UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Centrul de Excelență Institutul de Istorie Socială „ProMemoria”

Suveranitatea
Republicii Moldova:
concept și realitate
Materialele Conferinței științifice interuniversitare on-line
30 de ani de la proclamarea Suveranității RSS Moldova,
23 iunie 2020

Chișinău, 2020
CZU____

Concepție și coordonare – Anatol Peterencu, Ion Negrei

Designer-machetator și coperta – Rita Creangă
Redactor – Ion Negrei

Coperta 1. Deputatul Gheorghe Ghimpu arborând Tricolorul pe sediul

Sovietului Suprem al RSS Moldovenești. 27 aprilie 1990. Foto: Nicolae
Pojoga
Coperta 4. Monumentul în memoria Doinei și al lui Ion Aldea-Teodoro-
vici, Chișinău, Sculptor: Iurie Canașin

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

Suveranitatea Republicii Moldova: concept și realitate. Materialele
Conferinței științifice interuniversitare on-line 30 de ani de la pro-
clamarea Suveranității RSS Moldova, Chișinău, S.n., 2020, p.
ISBN
Tiraj - ...ex.

Imaginile au fost preluate din volumul Parlamentul Independenței,

Chișinău, 2010

© Centrul de Excelență Institutul de Istorie Socială „ProMemoria”

 PROGRAMUL
Conferinței științifice interuniversitare on-line
30 de ani de la proclamarea Suveranității RSS
Moldova. 23 iunie 2020
Cuvânt de deschidere – prof. univ. dr. hab. Anatol
Petrencu, membru de onoare al AOŞR, președintele Centrului
de Excelență INIS „ProMemoria”, Universitatea de Stat din
Moldova, moderator

Comunicări:
1. Conf. univ. dr. Ion Valer Xenofontov, Centrul de Studii
Enciclopedice din cadrul Academiei de Științei a Moldovei
Discuții referitoare la proiectul Declarației de Suveranitate
în Sovietul Suprem al RSS Moldova
2. Conf. univ. dr. Constantin Corneanu, București,
Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și
Strategice „Gheorghe I. Brătianu”
Prăbușirea glacisului strategic al URSS și drumul spre su-
veranitate al RSSM (1989 - 1990)
3. Membru-corespondent al AŞM Ion Hadârcă, deputat
în Parlamentul Republicii Moldova (1990-1994), senator în
Parlamentul României (2017-2020)
Titlu rezervat
4. Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Institutul de Istorie
al MECC al R. Moldova
Suveranitatea național-statală ca premisă a independenței
Republicii Moldova
5. Mihai Adauge, cercetător științific superior la Centrul
de Studii Enciclopedice din cadrul Academiei de Științe a
Moldovei
Frontul Popular din Moldova și Declarația de Suveranitate
6. Alecu Reniţă, ziarist, redactor-șef al săptămânalului
„Natura”, deputat în Parlamentul R. Moldova (1990-1994)
Proclamarea Suveranității – cel mai important act spre
Independența R. Moldova

3
 7. Prof. univ. dr. hab. Gheorghe Cojocaru, directorul
Institutului de Istorie, MECC al R. Moldova
Câteva considerații privind Declarația de Suveranitate a
RSS Moldova
8. Dr. Ruslan Şevcenco, analist politic
Ideea suveranității și independenței RSS Moldovenești în
discursurile și planurile opoziției antisovietice din republică
9. Conf. univ. dr. Mihai Cernencu, ULIM
Proclamarea Suveranității RSS Moldova: contextul
politico-istoric
10. Prof. univ. dr. hab. Victor Juc, Institutul de Cercetări
Juridice, Politice şi Sociologice, MECC al R. Moldova
Declarația cu privire la suveranitatea RSS Moldova: dimen-
siunea politico-juridică
11. Prof. univ. dr. hab. Valeriu Cuşnir, Institutul de
Cercetări Juridice, Politice şi Sociologice, MECC al R. Moldova
Titlu rezervat
12. Dr. Lidia Prisac, Institutul Patrimoniului Cultural,
MECC al R. Moldova
Activizarea „problemei naționale” în RSS Moldovenească
în contextul destrămării Uniunii Sovietice
13. Conf. univ. dr. hab. Svetlana Cebotari, Departamentul
Relații Internaționale, Facultatea de Relații Internaționale,
Științe Politice și Administrative, Universitatea de Stat din
Moldova
Ecouri internaționale la adresa Declarației de Suveranitate
a Republicii Sovietice Socialiste Moldova
14. Ion Negrei, cercetător științific, Institutul de Istorie,
MECC al R. Moldova
Simbolurile de Stat ale RSS Moldova după proclamarea
Suveranității
15. Prof. univ. dr. hab. Andrei Smochină, ULIM
Declarația de Suveranitate a RSS Moldova la 30 de ani
distanță
16. Prof. univ. dr. hab. Mihai Patraş, USM, deputat în
Parlamentul RSS Moldova (1990-1994)
Consecințele guvernărilor „tehnocrate” din ultimele dece-
nii (de la adoptarea Declarației Suveranității)
4
 17. Conf. univ. dr. Lidia Pădureac, prorector, Universitatea
de Stat „Alecu Russo” din Bălți
Iunie 1990 la Bălți reflectat în presa timpului
18. Conf. univ. dr. Ion Ghileţchi, Universitatea de Stat
„B.P. Hasdeu” din Cahul
Mișcarea de voluntari din Cahul (1990-1991)
19. Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, CE INIS
„ProMemoria”, USM
Profesorul Alexandru Moşanu în opera de declarare şi pro-
movare a Suveranității RSS Moldova
20. Conf. univ. dr. Teo-Teodor Marșalcovschi,
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți
Memorii bălțene despre Declarația de suveranitate a
Republicii Moldova
21. Ludmila Dobrogeanu, Mariana Mihalevschi, Muzeul
de Istorie și Etnografie din Bălți
Spiritul suveranității păstrat în Fondurile Muzeului de
Istorie și Etnografie din Bălți
22. Nicolae Misail, deputat în Parlamentul Republicii
Moldova (1990-1994), redactor șef al ziarului „Sfatul Țării”
Titlu rezervat
23. Dr. hab. în filologie Nina Corcinschi, director, Institutul
de Filologie Română „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, Chișinău
Titlu rezervat

Cuvânt de încheiere - prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu

*******

Comitetul de organizare al Conferinței:

Prof. univ., dr. hab. Anatol Petrencu, președinte
Cerc. șt. Ion Negrei, vicepreședinte
Conf. univ. dr. Lidia Pădureac, membru
Conf. univ. dr. Ion Xenofontov, membru
Conf. univ. dr. Ion Ghelețchi, membru

5
6
Parlamentul Suveranităţii şi Independenţei Republicii Moldova (1990-1994)
 D E C LA R A Ţ I A
Suveranității Republicii Sovietice Socialiste
Moldova, 23 iunie 1990
Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova de legislatura a două-
sprezecea, întrunit la prima sa sesiune, recunoscând adevărul că
toți oamenii sunt egali şi au dreptul inalienabil la viață, libertate şi
prosperitate, fiind conștient de responsabilitatea istorică pentru
destinul Moldovei ce are istorie, cultură şi tradiții milenare, res-
pectând dreptul la suveranitate al tuturor popoarelor, în scopul
instituirii justiţiei, ocrotirii legalității şi stabilității sociale, expri-
mând voința poporului, proclamă solemn:

1. Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat suve-

ran. Suveranitatea R.S.S. Moldova este condiția firească şi necesară
a existenței statalității Moldovei.
2. Izvorul şi purtătorul suveranității este poporul. Suveranitatea
este exercitată în interesul întregului popor de către organul repre-
zentativ suprem al puterii de stat a republicii. Nicio parte a poporu-
lui, niciun grup de cetăţeni, niciun partid politic sau o organizație
obştească, nicio altă formaţiune, nicio persoană particulară nu
poate să-şi asume dreptul de a exercita suveranitatea.
3. Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar
indivizibil. Frontierele R.S.S. Moldova pot fi schimbate numai pe
baza acordurilor reciproce dintre R.S.S. Moldova şi alte state suve-
rane în corespundere cu voinţa poporului, adevărul istoric şi luând
în consideraţie normele dreptului internaţional general recunoscute.
4. Pământul, subsolul, apele, pădurile şi alte resurse naturale
aflate pe teritoriul R.S.S. Moldova, precum şi întregul potenţial eco-
nomic, financiar, tehnico-ştiinţific, valorile patrimoniului naţional
constituie proprietatea exclusivă necondiţionată a R.S.S. Moldova
şi sunt utilizate în scopul satisfacerii necesităţilor materiale şi spi-
rituale ale poporului republicii.
Întreprinderile, organizaţiile, instituţiile şi alte obiective ce
aparţin comunităţii statelor suverane, statelor străine şi cetăţenilor
lor, organizaţiilor internaţionale pot fi amplasate pe teritoriul R.S.S.
7
Moldova şi pot utiliza resursele ei naturale numai cu consimţămân-
tul organelor respective ale puterii de stat a R.S.S. Moldova şi în
modul stabilit de legislaţia republicii.
5. Pentru asigurarea garanţiilor social-economice, politice
şi juridice ale suveranităţii republicii Sovietul Suprem al R.S.S.
Moldova stabileşte:
plenitudinea puterii Republicii Sovietice Socialiste Moldova
în rezolvarea tuturor problemelor vieţii de stat şi obşteşti;
supremația Constituției şi a legilor R.S.S. Moldova pe întreg
teritoriul ei. Legile şi alte acte normative unionale acţionează în
Moldova numai după ratificarea (confirmarea) lor de către Sovietul
Suprem al Republicii, iar cele în vigoare ce contravin suveranităţii
Moldovei se suspendează.
6. Republica Sovietică Socialistă Moldova recunoaşte drep-
turile suverane ale tuturor statelor. Ca stat suveran R.S.S. Moldova
are dreptul să intre în uniuni de state, delegându-le benevol unele
împuterniciri, să retragă aceste împuterniciri, sau să iasă din aceste
uniuni în modul stabilit de tratatul respectiv.
7. Republica Sovietică Socialistă Moldova participă la exer-
citarea împuternicirilor pe care le-a transmis comunităţii statelor
suverane, păstrându-şi plenipotenţa reprezentativă în alte state
suverane.
Divergenţele dintre R.S.S. Moldova şi comunitatea statelor
suverane se aplanează în modul stabilit de Tratatul respectiv.
8. În Republica Sovietică Socialistă Moldova se instituie
cetăţenia republicană. Tuturor cetăţenilor republicii, cetăţenilor
străini şi persoanelor fără cetăţenie care locuiesc pe teritoriul
R.S.S. Moldova se garantează drepturile şi libertăţile prevăzute de
Constituţie şi de alte acte legislative ale R.S.S. Moldova, de princi-
piile şi normele dreptului internaţional unanim recunoscute şi ei se
supun legilor republicii.
Cetăţenii Moldovei care se află în afara Republicii sunt ocro-
tiţi de R.S.S. Moldova.
9. Republica Sovietică Socialistă Moldova garantează tuturor
cetăţenilor, partidelor politice, organizaţiilor obşteşti, mişcărilor de
masă şi organizaţiilor religioase, ce activează în conformitate cu
prevederile Constituţiei R.S.S. Moldova, posibilităţi juridice egale
de a participa la exercitarea funcţiilor de stat şi obşteşti.
8
 10. Separarea puterii legislative, executive şi celei judiciare
constituie principiul de bază al funcţionării R.S.S. Moldova ca stat
democratic bazat pe drept.
11. Republica Sovietică Socialistă Moldova respectă Statutul
Organizației Națiunilor Unite şi îşi exprimă adeziunea faţă de
principiile şi normele dreptului internațional unanim recunoscute
şi voinţa de a conviețui în pace şi bună înțelegere cu toate ţările
şi popoarele, de a nu admite confruntări în relațiile internaționale,
interstatale şi interetnice, apărând, totodată, interesele poporului
R.S.S. Moldova.
12. Republica Sovietică Socialistă Moldova, ca subiect egal
al relaţiilor şi contractelor internaţionale, se declară zonă demilita-
rizată, contribuie activ la întărirea păcii şi securităţii mondiale, par-
ticipă direct la procesul european pentru colaborare şi securitate, în
structurile europene.
13. Prezenta Declarație servește drept bază pentru elaborarea
noii Constituții a R.S.S. Moldova, perfecționarea legislației repu-
blicane şi ca poziţie a R.S.S. Moldova pentru pregătirea şi încheie-
rea Tratatului unional în cadrul comunității statelor suverane.
Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova
or. Chișinău, 23 iunie 1990, nr. 148 - XII

Ședința Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova. 23 iunie 1990

9
 Suveranitate
Versuri - Ion Hadârcă
Muzica - Ion Aldea-Teodorovici
Interpretare - Doina și Ion Aldea-Teodorovici

Oare perla neagră din coroană

Nu-i zbârcita lacrimă ţărană,
Bulgăre de secetă şi foame
Cotilit din satele orfane?

Să le steie ocnelor imperii

Nod în gât în ziua destrămării -
Zbirii l-au călcat în hăinie,
Domnul l-a-nălţat în Ştefănie.

Spirite al nostru, îngere de pază,

Dă-ne nouă raza ce veghează-n toate,
Azima poporului şi-a Mântuitorului -
Suveranitatea!

Alte două semne sub coroană

Ocrotesc Moldova suverană:
Spada-n piatră, neclintită-i vatra,
Crucea-n ceruri ară adevăruri.

Că la Putna-i glasul idealului,

Înfrăţit cu buciumul Ardealului,
Basarabă inima românului
Freamătă-n dumbrăvile Cosminului.

Spirite al nostru, îngere de pază,

Dă-ne nouă raza ce veghează-n toate,
Azima poporului şi-a Mântuitorului -
Suveranitatea!

10
Sfaturi multe de le-or da străinii
Buluciţi la porţile Tighinei,
Să ne puie procurori şi oaste
Şi autonomiile sub coaste.

N-avem loc la sfaturile cui

Cu noroc amar ne ţin sătui -
Demnitatea-i pâinea învierii,
Una-i ţara, unu-i sfatul ţării.

Spirite al nostru, îngere de pază,

Dă-ne nouă raza ce veghează-n toate,
Azima poporului şi-a Mântuitorului -
Suveranitatea!

„Suveranitatea”

11
 Conferința științifică interuniversitară on-line 30 de ani de la proclamarea
Suveranității RSS Moldova. 23 iunie 2020
Foto de Ion Cheptene

12
 Prefață
Pe data de 23 iunie 2020 s-au împlinit 30 de ani de la adop-
tarea de către Sovietul Suprem al RSS Moldova a Declarației de
Suveranitate a RSS Moldova, aflată în cadrul URSS. Cu acest prilej
Centrul de Excelență INIS „ProMemoria” din cadrul Universității
de Stat din Moldova a organizat o conferință științifică interuniver-
sitară on-line cu genericul „30 de ani de a proclamarea Suveranității
RSS Moldova”. La eveniment au fost invitați și au participat cu co-
municări deputați ai Parlamentului Independenței - martori și par-
ticipanți la elaborarea și promovarea documentelor premergătoare
Declarației de Suveranitate a RSS Moldova -, cunoscuți istorici,
juriști, economiști din Republica Moldova (RM) și România.
După încheierea conferinței Comitetul de organizare al acestei
manifestări științifice a adunat comunicările prezentate, precum și
textele altor colegi care au analizat diverse aspecte ale acelor eve-
nimente istorice. Astfel, am avut posibilitatea să alcătuim prezenta
culegere de studii și s-o prezentăm specialiștilor, clasei politice și
publicului larg de cititori.
Autorii materialelor inserate în prezenta culegere de studii
au analizat și expus un complex de probleme ale istoriei noastre
recente. Deseori se afirmă că istoria se repetă în alte condiții tem-
porale. Evenimentele desfășurate în acest spațiu la sfârșitul anilor
80 – începutul anilor 90 ai secolului trecut au lăsat impresia că se
repetă situația din anii 1917-1918. În rezultatul promovării politicii
PCUS de liberalizare a regimului totalitar comunist și de moder-
nizare a socialismului prin transparență și restructurare, în URSS
au început procese de dezintegrare a Imperiului roșu tot așa (sau
aproape așa) ca și în cel țarist, în 1917. Ca și atunci (1917) la fel
și acum 30 de ani în urmă popoarele înglobate cu forța armelor în
componența Imperiului roșu și-au afirmat dreptul la libertate și la
viața lor națională.
Pentru a cunoaște cu o mai mare precizie desfășurarea eveni-
mentelor din 1917-1918 în acest volum am inclus un studiu vast,
bazat pe materiale documentare, semnat de istoricul Ion Negrei.

13
 Evenimentele din RSSM de la începutul anilor 90 ai secolului
al XX-lea nu au fost izolate de ceea ce se întâmpla în URSS și
țările-satelite ale Kremlinului din Europa de Est. Dr. Constantin
Codreanu a prezentat o radiografiere pertinentă a mișcărilor antico-
muniste din statele fostului bloc socialist (RDG, Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia, Bulgaria), dar și a celor din România și RSSM.
Dr. Ruslan Șevcenco a prezentat probe arhivistice ce demon-
strează că în RSSM a existat permanent (uneori mai pronunțată,
alteori mai slabă) tendința de despărțire de URSS (de Rusia).
Istoricul Mihai Adauge a expus un studiu foarte interesant referitor
la eforturile depuse de Frontul Popular din Moldova (FPM) și a
comparat cerințele politice, economice, sociale etc. ale formațiu-
nii cu rezultatele obținute în rezultatul dezbaterilor cu alte grupuri
politice, consecințe fixate în deciziile forurilor conducătoare ale
RSSM.
Mai mulți autori – dr. Ion V. Xenofontov, dr. Teo-Teodor
Marșalcovschi, dr. Lidia Prisac, Nicolae Euciu, - au examinat
istoria adoptării Declarației de Suveranitate a RSSM, iar dr. hab.
Victor Juc a prezentat un studiu teoretico-practic, referitor la noți-
unile de suveranitate – stat – națiune și a aplicat științele teoretice
la realitățile RSSM.
Alte subiecte, inserate în volumul dat, se referă la importanța
istorică a Declarației de Suveranitate, văzută la 30 de ani distanță
în timp (dr. hab. Andrei Smochină), la ecourile internaționale refe-
ritoare la Declarația de Suveranitate (dr. hab. Svetlana Cebotari),
la Suveranitatea Republicii Moldova (RM) în contextul problemei
transnistrene (dr. Marian Zidaru), la evenimentele din iunie 1990,
reflectate în presa timpului (dr. Lidia Pădureac).
Membrul-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei,
poetul Ion Hadârcă, președintele FPM, a avut un rol deosebit în
Mișcarea de Renaștere Națională a românilor basarabeni. Domnia
sa a fost autorul multor inițiative legislative, dar și a unor versuri
patriotice deosebite. Versurile sale din poezia „Suveranitate”,
aranjate pe note muzicale, în interpretarea Doinei și al lui Ion
Aldea-Teodorovici, au devenit șlagăr. Am publicat aceste versuri,
iar pe coperta volumului am inserat monumentul regretaților inter-
preți, înălțat la intrarea în parcul din Valea Morilor, Chișinău. De
asemenea, am publicat însemnările dlui Ion Hadârcă, puțin triste,
14
dar care, în schimb, în mod realist redau realitatea de azi. (”Ziua
Suveranității fără suveranitate, la 30 de ani”).
Sunt importante studiile prezentate de dr. hab. Nina Corcinschi,
dr. Dorin Popescu și dr. hab. Mihai Patraș, care se referă la starea
actuală de lucruri atât în RM, cât și la spațiul românesc (România-
RM). Am publicat, de asemenea, studiul „Mișcarea de Eliberare
Națională în colecțiile muzeale bălțene” (autoare - Ludmila
Dobrogeanu și Mariana Mihalevschi).
Un rol deosebit de important în redactarea documentelor re-
feritoare la simbolurile de stat, la prevederile și urmările Pactului
Molotov-Ribbentrop pentru România, la redactarea textului
Declarației de Suveranitate etc. l-a avut profesorul universitar, dr.
hab. Alexandru Moșanu. Iată de ce am considerat necesar să evo-
căm într-un studiu aparte rolul profesorului A. Moșanu în procesul
de emancipare națională a românilor basarabeni.
Studiile prezentate în acest volum demonstrează convingător
că multe probleme vitale pentru supraviețuirea românilor basarabeni
ca parte a neamului românesc nu au fost soluționate atunci (începu-
tul anilor 90 ai sec. al XX-lea) – respectiv – rămân actuale și astăzi.
Deși Imperiul roșu s-a destrămat, spiritul imperialist al Federației
Ruse (FR) a rămas și este exprimat deschis de unii oameni politici
în mass-media. De exemplu, recent, unul din liderii politici ruși se
întreba de ce să existe statele suverane și independente Azerbaidjan
și Armenia, când ar putea fi guberniile rusești Bacu și Erevan, ceea
ce ar duce, în opinia lui, la soluționarea oricăror conflicte naționale.
Referitor la RM, constatăm că FR continuă să conducă uneori
din umbră, alteori – pe față, acest stat suveran și independent – RM.
În mai multe articole din acest volum nu o singură dată a fost abor-
dată problema limbii române sau a corelației limba română – limba
rusă. Pentru noi lucrurile au involuat: dacă în 1989-1990 limba rusă
era considerată limbă de comunicare între popoarele URSS, în pre-
zent FR a transformat limba rusă într-un instrument de expansiune,
iar vorbitorii limbii ruse, oriunde în lume s-ar afla, sunt considerați
obiecte ale politicii externe a Rusiei. Prin oamenii promovați în
posturile de conducere ale RM, Rusia impune „valori” ale numitei
de ei „Lumii ruse”. Iar cel mai grav lucru în realitățile de astăzi este
slaba împotrivire a autorităților din RM față de amestecul FR în
treburile interne ale republicii noastre.
15
 Considerăm că acest volum de studii și documentele anexate
va fi citit cu interes de oamenii politici din RM și România, de cei
ce se interesează de trecutul recent al RM.
Gratitudine
Acest volum nu ar fi văzut lumina tiparului fără sprijinul fi-
nanciar acordat de Primăria Municipiului Chișinău. Și pe această
cale aducem mulțumiri Primarului general al Municipiului Chișinău
domnului Ion Ceban, viceprimarului doamnei Angela Cutasevici
precum și dnei Alexandra Moțpan, șefa Direcției administrație pu-
blică locală, Primăria municipiului Chișinău.
Aducem mulțumiri, de asemenea, conducerii Facultății de
Istorie și Filosofie a USM, dlui prodecan Igor Bercu și drd. Ion
Cheptene pentru asistența tehnică, acordată pentru desfășurarea cu
succes a Conferinței interuniversitare on-line 30 de ani de la pro-
clamarea Suveranității RSS Moldova din 23 iunie 2020.

Prof. univ. dr. hab. Anatol PETRENCU

16
 Ziua Suveranității fără suveranitate,
la 30 de ani
(Proiect de declarație politică în Senatul României)
Ion HADÂRCĂ,
senator de Vaslui

Absolvent al Universității Pedagogice de

Stat Ion Creangă din Chișinău (1974). Redactor,
șef de secție la Editura Literatura artistică (1978-
1981), președinte al cenaclului literar Luceafărul
de pe lângă ziarul Tinerimea Moldovei (1982-
1985); președinte al cenaclului literar Mihai
Eminescu de pe lângă Biblioteca municipală
Onisifor Ghibu; consultant literar (1985-1987) și
secretar (1987-1989) al Comitetului de conduce-
re al Uniunii Scriitorilor din Moldova, deputat.
Odată cu declanșarea proceselor gorba-
cioviste de transparență și reformare politică
(glasnosti), se implică activ în acțiunile Uniunii
Scriitorilor din Moldova care se află la temelia
mișcării de renaștere națională, pentru proclama-
rea limbii române drept limbă de stat și revenirea
la grafia latină, pentru lichidarea „petelor albe” din istorie și lichidarea con-
secințelor Pactului Molotov-Ribbentrop. Devine unul din fondatorii Mișcării
democratice în susținerea restructurării (1988), transformată apoi în Frontul
Popular din Moldova, a cărui lider a fost în anii 1989-1992.
În calitate de deputat în Congresul Deputaților Poporului din URSS
(1989-1991), a participat la lucrările finale ale Comisiei pentru studierea
documentelor legate de Pactul Molotov-Ribbentrop și a votat în Congres (de-
cembrie 1989), condamnarea acestui pact odios și declararea drept nule și nea-
venite consecințele lui, împreună cu protocoalele secrete, ambele - cu impact
major asupra destinului istoric al Basarabiei.
În calitate de prim-vicepreședinte (1990-1994) al Parlamentului
Republicii Moldova, a avut o contribuție decisivă la proclamarea suveranității
și independenței Republicii Moldova.
Membru-corespondent al Academiei de Științe a Republicii Moldova.
Laureat al Premiului Național pentru Literatură al Republicii Moldova. Cetățean
de Onoare al orașelor Iași și Sângerei.
În prezent, este senator în Parlamentul României.

17
 *******
La 23 iunie 1990, primul Parlament de la Chișinău, ales pe
principii democratice, a votat Declarația de Suveranitate. După adop-
tarea Tricolorului ca simbol național de stat la 27 aprilie al aceluiași
an, Declarația de Suveranitate era a doua mare cucerire a mișcării de
eliberare națională ai cărei reprezentanți au ajuns în acea primăvară
din stradă, datorită votului unit al alegătorilor, în organul legiuitor.
Declarația de Suveranitate a fost primită de poporul Basarabiei
cu însuflețire și multă încredere în caracterul iminent al unor repa-
rații istorice mult așteptate și dezbătute la numeroasele mitinguri
și adunări populare. Votul politic din 23 iunie 1990 a fost unul
magistral. Peste doar cinci zile aveau să se împlinească 50 de ani
de la ocuparea, din 28 iunie 1940, a Basarabiei de către trupele
sovietice. Actul curajos, pentru acele timpuri, al noului legislativ
moldovean întrerupea jurisprudența statului-marionetă, impus de
Moscova, ilegal și forțat, la 2 august 1940. Declarația proclama, în
fond, repatrierea drepturilor asupra propriului destin național, drept
violat, sechestrat și deportat cu brutalitate în metropola imperială
de către mașinăria stalinistă de ocupație.
Declarația de Suveranitate din 23 iunie 1990 a readus acest drept
fundamental acasă și a creat baza juridică, la care erau obligate să se
raporteze, din acel moment, toate celelalte legi și hotărâri ce aveau
să vizeze viitorul noii construcții statale. Important este că Actul a
consfințit supremația Constituției și a legilor locale față de cele ale
Uniunii Sovietice, încă existentă. RSS Moldova se declara stat de-
mocratic bazat pe drept, s-a consfințit separația puterilor – legislativă,
executivă și judiciară – ca principiu de bază al funcționării statului.
Într-un fel, Basarabia anilor 1990 urma ieșirea din impe-
riul sovietic cam după același scenariu pe care au mers, în 1917,
predecesorii noștri la ieșirea din imperiul rus-țarist. Republica
Democratică Moldovenească de la 2 decembrie 1917 se declara ca
o eventuală componentă în cadrul proiectatei construcții federative
a statului rus democratizat. La 23 iunie 1990, RSS Moldova își
declara Suveranitatea în cadrul Uniunii Sovietice, văzută în docu-
ment în forma unei viitoare comunități a statelor suverane.
Atunci, bolșevismul și teroarea roșie au îndreptat firava am-
barcațiune statală moldovenească de la 1917-1918 către tărâmul

18
salvator al Unirii cu Patria-mamă. Unirea s-a produs ca o minune,
deși situația României era extrem de complicată, fiind afectată grav
atât de război, cât și de pandemia gripei spaniole. Nici regimul gor-
baciovist de la 1990 nu a fost mai presus. Deja în august și apoi în
septembrie 1990, două regiuni separatiste rusofile ale proaspetei
republici suverane ale Moldovei s-au autoproclamat independente
de Chișinău. Parada suveranității moldave era sortită să fie scăldată
într-o baie de sânge ori să se împotmolească în mocirla rezisten-
ței birocratice sovietice. Mai puțin temându-se de suveranitatea
Chișinăului, Moscova vedea marele și realul pericol în tentațiile tot
mai puternic exprimate de unire cu România.
Anul 1990 s-a consumat în lupte febrile pentru consolidarea
juridică și politică a noii entități suverane și s-a încheiat, practic, în
martie 1991, atunci când Republica Moldova a respins categoric
participarea la referendumul sovietic privind semnarea Noului Tratat
Unional. Marea și regretabila surpriză pentru românii basarabeni
a fost că, imediat după respingerea referendumului unional, noul
Președinte al României – Ion Iliescu, împreună cu ministrul său de
Externe – Adrian Năstase, sosesc la Chișinău să ne pună în fața fap-
tului împlinit, clamându-și parcă justificarea că au semnat cu URSS-
ul, aproape defunct, un nou Tratat! Profitând de obediența liderului
român – Ion Iliescu, Mihail Gorbaciov și camarila imperială și-au
luat măsuri preventive ca scenariul anului 1918 să nu se mai repete
pe timpul domniei lor. La 5 aprilie 1991, la Moscova, Ion Iliescu și
Mihail Gorbaciov semnaseră deja Tratatul de colaborare, bună veci-
nătate și amiciție între România și URSS, act în care erau reafirmate
inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială. Nimic despre
Tezaur. Nimic despre Pactul Ribbentrop-Molotov, calul principal de
bătaie al politicienilor din Țările Baltice. Se deducea că România nu
avea nimic comun cu acest Pact.
Mișcarea de eliberare națională de la Chișinău a simțit atunci,
cu toți nervii, cum obloanele la Prut au căzut din nou. Ziarul Frontului
Popular din Moldova „Țara” a surprins momentul și l-a deplâns în
termeni foarte exacți, citez: „…când speram că România va aban-
dona condiția de stat-satelit al imperiului sovietic, iar Republica
Moldova va depune eforturi pentru a-și obține independența,
Moscova ne întinde o nouă cursă: României – un tratat de vasalitate,
iar Republicii Moldova – un tratat unional, ambele urmărind același
19
scop: menținerea României în sfera de influență a Kremlinului, iar a
teritoriilor românești ocupate – sub jurisdicția imperiului sovietic”.
Revenind la evenimentul din 23 iunie 1990 din Parlamentul
Republicii Moldova, trebuie să menționăm că adoptarea Declarației
de Suveranitate a fost mai mult un act de sfidare și condamnare a
imperiului ocupant, decât de instituire a unei stări de suveranitate
reală. Ce fel de suveranitate putea fi legiferată la acea vreme într-o
republică încă sovietică socialistă, parte a unei uniuni sovietice
socialiste? Ce fel de suveranitate dacă însuși parlamentul de la
Chișinău se numea Soviet Suprem, iar Partidul Comunist bolșevic
guverna peste toată suflarea cu mână de fier, dată lui de art. 6 al
Constituției sovietice? Ce fel de suveranitate cu armata a 14-a în
teritoriu și Cartierul General al Grupului pe direcția strategică Sud-
Vest al Armatei Sovietice dislocat în inima Chișinăului? Ce fel de
suveranitate cu totala dependență față de complexul energetic al
Federației Ruse? Vis, nu suveranitate. Vis nesăbuit! Cu toate aces-
tea, elitele politice naționale de la Chișinău au înfruntat imperiul,
l-au sfidat: mai întâi cu visul suveranității, în iunie 1990, apoi și cu
cel al independenței, în august 1991…
Păcat că la acea oră astrală ei au găsit la Prut obloanele trase.

23 iunie 2020

Jos urmările pactului!

20
 Treizeci de ani de foxtrot-kazacioc geopolitic
în Republica Moldova
Dr. Dorin POPESCU,
președintele Asociației Casa Mării Negre/Black Sea House,
Constanța, România

Expert în geopolitică, analist poli-

tic, eseist, fost cadru universitar, fost di-
plomat, președinte fondator al Asociației
Casa Mării Negre / Black Sea House din
Constanța (2017). De la 1 noiembrie 2020
- consilier personal pentru relații interna-
ționale, cultură și educație al primarului
municipiului Constanța.
Absolvent al Academiei Navale
Constanţa (1993), licenţiat al Facultății
de Litere şi Teologie a Universităţii de
Stat Ovidius Constanţa (1999), doctor în
filologie (2012).
Principalele preocupări științifice
sunt legate de geopolitică, studii politice,
istorie locală, politică externă, eseistică,
studii culturale, istoria culturii, critică literară etc.
A publicat peste 125 lucrări științifice: studii, eseuri, recenzii, articole de
teorie și critică literară în diferite reviste culturale din România şi din străinătate.
Volume publicate: Noica. Bătălia continuă, Editura Ideea Europeană,
2013; Figuri ale textului anteic, Editura Ideea Europeană, 2016; Răzbunarea
barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis, Editura Ideea Europeană, 2017
(autor și coordonator; coautor Liviu Franga), Captivi la Pontul Hibrid, Editura
Ideea Europeană, 2020.

*******
O analiză sumară a celor trei decenii de statalitate în R.
Moldova poate fi realizată din perspectiva a patru vectori geopo-
litici prioritari care s-au exprimat, sincretic, în această perioadă.
Precizez încă din debut că particularitățile funcționării R.
Moldova ca stat generează dubii solide privind ipoteza ca genul spe-
cific al statalității să fi funcționat, în ceea ce privește R. Moldova,
ca formă de exprimare, protejare și promovare a suveranității.

21
Statalitatea, gândită inițial ca garanție a suveranității, s-a perver-
tit treptat în aceste trei decenii, devenind astăzi un obstacol al ei,
aproape un inamic al suveranității.
Primul vector geopolitic prioritar îl va fi reprezentat reinte-
grarea Republicii Moldova în spațiul mental, cultural, spiritual,
lingvistic, politic, social, economic și geopolitic românesc – vecto-
rul geopolitic românesc. După 30 de ani de statalitate, rezultatele
acestui proces rămân extrem de modeste, în pofida contextului
favorabil, sprijinului declarativ al Bucureștiului, elitelor pro-ro-
mânești din R. Moldova, apartenenței comune la același spațiu
cultural, spiritual, lingvistic și istoric. Reintegrarea a fost ratată
(amânată) prioritar din vina clasei politico-administrative de la
București, pentru care acest obiectiv a reprezentat întotdeauna unul
secundar în politica externă a României, dincolo de exercițiul reto-
ric artificial permanent care a însoțit această ratare. De câteva zeci
de ani, politica reală a României față de R. Moldova se aliniază
stereotip politicii vagi și neutre pe care o are orice țară membră UE.
Politica Bucureștiului față de Chișinău este similară cu cea a
Portugaliei, spre exemplu, este manageriată ca și cum, geografic,
România s-ar afla în vestul îndepărtat al Europei.
În raport cu R. Moldova, cartoful fierbinte și totodată hârtia
de turnesol a politicii noastre externe, România nu și-a creat de
facto o relație de parteneriat strategic multivectorial; nu și-a creat și
nu are o viziune sistemică de manageriere în plan strategic a rapor-
turilor cu Chișinăul, rezumându-ne ipocrit și iresponsabil la marota
de a nu recunoaște că Republica Moldova reprezintă o prioritate
specifică permanentă a politicii noastre externe. Fie și în condițiile
în care obiectivele României față de Republica Moldova s-ar re-
zuma la sprijinirea parcursului european al acesteia (ca și cum în
raport cu R. Moldova România ar putea avea aceeași abordare ca și
Portugalia, de exemplu), evoluțiile de la Chișinău confirmă că acest
obiectiv al politicii noastre externe (și deopotrivă al Bruxellesului)
pare din ce în ce mai îndepărtat, pe fondul alunecării constante a R.
Moldova în spațiul gri dintre Europa și Federația Rusă. Expertiza
României privind Republica Moldova nu mai este concludentă,
consistentă, actualizată, nu mai este necesară nimănui în Europa
sau peste Ocean. Scenariile de amplitudine pentru R. Moldova
se fac deja în marile cancelarii fără nevoia de consultare
22
prealabilă sau de implicare a Bucureștiului; România lipsește
în continuare din formatele care contează pentru R. Moldova (pro-
blema transnistreană, formatul 5+2) sau pentru alte țări din regiune
etc.
În mod evident, urgența de reinventare respiră la București,
de unde se așteaptă de trei decenii o soluție coerentă, sistemică,
credibilă și eficientă pentru viitorul Republicii Moldova.
Influența României în R. Moldova se află pe un trend des-
cendent, confirmat de dezinteresul sistemic al Chișinăului și deo-
potrivă al actorilor externi (Rusia, UE, SUA) de a include România
în jocul de dialog, evaluare, conciliere, negociere, decizie. România
nu mai are posibilități de a conta, astăzi, în R. Moldova, urmare a
absenței unei politici pro-active a diplomației românești la vârful ei
în raport cu R. Moldova și în general în regiune. Elita politico-ad-
ministrativă de la București nu a putut gestiona corect și inspirat,
cel puțin în ultimele două decenii, șansele de implicare geopolitică
oferite de contextul specific din R. Moldova. Este greu de crezut
că, în condițiile menținerii actualei liniști instituționale inerte la
București, România își va putea recupera în următorii ani pierderea
masivă de influență pe care a înregistrat-o, din diferite cauze în
R. Moldova (inabilități, frici, absența coordonării pozițiilor între
Palate, un mod desuet – fără inițiative, fără asumări, fără politici
pro-active etc. – de a gestiona politica externă etc.).
Evoluțiile politice și geopolitice din ultimii ani de la
Chișinău transmit un adevărat SOS geopolitic Bucureștiului.
Nu în sensul unei solicitări de consiliere și sprijin (România a ratat
numeroase oportunități de a putea furniza consiliere și sprijin geo-
politic Chișinăului), ci ca avertisment privind consecințele incalcu-
labile pe care cecitatea/opacitatea geopolitică a Bucureștiului față
de noile arhitecturi de alianțe în regiune le poate produce asupra
securității și viitorului României.
Prioritatea zero a României redevine re-educarea geo-
politică a „elitei” dâmbovițene. La trei decenii de statalitate
și de degradare alarmantă a suveranității R. Moldova, putem
consemna astăzi un posibil nou moment favorabil reconstruc-
ției politice românești și europene în R. Moldova. Dacă această
fereastră de oportunitate nu va fi exploatată, culoarea geopolitică a
R. Moldova pentru următorii ani va fi din nou gri.
23
 Un al doilea vector geopolitic l-a reprezentat modernizarea
R. Moldova, apropierea acesteia de Europa, implementarea unor
standarde și valori specifice ale spațiului european/euroatlantic. La
exprimarea acestui vector geopolitic în R. Moldova au contri-
buit doi actori strategici, SUA și UE (prin contribuții notabile ale
unor state membre precum Germania, Franța, iar din regiune, în
mod evident, România – contribuțiile sale ca sat membru au fost
consistente și credibile, spre deosebire de cele exprimate pur în plan
național), între care au existat însă permanent coeziuni și clivaje.
În contextul exprimării palide a vectorului reintegrării româ-
nești a R. Moldova, vectorul modernizării și europenizării aces-
teia l-a sabotat și integrat pe primul. S-a creat astfel, după circa
un deceniu de echilibru între orientarea spre Europa și orientarea
separată/particulară/specifică spre România, o retorică a primatu-
lui orientării europene asupra dimensiunii pro-românești, iar
România a devenit (doar!?) o posibilă trambulină spre Europa a R.
Moldova, poarta de intrare a acesteia în Europa/UE, avocatul și ga-
ranția ei. Conceptul care domină de circa două decenii relațiile R.
Moldova cu Europa și România (ca actor separat) și care răspunde
logicii primatului integrării europene asupra oricărei perspective
alternative de viitor este astfel integrarea R. Moldova în Europa
prin România (cu sprijinul României). Vectorul (pro-)românesc a
devenit astfel o particularitate a celui pro-european și totodată o
valoare adăugată a acestuia. De circa două decenii însă, proiecții-
le geopolitice ale Bruxellesului și chiar ale Washingtonului au mai
multă greutate la Chișinău decât cele ale Bucureștiului. Vectorul
geopolitic al reintegrării în spațiul românesc a fost înlocuit de cel
al europenizării / integrării europene / modernizării, după o concu-
rență în care Bucureștiul nu a putut valoriza oportunitățile oferite
de emanciparea produsă de mișcarea națională pro-românească de
la Chișinău de la finele penultimului deceniu al secolului trecut.
Vectorul european/euroatlantic al R. Moldova (cu par-
ticularitatea de nișă reprezentată de dimensiunea românească a
acestuia) domină și astăzi viața geopolitică a R. Moldova, în
combinație mereu alchimică, ezoterică, secretă cu permanentul
său concurent, vectorul geopolitic post-sovietic rusesc.
Cel de-al treilea vector geopolitic care se va fi exprimat
în ultimele trei decenii îl reprezintă vectorul statalist, năzuința
24
elitelor locale de a-și construi în mod artificial o identitate și un
trecut care să justifice promovarea autohtonismului identitar,
politic și geopolitic, manifestat în special ca autohtonism an-
tiromânesc. Vectorul statalist a avut mari perioade de variații și
permutări, dar a reprezentat întotdeauna o constantă a vieții politice
din R. Moldova; întotdeauna această constantă a fost alimentată
de Moscova și a vizat construirea unei ideologii și a unei identități
care să falimenteze rădăcinile și specificul românesc ale istoriei
și culturii naționale a R. Moldova, unitatea lingvistică, spirituală,
culturală, istorică, identitară a românilor de dincoace și de dincolo
de Prut. Clamându-se ca vector care consolidează statalitatea R.
Moldova, acest vector autohtonist a sabotat permanent orien-
tarea românească și/sau europeană a R. Moldova, șansele de
europenizare și modernizare a R. Moldova, perspectivele evadării
R. Moldova din lumea rusă, din orizontul mental și politic controlat
cu severitate de Moscova.
Vectorul statalist a reprezentat permanent o formă ipocrită
de manifestare a vasalității față de Rusia, un jurământ colectiv de
fidelitate față de Kremlin, un instrument de vasalizare a R. Moldova
și totodată un concept politic rusesc, menit să construiască și să ali-
menteze ideologic divorțul dintre moldoveni și români. Statalitatea
a fost astfel, aproape de la început, o formă de vasalitate față
de Rusia, deși, în urmă cu exact trei decenii, elita națională din R.
Moldova gândea această statalitate, ca și în 1918, ca pe un precur-
sor al reîntregirii. De la statalitatea creată în 1991 ca formă de re-
zistență împotriva URSS, de la declararea independenței împotriva
URSS, de la statalitatea gândită ca instrument limitat în timp și în
forme, ca antecameră a reîntregirii, în câțiva ani, această statali-
tate a devenit ceea ce este astăzi de peste două decenii – o formă
de vasalitate față de proiectul geopolitic imperial post-sovietic al
Moscovei, opusă conceptului inițial de statalitate / independență
ca garanție a evadării din URSS. În acest fel, statalitatea a de-
venit un obstacol al suveranității, un obstacol al exprimării și
promovării libere a voinței suverane a populației și elitelor R.
Moldova.
Statalitatea R. Moldova a (re)devenit platforma de ma-
nifestare, în R. Moldova, a intereselor Federației Ruse, iar R.

