MORFOLOGIA

A. Substantivul
Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de obiecte (ființe,
lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre oameni).
mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorare

Clasificare:
- după formă substantivele pot fi substantive simple (carte) sau substantive compuse
(Alba-ca-Zăpada)
- după conținut substantivele se împart în substantive comune (carte), substantive proprii
(Maria)

Categorii gramaticale (după ce își schimbă forma substantivele):

- Genul:
- Masculin: băiat
- Feminin: fată
- Neutru: tablou
- Numărul:
- Singular: carte
- Plural: cărți
- Cazul:
- Nominativ
- Subiect: Maria merge la piață.
- Nume predicativ: Ea este elevă.
- Atribut apozițional: Colega mea, Ana, a luat nota zece.
- Acuzativ
- Complement direct: Eu o văd pe colega mea.
- Complement prepozițional: Vorbim despre test.
- Circumstanțiale:
- De loc: Am plecat la mare.
 - De timp: Vom pleca dimineață.
- De mod: El arată ca tatăl său.
- De scop: Am venit după fratele meu.
- De cauză: Am plecat de frică.
- Nume predicativ: Florile sunt pentru mama.
- Atribut substantival prepozițional: Cartea de gramatică este pe bancă.
- Genitiv
- Atribut substantival genitival: Cărțile fraților mei sunt noi.
- Atribut substantival prepozițional: Hainele din mijlocul casei trebuie
aranjate.
- Atribut apozițional: Cartea fratelui meu, a lui Mihai, este ruptă.
- Nume predicativ: Cărțile sunt ale lui Andrei.
- Circumstanțiale:
- De timp: În cursul dimineții mergem la munte.
- De loc: Mașina este parcată în fața casei.
- De mod: Avionul zbura contra vântului.
- De scop: Elevul se pregătește zilnic în vederea reușitei la examen.
- De cauză: Din cauza colegului a fost ascultat și Mihai.
- Dativ
- Complement indirect: I-am cerut Mariei cartea.
- Atribut substantival prepozițional: Este o manifestare contrară normelor
actuale.
- Atribut apozițional: Îi voi fi mereu recunoscător profesorului de
matematică, domnului Ionescu.
- Nume predicativ: Site-ul este conform cerințelor impuse.
- Circumstanțiale:
- De loc: Stai locului!
- De mod: El se comportă asemenea fraților săi.
- De cauză: Din cauza neînțelegerilor ne-am certat.
- Vocativ
- Fără funcție sintactică: - Mihai, fă curățenie!
 B. Adjectivul
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și
determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul
determinat. (om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)

Clasificare:
- Simple: bun, frumos
- Compuse: cumsecade

- Variabile: bun, alb, negru

- Invariabile: cumsecade

Gradele de comparație:
- Pozitiv bun
- Comparativ:
- de superioritate: mai bun
- de inferioritate: mai puțin bun
- de egalitate: la fel de bun
- Superlativ
- Relativ:
- De superioritate: cel mai bun
- De inferioritate: cel mai puțin bun
- Absolut: foarte bun

Funcțiile sintactice:
- Atribut adjectival: Cartea roșie este pe bancă.
- Nume predicativ: Andreea este silitoare.
- Circumstanțial de timp: De mic iubea animalele.
- Circumstanțial de mod: Maria era mai mult harnică decât leneșă.
 - Complement prepozițional: Din roșu s-a făcut portocaliu.
C. Pronumele
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și, de regulă,
își schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.

● pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),
● pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, ... etc),
● pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),
● pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),
● pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).

● pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ... cestălalt,
ceștilalți ... celălalt, ceilalți ...),
● pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),
● pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),
● pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),
● pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).

Funcții sintactice:
Nominativ:
subiect,
nume predicativ,
atribut apozițional
Acuzativ:
complement direct,
complement indirect,
complement de agent,
complement circumstanțial de loc,
complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de cauză,
 nume predicativ,
atribut prepozițional
Genitiv:
atribut genitival,
atribut prepozițional,
nume predicativ,
complement indirect,
complement circumstanțial de cauză,
complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de loc
Dativ:
complement indirect,
nume predicativ,
atribut pronominal,
complement circumstanțial de loc,
complement circumstanțial de timp
Vocativ: fără funcții sintactice

D. Numeralul
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei),
numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea obiectelor (al
doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină un substantiv și stă înaintea
substantivului determinat.
Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract sau
numărul obiectelor (unu, doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea numerică a obiectelor într-o
înșiruire (întâiul, al doilea, al treilea).

Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu, doi,

patruzeci), numerale colective (amândoi, tustrei, tuspatru), numerale multiplicative (îndoit,
întreit, dublu), numerale distributive (câte unul, câte doi), numerale adverbiale (o dată, de
două ori), numerale fracționare (jumătate, sfert).

Funcții sintactice
- Subiect,
- nume predicativ,
- atribut substantival,
- atribut prepozițional,
- atribut adjectival,
- complement direct,
- complement indirect,
- complement de agent,
- complement circumstanțial de timp,
- complement circumstanțial de mod,
- complement circumstanțial de loc

E. Verbul
Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale
persoanelor/obiectelor (Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica: stări ale
obiectelor (Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de către alt obiect (Vasile are o carte.
Cartea are multe pagini.), necesitatea acțiunilor sau a obiectelor (Trebuie să mănânc. Îmi
trebuie o mașină.), posibilitatea de face anumite acțiuni (Pot să cânt la pian.), voința sau dorința
unei persoane de a face o acțiune (Vreau să merg la film., Doresc o prăjitură.).

Conjugările verbelor
În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la
infinitiv, verbele pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a, conjugarea a
IV-a.

CONJUGAREA I CONJUGAREA A CONJUGAREA A CONJUGAREA A

 II-A III-A IV-A

-a a mânca -ea a tăcea -e a face -i, -î a citi

a lucra a ședea a crede a veni

a alerga a vedea a duce a hotărî

a cânta a plăcea a pune a coborî

! ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a recrea, a

agrea, a veghea, a îngenunchea

Verbele sunt:
predicative, când pot să alcătuiască singure predicat (El citește mult.);
nepredicative, când nu alcătuiesc singure predicat.
Verbele nepredicative sunt:
- Auxiliare (când intră în alcătuirea unor moduri și timpuri compuse)
a avea, a vrea, a fi
● indicativ, perfect compus (am lucrat);
● condițional‐optativ, prezent (aș lucra) și perfect (aș fi lucrat).
● indicativ, viitor standard (vei lucra) și viitor anterior (vei fi lucrat).
● indicativ, viitor anterior (Vor fi aflat vestea deja, când vei veni la mine.);
● conjunctiv, perfect (Ce bine era să fi plouat!);
● condițional‐optativ, perfect (Aș fi venit să te ajut dacă mă rugai.).
 - Copulative asociate obligatoriu cu un nume predicativ, formând împreună un predicat
nominal; fac legătura între subiect și numele predicativ: Sunt elev în clasa a VII‐a.
Felicia este isteaţă.
Verbul a fi poate fi copulativ (Sunt curajos.), predicativ (Sunt multe cărți pe raft.) sau
auxiliar (Aș fi plâns.)
Verbele predicative au funcția sintactică de predicat verbal atunci când au categoria
modului.
Verbele copulative alcătuiesc, împreună cu numele predicativ, un predicat nominal atunci
când au categoria gramaticală a modului.

Verbele copulative nu au sens deplin singure și cer obligatoriu un nume predicativ,

pentru ca enunțul să aibă înțeles. Verbul copulativ și numele predicativ alcătuiesc împreună un
predicat nominal.
Verbele copulative cele mai frecvente sunt:
a fi, când are alt sens decât „a se afla“, „a exista“, „a dura“ etc.: El este perseverent. Ana
este pictoriță.;
a deveni, care este întotdeauna copulativ: A devenit profesor. Ea a devenit obraznică.;
a ajunge, a ieși, a se face când înseamnă „a deveni“: A ajuns faimoasă. S‐a făcut
inginer. A ieșit paramedic.;
a însemna, când nu are sensul „a nota“ și arată echivalența dintre subiect și numele
predicativ: Prietenia înseamnă respect necondiţionat.;
a părea, când în propoziția din care face parte există subiect: Ei păreau veseli.;
a rămâne, când are sensul „a‐și păstra calitățile, însușirile“: El a rămas nedumerit.

