară


Cu privire la prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea
acţiunilor în materie de carte funciară, trebuie precizat că Legea
nr.7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, cu
modificările ulterioare, se referă la acţiunea în rectificarea
înscrierilor din cartea funciară. Art.37 alin.1 din Legea nr.7/1996
dispune că „acţiunea în rectificare sub rezerva prescripţiei
dreptului material la acţiunea de fond va fi imprescriptibilă”.
Deci, această dispoziţie trebuie corelată cu prevederile art.1890
Cod civil, în sensul că se va aplica principiul accesorium
sequitur principale. Din cuprinsul Legii nr.7/1996 rezultă în
mod expres că ea se referă numai la acţiunea în rectificare a
înscrierilor de carte funciară, rămânând nerezolvată problema
prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii acţiunilor în prestaţie şi
justificare tabulară387.

386
M. Eliescu, Unele probleme referitoare la prescripţia
extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale, în „Studii şi
cercetări juridice”, nr.1/1956, p.258; Gh Beleiu, op. cit., p.214.
387
G. Boroi, op. cit., p.277-278.
283
10. Prescripţia extinctivă în materie succesorală

În jurisprudenţă s-a pus problema departajării prescripţiei


dreptului de opţiune succesorală, căreia i se aplică termenul de 6
luni prevăzut de art.700 Cod civil, de imprescriptibilitatea
acţiunii de partaj, prevăzută de art.728 Cod civil388.
Întrucât, potrivit art.728 Cod civil, un moştenitor poate
cere oricând ieşirea din indiviziune, o astfel de acţiune are drept
consecinţă pierderea calităţii de moştenitor, succesibilul fiind
considerat ca o persoană străină de moştenire.
Acest lucru a fost stabilit în practica judecătorească389.

388
„Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un
coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii, chiar când ar exista
convenţii sau prohibiţii contrarii. Se poate face învoire pentru
suspendarea diviziunii pe termen de 5 ani .După trecerea acestui timp
învoirea se poate reînnoi”.
389
A. Ivanov, În legătură cu prescriptibilitatea cererii formulate
în cadrul procesului de partaj privind lichidarea pretenţiilor dintre
comoştenitori referitoare la cheltuielile de înmormântare, în „Revista
Română de Drept”, 1986, nr. 8, p. 20 şi urm. În legătură cu prescripţia
extinctivă în materie succesorală, a se vedea G. Boroi, op. cit., 1999,
p. 279-281.
284
Capitolul III
TERMENELE PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I
Noţiune şi clasificare
1. Noţiune
Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp
stabilit de lege înăuntrul căruia poate fi exercitat dreptul la
acţiune în sens material sub sancţiunea pierderii acestui drept.
Termenul de prescripţie extinctivă este un termen legal,
deoarece decurge din lege, respectiv din dispoziţiile art.1 alin.1
din Decretul nr.167/1958. Potrivit acestui text de lege, „dreptul
la acţiune, fiind drept patrimonial, se stinge prin prescripţie,
dacă nu a fost exercitat în temeiul stabilit de lege”. Pe cale
de consecinţă, părţile nu pot nici să stabilească termene de
prescripţie, nici să modifice termenele de prescripţie stabilite
de lege.

2. Clasificare
Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă prezintă
importanţă atât pe plan teoretic, cât şi pe plan practic.
Sub aspect teoretic, această clasificare ajută la adâncirea
cercetării ştiinţifice pentru găsirea elementelor care le dife-
renţiază, ceea ce conduce la o mai bună cunoaştere a instituţiei
juridice a prescripţiei extinctive.
Sub aspect practic, clasificarea termenelor de prescripţie
extinctivă contribuie la corecta interpretare şi aplicare a acestor
termene în cazuri concrete.
285
La baza clasificării termenelor de prescripţie stau urmă-
toarele criterii:
• Principalul criteriu de clasificare este acela al vocaţiei
ori sferei de aplicare, potrivit căruia distingem: termene
generale şi termene speciale de prescripţie extinctivă.
Termenul general de prescripţie extinctivă este stabilit
de legea sau norma generală, iar termenele speciale sunt
stabilite prin norme speciale (lege specială).
• Un alt criteriu de clasificare a termenelor de prescripţie
extinctivă este izvorul normativ, adică actul normativ
care le reglementează. Potrivit acestui criteriu, dis-
tingem: termene instituite de Decretul nr.167/1958 şi
termene instituite în alte izvoare de drept civil, precum:
Codul civil, Codul Familiei etc.
• Al treilea criteriu este acela al mărimii sau întinderii
lor, după care distingem: termene speciale, respectiv,
termene mai mari decât termenul general, termene
egale cu termenul general şi termene mai mici decât
termenul general de prescripţie extinctivă.

Secţiunea a II-a
Termenele generale de prescripţie extinctivă
1. Precizări prealabile
Termenul general de prescripţie extinctivă este stabilit în
art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, potrivit căruia „termenul
prescripţiei este de 3 ani”. În acelaşi articol mai era prevăzut un
termen general de 18 luni aplicabil în raporturile dintre orga-
nizaţiile socialiste, reglementare care, în urma dispariţiei acestei
categorii de organizaţii, a rămas fără obiect sau, mai bine spus, a
devenit desuetă.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu reglementarea prevăzută în
art.6 din acelaşi decret, care stabilea un termen de 1 an, ca
286
termen general, pentru dreptul de a cere executarea silită în
raporturile dintre organizaţiile socialiste. Art.6 mai prevede că
„dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu
executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani”.
Pentru acţiunile reale care însoţesc drepturile reale princi-
pale (de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie),
reglementarea o găsim în art.1890 Cod civil, potrivit căruia
termenul general de prescripţie extinctivă este de 30 ani.

2. Termenul general de prescripţie de 3 ani,


aplicabil acţiunilor personale care însoţesc
drepturile subiective civile de creanţă

Termenul general de prescripţie atât pentru persoanele


fizice, cât şi pentru persoanele juridice este cel prevăzut de art.3
alin.1 din Decretul nr.167/1958, adică termenul de 3 ani. Acest
termen se aplică tuturor acţiunilor personale, în măsura în care
nu sunt stabilite termene speciale de prescripţie, precum şi, de
regulă, acţiunilor patrimoniale ce însoţesc o acţiune care este
sau nu prescriptibilă extinctiv, ca, de exemplu, acţiunea în
nulitate, acţiunea în reducţiune, acţiunea în rezoluţiune sau
reziliere390.
Se admite că acest termen general de prescripţie extinctivă
este aplicabil şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv
pentru care legea nu stabileşte un termen special de prescripţie

390
Jurisprudenţa a aplicat termenul general de prescripţie de 3
ani în următoarele situaţii: cererea de raport succesoral; acţiunea
oblică; acţiunea în reducţiunea liberalităţii excesive; acţiunea pentru
plata contravalorii fructelor; acţiunea în rezoluţiunea contractului de
vânzare cu clauză de întreţinere; acţiunea pentru refacerea unor clădiri
demolate abuziv; acţiunea în valorificarea unui titlu locativ;; acţiunea
pentru plata creanţei datorate de terţ soţilor (Gh. Beleiu, Drept civil.
Teoria generală, 1987, p.302, nota 43).
287
extinctivă – cererea prin care se invocă nulitatea relativă a unui
act juridic – însă nu poate fi extins şi la acţiunile reale391.
S-a mai precizat că termenul de prescripţie de 3 ani nu îşi
va găsi aplicare în cazurile când, printr-o dispoziţie legală
expresă, se instituie un termen special de 3 ani392.