25
Moldova, consolidându-și statalitatea (ca formă a vasalității
față de Moscova), și-a pierdut suveranitatea.
Instrumentul principal de vasalizare a R. Moldova față de
Moscova l-a reprezentat, în mod paradoxal, tocmai inventarea,
stimularea, facilitarea, sprijinirea, gestionarea autohtonismului,
a moldovenismului statalist, respectiv a vectorului statalist; vec-
torul statalist a degradat în mod substanțial suveranitatea R.
Moldova, menținând și accentuând statutul de gubernie geopoliti-
că a acesteia în raport cu Moscova.
Printr-un proces sinonimic sabotării/integrării vectorului geo-
politic românesc în cel european, vectorul statalist va fi devenit și
el simplă remorcă a vectorului imperial nostalgic post-sovietic
al Federației Ruse.
Ultimul dintre vectorii geopolitici exprimați în aceste trei
decenii de statalitate de jure a R. Moldova, cel de-al patrulea, este
astfel vectorul geopolitic post-sovietic/rusesc. De peste două
sute de ani, cu notabile și fericite excepții, acest vector împiedi-
că revenirea R. Moldova în spațiul său natural de etnogeneză și
apartenență – cel românesc/european. Acest vector a creat în mod
artificial o altă lume, un alt univers mental pentru R. Moldova
– lumea rusă, ale cărei beneficii prioritare vor fi fost, pentru R.
Moldova, închisorile din Siberia, deportările colective, foametea
organizată, umilirea etnică, asasinarea aspirațiilor de libertate,
gropile colective și vagoanele pentru animale care populau iernile
din est. Comunitatea euro-asiatică pe care o invocă Moscova (și)
pentru R. Moldova, contur geopolitic care maschează obsesia abso-
lută de control a Moscovei în acest spațiu, are ca singur fundament
popularea Siberiilor cu sânge european.
În cei treizeci de ani de statalitate, vectorul geopolitic
rusesc s-a reinventat de câteva ori. De la proclamarea evadării
din URSS până la revenirea aproape totală în spațiul de influență
post-sovietic (realitate exprimată brut printr-un președinte care
face zilnic, la Chișinău, agenda de control politic a Moscovei),
recuperarea avansului geopolitic pierdut de către Moscova la
Chișinău în urmă cu trei decenii este aproape totală, iar rein-
ventările sunt creative și spectaculoase.
Vectorul geopolitic rusesc a falimentat (din exterior și din in-
terior) sistemic și substanțial mișcarea națională din R. Moldova, a
26
discreditat expresia identitară românească/europeană a R. Moldova,
a inventat clivaje identitare, a sabotat relațiile R. Moldova cu
România, a discreditat mirajul european, a readus cortina geopoli-
tică gri pe Prut.
În ultimii ani, Federația Rusă a revenit geopolitic în R.
Moldova, pe baza unui compromis (cel puțin de ordin tactic) cu
UE și SUA, cu prețul amânării disputelor strategice privind direcția
geopolitică viitoare a R. Moldova și a disputelor-conexe (inclusiv/
prioritar federalizarea R. Moldova). Este posibil să asistăm în ur-
mătorii ani la o revenire geopolitică a Federației Ruse en fanfare
în întreaga regiune (R. Moldova, Ucraina, estul Europei etc.), pe
baza unor înțelegeri strategice în acest sens cu ceilalți actori relevanți
la nivel regional (UE) sau global (SUA). Reculul influenței SUA și
UE în regiune poate afecta grav interesele României, care a rămâne
anchilozată într-un amatorism primejdios de poziționare externă
(fără capacitatea de a intui – nicidecum de a participa la cristalizarea
acestora – noile scheme geopolitice hibride din plan regional).
Sunt semnale geopolitice coerente, în ultimii ani, care contu-
rează un posibil scenariu geopolitic gri/mixt în vecinătatea esti-
că a UE. În cazul unui acord global (Rusia, SUA, UE) privind R.
Moldova (prefațat de acordul din 2019 privind constituirea coaliției
ACUM-PSRM), este cert că acesta include prioritar înțelegeri stra-
tegice privind Ucraina. Există deci posibilitatea ca R. Moldova
și Ucraina să redevină „cordonul sanitar” (“zona-tampon”,
„zona-gri” etc.) care va despărți din nou continente și lumi ge-
opolitice. Un posibil nou acord global poate reseta întreaga regiune
după o formulă hibridă greu de digerat de către actorii secundari
(mai mult, una care ar aduce Moscova în ecuația comună de decizie
în spațiul ex-sovietic).
Este de la sine înțeles că evoluțiile geopolitice de la Chișinău
din ultimii ani favorizează Rusia. Influența acesteia în R. Moldova
poate crește exponențial în perioada următoare. Elementul inedit îl
reprezintă faptul că Moscova revine „la butoane” în R. Moldova
cu sprijinul și/sau complicitatea UE și SUA (teză pe care cinicii de
serviciu ai Kremlinului nu o mai ascund).
Pe termen mediu și lung, principalele riscuri derivă din ipoteza
unui scenariu geopolitic agreat de marii actori pentru întreaga
regiune fără luarea în calcul a intereselor și soluțiilor statelor
27
din regiune. Un posibil acord strategic ruso-europeano-american
pentru un cordon sanitar în regiune reprezentat de R. Moldova și
Ucraina va avea consecințe geopolitice catastrofice – federalizarea
R. Moldova și Ucrainei, ambiguizarea coeziunii anti-rusești actua-
le, slăbirea influenței europene în regiune, apariția de noi conflicte,
hibridizarea geopolitică a întregii regiuni etc.
În acest scenariu, Putin va ajunge din nou la Chișinău,
pas cu pas, ante portas. Vor reveni tancurile ideologice rusești
la Chișinău, iar cei care cred – acolo – în România și în Europa le
întâmpină din nou cu discordii sinucigașe, într-o inerție geopolitică
stranie a Bucureștiului și a marilor capitale europene – care enunță
posibile scheme de distribuție gri între Est și Vest a întregului spațiu
hibrid (Kiev, Tbilisi, Chișinău). Republica Moldova a redevenit
geopolitic o enclavă rusească, deasupra căreia flutură biruitor
steagul Kremlinului.
Pe termen lung se poate anticipa totodată consolidarea politi-
cii de vasalitate a actorilor politici din R. Moldova față de agenții
externi ai schimbării. Înregistrările video multiple cu „președintele”
Dodon au confirmat că acesta este un soldat modest al Kremlinului,
fără fast și anvergură, un soldat umil rămas fără solda lunară de la
Împărat. Nici oponenții săi politici nu par a evada din blestemul R.
Moldova de a produce acțiuni politice de proastă factură. După ce
și-au securizat divorțul de Partidul Socialiștilor prin jurăminte de
credință, Memorandumuri etc., vectorii „pro-europeni” s-au grăbit să
propună, în 2019, „pacea cu dușmanul” la prima batistă albă fluturată
de emisari străini (Hahn, Kozak etc.). Este evident că și politicile
acestui spațiu sunt atinse în mod fatal de lipsa de viziune, de
responsabilitate și de decență etică a unor actori cu roluri necon-
vingătoare în vodevilurile de la Chișinău.
Aceste evaluări obligă totodată la reconfigurarea predic-
țiilor privind dinamica/tempo-ul apropierii R. Moldova de
Uniunea Europeană. Într-un spațiu în care conduitele politice
conotează atât de strident vasalități și ipocrizii, într-un spațiu în
care eroii săi publici se comportă în continuare ca într-o gubernie
a Rusiei, predicțiile privind parcurgerea unui traseu european
devin tot mai puțin credibile pentru Chișinău.
În fine, aceste episoade tragicomice, pe alocuri tribale, de la
Chișinău confirmă că eșecul apropierii mentale a R. Moldova
28
de Europa este prioritar unul al Bucureștiului, care a investit
totuși, paradoxal, resurse politice, umane și logistice considerabile
în desovietizarea R. Moldova, în europenizarea mediilor sale cul-
turale, științifice, academice, politice etc. Acest eșec nu poate fi pus
defel pe seama Moscovei, Berlinului Varșoviei, Budapestei etc.
Este vital ca Bucureștiul să își reinventeze politici eficiente
față de R. Moldova, să își recalibreze instrumentarul de acțiune
politico-diplomatică, să existe din nou geopolitic la Chișinău.

xxx

Dintre cei patru vectori geopolitici exprimați prioritar în R.

Moldova în ultimele trei decenii, doar doi au avut capacitatea
de a construi paradigmatic, doar doi au contat cu adevărat și
au creat paradigme: vectorul european și cel post-sovietic/rusesc.
Timp de trei decenii, s-au jucat în R. Moldova foxtrot și kaza-
cioc geopolitic; sârbele au rămas doar pentru nunți.
Timp de treizeci de ani, foxtrotul și kazaciocul geopolitic
s-au combinat în mod creativ, s-au reinventat, au construit chi-
mii, au țesut scenarii, au construit paradigme.
Cea mai recentă paradigmă geopolitică dintre acestea, regiza-
tă în 2019 și care va domina scena viitoarelor decenii de statalitate
și suveranitate în R. Moldova, pare a fi revenirea R. Moldova
în zona gri, ambiguă geopolitic, a coexistenței intereselor
ruso-europene-americane.
Pierderile geopolitice din R. Moldova din ultimii ani, care
vor fi facilitat/produs revenirea Rusiei în spațiu și negocierea noii
paradigme geopolitice, par a avea patru cauze majore.
Prima se află la București. Dintotdeauna cheia reintegră-
rii R. Moldova în spațiul românesc/european s-a aflat în mâinile
Bucureștiului. Republica Moldova a fost întotdeauna, cum menți-
onam anterior, „cartoful fierbinte” al clasei politico-administrative
de la București și totodată hârtia de turnesol a politicii noastre
externe, „proba noastră de viață” în relațiile internaționale. Fără
un proiect solid, sistemic, structurat, vizionar și responsabil al
României pentru R. Moldova nu avem motive spre a aprecia că
putem avea vreodată performanță în politica noastră externă, oriun-
de în lume (prioritar la Bruxelles sau Washington). De circa două
29
decenii, Bucureștiul dezvoltă ipocrit și desubstanțializat o orientare
voit ambiguă de politică externă în raport cu Chișinăul numită in-
variabil susținerea parcursului european al R. Moldova. Nu am
construit și nu avem o proiecție pe termen lung care să substanți-
alizeze specificitatea relațiilor noastre cu Chișinăul. România nu
poate avea, în raport cu R. Moldova, obiective neutre și plate de
facilitare a apropierii R. Moldova de Europa egale celor pe care le
exprimă țări din extremitatea vestică a Europei, precum Portugalia.
Avem nevoie de o proiecție națională asumată plenar de către
elita noastră politică și de către societate, de un Pact Național
pentru R. Moldova, în absența căruia politica noastră în Est
riscă să fie/devină derizorie. În absența acestei proiecții, chiar și
actualul pariu al relației cu R. Moldova, „sprijinirea integrării eu-
ropene a R. Moldova”, riscă să nu fie realizat, pentru că România
nu mai deține profilul și expertiza necesare implicării sale în for-
matele externe care contează pentru viitorul R. Moldova. Aș spune
că principala cauză a absenței unui proiect românesc sistemic
pentru R. Moldova constă în criza valorilor și în coma noastră
meritocratică, în absența permanentă a oamenilor de stat veri-
tabili din spațiul public românesc.
A doua cauză se află în deciziile marilor cancelarii euroatlan-
tice, exprimate punctual în proiectul tactic de compromis propus în
2019 blocului ACUM. A existat întotdeauna un proiect modest
(dezangajant) al marilor cancelarii privind R. Moldova – spațiu
pe care de altfel cu greu îl găsesc aceștia pe hărțile pereților aflați
la mii de kilometri distanță de cataclismele și suferințele de aici.
Berlinul nu a avut generozitatea de a hrăni proiectul europenizării
R. Moldova măcar ca răsplată pentru sprijinul decisiv al Europei
pentru proiectul reunificării Germaniei. Parisul și Berlinul caută la
Chișinău prioritar posibile scheme de compromis cu Moscova, pe
care nu au exclus-o niciodată de la mesele marilor negocieri. Faptul
că marile cancelarii europene au alt proiect față de R. Moldova
decât cel care i-ar fi deschis porțile Europei devine din ce în ce
mai clar. România nu a avut, iată, nici la Bruxelles resursa insti-
tuțională capabilă să obțină (să provoace) un angajament real al
Europei față de R. Moldova. Nu mai există un angajament politic
real al UE de a susține europenizarea R. Moldova, iar absența

30
acestui angajament se reflectă astăzi și în criza instrumentelor euro-
pene de prezență în spațiu (de exemplu, Parteneriatul Estic).
Avem toate motivele să credem că noul proiect geopolitic al
Europei pentru R. Moldova și în general pentru estul Europei
(vecinătatea estică) este retransformarea acesteia în zonă-tam-
pon, zonă gri, teatru în care să se exprime deopotrivă instrumentele
și interesele Europei și ale Moscovei. Acest nou proiect geopolitic
va fi fost generat de factori deloc circumstanțiali precum: revenirea
etapizată post-Crimeea a Federației Ruse în spațiul său de influență
reprezentat prioritar, aici, de Ucraina și R. Moldova; degradarea
rolului geopolitic al Uniunii Europene, subminat de procese toxi-
ce precum Brexitul; accentuarea faliilor existente în relația tran-
satlantică; restabilirea primatului politicii naționale în dauna celei
colective/europene în cancelariile relevante ale Europei etc. Acest
nou proiect geopolitic vizează reinstalarea cortinei de fier (cu
nuanțe semantice alternative – cortină gri, de catifea etc.) pe
Prut, între cultura europeană/occidentală și cea rusească, cu
un mic cordon sanitar de întâlnire neconflictuală a acestora.
Vedem semnele acestui proiect gri al Europei în aproape toate
manifestările vieții politice din R. Moldova (mai ales după crearea
coaliției ACUM și PSRM) și episodic în Ucraina.
Geopolitic, cortina gri se manifestă astfel: Uniunea Europeană
se preface grijulie față de viitorul european al Republicii Moldova,
la supraviețuirea pur retorică/teoretică a căruia contribuie con-
junctural cu fonduri dedicate și foi de parcurs ipocrite, în timp ce
Moscova tace, face și desface toate politicile, de la presa de pe
tarabă la soluțiile pentru Transnistria și Găgăuzia.
Cuvântul de ordine al acestui nou scenariu european gri
pare a fi fost asasinarea geopoliticii, respectiv promovarea tezei
sovietice potrivit căreia coaliția și „Țara” ar avea nevoie de înmor-
mântarea securii geopolitice pentru a se putea focaliza pe supra-
viețuirea prin compromis a actualei coaliții de la putere. La adăpost
de „geopolitică”, Rusia a revenit geopolitic pe Prut.
O a treia cauză o reprezintă degradarea constantă a fi-
zionomiei și acțiunii clasei politice din R. Moldova. Prioritatea
de facto a acesteia a reprezentat-o utilizarea retoricii pro-europene
în interesul financiar al propriei oculte, prin devalizarea fondurilor
europene de sprijin. Interesele clientelare și acțiunile ilicite ale
31
acestora au fost dublate de erori tactice de poziționare și acțiune. În
acest fel, s-a creat un culoar favorabil extrem de larg adversarului
politic, prioritar prin alterarea fundamentală a percepției potrivit
căreia clasa politică pro-europeană ar fi capabilă de performanțe în
planul modernizării R. Moldova.
În fine, a patra cauză constă în mirajul fatal al lumii ruse
în R. Moldova, combinat cu tacticile și ideologiile Moscovei im-
portate permanent la Chișinău, mai ales odată cu sosirea la putere
a lui Igor Dodon.

xxx

Dansul geopolitic voios din R. Moldova, combinația

fatidică dintre foxtrot și kazacioc, care pare a condamna R.
Moldova la noi singurătăți dincolo de Europa, din nou dincolo
de cortină, poate fi totuși frânt.
O parte a soluției este ca Bucureștiul să reconstruiască un
proiect național și european pentru R. Moldova, care să includă:
elaborarea unei Concepții de politică externă care să includă R.
Moldova ca prioritate absolută a politicii noastre externe; inițierea
dezbaterilor interne pentru un Pact național pentru R. Moldova;
valorizarea resursei umane de calitate pentru elaborarea proiecției
naționale strategice privind R. Moldova și gestionarea relațiilor cu
R. Moldova în centrala MAE și în misiunile noastre diplomatice și
consulare; eliminarea practicilor sinecuriste în ministerele și depar-
tamentele care gestionează raporturile cu R. Moldova și cu românii
din afara României (comunități și diaspora); multiplicarea efortu-
rilor de promovare a R. Moldova și regiunii pe agendele marilor
cancelarii europene; elaborarea de formate și instrumente europene
care să aducă beneficii reale R. Moldova etc.
Trebuie să se reinventeze geopolitic în spațiu și Bruxellesul
și Washingtonul, ale căror soluții pentru Moldova, coroborate cu te-
zele „valoroase” de la Moscova, au împins Chișinăul spre kazacioc.
În absența unor soluții geopolitice creative la București,
Bruxelles și Washington, se va mai dansa geopolitic timp
de încă trei decenii de statalitate și suveranitate la Chișinău
foxtrot-kazaciocul.

32
 Demnitatea-i pâinea învierii…
Nina CORCINSCHI,
doctor habilitat în filologie, Institutul de Filologie Română
„Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, MECC al RM

Director al Institutului de Filologie Română

„Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului
Educației, Culturii și Cercetării.
Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova
și din România.
A publicat volumele Poezie și Publicistică.
Interferenţa limbajelor (Tipografia Centrală,
2008); Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)
mediată (Eikon, 2016); Publicistica literară
din Republica Moldova (în colab., Institutul de
Filologie, 2015); Cărțile care mă iubesc (Junimea,
2016); Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu
de vorbă cu Nina Corcinschi (în colab., Cartier,
2017), Narațiuni ale erosului (Cartier, 2019). A
îngrijit edițiile Alexandru Robot. Scrieri. Poezie.
Proză. Publicistică. Eseu (Știința, 2018), Alexandru Robot. Scrieri. Eseu.
Publicistică. Cronici. Interviuri (Știința, 2019), a pregătit (selecție și prefață)
antologia Rost, de Andrei Țurcanu (Cartier, 2018), a coordonat volumul Andrei
Țurcanu, Un destin asumat (Cartier, 2020).
Distincții: Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2008,
2013), Premiul Academiei de Ştiinţe a Moldovei pentru critică literară (2010,
2012), Premiul Salonului Internațional de Carte de la Chișinău (2015), Premiul
Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018),
Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020), Premiul
„Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri
literare” (2019), Premiul „Ion Creangă”, al Muzeului Național al Literaturii
Române, Iași (2019).  

*******
Momentul de răscruce al Basarabiei – ruptura de URSS și
obținerea suveranității – a catalizat nebănuite energii artistice.
Poeți arondați lirismului pur, ca Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion
Hadârcă, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi etc. au devenit o
portavoce a idealurilor naționale. Atunci a fost momentul de glo-
rie al poeziei patriotice basarabene. Poeziile sociale ale poeților

33
generației ᾿60-᾿70 constituie o pagină aparte din istoria noastră
literară. E poezia care, uzitând de formule retorice, de structuri de-
notative, a conturat cea mai înaltă cotă a sensibilității, a profilului
psihologic al basarabenilor într-un moment de cotitură de destin.
Lirismul și-a găsit atunci timbrul mesianic potrivit pentru a reface
mersul istoriei. O bună parte dintre poeziile acelor timpuri au fost
puse pe note și au devenit șlagăre de neuitat.
Eliberarea din carcera URSS, recuperarea dreptului de a fi
stăpânul propriului destin impunea pentru poetul din cetate găsirea
notei potrivite a emoției, un regim liric răscolitor și un ritm cât mai
melodios. Scrisă în plină Renaștere Națională, poezia Suveranitate,
de Ion Hadârcă, este expresia unei stări de intense efuziuni emoțio-
nale și de descătușare a energiilor sociale, reprimate de prea multă
vreme. Poemul este intens metaforic. În imaginile poetice însă se
citesc indiciile denotative ale realităților istorico-sociale: suvera-
nitatea mult dorită, eliberarea poporului de cotropitori, atragerea
proniei divine în devenirea de destin a Basarabiei. Abia ieșită de
sub cnutul sovietic, Basarabia este încă o rană care sângerează de
la ororile ocnelor, de la cotropirile devastatoare ale imperiului.
Energia rugii, a invocării pazei divine este inerentă în acest trata-
ment de refacere, de vindecare a rănilor istoriei.
După lungi captivități și supunere forțată străinilor, suvera-
nitatea, „azima poporului”, e ca o împărtășanie din cupa libertății
și a speranței. Simbolistica însemnelor suveranității – perla neagră
din coroană, spada, crucea – este coroborată cu istoria neamului ro-
mânesc din Basarabia. „Zbârcita lacrimă țărană” , „Satele orfane”
este prețul plătit de generații de basarabeni pentru a-și redobândi
libertatea și demnitatea. O libertate eliberatoare de minciună și
fals, de impostură istorică. Basarabia este ruptă din trupul vechii
Moldove, sugerează poetul („Că la Putna-i glasul idealului”) și
trebuie să revină în albia ei firească. „Basarabă inima românului,
freamătă-n pădurile Cosminului” – printre cele mai reușite versuri
din întreaga poezie – e o împărtășire a suferinței basarabene de în-
treaga suflare românească. Pentru un popor care vrea să se salveze,
„Demnitatea-i pâinea învierii”, iar istoria trebuie să devină lecție
de învățătură. Moldova istorică, a lui Ștefan cel Mare, s-a salvat
prin credință și demnitate, la fel și contemporanii se pot salva prin
ajutor divin. „Hăinia” vine de la dușmani, pe când „Domnul ne-a
înălțat în Ștefănie”.
Cântată de Doina și Ion Aldea-Teodorovici, poezia
Suveranitate capătă o pregnanță emoțională deosebită. Se încarcă
de tensiune și sugestie. Devine un imn al demnității și al libertății.

34
 1917-1918: o primă experiență de exercitare
a suveranității și independenței în spațiul
basarabean
Ion NEGREI,
cercetător științific,
Institutul de Istorie, Chișinău

Absolvent al Facultății de Istorie și

Pedagogie a Universității Pedagogice de
Stat „Ion Creangă” din Chișinău (1980).
Actualmente, cercetător ştiinţific la Institutul
de Istorie, Chișinău. vicepreşedinte al
Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova
(2000-2018). Redactor - șef al revistei de is-
torie și cultură „Cugetul” (1991-1998, 1999 –
2008), sef de redacție Istorie la Editura „Prut
Internațional” (1998-2008). Lector universi-
tar la unele instituții de învățământ superior
(1986-1998). Viceprim-ministru al Republicii
Moldova (2009-2011).
Domeniul de interes ştiinţific: istoria Basarabiei în contextul evoluţiei
poporului român. Autori a peste 120 de lucrări științifice. Volume publicate, în
colaborare: Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei, Buc., 2009; Pantelimon
Halippa – Apostol al Basarabiei. Studii. Documente. Materiale, Chişinău,
2013; Ioan Pelivan, părinte al mişcării naţionale din Basarabia, Buc., 2011,
Chișinău, 2012; Ioan Pelivan, istoric al mişcării de eliberare naţională din
Basarabia, Buc., 2012; Ioan Pelivan. Corespondență. Memorii, Chișinău, 2019.
În anul Centenarului Unirii (2018), a coordonat apariția lucrării Marea
Unire a românilor de la 1918. Contribuții bibliografice. (Biblioteca Națională
a Republicii Moldova), Chișinău, 2018, 626 p. În același context, a editat ediția
anastatică a lucrării Anul 1918. Ora astrală a neamului românesc, Iași, 2017,
(apărută inițial la Chișinău, în 1998), precum și lucrarea Ștefan Holban: croni-
ca vieții unui om politic basarabean, Chișinău, 2018. Autor și coordonator al
lucrării Vasile Stroescu – un sol al altei lumi, un om din alte timpuri, Chișinău,
2016.
Autor de manuale pentru disciplina școlară Istoria Românilor (cla-
sele VIII, X și XI), precum și altor materiale didactice pentru învățământul
preuniversitar.

35
 *******
Revoluţia democratică rusă din februarie 1917 avea să răstoar-
ne din temelii vechea ordine politică şi socială din Imperiul Rus, să
trezească la viaţă nouă toate popoarele acestui mare conglomerat
multietnic, inclusiv pe românii basarabeni. Febra căutărilor unor
noi rosturi politice, sociale şi naţionale a cuprins întreaga societate
basarabeană.
Din păcate, explozia socială produsă în inima Imperiului Rus a
găsit nepregătite forţele politice din Basarabia pentru o turnură atât
de radicală a lucrurilor. Însă treptat, pe măsura conturării progra-
mului politic, în sânul societăţii basarabene s-a produs o scindare,
iar mai apoi o regrupare a forţelor politice după criteriul naţional.
Revendicarea drepturilor naţionale a devenit lozinca principală a
mişcării politice a românilor basarabeni.
În atmosfera libertăţilor politice instaurate de revoluţia rusă
din februarie 1917, în Basarabia câştigă teren ideea autodetermi-
nării, potrivit căreia popoarele erau libere să-şi hotărască soarta.
Lupta pentru autodeterminarea Basarabiei era condusă de Partidul
Naţional Moldovenesc, constituit la începutul lunii aprilie 1917, la
Chişinău.
Programul acestui partid, publicat la 9 aprilie 1917, în ziarul
„Cuvânt Moldovenesc”, formula principalele revendicări politice,
sociale şi culturale ale mişcării de emancipare naţională: dobândirea
celei mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti,
şcolare şi economice a Basarabiei; convocarea Dietei provinciale
(Sfatul Ţării), potrivit obiceiurilor vechi şi nevoilor de acum ale
ţării; introducerea în şcolile de toate treptele a învăţământului în
limba naţională a poporului; autonomia bisericii în frunte cu un ie-
rarh din partea locului; satisfacerea serviciului militar pe teritoriul
Basarabiei; oprirea colonizării (adică interzicerea aşezării străinilor
pe pământul Basarabiei), împroprietărirea ţăranilor etc.

Congresul militarilor moldoveni

(20-27 octombrie 1917).
Proclamarea autonomiei Basarabiei
Ideea autonomiei Basarabiei formulată în programul
Partidului Național Moldovenesc a fost revendicată în numeroase

36
congrese și adunări, mitinguri și demonstrații, la care participau
diverse pături și categorii sociale: Congresul cooperatorilor (6-7
aprilie 1917), adunarea ostașilor moldoveni din garnizoana Odesa
(18 aprilie 1917), Congresul clerului și mirenilor (19-25 aprilie
1917), Congresul studenților moldoveni (20 mai 1917), Congresul
gubernial al țăranilor (21-23 mai 1917) etc. La Congresul învățăto-
rilor moldoveni (25-28 mai 1917), Vladimir Herța, vicepreședinte
al Partidului Național Moldovenesc, declara răspicat: „Nu mai
vrem să fim robi și fii ai întunericului. Noi vrem să fim stăpâni pe
soarta noastră, vrem să fim autonomi! Vrem autonomia cea mai
largă pentru Basarabia și vrem ca Rusia să se prefacă în republică
federativă”. Lupta pentru autonomia ținutului dintre Prut și Nistru
s-a intensificat îndeosebi după înaintarea de către guvernul de la
Kiev, în iulie 1917, a unor pretenții de încorporare a teritoriului
Basarabiei în componența statului ucrainean.
Revendicarea românilor basarabeni consuna cu dreptul națiu-
nilor la autodeterminare, drept proclamat de revoluția rusă, și mai
era alimentată și de faptul că, inițial, la fața incipientă de încorpo-
rare a ţinutului dintre Prut și Nistru în cadrul Imperiului Rus, în
timpul domniei țarului Alexandru I, o scură perioadă, Basarabia s-a
bucurat de statutul de autonomie. Deși aflată sub dominația Rusiei
țariste, în Basarabia, aspirațiile de autonomie, libertate naţională,
autodeterminare au fost mereu prezente. Impus să cedeze rezis-
tenței populației românești din Basarabia, guvernul rus, în 1818,
acordă provinciei autonomie teritorială. Dar autonomia Basarabiei
ca și autonomiile altor provincii neruse, a fost de scurtă durată,
în 1828 fiind desființată, păstrându-se doar unele elemente ale ei.
Totuși, ideea autonomiei, dorința revenirii la vatra românismului
nu dispare în Basarabia. Aproape toţi intelectualii basarabeni (T.
Vârnav, C. Stamati, Al. Hâjdeu, Al. Sturdza, Al. Donici, D. C.
Moruzi, Z. Arbore, C. Stere, A. Mateevici etc.) propagă în scrierile
lor, în mod direct sau indirect, idealul dezrobirii poporului româ-
nesc din Basarabia.
În noile condiții, la distanța de peste o sută de ani, Basarabia
se declară dispusă „să-şi ocârmuiască singură viaţa ei din lăuntru”,
angajându-se să respecte „drepturile naţionale ale tuturor locuito-
rilor ei”.

37
 Îndelung discutată, autonomia Basarabiei a fost proclamată
de Congresul militarilor moldoveni (20-27 octombrie 1917), ac-
țiune prin care românii basarabeni, după perioada romantismului
revoluționar din primăvara-vara anului 1917, pășesc în faza orga-
nizării practice a vieții naționale, inclusiv pe dimensiunea politică.
Iniţiativa convocării Congresului militarilor moldoveni apar-
ţine Comitetului Executiv al Sfatului militarilor moldoveni din
Odesa, care, în ședința din 20 septembrie 1917, a decis „să convoa-
ce Congresul ostățesc moldovenesc al delegaților tuturor moldo-
venilor din întreaga Rusie, ca organ revoluționar cel mai îndreptățit
să declare autonomia Basarabiei, atât teritorială, cât și politică”1.
Comitetul ostașilor și ofițerilor moldoveni de la Odesa a desemnat
o delegație, compusă din sublocotenentul Ion Păscăluță și volunta-
rul Ștefan Holban, care a plecat, inițial, la Chișinău, urmând apoi să
se deplaseze la Petrograd sau la Marele Cartier General al armatei
ruse, ca să obțină aprobarea pentru convocarea congresului. La
Chișinău, solii de la Odesa au insistat asupra necesității convocării
„cât mai curând posibil” a „Congresului reprezentanților organiza-
țiilor militare moldovenești”.
În ședința din 29 septembrie 1917, Comitetul Executiv
Central al Sovietului deputaților soldați, ofițeri și marinari mol-
doveni, constituit la Chișinău, la 23 iulie 1917, a decis „să ceară
Comandantului Suprem să aprobe și să sprijine convocarea pentru
data de 20 octombrie 1917, la Chișinău, a Congresului soldaților și
ofițerilor moldoveni”, stabilind şi norma de reprezentare: câte un
ofițer și doi soldați de la fiecare 250 de oameni și câte un ofițer și
un soldat de la unități sub 100 de oameni. Pentru susținerea acestor
cereri, s-a decis delegarea sublocotenentului Ion Păscăluță, sergen-
tului termen redus Ștefan Holban și căpitanului A. Popa la Marele
Cartier General al armatei ruse pentru a obţine aprobarea legală a
congresului, „spre a se evita deschiderea lui cu de la sine putere,
fără autorizație prealabilă”2.
Delegația s-a deplasat la Moghiliov, la reședința Cartierului
General al armatei ruse, dar cu puţin timp înainte de a ajunge la
destinaţie, comandantul suprem Al. Kerenski tocmai plecase pe
1
Ștefan Holban, Evenimentele premergătoare Congresului ostașilor moldoveni din
1917, în Patrimoniu. Revistă de lectură istorică, Chișinău, 1991, nr. 1, p. 11.
2
Iurie Colesnic, Generația Unirii, Chișinău, 2016, p. 512-514.

38
front. În lipsa acestuia, solii basarabeni au cerut audienţă la gene-
ralul Duhonin, șeful Marelui Stat Major. Acesta, declarându-le că
nu poate aproba convocarea Congresului militarilor moldoveni din
întreaga Rusie, le-a sugerat, indirect, că, în situaţia revoluționară
concretă, congresul poate fi convocat și fără aprobare oficială. În si-
tuația data, Ion Păscăluță și Ștefan Holban au expediat, din proprie
inițiativă, de la Oficiul Poștal al Cartierului General o telegramă,
adresată „tuturor comandanților și președinților Comitetelor revo-
luționare ale fronturilor, armatelor, corpurilor de armată, diviziilor,
regimentelor și unităților speciale”, prin care îi informa despre
aprobarea convocării congresului de către Comandantul Suprem
A. F. Kerenski și solicita acestora să trimită la Chişinău delegații
moldoveni aleși, conform normei prestabilite3.
Suplimentar, Ștefan Holban, deplasându-se la Petrograd, prin
intermediul Direcției Generale a Agenției Telegrafice, a reușit să
publice textul telegramei respective „în toate edițiile periodice din
Rusia”, conribuind astfel la mediatizarea ei, la informarea coman-
danţilor și la determinarea lor de a trimite delegaţi la congres.
După cum era programat, în ziua de 20 octombrie 1917, la ora
15.00, după o defilare impresionantă a delegaților pe artera princi-
pală a oraşului – strada Aleksandrovskaia - de la Palatul Libertății
(localul în care își desfășura activitățile Comitetul Executiv Central
al Sovietului deputaților soldați, ofițeri și marinari moldoveni) până
la Sala Eparhială (localul în care urma să-și țină lucrările congresul),
într-un cadru solemn s-a deschis Congresul militarilor moldoveni.
Manifestarea de deschidere a fost de-a dreptul impresionantă. Cei
cca 800 de delegați, care reprezentau peste 250 000 de ostași mol-
doveni de pe toate fronturile și din Rusia, „toată această mulțime de
norod, cu steaguri naționale moldovenești și muzică, a purces de la
Curtea Slobozeniei la Curtea eparhială. Aici cei puși de comitetul
ostășesc încă odată i-au mai strecurat (verificat – n.a.) pe toți la
intrarea în curte și le-au cercetat documentele. Toată vremea ostașii
păzeau cea mai mare liniște și rânduială. În sfârșit, toți s-au așezat.
Ceasul a sunat (ora) 3. Muzica a cântat „Marselieza” și președin-
tele Comitetului Central Moldovenesc, dl podporucic Pântea, în
stigăte de „Ura!” și „Vivat!”, a deschis cea dintâi adunare a tuturor
3  
Gh. V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Chi-
șinău, 1933, p. 127-128.