Modul este forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul în care vorbitorul consideră
acțiunea.
Verbele care au categoria gramaticală a modului își modifică forma după persoană și
număr și au funcția sintactică de predicat în propoziție. Cele patru moduri sunt:
Indicativul arată o acțiune sigură, reală Ei au plecat în excursie.
Imperativul arată o acțiune posibilă, realizabilă, exprimând un ordin, un îndemn, un
sfat, o rugăminte Plecați mai repede!
 Conjunctivul arată o acțiune posibilă, realizabilă Vreau să plec acasă.
Condiționalul-optativ arată o acțiune posibilă, a cărei realizare depinde de o condiție,
sau o acțiune dorită Aș pleca la munte.

● Indicativul este singurul mod care are forme pentru toate timpurile (prezent,
trecut și viitor).
Prezentul arată desfășurarea acţiunii în momentul vorbirii (cântăm, păreți, oferim,
coborâm, lucrez, lucrează, povestesc, povestești, hotărăsc, hotărăști).
Prezentul este folosit și în enunțuri cu valoare de adevăr universal, în proverbe (Leneșul
mai mult aleargă.) sau în enunțuri care se referă la adevăruri științifice (Sistemul nostru solar
este parte a galaxiei Calea Lactee.).
Trecutul arată desfășurarea acţiunii înainte de momentul vorbirii. Are patru forme:
- imperfectul exprimă o acţiune trecută, desfășurată în paralel cu o altă acţiune
trecută; sufixele de imperfect sunt -a- și -ea- (cântam, cântai, cânta, cântam,
cântați, cântau; păream, păreai, părea, păream, păreați, păreau);
- perfectul compus indică o acţiune trecută, terminată în momentul vorbirii; este
alcătuit din forme specifice ale verbului auxiliar a avea (am, ai, a, am, ați, au) +
participiul verbului de conjugat (lucrat, apărut, mers); unele forme regionale
includ particulele o și or la persoana a III-a singular și plural (o venit, or venit);
- perfectul simplu arată, în limba literară, o acţiune trecută și terminată în
momentul vorbirii, fiind timpul povestirii la persoana a III-a; sufixele de pefect
simplu sunt: -a-, -u-, -se-, -i-, -â-; desinența de perfect simplu este alcătuită din
două părți: segmentul -ră- (cu realizare zero la singular) și un segment final pentru
persoană și număr, comun cu alte timpuri (lucrai, lucrași, lucră, lucrarăm,
lucrarăți, lucrară); în româna actuală vorbită, se folosește numai regional, în
Oltenia, Banat și Crișana, exprimând un proces încheiat de curând (Abia venii.);
- mai-mult-ca-perfectul exprimă o acțiune trecută, terminată înaintea altei acțiuni
trecute; este alcătuit din sufixul de perfect simplu + sufixul -se- de mai-mult-ca-
perfect + desinența compusă din două părți, la fel ca în cazul perfectului simplu
(lucrasem, păruseși, veniserăm, hotărâserăți).
Viitorul arată o acțiune care se va desfășura după momentul vorbirii. Are trei forme:
 - viitorul standard, care are forme diferite pentru limba scrisă, alcătuite din verbul
auxiliar a vrea + infinitivul verbului de conjugat (voi veni), și pentru limba
vorbită, unde se folosește verbul a avea + verbul de conjugat la conjunctiv (am să
ascult) sau o invariabil + conjunctivul verbului de conjugat (o să ascult); regional
și familiar se utilizează oi, ăi (ei, îi, oi), o (a), om, ăți (eți, îți, oți), or + verbul de
conjugat la infinitiv (oi veni, ăi veni, or veni);
- viitorul anterior, care exprimă o acțiune viitoare, terminată înaintea altei acțiuni
viitoare; este alcătuit din verbul auxiliar a vrea + verbul auxiliar a fi + participiul
verbului de conjugat (va fi venit); este folosit rar în româna actuală și întotdeauna
în relație cu viitorul standard (Când Andra va ajunge la școală, orele vor fi
început.);
- viitorul în trecut, care indică o acțiune viitoare desfășurată în trecut, în raport cu
altă acțiune din trecut; este alcătuit din imperfectul verbului a avea și conjunctivul
verbului de conjugat (Abia după ce am citit cartea aveam să înțeleg de ce mi-ai
recomandat-o.)