3. Termenul de prescripţie de 30 ani, aplicabil


acţiunilor reale prescriptibile extinctiv
Termenul general de prescripţie extinctivă de 30 ani,
reglementat de art.1890 Cod civil, este aplicabil acţiunilor reale
care însoţesc drepturile reale principale extinctiv. Potrivit
art.1890 Cod civil, „toate acţiunile, atât reale, cât şi personale,
pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a
definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de
ani, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a
produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”.
Textul de lege mai sus menţionat este aplicabil acţiunilor
reale care sunt prescriptibile şi cărora nu li se aplică un termen
special de prescripţie extinctivă – art.21 din Decretul nr.167/1958.
Caracterul general al termenului de 30 ani rezultă, fără
echivoc, şi din dispoziţiile art.1894 Cod civil: „Regulile pres-
cripţiei relative la alte obiecte decât cele cuprinse în acest titlu şi
care sunt expuse la locurile respective din acest codice exclud
aplicarea dispoziţiilor acestui titlu în toate cazurile când sunt
contrarii lor”.
Se admite că termenul de prescripţie, de 30 ani se aplică:
acţiunii în revendicare mobiliară întemeiate pe dreptul de
proprietate privată393; acţiunii negatorii prin care se contestă un

391
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura
All Beck, 1999, p.282.
392
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, p.251.
393
G. Boroi, op. cit., p.283.
288
drept de uzufruct sau uz, având ca obiect un bun mobil; acţiunii
confesorii – cu excepţia cazului când, prin intermediul acesteia,
se apără dreptul de superficie, caz în care acţiunea este
imprescriptibilă.

Secţiunea a III-a
Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale
nepatrimoniale şi celor întemeiate pe drepturi de creanţă
1. Termenele speciale aplicabile acţiunilor
personale nepatrimoniale
Aceste termene sunt prevăzute în Codul Familiei şi din
această categorie fac parte:
• termenul de 6 luni, aplicabil cererii în anularea căsătoriei
prevăzut de art.21 alin.2: „Anularea căsătoriei din aceste
cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost
viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de
la descoperirea erorii sau vicleniei”;
• termenul de 6 luni, aplicabil cererii în tăgada paternităţii
copilului din căsătorie, prevăzut de art.55 alin.1: „Ac-
ţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în termen de 6
luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”;
• termenul de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea pater-
nităţii copilului din afara căsătoriei, prevăzut de art.60
alin.1: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la
naşterea copilului”.

2. Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale


întemeiate pe drepturi de creanţă
a) Decretul nr.167/1958 prevede următoarele termene
speciale:
• termenul de 6 luni privitor la prescripţia acţiunii în răs-
punderea vânzătorului pentru viciile lucrului, ascunse
fără viclenie – art.5 din decret;
289
• termenul de 2 ani pentru raporturile juridice născute
din asigurare. Potrivit art.3 alin.2 din Decret, „în
raporturile ce izvorăsc din asigurare termenul de
prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce
izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile
devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin
amortizare; cu privire la primele de asigurare datorate
în temeiul asigurărilor prin efectul legii, sunt aplicabile
dispoziţiile art.22”;
• termenul de 3 ani privitor la prescrierea dreptului la
acţiune referitor la sumele aflate în depozit la instituţiile
bancare – art.23 din decret. Acelaşi articol în alin.2
prevede: „Cu toate acestea, când eliberarea sumelor
consemnate sau depuse este condiţionată de un act al
organului judecătoresc sau altui organ de stat, aceste
sume vor fi restituite celor în drept la prezentarea actului
respectiv; dreptul la acţiune în acest din urmă caz se
prescrie în termen de 1 an de la data când se poate cere
restituirea pe baza actului organului de stat”;
• termenul de 60 de zile privind dreptul la acţiune în
restituirea sumelor de bani încasate pentru spectacole
anulate, formulate astfel în art.24 din decret.
b) Termene speciale prevăzute de Codul civil:
• termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune succe-
sorală, prevăzut de art.700 alin.1: „Dreptul de a accepta
succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni
socotit de la deschiderea succesiunii”;
• termenul de 1 an, prevăzut de art.1334: „Acţiunea
vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpă-
rătorului, pentru scăderea preţului sau pentru stricarea
contractului, se prescrie într-un termen de 1 an din ziua
contractului”;
290
• termenul de 6 luni, stabilit de art.1903: „Acţiunea
maiştrilor şi institutorilor de ştiinţe sau arte, pentru
lecţiile ce dau cu luna, a ospătarilor şi găzduitorilor,
pentru nutrirea şi locuirea ce procură, şi a oamenilor cu
ziua, pentru plata zilelor, a materiilor de dânşii procurate
şi a simbriilor, se prescriu în şase luni”;
• termenul de 1 an, reglementat de art.1904, potrivit
căruia „acţiunea medicilor, chirurgilor şi a potecarilor,
pentru vizite, operaţii şi medicamente; a negustorilor
pentru mărfurile ce vând la particularii care nu sunt
negustori; a directorilor pentru pensionate, pentru preţul
pensiunii şcolarilor lor, şi a altor maiştri, pentru preţul
uceniciei; a servitorilor care se tocmesc cu anul, pentru
plata simbriei lor, se prescriu printr-un an”.
c) Termene speciale prevăzute de alte acte normative:
• termenul de 30 zile, prevăzut de art.7 alin.1 din Legea
nr.544/2004 privind contenciosul administrativ: „Înainte
de a se adresa instanţei de contencios administrativ
competente, persoana care se consideră vătămată într-un
drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act
administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii
publice emitente, în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a
acestuia.”;
• termenul de 3 ani, prevăzut de art.67 alin.5 din Legea
nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şi
cu modificările ulterioare: „Dreptul la acţiunea de
restituire a dividendelor se prescrie în termen de 3 ani
de la data distribuirii lor.”;
• termenul de 1 an, prevăzut de art.12 din Legea nr.11/1991,
pentru combaterea concurenţei neloiale: „Dreptul la
acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an
de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să
291
cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai
târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.”;
• termenele de 6 luni şi 1 an prevăzute de art.41 alin.1
din O.G. nr.31/2002394 privind serviciile poştale, cu
modificările ulterioare: „Termenul pentru introducerea
cererii de chemare în judecată este de 6 luni pentru
trimiterile poştale interne şi de un an pentru cele
internaţionale”;
• termenul de 3 ani, prevăzut de art.28 alin.2 şi 3 din Legea
nr.132/1997395 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările
de servicii în interes public, cu modificările ulterioare:
„(2) Neprezentarea procesului-verbal de rechiziţie la li-
chidare, în termen de 3 ani de la publicarea în Monitorul
Oficial al României a datei începerii plăţii, are ca urmare
pierderea dreptului la despăgubiri, pentru bunurile rechi-
ziţionate. (3) Contestaţiile sau reclamaţiile făcute după
acest termen se consideră prescrise”.
d) Termene speciale aplicabile unor acţiuni reale:
• termenul de 1 an, prevăzut de art.498 Cod civil, în caz
de avulsiune;
• termenul de 3 ani, prevăzut de art.520 alin.1 teza I Cod
procedură civilă, în sensul că orice cerere de evicţiune
totală sau parţială privind imobilul adjudecat se prescrie
în termenul prevăzut, de la data înscrierii actului de
adjudecare în cartea funciară;
• termenul de 1 an, prevăzut de art.674 Cod procedură
civilă, în cazul acţiunilor posesorii.

394
Publicată în M. Of. nr. 87 din 1 februarie 2002.
395
Publicată în M. Of. nr. 161 din 18 iulie 1997.
292
Capitolul IV
ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI
EXTINCTIVE

Secţiunea I
Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive
Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive este
stabilită, pe de o parte, de Decretul nr.167/1958, iar pe de altă
parte, de Codul civil. Astfel, în art.7 alin.1 din Decret se prevede:
„Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la
acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”, iar art.1886 Cod
civil prevede că „nici o prescripţie nu poate începe a curge mai
înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere”.
Ca regulă generală, prescripţia începe să curgă de la data
naşterii dreptului la acţiune sau a dreptului de a cere executarea
silită.

Secţiunea a II-a
Reguli speciale privind începutul
prescripţiei dreptului la acţiune
1. Ipoteza dreptului subiectiv pur şi simplu
Pentru dreptul subiectiv pur şi simplu, prescripţia extinctivă
începe să curgă de la data naşterii raportului juridic. În acest sens,
art.7 alin.2 din Decretul nr.167/1958 prevede că „în obligaţiile
care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în
acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia
începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”.