39
ostașilor moldoveni din Basarabia și Rusia”4. Conform unui martor
ocular, Congresul „a fost o manifestare a instinctului de disciplină
a poporului român din Basarabia. Pe când pretutindeni domnia
anarhia, soldații moldoveni … parcă în ciuda tuturor democraților
demagogi merg în rânduri disciplinate în frunte cu ofițerii lor5”.
Președinte al congresului a fost ales căpitanul de cavalerie
Vasile Cijevschi, vicepreședinți - sublocotenentul Gherman Pântea,
praporșcicul Ion Păscăluţă şi soldatul Braga, secretari, pentru limba
rusă, – voluntarul Ştefan Holban, marinarul Plătică, sublocotenentul
Rugină, iar pentru limba moldovenească - sublocotenentul Gheorghe
Năstase, praporșcicul T.V. Cotoros și soldaţii Lungu şi Buga.
Congresul a fost salutat de „împuterniciții ocârmuirii locale, a parti-
delor obștești și politice, a organizațiilor naționale de pe front și din
spate”. În faţa delegaţilor au luat cuvântul ajutorul comisarului guber-
nial al Basarabiei Ion Inculeț, Pan Halippa (redacția ziarului „Cuvânt
Moldovenesc”), dr. Arzumaneanț (delegatul Partidului social-demo-
crat muncitoresc din Rusia), dr. Lurie (reprezentantul Bundului evre-
iesc), Pantelimon Erhan (împuternicitul Comitetului țăranilor din
Basarabia), Elena Alistar (Societatea femeilor moldovence), Teofil
Ioncu (președintele Partidului Național Moldovenesc), V. Prahnițchi
(delegatul marinarilor moldoveni de pe Marea Neagră), Vasile
Gafencu (delegatul cavaleriștilor moldoveni din Novogheorghevsk),
Ștefan Holban, Anton Crihan (inspectorul cohortelor moldovenești
din Basarabia), Vasile Țanțu și Grigore Cazacliu (Comitetul osta-
șilor și ofițerilor basarabeni de la Iași), Toma Jalbă (reprezentantul
moldovenilor de peste Nistru) etc.
A doua zi, la 21 octombrie 1917, după dezbaterea raportu-
lui despre activitatea Comitetului Executiv Central al militarilor
moldoveni, prezentat de Gherman Pântea, discuțiile s-au axat, în
4  
M. Minciună, Adunarea ostașilor moldoveni, în Soldatul Moldovan, Chișinău, anul I,
1917, 26 octombrie, nr. 7, p. 2; Ziarele românești despre Unirea Basarabiei, Bucovinei și
Transilvaniei. Vol. I. Promovarea idealului Unirii Basarabiei, Transilvaniei și Bucovinei.
21 Martie – 15 Decembrie 1918. Articole selectate și editate de Marius Diaconescu (co-
ordinator), Andrei Florin Sora (coordinator) …, București, 2018, p. 352-353.
5  
V. S., Impresii din ziua proclaimării autonomiei Basarabiei, în Sfatul Țării, Chiși-
nău, anul I, 1918, 22 octombrie, nr. 161, p. 2; Ziarele românești despre Unirea Basa-
rabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Vol. VI. Presa din România despre pregătirea Unirii
Transilvaniei și Bucovinei. 12 octombrie – 27 noiembrie 1918. Articole selectate și
editate de Marius Diaconescu (coordinator), Andrei Florin Sora (coordinator) …, Bu-
curești, 2018, p. 171.

40
principal, pe dreptul Basarabiei la autonomie, delegaților explicân-
du-li-se noțiunile republică, federație, autonomie (I. Buzdugan),
precum şi sensul sintagmei „dreptul popoarelor la autodetermina-
re” (V. Cijevschi, T. Ioncu). A rămas memorabilă luarea de cuvânt
a învățătorului soldat Ștefan Holban, bun cunoscător al probleme-
lor naționale și politice, care le explica delegaților la congres că
„Rusia și Austria au înbucățit neamul românesc și sub jugul lor el
a dus o viață plină de amar și de chin. Însă acuma revoluția rusă a
declarat că fiecare norod are dreptul să-și hotărască singur soarta,
ajungând chiar a se dezlipi de Rusia, dacă vrea. Noi moldovenii
asta nu o vrem, ci dorim numai să fim autonomi, adică rămânând
cu Rusia, să avem chip a ne ocârmui singuri în treburile noastre”6.
Contrazicându-i pe unii oratori indecişi, a declarat că „nu e vremea
de rugat să ni se dee autonomia… De sus nu vom căpăta nimic, căci
acolo nimenea n-are putere. Trebuie ca noi acum să hotărâm auto-
nomia Basarabiei și să alegem Sfatul Înalt care va ocârmui țara”.
Delegații la acest „mare congres”, sosiți la Chișinău, de pe
toate fronturile războiului mondial, constatând că Rusia este o țară
foarte mare, locuită de o mulțime de popoare, fiecare cu cultura lui
deosebită și cu conștiința lui națională, iar ocârmuirea centrală (din
Petrograd) doar împiedică propășirea culturală și îmbunătățirea stării
lor economice, au votat o rezoluție prin care recunoșteau că forma
cea mai potrivită a ocârmuirii Rusiei este republica federativă demo-
cratică. Din această perspectivă, ”având în vedere cultura națională
a neamului moldovenesc și trecutul lui, și plecând de la principiul
revoluției că fiecare norod are dreptul să-și hotărască soarta lui, în
dorința de a uni neamul moldovenesc și a-i chezășlui drepturile lui
naționale și propășirea lui economică și culturală”, la 21 octombrie
1917, Congresul a hotărât în unanimitate „să declare autonomia te-
ritorială și politică a Basarabiei”. La momentul adoptării rezoluției,
sala agita steagurile naționale moldovenești și interpreta cântecele
naționale „Deșteaptă-te, române!” și „Pe-al nostru steag e scris
Unire!”. Documentul adoptat preconiza, de asemenea, ca Basarabia

6
Ziarele românești despre Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Vol. I. Pro-
movarea idealului Unirii Basarabiei, Transilvaniei și Bucovinei. 21 Martie – 15 De-
cembrie 1918. Articole selectate și editate de Marius Diaconescu (coordinator), Andrei
Florin Sora (coordinator) …, București, 2018, p. 359.

41
autonomă să fie reprezentată pe lângă guvernul provizoriu de la
Petrograd de un „împuternicit al neamului moldovenesc”.
Atmosfera sărbătorească a fost întregită de vizita făcută mi-
litarilor moldoveni întruniți în congres de batalionul de cca 800 de
voluntari ardeleni și bucovineni, în frunte cu 23 de ofițeri, care în
drum spre Iași, au hotărât să facă un popas la Chișinău, „spre a-și
strânge mâna și a se bucura împreună de faptele mari”.
Încă în vara anului 1917, în condițiile căderii regimului mo-
narhic, Comitetul Executiv Central al militarilor moldoveni a ela-
borat principalele teze privind organizarea statului rus. Conținutul
acestora se reducea la următoarele: „1) Republica Rusă trebuie să fie
federație de tipul Statelor Unite ale Americii; 2) Basarabiei trebuie
să i se acorde autonomie politico-teritorială deplină, între râurile
Prut și Nistru, cu asigurarea drepturilor tuturor naționalităților; 3)
Toate problemele vieții în Basarabia trebuie să fie reglementate de
parlamentul suprem al Basarabiei, cu excepția relațiilor internațio-
nale, armată, flotilă, poștă, telegraf, monedă și altele. Administrația
în Basarabia trebuie să fie din băștinași ce cunosc limba, modul de
viață și necesitățile populației locale, iar lucrările organelor publice
și documentația să se întocmească în limba populației locale...7”.
Învățământul, biserica, justiția și celelalte ale Basarabiei autonome
trebuiau să funcționeze în limba moldovenească/română. La fel,
recruții moldoveni urmau a fi instruiți în limba moldovenească,
de ofițeri care cunosc această limbă, iar serviciul militar urma a
fi satisfăcut în cuprinsul Basarabiei. La adunările generale ale lo-
cuitorilor, cu precădere a celor din mediul rural, acest program de
autonomie al Basarabiei s-a bucurat de o largă susținere8.
În plan legislativ, la modul practic, autonomia politică și ad-
ministrativă a provinciei urma să fie asigurată de Sfatul Țării ca
organ suprem de conducere al Basarabiei, rezoluția de înființare
a căruia a fost votată de Congresul militarilor moldoveni la 23
octombrie 1917. După dezbaterea raportului „Basarabia şi ocâr-
muirea ei”, prezentat de Ion Buzdugan, a fost adoptată hotărârea
Despre Sfatul Țării, conform căreia s-a decis formarea unui organ
legislativ suprem al Basarabiei, alcătuit din 120 de deputați: 84 de
moldoveni (70 %) și 36 de reprezentanți ai „celorlalte neamuri”
7  
Mihai Tașcă, Elena Aramă, Satul basarabean la 1917: revendicări social-politice și
naționale. Studiu și culegere de documente, Chișinău, 2019, p. 25.
8  
Ibidem.

42
(30%). 44 de deputați urmau să fie aleşi din partea militarilor mol-
doveni. Suplimentar, la cele 120 de mandate votate de congres,
printr-o altă hotărâre, s-a decis ca în legislativul basarabean să fie
rezervate 10 locuri de deputat pentru moldovenii de peste Nistru,
„dacă dânșii vor dori să le prindă”. Sfatul Ţării ca organ legisla-
tiv suprem al Basarabiei trebuia să activeze doar până la alegerea
„Adunării întemeietoare basarabene”. Din momentul proclamării
autonomiei, întreaga administrație din Basarabia urma să treacă în
subordinea Sfatului Țării, organizaţiilor şi comitetelor revoluţio-
nare recent create rezervându-li-se „un caracter curat profesional”,
fără dreptul „să se amestece în treburile politice”.
În ședințele din 25-27 octombrie 1917, Congresul militarilor
moldoveni a ales primii 32 de deputați în Sfatul Țării (câte 4 de-
putați de la fiecare județ) din cei 44 care trebuiau aleși de militarii
moldoveni. Ceilalți 12 deputați urmau să fie aleși de către comite-
tele militare ale moldovenilor.
Congresul militarilor moldoveni a constituit un pas impor-
tant spre realizarea idealului național al românilor basarabeni, prin
hotărârile adoptate s-au făcut primii pași în direcția desprinderii
Basarabiei de fosta metropolă și constituirii unor instituții naționale
supreme chemate să asigure administrarea treburilor Basarabiei,
ținând cont de interesele naționale ale moldovenilor.
De reținut faptul că Congresul militarilor moldoveni și-a ținut
lucrările într-o atmosferă politică foarte complicată, instabilitatea
politică, iar pe alocuri anarhia cuprinseseră largi spații din întreaga
Rusie, dar și fronturile. Chiar în zilele când militarii moldoveni erau
în congres, la Chișinău, a sosit știrea despre arestarea Guvernului
Provizoriu și preluarea puterii la Petrograd de către bolșevici în
frunte cu Vladimir Lenin. Pentru a zădărnici tulburările posibile
din partea soldaților ruși, care în număr mare erau dislocați în
Basarabia, Ion Inculeț, vicecomisarul Basarabiei, a rugat pe mili-
tarii moldoveni participanți la congres „să rămână câteva zile”9 la
Chișinău, „până se va lămuri starea lucrurilor”.

9  
V. S., Impresii din ziua proclamării autonomiei Basarabiei, în Sfatul Țării, Chiși-
nău, anul I, 1918, 22 octombrie, nr. 161, p. 2; Ziarele românești despre Unirea Basa-
rabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Vol. VI. Presa din România despre pregătirea Unirii
Transilvaniei și Bucovinei. 12 octombrie – 27 noiembrie 1918. Articole selectate și
editate de Marius Diaconescu (coordonator), Andrei Florin Sora (coordonator) …, Bu-
curești, 2018, p. 171-172.

43
 Biroul de organizare a Sfatului Țării.
Convocarea Sfatul Țării
La 27 octombrie 1917, Congresul militarilor moldoveni a
desemnat o comisie, transformată apoi în Biroul de organizare al
Sfatului Ţării, care era chemat să asigure transpunerea în viață a
hotărârilor adoptate. În comisie au fost aleși sublocotenentul Vasile
Ţanţu, marinarul Grigore Turcuman, voluntarul Ion Buzdugan,
soldatul Zamfir Munteanu şi sublocotenentul Nicolae Suruceanu,
acestora recunoscându-se dreptul să coopteze și pe „acei din părta-
șii congresului, care îi vor fi de folos”.
După reorganizare, în fruntea Biroului de organizare a Sfatului
Țării, a fost ales, în calitate de președinte, sublocotenentul Vasile Țanțu,
iar vicepreședinți – sublocotenentul Vitalie Zubac și funcționarul mili-
tar Boris Epure. La ședința din 10 noiembrie 1917 a Biroului a fost ales
al treilea vicepreședinte - Pantelimon Halippa. Funcția de secretari ai
Biroului a fost exercitată de Ștefan Holban și Atanasie Chiriac. Biroul
de organizare a Sfatului Țării și-a organizat activitatea în comisii, pe
direcții de profil: financiară, militară, organizatorică, gospodărească,
administrativă, alimentară, de personal etc.
În ședința din 4 noiembrie 1917, după îndelungate discuții,
a fost decisă crearea unei comisii speciale alcătuită din cinci per-
soane – Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Pantelimon Erhan, Teofil
Ioncu, Ion Buzdugan, completată ulterior și cu alți membri – în
sarcina căreia s-a pus problema elaborării „Schemei de repartizare
a locurilor de deputat” în Sfatul Țării, respectându-se structura et-
nică a populației Basarabiei: 70% - pentru românii moldoveni, 30%
- pentru minoritățile naționale, dar și reprezentanța profesională și
politică a acestora10.
Conform schemei aprobate în ședința din 6 noiembrie 1917,
105 locuri (70%) de deputat le-a revenit românilor moldoveni, 45
(30%) locuri – grupurilor etnice, inclusiv 15 – ucrainenilor, 13 –
evreilor, 7 – rușilor, 3 – bulgarilor, câte 2 – găgăuzilor, nemților,
câte un mandat – polonezilor, armenilor și grecilor. Comisia a
decis majorarea numărului de deputați: de la 120+10, stabilit de
Congresul militarilor moldoveni, la 150 de deputați11.
10
Valeriu Popovschi, Biroul de organizare a Sfatului Țării (27 octombrie – 21 noiem-
brie 1917). Studiu și documente. Chișinău, 2013, p. 73, 115.
11
Ibidem, p. 74-76, 116-118.

44
 Biroul a stabilit și data deschiderii lucrărilor Sfatului Țării –
21 noiembrie 1917, iar în cazul în care la ședința inaugurală nu se
va prezenta un număr suficient de deputați - ziua de 26 noiembrie.
La ședința din 20 noiembrie 1917 s-a decis ca solemnitatea
de deschidere a Sfatului Țării să fie precedată de un serviciu divin,
o paradă militară, iar onoarea de rosti cuvântul de inaugurare a
lucrărilor parlamentului basarabean să revină decanului de vârstă,
deputatului Nicolae Alexandri. La postul de președinte al Sfatului
Țării a fost recomandat Ioan Pelivan, vechi luptător pentru dreptu-
rile naționale ale românilor basarabeni, care, ulterior, a renunțat în
favoarea lui Ion Inculeț, agreat de grupurile etnice.
După cum a fost stabilit, inaugurarea oficială a Sfatului Ţării
a avut loc în ziua de 21 noiembrie 1917, solemnitatea desfăşurân-
du-se într-o atmosferă înălțătoare de entuziasm, de bucurie nemăr-
ginită și de speranțe în viitor nu doar pentru moldoveni ci și pentru
toate etniile conlocuitoare în Basarabia. Deasupra edificiului în
care urma să-și desfășoare activitatea Sfatul Țării a fost arborat
„drapelul Basarabiei”, care, conform numeroaselor mărturii din
acea perioadă, era tricolorul albastru-galben-roșu. La ceremonia de
inaugurare, corul condus de preotul Mihail Berezovschi a interpre-
tat imnul național „Deșteaptă-te, române!”12. Înălțătoarea melodie
revoluționară devenise cea mai populară în mediul românilor basa-
rabeni, fiind interpretată pretutindeni.
Organizat după principiile revoluționare, Sfatul Ţării exprima
nu doar interesele naționale ale românilor basarabeni, ci şi ale mi-
norităţilor din Basarabia. Acestea din urmă și-au delegat deputații
lor în parlamentul Basarabiei, sporind prin aceasta prestigiul lui.
Prin faptul că reprezentanții zemstvei guberniale basarabene intră
în guvernul ales de către Sfatul Ţării, toată autoritatea din provincie
se concentrează în mâinile acestei instituţii.
Din momentul inaugurării, Sfatul Țării a devenit organul
suprem de putere al Basarabiei, având cea mai largă reprezentativi-
tate. Structura lui era o oglindă a structurii sociale, politice, admi-
nistrative și profesionale a provinciei. 44 de locuri din legislativul
basarabean au fost ocupate de reprezentanții militarilor moldoveni,
12
Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie
de Ion Calafeteanu și Viorica – Pompilia Moisuc. Prefață – Viorica - Pompilia Moisuc,
Chișinău, 1995, p. 77-78.

45
30 – de reprezentanții țăranilor aleși de către Sovietul gubernial
de deputați ai țăranilor, 1 – de zemstva gubernială, 9 – de zem-
stvele județene, 3 – de oraşul Chişinău, 8 – de oraşele judeţene,
3 – de Sovietul gubernial de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor
şi ţăranilor, 1- de Partidul socialist-revoluţionar, 1 - de Partidul
Social-Democrat, 1 – de Partidul Socialist-poporan, 3 – de Partidul
Naţional Moldovenesc, 5 – de organizaţiile cooperatiste, 2 – de
Asociația juriştilor, 2 – de organizaţia lucrătorilor de la căile ferate,
2 – de organizaţia lucrătorilor poştei şi telegrafului, 1 – de Uniunea
sindicatelor, 1 – de Societatea de iluminare culturală, 1 – de
Asociația învățătorilor din Basarabia, 2 – de Asociația învățătorilor
moldoveni, 1 – de Liga femeilor moldovence13.
În ședința inaugurală, Ion Inculeț, care la acel moment deți-
nea funcția de vicecomisar gubernial, reprezentant al Guvernului
Provizoriu de la Petrograd în Basarabia, a fost ales, cu unanimi-
tate de voturi, președinte al Sfatului Țării. În momentul în care
Ion Inculeț a fost ales președinte al Sfatului Țării, deputata Elena
Alistar, îmbrăcată în costum național, a așezat pe umărul lui o fru-
moasă panglică națională tricoloră.
În discursul rostit, Ion Inculeț a formulat ca obiectiv principal
al primului parlament basarabean, în condițiile „lipsei de autori-
tate în centru și a anarhiei care a cuprins întreaga țară”, „salvarea
ținutului de la distrugerea definitivă” și pregătirea, apoi a Adunării
Constituante a Basarabiei, în baza unor „alegeri generale egale,
directe și secrete”. Președintele ales solicită sprijinul cetățenilor,
încheiindu-și cuvântarea cu cuvintele: „Slobozeniile dobândite cu
mult sânge frățesc nu le-om scăpa din mâinile noastre”14.
Activitatea Sfatului Țării era coordonată de un prezidiu al-
cătuit din 8 persoane, din care, în afară de președinte, mai făceau
parte 2 vicepreședinți și 5 secretari. Prim-vicepredinte a fost ales
deputatul ucrainean M. G. Savenko (la 29 noiembrie 1917), al doi-
lea vicepreședinte – Pan Halippa, secretarul prim – Boris Epure,
secretarul doi – deputatul evreu V.I. Grinfeld (ales mai târziu, la 29
noiembrie 1917), secretarul trei – postul revenit unui deputat rus nu
13
Ion Țurcanu, Sfatul Țării. Istoria zbuciumată a unei importante instituții politice
basarabene din anii 1917-1918, Chișinău, 2018, p. 26.
14
Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie
de Ion Calafeteanu și Viorica – Pompilia Moisuc. Prefață – Viorica - Pompilia Moisuc,
Chișinău, 1995, p. 78.

46
a fost ocupat, secretarul patru – C.P. Misirkov, din partea „naționa-
lităților puțin numeroase”, secretarul cinci – Ion Buzdugan.
Deputații își desfășurau activitățile în comisii: 1) aprovizi-
onarea cu produse alimentare; 2) redacțională; 3) de validare; 4)
statutară; 5) administrativă; 6) pentru poruncile alegătorilor; 7) mi-
litară; 8) de interpelări; 9) juridică. Pe parcursul activității Sfatului
Țării, în funcție de necesități, au fost organizate și comisii speciale,
cum ar fi comisia pentru demobilizare și cea pentru combaterea
anarhiei.

Proclamarea Republicii Democratice (Populare)

Moldovenești
Lovitura de stat din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 și prelu-
area puterii de către bolșevici au modificat radical opțiunile româ-
nilor basarabeni în problema construcției de stat și raporturile lor
cu fosta metropolă. Schimbarea de opțiune a fost generată de criza
politică din Rusia, lipsa unei autorități la centru, anarhia extinsă la
scara întregii țări, neputința guvernului de a pune capăt războiului
și de a asigura cu mărfuri de prima necesitate populația sărăcită și
înfometată. Ajunsă pe marginea prăpastiei, cuprinsă de anarhie și
amenințată de vărsări de sânge fratricid, sărăcie, foamete și frig,
Rusia era în pragul dispariției ei ca stat.
În aceste condiții îngrozitoare, conducătorii politici ai
Basarabiei, urmând exemplu liderilor altor popoare din fostul
imperiu rus, făcând uz de principiul autodeterminării popoarelor,
proclamat de revoluția rusă, au considerat că „singura cale de
salvare a republicii democratice rusești este ca noroadele să se
unească și să-și ieie soarta în mâinile lor, alcătuind stăpâniri na-
ționale, în hotarele țărilor unde locuiesc”. În puterea acestui prin-
cipiu și în dorința de a păstra drepturile și libertățile câștigate în
revoluție, Basarabia, „sprijinindu-se pe trecutul său istoric”, la 2
decembrie 1917, s-a proclamat Republică Democratică (Populară)
Moldovenească. Actul politic respectiv a fost votat de Sfatul Ţării,
organul reprezentativ și legislativ suprem al populației dintre Prut
și Nistru, printr-o declarație oficială, citită inițial în limba rusă de
deputatul Teofil Ioncu, apoi, în română de Pan Halippa, vicepreșe-
dintele Sfatului Țării.

47
 Ca formă de organizare politică s-a optat pentru republică
parlamentară (în epocă, substantivul republică era însoțit de atri-
butele, populară, norodnică), cu un regim democratic de formare și
funcționare a instituțiilor, cu asigurarea și garantarea drepturilor și
libertăților cetățenești tuturor locuitorilor Basarabiei. La baza con-
stituirii și denumirii noului stat a fost pus principiul național, repu-
blica numindu-se moldovenească, accentuându-se astfel caracterul
național românesc al provinciei locuite în majoritate de moldoveni
(cca 70%), dar și faptul că istoricește spațiul dintre Prut și Nistru
a făcut parte din trupul vechii Moldove, de la care, în 1812, a fost
desprins și fost anexat de Rusia țaristă. Denumirea republicii a tre-
zit discuții aprinse. Deși unii deputați minoritari insistau ca statul
proclamat în hotarele fostei gubenii ruse să se numească republică
basarabeană, totuși, bunul simț a prevalat, exemplu demn fiind ati-
tudinea deputatului minorității armene P. Bajbeuc-Melikov, care a
declarat că susține ideea ca republica să se numească moldoveneas-
că, „deoarece aceasta este vrerea moldovenilor ca reprezentanți ai
populației băștinașe din ținut”15.
La 7 decembrie 1917, președintele Sfatului Țării Ion Inculeț
saluta comisia țărilor aliate (România, Franța, Anglia și America),
sosită la Chișinău, cu scopul de a analiza situația politică, precum și
pentru a achiziționa produse alimentare pentru front, „pe pământul
liber al noii republici latine”. De fapt, prin trecutul său istoric, la
care face trimitere declarația din 2 decembrie 1917, și compozi-
ție națională, Republica Democratică Moldovenească era un stat
românesc, firește gradul de exprimare a conștiinței naționale, mai
ales în rândurile populației rurale, analfabete, din cauza înstrăinării
și ignoranței, fiind la o cotă scăzută. Proclamată ca stat național,
RDM în egală măsură exprima și interesele „noroadelor înfrățite
ale Basarabiei”, mărturie în acest sens fiind faptul că reprezentanții
etniilor conlocuitoare din Sfatul Țării, prin vot unanim, au susținut
acest important act politic.
Prin organizarea propriei vieți politice și administrative se ur-
mărea nu doar contracararea pretenţiilor anexioniste ale Ucrainei,
ci și desprinderea ţinutului de Rusia, intrată după puciul bolșevic
din octombrie 1917 într-un proces de disoluție. Declarația adoptată
15
Sfatul Țării. Documente. Procesele-verbale ale ședințelor în plen. Ediție de Ion
Țurcanu, Chișinău, 2016, p. 206-207.

48
de Sfatul Țării la 2 decembrie 1917 nu stipula, sub nicio formă,
raporturile Republicii Democratice Moldovenești cu instituțiile de
putere din Rusia, documentul menționa doar disponibilitatea par-
ticipării RDM, în perspectivă, „ca părtașă, cu aceleași drepturi”16,
într-o eventuală republică federativă și democratică, statutul căreia
urma să fie stabilit de părțile interesate de proiectul respectiv. De
altfel, Sfatul Țării sub nicio formă nu a recunoscut oficial guvernul
bolșevic de la Petrograd, în frunte cu V.I. Lenin.
Declaraţia lansată cu ocazia proclamării RDM stabilea direc-
țiile strategice ale politicii interne şi externe ale tânărului stat. Ca
prioritate în domeniul politicii interne se stabilea alegerea, pe baza
votului universal, egal, direct și secret, după sistemul proporțional,
a Adunării Populare a RDM şi a organelor de administrare locală.
Până la convocarea Constituantei basarabene, forul suprem legisla-
tiv al RDM rămânea Sfatul Ţării, format din reprezentanţii tuturor
partidelor politice, organizaţiilor democratice și revoluţionare,
asociațiilor și societăților cultural-naționale a etniilor conlocuitoa-
re, organelor administrative locale. Puterea executivă în RDM era
reprezentată de Consiliul Directorilor Generali (Guvernul), format
din 10 directorate, responsabil doar în faţa Sfatului Ţării. În mate-
rie de politică internă RDM își mai propunea anularea pedepsei cu
moartea; consolidarea drepturilor şi libertăţilor cucerite în timpul
revoluţiei democratice (libertatea cuvântului, presei, confesiuni-
lor, întrunirilor, grevelor etc); asigurarea drepturilor minorităţilor
etnice; naţionalizarea învăţământului; organizarea forţelor armate
naţionale etc.
Pe dimensiunea administrativă și cea social-economică Sfatul
Țării și guvernul RDM își propuneau ca prioritate instaurarea or-
dinii în toate domeniile vieţii, lichidarea anarhiei și dezastrului
economic, organizarea administraţiei Basarabiei, organizarea
producţiei şi aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare şi
mărfuri de primă necesitate, reglementarea funcționării întreprin-
derilor, stabilirea zilei de muncă de 8 ore, organizarea controlului
de stat asupra producţiei şi profiturilor, elaborarea unui plan în ve-
derea demobilizării armatei. Conformându-se situației reale, când
pe teritoriul Basarabiei se mai aflau trupe rusești - anarhizare și
16
Ibidem, p. 179; Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire
la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Chișinău, 1993, p.181

49
bolșevizare, în plin proces de descompunere - iar masele de țărani
erau cuprinse de morbul revoluționar, în declarație a fost inclusă
prevederea maximalistă de trecere a pământului, în mod egal şi fără
plată, în folosință țăranilor. Întru evitarea foametei şi consecințelor
ei, Sfatul Ţării și guvernul își propuneau să întreprindă măsuri ime-
diate pentru prelucrarea şi însămânţarea tuturor câmpurilor libere
din Basarabia.
În plan extern, Sfatul Țării și guvernul RDM urmau să acțio-
neze în vederea încheierii păcii, fără anexiuni şi contribuţii, în baza
respectării dreptului la autodeterminare a popoarelor.
Faptul proclamării Republicii Democratice Moldovenești a
fost anunțat public la 6 decembrie 1917, zi în care creștinii orto-
docși îl sărbătoreau pe Sf. Nicolae, organizându-se o mare serbare
națională și religioasă, cu participarea oficialităților, clerului, arma-
tei moldovenești, precum și a unui escadron din armata poloneză
și a unei unități militare ucrainene. După serviciul divin, oficiat în
capela Palatului Sfatului Țării, Ion Inculeț, președintele Sfatului
Țării, a citit, în fața publicului adunat în curtea Palatului în care își
ținea ședințele parlamentul basarabean, Declarația de proclamare
a Basarabiei Republică Democratică Moldovenească, după care a
urmat defilarea oștilor moldovenești și străine.
Proclamarea Republicii Democratice Moldovenești a fost sa-
lutată de populația basarabeană, noua structură statală fiind asociată
cu libertăţile şi drepturile dobândite în revoluție, dar și cu tendința
de dezrobire națională atât de mult râvnită de masele de moldoveni.
Printr-o telegramă transmisă la 3 decembrie 1917 agenţiilor
telegrafice din Rusia (de fapt, documentul era adresat în mod dis-
cret conducerii bolșevice de la Petrograd, dar și altor entități statale
recent proclamate în fostele hotare ale Imperiului Rus – conducerii
Republicii Democratice Ucrainene, Republicii de Ural, Republicii
Musulmane (Tătărești) etc.) – Sfatul Țării a adus la cunoștința opini-
ei publice faptul proclamării Republicii Democratce Moldovenești,
aceasta „făcând parte, ca un membru egal, cu aceleași drepturi, din
Republica Rusă Federativă și Democratică”, entitate statală inexis-
tentă, la moment. De jure, după preluarea puterii de către bolșevici,
Rusia a fost proclamată republică a sovietelor. Totodată, în tele-
gramă se mai menționa, și aceasta este esențial, că „până la con-
vocarea Constituantei Republicii Moldovenești, suprema autoritate
50
din Basarabia este Consiliul Suprem Sfatul Țării, care este singurul
organ îndreptățit a conduce Republica Moldovenească”17.
Având în vedere pretenția proletar-țărănească a puterii de
la Petrograd, conducătorii Basarabiei comunicau faptul că Sfatul
Țării „se compune din reprezentanții soldaților, muncitorilor, par-
tidelor socialiste și organizațiilor autonome”. Telegrama, adresată
în primul rând autorităților sovietice de la Petrograd, dar și altor
entități statale recent formate în cuprinsul fostului imperiu, anunța
de fapt preluarea de către autoritățile de la Chișinău a administrării
treburilor ținutului dintre Prut și Nistru, menționarea componenței
sociale a Sfatului Țării fiind chemată să potolească elanul devasta-
tor al armatei ruse bolșevizate, aflate încă pe teritoriul Basarabiei.
În realitate, prin proclamarea RDM în cadrul Republicii
Federative Democratice Ruse – entitate politică care de jure nu
exista, căci, după preluarea puterii de către bolșevici Rusia fusese
proclamată stat al Sovietelor muncitorilor, soldaților și țăranilor –
Basarabia se declara stat independent, legăturile cu Rusia rămânând
doar formale, părere susținută de însuși Ion Inculeț, președintele
Sfatului Țării. Declarația formală a independenței s-a făcut mai
târziu (la 24 ianuarie 1918), în condiții mult mai prielnice pentru o
acțiune atât de responsabilă.
În şedinţa din noaptea de 7 spre 8 decembrie 1917, Sfatul Țării
a votat primul guvern al RDM - Consiliul Directorilor Generali,
acesta având următoarea componență nominală: Pantelimon Erhan,
preşedinte al Consiliului Directorilor Generali și director general
la Agricultură; Vladimir Cristi, director general la Interne; Ştefan
Ciobanu, director general al Instrucţiuni Publice; Teofil Ioncu,
director general la Finanţe; Nicolae Bosie-Codreanu, director ge-
neral al Căilor ferate, Poştei, Telegrafului şi Telefonului; Teodosie
Cojocaru, director general de Război şi Marină; Mihai Savenko,
director general al Justiţiei şi Cultelor; Veniamin Grinfeld, director
general al Industriei, Comerţului şi Muncii; Ioan Pelivan, director
general pentru Relații internaționale (la Externe); V. Podvinski,
director general al Controlului de stat. Structura guvernului a fost
stabilită în corespundere cu prevederile Regulamentului cu privire
la administrarea Basarabiei, adoptat în ședința Sfatului Țării din
29 noiembrie 1917, la formarea primului executiv basarabean
17
Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente ... p. 181.

51
respectându-se principiul reprezentării etnice proporționale, acesta
fiind alcătuit din 7 moldoveni, 2 ucraineni și 1 evreu.
Situația tensionată și dinamica evenimentelor nu au permis
operarea de schimbări radicale la nivelul administrației locale, de
aceea, inițial, Sfatul Țării s-a limitat la reconfirmarea comisarilor
numiți de Guvernul Provizoriu, ulterior, efectuându-se și numiri de
comisari județeni, acestora revenindu-le sarcina să supravegheze
executarea de către administrațiile locale (comitete) a ordinelor și
dispozițiilor organelor centrale. În rest, în teritoriu, organele locale
și-au continuat activitatea în formula stabilită în perioada adminis-
trației țariste și/sau Guvernului Provizoriu, vechile cadre fiind obli-
gate să depună jurământul față de Sfatul Ţării şi RDM. Prin această
acțiune, ele depuneau la dispoziția organului suprem al Basarabiei
autoritatea ce o aveau de la statul rus, primind de la guvernul local
confirmarea în funcții, ca deținători ai puterii și autorității izvorâte
de la RDM. Însă, dominate de elementele țariste, nostalgice, or-
ganele locale ale puterii – comitetele/consiliile județene și cele de
plase (voloste) – deseori, se opuneau oricăror schimbări. În orașe
și centrele județene, dominate de populația alogenă, s-au format
soviete/comitete care exprimau interesele populației rusofone, ne-
având nimic comun cu tradițiile administrării locale din provincie.
De aici se trag și greutățile de comunicare pe care le-a avut Sfatul
Țării și guvernul RDM cu structurile administrative din teritoriu și
faptul că organele centrale nu și-au putut promova eficient politica
de cadre în teritoriu.
Într-o atmosferă de mare solemnitate, au depus jurământ de
credință RDM, ostașii moldoveni, fiecărei unități înmânându-i-se
drapele tricolore.
Astfel, treptat, printr-un complex de măsuri întreprinse de
Sfatul Țării și Guvernul RDM, s-a făcut transferul de suverani-
tate de la organele de putere, ce reprezentau Rusia în Basarabia,
către organele de putere ce exprimau suveranitatea Republicii
Democratice Moldovenești. Practic, după constituirea Sfatului
Țării și a guvernului Republicii Democratice Moldovenești, toată
administrația Basarabiei a trecut în mod real în subordinea acestor
două organe supreme de putere.
Republica Democratică Moldovenească proclamată la 2 de-
cembrie 1917 nu a reușit să-și elaboreze o constituție. Lipsa acesteia,
52
parțial, a fost acoperită de Regulamentul cu privire la organizarea
administrativă a Basarabiei, adoptat în ședința Sfatului Țării din 29
noiembrie 1917 și Declarația Sfatului Țării din 2 decembrie 1917.
Provizoriu, pe teritoriul RDM a rămas în vigoare legislația
rusă și cea locală basarabeană. Decizia în acest sens a aparținut
Sfatului Țării, care în ședința din 29 noiembrie 1917 a hotărât ca
„trebile țării să se hotărască după zacoanele (legile) de până acuma,
care n-au fost desființate de Guvernul Provizoriu (Rusesc sau de
Sfatul Țării). De asemenea, în procesul de administrare a treburilor
statului, urmau a fi luate în seamă măsurile și poruncile Guvernului
Provizoriu, emise după 1 martie 1917, dar care „se potriveau cu
împrejurările din țara noastră”.
La 14 decembrie 1917, ziarul „Sfatul Țării”, organul oficial
al parlamentului basarabean (de fapt, un fel de Monitor Oficial,
în înțelesul actual al lucrurilor), a publicat decretul președintelui
Consiliului Directorilor Generali Pantelimon Erhan, prin care s-a
adus la cunoștința opiniei publice componența nominală a guver-
nului recent format și faptul că din momentul publicării documen-
tului respectiv, „toate instituțiile de stat, obștești și particulare ale
țării, precum și toate organizațiile, în toate chestiunile care privesc
ocârmuirea superioară a țării se adresează Directorului respectiv
prin cancelaria Consiliului Directorilor Generali. Niciun fel de
acte în sfera ocârmuirii administrative, săvârșite fără sancțiunea
Directorului general respectiv, nu au niciun fel de putere”. Prin
publicarea documentului respectiv, Sfatul Țării și guvernul RDM
anunțau asumarea guvernării și intrarea în faza de realizare respon-
sabilă a programului lor de activitate.
Și simbolurile utilizate de Republica Democratică Moldove-
nească au avut la bază „trecutul său istoric”. Deși, oficial, ele nu
au fost aprobate, pe parcursul existenței sale RDM a utilizat stema
medievală a Țării Moldovei – capul de bour, având steaua cu cinci
colțuri între coarne, soarele (sau roza), în partea dreaptă, și luna în
formă de seceră, în partea stângă – precum și de simbolurile revo-
luției române de la 1848-1849 – cântecul patriotic „Deșteaptă-te,
române” (versuri – Andrei Mureșanu, muzică – Anton Pann) și tri-
colorul românesc – albastru-galben-roșu. Stema Moldovei istorice
a fost aplicată și pe sigiliul Sfatului Țării.

53
 Indiscutabil, proclamarea Republicii Democratice Moldo-
venești la 2 decembrie 1918 a fost un eveniment important în lupta
de emancipare a românilor basarabeni, semnificând un prim pas în
direcția desprinderii ținutului de Rusia. Dar, acesta, în linii mari, a
fost un eveniment pasager în firescul proces de revenire a români-
lor basarabeni la matca de la care fuseseră desprinși mai bine de o
sută de ani în urmă. Adevăratul ideal al luptătorilor naționali fiind
cel de revenire a Basarabiei la trunchiul național de la care fuseseră
ruptă prin forța armelor.