● Modul imperativ nu are forme specifice de timp. Are forme doar pentru persoana a II-a,
singular și plural.
Are formă afirmativă (Vino! Veniți!) și formă negativă. Forma negativă, la persoana a II-a,
singular, este alcătuită din adverbul nu + verbul de conjugat la infinitiv (Nu veni!), iar la
persoana a II-a, plural, din adverbul nu + imperativul afirmativ (Nu veniți!).
La persoana a II-a, singular, verbul a fi are formele fii (Fii vesel!), respectiv nu fi (Nu fi trist!).

● Modul conjunctiv arată o acțiune posibilă, realizabilă. Marca gramaticală a modului

conjunctiv este conjuncția să.
Modul conjunctiv are două timpuri:
- prezent – arată o acțiune desfășurată în momentul vorbirii sau după momentul vorbirii;
este alcătuit din conjuncția să + forme identice cu cele de indicativ prezent ale verbului
de conjugat, cu excepția persoanei a III-a, singular și plural (să vin, să vii, să vină, să
venim, să veniți, să vină);
 - perfect – arată o acțiune desfășurată înainte de momentul vorbirii; este alcătuit din
conjuncția să + verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat; are aceeași formă la
toate persoanele, la ambele numere (să fi venit).

● Modul condițional-optativ are două timpuri:

- prezent – care arată o acțiune desfășurată în momentul vorbirii sau după momentul
vorbirii; se formează cu verbul auxiliar a avea + infinitivul verbului de conjugat (aș veni)
- perfect – care arată o acțiune desfășurată înainte de momentul vorbirii; se formează cu
verbul auxiliar a avea + verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat (aș fi venit).

Verbele nepersonale:
● Infinitivul denumește o acțiune sau o stare și reprezintă forma din dicționar a verbului.
Infinitivul are două forme:
forma scurtă, care poate apărea:
- cu prepoziția a: A ajuta este o dovadă de generozitate. Am preluat ideea lui de a face
voluntariat.
- fără prepoziția a: Pot rezolva toate exercițiile.
forma lungă, cu sufixul -re, care este învechită și rară, apare în forme inverse ale condițional-
optativului („Închinare-aș și n-am cui/Închinare-aș murgului“ – balada Toma Alimoș). Această
formă nu trebuie confundată cu substantivele obținute din verbe, care pot fi articulate și pot fi
determinate de un adjectiv. (Precizarea profesorului este importantă. Am reținut importanta
precizare.)

Verbele la infinitiv pot îndeplini următoarele funcţii sintactice:

subiect: A visa este minunat.
nume predicativ: Pasiunea lui este de a explora culturi diferite.
complement direct: Pot învăța din greșeli. Învață a scrie corect!
complement prepozițional: Se gândește la a da un mesaj.
atribut verbal: Andrei este mereu cuprins de teama de a vorbi în public.

● Participiul arată o acțiune terminată, suferită sau îndeplinită de o ființă sau de un lucru.
 Participiul ca formă nepersonală sau nonfinită intră în componența unor moduri și timpuri
compuse, când este precedat de un verb auxiliar: indicativ, perfect compus (am vorbit); indicativ,
viitor anterior (voi fi vorbit); conjunctiv, perfect (să fi vorbit); condițional-optativ, perfect (aș fi
vorbit).
Când apare independent, participiul devine adjectiv provenit din participiu și îndeplinește
funcţia sintactică de atribut adjectival (cartea citită, prietenei apropiate) sau de nume predicativ
(Amintirile sunt plăcute.).
Forma negativă a participiului se obţine cu ajutorul prefixului ne- (neaflat, nedormit).
Între prefixul ne- și participiu se poate intercala semiadverbul mai (nemaiauzit, nemaivăzut).