293
Cu alte cuvinte, data naşterii raportului juridic coincide cu
data încheierii actului juridic, ceea ce se determină în funcţie de
categoria de acte din care face parte actul juridic civil.
Textul de lege mai sus menţionat se referă, pe de o parte, la
cazul obligaţiilor „care urmează să se execute la cererea cre-
ditorului”, prin care înţelegem acele situaţii în care, deşi există
un termen suspensiv ce afectează actul juridic, totuşi termenul
este exclusiv în favoarea creditorului, deoarece acesta, având
termenul de partea sa, poate cere imediat executarea obligaţiei
către debitor.
Sfera de aplicare a art.7 alin.2 din Decretul nr.167/1958
mai cuprinde acele cazuri în care actul juridic este afectat de
condiţie (pentru creditor şi debitor), dar aceasta este rezolutorie,
iar nu suspensivă, deoarece, pendinte conditione, actul juridic se
comportă ca şi cum ar fi pur şi simplu.

2. Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen


suspensiv sau de o condiţie suspensivă

Această regulă priveşte ipoteza dreptului civil afectat de


modalităţi, în care modalitatea este termenul suspensiv ori
condiţia suspensivă. În acest sens, art.7 alin.3 din Decretul
nr.167/1958 prevede: „Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă
sau cu termen, prescripţia începe să curgă de la data când s-a
împlinit condiţia sau a expirat termenul”. Această regulă este
consacrată şi în Codul civil, respectiv în art.1885, alin.1, care
prevede: „Prescripţia unei creanţe condiţionate sau unui termen
nu poate începe decât în momentul când s-a împlinit condiţia
sau a expirat termenul”, iar în alin.2 din acelaşi articol se
stabileşte: „Acţiunile reale ale creditorului sau proprietarului
sunt, prin excepţie, supuse prescripţiei în folosul celui ce deţine
lucrul, chiar şi mai înainte de realizarea condiţiilor sau de
expirarea termenelor la care acele acţiuni pot fi subordonate”.

294
3. Ipoteza răspunderii civile
pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate
În această situaţie, prescripţia începe să curgă de la data
când păgubitul a cunoscut, trebuia ori putea să cunoască paguba
şi pe cel care răspunde de ea, sau de la expirarea termenului
prevăzut de lege. Regula aceasta este consacrată atât în dispo-
ziţiile art.8 din Decretul nr.167/1958396, cât şi în dispoziţiile
art.12 din Legea nr.11/1991397 privind combaterea concurenţei
neloiale, cu modificările ulterioare.
O reglementare mai nuanţată a începutului prescripţiei, tot
pentru încălcarea unui drept civil, dar prin act administrativ ilegal,
se găseşte în Legea contenciosului administrativ nr.544/2004,
care prevede în art.7: „1) Înainte de a se adresa instanţei de
contencios administrativ competente, persoana care se consideră
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un
act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice
emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului,
revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa
în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există.
(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în ipoteza în care
legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicţională,
iar partea nu a optat pentru aceasta.
(3) Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi
persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim,

396
„Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei
pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care
răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin
asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei. ”
397
„Dreptul la acţiune prevăzut de art.9 se prescrie în termen de
un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de
la data săvârşirii faptei”.
295
printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui
subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice
cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni pre-
văzut la alin. (7).
(4) Plângerea prealabilă, formulată potrivit prevederilor
alin. (1), se soluţionează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1)
lit. g).
(5) În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul
Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul pre-
văzut la art. 4 alin. (2), nu este obligatorie procedura prealabilă.
(6) Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca
obiect contractele administrative are semnificaţia concilierii în
cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură
civilă fiind aplicabile în mod corespunzător.
(7) Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative
unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste
termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de
la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de
prescripţie.”
În art.19 alin.1 din aceeaşi lege se prevede: „Când persoana
vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în
acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru
cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut
sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.”
Din prezentarea textelor de lege menţionate rezultă că
regula menţionată are un domeniu întins de aplicare, inclusiv în
privinţa îmbogăţirii fără just temei. De asemenea, mai rezultă că
momentele de la care prescripţia începe să curgă sunt
alternative; ea începe fie din momentul cunoaşterii pagubei –
momentul subiectiv – şi a celui ce a produs-o, fie din momentul
– obiectiv – când persoana putea şi trebuia să cunoască acele
împrejurări.
296
În doctrină, acestei reguli îi sunt asimilate şi alte domenii:
cel bazat pe gestiunea de afaceri; acţiunea revocatorie (pauliană);
acţiunea în restituire ca urmare a anulării unui act juridic civil
executat, total ori parţial398.

4. Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii

Prescripţia extinctivă a acţiunii în anulare începe să curgă


din momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă.
Astfel, potrivit art.9 din Decretul nr.167/1958, „prescripţia
dreptului la acţiune începe să curgă de la data când aceasta a
încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de
anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndrep-
tăţit, reprezentantul său legal, sau persoana chemată de lege să-i
încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu
la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.
Rezultă că, în situaţia în care cauza de anulare este
violenţa, singurul moment de începere a prescripţiei este data
încetării violenţei.
Dacă anulabilitatea se datorează altor cauze, momentele
când prescripţia poate începe să curgă sunt două (alternative):
momentul subiectiv al cunoaşterii cauzei de anulare şi momentul
obiectiv al expirării celor 18 luni de la încheierea actului. Aceste
18 luni au funcţia de a marca momentul obiectiv de la care
începe să curgă prescripţia.
S-a arătat că regula prevăzută de art.9 din Decretul
nr.167/1958 nu se aplică în următoarele două situaţii: în cazul
cererii de anulare a căsătoriei pentru eroare sau viclenie (art.21
Codul Familiei – anularea căsătoriei pentru eroare, viclenie sau
violenţă, poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost

398
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999,
p.261.
297
viciat, în termen de 6 luni „de la încetarea violenţei sau de la
descoperirea erorii sau vicleniei”); în cazul cererii de anulare a
unui legat, când, în principiu, prescripţia începe să curgă de la
data deschiderii succesiunii399.

5. Ipoteza răspunderii
pentru viciile unui lucru,
unei lucrări sau construcţii

În cazul acestei reguli, prescripţia extinctivă începe să


curgă de la data descoperirii viciilor, dar cel mai târziu de la
împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii.
Potrivit art.11 din Decretul nr.167/1958, „prescripţia
dreptului la acţiune privind viciile ascunse la un lucru transmis
sau ale unei lucrări executate începe să curgă de la data
descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an
de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripţia acţiunii privind
viciile unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii
viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la
predare. Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o
atingere termenelor de garanţie legale sau convenţionale”.
Din textul de lege mai sus menţionat şi din prezentarea
regulii, rezultă următoarele:
• regula priveşte viciile lucrului, lucrării sau construcţiei,
adică acele lipsuri ori defecte de calitate de natură să
împiedice întrebuinţarea lucrului, construcţiei sau lu-
crării conform destinaţiei lor, ori să micşoreze folosinţa
acestora într-o măsură apreciabilă – art.1352 Cod civil;

399
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.377/1972 şi
Decizia nr.1588/1972, în Culegere de decizii 1972, p.161 şi 167. A se
vedea Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, în „Studii şi
cercetări juridice”, nr.4/1985, p.228; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă
în Dreptul civil român. Curs selectiv pentru licenţă, 1996, p.107.
298
• dispoziţia legală citată distinge între prescripţia pentru
viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei
lucrări executate şi prescripţia pentru viciile construcţiei;
• viciile ascunse ale lucrului sau lucrării care, la predare,
recepţie, nu pot fi descoperite, spre deosebire de viciile
aparente, care pot fi observate fără nicio dificultate la
predare sau recepţie. Această soluţie legislativă este
normală, de vreme ce în dreptul nostru, în principiu, nu
este admisă răspunderea pentru viciile aparente –
art.1353 Cod civil.
De menţionat este faptul că termenele de 1 an şi 3 ani
prevăzute la art.11 din Decretul nr.167/1958 nu sunt termene de
prescripţie, ci termene de garanţie, stabilite de lege pentru
ipoteza în care nu există alte termene legale sau convenţionale
de garanţie. În atare situaţie, prescripţia începe să curgă de la
data împlinirii termenelor de 1 an sau, după caz, de 3 ani.