Republica Democratică Moldovenească

luptă cu anarhia
Consolidarea noulu stat – Republica Democratică Moldove-
nească – întâmpina mari dificultăţi: armata moldovenească se afla
în stadiul de constituire şi nu avea forţa şi disciplina necesară pentru
a putea asigura pacea şi ordinea în ţară. Basarabia era „inundată”
de soldaţi ruşi anarhizați sau bolșevizați, demobilizaţi de pe Frontul
Român, aflat în proces de destrămare şi bolşevizare. Soldaţii demo-
bilizaţi şi dezertorii de pe Frontul Român, trecuți în Basarabia, se
organizau în cete, terorizau populaţia civilă, dedându-se la acte de
violenţă, prădăciuni, jafuri, devastări şi asasinate. Victime ale aces-
tor fărădelegi au fost şi fruntaşii mişcării naţionale din Basarabia
avocatul Simion Murafa şi inginerul cadastral Andrei Hodorogea,
asasinaţi la 20 august 1917.
Situaţia RDM s-a complicat şi mai mult la sfârşitul lunii de-
cembrie, când forţele bolşevice din unităţile militare ruseşti dislo-
cate în Chişinău încearcă să preia puterea. În acest scop, în capitala
provinciei, a fost creat un „stat-major revoluţionar” al trupelor ruse
din Basarabia, iar o altă instituţie revoluţionară bolșevică – Secţia
pentru Frontul Român a Comitetului Executiv al Sovietelor din
sud-vestul Rusiei – a fost transferată de la Odesa la Chişinău.
Aceste organizaţii conduse de bolşevici formează din unită-
ţile regimentelor de rezervă ale armatei ruse detaşamente militare
de şoc pentru a lupta cu forţele naţionale moldoveneşti. Existenţa
Republicii Democratice Moldoveneşti este pereclitată de rebeliunea
militară organizată de bolşevici la Chişinău. La 6 ianuarie 1918,
forţe anarhice şi bolşevice au atacat şi dezarmat în gara Chişinău
un batalion de voluntari ardeleni care trecea de la Kiev spre Iaşi.
54
Au fost arestaţi şi escortaţi la Odesa reprezentantul României de
pe lângă guvernul Republicii Democratice Moldoveneşti, membri
ai Comisiei interaliate pentru achiziţionarea produselor cerealiere,
acreditată în Basarabia. Au fost declarată și arestarea unor deputaţi
ai Sfatului Ţării.
În aceste momente critice, când forţele bolşevice erau pe cale
de a pune stăpânire asupra Chişinăului, deputaţi Blocul moldove-
nesc al Sfatului Ţării, care constituiau majoritatea parlamentară,
s-au întrunit în şedinţă, la 5 ianuarie 1918, şi au hotărât să trimită
o delegaţie la Iaşi pentru a cere Guvernului român ajutor militar în
lupta cu anarhia bolşevică.
Guvernul român, după lungi deliberări, cu acordul Statului-
major al armatelor ruse de pe Frontul Român şi cu încuviinţarea
Antantei şi Germaniei, a decis trimiterea de trupe în Basarabia
pentru a ajuta Sfatul Ţării să restabilească ordinea şi să apere viaţa
cetăţenilor.
La 13 ianuarie 1918, Divizia a 11-a română sub conducerea
generalului Ernest Broşteanu a intrat în Chişinău. Unităţile armate
ruseşti bolşevizate au fost forţate să se retragă peste Nistru. În ca-
pitala Basarabiei a fost restabilită ordinea. Sfatul Ţării şi celelalte
autorităţi ale Republicii Democratice Moldoveneşti şi-au continuat
nestingherit activitatea.

Proclamarea independenței Republicii Democratice

Moldovenești. 24 ianuarie 1918
La începutul anului 1918, factorul rusesc în spațiul românesc
slăbise considerabil. Către sfârșitul lunii ianuarie 1918, Frontul
Român se descărcase, armatele ruse anarhizate şi bolșevizate fiind
retrase în interiorul Rusiei, unde o parte din ele au fost angajate în
luptele politice interne. După intrarea armatei române în Basarabia
(10 ianuarie 1918), forțele naționale au căpătat posibilitate să se
afirme în deplină libertate și în mod deschis, iar Sfatul Ţării şi gu-
vernul încercau să facă față multiplelor probleme de ordin politic,
economic, național, cultural, social, militar etc.
În toiul crizei politice de la Chișinău, la 12 ianuarie 1918,
Ucraina şi-a proclamat independența față de Rusia sovietică.
Criza politică de la Chișinău de la începutul anului 1918,
partial a fost depășită prin numirea unui nou guvern al Republicii
55
Democratice Moldovenești, la 19 ianuarie 1918, în fruntea execu-
tivului fiind desemnat doctorul Daniel Ciugureanu. La Justiție a
fost numit Mihail Savenko, care în curând a demisionat, fiind înlo-
cuit cu Gh. Grosu. La Interne a fost reconfirmat Vladimir Cristi, la
Finanțe – Teofil Ioncu, la Război a fost numit colonelul Constantin
Brăiescu, la Lucrări Publice și Comunicații – Nicolae Codreanu, la
Externe – Ioan Pelivan, la Instrucție – Pantelimon Erhan, la Control
– V. Podvinski. Portofoliul Agriculturii, unul foarte dificil, a rămas
în responsabilitatea directorului general al guvernului, pe post de
director-adjunct la acest minister fiind numit Anton Crihan.
În continuare, pe agenda Sfatului Țării și a guvernului
Republicii Democratice Moldovenești figurau o serie de proble-
me, unele din ele urgente, precum reforma agrară și organizarea
lucrărilor agricole de primăvară; crearea Băncii Naționale, în baza
sucursalei Chișinău a Băncii Imperiale Ruse; trecerea căilor ferate
de pe teritoriul Basarabiei sub controlul statului moldovenesc; cre-
area Direcției poștelor, telegrafului și telefoanelor; naționalizarea
justiției; acordarea de credite armatei, căilor ferate, învățământului;
convocarea Constituantei Republicii Democratice Moldovenești,
elaborarea și votarea Constituției statului moldovenesc și multe
altele.
După intrarea armatei române în Basarabia, în rândurile po-
pulației, mai pronunțat în cercurile intelectuale, s-au conturat trei
curente de opinie referitor la perspectiva de dezvoltare a provinciei:
O parte din populație, dar și unii politicieni, doreau ca
Basarabia să-și păstreze suveranitatea politică și independența eco-
nomică, de curând proclamată.
Elementele străine venite în Basarabia în timpul stăpânirii ța-
riste, preponderent funcționarii ruși, se pronunțau pentru dezvolta-
rea Basarabiei în cadrul Rusiei federative, fie ea democratică, fie ea
sovietică. (Unii dintre aceștia erau gata să accepte orice stăpânire,
numai ca să-și poată căuta de interesele lor.)
Majoritatea politicienilor moldoveni, dar și o parte aprecia-
bilă a populației basarabene, de curând eliberată de sub stăpânirea
țaristă și emancipată de revoluția rusă, își legau speranța de dez-
voltare în cadrul statului român, perspectiva respectivă garantând o
stare materială și culturală mai bună decât cea pe care au avut-o în
Rusia de până la revoluție.
56
 Pentru prima oară, problema proclamării independenței
Republicii Democratice Moldovenești s-a pus în discuție, în mod
deschis, într-un cadru oficial, în cadrul ședinței Sfatului Țării din
22 ianuarie 1918. La inițiativa guvernului, raport în această ches-
tiune a prezentat Pantelimon Erhan, ministrul Instrucțiunii, care a
menționat că „din toate popoarele care locuiesc în Rusia, popo-
rul ucrainean merge înaintea tuturor pe calea organizării de stat”,
amintind în acest sens declarația de independență din 12 ianuarie
1918. Oratorul a exprimat părerea că atât timp cât naționalitățile
din Rusia nu se vor ocupa, fiecare în parte, de soarta lor, nu se va
putea organiza o republică democratică rusească. P. Erhan a adus
la cunoștința deputaților opinia executivului republicii în această
problemă: „Guvernul Republicii Moldovenești, judecând ches-
tiunea situației și a republicii noastre față de aceste evenimente,
a văzut că după declararea independenței Ucrainei, noi trebuie să
întindem mâinile peste ea la alte popoare. Odată ce Ucraina este
independentă și Republica Moldovenească nu poate rămâne ne-
independentă, fiindcă dacă va fi neindependentă, va fi anexată de
cineva”. În final, raportorul concluziona: „Examinând situația, am
ajuns la concluzia că în această direcție trebuie întreprinse acțiuni
ferme, ca republică noastră să devină independentă”18. P. Erhan
informa asistența că chestiunea privind proclamarea independenței
Republicii Moldovenești a fost tratată cu „puterile aliate” și părerea
lor este similară cu cea a guvernului basarabean.
În aceeași ședință, s-a decis formarea unei comisii pentru
elaborarea textului Declarației de independență, în aceasta fiind
incluși deputații: P. Erhan (președinte), P. Halippa, A. Crihan,
V. Ciorăscu, I. Buzdugan, I. Costin, N. Alexandri, A. Gropa, M.
Starenki, V. Kurdinovski, S. Botnariuk, F. Dudkevici, K. Misirkov,
R. von Lesch și N. Codreanu (membri). S-a fixat și termenul de
redactare a documentului – 24 ianuarie, ziua în care armata română
„va sărbători ziua națională”.
Elaborată în regim de urgență, Declarația a fost votată în una-
nimitate și fără dezbateri în ședința din noaptea de 23-24 ianuarie
1918. În ea se menționa că acțiunea politică a Sfatului Țării era de-
terminată de faptul că „Republica Democratică a Ucrainei, vecina
18
Sfatul Țării. Documente. Procesele-verbale ale ședințelor în plen. Ediție de Ion
Țurcanu, Chișinău, 2016, p. 337-338.

57
noastră de peste Nistru, s-a proclamat neatârnată, și noi ne-am
văzut despărțiți de Rusia și republicile celelalte în vechile ei hotare.
În astfel de împrejurări și noi suntem nevoiți să ne proclamăm, în
unire cu voința norodului, Republică Democratică Moldovenească
slobodă, de sine stătătoare și neatârnată”19. Declarația lăsa deschisă
portiță pentru împlinirea aspirațiilor la unitate națională a români-
lor basarabeni, Republica Moldovenească rezervându-și dreptul ca
singură, nesilită de nimeni, „să-și hotărască soarta în viitor”20.
Președintele al Republicii Democratice Moldovenești inde-
pendente a fost ales președintele Sfatului Țării Ion Inculeț. Ca dra-
pel de stat Republica Democratică Moldovenească adoptă drapelul
tricolor al neamului – roșu-albastru-galben.
Percepută în mod diferit atât de fracțiunile parlamentare, cât și
de forțele politice din afara parlamentului basarabean, independen-
ța Republicii Democratice Moldovenești, pentru moment, i-a unit
pe toți cei implicați în procesul politic din Basarabia: „și pe cei care
se temeau de anexarea la Rusia și Ucraina, și pe cei care se temeau
de unirea cu România”. Dar fiecare grupare percepea în mod diferit
perspectiva post-independență: pentru mulți politicieni moldoveni
independența și asumarea suveranității era o treaptă necesară spre
unire, pentru reprezentanții minorităților etnice – ruși, ucraineni
rusificați și bulgari – independența constituia o perspectivă contra
unirii și le menținea speranța unei reveniri la Rusia.

24 ianuarie 1918. Declarația de la Chișinău a unui grup

de intelectuali din „toate țările române”
La 24 ianuarie 1918 se împlineau 59 de ani de la Unirea
Principatelor Române şi formarea statului român modern, în frunte
cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). La acel moment
aniversar, situația României era departe de a fi sărbătorească.
Statul român trecea prin grele încercări: integritatea teritorială era
periclitată, circa 2/3 din teritoriul național erau ocupate de trupele
germane şi austro-ungare. Casa Regală, Guvernul, Parlamentul şi
alte instituţii ale statului se găseau în refugiu la Iaşi şi îşi exercitau
19
Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie
de Ion Calafeteanu și Viorica – Pompilia Moisuc, Prefață – Viorica - Pompilia Moisuc,
Chișinău, 1995, p. 148-149.
20  
Ibidem.

58
jurisdicţia doar asupra teritoriului dintre Siret şi Prut. România
angajată în războiul mondial era în pragul unei adevărate crize po-
litice şi catastrofe militare.
În plan național, o situație relativ mai bună se atestă, în pe-
rioada respecti­vă, în Basarabia. După intrarea armatei române (10
ianuarie 1918), la solicitarea guvernului Republicii Democratice
Moldovenești, în Basarabia s-a pus capăt anarhiei şi dezordinii.
Sfatul Ţării de la Chișinău şi guvernul Repu­blicii Democratice
Moldovenești încercau să facă faţă multiplelor probleme de ordin
politic, economic, național, cultural, social, militar etc., inerente
etapei in­cipiente de administrare independentă a spaţiului dintre
Prut şi Nistru. Odată cu instalarea ordinei şi liniştii, s-a oferit mai
multă libertate pentru manifestările cu caracter naţional.
Un potrivit prilej de afirmare a identității naționale şi entității
politice a Re­publicii Democratice Moldovenești a fost aniversarea a
59-a de la unirea Princi­patelor Române. De altfel, în 1918, românii
din Basarabia, pentru prima dată, au avut prilejul să omagieze eve-
nimentul istoric respectiv. Climatul politic general din Basarabia,
precum şi potențialul intelectual şi naţional-cultural concentrat
la Chișinău, în persoana refugiaților din Vechiul Regat, Ardeal,
Bucovina şi „alte ţări locuite de români” au favorizat organizarea
unei suite de manifestări cu ca­racter politic, cultural şi național,
acţiuni ce au conferit substanţă aniversării.
Fără îndoială, evenimentul principal al zilei de 24 ianuarie
1918 a fost pro­clamarea independenței Republicii Democratice
Moldovenești, formate la 2 decembrie 1917. Din inițiativa liderilor
Blocului Moldovenesc din Sfatul Ţării, sărbătorirea independenței
Basarabiei s-a făcut la un loc cu aniversarea Unirii Principatelor, în
aceste acțiuni festive fiind antrenată şi armata română. Organi­zarea în
comun a manifestărilor omagiale era chemată să accentueze importan-
ţa istorică şi valoarea simbolică a evenimentului ce s-a consumat cu
aproape şaizeci de ani în urmă şi, evident, să sugereze o nouă unire po-
litică a românilor. Mai exact, de această dată, la ordinea zilei se punea
problema desăvârșirii unităţii naţional-statale a tuturor românilor.
În anii 1917 - 1918, în virtutea unor circumstanţe, Chişinăul a
devenit oraşul în care s-au concentrat cele mai curate şi devotate con-
ştiinţe naţionale ro­mâneşti, centrul principal al mişcării pentru unirea
politică a tuturor românilor. Din această perspectivă, la 24 ianuarie
59
1918, în capitala Basarabiei, s-a produs un eveniment deosebit în isto-
ria românităţii. Cu ocazia sărbătoririi aniversării Unirii Principatelor,
s-a convocat o mare adunare la care au participat refugiaţi români din
toate provinciile româneşti, aflate încă sub stăpânire străină21.
La această întrunire de suflet, un grup de intelectuali, ori-
ginari din „toate ţările române”, „uniţi în cuget şi-n simţiri”, au
lansat un document de o impor­tanţă deosebită în istoria mişcării
naţionale româneşti. Prilejuit de aniversarea Unirii Principatelor,
documentul era semnat în mod simbolic de 24 de persoane (oameni
de ştiinţă şi cultură, scriitori, ziarişti, feţe bisericeşti etc.). Autorii
decla­raţiei considerau că a sosit momentul hotărârilor decisive în
istoria poporului român şi constatau cu regret că, în trecut, „popo-
rul nostru, lipsit de o unire po­litică, a fost osândit la veşnică umilire
şi apăsare şi că, dacă nu se va uni cel puţin acum, viitorul lui va fi şi
mai dureros decât trecutul plin de lacrimi şi suspine”22.
Semnatarii declarației de la Chișinău - 9 ardeleni (Onisifor
Ghibu, Ioan Mateiu, Axente Banciu, Sebastian Bornemisa, Iosif
Şchiopul, Gheorghe Codrea, Nicolae Oancea, Nicolae Colan,
Andrei Oţetea), 4 bucovineni (Gheorghe Tofan, Dimitrie Logigan,
Emanuil Iliuţ, Ovidiu Ţopa), 4 basarabeni (Vasile Harea, Vladimir
Cazacliu, Ioan Văluţă, Alexandru Văleanu), 4 regăţeni (Gheorghe
Murgoci, Dumitru Munteanu-Râmnic, Petre V. Haneş, Virgil
Tempeanu), 2 macedoneni/aromâni (Constantin Noe, Epaminonda
Balamace), 1 român (Atanasie Popovici) din Valea Timocului
(Serbia), - sprijinindu-se pe principiul wilsonian al autodetermină-
rii, conform căruia „toate noroadele mari şi mici, trebuie să-şi adune
sub ocârmuiri naţionale pe toţi fiii lor”, exprimau convingerea că
„ţara de mâine a românilor trebuie să cuprindă întreg pământul lo-
cuit de ei, de la Tisa şi până la Nistru, şi încă şi dincolo de acest râu,
până unde se întinde graiul românesc. Nimeni nu ne poate tăgădui
dreptul asupra pământurilor în care noi suntem cei mai vechi şi mai
mulţi locuitori”23.

21
Despre întreaga suită de manifestări organizate la Chișinău cu ocazia sărbătorii Unirii
vezi: Ion Negrei, Cronica zilei de 24 ianuarie 1918, la Chișinău, în Destin Românesc.
Revistă de istorie şi cultură, (serie nouă), An IV (XV), 2009, nr. 3 (61), p. 12-26.
22  
Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu şi documente la mișcarea națională din
Basarabia în anii 1917-1918, Editura „Universitas”, Chișinău, 1993, p. 241.
23  
Ibidem.

60
 Ca fii ai aceluiași popor, semnatarii manifestului se declarau
cetățeni ai unei singure ţări - România tuturor românilor. „Începând
cu ziua de azi, în care toţi românii trebuie să serbeze amintirea celei
dintâi uniri, săvârşite la 1859 între cele două ţări româneşti, noi,
cei mai jos iscăliţi, potrivit punctului nostru de plecare, nu ne mai
socotim ca până acum: ardeleni, basarabeni, bucovineni ş.a.m.d., şi
nu ne mai socotim nici numai ca fiii aceluiaşi popor, ci ca cetăţenii
(grajdanii) aceluiaşi stat unitar românesc, ca cetăţeni ai României
nouă, a tuturor românilor, cu aceleaşi datorii faţă de fiecare parte
a ei şi cu aceleaşi drepturi. De aici înainte vom fi totodată ostaşi ai
acestei Românii, pentru făurirea şi întărirea căreia voim să luptăm
cu orice armă va trebui...
Potrivit vederilor noastre, fiecare parte de pământ locuit de
neamul nostru este a întregului neam şi datoria faţă de el este deo-
potrivă de mare”24.
Interesantă este formula politică de organizare a viitorului stat
român. Având în vedere diferenţele de dezvoltare politică, soci-
al-economică, precum şi gradul diferit de manifestare a conştiinţei
naţionale în „ţările române”, semna­tarii declaraţiei se pronunţau
pentru o largă autonomie administrativă. „România nouă ... va fi
a noastră a tuturor. În marginile ei fiecare ţărişoară îşi va putea
avea autonomia sa, atât de trebuitoare pentru îndrumarea şi ocro-
tirea nevoilor locale”. O asemenea poziţie era determinată în mare
parte de faptul că timp îndelungat teritoriile ro­mâneşti s-au aflat
sub stăpânire străină. „Ţările române” reprezentate la Chişinău de
elementele refugiate nu se cunoşteau într-atât de bine încât să-şi
proiecteze din start o viaţă comună în hotarele unui stat unitar.
Înstrăinarea „ţărilor” era atât de profundă încât basarabenii, spre
exemplu, „se temeau de România de până acum”. În orice caz,
semnatarii declaraţiei erau convinşi că românii adunaţi la un loc,
fiind animaţi de acelaşi ideal puternic, vor fi în stare să creeze „o
Ro­mânie mai bună decât România de până acum”25.
Condamnând ocupaţia şi dominaţia străină şi înfierând ideea
federalizării monarhiei austro-ungare şi organizării pe baze fede-
rative a Rusiei „democratice” - idee ce se vehicula în cercurile
politice de la Viena, Moscova, Petrograd etc., susţinută fiind chiar
24
Ibidem, p. 242-243.
25  
Ibidem, p. 242.

61
şi de unii români, - autorii declaraţiei repudiază orice for­mulă de
menţinere a românilor în componenţa imperiilor austro-ungar şi
rus, menţionând că „numai rătăciţii şi vânduţii nu vor să înţeleagă
aceasta şi stăruie mai departe ca pământurile noastre străvechi să
rămână şi de aici încolo pe mâna străinilor”26.
Documentul se încheia cu îndemnul la lupta comună pentru
unire: „Mântuirea noastră este numai într-o Românie nouă, a tutu-
ror românilor”.
Ideea unităţii naţionale a tuturor românilor promovată de
semnatarii declaraţiei de la Chişinău are o valoare deosebită, prin
faptul că ea a fost exprimată în momentul în care cea mai mare
parte a teritoriului locuit de români, inclusiv pământurile de unde
proveneau majoritatea celor care au semnat apelul, se afla sub
ocupaţie străină, iar Puterile Centrale, profitând de situaţia gravă
în care se afla România, impuneau acesteia o „pace” oneroasă, al-
ternativa fiind una singu­ră, de altfel, destul de sumbră - dispariţia
statului român de pe harta politică a Europei.
Declaraţia de la Chişinău este dovada unui patriotism înăl-
ţător, ea este ex­presia încrederii în izbânda cauzei româneşti şi
demonstrează hotărârea românilor de pretutindeni de a înfăptui cât
mai curând idealul unităţii naţionale.
Ideile exprimate de semnatarii Declaraţiei de la Chişinău
din 24 ianuarie 1918 şi-au găsit mate­rializare în acel an de gra-
ţie - 1918, când la 27 martie Sfatul Ţării de la Chişinău votează
declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, iar în toamnă, la 28
noiembrie şi la 1 decembrie în cadrul statului român intră şi româ-
nii din Bucovina, Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat, prin
hotărâri plebiscitare.

Votarea de către Sfatul Țării a Declarației de Unire

a Republicii Democratice Moldovenești (Basarabiei)
cu România. 27 martie 1918
Deși își proclamase independența politică şi se afla sub pro-
tecţia armatei române, Republica Democratică Moldovenească ră-
mânea un stat vulnerabil: proaspăt înfiinţata organizaţie statală nu
avea resursele necesare pentru dezvoltarea ei ca entitate indepen-
dentă: ducea lipsă de finanțe, nu dispunea de armată, n-avea cadrele
26  
Ibidem.

62
necesare pentru organizarea și asigurarea funcționării instituțiilor
statului.
Complexitatea situației în care se afla Republica Democratică
Moldovenească i-a determinat pe liderii basarabeni să vadă soluția
salvatoare în Unirea ei cu România. Prezența armatei române în
Basarabia a demonstrat că ea este o forță organizată, capabilă să
înlăture haosul, să apere munca pașnică a locuitorilor şi că creeze
o atmosferă de siguranță pentru populație. În această atmosferă,
ideea de Unire a Basarabiei cu România capătă amploare. Apeluri
de a se uni cu România, dar și rezoluții de unire, au adoptat stu-
denții moldoveni din Basarabia, învățătorii din județul Chișinău,
zemstvele din județele Bălți, Soroca, Orhei ş. a. Până și ce mai
înfocați adepți ai păstrării independenței Republicii și, evident,
adversari ai unirii Basarabiei cu România, au înțeles că existența în
continuare a Republicii Democratice Moldovenești era o aberație
și o iluzie irealizabilă în condițiile în care imperialismul bolșevic
încerca să compromită independenţa Poloniei, sugruma dorința
de libertate a Belorusiei, Ucrainei, Georgiei etc. Rusia sovietică
devenise o amenințare și a independenței Republicii Democratice
Moldovenești, a drepturilor naţionale și libertăților democratice ale
populației basarabene, câştigate prin revoluţie din Februarie 1917.
În zilele de 20-23 martie 1918, o delegaţie a Sfatului Ţării
(Ion Inculeţ, Pan Halippa, Daniel Ciugureanu) s-a aflat la Iași pen-
tru a discuta problema unirii cu guvernul român. Executivul român,
recent constituit, în frunte cu Alexandru Marghiloman, a accep-
tat propunerile de unire făcute de reprezentanţii populaţiei dintre
Prut şi Nistru, având în această privință și asentimentul Puterilor
Centrale şi al Antantei.
În dimineața zilei de 26 martie 1918, la Chișinău, soseș-
te președintele Consiliului de Miniștri al României Alexandru
Marghiloman, însoțit de ministru de Război, generalul Hâjdeu, și
alte persoane oficiale.
La 27 martie 1918, Sfatul Ţării s-a întrunit în şedinţă solemnă.
După cuvântul de salut rostit de președintele Ion Inculeț, care anunța
deputații că astăzi „va fi o ședință istorică pentru națiunea noastră,
pentru poporul nostru”27 și declarația prim-ministrului român Al.
27  
Vezi Procesul verbal al ședinței Sfatului Țării din 27 martie 1918, la care s-a votat
Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România, în Cugetul. Re-

63
Marghiloman, care sintetiza esența doleanțelor basarabenilor, în baza
cărora autoritățile române erau dispuse să accepte unirea Basarabiei
cu România, la tribună centrală a parlamentului s-a ridicat deputa-
tul Vasile Cijevschi, pentru a face o declarație „în afară de ordinea
zilei”. Acesta a anunţat ca având în vedere activitatea și meritele lup-
tătorului politic și profesorului Constantin Stere, deputații Blocului
Moldovenesc au hotărât „să-l primească în mijlocul său”28.
Decizia Blocului Moldovenesc a fost susținută de președin-
tele legislativului basarabean Ion Inculeț, care, în luarea sa de cu-
vânt, explica audienței că el, care „a făcut revoluția” la Petrograd, a
văzut că „în toate organizațiile democratice și revoluționare” create
acolo, „cei mai doriți oaspeți au fost emigranții”29.
În aplauzele necontenite ale întregii asistențe, proaspătul
deputat rostește o scurtă, dar fulminantă cuvântare, în care a argu-
mentat unor deputați moldoveni, mai cu seamă celor din Fracțiunea
Țărănească, dar și deputaților din grupul minoritar, necesitatea,
oportunitatea și legitimitatea Unirii Basarabiei cu România.
Constantin Stere constata că „în viața omului, ca și a popoare-
lor întregi, momente așa de înălțătoare nu sunt multe”, reprezentan-
ții plenipotențiari ai Basarabiei fiind îndemnați să facă față situației
și să adopte о hotărâre istorică, pentru care nu ne trebuie altceva
decât „cuget și соnștiința curată”. Oratorul continua: „voința de fier
a istoriei a pus pe umerii d-voastră о răspundere, pe care n-o puteți
înlătura. Nimeni altul decât d-voastră nu poate și n-are dreptul de a
vorbi în numele Basarabiei. Noi suntem chemați la aceasta de acel
proces elementar care sfărâmă bastiliile și creează о viață nouă: aici
ne-a adus revoluția noastră”30.
După o scurtă pauză intervenită din cauza aplauzelor furtunoase
ale deputaților și asistenței, C. Stere continua: „Ați aprins aici о făclie
care a ars toate pergamentele feudale, care a nimicit toate privilegi-
ile de castă, rămânând un popor care se întemeiază numai pe ogor

vistă de istorie și științe umaniste. Chișinău, martie 1998, p. 82.

28  
Ibidem, p. 84.
29  
Ibidem.
30
Vezi Procesul verbal al ședinței Sfatului Țării din 27 martie 1918, la care s-a votat
Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România, în Cugetul. Re-
vistă de istorie și științe umaniste. Chișinău, martie 1998, p. 84.

64
și pe munca intelectuală. Astăzi noi decretăm drepturile poporului
suveran”31.
Liderul Fracțiunii Țărănești, rusul V. Țiganko, în ședința din
27 martie 1918, prezentând punctul de vedere al acestei fracțiuni
parlamentare, pretindea ca chestiunea unirii să fie supusă votului în
cadrul unei consultări populare prin organizarea unui referendum
sau să fie înaintată pentru examinare Adunării Constituante basara-
bene. Recunoscând evidența, V. Țiganko admitea constituirea unei
uniuni federative ca formulă de „unire a popoarelor moldovenesc
și românesc înfrățire” (!).
După pauza solicitată de președintele Fracțiunii țărănești,
cu scopul ca „să se sfătuiască … cu partidul”, în privința votu-
lui, deputatul Teodor Bârcă32 a dat citire declarației „unei părți a
fracțiunii țărănești, care s-a separat de acea fracțiune”33: „Noi, mai
jos iscăliții deputați moldoveni, ne-am hotărât astăzi, în această zi
măreață și sfântă pentru națiunea noastră, să ne unim cu toți mol-
dovenii din Sfatul Țării, pentru înfăptuirea unirii noastre cu frații
de sânge din România”34. În total, au părăsit Fracţiunea Ţărănească
14 deputați - Bârcă, Galițchi, Găină, Maculețchi, Herța, Cocârlă,
Stavriu, Cernov, Chiciormare, Cerescu, Marchitan, Budiștean,
Caraiman și Mămăligă35. Comentând această ruptură politică, zi-
arul „Cuvânt Moldovenesc” constata că „sufletul moldovenesc (al
acestor deputați – n.n.) a rămas înțelegător la glasul sângelui”36.
Ibidem.
31  
32  
În reportajul despre ședința Sfatului Țării din 27 martie 1918, publicat în ziarul
Cuvânt Moldovenesc, dar și în alte surse, este indicat că declarația respectivă a fost
citită de deputatul Vasile Bârcă (vezi: de exemplu, Cuvânt Moldovenesc, nr. 30 (345),
1 aprilie 1918, p.2), dar în numărul următor al publicației, redacția vine cu o rectificare
în care menționează că deputatul care a citit declarația Fracțiunii Țărănești se numește
Teodor Bârcă, totodată, indicând numărul și lista deputaților din Fracția Țărănească,
care au sprijinit declarația Blocului Moldovenesc. (Vezi: Cuvânt Moldovenesc, nr. 31
(346), 5 aprilie 1918, p.3.)
33
Vezi Procesul verbal al ședinței Sfatului Țării din 27 martie 1918, la care s-a votat
Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România, în Cugetul. Re-
vistă de istorie și științe umaniste. Chișinău, martie 1998, p. 88.
34
În varianta de ziar declarația este prezentată astfel: „Noi, moldovenii din fracția
țărănească, astăzi, în ziua cea mare și sfântă pentru neamul moldovenesc, ne alăturăm
la toți moldovenii din Sfatul Țării, pentru a înfăptui unirea de mulți ani așteptată de toți
românii”. (Vezi: Cuvânt Moldovenesc, nr. 30 (345), 1 aprilie 1918, p. 2.)
35
Vezi: Cuvânt Moldovenesc, nr. 31 (346), 5 aprilie 1918, p.3.
36
Sărbătoreasca adunare a Unirii. Ședința din 27 martie 1918, în Cuvânt Moldove-
nesc, nr. 30 (345), 1 aprilie 1918, p. 2.

65
Or, opțiunea pentru Unire a deputaților din Fracțiunea Țărănească
a fost determinată nu doar de sufletul moldovenesc și glasul sân-
gelui, ci și de rațiune. Cu suflet moldovenesc s-a dovedit a fi și
rusul Nicolae Cernov, ucraineanul Ștefan Botnariuc, polonezul
Felix Dudchevici, trei deputați minoritari din Sfatul Țării care au
sprijinit Rezoluția Blocului Moldovenesc și au votat pentru Unirea
Basarabiei cu România.
După dezbaterea rezoluției propusă de Blocul Moldovenesc,
Sfatul Ţării, „în numele poporului Basarabiei”, a votat Declarația
de unire a Basarabiei cu România: Republica Democratică
Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru,
Marea Neagră şi vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum
o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea
dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca no-
roadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru
totdeauna se uneşte cu mama sa România!
Din cei 125 de deputați prezenți la ședință, 86 au votat pentru
unire (83 de deputați moldoveni și 3 reprezentanți ai grupurilor
entice conlocuitoare), 3 voturi au fost împotrivă (deputații ucrai-
neni - M. Starenki și A. Osmolovski, și deputatul bulgar Ștefan
Balamez), iar 36 s-au abținut. (Mulți dintre cei care s-au abținut,
anterior, nu o singură data se pronunțaseră împotriva unirii româ-
nilor de pe ambele maluri ale Prutului, dar în situația concretă au
preferat abținerea de la vot). Din varii motive, la ședință au lipsit 13
deputați, cu mandate valide.
Naţionali- Deputaţi cu Prezenţi Absenţi Au votat Au votat S-au abţinut
tatea drept de vot la şedinţă la şedinţă pentru
Unire
împotriva
Unirii de la vot

Moldoveni 101 95 6 83 - 11
Ucraineni 12 11 1 1 2 8
Ruşi 8 7 1 1 - 6
Bulgari 7 5 2 - 1 5
Evrei 6 4 2 - - 4
Nemţi 2 2 - - - 2
Polonezi 1 1 - 1 - -
Armeni 1 - 1 - - -
În total 138 125 13 86 3 36
Votul exprimat de deputaţii din Sfatul Ţării la şedinţa din 27 martie 1918

66
 Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabiei)
cu România se înfăptuia pe baza a unor principii/baze ce rezul-
tau din situația concretă din Basarabia, precum şi a păstrării unor
particularități şi drepturi locale. Conform acestora, Sfatul Ţării îşi
continua activitatea, păstrându-și competenta asupra înfăptuirii
reformei agrare, asigurării autonomiei provinciale, recrutarea ar-
matei pe baze teritoriale, respectarea drepturile minorităţilor, votul
universal, libertăţi cetăţeneşti, amnistie generală. Multe din aceste
condiţii erau o necesitate a zilei, cum, de exemplu, era reforma
agrară, care prin punerea ei în aplicare trebuia să atrasă pătura ţără-
nească pentru noul regim.
La 28 martie 1918, Regele României Ferdinand I, a adresat
conducătorilor Republicii Democratice Moldoveneşti o telegramă
de felicitare: „Cu o adâncă emoție și cu inima plină de bucurie
am primit știrea despre spontaneul act ce s-a săvârșit la Chișinău.
Sentimentul național ce se deșteaptă atât de puternic în timpul din
urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut, a primit prin
votul înălțător al Sfatului Țării o solemnă afirmare: un vis frumos
s-a înfăptuit”.37
37
La 14 martie 2017, Camera Deputaților, forul decizional al Parlamentului Româ-
niei, a adoptat proiectul de lege privind declararea zilei de 27 martie – ziua Unirii Ba-
sarabiei cu România – ca zi de sărbătoare națională. În expunerea de motive, deputatul
Eugen Tomac, autorul proiectului, a precizat că „Ziua de 27 martie 1918 este una din
cele mai semnificative din istoria poporului român. Atunci, după 106 ani de ocupație
țaristă, Basarabia a revenit în granițele ei firești, fiind prima provincie românească care
s-a unit cu România. Este obligația noastră, a celor care astăzi răspundem în fața româ-
nilor, de a demonstra că prețuim valorile românești de veacuri şi pe cei ce ni le-au lăsat
moștenire. Uitarea eroilor neamului românesc, uitarea istoriei este totuna cu trădarea”.
Anterior, în octombrie 2015, proiectul respectiv de lege a fost aprobat de Senat. Anual,
în această zi, Guvernul României şi autoritățile publice locale vor arbora drapelul de
stat, iar împreună cu alte instituții (muzee, biblioteci etc.) şi organizații, inclusiv negu-
vernamentale, vor organiza evenimente științifice şi cultuale, dar şi manifestări publice
dedicate acestei sărbători.
Oficializarea zilei Unirii Basarabiei cu România constituie o manifestare a recunoș-
tinței din partea actualei generații de politicieni români a faptelor oamenilor politici ba-
sarabeni, care, în 1917-1918, în condiții destul de complicate și riscante, au reprezentat
cu onoare și demnitate interesele populației în legislativul basarabean și și-au asumat
responsabilitatea pentru destinul poporului din rândurile căruia proveneau. Totodată,
gestul respectiv constituie un act de reabilitare publică a deputaților Sfatului Țării, care
au devenit victime ale regimului totalitar sovietic.
Sărbătoarea națională a Unirii Basarabiei cu România ne oferă o oportunitate de pro-
movare a adevărului istoric, limbii și culturii naționale românești, un prilej de afirmare
a identității naționale și europene a întregii populații a Republicii Moldova.

67
 La 30 martie 1918, o delegație a Basarabiei condusă de
Ion Inculeţ, Pan Halippa şi Constantin Stere a înmânat regelui
Ferdinand I Declarația de Unire a Basarabiei cu România, aceasta
fiind promulgată prin decret regal la 9 aprilie 1918. După Unire,
Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost desemnaţi ca miniştri în
Guvernul României, iar în funcţia de preşedinte al Sfatului Ţării a
fost ales, la 2 aprilie 1918, Constantin Stere.
Astfel s-a înfăptuit un fapt măreț în viața neamului nostru.
Însemnătatea acestui act a fost de o importanță adevărat vitală.
Prin Unirea Basarabiei cu România se încheia un capitol din istoria
tragică a neamului românesc din Basarabia. Unirea Basarabiei cu
România a stimulat lupta de eliberare naţională a românilor aflaţi
sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar.38

38
Gh. V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Chi-
șinău, 1933, p. 220.

Deputaţii Sfatului Ţării, participanţi la Şedinţa legislativului basarabean

în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, şedinţă la care s-a votat reforma
agrară şi unirea necondiţionată cu România.

68
 Ideea suveranității şi independenței RSS
Moldovenești în discursurile şi planurile
opoziției antisovietice din republică
Ruslan ŞEVCENCO,
doctor în istorie, Institutul Politici Eficiente, Chișinău

Absolvent al Facultății de Istorie al

Universității de Stat din Moldova (1996),
studii de doctorat la Institutul de Istorie al
Academiei de Științe a Moldovei (1999).
Doctor în istorie (2003).
În anii 1996-2004 și 2006-2010
activează la Institutul de Istorie al AȘM în
calitate de cercetător științific inferior, cer-
cetător științific, cercetător științific coordo-
nator. În 2010-2011 – director al Institutului
Cercetări Strategice al Universității Studii
Europene din Moldova, șef de catedră. În
2011-2013 – specialist principal al Asociației ”Memorial”. În 2014-2015 –
analist politic al portalului ava.md. Din 2015 – director adjunct al Institutului
Politici Eficiente (Chișinău).