● Gerunziul denumește o acțiune în desfășurare, fără referire precisă la momentul

vorbirii.
Sufixele specifice de gerunziu sunt -ând (de exemplu: apărând, lucrând, mergând,
hotărând) și -ind (de exemplu: evidențiind, fugind, muncind, subliniind).
Gerunziul are formă afirmativă (de exemplu: auzind) și formă negativă (de exemplu:
neauzind), obținută cu prefixul ne-. Între forma de gerunziu și prefixul de negație se poate
intercala semiadverbul mai (de exemplu: nemaiauzind). Gerunziul poate primi clitice
pronominale, care sunt atașate după verb (de exemplu: văzându-mă, văzând-o).
Când se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat, gerunziul devine
adjectiv, construcția numindu-se gerunziu acordat (de exemplu: A răspuns cu buzele
tremurânde.).
Verbele la gerunziu pot îndeplini funcţiile sintactice de mai jos.
circumstanțial de mod Cântă atingând clapele pianului cu grație.
circumstanțial de timp Trecând prin parc, a văzut-o pe Maria.
atribut verbal Cu hainele fluturând, alerga spre pădure.
 F. Adverbul

Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată circumstanțele desfășurării

acțiunii.
După înțeles, adverbele sunt:
- de loc acolo, deasupra, jos etc.
- de timp acum, curând, ieri etc.
- de mod astfel, bine, românește etc.
După alcătuire, adverbele sunt:
- simple așa, azi, sus etc.
- compuse acasă, altădată, deloc, dedesubt, astă‐seară etc.
Unele adverbe s‐au format prin derivare cu sufixe, altele prin compunere.
Gradele de comparație ale adverbului sunt aceleași ca ale adjectivului.
Există adverbe care nu au grade de comparație (acasă, aici, afară, împreună, mereu etc.).
Adverbul și locuțiunea adverbială pot avea funcție sintactică de:
circumstanțial de mod – Actorii au interpretat bine scena 1.
circumstanțial de timp – Selecția va avea loc mâine.
circumstanțial de loc – Anunțul a fost afișat acolo.
atribut adverbial, când determină un substantiv de care se leagă, de regulă, prin
prepoziția de – Am resimțit emoțiile de atunci.
Unele adverbe nu au funcție sintactică, fiind numite și semiadverbe: chiar, doar, decât,
mai, măcar, nu, numai, tot, și etc.
! Semiadverbele numai și doar apar în enunțuri afirmative (Numai/doar tu ai
participat.), în timp ce semiadverbul decât este folosit doar în enunțuri negative (Nu a participat
decât el.).
Norma limbii literare recomandă ca semiadverbul mai să fie folosit, atunci când însoțește
un verb la perfect compus, între auxiliar și participiu (Am mai văzut acest spectacol.) sau între
pronumele personal și verb, atunci când însoțește gruparea alcătuită dintr ‐un clitic pronominal și
un verb (Îmi mai dai o carte?).
 G. Prepoziția
Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut, un complement sau un
circumstanţial de cuvântul determinat. Prepoziţiile sunt:
simple, când sunt alcătuite dintr-un singur termen: cu, de, în, la, lângă etc.;
compuse, când sunt alcătuite din doi sau mai mulţi termeni: de la, de pe, de pe la, de pe lângă,
despre, înspre etc.
Unele prepoziţii sunt purtătoare de sens (sub, lângă, spre, în etc.), altele au numai rol de
legătură (de, la, cu etc.). Unele prepoziţii au sens în anumite contexte (Stă pe scaun.), iar în alte
contexte sunt lipsite de sens (Îl aștept pe el.).
Prepoziţiile și locuţiunile prepoziţionale cer în limba română cazurile:
- acuzativ, majoritatea prepoziţiilor (către, cu, din, de, după, în, la, pe, prin etc.) și
locuţiunile prepoziţionale care au ca ultim termen o prepoziţie de acuzativ (faţă de, în loc
de, în afară de, conform cu etc.);
- genitiv, prepoziţiile asupra, contra și cele provenite din adverbe prin articulare
(deasupra, dedesubtul, înaintea, înăuntrul etc.) și locuţiuni prepoziţionale ca în faţa, în
spatele, în mijlocul, în urma, în jurul, în preajma etc.;
- dativ, prepoziţiile datorită, mulţumită (provenite din participii), graţie (provenită din
substantiv).
Cuvintele asemenea, aidoma, așijderea, conform, contrar, potrivit sunt adverbe și nu pot
fi încadrate în clasa prepozițiilor.
Într-o enumerare de substantive în cazul genitiv cerute de o prepoziţie sau de o locuţiune
prepoziţională specializată, articolul genitival apare înaintea fiecărui termen: Ninsoarea s-a
abătut asupra satelor, a orașelor, a câmpiilor. În felul acesta, prepoziţiile care cer genitivul se
pot deosebi de cele care cer dativul.