6. Alte reguli speciale

Regula specială prevăzută de art.23 din Decretul nr.167/1958


Prescripţia dreptului la acţiune privitoare la sume de bani
consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi
economie, pe seama statului, ori organizaţiilor de stat, începe să
curgă de la data consemnării ori depunerii. Prescripţia începe să
curgă de la data când se poate cere restituirea pe baza actului
organului de stat atunci când eliberarea sumelor consemnate sau
depuse este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau
al altui organ de stat.
Regula prevăzută de art.24 din Decretul nr.167/1958
Prescripţia dreptului la acţiune privitoare la sumele de bani
încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole ce nu au mai
avut loc începe să curgă de la data când urma să aibă loc
spectacolul.
299
Prescripţia dreptului de opţiune succesorală
Conform art.700 Cod civil, momentul curgerii termenului
de prescripţie de 6 luni privind dreptul la opţiune succesorală
este data deschiderii succesiunii (data morţii).
Prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii
Conform art.55 din Codul Familiei, termenul de 6 luni
începe să curgă de la data când soţul mamei a cunoscut naşterea
copilului. Dacă tatăl a fost pus sub interdicţie înainte de
împlinirea termenului, va începe să curgă un nou termen, pentru
tutore, de la data la care acesta a cunoscut naşterea copilului şi,
în cazul reintroducerii acţiunii de către tutore, tatăl va beneficia
de un nou termen de 6 luni de la data când interdicţia a fost
ridicată.
Prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din
afara căsătoriei
În Codul Familiei sunt prevăzute mai multe ipoteze. În
general, termenul de 1 an curge de la naşterea copilului – art.60
Codul Familiei.
În cazul prevăzut de art.54 alin.1 Codul Familiei – printr-o
hotărâre judecătorească, un copil a pierdut calitatea de copil din
căsătorie, termenul de 1 an va curge de la data la care acea
hotărâre a rămas definitivă. De asemenea, dacă pretinsul tată a
convieţuit cu mama copilului sau în cazul când a purtat
întreţinerea copilului, termenul de 1 an curge, după caz, de la
încetarea convieţuirii sau de la încetarea întreţinerii.
Prescripţia acţiunii posesorii, prevăzută de art.674 alin.1
Cod procedură civilă, începe să curgă de la data primului act de
tulburare a posesiei, iar nu de la ultimul act de acest fel.

300
Capitolul V
SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I
Noţiunea şi cauzele suspendării
1. Noţiune
Suspendarea cursului prescripţiei extinctive poate fi definită
ca acea modificare a cursului acestei prescripţii, modificare care
constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie pe
timpul cât durează situaţiile limitativ prevăzute de lege, care îl
pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.
Suspendarea prescripţiei se justifică prin următoarele con-
siderente:
• pentru ca instituţia prescripţiei extinctive să-şi atingă
scopul prin realizarea efectului său extinctiv, trebuie ca
titularul dreptului la acţiune să aibă nu numai voinţa, ci
şi posibilitatea reală de a se adresa organului de
jurisdicţie competent pentru protecţia dreptului său;
• pe timpul curgerii termenului de prescripţie pot să
apară anumite cauze care să-l pună pe titularul
dreptului la acţiune în imposibilitate materială, morală
ori juridică de a acţiona. În atare situaţii, suspendarea
prescripţiei extinctive se justifică.

2. Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive


Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive
prezintă următoarele caractere juridice: sunt legale, deoarece
sunt stabilite prin lege; sunt limitative, adică sunt de strictă
301
interpretare şi aplicare, nefiind susceptibile de aplicare prin
analogie; produc efecte de drept, organul de jurisdicţie având
rolul doar de a constata producerea lor.
Potrivit art.13 din Decretul nr.167/1958, „prescripţia se
suspendă:
- cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de
un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;
- pe timp cât creditorul sau debitorul face parte din Forţele
Armate ale ţării, iar acestea sunt pe picior de război;
- până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel
îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui
contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi
telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui
termen de 3 luni socotiţi de la înregistrarea reclamaţiei”.
În art.14 din acelaşi act normativ se prezintă următoarele
cauze de suspendare:
- „între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor,
între curator şi cel pe care îl reprezintă, precum între orice altă
persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel
administrate, prescripţia nu curge, cât timp socotelile nu au fost
date şi aprobate;
- prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de
exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva
celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i
încuviinţeze actele;
- prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei”.
După cum se poate observa, legiuitorul foloseşte, în art.13
din Decret, expresia „forţă majoră”.
Forţa majoră este definită de doctrină şi jurisprudenţă ca
fiind un eveniment imprevizibil şi insurmontabil, iar unii autori400

400
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1972, p.208-213.
302
adaugă şi caracterul exteriorităţii. De exemplu, cutremurul,
inundaţia etc.
Organul de jurisdicţie este chemat să aprecieze dacă
situaţia invocată de titularul dreptului subiectiv constituie sau nu
o împrejurare care să împiedice, în sens absolut, exercitarea
dreptului la acţiune.
Textul citat face vorbire şi de „aflarea în rândul forţelor
armate ale României”. În atare situaţie se pune condiţia nu
numai de a fi în forţele armate ale României, ci şi ca aceste forţe
să se afle pe picior de război. Într-o asemenea situaţie trebuie să
fie creditorul sau debitorul ori şi unul şi celălalt în acelaşi timp.
Nu se va suspenda, astfel, prescripţia în cazul în care debitorul
sau creditorul satisface serviciul militar ori este concentrat pe
timpul cât forţele armate nu se află în stare de război.
În privinţa „reclamaţiei administrative”, reţinem că este
necesar ca reclamaţia administrativă să fie prealabilă şi să aibă
ca obiect „despăgubiri ori restituiri” în temeiul unui contract de
transport sau de prestare de servicii de poştă şi telecomunicaţii şi
să nu treacă mai mult de 3 luni de la înregistrarea reclamaţiei.
Dacă petiţionarul primeşte un răspuns care nu-i convine,
înainte de împlinirea celor trei luni, prescripţia este suspendată
numai până la primirea acelui răspuns nefavorabil; dacă nu
primeşte răspuns în intervalul de trei luni de la înregistrare,
suspendarea încetează la împlinirea celor 3 luni.
Se admite că, pentru identitate de raţiune, art.14 alin.1 din
Legea nr. 554/2004 se aplică în mod corespunzător şi acţiunii în
contencios administrativ, în condiţiile art.7, cu deosebirea că
suspendarea operează până la pronunţarea unei hotărâri de către
instanţa de fond.
În ce priveşte suspendarea cursului prescripţiei extinctive
între ocrotitor şi ocrotit cât timp socotelile nu au fost date şi
aprobate, ea se aplică raporturilor dintre părinte, tutore ori
curator, pe de o parte, şi cel ale cărui bunuri sunt administrate de
ocrotitorul legal. Textul de lege citat stabileşte că suspendarea
303
durează până la darea şi aprobarea socotelilor, operaţie juridică
pe care o realizează autoritatea tutelară. Această măsură se
justifică prin necesitatea ocrotirii celor aflaţi sub protecţia altor
persoane, prin contrarietate de interese dintre ei şi unele
considerente care se opun acţionării celor ocrotiţi de către cei
care trebuie să-i ocrotească401.
Din formularea art.14 alin.2 din Decretul nr.167/1958
rezultă că suspendarea priveşte pe minorul sub 14 ani, interzisul
judecătoresc şi pe minorul între 14-18 ani. Această suspendare a
prescripţiei operează pe durata lipsei reprezentantului ori
ocrotitorului legal, după caz.
Prescripţia este suspendată şi între soţi, pe tot timpul
căsătoriei. Este irelevant dacă soţii sunt sau nu despărţiţi în fapt,
deoarece textul nu distinge.

Secţiunea a II-a
Efectele suspendării prescripţiei
1. Efectele generale ale suspendării
Potrivit dispoziţiilor legale în materie402, efectele suspen-
dării prescripţiei extinctive trebuie privite sub trei aspecte: efectul
anterior apariţiei cauzei de suspendare; efectul pe durata cauzei de
suspendare; efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.
• Pentru perioada anterioară cauzei de suspendare, cauza
nu produce nici un efect, deoarece timpul care s-a scurs între
începutul prescripţiei extinctive şi data la care intervine cauza de
suspendare intră în calculul termenului de prescripţie.