*******
Restabilirea regimului sovietic de ocupație în RSSM în 1944
şi teroarea, organizată de ocupanți împotriva tuturor celor, care nu
susțineau politica lor, a fost cauza apariției în Moldova a opoziţiei
antisovietice. În primii ani de ocupaţie, aproximativ până la 1949-
1950, mai mulţi membri ai opoziţiei sperau la restabilirea adminis-
trației românești în republică.
Informaţia despre o posibilă revenire a armatei române în-
cepe să apară din primele luni ale ocupaţiei sovietice a Moldovei
în 1944. B. Stolinski, secretarul Comitetului orăşenesc de partid
Tiraspol, a scris, în iunie 1944 la CC al PC (b)M, că pe teritoriul,
aflat sub controlul lui, „des se întâlnesc expresiile despre revenirea
armatelor germano-române”1.
Aceste viziuni erau împărtăşite atât în rândurile foştilor
funcţionari români, cât şi în cercurile foştilor proprietari, moşieri,

69
întreprinzători, clerului ortodox, dezertorilor din armata sovietică
şi ale celor nemulţumiţi de practicile instaurate de regimul totalitar.
Mulți purtători ai acestei opinii erau convinşi de înfrângerea arma-
tei sovietice în confruntarea directă cu ţările Occidentului, care,
după părerea lor, va avea loc în scurt timp. SUA, Marea Britanie şi
România trebuiau să „lichideze toate ilegalităţile”, făcute de ocu-
panţii sovietici2. În lista acestor ilegalităţi ei includeau, în primul
rând, colectarea forţată a pâinii. În raioanele Congaz şi Ceadâr-
Lunga circulau zvonuri, precum că puterea sovietică nu este un
„stăpân” în deplinul sens al cuvântului în regiune, iar pentru sta-
bilirea unor noi impozite agricole sovieticii vor purta răspundere
faţă de Marea Britanie şi SUA, care i-au atenţionat despre inadmi-
sibilitatea acestor acţiuni3. Iar în s. Valea Perjei, când o echipă de
genişti sovietici explodau muniţiile, rămase după bătălie, ţăranii
locali credeau, că revine armata română şi trimiteau oameni călari
să afle, dacă românii deja au preluat sau nu sub control staţia de
cale ferată Ceadâr-Lunga4.
Tineretul local se temea şi de comsomol. Dintr-o parte, „com-
somolul în Rusia, după cum spun, este organizație bună, însă la noi
aici nu se poate de înscris în ea, dacă puterea s-ar schimba, unde noi
ne vom ascunde?” (F. Stoev, s. Valea Perjei, r-nul Ceadâr-Lunga).
La întrebarea agitatorului, cine vorbeşte aşa ceva, Stoev a răspuns:
„toţi aşa zic”. Pe de altă parte, „dacă voi întra în comsomol, nu ai să
lucrezi acasă. Ai să fii strămutat în Siberia sau Donbas” (G. Curte,
s. Valea Perjei)5.
Dar şi în anii postbelici o bună parte din reprezentanţii opo-
ziţiei nu se orientau la restabilirea statului român unitar, conducân-
du-se de ideea construirii în Moldova, după prăbuşirea regimului
comunist, a unui stat independent şi democratic după tipul ţărilor
vest-europene6. Atât unii, cât şi alţii, explicând populaţiei poziţia
lor, subliniau slăbiciunea regimului sovietic, care, în opinia lor, nu
va exista mult timp şi va fi distrus sau de opoziţia antisovietică,
sau de forţele externe, în special – Marea Britanie şi SUA, care
vor organiza un război antisovietic şi vor elibera Moldova de sub
jugul comunist7. O parte semnificativă a opoziţiei prooccidentale
nu credea în perspectivele colhozurilor, pentru că, în opinia lor,
acestea vor fi lichidate de americani. A. Nica (s. Coşniţa) declara:
„În Moldova, în curând, nu vor fi colhozuri, pentru că aici vor veni
70
americani”. Stalin, explica A. Nica, „este un executor, condus de
Marea Britanie şi SUA. De aceea, credea el, „războiul nu s-a în-
cheiat, el încă va reveni”8. În aceste cazuri, funcţionarii de partid
erau nevoiţi să lucreze cu locuitorii satelor şi oraşelor, inclusiv
Chişinău, pentru a-i convinge că „puterea sovietică a venit... pentru
totdeauna” (Chişinău, Congaz)9.
O parte dintre duşmanii regimului sperau şi la ajutorul forţe-
lor antisovietice din Rusia10. Erau grupări, care destul de naiv cre-
deau, că Moldova va scăpa de regimul sovietic, dacă reprezentanţii
acestuia nu vor fi aleşi în organele puterii. Iar când ei vor ajunge
ca minoritate în organele puterii – „se va începe revoluţie”. Soarta
reprezentanţilor puterii bolşevice, credeau ei, va fi decisă: ei vor fi
exterminaţi11. Aceste păreri erau atât de răspândite, încât au fost
comentate chiar de secretarul CC al PC (b)M S. Ţaranov la o consfă-
tuire cu prim-secretarul interimar al CC al PC (b)M N. Salogor.
Ţaranov a confirmat zvonurile că în cadrul alegerilor din 1946 „se
decide soarta Basarabiei” – „va fi ea cu Rusia sau România”, şi,
deoarece SUA şi Marea Britanie exercită presiuni asupra URSS,
cetăţenii republicii nu trebuie să participe la alegeri12.
Speranţele legate de prăbuşirea, în curând, a URSS au devenit
mai intense în 1946. Un oarecare Ţulea (Căuşeni) nu doar repeta
ideea cu privire la începerea inevitabilă a războiului şi reîntoarcerea
românilor, dar afirma, că principalul duşman al URSS va deveni în
acest conflict armat SUA şi Marea Britanie, iar în coaliţia lor vor
face parte Franţa, Italia şi Turcia. SUA şi Marea Britanie au lichi-
dat regimul hitlerist, această soartă îi va aştepta şi pe conducătorii
sovietici. P. Burlacu (Căuşeni) declara, că a citit un ziar, în care se
spunea despre războiul URSS cu foştii săi aliaţi SUA şi Anglia, şi
pregătirea autorităţilor sovietice către mobilizare. Cetățeanul Untilă
din s. Abaclia, r-nul Romanovka spunea consătenilor, că războiul
sovieto-român deja a început, iar bătăliile merg pe râul Prut. Mai
detaliat această versiune a expus-o Pozdârcă, inspectorul Secţiei de
Comerţ al jud. Bender. El afirma, că după discursul lui Churchill
din 5 martie 1946 (care, apropo, a fost publicat în presa sovietică
abia în anul 1990) cu privire la instalarea de către URSS a unei
cortine de fier asupra Europei de Est, Marea Britanie, SUA, Franţa
şi Turcia au rupt relaţiile diplomatice cu URSS, au declarat război
acesteia, în noaptea spre 16 martie 1946 au bombardat Moscova,
71
iar Comisariatul Militar judeţean şi-a anunţat mobilizare totală.
Autorităţile sovietice se luptau cu aceste dispoziţii prin explicarea
interviului lui I. Stalin publicat în ziarul „Pravda” şi demobilizarea
unei părţi a soldaţilor şi ofiţerilor13.
Dar opoziția antisovietică vedea în toate măsurile autorităților
drept pregătiri pentru capitularea URSS faţă de SUA şi Anglia şi
cedarea Moldovei sovietice acestor ţări. Raisman (Bender) afirma,
că „are loc evidenţierea tuturor mărfurilor valoroase, pentru că
America şi Anglia au înaintat sovieticilor un ultimatum, cerând
plecarea URSS din Moldova de Est. De aceea, Rusia sovietică
pregăteşte scoaterea tuturor banilor, mărfurilor şi produselor din
regiune14. Se făceau şi nişte presupuneri fantastice, precum că re-
gele Mihai s-a căsătorit cu principesa britanică şi Marea Britanie va
primi „Basarabia” în dar pentru această căsătorie15.
Cea mai mare ură provocau în rândurile opoziţiei agita-
torii sovietici, care desfăşurau campanie electorală. Profesoara
E. Sorocean (s. Suruceni) a spus locuitorilor satului: „Pe timpul ro-
mânilor noi am trăit mai bine. Dar, în curând, România şi America
vor lua poporul nostru sub protecţie şi atunci nu-i vor graţia pe
activiştii de astăzi, care manifestă atâta energie în timpul campa-
niei electorale. Comsomoliştii, la fel vor fi pedepsiţi, ar fi bine, ca
ei să scoată chiar acum insignele lor comsomoliste”16. Circulau şi
data eliberării de sub ocupația sovietică – „în mai (1948 – R. Ş.)
Moldova va fi deja a americanilor”17.
Opoziția venea cu apeluri către susținători, să nu studieze şi să
nu respecte legile sovietice, pentru că „aceasta nu are niciun rost”.
În opinia lor, patrioți adevărați trebuie să studieze şi să respecte
legile Moldovei şi să răspândească în rândurile populaţiei informa-
ţia despre aceste legi18.
Pe parcursul anilor, când autorităţile sovietice, cu ajutorul
organelor securităţii şi ale celor de interne, au lichidat formele cele
mai active de rezistenţă faţă de regimul totalitar (însă rezistenţa,
inclusiv actele teroriste şi revoltele antisovietice continuau până
în anul 1962), numărul celor, care aşteptau revenirea autorităţilor
române, armatelor Marii Britanii şi SUA, s-a redus considerabil.
Deşi o parte a populaţiei încă mai păstra speranţele, legate de ajuto-
rul din partea SUA şi a României. În mai 1950, în r-nul Răspopeni
la abonarea către cel de al V-lea Împrumut de Stat au început să
72
apară foi volante antisovietice, în care, printre altele, se menţiona,
că „după căderea comuniştilor aici la putere vor fi americani şi
cuzişti”19.
Dar, paralel, era în creştere numărul de „suveranişti”. Ei cereau
oprirea procesului de invadare a republicii cu populaţie rusofonă
din diferite regiuni ale URSS, înaintând lozinca „Moldova trebu-
ie să fie pentru moldoveni”. Purtători ai acestei opinii erau mulţi
printre intelectuali şi chiar printre funcţionarii de stat-moldoveni.
Când scriitorul F. Ponomari a primit de la Preşedintele Comitetului
Executiv Chişinău D. Smirnov un refuz la cererea de a-i oferi un
apartament, Ponomari a spus acestuia: „Voi satisfaceţi cererile la toţi
doritorii veniţi aici, iar moldovenilor – nu. Moldova trebuie să fie
pentru moldoveni”. De aceeaşi părere erau şi fostul viceministru al
Agriculturii republicii Stepanov, colaboratorul Direcţiei Iluminare
Culturală Gazul, şi fost membru al PC (b) unional Plugariov. La
cererile reprezentanţilor Comitetului orăşenesc de partid să execu-
te indicaţiile acestuia, Plugariov şi Gazul au răspuns: „Noi suntem
moldoveni şi în republica noastră noi decidem” 20. Aceste păreri erau
întâlnite şi printre membrii de colhoz. La adunarea generală a colho-
zului „Pobediteli” (r-nul Edineţ), care a avut loc la 24 aprilie 1951,
mai mulţi vorbitori au declarat: „Noi nu avem nevoie de ruşi”. „Noi
avem Republica noastră Moldovenească. Noi ne vom înţelege şi fără
ruşi, avem cadrele noastre moldoveneşti”. „Rușilor – afară!” ş.a.21
Uneori, apăreau şi apeluri ale susținătorilor independenței complete
a Moldovei de URSS sau România (r-nul Cărpineni) 22.
Una dintre cauzele principale, care dicta opoziţiei orientarea
prooccidentală, era asigurarea foarte proastă a populaţiei cu pro-
duse alimentare. Locuitorii republicii menţionau lipsa în magazine
a sării, zahărului, gazului lampant şi multor altor produse. „Fără
ruşi vom trăi mai bine, pentru că poporul rus este foarte diferit,
şi în Rusia toţi sunt proletari, iar la români vom putea trăi aşa,
cum trăiesc în Germania (Govonenko, locuitorul r-nului Balatina).
Această părere era împărtăşită şi de alţi vorbitori. „Nu este adevă-
rat, aşa ceva doar scriu la noi, dar, în realitate, America cu pâinea sa
va împrăștia toată Europa. Eu sper, că pâinea americană va ajunge
la noi. Americanii într-adevăr trăiesc bine. Să zicem despre ofiţerii
americani, de câte ori eu am intrat la ei în apartamente sau cabinete

73
de serviciu, permanent eram servit cu ciocolată, cafea, oare aşa
procedează ofiţerii noştri?” (Axenciuc, r-nul Sculeni)23.
Altă cauză care agita speranţele prooccidentale erau colhozuri-
le, impuse de regimul sovietic. Despre pregătirea către fondarea lor
ţăranii ştiau mult mai înainte de iniţierea acestui proces. Ei credeau
că cei care merg în colhozuri sunt nişte proşti, pentru că în perioa-
da românească se trăia mai bine şi fără oarecare colhozuri. Iar în
URSS ţăranii sunt permanent presaţi de impozite şi ei sunt nevoiţi
să accepte intrarea în gospodăriile comune. Dar, în curând, SUA va
face România un stat american şi vor începe războiul cu URSS. Acest
lucru îi va impune pe funcționarii sovietici să uite şi de colhozuri. O
parte din locuitori erau gata să organizeze şi revolte antisovietice,
numai pentru a scăpa de colhozuri şi regimul sovietic24.
După moartea lui Stalin, cerinţele „suveraniştilor” s-au mai
completat cu noi elemente: eliminarea limbii ruse din viața biseri-
cească şi deschiderea bisericilor închise25. Cei, care vedeau viitorul
Moldovei în proclamarea independenţei, considerau că pentru eli-
berarea de sub ocupaţia sovietică trebuie să ne adresăm organizaţii-
lor internaţionale. Scrisori de acest gen au început să apară din anul
195526. Simpatizanţii acestei opinii ascultau cu atenţie posturile eu-
ropene de radio şi cereau anularea bruiajului acestora27. Din prima
jumătate a anilor ’60 la aceste cerinţe s-a adăugat şi punctul cu pri-
vire la revenirea la alfabetul latin28. În continuare, exemplu demn
de urmat pentru „suveraniştii” din Moldova a devenit Ungaria, şi
ei cereau organizarea în Moldova a protestelor antisovietice după
tipul celor desfășurate în această ţară29.
În 1960 are loc unul din primele semne ale fenomenului,
numit atunci mărginire. Se avea în vedere, că funcţionarii de par-
tid şi sovietici tot mai des vorbeau despre necesitatea protejării
intereselor republicii, chiar în defavoarea intereselor unionale.
Susţinătorii acestui curent al „suveraniştilor” considerau, că pro-
ducţia şi mărfurile, care au fost produse sau crescute în republică
trebuiau fi vândute, în primul rând, locuitorilor Moldovei, şi
doar după satisfacerea necesităţilor populaţiei să fie transportate
în alte republici. Ei insistau, referindu-se la Raionul Economic
Moldovenesc şi Sovietul Economiei Naţonale al republicii, create
în 1957, că republica trebuie să-şi dezvolte, în primul rând, econo-
mia proprie, şi interesele ei trebuiau să prevaleze asupra intereselor
74
URSS. Adepții acestor opinii au fost supuşi unei critici aspre din
partea secretarului CC al PCM E. Postovoi la Plenara a IV-a a CC
al PCM (11 octombrie 1960)30.
Începând cu anul 1963 are loc o nouă activizare a „suvera-
niştilor”. În rândurile lor se aflau deja o parte din studenţi şi inte-
lectuali, în special scriitori şi poeţi. Ei discutau despre ilegalitatea
ocupaţiei sovietice, considerau inacceptabilă situaţia, când moldo-
venii pe pământurile lor sunt lipsiţi de toate drepturile în favoarea
ruşilor, insistau la revenirea la grafia latină şi acordarea Moldovei
independenţei politice față de URSS31.
În 1964-1965 organele securităţii au înfiinţat grupe de stu-
denţi, care pregăteau manifestările organizate cu scopul obţinerii
ieşirii Moldovei din componenţa URSS. Aceste dispoziţii, inclusiv
solicitarea de a oferi Moldovei independenţa de stat, s-au răspândit
în rândurile populaţiei şi au fost menţionate chiar în discursul pre-
şedintelui Comitetului Securităţii Statului al RSSM I. Savcenko la
Congresul al XII-lea al PCM (1-3 martie 1966)32.
Însă, chiar nici luarea măsurilor represive faţă de cei mai
periculoși şi activi membri ai opoziției antisovietice nu a putut să
oprească lupta lor pentru independenţa Moldovei de URSS. Una
dintre principalele condiții pentru obținerea independenței reale ei
o vedeau în izgonirea ocupanţilor ruşi din republică. Această părere
a fost exprimată la începutul anilor ’70 de studenți Institutului de
Medicină, Şcolii de Medicină, elevii din diferite şcoli ale republi-
cii ş.a. Tot mai des era auzită, în a doua jumătate a anuilor ’60
– începutul anilor ’70 cerinţa de a organiza unirea cu România.
Spre exemplu, la alegerile judecătorilor poporului ai republicii (12
decembrie 1965) pe buletinele de vot erau găsite inscripţii cu grafie
latină: „Alfabetul latin trebuieşte moldovenilor nu pentru politică,
dar pentru creşterea culturii şi lărgirii posibilităţilor de apropiere
spre poporul român frăţesc”. „Trăiască România!”, „Unde sunt
cadrele moldoveneşti? Aici e selecţionata URSS”33.
O parte din intelectuali, inclusiv comunişti, primeau de
peste hotare literatură occidentală, care era răspândită clandestin.
În această literatură se argumenta teza precum că Moldova este
ocupată de sovietici, că moldovenii au nevoie de revenire la limba
lor proprie şi trebuie să protejeze şi să dezvolte cultura lor naţio-
nală34. Aceste păreri din nou s-au manifestat în timpul alegerilor
75
în Sovietul Suprem al URSS (14 iunie 1966). „Discursul trebuie
ţinut doar în limba moldovenească, alfabetul trebuie să fie latin,
şcolile trebuie să fie cu predare doar în limba moldovenească.
Poporul moldovenesc şi cel român sunt un popor, literatura trebuie
să vină din România, şi nu din URSS”; „Este necesitatea de a oferi
moldovenilor dreptul lor legal de a perfecta documentaţia de stat în
limba maternă, ca şi în toate republicile”; „Eu votez pentru pleca-
rea ruşilor din Moldova, în conformitate cu Constituţia, noi vrem
să ne eliberăm de sub jugul colonial rus. Ruşii, căraţi-vă acasă din
Moldova!” ş.a.35. Grupul lui I. Hâncu, care activa în prima jumătate
al anului 1967 în r-nul Anenii Noi şi a împărtăşit aceste viziuni, a
trecut de la vorbe la fapte: ei au distrus în s. Băcioi toate lozincile
şi inscripţiile, scrise în limba rusă36. Viziunile patriotice au început
să se răspândească şi printre soldaţii şi ofiţerii din Moldova, care
şi-au făcut serviciul militar în armata sovietică. În februarie 1969,
locotenentul S. Panaghiu, aflându-se în Belgorod-Dnestrovsk, a de-
clarat vânzătorilor în magazin: „Voi vă aflaţi pe pământul moldo-
venesc şi sunteţi obligaţi să vorbiți moldovenește. Aţi luat Moldova
noastră, mâncaţi pâinea moldovenească, dar nu doriţi să studiaţi
limba moldovenească”37.
Mai mult, au început să fie discutate şi candidaturile concrete
la posturi de miniștri în viitoarea Moldovă independentă. Aceste
candidaturi au fost înaintate de peste hotare. De exemplu, în 1972
Chișinăul era vizitat de profesorul universitar Botnărescu, despre
care securitatea sovietică a aflat, că el este propus la funcția de
ministru de Externe al „Basarabiei” independente38.
Numărul celor, care cereau proclamarea independenței
Moldovei față de URSS sau România era în creştere continuă, iar
cerințele lor purtau un caracter antirus tot mai evident. A crescut
considerabil şi volumul de informaţii despre aceste persoane.
Uneori, ei se adunau în grupuri a câte 3-8 persoane, cerând izgo-
nirea ruşilor din Moldova39. Chiar în zilele sărbătoririi aniversării
a 53-a de la Revoluţia din Octombrie (noiembrie 1970) grupuri
de persoane cu viziuni patriotice scandau în centrul Chişinăului:
„Ruşii – ocupanţi, căraţi-vă din Moldova! Voi aţi ocupat pământu-
rile noastre! Dacă nu noi, apoi copiii noştri vă vor nimici pe voi pe
toţi! Voi sunteţi agresori, ocupanţi! Pe pământurile moldoveneşti
trebuie să trăiască doar moldovenii, şi nu ruşii!”40.
76
 Activizarea opoziţiei antisovietice în Moldova către începutul
anilor ’70 a fost nevoit să recunoască şi prim-secretarul CC al PCM
I. Bodiul. În raportul CC la Congresul al XIII-lea al PCM (24-26
februarie 1971) el a constatat „întărirea diversiunilor ideologice
ale imperialismului”, cu aplicarea „fostei burghezii româneşti şi
călăilor români”, şi a unei părţi a intelectualităţii naţionale din
republică. O parte din intelectuali considera, că moldovenii sunt
români şi Moldova trebuie să se unească cu România, iar altă parte
era de părerea, că Moldova trebuie să fie independentă de URSS
şi independenţa aceasta trebuie să fie permanent întărită, sublinia
suprimarea populaţiei neruse şi rusificarea ei în republică41.
Dar măsurile de intimidare, „purificarea cadrelor” în redacţia
Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, unde a fost stabilit un focar
influent de dispoziţii prooccidentale şi antisovietice, condamnarea
doar în 1971-1972 a 37 de persoane pentru activitatea „naţionalis-
tă” şi „sionistă”, „profilactarea” (adică atenţionarea – R.Ş.) a mai
mult de 300 de persoane nu a oprit opoziţia în acţiunile ei, îndrepta-
te spre convingerea populaţiei Moldovei, că moldovenii trebuie să
aibă un propriu viitor, aparte de URSS. Cu acest scop, ei subliniau
importanţa lucrărilor clasicilor literaturii naţionale în comparaţie
cu scriitori sovietici. Această propagandă a dat rezultate bune: nu-
mărul susţinătorilor ideii de transformare a Moldovei într-un stat
independent era în creştere permanentă, despre ei se menţiona tot
mai des, chiar în scrisorile, adresate conducerii supreme a URSS42.
În 1975-1976 Comitetul Securității Statului a stabilit şi a cer-
cetat activitatea unei organizații „naţionaliste”, care se lupta pentru
independența Moldovei față de URSS. Organizația dată funcționa
în rândurile colaboratorilor Comitetului de Stat pentru televiziune
şi radiodifuziune. Conducerea Comitetului, în frunte cu S. Lozan,
care avea informaţie despre activitatea ei, mult timp refuza să între-
prindă acţiuni contra lor. Şi doar după ce conflictul a luat amploare
şi a ieşit la nivelul Biroului CC, conducerea Comitetului a fost
nevoită să „curăţe” cadrele subalternilor43.
Despre faptul, că ideea suveranităţii şi independenţei
Moldovei este susţinută de o bună parte a populaţiei, se cunoştea nu
doar în România sau în ţările Occidentului, dar şi în China. Agenţia
Singhua a publicat la 12 februarie 1976 un articol voluminos despre

77
suveraniştii din Moldova, în care menţiona despre lupta lor pentru
independenţa Moldovei de regimul sovietic44.
Tot mai des, chiar în raioane, se răspândeau „dispoziţii
nesănătoase”, diferite foi volante şi alte documente, în care erau
lăudate condiţiile de trai în Occident şi promovată ideea orientă-
rii la valorile acestuia. Ei luau cunoştinţă de atitudinea pozitivă a
populaţiei (Dubăsari, 1977, Ceadâr-Lunga, 1978) şi pentru a nu
admite răspândirea lor, la unii din promotorii acestor dispoziţii le
erau deschise dosare penale45.
La începutul anilor ’80 autorităţile dispuneau de informaţii
despre activitatea lor nu doar în sate şi centre raionale, dar şi în
oraşe46. Influenţa lor a fost atât de serioasă, încât ei au reuşit, prin
căi necunoscute până astăzi, mai mulţi ani, în mod legal, să produ-
că la Combinatul de tutun din Chişinău ţigări de marca „Dacia”,
promovând viziunile lor politice47. Doar într-un singur an, 1981,
numărul de acţiuni ale opoziţiei antisovietice a crescut cu 41%48.
În august 1982, activitatea opoziţiei antisovietice era discutată
la Biroul CC. Prim-secretarul S. Grossu şi secretarul CC pentru
ideologie P. Petric au recunoscut creşterea continuă a dispoziţiilor
prooccidentale şi „naţionaliste”, dar s-au limitat, în general, la con-
statarea situaţiei create, menţionând pasivitatea chiar conducerii
Ministerelor Culturii şi al Învăţământului în această situaţie49. La
Plenara a IX-a a CC al PCM (11 martie 1983) S. Grossu a revenit
la aceasta temă, dar din nou s-a limitat în mare parte la constatarea
faptului, că „naţionaliştii” protestau contra rusificării, presiunii
exercitate asupra populaţiei băştinaşe şi asimilării moldovenilor de
către ruşi50. Drept urmare a atitudinii pasive, din partea conducerii
republicii aceste dispoziţii continuau să se răspândească (Comrat,
1983, Drochia, s. Proteagailovka, 1984, şi în alte localităţi)51.
Către anii 1985-1987 principala direcție de activitate a „su-
veraniştilor”, în mare parte reprezentanți de la Universitatea de
Stat din Chişinău şi Institutul Politehnic, a devenit lupta cu rusifi-
carea culturii naționale şi limbii populației băștinașe. O parte din
ei, vedeau Moldova drept republică independentă – Basarabia, în
care locuiesc românii, sau un stat cu adevărat independent, care
va exclude orice influență rusă52. Ei erau susținuți de o parte din
lectori ai instituţiilor de învăţământ superior şi profesori şcolari53.
Conform sondajelor efectuate, aproape jumătate (47%) din tineretul
78
republicii asculta staţiile de radio ale Occidentului. Comitetele
raionale de partid reacţionau pasiv la aceste fapte54. Începând cu
anul 1986, opoziţia antisovietică, treptat, trece în ofensivă. În
1986-1988 numărul ameninţărilor, adresate de către membrii opo-
ziţiei reprezentanţilor organelor de partid şi de stat, era în creştere
permanentă55. În 1987 membrii opoziţiei au început chiar să atace
unele întreprinderi şi organizaţii, să între în altercaţii cu paza aces-
tora. Pe unele din clădirile atacate mai târziu erau găsite chemările
antisovietice şi prooccidentale56.
Procesele restructurării au început să influenţeze şi organele
de partid. Către anul 1988 şi printre funcţionarii PCM au apărut
oameni, care susţineau suveranitatea Moldovei şi acordarea de
drepturi reale şi mult mai lărgite în cadrul URSS. Ei propuneau, de
exemplu, că în procesul încheierii acordurilor internaţionale între
URSS şi alte ţări, în caz dacă ele ating interesele uneia din republici,
în componenţa delegaţiei sovietice să fie incluşi şi reprezentanţii
acestei republici57.
Mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni de protest, or-
ganizate în 1988-1990 de Mişcarea Democratică în Susţinerea
Restructurării (din 25.05.89 Frontul Popular), care atunci susţinea
ideea suveranităţii republicii în cadrul URSS, şi-au dat roadele
sale. Poziţia conducerii Partidului Comunist, care se temea tot mai
mult de opoziţie, s-a limitat doar la constatări, chemări de ordin
general şi încercări de a intra în discuţii cu oponenţii politici58. În
această situaţie popularitatea opoziţiei era în creştere permanentă.
Spre februarie 1990, ea era susţinută de 47% de muncitori, 60% de
funcţionari şi 32% de colhoznici. Aşadar, suveraniştii au devenit
principala forţa politică din acea perioadă59. Sondajul, organizat
în decembrie 1990, a confirmat, că Sovietul Suprem, unde domi-
nau atunci reprezentanţii Frontului (care promovau atunci şi ideea
proclamării independenţei), este cea mai susţinută forţă politică în
republică – 33%60. Iar către iunie 1991 circa jumătate (47%) din
membrii PCM considerau, că partidul trebuie să fie independent de
PCUS sau să rămână doar în relaţii federative cu acesta61. Aşadar,
putem constata, că spre sfârșitul anilor ’80 suveraniştii şi promotorii
independenței Moldovei față de URSS au devenit cea mai influentă
şi respectată forţă în republică.

79
 În concluzie. Pe parcursul celor 47 de ani de ocupaţie sovie-
tică (1944-1991), în societatea moldovenească permanent existau
grupări de oameni destul de influente, care se luptau pentru extin-
derea drepturilor cetăţenilor republicii, suveranitatea Moldovei în
cadrul URSS şi proclamarea independenţei complete a Moldovei.
O parte din aceşti patrioţi se orientau la independenţa definitivă, o
parte – la unirea în continuare cu România. Dar, totodată, şi unii, şi
alţii îşi doreau un viitor cu adevărat democratic şi european pentru
Moldova. Aceste aspiraţii au supravieţuit represiunilor staliniste,
„dezgheţului” hruşciovist şi cursului brejnevist, şi erau susţinute
de o bună parte a populaţiei. Graţie acestor patrioți noi am reuşit,
totuşi, să proclamăm şi suveranitate, şi independenţă.
Note:
____________________
1
AOPO RM. F. 51, inv. 2, d. 54, f. 2.
2
AOPO RM. F. 51, inv. 2, d. 49, f. 2; Ibidem, d. 139, ff. 255-257; Ibidem, inv. 3, d. 47,
f. 116; d. 79, f. 13.
3
Ibidem, inv. 3, d. 79, f. 16.
4
Ibidem, inv. 3, d. 89, f. 21-22.
5
Ibidem, inv. 3, d. 89, f. 23.
6
Ibidem, inv. 3, d. 2, f. 48.
7
Ibidem, inv. 3, d. 12, f. 270; d. 31, f. 209; d. 48, f. 32-33; d. 117, f. 51; Inv. 4, d. 41,
f. 70.
8
Ibidem, inv. 3, d. 116, f. 128.
9
Ibidem, inv. 3, d. 3, f. 91. Ibidem. D. 31, f. 369.
10
Ibidem, inv. 3, d. 48, f. 86; inv. 7, d. 69, f. 42.
11
Ibidem, inv. 4, d. 2, f. 213; inv. 3, d. 33, f. 146.
12
Ibidem, inv. 3, d. 33, f. 165.
13
Ibidem, inv. 4, d. 37, f. 117.
14
Ibidem, inv. 4, d. 139, f. 7.
15
Ibidem, inv. 4, d. 46, f. 72.
16
Ibidem, inv. 5, d. 1, f. 12.
17
Ibidem, inv. 5, d. 688, f. 11.
18
Ibidem, inv. 3, d. 112, f. 117.
19
Ibidem, inv. 9, d. 14, f. 170.
20
Ibidem, inv. 7, d. 58, f. 168-169.
21
Ibidem, inv. 10, d. 327, f. 95-96.
22
Ibidem, inv. 7, d. 58, f. 169-170; inv. 9, d. 189, f. 90..
23
Ibidem, inv. 7, d. 178, f. 44-45.
24
Ibidem, inv. 7, d. 178, f. 48-49; d. 303, f. 97; Ibidem, inv. 8, d. 408, f. 15.
25
Ibidem, inv. 13, d. 93, f. 86.
26
Ibidem, inv. 14, d. 98, f. 137.
27
Ibidem, inv. 22, d. 180, f. 23.
28
Ibidem, inv. 25, d. 101, f. 163.
29
Ibidem, inv. 17, d. 141, f. 32; Ibidem, d. 286, f. 43: Ibidem, d,297, f. 16.
30
Ibidem, inv. 20, d. 24, f. 61.

80
31
Ibidem, inv. 27, d. 1, f. 337.
32
Ibidem.
33
Ibidem, inv. 25, d. 101, f. 163; inv. 32, d. 64, f. 100-101; d. 106, f. 3.
34
Ibidem, inv. 27, d. 1, f. 339.
35
Ibidem, d. 98, f. 26.
36
Ibidem, inv. 28, d. 242, f. 58-59.
37
Ibidem, inv. 30, d. 94, f. 80.
38
Ibidem, inv. 34, d. 105, f. 210.
39
Ibidem, inv. 31, d. 94, f. 162; inv. 35, d. 126, f. 26-29.
40
Ibidem, inv. 32, d. 106, f. 3.
41
Ibidem, inv. 32, d. 48, f. 163-164.
42
Ibidem, inv. 32, d. 50, f. 15-16; Ibidem. Inv. 33, d. 201, f. 73-74; Ibidem, inv. 35, d.
128, ff. 26-29; Inv. 46, d. 114, ff. 27-28.
43
Ibidem, inv. 39, d. 28, f. 43-45; inv. 46, d. 113, f. 257-258; 262-263.
44
Ibidem, inv. 40, d. 26, f. 18.
45
Ibidem, inv. 44, d. 117, f. 49; Ibidem, inv. 46, d. 57, f. 22.
46
Ibidem, inv. 58, d. 72, f. 26.
47
Ibidem, f. 104.
48
Ibidem, inv. 58, d. 72, f. 24.
49
Ibidem, inv. 58, d. 72, f. 86-92.
50
Ibidem, inv. 61, d. 3, f. 50-51.
51
Ibidem, inv. 64, d. 18, f. 20; d. 175, f. 90.
52
Ibidem, inv. 72, d. 4, f. 185-192.
53
Ibidem, inv. 71, d. 8, f. 36-37.
54
Ibidem, inv. 71, d. 8, f. 37; Ibidem, inv. 72, d. 4, f. 185;
55
Ibidem, inv. 71, d. 272, f. 27-30.
56
Ibidem, inv. 71, d. 58, f. 16.
57
Ibidem, inv. 65, d. 23, f. 163-164.
58
Ibidem, inv. 71, d. 388, f. 15-41, d. 394, f. 20; d. 458, ff. 4-5; d. 470, ff. 7, 114-115.
59
Ibidem, inv. 74, d. 94, f. 12.
60
Ibidem, inv. 74, d. 107, f. 2-3.
61
Ibidem, inv. 73, d. 207, f. 84.

Moscova. 2 august 1940. Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice proclamă

formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești unionale.
În prim-plan – delegaţia Basarabiei.

81
 Prăbușirea glacisului strategic al URSS
și drumul spre suveranitate al RSSM
(1989 - 1990)
Dr. Constantin CORNEANU,
Președintele Consiliului Director al Asociației Europene
de Studii Geopolitice și Strategice
„Gheorghe I. Brătianu”, București

Absolvent al Facultății de Istorie a

Universităţii Bucureşti (1994) și al Colegiului
Naţional de Apărare (1998), doctor în istorie
(2003). În 2004 – 2007 - consilier în ca-
drul Oficiului Guvernului României pentru
Gestionarea Relaţiilor cu Republica Moldova
şi jurnalist la Trustul de Presă al Ministerului
Apărării Naţionale. În perioada 1 martie
2010 - 10 august 2015 a fost cercetător în
cadrul Institutului Revoluţiei Române din
Decembrie 1989. În perioada 17 august 2018
– 27 mai 2019 a îndeplinit funcția de Director
General-adjunct al IRRD 1989 și, mai apoi,
pe cea de Director Științific al IRRD 1989 (1 iunie – 31 decembrie 2019). A
publicat numeroase studii, articole şi editoriale dedicate Revoluţiei Române din
Decembrie 1989 din calitatea de cercetător şi Director Editorial al publicaţiei
Caietele Revoluției (2012).
A publicat lucrările: Sub povara marilor decizii (ediţia a I-a, Editura
Scripta, Bucureşti, 2007; ediţia a II-a, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte,
2013), Victorie însângerată. Decembrie 1989 (Editura Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 2014), precum şi numeroase articole ştiinţifice apărute în revistele
de specialitate. Coeditor al volumului Prăbuşirea Imperiului Sovietic. „Lecţii”
în retrospectivă (Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012.)
Membru al Clubului Militar Român de Reflecție Euroatlantică. Din
septembrie 2009 - membru fondator și preşedinte al Consiliului-Director
al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I.
Brătianu”. Redactor-șef al revistei Enigmele Istoriei, începând cu 15 ianuarie
2020.

82
 *******
Istoricul rus Valeri L. Musatov, referindu-se la politica lui
Mihail S. Gorbaciov față de evoluțiile din țările componente ale
glacisului strategic al Uniunii Sovietice, consemna: „Nu le-a
putut opri, ele aveau dreptul la libertate. (...) Justificându-se, M.
Gorbaciov i-a spus lui Helmuth Kohl, în iulie 1991: «S-au săturat
de noi. Dar și noi ne-am săturat de ei»”1. Referindu-se la noua „gân-
dire politică externă” sovietică, Valeri L. Musatov, fost adjunct al
șefului Secției Relații Externe a CC al PCUS, mărturisea că liderii
politici de la Moscova erau convinși că în politica lui Mihail S.
Gorbaciov „va veni un moment când țările Europei de Est, practic
sateliți ai Uniunii Sovietice, vor deveni monedă de schimb în târgul
cu statele occidentale pentru atitudinea binevoitoare față de cursul
acestuia, pentru sprijinirea perestroikăi, inclusiv pentru obținerea
unui ajutor economico-financiar”2. Drumul spre suveranitate și, mai
apoi, independenţă al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești
(RSSM) se va desfășura în contextul acestui proces de destrămare
a Uniunii Sovietice, ca urmare a politicii de glasnosti şi perestroika
iniţiate de către Mihail S. Gorbaciov.

Abandonarea unor utopii

Decidenții politico-diplomatici și militari implicați în gestio-
narea puterii în spațiul Uniunii Sovietice erau conștienți de ascen-
siunea forțelor de opoziție din statele Europei de Est, de orientarea
politică a acestora spre Vest, de activizarea politicii SUA și a țări-
lor membre ale CEE în fostul spațiu de influență al URSS, însă în
condițiile crizei sociale, economice și politice din URSS nu aveau
„nici forță, nici mijloace pentru a se opune acestui lucru”3.
În plenul Consiliului European de la Strasbourg, pe 6 iulie
1989, Mihail S. Gorbaciov va declara că statele Europei aparțin
unor sisteme sociale diferite și recunoașterea acestui fapt istoric
implică respectarea dreptului suveran al fiecărui popor de a-și alege
1
Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii lui Mihail Gorbaciov față de conducerile
din țările blocului sovietic, în Accentuarea crizei de regim în ţările socialiste (1980-
1990), IRRD/coordonator: Lorin Ioan Fortuna, Editura Artpress, Timişoara, 2009, p.
47.
2
Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice. 1965-1989, Editura
Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014, p. 322 – 323.
3
Ibidem.

83
sistemul social în funcție de propria dorință. Liderul de la Kremlin
considera că această realitate reprezintă o premisă extrem de impor-
tantă pentru o nouă configurație a sistemului de relații internaționa-
le, cu precădere cele europene. „Orice amestec în afacerile interne,
orice încercare de a limita suveranitatea statelor-prietene, aliate sau
alte state-este inadmisibilă”4, declara Mihail S. Gorbaciov în plenul
Consiliului European.
Propunerea înaintată Kremlinului, pe 18 ianuarie 1989, de
către fostul secretar de stat al Statelor Unite din anii ‚70, Henry
Kissinger, privind realizarea unor înțelegeri - unele formale, al-
tele informale -, vis-à-vis de limitele celor două mari puteri în
promovarea intereselor proprii în Europa de Est, fusese discutată,
într-o primă rundă, cu președintele George H. W. Bush pe 18
decembrie 1988 și viza obținerea unor garanții sovietice ferme
privind neutilizarea forței pentru reprimarea reformelor sau li-
beralizarea Europei de Răsărit. Occidentul urma să promită că
„nu va exploata nici una din schimbările economice sau politice
care vor surveni acolo, în detrimentul intereselor «legitime» ale
securității Uniunii Sovietice”5.
După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail
S. Gorbaciov avea să se consulte, conform declarațiilor oficiale,
cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi H.
Șahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Kissinger. „Din
punct de vedere geopolitic, importanța țărilor socialiste europene
pentru Uniunea Sovietică a fost determinată de faptul că de la înce-
put ele au jucat rolul unei centuri de securitate, care a creat o acope-
rire strategică centrului socialismului6. Astăzi, cu toate schimbările
produse în situația internațională, acest rol al Europei de Est, și în
special al RDG, Poloniei și Cehoslovaciei, a rămas într-o măsură
4
Vincent Jauvert, Patru zile care au schimbat lumea în istorii paralele. Prăbușirea
Imperiului Roșu (Traducere și adaptare Jacqueline Enache), în Dosarele Istoriei, Anul IV,
nr. 12 (40), 1999, p. 4.
5
Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucu-
reşti, 1994, p. 19.
6
„Gorbaciov și Șevardnadze au condus URSS indiscutabil, chiar dacă orbește, către o
postură defensivă mult mai sigură, mai ieftină și mai rațională față de Vest, fără balastul
unei confruntări imperiale și militare”, consemna John Lough în studiul German Unifi-
cation Accidentally on Purpuse, în Soviet Analyst, 07.11.1990, p. 1-2 (Apud Anneli Ute
Gabanyi, Revoluţia neterminată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999,
p. 34).