H. Conjuncția
Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă care leagă, în propoziție, două părți de
propoziție de același fel (subiecte, nume predicative, atribute, complemente), iar în frază, două
propoziții de același fel sau diferite. De exemplu: și, iar, ca să, deoarece, căci etc.
Conjuncțiile sunt, după alcătuire:
simple, când sunt alcătuite dintr-un singur termen (ci, dar, fie, iar, însă, ori, sau, și etc.);
 compuse, când sunt alcătuite din doi sau mai mulți termeni (ca să etc. ).
Conjuncțiile care leagă două părți de propoziție de același fel sau două propoziții de
același fel se numesc conjuncții coordonatoare.
Conjuncțiile coordonatoare pot fi:
- copulative, când exprimă echivalența (și, nici);
- disjunctive, când exprimă excluderea sau alternanța (sau, ori, fie); când sunt în perechi,
al doilea termen este precedat obligatoriu de virgulă, de exemplu: Sau vii, sau pleci.;
- adversative, când exprimă opoziția (dar, iar, ci, însă, or); înaintea conjuncțiilor
adversative se pune totdeauna virgulă; conjuncția însă nu se izolează prin virgule când se
află în mijlocul unei propoziții (Te-am căutat, însă nu te-am găsit. Colegul tău a sosit,
al meu însă întârzie.);
- concluzive, când arată o concluzie (deci, așadar); conjuncția deci nu se desparte prin
virgulă în interiorul propoziției (Am început deci lecția.), însă conjuncția așadar se
desparte prin virgulă și în interiorul propoziției (Am început, așadar, lecția.).
Unele conjuncții nu sunt coordonatoare și au rolul de a lega propoziții care nu sunt de
același fel: că, să, dacă, fiindcă, deși, încât etc.

I. Interjecția
Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care imită sunete sau zgomote din natură
sau care exprimă stări sufletești, reacții la senzații fizice, îndemnuri.
Din punctul de vedere al sensului lor, interjecțiile pot fi:
- propriu‐zise, cele care exprimă stări sufletești, reacții la senzații fizice, îndemnuri
(au, ei, of, uau, vai etc.);
- onomatopee (interjecții onomatopeice), cele care imită sunete sau zgomote din
natură ori sugerează mișcări (miau, hapciu, gâl‐gâl, țuști etc.)
Din punctul de vedere al formării, există:
- interjecții simple (au, miau, pleosc);
- interjecții compuse (hodoronc‐tronc, ia uite, tic‐tac).
Din categoria interjecțiilor simple fac parte și interjecțiile repetate (cioc‐cioc, cuțu‐cuțu,
nani-nani). Acestea nu trebuie confundate cu interjecțiile compuse, alcătuite din componente
între care există mici diferențe.
 Interjecțiile de adresare (apelative) sunt folosite de vorbitor pentru a se adresa direct unei
persoane (bă, băi, bre, fa, fă, mă, măi etc.) sau pentru a atrage atenția ascultătorului asupra unui
lucru (alo, hei, pst etc.).
Unele interjecții se comportă ca un verb și se numesc interjecții predicative, îndeplinind
funcția sintactică de predicat verbal: Hai acasă! Uite-l pe Radu! Iepurele țuști! din tufiș.