401
P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în Dreptul civil,
Editura All, Bucureşti, 1994, p. 185.
402
Art.15 alin.1 din Decretul nr.167/1958: „După încetarea
suspendării, prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul scurs de
suspendare”.
304
• Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în
oprirea curgerii prescripţiei. Cu alte cuvinte, durata cauzei de
suspendare, care poate cuprinde orice interval de timp, nu intră
în calculul termenului de prescripţie.
• Ulterior încetării cauzei de suspendare, efectul suspendării
constă în reluarea cursului prescripţiei. Aşa cum prevede art.15
alin.1 din Decretul nr.167/1958, „după încetarea suspendării,
prescripţia îşi reia cursul”.

2. Efectul special al suspendării


Efectul special al suspendării este reglementat de art.15
alin.2 din Decretul nr.167/1958 astfel: „Prescripţia nu se va
împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit
de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor
mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea
unui termen de 1 lună de la suspendare”.
Acest efect special nu se produce întotdeauna – ca în cazul
efectelor generale –, ci numai în anumite cazuri:
• în cazul în care până la împlinirea termenului de
prescripţie au mai rămas 6 luni, dacă termenul de
prescripţie aplicabil este mai mare de 6 luni;
• în cazul în care până la împlinirea termenului de
prescripţie a mai rămas mai puţin de 1 lună, dacă
termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni.
În consecinţă, efectul special al suspendării cursului
prescripţiei extinctive constă, în esenţă, în prorogarea mo-
mentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă în aşa fel
încât între momentul încetării cauzei de suspendare şi momentul
împlinirii termenului de prescripţie să se asigure 6 luni ori o
lună, după cum termenul de prescripţie aplicabil este mai mare
ori mai mic de 6 luni.
Efectele suspendării prescripţiei extinctive se produc de drept.

305
Capitolul VI
ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I
Noţiunea şi cauzele întreruperii prescripţiei
1. Noţiune
Întreruperea prescripţiei extinctive constă în înlăturarea
prescripţiei, scursă înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi
începerea unei alte prescripţii extinctive.
Întreruperea cursului prescripţiei extinctive se justifică
pornind de la următoarele premise: pe de o parte, lipsa de
convingere a titularului dreptului privind temeinicia pretenţiei
sale, dedusă din starea sa de pasivitate în tot timpul curgerii
termenului de prescripţie, iar pe de altă parte, considerarea stării
de fapt ca fiind conformă cu starea de drept.

2. Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive


Potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958, „prescripţia se
întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se
prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin
introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare,
chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori
la un organ de arbitraj necompetent; c) printr-un act începător de
executare.
Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea
procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a
fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a
făcut-o a renunţat la ea”.
306
Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, pentru a
produce efecte întreruptive, trebuie să fie neîndoielnică, indiferent
că ar fi vorba de o recunoaştere expresă ori tacită, ca, de exemplu,
debitorul solicită creditorului un termen pentru plata creanţei403.
Cererea de chemare în judecată întrerupe cursul prescripţiei
extinctive dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
cererea să fie efectivă, formulată cu scopul de a fi admisă; cererea
să fie admisă printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă (retragerea
ori anularea acţiunii dovedeşte neîndeplinirea acestei cerinţe).
Efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată se
produce şi atunci când ea a fost adresată unui organ de
jurisdicţie necompetent. Pe cale de consecinţă, în practică s-a
decis că declinarea de competenţă nu afectează întreruperea
cursului prescripţiei extinctive, care este rezultatul ieşirii din
pasivitate a titularului dreptului la acţiune.
Dacă cererea nu ajunge să fie judecată, sau dacă ea este
respinsă, atunci se consideră că prescripţia nu a fost niciun
moment întreruptă şi ea îşi urmează cursul ca şi cum cererea nu
ar fi fost introdusă, iar efectul încetării provizorii a cursului
prescripţiei este înlăturat.
A treia cauză de întrerupere este un act începător de
executare, cum sunt poprirea pe baza unui titlu executor,
sechestrul aplicat asupra bunurilor mişcătoare ce se află în
posesia datornicului, comandamentul trimis datornicului în cazul
urmăririi silite a bunurilor nemişcătoare, sechestrul aplicat în
condiţiile legislaţiei speciale etc.

Secţiunea a II-a
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt regle-
mentate în art.17 din Decretul nr.167/1958: „Întreruperea şterge
prescripţia începută înainte de a se ivi împrejurarea care a

403
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura
All Beck, Bucureşti, 1999, p.297.
307
întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de
chemare în judecată ori de arbitraj sau printr-un act începător de
executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea
de admitere a cererii nu a rămas definitivă...” .
Efectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive sunt:
• perioada anterioară datei apariţiei cauzei de întrerupere
se şterge, considerându-se că nu a existat, şi nu se
include în termenul de prescripţie;
• ulterior întreruperii, o dată cu încetarea cauzei de între-
rupere, începe să curgă o nouă prescripţie.

308
Capitolul VII
REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE

Secţiunea I
Noţiunea repunerii în termen
1. Noţiune şi reglementare
Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este
beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care,
din motive temeinice, nu a putut formula acţiune în justiţie
înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, astfel că organul
jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de
chemare în judecată, deşi aceasta a fost introdusă după împli-
nirea termenului de prescripţie404.
Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este
reglementată în art.19 din Decretul nr.167/1958, potrivit căruia
„instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în
care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care
termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu
judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea
silită. Cererea cu repunere în termen va putea fi făcută numai în
termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea
termenului de prescripţie”.

404
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1999, p.276;
E. Lupan, Introducere în Dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
1999, p.366; I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în
dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti,
1993, p.281; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.299.
309
În actuala legislaţie există o reglementare specială refe-
ritoare la repunerea în termen, cuprinsă în art.13 alin.2 din
Legea nr.18/1991, republicată şi cu modificările ulterioare:
„Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât
terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de
drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine
din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că
au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei”, iar
art.5 alin.4 din Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei
juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în pro-
prietatea statului405, prevede că „moştenitorii, în sensul prezentei
legi, sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data
depunerii cererii prevăzute de art.14”, pentru restituirea în natură
a apartamentelor sau, după caz, acordarea de despăgubiri.
Potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicată,
„succesibilii care după data de 6.03.1945 nu au acceptat
moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a
succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi.
Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii
pentru toate bunurile a căror restituire se solicită în temeiul
prezentei legi”.
Dispoziţiile art.19 din Decretul nr.167/1958 reprezintă
regula în materia repunerii în termenul de prescripţie, pe când
art.13 alin.2 din Legea nr.18/1991, republicată şi cu modificările
ulterioare, art.5 alin.4 din Legea nr.112/1995 şi art. 4 alin. 3 din
Legea nr. 10/2001, republicată, constituie excepţia.
Din definiţia repunerii în termenul de prescripţie, mai sus
enunţată, rezultă următoarele ei caracteristici:
• repunerea în termenul de prescripţie este o favoare
recunoscută de lege titularilor drepturilor subiective
civile supuse acţiunii prescripţiei extinctive;

405
Publicată în M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995.
310
• repunerea în termenul de prescripţie este recunoscută
numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege,
cauzele repunerii în termen fiind enumerate limitativ;
• titularii drepturilor subiective – în temeiul repunerii în
termen – sunt în măsură să le valorifice într-un cadru
judiciar sau extrajudiciar –, deşi termenul de prescripţie
s-ar fi împlinit, ceea ce înseamnă că efectul prescripţiei
extinctive este anihilat în atare situaţii.
În problema justificării repunerii în termenul de pres-
cripţie, în perspectiva doctrinei anterioare anului 1990, părerile
exprimate sunt favorabile ideii admisibilităţii acestei instituţii
juridice noi, rezultate din preocuparea constantă a legiuitorului
de a împiedica producerea efectelor prescripţiei extinctive ori de
câte ori producerea acestor efecte nu s-ar justifica, din pricina
unor cauze obiective .
Punctele de vedere exprimate cu privire la justificarea
repunerii în termenul de prescripţie sunt următoarele:
Unii autori susţin că repunerea în termen, ca şi sus-
pendarea şi întreruperea, demonstrează preocuparea legiuitorului
de a conferi prescripţiei un caracter real, în sensul de a nu se
produce efectul sancţionator ori de câte ori titularul dreptului la
acţiune nu este în culpă. În cazul repunerii în termen,
împiedicarea efectului extinctiv al prescripţiei se justifică prin
existenţa cauzelor temeinice care l-au împiedicat pe titularul
dreptului la acţiune să formuleze cererea de chemare în judecată
înăuntrul termenului de prescripţie406.
Alţi autori consideră că, în cazul repunerii în termen,
legiuitorul a socotit că, şi în ipoteza în care termenul de
prescripţie s-a împlinit, titularul dreptului poate fi totuşi ocrotit
dacă a pierdut termenul din anumite motive considerate a-l fi