84
nemodificat”7, scriau, la începutul anului 1989, analiștii de politi-
că externă din anturajul secretarului general al PCUS. Totodată,
analiștii din anturajul secretarului general al PCUS consemnau:
„Noi am descoperit slăbiciunile acestui model (socialist- n. n.) și
am început să le schimbăm sistematic. De fapt acesta este scopul
final al perestroika - să confere socialismului o nouă calitate. Un
număr de țări ne urmează și au început, chiar înaintea noastră, pro-
cesul unor adânci reforme. Altele, RDG, România, Coreea de Nord
nu admit această necesitate, mai ales din motive politice, pentru
că leadership-ul lor nu dorește să schimbe nimic. În realitate toți
au nevoie de schimbări, dar noi nu putem să le-o spunem în mod
public pentru a nu fi criticați că încercăm să impunem prietenilor
noștri perestroika. (...) Iar cei care se încăpățânează să nu răspundă
chemării timpului fac ca răul să se adâncească și să-și agraveze
manifestările în viitor. (...) Noi trebuie să înțelegem clar că în viitor
posibilitatea rezolvării situațiilor de criză prin mijloace militare
trebuie exclusă cu desăvârșire”8.
Referindu-se la perspectivele României socialiste, analiștii
de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al
Academiei de Științe a URSS menționau, pe 13 martie 1989, în
raportul înaintat lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS,
faptul că „în ceea ce privește orientarea țării după schimbarea pu-
terii, aceasta va fi definită nu de volumul de livrări de petrol sovie-
tic, ci de rezultatele proceselor de înnoire în URSS și alte țări, de
atractivitatea noii înfățișări a socialismului, de progresul în crearea
Casei Comune Europene”9, astfel încât „poporul român, chinuit
de un regim totalitar, deziluzionat de valorile socialiste, educat în
mod tradițional în spiritul comunității cu lumea latină, poate adopta
cu bucurie o cotitură prooccidentală în politică, ieșind dincolo de
cadrul înnoirii socialismului”10.
Cancelariile occidentale din spațiul CEE vor protesta și vor
solicita explicații administrației Bush. Marea Britanie a comuni-
cat prin Sir Antony Acland, ambasadorul britanic la Washington,
7
Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundației Cultu-
rale Române, București, 2000, p. 17.
8
Ibidem, p. 18.
9
Vasile Buga, România privită de la Moscova: documente sovietice din martie 1989,
în Arhivele Totalitarismului, Anul XXV, nr. 3 - 4/96 – 97, 2017, p. 264.
10
Ibidem.

85
că Guvernul Majestății Sale era ferm împotriva „oricărui târg
între Statele Unite și Uniunea Sovietică cu privire la Europa
Răsăriteană”11. Supusă presiunilor diplomatice ale aliaților din
NATO, administrația Bush va comunica, prin intermediul secreta-
rul de stat adjunct Lawrence Eagleburger, că „Planul Kissinger” era
interesant ca exercițiu intelectual, însă „dacă există vreun merit în
propunerea lui Kissinger, acela este că ne oferă ocazia să ne gândim
la implicațiile unor schimbări dramatice în Europa Răsăriteană”12.
Însă, Kremlinul era dispus la dialog politico-diplomatic cu Statele
Unite, chiar și discret.
Pe 30 mai 1989, după încheierea unei reuniuni a Consiliului
NATO, președintele George H. W. Bush va ține un discurs în sala
Rheingold, din Mainz, în care va vorbi despre o „Europă liberă și
întreagă”13 și va cere organizarea de alegeri libere și pluralism poli-
tic în Europa de Est, precum și „o Europă mai puțin militarizată”14.
Președintele George H. W. Bush anunța Kremlinul că SUA „se an-
gajau să țină cont de «interesele legitime de securitate» ale Uniunii
Sovietice, să ridice restricțiile existente la exporturile de tehnologie
în URSS și să conlucreze mai strâns în planul protecției mediului
înconjurător”15 în schimbul creării unui sistem politic pluripartid
și al alegerilor libere în zona de influență sovietică. Discursul pre-
ședintelui american avea să fie studiat, în dimineața următoare, de
către Gheorghi H. Șahnazarov care va considera că „toate condiți-
ile lui Bush puteau fi îndeplinite”16. Polonia și Ungaria erau libere,
în opinia Kremlinului, să facă ce doresc și nu exista „niciun motiv
pentru care Solidaritatea să nu poată veni la putere”17, singura ex-
cepție fiind Germania, care era „un caz special”18.

Malta, întâlnirea devenită legendă

Summit-ul de la Malta (2 – 3 decembrie 1989) s-a desfășurat
în condițiile unui amplu efort de reconstrucție a sistemului de relații
11
Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 73.
12
Ibidem.
13
Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău,
2005, p. 299.
14
Ibidem.
15
Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 39.
16
Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 122.
17
Ibidem, p. 123.
18
Ibidem.

86
internaționale19 ca efect al politicii de perestroika și glasnosti a lui
Mihail S. Gorbaciov. În dimineața de 2 decembrie 1989, ora 10.00,
delegația americană a urcat la bordul crucișătorului sovietic Maxim
Gorki unde Mihail S. Gorbaciov și anturajul lui se pregăteau pentru
a puncta decisiv în complicatul joc al rivalităților dintre superputeri.
„Erau foarte conștienți de faptul că trebuie să realizeze o manevră
uriașă fără a pierde timp. Simțeam cu toții că Uniunea Sovietică era
în cădere liberă, că statutul nostru de superputere se va face praf și
pulbere dacă nu este reconfirmat de americani. Cu avalanșa anului
1989 care se forma chiar în spatele nostru, doream să ajungem la
un fel de platou care să ne dea răgazul necesar să ne tragem sufletul
și să privim în jur”20, mărturisea Serghei Tarasenko cu referire la
planurile lui Mihail S. Gorbaciov și Eduard A. Șevardnadze.
Memorialistica referitoare la acest summit, precum și steno-
gramele discuțiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că discuțiile
s-au axat pe problematica generată de încheierea tratatelor START
și a celui asupra forțelor convenționale din Europa în 1990, asupra
situației Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului ar-
mamentelor - cu precădere cel naval21. În cadrul întrevederii dintre
cei doi lideri, în particular, aveau să discute situația Statelor Baltice
(Letonia, Estonia și Lituania). Secretarul general sovietic a comu-
nicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluție politică care vine
în întâmpinarea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea22
în spațiul URSS. Președintele SUA a declarat că americanii nu se
19
Într-un document strict-secret al MAE sovietic se menționa, cu referire la criza din
spațiul țărilor socialiste și poziția de urmat a URSS, următoarele: „Trebuie să pornim
de la faptul că folosirea forței militare ca parte a relațiilor noastre cu statele socialiste...
este total exclusă, chiar și în situațiile extreme (cu excepția agresiunilor externe asupra
aliaților noștri). Intervenția militară nu va preveni, ci va înrăutăți criza socială și politică,
va provoca proteste de masă, chiar și rezistență armată, iar în final va duce la efectul opus,
întărirea antisovietismului. Va submina grav autoritatea Uniunii Sovietice, va înrăutăți
relațiile noastre cu puterile vestice...și va duce la izolarea Uniunii Sovietice. Dacă situația
se agravează în vreo țară socialistă, trebuie să ne abținem...de la a oferi sprijin public ac-
țiunilor represive ale autorităților” (Apud Victor Sebestyen, 1989. Prăbușirea Imperiului
Sovietic, Editura Litera, București, 2009, p. 221).
20
Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 217-218.
21
Mihail S. Gorbaciov dorea instituirea unor limite în ceea ce privește rachetele de
croazieră lansate de pe mare (SCLM - Sealaunched Cruise Missiles).
22
„Vom lua în considerare orice formă de asociere între statele baltice și guvernul so-
vietic central care vine în întâmpinarea intereselor reciproce”, avea să declare Mihail S.
Gorbaciov, la Malta, în decembrie 1989 (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op.
cit., p. 232).

87
vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu
dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice23, însă numai în
cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu
se va face uz de forță rămâne valabilă. Discuțiile de la summit-ul
sovieto-american din Malta l-au convins pe Mihail S. Gorbaciov
de faptul că „politica lui de slăbire a strânsorii împotriva Europei
Răsăritene24 - scriau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott - va
elibera forțe contrare, eventual distrugătoare din această zonă”25,
astfel încât „vest-europenii nu vor fi în stare să înfrângă și să con-
troleze singuri aceste forțe”26 și va fi nevoie de ajutorul Statelor
Unite. Referindu-se la „problema germană”, Mihail S. Gorbaciov
a declarat: „În ceea ce privește problema Germaniei, am o poli-
tică prudentă și precaută”27. O radiografie a stenogramelor de la
summit-urile Marilor Puteri, a memoriilor participanților la acele
evenimente, devenite de acum istorie, precum și alte numeroase iz-
voare documentare, relevă faptul că România socialistă nu a existat
ca subiect în sine pe agenda diplomatică a Marilor Puteri în acel
sfârșit de an 1989.
În seara de 3 decembrie 1989, Helmut Kohl va sosi pe ae-
roportul Zaventem din Bruxelles și se va îndrepta spre castelul
Styvenberg în Laeken, reședința ambasadorului Statelor Unite, pen-
tru a cina cu președintele George H. W. Bush. Președintele Statelor
Unite l-a informat depre discuțiile avute cu Mihail S. Gorbaciov
la Malta, despre faptul că, totuși, secretarul general al PCUS era
23
„Trebuie să spun că am fost uimiți de rapiditatea transformărilor. Am apreciat mult re-
acția pe care a avut-o Uniunea Sovietică și Dumneavoastră personal față de aceste schim-
bări dinamice și, în același timp, fundamentale. (...) Nădăjduiesc că ați observat că, în
timpul schimbărilor din Europa de Est, Statele Unite nu au făcut declarații arogante, care
ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice. Cu toate că în statele Unite sunt unii care
mă acuză că sunt fricos, administrația mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să
vă zdruncine pozițiile. Dar mi s-a sugerat cu insistență un alt lucru: să mă cațăr, cum s-ar
spune, pe zidul Berlinului și să dau declarații sforăitoare. Totuși, administrația mea nu va
recurge niciodată la asemenea măsuri, ea încearcă să fie discretă”, declara președintele
George Bush (Apud Constantin Vlad, Diplomația Secolului XX, Fundația Europeană Ti-
tulescu, București, 2006, p. 663).
24
„Principiul de bază adoptat de noi, care ne-a condus în cadrul noii gândiri, este drep-
tul fiecărei țări la libera opțiune, inclusiv dreptul de a reveni asupra opțiunii sale inițiale și
s-o modifice. Este foarte dureros, dar e un drept esențial. Dreptul de a alege, fără amestec
din afară”, declara Mihail S. Gorbaciov la Summit-ul din Malta (Ibidem).
25
Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 231.
26
Ibidem.
27
Ibidem, p. 222.

88
îngrijorat de evoluția evenimentelor din spațiul german. Cancelarul
vest-german a reiterat informațiile pe care le comunicase și lide-
rului de la Kremlin, insistând asupra faptului că nu intenționează
să-i facă probleme lui Mihail S. Gorbaciov, însă el trebuia să țină
seama și de situația din propria lui țară. Cancelarul vest-german
l-a informat pe președintele Statelor Unite de faptul că dorește ca
foarte curând să-l întâlnească pe liderul de la Kremlin. În finalul
conversației, Helmut Kohl a subliniat faptul că el poate „să înțe-
leagă anumite rezerve și temeri la vecinii europeni ai Germaniei”28,
însă el „trebuie să amintească de faptul că unitatea germană în
libertate a fost provăduită ca țel comun al Vestului”29. La plecare,
cancelarul vest-german a înțeles că președintele Statelor Unite era
aliatul germanilor în îndeplinirea visului lor de reunificare.

Abandonarea unui vechi aliat strategic

Liderul politic est-german Günter Schabowski îi va de-
clara istoricului Dimitrij Chmelnizki că la sfârșitul anului 1986
și la începutul lui 1987, Mihail S. Gorbaciov a făcut mai multe
presiuni pentru organizarea unui puci în interiorul PSUG pentru
a scăpa de Erich Honecker și a-l înlocui cu Markus Wolf, șeful
HVA (Informațiile Externe) din STASI, un adept al perestroika
și glasnosti. În 1987 au circulat multe zvonuri referitoare la pen-
sionarea lui Markus Wolf în legătură cu acest „puci” moscovit.
Istoricul Françoise Thom menționează faptul că pe 18 iunie 1987,
Markus Wolf, șeful HVA din STASI, se va întâlni în mod clan-
destin cu Hans Modrow și generalul Vladimir A. Kriucikov, șeful
Direcției Generale I din KGB (Informații Externe). Într-un interviu
dat în aprilie 1988, Markus Wolf criticase climatul nesănătos din
RDG. Istoricul Aleksander Gubrynowicz va consemna: „Putem
totuși să presupunem că motivul fundamental al unor asemenea
acțiuni îl constituia teama Kremlinului față de posibilele datorii pe
care le-ar fi contractat în continuare RDG. Creșterea dependenței
financiare ar fi consolidat automat poziția Bonnului în contactele
sale cu Berlinul și ar fi dus la marginalizarea rolului Moscovei.
Răsturnarea lui Honecker, care căuta o soluție pentru ieșirea din
28
Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iași, 1999,
p. 137.
29
Ibidem.

89
impas, și înlocuirea lui cu «securistul» Wolf, absolut loial, ar fi
fost de natură să convingă în primul rând Statele Unite și țările
CEE că soarta RDG o decide în exclusivitate PCUS. De asemenea,
ar fi descurajat orice încercări ale SED (PSUG - n. n.) de a căuta
«drumul spre Vest» fără a fi obținut mai întâi acordul din partea
Uniunii Sovietice”30.
În pofida succeselor cu care liderii RDG se mândreau, fără a
mai vorbi despre statul poliţienesc creat, tinerii cetăţeni est-germani
nu doreau, la sfârşitul anilor ‚80, decât să emigreze în RFG. Pe 7
octombrie 1989, liderul RDG, Erich Honecker va organiza sărbă-
torirea a 40 de ani de la înfiinţarea RDG, invitându-i la Berlin pe
toţi liderii statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. Mihail
S. Gorbaciov a sosit în seara de 6 octombrie şi a avut un dialog
dificil cu liderul RDG-ului. În cursul dialogului cu conducerea de
partid şi de stat a RDG-ului, din acea seară, Mihail S. Gorbaciov i-a
aruncat o privire semnificativă liderului est-german şi a declarat:
„Viaţa îi pedepseşte pe cei care rămân în urmă!”31. Informat asupra
faptului că există o conspiraţie în interiorul PSUG, care urmărea
înlăturarea bătrânului lider, Mihail S. Gorbaciov îi va cere ambasa-
dorului URSS în RDG să nu se amestece, ci doar să privească. În
aceeaşi seară, ambasadorul Uniunii Sovietice în RDG l-a convocat
pe generalul Boris V. Snetkov, comandantul Grupului Operativ
de Forţe Sovietice din RDG (GOFSG), pentru a-i cere, în numele
Kremlinului, să dea ordin ca toate unităţile militare sovietice să
intre în cazărmi şi să fie oprite toate manevrele şi zborurile militare
sovietice. Marele Stat-Major sovietic de la Moscova a confirmat
ordinul.
Pe 9 octombrie 1989, la Leipzig, regimul comunist avea să
se confrunte cu afişarea în masă a dispreţului est-germanilor faţă
de Honecker şi clica lui. Peste 70.000 de demonstranţi est-germani
s-au reunit, la ora 17.00, în jurul Bisericii Sf. Nicolae. Pe măsură
ce marşul se apropia de gară, unde se aflau concentrate majoritatea
unităţilor militare şi a poliţiei, atmosfera devenea imposibilă. Într-
un târziu, a sunat Egon Krenz care le-a comunicat autorităţilor că
marşul trebuie să continue netulburat. Şeful Poliţiei din Leipzig,
30
Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, 1989. Toamna națiu-
nilor, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 212-213
31
Victor Sebestyen, op. cit., p. 309.

90
generalul Gerhard Stassenburg, a dat ordin oamenilor săi să con-
tinue supravegherea marşului fără să intervină şi, totuşi, să tragă
doar dacă era vorba de autoapărare. În şedinţa Biroului Politic al
PSUG, din 18 octombrie 1989, Erich Honecker va fi înlocuit cu
Egon Krenz, un adept al reformelor made in URSS, care va promite
schimbări, dialog cu Opoziţia etc. În cursul zilei de 31 octombrie
1989, liderii RDG şi ai PSUG au aflat, cu stupoare, că RDG-ul era
falimentar şi că, în curând, va deveni un stat insolvabil în condițiile
în care 60% din întreaga bază industrială a RDG-ului putea fi
eliminată ca deşeu, iar productivitatea fabricilor şi minelor era cu
aproape 50% în urma celei din RFG. Datoria externă a RDG era
de 123 miliarde de mărci germane şi creştea în fiecare an cu 10
miliarde. „Ca să evităm să ne adâncim şi mai mult în datorii, trebuia
să scădem nivelul de trai în anul următor cu 25-30% şi să facem
RDG-ul imposibil de guvernat”32, va mărturisi Gerhard Schürer,
şeful planificării de stat a RDG, cu referire la tensiunea acelor zile.
Kremlinul a refuzat să-i ajute pe est-germani, în pofida cererilor
repetate făcute de Egon Krenz la Moscova, cu ocazia vizitei din 1
noiembrie 1989, şi a recomandat să nu se tragă în popor în cazul în
care est-germanii vor forţa trecerea în Berlinul de Vest.
Căderea Zidului Berlinul, şi implicit începutul sfârşitului
pentru RDG, s-a petrecut pe 9 noiembrie 1989 dintr-un accident
birocratic. Supus unei puternice presiuni mediatice, ca urmare a
întrebărilor jurnalistului american Tom Brokaw de la NBC, Günter
Schabowski a făcut gafa de-a anunţa că legea privind călătorii-
le intră imediat în vigoare, şi nu pe 10 noiembrie. La ora 19.30,
mass-media internaţională a răspândit informaţia privind deschi-
derea graniţei berlineze dintre RFG şi RDG. În următoarele ore,
est-germanii şi vest-germanii vor lua cu asalt Zidul Berlinului.

Varșovia, obligată să revină la realitate

În contextul evoluțiilor politice din Polonia anilor ‚80,
începând cu 1 ianuarie 1988 va înceta bruiajul stațiilor de radio
occidentale care transmiteau în limba poloneză. Pe 25 aprilie 1988
se vor relua grevele împotriva regimului comunist. Lech Walesa se
va afla în fruntea greviștilor de la Șantierele Navale din Gdańsk,
în perioada 2-10 mai 1988, care vor sfida, din nou, autoritățile,
32
Ibidem, p. 317.

91
manifestanții mărșăluind, la final, pe străzile orașului către bise-
rica Sf. Brigida. „Nu ieșim de pe șantier triumfători, dar ieșim cu
fruntea sus, convinși de necesitatea și justețea protestului nostru
împotriva relațiilor care domnesc în Polonia, împotriva felului de
a fi tratată demnitatea noastră”33, va scrie Lech Walesa în decla-
rația Comitetului de Grevă. Pe 31 august 1988, generalul Czeslaw
Kiszczak, ministrul de Interne al Poloniei, s-a întâlnit cu Lech
Walesa la Varșovia pentru a demara discuțiile preliminare privind o
reconciliere națională și o legalizare a Solidarității. Prima întâlnire
dintre reprezentanții PMUP, ai Bisericii Catolice și ai Solidarității
va avea loc pe 16 septembrie 1988 în sediul Ministerului de Interne
de la Magdalenka, lângă Varșovia. Liderii Solidarității cereau să
se discute: 1) revenirea în legalitate a Solidarității; 2) încetarea
represaliilor față de participanții la ultimele greve; 3) contestarea
de către autorități a celor deja stabilite în discuțiile anterioare; 4)
dezacordul guvernanților față de prezența în delegația opoziției
a lui Jacek Kurón și Adam Michnik. Întâlnirea dintre premierul
Marii Britanii, Margaret Thatcher, și Lech Walesa, la Gdańsk, pe
4 noiembrie 1988, a însemnat acumularea unui imens capital de
imagine pentru opoziția poloneză și eforturile ei de a se ajunge la
schimbări de esență în societatea poloneză.
Plenara CC al PMUP din 16-17 ianuarie 1989 va decide con-
tinuarea discuțiilor și legalizarea Solidarității. În perioada 6 februa-
rie - 4 aprilie 1989 se vor desfășura lucrările Mesei Rotunde34 cu
participarea a 452 de persoane. Negocierile s-au axat pe economie
și politică socială, reforme politice și pluralism sindical. Printre cele
mai importante probleme de pe ordinea de zi s-a aflat acceptarea în-
registrării Solidarității și admiterea opoziției în Parlament, respectiv
faptul că pentru 35% din locurile camerei inferioare (Seim) putea
candida oricine, indiferent de apartenența politică, restul locurilor
fiind rezervate coaliției guvernamentale, în timp ce pentru Senat nu
erau prevăzute limitări. În primul tur al alegerilor parlamentare din
4 iunie 1989, la care au participat 62% dintre cetățenii cu drept de
vot, Solidaritatea a obținut 160 de mandate pentru Seim (din cele
33
Lech Walesa, Drumul spre adevăr. Autobiografie, Editura Curtea Veche, București,
2011, p. 180.
34
În Palatul Radziwill din Varșovia au fost aduse opt mese, în formă de gogoașă, goale
în centru, astfel încât masa rotundă creată, cu scopul de a reduce tensiunile dintre negoci-
atori și pentru a sugera egalitatea, va deveni simbolul Revoluției în Europa de Est.

92
161 la care opoziția avea dreptul) și 92 (din 100) pentru Senat. Pe
18 iunie 1989, în cel de-al doilea tur de scrutin, Solidaritatea a mai
obținut un loc în Seim și șapte locuri în Senat.
În seara zilei de 22 august 1989, Mieczyslaw Rakowski,
prim-secretarul Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP), a
fost sunat de către Mihail S. Gorbaciov, pe linia specială, gesti-
onată de către KGB, pentru a fi chestionat în legătură cu situația
politică internă din Polonia de după alegerile legislative din 4 iunie
1989. „Știi, Mieczyslaw, trebuie să te resemnezi în fața noii situa-
ții. Trebuie să te acomodezi cu ea”35, i-a declarat secretarul general
al PCUS după ce a fost informat cu privire la evoluțiile de pe scena
politică poloneză. Consultat în legătură cu posibilitatea ca liderul
PMUP să facă o vizită la Kremlin, Mihail S. Gorbaciov i-a răspuns
foarte clar: „Nu cred că e un moment bun, s-ar putea înțelege că eu
caut să mă amestec în problemele voastre”36. În noua conjunctură
politică internă și internațională, Parlamentul de la Varșovia l-a
ales pe Tadeusz Mazowiecki în funcția de prim-ministru, primul
șef de guvern necomunist în ultimele patru decenii de existență a
Poloniei, pe 24 august 1989, la ora 01.08, cu 378 de voturi pentru,
41 de abțineri și 4 voturi contra.

Budapesta se reorientează
La Budapesta, sub impulsul perestroikăi și al glasnostului
sovietic, evenimentele de pe scena politică vor cunoaște evoluții
spectaculoase și de neimaginat cu ceva vreme în urmă. János Kádár
demisionează pe 19 mai 1988, însă rămâne membru al CC al PMSU,
noul lider al PMSU fiind Károly Grósz, ales în funcție pe 22 mai.
În pofida faptului că era partizan al reformelor de tip gorbaciovist,
noul lider comunist a trebuit să facă față unui curent și mai reforma-
tor din partid, acela condus de Imre Pozsgay. Pe 10 noiembrie 1988
autoritățile ungare aveau să facă public un proiect de lege privind
autorizarea constituirii partidelor politice. Pe 11 ianuarie 1989 se
va promulga legea asociațiilor care permitea constituirea de partide
politice, sindicate independente, asociații civice etc. În februarie
1989, CC al PMSU va accepta trecerea ,,gradată și progresivă”
la pluripartitism, alegeri libere, renunțarea la monopolul partidului
35
Vincent Jauvert, Patru zile care au schimbat lumea ..., p. 15.
36
Ibidem.

93
comunist și la înlăturarea sintagmei privind ,,rolul conducător” al
partidului din Constituție.
Pe 23 martie 1989, Adunarea Națională Ungară va vota o
lege care permitea desfășurarea acțiunilor greviste și a conflictelor
de muncă, iar în aprilie presa va publica proiectul de lege pentru
funcționarea partidelor politice. În primăvara anului 1989, FIDESZ
(Asociația Tinerilor Democrați) va deveni un centru al rezistenței
anticomuniste și va câștiga respectul disidenților mai în vârstă, pre-
cum și al oficialilor de la Budapesta. Liderii FIDESZ se întâlniseră,
în octombrie 1988, cu Imre Pozsgay, ministrul de stat și lider al
aripii reformiste a PMSU. „În noiembrie 1988, FIDESZ devenise
o figură importantă a peisajului politic. Flexibilitatea de progra-
mare, disciplina organizațională și dorința de a testa limitele i-a
oferit organizației FIDESZ ora sa de glorie în 1989”37, consemna
istoricul Padraic Kenney. În telegrama către MAE din București,
ambasadorul Traian Pop, atrăgea atenția, pe 20 mai 1989, asupra
faptului că, în urma prezentării unui raport al Comisiei Centrale
de Revizie, privind situația internă a PMSU, ,,se desprinde, în
mod clar, concluzia că PMSU pornește de la recunoașterea că în
viitor nu va mai deține monopolul puterii în societatea ungară și
va trebui să-și adapteze metodele și stilul de muncă, în funcție de
prezența unor partide de opoziție”38. Pe 13 iunie 1989, PMSU și
nouă grupări din Opoziție vor începe negocierile, în cadrul unei
,,Mese Rotunde”, privind organizarea multipartitismului și a vii-
toarelor alegeri libere. Discuțiile se vor termina pe 19 septembrie
1989, fără ca SzDSz (Alianța Democraților Liberi) și FIDESZ să
semneze acordul, acestea refuzând compromisul cu PMSU, la care
era dispus Forumul Democrat Maghiar. Evenimentele din Ungaria
se vor derula într-un ritm accelerat, astfel încât pe 23-24 iunie 1989
se va desfășura Plenara CC al PMSU care va decide instituirea unui
Prezidiu format din patru membri, în cadrul căruia funcția de pre-
ședinte a fost atribuită lui Rezsö Nyers, care devine numărul unu în
PMSU, iar cea de secretar general, lui Károly Grósz.
Pe 6 iulie 1989, Curtea Supremă din Ungaria va reabilita ju-
ridic memoria lui Imre Nagy, însă în aceeași zi va înceta din viață
37
Padraic Kenney, Carnavalul revoluției: Europa Centrală, 1989, Editura Curtea Ve-
che, București, 2007, p. 214.
38
Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 65.

94
János Kádár. În timpul discursului său de la Budapesta, din 12 iulie
1989, președintele SUA, George Bush, va declara: ,,Acum, pentru
Ungaria a început anotimpul libertății”39. Pe 19 august 1989, CC al
PMSU va adopta un document intitulat Învățămintele drumului
nostru istoric, prin care anunța că renunță la ,,situația sa de mono-
pol și la rolul de partid al statului, considerându-se parte a democra-
ției cu mai multe partide”40, iar în Declarația-Program, elaborată
cu același prilej, se menționa ca țel strategic al PMSU trecerea la
,,socialismul democratic”. Tot în acea zi de 19 august 1989 se va
desfășura Picnicul Pan-European de la Sopron, în vestul Ungariei,
la inițiativa lui Otto von Habsburg, fiul cel mare al ultimului îm-
părat habsburgic, Carol I von Habsburg, și cu sprijinul liderului
reformator Imre Pozsgay. Din ordinul ministrului de Interne, István
Horváth, rugat de către Imre Pozsgay, grănicerii maghiari au ținut
deschisă frontiera cu Austria timp de patru ore, printr-o ,,poartă
simbolică”, și s-au făcut că nu-i observă pe est-germanii care tre-
ceau în Austria. În cursul acelei zile, peste 600 de oameni au intrat
în Austria prin acea ,,poartă simbolică” și 1.400 prin punctele de
frontieră.
În următoarea perioadă, guvernul de la Budapesta se va afla
sub o puternică presiune a cancelariilor occidentale și a SUA, pre-
cum și a guvernului est-german, fiind conștient că o decizie favora-
bilă refugiaților est-germani, respectiv deschiderea frontierei către
Occident, ar fi provocat nemulțumire la Kremlin. După o lungă
ezitare, autoritățile de la Budapesta au solicitat un punct de vedere
al Kremlinului. Răspunsul de la Moscova a venit extrem de repede,
ministrul Afacerilor Externe al URSS, Eduard A. Șevardnadze,
avertizând asupra faptului că ,,«aceasta este o problemă care pri-
vește doar Ungaria, RDG-ul și Germania de Vest»”41.
În cursul zilei de vineri, 25 august 1989, puțin după ora 07.00,
prim-ministrul maghiar Miklós Németh și ministrul de externe
Gyula Horn vor zbura, în mare secret, de la Budapesta la Bonn.
La finalul călătoriei vor ajunge la Schloss Gymnich, un castel
medieval situat la 25 de kilometri sud de Bonn, unde guvernul
vest-german desfășura conferințe diplomatice la nivel înalt. „Am
39
Alesandru Duţu, Revoluţia din Decembrie 1989. Cronologie (ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită), Editua Sitech, Craiova, 2010, p. 61.
40
Ibidem, p. 62.
41
Victor Sebestyen, op. cit., p. 293.

95
hotărât să-i lăsăm pe cetățenii RDG-ului42 să plece liber, în primul
rând din motive umanitare. O să aveți de-a face cu 100.000, poate
chiar 150.000 de cetățeni noi care vor veni foarte repede”43, îi va
declara prim-ministrul Miklós Németh cancelarului Helmut Kohl
la începutul întrevederii acestuia cu cei doi înalți oficiali maghiari.
Conducerea de la Budapesta era extrem de îngrijorată de valul de
refugiați est-germani care intraseră, în anumite locuri, în conflict
cu grănicerii maghiari. Ministrul de externe vest-german Hans
Dietrich Genscher va dori să știe dacă sovieticii erau la curent cu
această nouă evoluție din arena relațiilor internaționale. „Nu, nu
știu încă, și nu îi vom informa decât după ce ne spuneți că ați în-
ceput pregătirile. (...) Când rușii ne-au comunicat că granițele sunt
strict problema noastră, au vorbit serios”44, va declara prim-minis-
trul Miklós Németh.
Cancelarul Helmut Kohl va discuta telefonic cu Mihail S.
Gorbaciov, imediat după întâlnire, pe marginea crizei refugiaților
est-germani din Praga și Budapesta, precum și despre posibilitatea
spargerii Cortinei de Fier, iar liderul sovietic, mai pe ocolite, l-a
lăsat să înțeleagă că URSS va accepta așa ceva. În cursul dialogului
privitor la ,,criza refugiaților” est-germani, Eduard A. Șevardnadze,
ministrul Afacerilor Externe al URSS, îi va declara ministrului
Afacerilor Externe al RDG, Oskar Fischer: ,,Nu va fi ceva rău. Și
dificultățile voastre economice se vor diminua. Ar trebui să discu-
tați cu grupurile de opoziție așa cum fac tovarășii din alte părți”45.
Șeful diplomației est-germane a înțeles că de la Moscova nu mai
trebuia să aștepte niciun ajutor, ba dimpotrivă.
În cadrul unui Congres extraordinar, din 7 octombrie 1989,
PMSU se va transforma în Partidul Socialist Ungar. Noul partid va
anunța că renunță la centralismul democratic și se pronunță pentru
o societate pluralistă, pentru economie de piață. În cuvântul său
de la Congres, președintele noului PSU, Rezsö Nyers, a declarat
că, în noul context istoric din Ungaria, se încheie și rolul istoric
al PMSU, fiind nevoie de ,,un partid nou, dar care să nu continue

42
Este vorba despre cetățenii RDG care se refugiaseră în Ambasada RFG din Budapesta
și Praga.
43
Victor Sebestyen, op. cit., p. 299.
44
Ibidem, p. 299-300.
45
Ibidem, p. 294.

96
politica PMSU”46, de ,,un partid care nu putea fi comunist”47 și
care ,,să se angreneze mai puternic în realizarea reformelor în toate
domeniile”48. Pe 20 octombrie 1989, Parlamentul de la Budapesta
va aduce unele amendamente Constituției, asupra cărora căzuseră
de acord reprezentanții PMSU și ai Opoziției: schimbarea denu-
mirii statului în Republica Ungaria, adoptarea principiilor pluri-
partitismului și economiei de piață, sporirea atribuțiilor Adunării
Naționale etc. Imre Pozsgay, ministru de stat ungar, va declara la
televiziunea Antenne 2, pe 4 decembrie 1989, că ,,Ungaria nu are
altă cale de ales decât democrația, până la capăt”49 și că ,,libertatea
va fi prezervată”50.

O nouă „Primăvară de la Praga” reușește

În Cehoslovacia în tot cursul anului 1988 apăruseră noi mișcări
sociale și noi publicații clandestine și se părea că totul este pregătit
pentru o acțiune de mare amploare în ziua aniversării a 20 de ani
de la invazia sovietică din august 1968. Totuși, cele mai importante
personalități ale Cartei `77 au fost de părere că nu este momentul
pentru o astfel de acțiune. În cursul dimineții de duminică, 21 au-
gust 1988, sute de persoane, cele mai multe tinere, s-au adunat în
fața monumentului din Piața Václav. La picioarele monumentului
se vor depune numeroase flori, însă era foarte clar că nimeni nu
avea un plan concret și, totuși, oamenii simțeau nevoia de a vorbi
deschis. Principalul jurnal cultural al presei clandestine (Cronica
revolverului) va publica o fotografie a manifestației sub denumirea
de „Demonstrațiile...un nou fenomen al rezistenței cehe?”. Poliția
cehoslovacă nu a intervenit în forță, ci doar a verificat cărțile de
identitate. Pe măsură ce dificultățile economice ale Cehoslovaciei
se accentuau, în contextul derulării perestroikăi și glasnostului în
spațiul Uniunii Sovietice, liderii Partidului Comunist Cehoslovac
au înțeles că trebuiau să facă, totuși, un pas înapoi.
Pe 15 ianuarie 1989, cu ocazia manifestațiilor prilejuite de
comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Jan Palach, s-a relevat
faptul că autoritățile de la Praga nu erau dispuse la concesii politice
46
Alesandru Duțu, op. cit., p. 64.
47
Ibidem.
48
Ibidem.
49
Ibidem, p. 76.
50
Ibidem.

97
majore în favoarea opoziției. Poliția din Praga s-a aflat în totalitate
în Piața Václav și a blocat străzile pentru a-i împiedica pe oameni
să ajungă în piață. Orice persoană care purta flori și se afla în veci-
nătatea Pieței Václav a ajuns în duba poliției. Václav Havel a fost
arestat de către autorități împreună cu alți lideri ai opoziției praghe-
ze. În cursul acelei săptămâni populația s-a întors în Piața Václav
într-o serie de demonstrații spontane, fără lideri, astfel încât s-a
născut un sentiment extraordinar de victorie, de demnitate datorat
participării la un forum politic deschis. În iunie 1989, un grup de
opozanți (Václav Havel, Alexandr Vondra, Jiři Křižan) a publicat
o petiție intitulată Câteva păreri în care erau prezentate mai multe
teze referitoare la probleme politice, sociale și economice. În de-
curs de două-trei luni, petiția va fi semnată de 40.000 de persoane.
Temerile aveau să înceteze pe 17 noiembrie 1989 în clipa în
care 25.000 de oameni vor ieși în stradă cerând alegeri libere și
înlăturarea monopolului Partidului Comunist Cehoslovac asupra
scenei politice. La ora 16.00 a început manifestația cu participarea
a 10.000 de studenți care vor asculta discursurile unor veterani ai
evenimentelor din 1939. Martin Klíma a declarat în final: „Trebuie
să luptăm pentru libertate și împotriva nelegiuirilor”51. Mulțimea a
mărșăluit, apoi, spre dealul Vyšehrad pentru ceremoniile oficiale,
scandând lozinci anti-comuniste și anti-guvernamentale. „Vrem un
nou guvern!”, scandau cetățenii nemulțumiți de politica guvernu-
lui. La ora 18.30, mulțimea se va îndrepta către centrul orașului
scandând: „Piața Václav!” și „Cehi, veniți cu noi!”. Mulțimea se
va îndrepta spre centrul orașului pe un alt drum decât cel indicat
în program, ocolitor, însă cu o puternică încărcătură simbolică. Au
mers de-a lungul râului spre Teatrul Național, unde Václav Havel
îl salutase pe Mihail S. Gorbaciov, apoi pe Bulevardul Național.
În jurul orei 20.00 au apărut primii membri ai Poliției Militare.
Studenții s-au așezat pe jos în stradă și au început să scandeze:
„Am venit cu mâinile goale!”. Vor improviza un altar, cu lumânări
și flori, care va deveni firul despărțitor între poliție și demonstranți.
Manifestanții vor scanda vreme de 40 de minute, după care poliția
a atacat, iar la sfârșitul confruntării erau aproximativ 500 de răniți,
dintre care 24 au fost spitalizați.