406
Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Universitatea din
Bucureşti, 1987, p.345.
311
împiedicat să-şi exercite dreptul la acţiune în cadrul acelui
termen407.
Există şi opinia că neexecutarea dreptului la acţiune, în sens
material, în termenul prevăzut de lege, este sancţionată – cum
precizează art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 – cu stingerea sau
pierderea dreptului la acţiune. Aceasta, între altele, şi în consi-
derarea unei conduite culpabile din partea titularului dreptului
subiectiv. Atunci când titularul dreptului a depus toate diligenţele
ce stăteau în puterea sa pentru a-şi valorifica dreptul, sancţionarea
lui, fără a avea vreo vină, ar fi ilegală şi noneducativă408.
În condiţiile trecerii la economia de piaţă – în justificarea
actuală a repunerii în termenul de prescripţie – se poate pune
problema admisibilităţii, de principiu, a repunerii în termenul de
prescripţie, dată fiind sorgintea ei „socialistă”409.
Se consideră – opinie la care ne raliem – că atât în prezent,
cât şi în viitor, „repunerea în termen trebuie păstrată, date fiind
efectele sale benefice pentru titularii de drepturi subiective
civile. Această instituţie poate fi socotită un mijloc de ar-
monizare a interesului general cu cel particular, idee care, după
cum este ştiut, este un principiu fundamental al dreptului civil
român”410.

407
P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I,
Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.345.
408
I. Deleanu, (I), Repunerea în termen, în condiţiile art.19 din
Decretul nr.167/1958, în „Revista Română de Drept”, nr.9-12/1989,
p.33.
409
M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia
extinctivă, în cadrul unei viitoare reglementări legale, în „Studii şi
cercetări juridice” nr.1/1956, p.292-293; E. Roman, Prescripţia
extinctivă, în Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol.I, Partea
generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.486.
410
Gh. Beleiu, op. cit., p.264; I. Dogaru, op. cit., p.281-282;
M. Nicolae, Repunerea în termenul de prescripţie, în „Dreptul”,
nr.11/1999, p.49.
312
De asemenea, se mai arată că o dovadă a compatibilităţii
repunerii în termen cu principiile economiei de piaţă şi ale
privatizării o constituie şi consacrarea celor două cazuri speciale
de repunere – de drept – în termenul de prescripţie de către
art.13 alin.2 din Legea nr.18/1991, republicată şi cu modificările
ulterioare, şi art.5 alin.4 din Legea nr.112/1995. Ţinând seama
de finalitatea prescripţiei extinctive – sancţionarea conduitei
culpabile, constând în inactivitate a titularului dreptului –, „repu-
nerea în termen permite înlăturarea contradicţiei ce ar apare între
ceea ce legea a prezumat prin instituirea prescripţiei extinctive şi
ceea ce prezintă realitatea”411.

Secţiunea a II-a
Domeniul, termenul şi efectul repunerii
în termenul de prescripţie
1. Domeniul repunerii în termen
Spre deosebire de art.13, art.14 şi art.16 din Decretul
nr.167/1958, care enumeră, limitativ, cauzele de suspendare şi
de întrerupere, art.19 alin.2 din Decretul nr.167/1958 nu face o
enumerare limitativă şi nici măcar exemplificativă a „cauzelor
de repunere în termen”, ci doar precizează în mod generic că
este vorba de cauze temeinic justificate, acestea fiind lăsate la
libera apreciere a organului de jurisdicţie căruia i se solicită sau
care dispune din oficiu repunerea în termen.
În doctrină, deşi au existat opinii în sensul că repunerea în
termen ar trebui admisă „şi în cazul când s-ar constata existenţa
unei culpe de o gravitate cu totul redusă”, sau că prin „cauze
temeinic justificate” ar trebui să se înţeleagă „evenimente care,
fără să aibă gravitatea forţei majore şi fără să excludă orice

411
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999, p.299.
313
culpă din partea titularului dreptului, l-au împiedicat pe acesta,
în mod efectiv, să-şi exercite dreptul la acţiune în temeiul
legal”412, opinia majoritară este alta.
Conform acestei opinii413, prin „cauze temeinic justificate”
trebuie să se înţeleagă acele împrejurări cu caracter obiectiv care,
fără a avea gravitatea forţei majore – determinând suspendarea –,
sunt exclusive de culpă. Asemenea împrejurări se caracterizează
prin aceea că sunt piedici relative, iar nu absolute, în sensul că „au
acest caracter pentru reclamant şi pentru cei care se află în
condiţii asemănătoare, dar nu necesarmente, pentru orice om
diligent...”414, cu menţiunea că neexercitarea în termen a actului,
din cauza unei asemenea împrejurări, nu trebuie, în nici un caz, să
fie „imputată unei culpe” a titularului acelei acţiuni415.
Într-o altă formulare, mai explicită, domeniul repunerii în
termen a fost conturat astfel: „Repunerea în termen este o
noţiune care exclude forţa majoră şi culpa. Domeniul ei începe
unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră”416.
Aşadar, ori de câte ori titularul dreptului material la acţiune
este împiedicat din motive obiective, neimputabile acestuia, să
facă acte de întrerupere, la cerere sau din oficiu, organul
jurisdicţional poate dispune repunerea lui în termen, chiar dacă

412
Gh.Fekete, Suspendarea, întreruperea prescripţiei extinctive
şi repunerea în termen, în „Legalitatea populară”, nr.6/1961, p.18-19.
413
M. Eliescu, op. cit., p.292-294; M. Nicolae, op. cit., p.53;
A. Hilsennod, Despre noua reglementare a prescripţiei extinctive, în
„Legalitatea populară”, nr.8/1958, p.87-88; D.Pasalega, Prescripţia
extinctivă, în „Justiţia nouă”, nr.2/1960, p.299; A. Ionaşcu, Drept civil.
Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963,
p.185-186; E. Roman, op. cit., p.478-479; I. Deleanu, op. cit., p.33-35;
E. Lupan, Drept civil. Partea generală, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
1997, p.310; G. Boroi, op. cit., p.300.
414
M. Eliescu, op. cit., p.293.
415
Ibidem.
416
A. Ionaşcu, op. cit., p.185-186.
314
cererea de chemare în judecată a fost formulată cu depăşirea
termenului de prescripţie.
În jurisprudenţă au fost considerate drept cauze care ar
justifica repunerea în termenul de prescripţie extinctivă:
• existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit
moştenitorul, care l-au împiedicat să afle despre deschi-
derea unei moşteniri la care era chemat417;
• cunoaşterea de către părţi a unor fapte stabilite de către
organul de cercetare penală numai după împlinirea
termenului de prescripţie418;
• spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună
cu copilul în numele căruia urma să fie introdusă
acţiunea în stabilirea paternităţii419;
• neacceptarea succesiunii de minor din cauza părăsirii lui
de către reprezentantul legal (mama copilului)420 etc.
În schimb, au fost apreciate drept cauze care nu justifică
repunerea în termen:
• necunoaşterea legii sau eroarea de drept421;
• depăşirea culpabilă a termenului de acceptare a moş-
tenirii: a) aflarea succesibilului, la data decesului, într-o
altă localitate (pe un şantier)422; b) ruperea legăturilor

417
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.590/1986, în
Culegere de decizii 1986, p.82.
418
Primul Arbitru de Stat, Decizia nr.2436/1977, în „Revista
Română de Drept”, nr.12/1977, p.63-64; idem, Decizia nr.732/1979, în
„Revista Română de Drept”, nr.9/1979, p.74.
419
Tribunalul Jud. Covasna, Decizia civilă nr.53/1977, în
„Revista Română de Drept”, nr.10/1978, p.55-56.
420
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.590/1986, în
Culegere de decizii 1986, p.82.
421
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.1465/1968, în
Culegere de decizii 1968, p.164.
422
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.213/1987, în
„Revista Română de Drept”, nr.11/1987, p.74-75.
315
cu defunctul şi domicilierea în altă localitate a succe-
sibilului423;
• luarea la cunoştinţă de către soţul mamei a faptului că
nu este tatăl copilului născut din căsătorie doar dintr-o
scrisoare anonimă424 sau simpla recunoaştere de către
mamă că soţul său nu este tatăl copilului425;
• absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului
persoanei juridice sau a juristului acestuia426;
• boala jurisconsultului persoanei juridice427.
În sistemul legilor nr.18/1991 şi nr.112/1995 este vorba de
o repunere de drept în termenul de acceptare a moştenirii –
art.700 alin.1 Cod civil –, care a operat în favoarea moş-
tenitorilor foştilor proprietari ai terenurilor intrate prin orice
mijloace în patrimoniul fostelor cooperative agricole de
producţie sau imobilelor cu destinaţie de locuinţă trecute în
proprietatea statului, moştenitori care din diferite motive nu au
acceptat succesiunile deschise la data morţii autorului lor428.

423
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.1413/1973, în
„Revista Română de Drept”, nr.12/1973, p.156.
424
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.1955/1987, în
Culegere de decizii 1987, p.144.
425
Tribunalul Jud. Sibiu, Decizia civilă nr.279/1988, în
„Dreptul”, nr.8/1990, p.57-58.
426
Primul Arbitru de Stat, Decizia nr.801/1959, în „Arbitrajul de
Stat”, nr.4/1959, p.61.
427
Primul Arbitru de Stat, Decizia nr.732/1979, în „Revista
Română de Drept”, nr.9/1979, p.74.
428
În acest sens a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român.
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa
S.R.L., Bucureşti, 1999, p.278-279; G. Boroi, op. cit., p.300-301;
V. Pătulea, Dreptul de reprezentare succesorală în condiţiile prevederilor
art.12 alin.2 din Legea nr.18/1991, în ,,Dreptul”, nr.10-11/1991, p.99;
F. I. Ciobanu, Probleme în legătură cu partajul succesoral în lumina
316
Această repunere de drept în termenul de prescripţie a fost
însă urmată de instituirea unui termen special de 30 de zile,
respectiv, de 6 luni în care poate fi formulată cererea de atribuire
în proprietate a terenului sau apartamentului, ori de plată a
despăgubirilor, în condiţiile legilor menţionate.

prevederilor art.12 din Legea nr.18/1991, în „Dreptul”, nr.9/1993,


p.58; M. Georgescu, Al. Oproiu, Restabilirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor în condiţiile diferite ale acceptării sau renunţării
la succesiune ori neexercitării drepturilor succesorale, în „Dreptul”,
nr.4/1994, p.67-68; A. Sitaru, Notă (critică) la Sentinţa civilă din
27 decembrie 1993 a Judecătoriei Strehaia, în „Dreptul”, nr.12/1994,
p.52; E. Safta-Romano, Dreptul, de moştenire, vol. I, Editura Graphix,
Iaşi, 1995, p.35; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina
Lex Bucureşti, 1996, p.216-217.
Pentru opinia contrară, a se vedea: P. Perju, Discuţii în legătură
cu unele soluţii privind drepturile reale principale pronunţate de
instanţele judecătoreşti din Jud. Suceava, în lumina Legii nr.18/1991,
în „Dreptul”, nr.5/1992, p.27; C. Turianu, Nota II (aprobativă) la
Sentinţa civilă din 27 decembrie a Judecătoriei Strehaia, cit., supra,
p.53-54; M. L. Belu-Magdo, Unele probleme în legătură cu inter-
pretarea şi aplicarea prevederilor art.12 din Legea nr.18/1991 şi
art.13 din Regulamentul aprobat prin HG nr.730/1993, în „Dreptul”,
nr.7/1995, p.35-36; I. Romaşan, Dreptul civil. Drepturile reale,
Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996, p.103-104; M. Nicolae,
Reconstituirea actuală a dreptului de proprietate asupra unor
categorii de terenuri în temeiul Legii nr.18/1991, modificată şi
republicată, în „Dreptul”, nr.5/1998, p.23-24; Fr. Deak, Tratat de
drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p.438-439; C.S.J.
Decizia nr.494/ 1994, în „Buletinul Jurisprudenţei” 1994, p.23 şi în
„Dreptul”, nr.12/1994, p.67. În această opinie se susţine că
renunţătorii nu pot beneficia de prevederile art.13 alin.2 din Legea
nr.18/1991, deoarece prin efectul renunţării – art.696 Cod civil – au
devenit străini de moştenire, iar opţiunea succesorală este, în prin-
cipiu, indivizibilă.
317
2. Termenul de repunere în termenul de prescripţie

Potrivit art.19 alin.2 din Decretul nr.167/1958, „cererea de


repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună
de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de
prescripţie”.
Din textul de lege menţionat se reţin două aspecte ale
termenului în care poate fi cerută repunerea în termenul de
prescripţie: durata lui, care este de o lună; începutul acestui
termen, respectiv data încetării cauzei, care justifică depăşirea
termenului de prescripţie.
În mod temeinic s-a precizat, în doctrină429, că termenul de
o lună priveşte atât cererea de repunere în termen formulată de
titularul dreptului material la acţiune, cât şi acordarea din oficiu
a repunerii în termen de către organul jurisdicţional.
Natura juridică a termenului de o lună pentru repunerea în
termen este controversată în doctrină. Astfel, într-o opinie, acest
termen este socotit un termen procesual de decădere430.
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, se apreciază,
dimpotrivă, că termenul de o lună pentru repunerea în termen
trebuie calificat ca termen de prescripţie extinctivă431. Potrivit
acestei din urmă opinii, s-a subliniat că termenul de o lună pentru
a cere repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere şi

429
A. Ionaşcu, op. cit., p.188; E. Roman, op. cit., p.489;
Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Universitatea Bucureşti,
1987, p.267; G. Boroi, op. cit., p.301; E. Lupan, op. cit., p.308.
430
V.M. Ciobanu, Notă (II) la Decizia nr.93/E/1985 a
Tribunalului Jud. Iaşi, în „Revista Română de Drept”, nr.8/1986,
p.50-54; T. R. Popescu, Drept civil, I, Introducere generală, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.271.
431
A se vedea I. Deleanu (I), Gh. Beleiu (II), Repunerea în
termen în condiţiile art.19 din Decretul nr.167/1958, în „Revista
Română de Drept”, nr.9-12/1989, p.35-44.
318
obţine executarea silită aparţine dreptului procesual civil432. Mai
concret, aşa cum alin.1 art.19 Decretul nr.167/1958 stabileşte:
• repunerea în termenul de prescripţie a dreptului la
acţiune în sens material;
• repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a
cere executarea silită.
Pentru identitate de raţiune, şi alin.2 al aceluiaşi articol
stabileşte:
• termenul de o lună pentru a cere repunerea în termenul
de prescripţie a dreptului material la acţiune, care
aparţine dreptului civil;
• termenul de o lună pentru a cere repunerea în termenul
de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită
care aparţine dreptului procesual civil433.
Termenul de o lună pentru repunerea în termenul de
prescripţie, fiind un termen de prescripţie extinctivă, este supus
regulilor privind începutul, suspendarea, întreruperea şi repunerea
în termenul de prescripţie cuprinse în Decretul nr.167/1958434.

3. Efectul repunerii în termenul de prescripţie


În contextul Decretului nr.167/1958, efectul repunerii în
termen constă, în esenţă, în socotirea prescripţiei ca neîmplinită,
deşi termenul de prescripţie a expirat, ceea ce echivalează
practic cu anihilarea efectului extinctiv al prescripţiei. Acest
efect permite organului de jurisdicţie să treacă la judecata în
fond a cauzei, nerespingându-se acţiunea ca prescrisă – art.19
alin.1 din Decretul nr.167/1958.