51
Padraic Kenney, op. cit., p. 405.

98
 Reacția foarte dură a forțelor de ordine a surprins și a născut
numeroase controverse. „Cazul Martin Šmid”, studentul a cărui
moarte fusese anunțată de Radio Europa Liberă, a reprezentat un
element detonator al unui protest social masiv, după 17 noiembrie
1989, radicalizat când s-a aflat că „Martin Šmid” era în fapt Milan
Zifčák (nume de cod Růžička), un colaborator al StB-ului ceho-
slovac. Informația a fost transmisă în Occident de către Petr Uhl
și Anna Šabatová ca urmare a discuțiilor avute cu o agentă a StB,
Drahomira Dražská. Principalii responsabili ai acestei înscenări
nu au fost identificați și, totodată, nu s-a putut stabili cu precizie
care au fost scopurile acesteia. În documentele oficiale referitoare
la acest caz apar numele ministrului de atunci al Afacerilor Interne,
František Kincl, a adjunctului său, Alojz Lorenc, precum și al lui
Miroslav Štĕpán. „Scopul era discreditarea și eliminarea câtorva
dintre activiștii de nivel înalt”52, va declara Milan Zifčák.
Consecințele manifestației din 17 noiembrie 1989 a întrecut
orice așteptare a guvernanților. Pe 19 noiembrie 1989, la inițiativa lui
Václav Havel, în clădirea teatrului Clubul Dramatic din Praga se vor
întâlni reprezentanții mai multor organizații cetățenești de opoziție
care vor constitui Forumul Cetățenesc (Občanské Fórum-OF). Pe 20
noiembrie 1989, la Praga, a fost depășit „numărul magic” de 100.000
de manifestanți care scandau: „Jos KSČ!”, „Vrem guvern de coali-
ție!”, „Alegeri libere!” și „Destul cu democratizarea, să-nceapă de-
mocrația!”. Televiziunea cehoslovacă va difuza, în cursul zilei de 23
noiembrie 1989, imagini de pe Václavské náměstí, astfel încât cehii
și slovacii au înțeles că sute de mii de oameni demonstrau împotriva
regimului comunist și că totul nu era o aventură a unor studenți și a
unei mâini de anticomuniști. În cursul zilei de 25 noiembrie 1989 se
va desfășura, la Praga, cea mai mare demonstrație de până atunci, cu
participarea a 500.000-600.000 de persoane. Pe 26 noiembrie 1989
au început tratativele între opoziția anticomunistă condusă de Václav
Havel și premierul Ladislav Adamec. Era începutul sfârșitului pentru
regimul comunist de la Praga.

Pierderea unui aliat fidel

Bulgaria a fost unul dintre cei mai fideli aliaţi ai URSS în
perioada Războiului Rece, iar procesele de perestroika şi glasnosti
52
Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, op. cit., p. 287.

99
vor fi imposibil de înţeles şi acceptat de către conducerea de la
Sofia. La Sofia, pe 16 ianuarie 1988, se va constitui Societatea
Independentă pentru Drepturile Omului, iar în noiembrie se va
forma şi Asociaţia pentru Drepturile Omului. Pe parcursul anului
următor vor apărea numeroase grupuri civice, ecologiste, pentru
libertăţi religioase (peste 50). Toate militau pentru reformarea so-
cietăţii bulgare. În februarie 1989 se va constitui, la Plovdiv, primul
sindicat independent (Podkrepa). Societatea bulgară începea să se
mişte, să se trezească la viaţă.
În contextul unei relaţii extrem de tensionate cu minoritatea
turcă din Bulgaria, aceasta demarează pe 9 mai 1989, cu ocazia
apropierii începerii lucrărilor CSCE de la Paris, o serie de manifestaţii
care vor culmina în ziua deschiderii activităţii importantului
for internaţional. 15.000 de oameni vor participa la marşurile
organizate în Kaolinovo, în Todor Ikonomovo şi Tolbuhin, lângă
Varna. Forţele de ordine vor reacţiona extrem de dur: 7 morţi şi
40 de răniţi, după cifrele oficiale, însă martorii au vorbit despre 60
de morţi şi peste 100 de răniţi. Prim-ministrul turc Turgut Özal a
condus protestele la nivel internaţional, iar sovieticii au fost şi ei
nemulţumiţi, alături de statele din CEE, de comportamentul autori-
tăţilor de la Sofia. Chestionat de către Mihail S. Gorbaciov, în iunie
1989, la Moscova, Todor Jivkov va declara că ,,dacă nu acţionăm,
vom ajunge curând ca Ciprul”53. Secretarul general al PCUS i-a
declarat: ,,Ce faceţi este inutil şi neproductiv într-o perioadă în care
căutăm să îmbunătăţim relaţiile cu Turcia. Nu vă putem sprijini”54.
Destinul politic al lui Todor Jivkov părea să fie pecetluit.
Cu prilejul consfătuirii Comitetului Politic Consultativ
al Tratatului de la Varşovia, din 7-8 iulie 1989, de la Bucureşti,
Petăr Mladenov, ministrul bulgar de externe, foloseşte prilejul şi
obţine de la Mihail S. Gorbaciov simpatia acestuia pentru cauza
reformistă în Bulgaria. Liderul sovietic îi va declara ministrului de
externe bulgar: ,,Simpatizăm cu voi, dar asta este treaba voastră”55.
„Conspiratorii” din sânul puterii comuniste au trecut la ofensivă,
având drept miză strategică reformarea sistemului şi, pe 9 noiem-
brie 1989, vor trece la intimidarea liderului Todor Jivkov. Situaţia
53
Victor Sebestyen, op. cit., p. 266.
54
Ibidem, p. 267.
55
Alesandru Duţu, op. cit., p. 61.

100
lui Todor Jivkov se agravase după ce, pe 31 octombrie, Mihail S.
Gorbaciov a refuzat să-l primească, făcând cunoscut, astfel, că
,,problemele bulgare trebuie rezolvate de comuniştii bulgari”56.
Convins de faptul că unităţi militare loiale „conspiratorilor”, din
cadrul Ministerului Apărării, au izolat sediul PCB şi sub presiu-
nea străzii şi a propriilor camarazi, Todor Jivkov va demisiona
pe 10 noiembrie 1989 din funcţia de secretar general al Partidului
Comunist Bulgar. Noua conducere a PCB avea să fie asigurată de
Petăr Mladenov, care a promis reforme moderate, în limitele so-
cialismului, însă populația a continuat să demonstreze, solicitând
instalarea imediată a unui sistem multipartid și dreptul de liberă
asociere. Pe 7 decembrie 1989, grupările independente se vor uni în
cadrul Uniunii Forţelor Democrate (UFD), condusă de Jelio Jelev,
şi vor milita pentru o democraţie de tip occidental. Bulgaria intra
într-o nouă etapă a istoriei sale.

RSSM sub presiunea reformelor

În momentele de început ale „epocii Gorbaciov”, activul
de partid și de stat din RSSM se va afla sub o presiune politico-
administrativă permanentă a Kremlinului, astfel încât, „tot timpul,
cei de la CC al PCUS ne învățau – scrie Mircea Snegur – cum
trebuie să procedăm”57 în administrarea RSSM. Observatorii sce-
nei publice de la Chișinău vor sesiza faptul că, încet, încet, în cursul
anului 1987, săptămânalul Literatura și Arta, publicație a Uniunii
Scriitorilor și a Ministerului Culturii de la Chișinău, aborda, la ru-
brica Imperativele Restructurării, o serie de probleme stringente
ale societății moldovenești: 1) poluarea ecologică și lingvistică;
2) setea de adevărul istoric; 3) evoluțiile demografice și 4) dificul-
tățile social-economice. În timpul Adunării Generale a scriitorilor
de la Chișinău, din perioada 18 – 19 mai 1987, filologul Valentin
Mândâcanu va menționa faptul că „starea de degradare a limbii
materne este mult mai gravă decât pare la suprafață”58 și, totodată,
va cere desfășurarea unei „mișcări pentru ridicarea nivelului de
cultură al întregii populații”59. În contextul ofensivei scriitorilor din
56
Ibidem, p. 66.
57
Mircea Snegur, Labirintul Destinului. Memorii, vol. I, Chișinău, 2007, p. 268.
58
Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Editura Prut Internațional, Chișinău,
2001, p. 10.
59
Ibidem.

101
RSSM, CC al PCM și Consiliul de Miniștri al RSSM au examinat,
în cursul zilei de 26 mai 1987, chestiunea Cu privire la îmbună-
tățirea limbii moldovenești în republică și au propus instanțelor
de resort o serie de măsuri menite a sprijini procesul de însușire
a limbii moldovenești, însă în condițiile afirmării în continuare a
principiului leninist al bilingvismului ca normă a vieții în RSSM.
Totodată, se cerea ridicarea eficienței învățării limbii ruse în in-
stituțiile de învățământ, respectiv cuprinderea în cadrul cursurilor
și cercurilor a tuturor celor care nu cunosc deloc sau cunosc slab
limba rusă.
Presiunea asupra activului de partid și de stat de la Chișinău
se va amplifica odată cu apariția, pe 29 iulie 1987, la Moscova, în
revista Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), a unui eseu, sem-
nat de scriitorul Ion Druță, intitulat Frunza verde, apa și semnele
de punctuație. Ion Druță făcea o analiză necruțătoare a situației
ecologice din RSSM, a modului în care sănătatea în general, cea
mintală în special, a noilor generații era afectată de utilizarea
abuzivă de pesticide și cultivarea tutunului în proporții exagera-
te, precum și a faptului că „publicitatea și restructurarea se mai
simt aici singuratice și neputincioase”60. Pe 30 octombrie 1987,
Comitetul de Conducere al Uniunii Scriitorilor (US) din RSSM va
adopta o rezoluție, cu ocazia unei Plenare desfășurată în acea zi,
prin care solicita CC al PCM să intervină pe lângă Academia de
Științe din URSS pentru a fi creată o Comisie științifică formată
din filologi romaniști de vază din URSS, din scriitori și specialiști
în domeniul științei literare, care urmau să discute, în mod științi-
fic, problema „aducerii graficii moldovenești în corespundere cu
natura și specificul limbii moldovenești și cu apartenența acesteia
la limbile romanice”61.
În cursul anului 1988, numeroase minorități naționale și
religioase din RSSM, precum și categorii socio-profesionale, au
început să-și manifeste nemulțumirile și dorințele în contextul
liberalizării regimului. „De menționat faptul că, în acea perioadă,
și unii intelectuali din rândul minorităților, dorind să nu rămână
de băștinași, au început, la rândul lor, să se pronunțe împotriva
rusificării, cerând crearea condițiilor pentru studierea limbilor lor
60
Ibidem, p. 18.
61
Ibidem, p. 24.

102
materne”62, mărturisea Mircea Snegur. La Plenara Comitetului de
Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, din perioada 1 – 2
martie 1988, scriitorul Nil Ghilevici va propune ca „în fiecare repu-
blică națională să fie decretată drept limbă de stat limba poporului
care a dat denumirea republicii”63. În mai 1988, filologul Valentin
Mândâcanu va scrie în presa de la Chișinău: „Suntem convinși că
singura măsură eficientă, care ar putea salva limba moldovenească,
o constituie proclamarea ei drept limbă de stat a republicii și resta-
bilirea deplină a funcțiilor ei sociale”64.

Încurajarea perestroikăi la Chișinău

Pe 25 martie 1988 se va desfășura un miting de omagierea
a vieții și carierei poetului Alexei Mateevici, lângă imobilul cu
nr. 33 de pe strada Livezilor din Chișinău, unde va fi dezvelită
și o placă comemorativă. În cursul zilei de 26 martie 1988 se va
desfășura un simpozion științific, organizat de către Institutul de
Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, Uniunea
Scriitorilor și facultățile de filologie ale Universităților din
Chișinău, dedicat celor 100 de ani de la nașterea autorului poe-
ziei și cântecului Limba noastră. Televiziunea din Chișinău nu a
transmis finalul concertului, de la finalul conferinței, în care corul
Radioteleviziunii a interpretat cântecul Limba noastră în timp ce
publicul ovaționa îndelung. Referindu-se la această perioadă de
avânt a românilor din spațiul RSSM, când fusese inaugurată o
formă nouă de exprimare liberă a pozițiilor (mitingurile), Mircea
Snegur consemnează: „Deși au fost «împinse» mai departe de
centrul capitalei, mitingurile impresionau prin mulțimea de par-
ticipanți care demonstrau un interes viu față de alte idei și poziții
decât cele ale puterii oficiale. Iar lozinca «Unire, moldoveni!»,
tricolorurile multiple în adierea vântului trezeau mari neliniști
conducerii de vârf care era informată imediat (de către serviciile
respective) despre cerințele manifestanților”65.
Apariția eseului lui Valentin Mândâcanu, intitulat Veșmântul
ființei noastre, în revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din RSSM,
avea să impulsioneze lupta pentru recuperarea și afirmarea
62
Mircea Snegur, op. cit., p. 397.
63
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 31.
64
Ibidem.
65
Mircea Snegur, op. cit., p. 398 – 399.

103
identității naționale și a limbii populației majoritare din RSSM.
Valentin Mândâcanu va spulbera mitul existenței unei „limbi mol-
dovenești” diferite de limba română și va acuza regimul sovietic
ca fiind vinovatul principal pentru falsificările adevărurilor istorice
și lingvistice. Eseistul va cere ca limba să fie considerată ca fiind
un fenomen social astfel încât aceasta trebuie privită prin prisma
intereselor de stat și, totodată, există obligația de-a se avea grijă,
în permanență, „și la toate nivelurile de sănătatea limbii materne,
de spiritualitatea maselor populare”66. Doctorii în filologie Vasile
Bahnaru și Constantin Tănase vor interveni în dezbaterea publică,
generată de eseul lui Valentin Mândâcanu, și vor afirma identitatea
limbii literare moldovenești cu cea a limbii române, vor pleda pen-
tru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la identitatea
majorității din RSSM, precum și pentru revenirea la limba moldo-
venească în grafie latină și „utilizarea limbii moldovenești în toate
sferele vieții social-economice, alături de limba rusă”67.
Pe 27 mai 1988 se va desfășura Adunarea Generală a scri-
itorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă și
nereprezentativă delegația din partea PCM la Conferința a XIX-a
de la Moscova și îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să repre-
zinte interesele intelectualității de creație moldovenești și ale
tuturor forțelor din republică ce aderă la restructurare”68. Uniunea
Scriitorilor din RSSM își manifesta disponibilitatea de „a se
alinia în frontul democratic unic alături de revoluționarul PCUS
– partidul restructurării”69 și cerea să fie invitați la Conferință
„scriitorii comuniști moldoveni I. Hadârcă și D. Matcovschi”70.
Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM
va decide crearea unei Mișcări Democratice din Moldova în
susținerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea
ad-hoc a unui grup de inițiativă care urma să pregătească o adu-
nare a intelectualilor de creație și din sfera științei care urmau
să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în
prezența reprezentanților CC al PCM, s-a desfășurat ședința de
constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere și s-a dat
66
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 37.
67
Ibidem.
68
Ibidem, p. 41.
69
Ibidem.
70
Ibidem.

104
publicității un Apel către Conferința a XIX-a a PCUS. În jurul
apariției și activității acestei Mișcări Democratice din Moldova în
susținerea Restructurării există numeroase controverse71, mai ales
în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia
Grupului de inițiativă al MD-ului și a evoluțiilor acestuia pe scena
politică de la Chișinău.
Istoricul Anatol Moraru susține72 că evoluţia evenimentelor
din RSSM a provocat nemulţumire şi îngrijorare la Moscova, ceea
ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M.
Cebrikov, fost preşedinte al KGB în perioada 1982-1988, care în-
deplinea în acele momente funcţia de secretar al CC al PCUS şi
responsabil în faţa Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea
KGB, Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării al URSS.
Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vi-
zita din februarie 1989 de la Chișinău a ex-președintelui KGB. „La
întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care
explica situațiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe
de o parte, și convingerea în necesitatea promovării în continuare
a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noștri aștepta
indicații de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă
ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluționarea nedumeriri-
lor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanții organelor de informare
în masă și ai uniunilor de creație, să îmbunătățim munca ideologică
cu masele, foarte atent să tratăm relațiile interetnice”73, mărturisea
fostul președinte Mircea Snegur. În continuarea vizitelor de înalt
nivel de la Chișinău, din acel an 1989 atât de tumultos, se poate
înscrie și vizita lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS și
„arhitectul restructurării”, care a discutat cu membrii CC al PCM,
însă și cu cei ai mișcărilor „neformale”74. Referindu-se la MD din
71
A se vedea: Nicolae Dabija, Killerii redeşteptării naţionale, în Literatura şi
Arta, 15 aprilie 2004 (Apud http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&id-
c=3&id=1002&zidc=1, accesat pe 31.08.2015, ora 23.10).
72
A se vedea: Anton Moraru, Știința istorică în contextul intereselor politice, Editura
Pontos, Chișinău, 2003, p. 39 – 56.
73
Mircea Snegur, op. cit., p. 409.
74
Referindu-se la rolul și locul acestora în contextul evoluțiilor evenimentelor din
URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mișcările neoficiale considerau și
ele politica lui Gorbaciov – glasnosti și perestroika – un instrument împotriva conser-
vatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei și înfățișându-se drept avangardă locală
a reformei, conducătorii acestor mișcări sperau să evite contactele cu conducerea de

105
RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La în-
ceput Mișcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie
1988, pare să se înscrie în rândul mișcărilor încurajate, dacă nu
chiar inspirate de putere”75.

Fronturile, aliat în reformarea societății

Apariţia Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a în-
trunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui
mic grup de experţi şi de responsabili ai PCUS care vor încerca
să pună la punct o politică naţională coerentă. Pe 6 martie 1988,
juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev,
va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să
formăm fronturi naţionale?”76. În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor
din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma
viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa
Mișcarea de Emancipare Națională din Letonia, urmată de con-
stituirea în aceeași lună a Mișcării Naționale Lituaniene Sajudis.
Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanți ai mișcărilor națio-
nale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia
și Georgia au format un Comitet de coordonare al Mișcărilor
Naționale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a înteme-
iat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina.
Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga și Vilnius, în
perioada 2 – 14 august 1988, „în cursul căreia Moscova dă undă
verde Fronturilor Populare”77. În pofida faptului că se născuseră cu
acceptul și sub oblăduirea PCUS și al KGB, totuși, curând, „frontu-
rile populare vor scăpa repede de sub influența lui (PCUS – n. n.),
elaborându-și propriile strategii și devenind sursa unor veritabile
partide politice”78.
partid a republicii și să pună bazele renașterii culturii naționale în cadrul restructurării
politice și economice” (Apud Charles King, Moldovenii. România, Rusia și politica
culturală, Editura Arc, Chișinău, 2002, p. 127).
75
Hélène Carrère d’Encausse, Triumful națiunilor sau Sfârșitul Imperiului Sovietic,
Editura Remember- Sic Press Group, București, 1993, p. 139.
76
Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea
să mărturisească: „Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată
această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că
vom profita de breşă a pus stăpânire pe noi” (Ibidem, p. 67).
77
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 236
78
Hélène Carrère d’Encausse, op. cit., p. 132.

106
 Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înțelege
faptul că în RSSM, la sfârșitul anilor ‚80, a început să scadă din
intensitate activitatea colaboratorilor KGB-ului de la Chișinău
și, totodată, a scăzut la jumătate numărul dosarelor de evidență
operativă și de profilaxie, cu precădere contra „naționaliștilor”.
Istoricul Pavel Moraru consideră că acest fapt a avut loc din
motivul trezirii conștiinței și mândriei naționale la funcționarii
moldoveni, dar și din cauza conducerii de la Moscova, care, din
neglijență „a fost luată prin surprindere de situația social-politică
din republici și de amploarea valului mișcărilor de emancipare
națională”79. Întrebările KGB-ului din RSSM către Centrala de
la Moscova rămâneau fără un răspuns și, totodată, multe dosare
operative erau închise ca urmare a „datelor ce nu s-au confir-
mat”80 sau a „încetării de către subiect a activității distructive”81.
Funcționarii rusofoni ai KGB-ului din RSSM se vor împărți în trei
categorii: a) cei care au decis să fie loiali RSSM și restructurării;
b) unii care doreau să plece cu serviciul în Rusia și c) unii, puțini
la număr, care doreau să riposteze față de afirmarea identității și
drepturilor majorității.
Referindu-se la rolul jucat de aceste mișcări informale
(ONG-uri) în democratizarea societății sovietice, în reformarea
URSS și a republicilor componente, Hélène Carrère d’Encausse
consemna faptul că „Fronturile Populare și regrupările diferitelor
mișcări au fost factorii decisivi ai descompunerii Imperiului”82,
astfel încât „în pofida sistemului de partid unic aflat încă în vi-
goare, ele au pătruns pe scena politică și au rivalizat triumfător
cu Partidul, pe care l-au condamnat la prăbușire”83. Liderul
sovietic Egor K. Ligaciov va recunoaște că, totuși, existența
acestor mișcări informale a condus la instaurarea „unei duble
puteri (dvoevlastie)”84.

79
Pavel Moraru, Urmaşii lui Felix Dzerjinski. Organele Securităţii Statului în Repu-
blica Sovietică Socialistă Moldovenească, Academia Română-INST, Bucureşti, 2008,
p. 196.
80
Ibidem.
81
Ibidem.
82
Hélène Carrère d’Encausse, op. cit., p. 159.
83
Ibidem, p. 160.
84
Ibidem.

107
 Bătălia pentru identitate lingvistică
și apariția Frontului Popular
Mișcarea Democratică din Moldova în susținerea Res-
tructurării (MD) va deveni principala forță motrice a societății în
impunerea perestrokăi și a glasnosti-ului în RSSM și, totodată, va
sparge monopolul politic al PCUS asupra vieții politice. Pe 29 iunie
1988, MD-ul va organiza primul său miting în susținerea restruc-
turării și a lui Mihail S. Gorbaciov. MD-ul susținea, printre altele,
consolidarea suveranității RSSM, în cadrul federației sovietice
reclădită în baza principiilor leniniste, descentralizarea puterii, o
reformă economică care să ducă la împroprietărirea țăranului, o
reexaminare a politicii naționale, precum și stabilirea unor relații
directe cu țările din exterior.
Pe 25 octombrie 1988, un număr de 157 de scriitori din RSSM
vor semna o Adresare către toți oamenii de bună-credință din repu-
blică în care se opera cu noțiunea de limba noastră, limba maternă,
limba națională, precum și expresia străvechea limbă romanică.
În zilele de 31 octombrie și 1 noiembrie 1988, o serie de cercetă-
tori-lingviști din Moscova, Kiev, Leningrad și Chișinău vor analiza
în cadrul unei consfătuiri de lucru, desfășurată la Institutul de Limbă
și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, problema limbii și
a alfabetului. În finalul consfătuirii, lingviștii au propus Comisiei
Interdepartamentale din RSSM, următoarele: 1) decretarea limbii
naționale din RSSM drept limbă de stat în republică; 2) recunoaș-
terea unității limbilor care funcționează în RSS Moldovenească și
în Republica Socialistă România și 3) revenirea la sistemul grafic
latin. Eseul-apel al profesorului universitar dr. Ion Buga intitulat O
limbă maternă – un alfabet ce va fi publicat în ziarul Învățământul
public, pe 19 octombrie 1988, va cere recunoașterea adevărului
privind existența unei singure limbi, cea română, și a unei singure
națiuni: române, în spațiul RSSM și RSR.
În cursul lunilor martie – aprilie 1989 se va intensifica
acțiunea intelectualității românești din RSSM pentru promovarea
și acceptarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat.
Uniunea Scriitorilor, pe 16 martie 1989, și Institutul de Limbă și
Literatură al Academiei de Științe a RSSM, pe 24 aprilie 1989,
vor propune diferite proiecte de lege menite să confirme limba

108
moldovenească în grafie latină ca limbă de stat în RSSM, în timp ce
„limba rusă este un mijloc de comunicare între republicile URSS”85.
Pe 13 mai 1989, Academia de Științe a RSSM a votat pentru decre-
tarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat în RSSM.
Autoritățile republicane intraseră în alertă în condițiile în care la
mitingul din 12 martie 1989 se afișase deasupra coloanelor, pentru
prima oară, un drapel tricolor. Manifestații stradale și mitinguri în
favoarea limbii de stat se desfășurau și la Cahul și la Bălți. Pe 13
martie 1989 a apărut primul ziar cu caractere latine, Glasul, fondat
de scriitorii Ion Druță, Leonida Lari și Ion Vatamanu, tipărit în
60.000 de exemplare la Riga, datorită opoziției autorităților de la
Chișinău.
Teatrul de Vară din Chișinău va găzdui, pe 19 martie 1989,
cel mai mare miting de până atunci. Mitingul a fost inițiat de către
Cenaclul Alexei Mateevici și MD, iar zecile de mii de oameni au
participat, mai apoi, la o discuție referitoare la restructurare, timp de
7 ore, cu Simion Grossu - prim-secretarul CC al PCM, Alexandru
Mocanu - președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM,
Ivan Călin – președintele Consiliului de Miniștri al RSSM și V.
Pșenicinikov – secretarul II al CC al PCM. Îngrijorați de tensiona-
rea climatului social-politic din RSSM, ca urmare a răspândirii de
zvonuri privind o posibilă insurecție armată a adepților MD-ului,
Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor a adoptat o Adresare către
cetățenii RSSM, pe 24 martie 1989, în care se menționa că „proble-
ma statutului de limbă de stat al limbii moldovenești și a folosirii
alfabetului latin pentru această limbă nu poate fi un obiect de vrajbă
între diferite grupuri etnice, nu poate servi drept cauză a îngrijo-
rării pentru păturile populației de alte limbi, fiindcă fiecare popor
este liber să-și rezolve problemele așa cum crede el de cuviință,
iar problema limbii este un aspect al drepturilor fundamentale ale
fiecărui popor”86. Totodată, scriitorii menționau faptul că susțineau
aspirațiile legitime ale minorităților etnice din RSSM, cu precădere
ale găgăuzilor, în ceea ce privește păstrarea specificului național și
redobândirea conștiinței naționale.
Pe 31 martie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a
decis publicarea proiectelor de legi Cu privire la statutul limbii
85
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 80.
86
Ibidem, p. 82.

109
de stat în RSSM și Cu privire la funcționarea limbilor vorbite în
teritoriul RSSM. MD-ul a organizat un miting, pe 9 aprilie 1989, la
care au participat 25.000 de oameni și în care s-a cerut retragerea
proiectelor de legi propuse de autorități deoarece au fost calificate
ca fiind „mostre ale incompetenței politice și juridice”87, în con-
dițiile în care „chestiunea trecerii scrisului moldovenesc la grafia
latină”88 urma să fie reglementată printr-o lege aparte. Pe 23 aprilie
1989, Interfront-ul desfășoară primul său miting la care partici-
pă circa 6.000 de manifestanţi, iar a doua zi, 24 aprilie 1989, la
Rîbnița, pe malul stâng al Nistrului, 5.000 lucrători ai Combinatului
Metalurgic vor manifesta împotriva adoptării legii privind folosi-
rea limbii moldovenești ca limbă oficială de stat. În cursul zilei de
28 aprilie 1989, Grupul de Inițiativă al Interfront-ului înaintează
Procurorului General al RSSM un apel: „Noi nu organizăm mani-
festaţii neautorizate, nu provocăm naționalismul, dar nici nu vom
permite să fie batjocorit Drapelul Roșu!”89.
Pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va
deschide lucrările Congresul de constituire a Frontului Popular din
Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Au
fost prezenți 147 de delegați din 30 de raioane și orașe, precum
și delegați reprezentând Mișcarea Ecologică „Acțiunea verde”,
Cenaclul Alexei Mateevici, Liga Democratică a Studenților,
Asociația Istoricilor, Societatea de cultură „Moldova” din
Moscova. Congresul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind
crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM
și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 persoane. În Comitetul
Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P.
Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Hadârcă, A.
Țurcanu, A. Șalaru. În discursurile delegaţilor şi în documentele
adoptate au fost abordate: a) suveranitatea RSSM și „dreptul la
ieşire din componenţa URSS”; b) limba de stat şi tricolorul; c)
Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei;
d) alegerile şi drepturile cetăţeneşti; e) posibilitatea deschiderii
unui consulat al RSSM la Iaşi şi a unui consulat român la Chişinău;
f) libertatea de expresie şi mijloacele de informare în masă etc.
87
Ibidem, p. 87.
88
Ibidem.
89
Ion Bistreanu, Chișinău ’92. File de Jurnal, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2012,
p. 62.

110
 În contextul evoluțiilor de pe scena publică a RSSM, Consiliul
Orășenesc al Deputaților din Tiraspol se va pronunța, pe 23 mai
1989, pentru adoptarea a două limbi de stat: moldovenească și
rusă. Ideea a fost preluată în cadrul sesiunii comune a Sovietelor
Orășenesc și Raional al Deputatilor din Râbnița care vor proclama
raionul Râbnița ca fiind o zonă populată compact de rusofoni și vor
cere adoptarea legii cu privire la cele două limbi de stat. Ziua de 15
iunie 1989 a fost marcată de apariția primului număr cu caractere
latine al săptămânalului Literatura și Arta, cu prilejul ceremonilor
dedicate celor 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului Mihai
Eminescu, și, totodată, cei prezenți la oficierea serviciului divin, în
Soborul Catedral din centrul Chișinăului, i-au cerut mitropolitului
Serapion să oficieze serviciul în limba română.
În perioada următoare, FPM va organiza o serie de acțiuni
de protest față de tergiversarea, de către autoritățile republicane, a
cererilor majorității populației privind problema limbii de stat. Cu
ocazia mitingului din 25 iunie 1989, la care au participat 50.000 de
oameni, FPM a cerut „ca ziua de 2 decembrie, data formării în anul
1917 a Republicii Populare Moldovenești, să fie declarată ca ZI A
INDEPENDENȚEI poporului moldovenesc dintre Prut și Nistru”90
și, totodată, va cere delegației PCM la Plenara CC al PCUS să
acționeze „cu toată hotărârea pentru obținerea unei statalități și su-
veranități reale a RSSM în componența federației republicilor so-
vietice socialiste, pe baza contractului unional”91. În cursul zilei de
28 iunie 1989, militanții FPM vor bloca desfășurarea ceremoniilor
oficiale de sărbătorire a intrării trupelor sovietice în Basarabia în 28
iunie 1940, precum și mitingul Mișcării Internaționaliste Edinstvo
(Unitatea). „Așadar - rememorează Mircea Snegur -, Frontul
Popular declanșase niște acțiuni necontenite care nu plăceau tutu-
ror. Într-un fel sau altul, ele se răsfrângeau negativ asupra relațiilor
interetnice. Orașele rusofone cereau desfășurarea unui referendum
în problemele limbilor, acordarea statutului de limbă de stat nu
numai limbii moldovenești, ci și celei ruse, în caz contrar (ame-
nințau liderii locali de aici), situația putea deveni imprevizibilă”92.

90
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 113.
91
Ibidem.
92
Mircea Snegur, op. cit., p. 437.

111
 Pe 20 iulie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a
organizat o masă rotundă cu participarea reprezentanților FPM
(Vasile Nedelciuc, Nicolae Negru și Ion Țurcanu) pentru a se dis-
cuta asupra cererilor FPM din 25 iunie. Autoritățile de la Moscova
țineau sub o permanentă supraveghere evoluția evenimentelor din
RSSM, iar în prima jumătate a lunii iulie 1989, la Chișinău, va
sosi, din nou, V. I. Nakonecinîi, șef de sector la CC al PCUS pentru
Ucraina și Moldova. Liderii de la Kremlin erau extrem de nemul-
țumiți de modul în care CC al PCM gestiona situația în republică
și, totodată, doreau să știe care este poziția minorităților rusofone
din RSSM, precum și a FPM. La finalul vizitei, V. I. Nakonecinîi a
recomandat activului de partid și de stat de la Chișinău să se folo-
sească de punctele slabe93 ale FPM care era considerat ca fiind un
adversar politic extrem de periculos.
În cursul zilei de 29 iulie 1989, la recomandarea prim-
secretarului Simion Grossu, Mircea Snegur va fi ales în funcția de
Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM după ce tre-
cuse prin furcile caudine ale Secției Organizatorice a CC al PCUS
și ale Plenarei CC al PCM. A doua zi, 30 iulie 1989, președintele
Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM va participa la un miting al
FPM organizat la Teatrul de Vară din Chișinău. În discursul ținut în
fața celor 10.000 de cetățeni, Mircea Snegur se va pronunța pentru
recunoașterea limbii moldovenești ca limbă de stat și revenirea la
grafia latină, precum și pentru adoptarea tricolorului ca simbol na-
țional, înțelegând, astfel, că procesele de renaștere sunt ireversibile
și că trebuie să le susțină integral prin utilizarea deplină a prerogati-
velor de Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem. Referindu-se
la comportamentul elitei comuniste din RSSM în perioada 1988
- 1991, istoricul Iulian Fruntașu consemnează: „Moderații regimu-
lui, în acest «pact» molodovenesc al tranziției, au fost mai abili și
au reușit să gestioneze tranziția cu pierderi minime pentru cercul
lor de foști tovarăși de partid, preluând și utilizând cu o încredere
crescândă vocabularul naționalizant-eliberator al elitei mișcării
social-politice frontiste”94.
93
V. I. Nakonecinîi se referea la lipsa de unitate în sânul conducerii FPM și la lupta
pentru putere din sânul conducerii.
94
Iulian Fruntașu, O istorie etnopolitică a Basarabiei. 1812 – 2002, Editura Cartier,
Chișinău, 2002, p. 251.

112
 În cursul zilei de 2 august 1989, FPM va condamna Pactul
Ribbentrop-Molotov printr-o Declarație și va cere guvernului de la
Moscova: 1) să recunoască drept anexiune includerea în anul 1940 în
componența URSS a Basarabiei și Bucovinei de Nord și 2) să restitu-
ie RSSM teritoriile incluse nelegitim în componența RSSU (fostele
județe Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă și Hotin). Pe 17 și 18 august
1989, Comisiile noului Prezidiu al Sovietului Suprem al RSSM au
început examinarea proiectelor de legi: Cu privire la statutul limbii
moldovenești, Cu privire la funcționarea limbilor în teritoriul RSSM
și Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină, ur-
mând ca ele să fie dezbătute și adoptate în plenul Sovietului Suprem,
pe 29 august 1989. La Tiraspol se va desfășura, în cursul zilei de 12
august, o reuniune a colectivelor de muncă care vor cere amânarea
sesiunii Sovietului Suprem din 29 august, precum și o nouă discuție
publică a fiecărui articol din legile propuse. Conducerea RSSM era
avertizată, totodată, despre posibilitatea declanșării unui val de greve
ale colectivelor de muncă din spațiul transnistrean. „La începutul
lui august, opoziția multietnică ad-hoc a Moldovei, care-i permisese
Frontului Popular să se ridice ca o forță unită dintr-o mulțime de
organizații neoficiale în luna mai, se stinsese cu desăvârșire”95, con-
cluziona istoricul american Charles King.
Primele greve de avertisment din Transnistria se vor derula
pe 16 august 1989 și la ele vor participa 30 de întreprinderi din
Tiraspol, cu un contingent de 30.000 de lucrători, și 12 întreprin-
deri din Râbnița (5.000 de lucrători). Pe 21 august 1989 vor începe
grevele politice din Transnistria în semn de protest față de proiectul
legii care conferea statut de limbă de stat doar limbii moldovenești.
Pe 26 august vor fi în grevă: la Tiraspol (41 de întreprinderi),
Bender (29), Râbnița (23), Chișinău (9), Comrat (15) și Bălți (2).
Aceste greve vor înceta abia pe 25 septembrie 1989 și la ele au
participat peste 60% (circa 150.000) dintre muncitorii de la 177 de
întreprinderi din RSSM.
În contextul evoluțiilor din Țările Baltice, FPM a organizat o
Mare Adunare Națională în Chișinău și la care vor participa circa
500.000 – 800.000 de oameni, care se vor pronunța în sprijinul
legiferării proiectelor de legi privind limba moldovenească și grafia
latină, pentru suveranitatea deplină a Moldovei, pentru dreptul de
95
Charles King, op. cit., p. 145.

113
ieșire din componența URSS, restabilirea simbolurilor naționale,
revenirea la etnonimul „român” și adoptarea tricolorului ca drapel
național al RSS Moldovenești. După numeroase confruntări între
deputații rusofoni și naționaliști din Sovietul Suprem al RSSM, pe
31 august 1989 s-a aprobat pachetul de legi privind limba mol-
dovenească și limbile de pe teritoriul RSSM. În conformitate cu
articolul 1 al Legii cu privire la funcționarea limbilor în teritoriul
RSSM, „limba de stat a RSSM este limba moldovenească, care
funcționează pe baza grafiei latine”96, urmând a fi folosită în toate
sferele vieții politice, economice, sociale și culturale, și, totodată,
în conformitate cu articolul 3, „limba rusă, ca limbă de comunicare
între națiunile din URSS, se folosește pe teritoriul republicii alături
de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între
națiuni, ceea ce asigură un bilingvism național-rus și rus-național
real”97. Referindu-se la această clipă istorică98, istoricul Gheorghe
Negru consemnează: „Ca şi în perioada «dezgheţului» hruşciovist,
revendicările de bază ale mişcării pentru drepturi etno-lingivisti-
ce care s-a declanşat în RSSM la sfârşitul anilor ‚80, ca rezultat
al «restructurării» gorbacioviste, au fost recunoaşterea identităţii
moldoveneşti şi trecerea scrisului «moldovenesc» la grafia latină,
adăugându-se şi revendicarea privind conferirea statutului de limbă
de stat «limbii moldoveneşti»”99.

Fără federalism în partid și republică

Pe parcursul întregii luni septembrie 1989 vor continua
grevele și protestele publice față de cele decise la Chișinău pe 31
august 1989. „Orice acțiuni propagandistice în mijlocul populației
nemoldovenești stârneau ură față de moldoveni și de limba lor. Era
de ajuns să vorbești în limba română în stradă, în salonul mijloace-
lor de transport în comun sau în locurile de agrement, că pe loc erai

96
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 144.
97
Ibidem.
98
RSSM era a doua republică unională după Tadjikistan, care adoptase o lege similară
pe 22 iulie 1989, și care acorda garanții celorlalte limbi vorbite pe teritoriul său. Limba
„națiunii titulare” a fost declarată limbă de stat în Kazahstan (1 septembrie 1989), Kîr-
kîzstan (22 septembrie 1989), Uzbekistan (21 octombrie 1989), Ucraina (28 octombrie
1989), Bielorusia (29 ianuarie 1990) și Turkmenia (24 mai 1990).
99
Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Editura Prut In-
ternaţional, Chişinău, 2000, p. 124.