432
I. Deleanu (I), Gh. Beleiu (II), Repunerea în termen în
condiţiile art.19 din Decretul nr.167/1958 în „Revista Română de
Drept”, nr.9-12/1989, p.32-43.
433
Ibidem.
434
Gh. Beleiu, op. cit., p.43-44.
319
În condiţiile art.13 alin.2 din Legea nr.18/1991 şi art.5
alin.4 din Legea nr.112/1995, efectul repunerii în termen a
constat în îndrituirea moştenitorului de a solicita „reconstituirea”
dreptului de proprietate asupra pământului sau restituirea în
natură a apartamentului ori acordarea de despăgubiri.
În materie succesorală, prin efectul repunerii în termenul
de acceptare a moştenirii, instanţa judecătorească poate prelungi
termenul de opţiune succesorală cu cel mult 6 luni de la data
când a luat sfârşit împiedicarea, adică de la încetarea cauzei care
a oprit pe succesibil să-şi exercite dreptul de moştenire – art.700
alin. 2 Cod civil435.
Cu privire la modul de operare, repunerea în termen,
reglementată de art.19 din Decretul nr.167/1958, are caracter
judiciar, deoarece presupune darea unei hotărâri de către organul
de jurisdicţie competent, care trebuie să fie motivată pentru ca
instanţa de control judiciar să poată verifica temeinicia ei. Cererea
de repunere în termen poate fi făcută fie împreună cu cererea de
chemare în judecată, fie separat, în cadrul procesului pendinte, în
cursul judecăţii de primă instanţă, în apel ori chiar în recurs.
În conformitate cu prevederile art.13 alin.2 din Legea
nr.18/1991, art.5 alin.4 din Legea nr.112/1995, precum şi ale Legii
nr.10/2001, efectul repunerii în termen constă în îndrituirea moş-
tenitorului de a solicita, în condiţiile acestor legi, reconstituirea
dreptului de proprietate privată asupra terenului care a aparţinut
autorului său, restituirea în natură a apartamentelor, restituirea
imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada
6.03.1945-22.12.1989, sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă,
acordarea de despăgubiri la care ar fi avut dreptul autorul său.
Repunerea în termen reglementată de aceste legi operează
de drept, adică direct în puterea legii (ope legis), nefiind nevoie
de intervenţia vreunui organ de jurisdicţie în acest scop.

435
M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în
Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei, Bucureşti,
1966, p.111-112; Fr. Deak, op. cit., p.453.
320
Capitolul VIII
ÎMPLINIREA (CALCULUL)
PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

1. Noţiune
Prin împlinirea prescripţiei extinctive înţelegem determi-
narea momentului în care expiră termenul de prescripţie. Această
determinare implică un anumit calcul, care presupune cunoaşterea
următoarelor elemente: termenul de prescripţie aplicabil în cazul
dat; întreruperea acestui termen, dacă a intervenit vreo cauză de
suspendare sau întrerupere a prescripţiei; regulile de calcul al
termenului prescripţiei.
Reglementările de calcul al termenului prescripţiei sunt
stabilite după cum urmează:
• Decretul nr.167/1958 stabileşte numai regulile privind
începutul termenului de prescripţie.
• Codul civil conţine şi el o reglementare fragmentară a
regulilor de calcul.
• Codul de procedură civilă se aplică în completarea
dispoziţiilor din cele două acte normative de mai sus.

2. Conţinutul regulilor de calcul


al termenelor de prescripţie
Termenul de prescripţie, stabilit pe ani şi pe luni, se
calculează potrivit art.101 alin.3 şi 4 din Codul de procedură
civilă; el se va împlini în ziua corespunzătoare din ultimul an,
ori din ultima lună.
Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare (cazul lunii
februarie), termenul se consideră împlinit în ultima zi a acestei
321
luni. De exemplu, termenul general de prescripţie de 3 ani, început
să curgă la 21 aprilie 1991, se va împlini la 21 aprilie 1994; ori
termenul special de 6 luni, care a început să curgă la 3 mai 1992,
se va împlini la 3 noiembrie 1992.
Referitor la calcularea termenelor de prescripţie extinctivă
stabilite pe zile, este de reţinut că, potrivit art.1887 Cod civil,
„termenul de prescripţie se calculează pe zile şi nu pe ore”. Pe
cale de consecinţă, „ziua în cursul căreia prescripţia începe, intră
în acel calcul”.
Potrivit art.1889, „prescripţia nu se socoteşte decât după
împlinirea celei după urmă zile a termenului defipt prin lege”.
Acest sistem se numeşte intermediar, deoarece nu se ia în calcul
prima zi în care prescripţia extinctivă începe să curgă, însă se
socoteşte ziua în care prescripţia urmează să se îndeplinească.
În cazul termenelor stabilite pe săptămâni, termenul de
prescripţie se socoteşte împlinit în ziua corespunzătoare din
ultima săptămână.
În cazul termenelor stabilite pe jumătate de lună, mijlocul
lunii se socoteşte a 15-a zi, indiferent de numărul zilelor din
luna respectivă.

322
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,


1975.
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, Bucureşti,
1926.
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Şansa,
Bucureşti, 1999.
Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Universitatea din Bucureşti,
1987.
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All-Beck,
Bucureşti, 1999.
O. Calmuschi, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989.
M. B. Cantacuzino, Elemente de drept civil, Editura All Educational,
1998.
O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989.
St. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All, Bucureşti, 1995.
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I,
Editura Naţional, Bucureşti, 1996.
V. M. Ciobanu, Drept procesual civil, vol. I, Editura Servo-Sat, Arad,
1998.
D. Chirică, Drept civil. Contractele speciale, Editura Cordial, Cluj-
Napoca, 1994.
323
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1969.
P.M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All,
Bucureşti, 1994.
P.M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I, Partea
generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989.
Fr. Deak, Moştenirea legală, Universitatea Bucureşti, 1991.
Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil, Contracte speciale. Dreptul de
autor. Dreptul de moştenire, Tipografia Universităţii Bucureşti,
1983.
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami,
Bucureşti, 1996.
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999.
I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1988.
I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999.
V. Economu, Tratat de drept civil, 1967.
M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în Dreptul Republicii
Socialiste România, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în Dreptul
Republicii Socialiste România, Editura Academiei, Bucureşti,
1966.
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1972
Yolanda Eminescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală,
Editura Academiei, Bucureşti, 1967.
324
Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I, Creaţii
noi, Editura Academiei, Bucureşti, 1992.
I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1993.
I. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. I, Editura Proarcadia,
1993.
I. Gliga, Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil român, vol. II, Bucureşti, 1929.
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român,
vol. II, Bucureşti, 1943.
C. Hamangiu, N. Georgian, Codul civil adnotat, vol. VI, Editura
Librăriei „Universală”, Bucureşti, 1930.
A. Ionaşcu, Instituţii şi reglementări în dreptul socialist român,
Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1963.
Traian Ionaşcu, E. A. Barasch, Teoria şi practica litigiilor precon-
tractuale, Editura Academiei, 1962.
T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale
principale de tip nou în dreptul R.P.R., Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964.
Tr. Ionaşcu, I. Rucăreanu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, Partea
generală, Editura Academiei, Bucureşti 1967.
E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
1999.
I. Mateiaş, P. M. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1962.
M. Mureşan, Drept civil. Partea generală, Editura S.C. Cordial,
Cluj-Napoca, 1992.
325
M. Pascu, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All,
Bucureşti, 1994.
E. Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele,
1996.
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil,
Bucureşti, 1980.
L. Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Cordial,
Cluj-Napoca, 1993.
T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993.
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti,
1998.
D.A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1996.
Şt. Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana
juridică, Iaşi, 1993.
E. Roman, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Bucureşti,
1967.
I. Rucăreanu, Curs de drept. Elemente de drept civil şi comercial
comparat, Bucureşti, 1980.
E. Safta-Romano, Dreptul, de moştenire, vol. I, Editura Graphix, Iaşi,
1995.
D. Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Tratat, Editura Actami,
Bucureşti, 1997.
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Drepturi reale, Tipografia
Universităţii Bucureşti.
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1994.
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor
reale, Bucureşti, 1980.
326
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1967.
V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura All,
Bucureşti, 1997.
O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999.
P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. III,
Bucureşti, 1943.

327
Redactor: Constantin FLOREA
Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 01.03.2006; Coli tipar: 20,5
Format: 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 83
Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
328