114
considerat om rău, naționalist”100, consemnează Mircea Snegur.
Analizând evenimentele petrecute pe scena Republicii Moldova,
după 31 august 1989 și nu numai, ambasadorul Ion Bistreanu pune
câteva întrebări extrem de pertinente care relevă că, în acele vre-
muri, echilibrul în relațiile interetnice din republică dispăruse, iar
pasiunile și-au spus cuvântul. „(...) de ce, după ce s-au declanșat,
justificate sau nu, reacțiile agresive ale rusofonilor la legea privind
limba de stat și după ce, la unele mitinguri, unii manifestanți mult
prea înfierbântați cereau ca rușii să plece din republică, parlamen-
tarii nu s-au grăbit să adopte, chiar într-o formă primară, o lege
a minorităților, care să potolească cât de cât spiritele? De ce în
majoritatea lor, acțiunile mișcării democratice au avut loc numai
în capitală și nu și în provincie, inclusiv în localitățile din stânga
Nistrului?”101, adnotează ambasadorul Ion Bistreanu.
În cadrul lucrărilor Plenarei CC al PCUS din 19 – 20 septem-
brie 1989, Mihail S. Gorbaciov pledase pentru dreptul tuturor repu-
blicilor de a oficializa limba națiunii majoritare și, totodată, pentru
acordarea statutului de limbă oficială la scara URSS, ca mijloc de
comunicare interetnică, pentru limba rusă. Primul-secretar al CC
al PCM, Simion Grossu, sprijini ideea declarării limbii ruse drept
limbă oficială în cadrul URSS și, totodată, „s-a pronunțat împotriva
vocilor care cereau o asemenea suveranitate pentru republici, ceea
ce ar fi dus la destrămarea Uniunii, aderând la lozinca: «Un Centru
puternic – Republici puternice»”102. Plenara CC al PCUS din 19 – 20
septembrie 1989 va extinde, ca urmare a adoptării platformei inti-
tulată Politica națională a partidului în condițiile actuale, principiul
leninist al autodeterminării naționale, exact în sensul celor dorite
de Mihail S. Gorbaciov, respectiv respingerea dreptului popoarelor
la autodeterminare până la separare. „Noi suntem pentru un stat
unional, pentru o federație a popoarelor și, totodată, pentru unitatea
partidului, care se manifestă ca un important factor de consolidare
a societății”103, declara Mihail S. Gorbaciov pe 23 septembrie 1989,
cu ocazia Plenarei CC al PC al Ucrainei. Secretarul general al PCUS

100
Mircea Snegur, op. cit., p. 609.
101
Ion Bistreanu, op. cit., p. 430-431.
102
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 151.
103
Ibidem, p. 152.

115
respinsese, în mod categoric, cu o zi înainte, în discursul din finalul
Plenarei, „federalismul la edificarea și funcționarea partidului”104.
În cursul zilei de 30 septembrie 1989 se va desfășura cea de-a
XV-a Plenară a CC al PCM, unde Simion Grossu a prezentat ra-
portul Situația social-politică, relațiile dintre națiuni și sarcinile
organizațiilor de partid din republică ce decurg din hotărârile
Plenarei din septembrie 1989 a CC al PCUS. Liderul comuniștilor
moldoveni considera că, totuși, situația social-politică negativă din
RSSM își găsea originea „din punct de vedere politic, în sistemul
administrativ de conducere prin directive, încă nelichidat, în in-
erția organelor de stat și de partid, în activitatea departe de a fi
democratică, a diferitelor formațiuni neformale”105. Simion Grossu
a respins în mod categoric ideea federalismului în ceea ce privește
funcționarea PCM și, implicit, a PCUS106. Totodată, primul-secre-
tar al CC al PCM a acuzat FPM, Edinstvo, Gagauz halkî de acțiuni
distructive ce se concretizau prin „împărțirea populației republicii
după criteriul national”107.
Analizând activitatea FPM, Simion Grossu menționa faptul
că, la multe mitinguri ale acestei organizații neformale, „adeseori se
pune problema privind schimbarea granițelor, se fac auzite lozinci
antirusești, se simte nostalgia după perioada ocupației (românești
– n. n.), se neagă și se ponegrește totul, ce a realizat în deceniile
de Putere Sovietică poporul nostru talentat și harnic”108. În ceea ce
privește activitatea Edinstvo, participanților la manifestările aces-
teia li se reproșa că „adeseori adoptă rezoluții ultrarevoluționare,
susțin grevele politice, lansează apeluri la răsturnarea guvernului,
la crearea unei autonomii rusofone, precum și lozinci anti-mol-
dovenești, își permit atacuri insultătoare la adresa conducătorilor
republicii”109. Prim-secretarul CC al PCM a acuzat faptul că „unele
persoane, care pretind să fie lideri, au pornit o activitate ilicită în
jurul ideii cu privire la așa-zisa «autonomie nistreană»”110 în care
104
Ibidem.
105
Ibidem, p. 153.
106
În perioada 1986-1989 și-au depus carnetele de membru de partid un număr
de 500 de membri ai PCM, iar 920 au părăsit PCUS din cauza pierderii legăturii cu
organizațiile de partid.
107
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 154 – 155.
108
Ibidem, p. 155.
109
Ibidem.
110
Ibidem, p. 156.

116
s-au angajat și unii dintre membrii PCM. Liderul comuniștilor mol-
doveni a subliniat că „ideea autonomiei nistrene nu este altceva
decât o nouă încercare de a provoca haos în mințile oamenilor, de
a escalada încordarea în relațiile dintre națiuni”111 și a reamintit că
„hotărârile Sovietelor locale cu privire la crearea autonomiei nu
sunt întemeiate din punct de vedere juridic”112 în conformitate cu
Constituția RSSM. Simion Grossu a militat, totodată, pentru elabo-
rarea și punerea în discuția opiniei publice a unei Legi cu privire
la garanțiile drepturilor grupurilor naționale din RSSM. Totodată,
începând cu 25 septembrie 1989, activitatea întreprinderilor a fost
restabilită pe întreg teritoriul RSSM. Din păcate, odată cu valul de
greve din august - septembrie 1989 a început să se prefigureze și
„discordia dintre Transnistria și restul republicii”113.
În contextul evoluțiilor din RSSM, Comisia privind fundamen-
tarea juridică a creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste
Nistrene în cadrul RSSM a publicat, pe 14 octombrie 1989, conclu-
ziile analizei privind posibilitatea juridică a creării RASS Nistrene.
Pe 19 octombrie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM s-a
întrunit și a luat în dezbatere situația social-politică din RSSM și
a adoptat o hotărâre specială privind îndeplinirea recomandărilor
Comisiei de la Kremlin, respectiv să se manifeste „perseverență,
consecvență și tact în realizarea prevederilor legilor în toate sfere-
le vieții”114. Totodată, se cerea să se intensifice „controlul asupra
aplicării lor în cunoștință de cauză și la timp, neadmițând lezarea
drepturilor și intereselor naționalităților și grupurilor etnice care
locuiesc în republică”115. Liderii rusofoni din spațiul transnistrean
au recunoscut că s-au comis încălcări ale legislației în vigoare, însă
au cerut ca Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM să nu se amestece
în procesul de anulare a deciziilor luate la Tiraspol, invocând faptul
că „abrogarea acestora de către organul ierarhic superior va provo-
ca un nou val de destabilizare a situației”116. Din păcate, autoritățile
republicane legitim alese și constituționale vor fi înșelate de către
deputații transnistreni care au promis că vor anula decretele și legile
111
Ibidem.
112
Ibidem.
113
Mircea Snegur, op. cit., p. 613.
114
Ibidem, p. 615.
115
Ibidem.
116
Ibidem.

117
neconstituționale, adoptate de către Sovietele din Transnistria, însă
nu au făcut-o.
Referindu-se la acest conflict transnistrean, politologul și
geopoliticianul Oleg Serebrian consemna faptul că acesta „are
mai curând la origine un conflict intercultural ce a căpătat după
noiembrie 1989 un tot mai mare pronunțat caracter de conflict
geopolitic”117 în condițiile în care faptul că Nistrul a fost o fron-
tieră naturală a condus la o „conjunctură etnică, psihologică și de
identitate regională diferită pe ambele sale maluri”118. Evoluția eve-
nimentelor va confirma faptul că acest conflict transnistrean, după
cum concluziona Oleg Serebrian, „nu este un conflict etnic, ci de
natură morfopolitică, având un mobil pur geopolitic nu atât pentru
Tiraspol, cât pentru Moscova și Kiev”119.

O perioadă de acalmie politică

Confruntările de la Chișinău din 10 noiembrie 1989 dintre
forțele de ordine ale RSSM și manifestanții care luaseră cu asalt
clădirea Ministerului Afacerilor Interne vor fi analizate în ședința
comună a Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM și al Sovietului
de Miniștri, din ziua de 11 noiembrie, cu participarea unor mem-
bri ai Biroului Politic al CC al PCM. Discuțiile vor fi extrem de
tensionate, Simion Grossu fiind extrem de hotărât să împiedice
continuarea procesului de democratizare a societății. Săptămânalul
„Literatura și arta” va realiza o analiză a celor petrecute în ziua
de 10 noiembrie 1989 și va concluziona că totul a fost programat
din timp de către acele forțe interesate în compromiterea Uniunii
Scriitorilor din RSSM și a FPM. „De ce totuși n-a curs sânge, când
armele erau gata să tragă? Nu cred că prezența noastră, a câtorva
scriitori deputați în parlamentul URSS, i-ar fi oprit. Motivul mi
se pare a fi fost altul: în ajun, la 9 noiembrie 1989, căzuse Zidul
Berlinului și cei care plănuiseră «baia de sânge» de la Chișinău
se poate să fi fost derutați de eveniment: nu mai știau cum să pro-
cedeze, prăbușirea zidului berlinez însemnând, de fapt, prăbușirea
117
Ion Chirtoagă, Ion Jarcuțchi, Elena Negru, Demir Dragnev, Vasile Ciubuc, Rodica
Solovei, Igor Cașu, Gheorghe E. Cojocaru, Larisa Harea, O istorie a regiunii transnis-
trene din cele mai vechi timpuri până în prezent, Chişinău, Editura Civitas, 2007, p.
361.
118
Ibidem.
119
Ibidem.

118
întregului lagăr socialist, asumarea unei alte linii atât a «partidului
comunist», cât și a conducerii URSS în politica națională. Numai
așa îmi explic de ce la Tbilisi, la Vilnius, la Baku, la Alma-Ata,
la Riga etc. avuseseră loc în 1989 masacre, iar la Chișinău nu”120,
mărturisea scriitorul Nicolae Dabija la zece ani după cele petrecute
în ziua de 10 noiembrie 1989.
În acele momente va sosi la Chișinău un reprezentant al
CC al PCUS, V. Babicev, ceea ce va amplifica zvonurile privind
debarcarea lui Simion Grossu din fruntea PCM. În ședința din 14
noiembrie 1989 a Biroului Politic al CC al PCM, Simion Grossu
și-a informat colegii de partid că și-a depus demisia din funcția de
prim-secretar al CC al PCM în fața CC al PCUS. În ședința din
16 noiembrie 1989 a Plenarei CC al PCM, V. Babicev i-a infor-
mat pe comuniștii moldoveni că Biroul Politic al CC al PCUS a
acceptat demisia lui Simion Grossu. Kremlinul l-a propus pentru
funcția de prim-secretar al CC al PCM pe Petru Chiril Lucinschi,
secretar II al CC al Partidului Comunist din Tadjikistan în acele
momente. Propunerea Kremlinului a fost acceptată fără niciun fel
de împotrivire. „Primul-secretar ales se bucura de autoritate, apărea
la televizor, «la sfat cu poporul», vorbea în limba maternă, subtitrat
în rusă – să fie «înțeles de toți». Dar Lucinschi a uitat că a lipsit din
țară 12 ani, revenind acasă atunci când poporul nu era satisfăcut
doar de pâinea cea de toate zilele, ci vroia și o satisfacție sufleteas-
că, spirituală, vroia să fie ascultată și auzită părerea majorității. El a
revenit acasă într-o perioadă când se acutizaseră problemele limbii,
grafiei latine, necesitatea întoarcerii la valorile morale strămoșești
– credință, istorie, tradiție. Cu alte cuvinte, a revenit în altă țară, cu
altă populație, cu alte cerințe – pe alocuri, conștient și inconștient,
de acest fapt s-au folosit unii lideri ai mișcărilor”121, consemna
Grigore Eremei cu referire la această schimbare de lideri de partid
și de stat la Chișinău.
În cursul zilei de 18 noiembrie 1989, Sfatul Frontului Popular
din Moldova (FPM) va solicita, printr-o declarație publică, ca ziua
de 2 decembrie să devină, prin decret oficial, sărbătoare națională,
respectiv Ziua Republicii Democratice Moldovenești, în amintirea
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 193.
120

Grigore Eremei, Fața nevăzută a Puterii, Editura Litera, Chișinău, 2003, p. 281
121

– 282.

119
zilei de 2 decembrie 1917 când Sfatul Țării a proclamat existența
acestei Republici. Poetul Ion Hadârcă era cel care sugera crearea
unei comisii, formată din specialiști și deputați, care urma să exa-
mineze importanța istorică a proclamării Republicii Democratice
Moldovenești pe 2 decembrie 1917. Demersul va fi reiterat în cadrul
unor mitinguri ale FPM, însă autoritățile republicane nu au acordat
importanță acestei cereri și, cu timpul, aceasta va dispărea de pe
agenda politică a FPM. Observatorii scenei politice de la Chișinău
vor sesiza faptul că, după venirea noului prim-secretar al CC al PCM,
părea să se fi instalat o perioadă de liniște, de acalmie. „Era însă o
falsă impresie: în eșaloanele puterii, înainte de toate, în structurile
de forță, avea loc o epurare masivă a funcționarilor cu demnitate
și păreri proprii. La nivelul de sus, noul prim-secretar deschisese,
totuși, câteva geamuri, aerisind ușor încăperea. Se înfiripase parcă o
idee de vântuleț politic proaspăt, fiind deosebit de îmbucurător faptul
că noul lider al PCM ținuse, la adunarea activului de partid, un dis-
curs în chiar limba acestui popor”122, consemna istoricul Gheorghe
E. Cojocaru. Pe 3 decembrie 1989, Sfatul FPM a luat în dezbatere
pregătirea alegerilor pentru Sovietul Suprem al RSSM din februarie
1990. Un contemporan al vremii, consemna faptul că „alegerile din
februarie sunt definitorii pentru noi (cetățenii RSSM – n. n.): dacă le
pierdem, am pierdut totul”123, în condițiile în care comisiile electo-
rale, în marea lor majoritate, erau formate și conduse de funcționari
care luptaseră cu înverșunare contra introducerii limbii și alfabetului
românesc în viața publică a RSSM.
În cadrul celei de-a XIV-a sesiuni a Sovietului Suprem al
RSSM din perioada 21 – 24 noiembrie 1989, se vor adopta proiecte-
le de legi care vizau alegerile de deputați ai poporului și de deputați
ai sovietelor locale, precum și o serie de modificări și completări
ale Constituției RSSM. În cursul zilei de 22 noiembrie 1989 se va
realiza amendarea Constituției RSSM în sensul stipulării ca alege-
rile să se organizeze în conformitate cu dreptul de vot universal,
egal, direct, secret și liber. În opinia diplomatului și politologului
Iulian Fruntașu, au fost obținute, astfel, două lucruri extrem de im-
portante: „1) marginalizarea PCM, prin nominalizarea inechivocă
a organului suprem al puterii de stat – Sovietul Suprem, Prezidiul
122
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 196 – 197.
123
Ibidem, p. 197.

120
căruia îndeplinea rolul unui președinte colectiv al statului; 2) su-
veranizarea RSSM, prin dezvoltarea unor stipulări mai vechi (nu-
mirea și revocarea reprezentanților diplomatici ai RSSM în statele
străine; primirea scrisorilor de acreditare; participarea la tratative
și semnarea tratatelor internaționale) și atribuirea unor funcții noi,
cum ar fi anularea acțiunii actelor Consiliului de Miniștri al Uniunii
RSS pe teritoriul RSS Moldovenești, în cazul când ele nu cores-
pund Constituției și legilor RSS Moldovenești”124.

La Chișinău, atmosfera devine explozivă

La Plenara CC al PCUS din 5 – 7 februarie 1990, Petru
Lucinschi, prim-secretarul CC al PCM, va propune inițierea unei
discuții în PCUS asupra oportunității trecerii la un sistem politic
bipartit, însă ambele partide urmau să aibă la bază opțiunea so-
cialistă. Liderul PCM a susținut ideea existenței unei instituții
prezidențiale, precum și pentru excluderea art. 6 din Constituție
și independența partidelor din republicile unionale, unite printr-o
ideologie unită. Petru Lucinschi a susținut formarea unei uniuni a
statelor suverane pe baza unui nou tratat unional și, totodată, de-
limitarea clară a prerogativelor autorităților pan-unionale și cele
ale republicilor unionale. În timpul desfășurării lucrărilor acestei
Plenare, Eduard A. Şevardnadze, membru al Biroului Politic al CC
al PCUS și ministru de Externe al URSS, declara că, totuși, PCUS
„nu are nevoie de monopolul asupra puterii”125 și el trebuie să re-
cunoască „necesitatea pluralismului politic, cooperării cu toate ce-
lelalte uniuni social-politice sănătoase”126. Totodată, V. T. Saikin,
președintele Comitetului Executiv Moscova, a salutat atașamentul
PCUS la principiul leninist privind dreptul popoarelor la autodeter-
minare până la secesiune și a menționat, extrem de clar, că „Rusia
nu pretinde la o situație privilegiată, vrea să fie într-adevăr egală
între egale și într-adevăr suverană între suverane”127.
La finalul acestei Plenare, liderii PCUS au adoptat Platforma
denumită Către un socialism democratic, uman care stipula în com-
partimentul VII, intitulat Pentru înnoirea partidului, că PCUS urma
124
Iulian Fruntașu, op. cit., p. 246 – 247.
125
Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău,
2005, p. 334.
126
Ibidem.
127
Ibidem, p. 335.

121
să se restructureze pentru a putea păstra pozițiile sale de avangardă
în societate. În consecință, CC al PCUS urma să ceară Congresului
Deputaților Poporului din URSS o inițiativă legislativă privind
articolul 6 din Constituția URSS. PCUS renunța la anumite res-
ponsabilități, socotite neadecvate momentului istoric, intenționând
să se concentreze asupra „elaborărilor teoretice, activității organi-
zatorice și educaționale, consolidării societății pe calea «înnoirii ei
revoluționare»”128. Referindu-se la atmosfera existentă în RSSM,
la începutul anului 1990, Mircea Snegur, președintele Sovietului
Suprem al RSSM, consemnează în memoriile sale: „Noi, cei din
conducere, aveam sarcina de a calma spiritele, explicând comuniș-
tilor din teritoriu că și noi pledăm pentru independența Partidului
Comunist al Moldovei, dar aceasta în niciun caz nu poate să însem-
ne părăsirea structurii PCUS, ceea ce ar conduce la transformarea
partidului într-un club federal, constituit din grupuri autonome. Cei
drept, la momentul respectiv, aveam deja dreptul să vorbim deschis
despre renunțarea la articolul 6 din Constituție, care fixa rolul de
avangardă al PCUS în societate”129.
În perspectiva alegerilor pentru Sovietul Suprem al RSS
Moldovenească din 25 februarie 1990, Frontul Popular din Moldova
îndemna populația să voteze „adevărații oameni de stat – înțelepți
și curajoși, cumpătați și abili, demni și modești, capabili să condu-
că societatea pe calea anevoioasă a renașterii sociale și naționale, a
suveranității politice, economice și culturale, prin eliberarea de sub
dictatul departamentelor centrale”130. Tensiunile existente în RSS
Moldovenească erau receptate și la Moscova, însă nu cu simpatie.
Eugen Sobor, noul secretar al CC al PCM însărcinat cu ideolo-
gia, consemna în memoriile sale: „Când aveam să asist la prima
ședință în calitatea mea de secretar al CC al PCM, care a avut loc
la Moscova, tocmai se discuta problema relațiilor interetnice. Era
un fel de masă rotundă neformală, de la care am și păstrat niște
consemnări. Toți colegii mei din fostele republici unionale, fără
excepție, și-au canalizat atenția asupra ideii de revizuire concretă a
vechilor politici referitoare la republicile unionale”131. În dialogul
128
Ibidem, p. 337.
129
Mircea Snegur, op. cit., p. 674.
130
Ibidem, p. 670.
131
Eugen Sobor, Aud cum timpul se răzbună, Editura Notograf Prim SRL, Chișinău,
2012, p. 66.

122
avut cu omologii săi, Eugen Sobor va afirma în mod foarte clar că
„«vrăjeala» despre prietenia popoarelor și internaționalismul pro-
letar, nu mai prinde”132, iar „starea de spirit a popoarelor băștinașe
nu mai este cum a fost odinioară”133. Negarea permanentă, chiar cu
îndărătnicie, a noțiunii de conștiință națională, pe parcursul anilor,
va genera, în opinia lui Eugen Sobor, „o aroganță șovină și un ego-
ism național”134.
Noul secretar cu ideologia de la Chișinău, va menționa că
cetățenii și noile elite politice ale RSS Moldovenescă nu acceptă
„internaționalismul transnistrean, care este îmbibat în tot și în toate
de șovinism”135. Moderatorul mesei informale de la Moscova îl
va chestiona pe Eugen Sobor privind refuzul cetățenilor din RSS
Moldovenească de-a rămâne recunoscători URSS pentru aportul
la dezvoltarea republicii și, totodată, pentru faptul își manifestă, cu
ocazia mitingurilor, dorința de desprindere de Uniunea Sovietică.
„Deficitul permanent de produse și haine, cozile interminabile,
lezarea drepturilor populației autohtone, rusificarea forțată, poli-
tica de cadre greșită – iată motivele principale ale aspirației spre
suveranitate”136, va declara Eugen Sobor. Și, totuși…drumul spre
afirmarea națională a majoritarilor dintre Prut și Nistru avea să fie
contestat de minoritățile rusofone.
Pe 7 ianuarie 1990, membrii Mișcării „Unitate-Edinstvo”
aveau să desfățoare un miting în care vor critica conducerea de
la Chișinău pentru faptul că îndeplinește, fără comentarii, comen-
zile politice ale Frontului Popular, fără a mai vorbi despre legile
lingvistice „discriminatorii”137, despre proiectele de legi privind
cetățenia și suveranitatea și, totodată, lezarea intereselor minori-
tăților naționale. Manifestanții cereau pedepsirea neîntârziată a
participanților la evenimentele din 10 noiembrie 1989 și a redacto-
rilor de la ziarele moldovenești care provocau tensionarea relațiilor
132
Ibidem.
133
Ibidem.
134
Ibidem.
135
Ibidem.
136
Ibidem.
137
În telefonograma CC al PCUS, trimisă pe 6 august 1989 pe adresa CC al PC din
Moldova, se menționa: „Nu trebuie lăsate fără pedeapsă acţiunile extremiştilor şi in-
stigatorilor conflictelor apărute pe fundal interetnic...În fiece republică există oameni
de nădejde. Trebuie să ne bazăm pe ei, să-i facem ajutoare active ale comitetelor de
partid” (Ibidem, p. 5).

123
interetnice din RSS Moldovenească. Totodată, OSTK-ul de la
Tiraspol au organizat, pe 28 ianuarie 1990, un referendum privind
două chestiuni: 1) acordarea pentru Tiraspol și teritoriile aflate în
subordonarea sa administrative (Dnestrovsk și Kremenciug) a sta-
tutului de teritoriu autonom și 2) oportunitatea intrării Tiraspolului
în componența unei viitoare RSS Transnistrene, în cazul formării
unei astfel de entități statale.
Toate aceste evenimente aveau să se desfășoare nesocotind
autoritățile legal constituite și constituționale ale RSSM, precum și
înțelegerile pe care prim-secretarul CC al PCM, Petru Lucinschi, le
stabilise cu organele de partid și sovietele locale cu trei zile înainte
de desfășurarea acestui referendum. Prezidiul Sovietului Suprem
al RSS Moldovenească a declarat că referendumul de la Tiraspol
încalcă Constituția astfel încât acesta nu va avea putere de lege și
nu va implica efecte juridice. Totul a fost în zadar și 125.000 de ce-
tățeni ai orașului Tiraspol cu drept de vot (92,3%), din cei 136.000
cu drept de vot, vor vota la referendumul din 28 ianuarie 1990. La
prima întrebare au răspuns pozitiv 96,7% din numărul votanților
(89,3% din numărul celor incluși pe liste), iar la cea de-a doua în-
trebare au răspuns pozitiv 96% (89% din numărul celor incluși pe
liste). În continuare, OSTK-ul va presa asupra Sovietului Orășenesc
Tiraspol și va obține organizarea de alegeri locale concomitent cu
alegerile pentru Sovietul Suprem al RSSM din 25 februarie 1990.
Totodată, pe 21 ianuarie 1990 se vor desfășura mitinguri la
Comrat și Ceadîr-Lunga în care găgăuzii din RSSM își vor manifes-
ta nemulțumirea față de activitatea Comisiei Prezidiului Sovietului
Suprem al RSSM pentru examinarea problemor de autonomie gă-
găuză. Pe 28 ianuarie 1990 se va desfășura un alt miting la Comrat,
după care manifestanții se vor deplasa cu autobuze și autoturisme
în localitățile din Găgăuzia pentru a ține alte mitinguri improvi-
zate. „Vorbitorii (reprezentanții intelectualității găgăuze) chemau
la crearea autonomiei găgăuze, criticau conducerea republicii și a
raioanelor din zonă, mai ales șefii de partid”138, consemnează fostul
președinte Mircea Snegur.
Sub efectul evoluției evenimentelor din spațiul RSSM,
Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM va lua în discuția în ședin-
ța extraordinară din 31 ianuarie 1990, situația din republică cu
138
Mircea Snegur, op. cit., p. 676.

124
participarea liderilor tuturor mișcărilor politice. Liderii politici de
la Chișinău considerau că se făcea tot posibilul ca mișcările politice
din RSSM să se manifeste în noul cadru instituit ca urmare a proce-
selor de perestroika și glasnosti, a restructurării societății sovietice.
Viața social-politică a RSSM era marcată de numeroase mitinguri,
de efortul de a se asigura sedii pentru noile forțe social-politice,
precum și elaborarea legilor despre cetățenie și drepturile mi-
norităților naționale, evaluarea Pactului Molotov-Ribbentrop și
elucidarea evenimentelor din 7 și 10 noiembrie 1989. În ședința
Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, președintele Mircea
Snegur va cere Frontului Popular din Moldova (FPM) și Mișcării
„Unitate-Edinstvo” să nu mai depășească anumite limite ale legii
și va ordona forțelor de ordine și drept „să sporească activitatea
profilactică și să tragă la răspundere persoanele care încalcă ordi-
nea publică”139. Unul dintre liderii Mișcării „Unitate-Edinstvo”, V.
Iakovlev, va reacționa extrem de dur și va declara că principiile
după care urmează să se consolideze societatea din RSSM nu sunt
altceva decât antisocialiste și antisovietice. V. Iakovlev va contesta
propunerea de-a se numi limba de stat „limba română”, precum și
împotriva utilizării termenului de politețe „domn” în loc de „to-
varăș”. Reprezentantul celor de la Tiraspol va critica conducerea
RSSM că nu a organizat un grup de experți care urmau să expli-
ce legile lingvistice celor de la Tiraspol, după cum se promisese.
Totodată, V. Iakovlev considera că Programul de stat de funcți-
onare a limbilor genera cheltuieli nejustificate de bani, mijloace
materiale, cadre pentru însușirea limbii moldovenești de către
rusofoni. Mitingurile și referendumurile neautorizate din orașele
transnistrene erau considerate ca fiind legale și în conformitate cu
prevederile legislației sovietice.
Petru Lucinschi va încerca să intre într-un dialog rațional cu
reprezentantul Mișcării „Unitate-Edinstvo” asupra subiectelor afla-
te în discuție. Din păcate, reprezentantul celor de dincolo de Nistru
s-a dovedit a fi de neînduplecat. Discuțiile din ședința Prezidiului
Sovietului Suprem al RSSM din 31 ianuarie 1990 au reprezentat
un ultim efort al liderilor de partid și de stat de la Chișinău de-a
îndrepta lucrurile într-o direcție marcată de dialog și conviețuire
pașnică. Din păcate, maltratarea tânărului D. Matiușin în seara zilei
139
Ibidem.

125
de 14 mai 1990, pe motiv că vorbea rusește, și decesul acestuia au
permis presei de limbă rusă de la Chișinău, respectiv Literaturnaia
Gazeta, să scrie: „...atunci când ciocnirile cu substrat național se
încheie cu vărsare de sânge, este cazul să vorbim de un anumit grad
de răspundere – chiar nu atât a poporului cât a conducătorilor lui
politici...”140. Atmosfera din republică era compromisă iremedia-
bil, astfel, iar apariția a vreo 200 de persoane pe pista aeroportului
din Chișinău la scara avionului președintelui Mircea Snegur, cu
ocazia întoarcerii acestuia dintr-o deplasare externă, va amplifica
tensiunea interetnică. Manifestanții cereau socoteală pentru moar-
tea lui D. Matiușin. Tototdată, în contextul evoluțiilor din Uniunea
Sovietică și-al desfășurării unei noi ședințe a Sovietului Suprem al
URSS în data de 14 februarie 1990, președintele Mircea Snegur a
observat că activul de partid și de stat simțea că „PCUS își pierde
tot mai mult rolul de conducător, iar celelalte organe administrative
încă nu aveau experiența de a conduce de sine stătător”141.
Totodată, la începutul anului 1990 un grup de scriitori basara-
beni se vor întâlni cu președintele României, Ion Iliescu, căruia i-au
cerut să sprijine renașterea românilor dintre Prut și Nistru cu ma-
nuale, tipografii, mașini de dactilografiat, cadre profesionale, docu-
mente de arhivă etc. „Ne gândim la lichidarea acelei frontiere spiri-
tuale care mai există între noi”142, menționa poetul Nicolae Dabija,
membru al acestei prime delegații de basarabeni. „Moscova poate
oferi democrației noastre cel mai de preț dar – să medieze între
Frontul Salvării Naționale și guvernul RSS Moldovenești pentru a
hotărâ libera circulație a cetățenilor celor două state. Efectul asupra
întregului popor ar fi extraordinar. Inima casei europene bate și
aici la Tisa până pe malul de răsărit al Nistrului”143, se menționa în
declarația Partidului Creștin Național Țărănesc adresată Frontului
Popular din Moldova.

Unire sau suveranitate economică?

Relaţiile moldo-române aveau să capete o turnură nouă după
ce în ianuarie 1990, la Bucureşti, după 46 de ani de izolare forţată,
140
Ibidem, p. 693.
141
Ibidem, p. 677.
142
Sergiu Musteață, Basarabeanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere –
Grigore Singurel, 1981 – 1990, vol. II, Editura ARC, Chișinău, 2017, p. 207.
143
Ibidem.

126
s-a semnat Protocolul tratativelor dintre reprezentanţii unor minis-
tere şi departamente din RSSM şi România. Referindu-se la nevoia
unei uniri grabnice între cele două state, Mihai Rosseti de la Radio
Vocea Americii se dovedea a fi extrem de realist şi previzionar
când declara, în iunie 1990, că drumul spre unire „trebuie curăţat şi
el poate fi curăţat, întâi şi întâi, cu ajutorul României”144 însă este
nevoie de sprijinul unei mari puteri. Existenţa Uniunii Sovietice
scotea din discuţie orice posibilitate de a se aborda problema unirii
celor două state româneşti. Viitorul preşedinte al României, Ion
Iliescu, într-un interviu acordat ziarului Literaturnaia Gazeta, pe 9
mai 1990, avea să declare: „Noi considerăm că astăzi în Europa nu
este indicat să abordăm problema frontierelor de stat, căci aceasta
ar putea destabiliza situaţia de pe continent”145. Pe 8 aprilie 1990,
Ion Iliescu, candidatul FSN la funcția de președinte al României, va
declara, cu ocazia unui miting electoral din București, referitor la
viitorul relației cu RSSM: „Nu-i secret că în Basarabia și Bucovina
este populație de români. Totuși noi nu găsim de cuviință că, în
momentul de față, ar fi rațional și oportun să ridicăm problema
hotarelor”146.
Totodată, Ion Hadârcă, unul dintre liderii Frontului Popular
din Moldova, avea să declare într-un interviu acordat coresponden-
tului Agenției de Presă Novosti din RSSM, pe 1 martie 1990, re-
ferindu-se la relația cu România, următoarele: „Eu cred că cei care
au lansat lozinca «Jos cu granița de la Prut!» sunt diletanți politici.
Moldovenii de rând, mai ales cei de la sate, nu vor accepta ideea
alipirii cu România. Oamenii se tem de ceva necunoscut. Cum și
cu cine să te unești, dacă în România nu s-a format încă un sistem
politic bine conturat? Ne este mai apropiată Varianta Brandenburg,
adică stabilirea unor largi posibilități de legături economice, politi-
ce și culturale, de întâlniri reciproce nelimitate”147.
Într-un interviu acordat Agenției de Presă Novosti, Petru
Lucinschi avea să declare, în preajma Plenarei CC al PCM, cu re-
ferire la viitorul politic al RSSM și al PCM, respectiv: „De mult e
timpul ca reprezentanții republicilor să alcătuiască împreună un nou
144
Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române, Editura
Omega, Bucureşti, 2001, p. 41.
145
Ibidem, p. 42- 43.
146
Sergiu Musteață, op. cit., p. 223.
147
Ibidem, p. 216 – 217.

127
contract unional, în care să fie expuse cu claritate împuternicirile
Uniunii Sovietice și ale republicilor unionale ca state independen-
te. (...) Și dacă republica va fi suverană, de ce ar trebui să ne temem
de un partid comunist independent? Iar într-o societate democratică
nu poate ființa doar un singur partid. Astăzi, situația social-politică
din Moldova este determinată de diferite mișcări. Pe baza acestor
mișcări se vor crea, probabil, diferite partide politice”148. Într-o
astfel de situație, pe 1 martie 1990 se va desfășura o Plenară a CC
al PCM în care s-a pus în discuție noua situație social-politică din
RSS Moldovenească. Petru Lucinschi, prim-secretarul CC al PCM,
a criticat modul în care activul de partid din RSSM a gestionat
evoluția evenimentelor și a cerut o implicare mai puternică în viața
cotidiană a organizațiilor de partid. Totodată, Petru Lucinschi a
cerut ca Sovietul Suprem al RSSM să reexamineze articolul 6 din
Constituția RSSM în vederea excluderii din ea a prevederii pri-
vind rolul conducător al PCUS, implicit al PCM, în viața politică
și publică a societății. Cu ocazia acestei Plenare a CC al PCM se
vor rosti, în premieră absolută, șase discursuri în limba română, iar
președintele Mircea Snegur va pune în discuție ideea suveranității
economice a RSSM. „Cred că o ieșire din starea de criză ar fi do-
bândirea suveranității economice, trecerea tuturor unităților econo-
mice în subordinea nemijlocită a republicii. O republică cu adevărat
suverană are gospodarii săi, care pot planifica și distribui resursele
tehnico-materiale, pot realiza producția finită. Toate aceste acțiuni
urmează să se desfășoare în baza legilor republicane respective, și
nu în baza celor unionale. (...) Într-un cuvânt, consider că plenara
trebuie să se pronunțe pentru suveranitatea deplină a republicii în
componența federației reînnoite. Trebuie să organizăm economia
anume în această direcție, dacă vrem s-o scoatem din starea de cri-
ză”149, va declara Mircea Snegur.
Pe măsură ce evoluțiile politice din RSSM amplificau pre-
siunea străzii asupra guvernanților, prin mitinguri neautorizate,
blocarea circulației mijloacelor de transport și ciocniri cu repre-
zentanții forțelor de ordine, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM
a adoptat o hotărâre intitulată Cu privire la înrăutățirea situației
social-politice în republică. Liderii de la Chișinău avertizau pe toți
148
Ibidem, p. 215 - 216.
149
Mircea Snegur, op. cit., p. 696.

128
cei care nu vroiau să se supună legilor și ordinii constituționale cu
introducerea stării excepționale cu toate consecințele de rigoare. Pe
24 martie 1990, Plenara CC al PCM va saluta hotărârea Prezidiului
Sovietului Suprem de la Chișinău și va condamna pe organizatorii
destabilizării continue, respectiv Frontul Popular din Moldova. Cu
acest prilej, Ion Hadârcă va demisiona din PCM.

Un nou Soviet Suprem

Pe 25 februarie 1990 se va desfășura primul tur de scrutin al
alegerilor pentru un nou Soviet Suprem al RSSM150 care urma să
aibă 371 de deputați. În primul tur vor fi aleși 140 de deputați, iar
pe 10 martie 1990, în cel de-al doilea tur, ceilalți 231 de deputați.
Din numărul total de deputați, 338 erau aleși pentru prima oară,
iar 358 de deputați aveau studii superioare și 62 titluri științifice.
În ce privește componența națională a deputaților din noul Soviet
Suprem al RSSM, 259 erau moldoveni, 57 ruși, 35 ucraineni,
13 găgăuzi și 8 bulgari. Numai 13 femei deveniseră membre ale
noului Soviet Suprem al RSSM, iar 80% dintre noii deputați erau
membri de partid, respectiv președinți de colhozuri, directori de
sovhozuri și conducători raionali. Observatorii alegerilor de la
Chișinău observaseră faptul că Petru Lucinschi, prim-secretarul
CC al PCM, obținuse 93% din voturile alegătorilor în condițiile
în care liderul de partid se pronunța pentru studierea experienței
țărilor unde funcționează un sistem bipartit. În comentariul din 28
martie 1990, de la Radio Europa Liberă, Grigore Singurel, alias
Efim Crimerman, atrăgea atenția asupra faptului că deputații FPM
reprezentau 30% din cei 371 deputați, însă tot 30% erau și deputații
Mișcării „Unitate-Edinstvo”. Toți deputații de etnie moldoveneas-
că/românească însumau 70%, în timp ce rușii erau 15,5%, ucrai-
nenii- 9,28%, găgăuzii – 3,3% și bulgarii – 2,2%. „Rămâne totuși
să sperăm că, pe frontul clădirii Prezidiului Sovietului Suprem din
Chișinău, înfipt într-o căciulă moldovenească, va flutura în curând
tricolorul”151, mărturisea Grigore Singurel, alias Efim Crimerman,
la finalul emisiunii din 28 martie 1990.
150
Pe 23 mai 1991, în conformitate cu Hotărârea Sovietului Suprem al Republicii
Sovietice Socialiste Moldova de legislatura a XII-a, fosta republică unională, RSSM,
este redenumită în Republica Moldova, iar Sovietul Suprem devine primul Parlament
al Republicii Moldova.
151
Sergiu Musteață, op. cit., p. 219.

129
 Pe 17 aprilie 1990 se vor deschide lucrările noului Soviet
Suprem al RSSM. „Pleiada nouă de deputați era atât de entuzias-
mată încât dorea să soluționeze toate problemele acumulate dintr-o
singură lovitură. Se vorbea și despre economia de piață, privatizare,
desființarea gospodăriilor colective în agricultură, despre ecologie,
reforma în învățământ, medicină, necesitatea susținerii la nivel
a culturii etc., etc.”152, va consemna Mircea Snegur cu referire la
acest nou început al vieții politice din RSSM. În contextul renaște-
rii vieții politice din RSSM, se vor constitui fracțiuni parlamentare
(a agrarienilor – Viața Satului, a democraților, independenților, a
transnistrenilor – Sovetskaia Moldavia, comuniștilor, găgăuzilor
și a altor deputați din sudul republicii – Budjac) iar președintele
Mircea Snegur va fi nevoit să poarte tratative cu aceste fracțiuni
pentru a putea fi ales președintele noului Soviet153. În urma nego-
cierilor cu deputații Ion Hadârcă și Ion Țurcanu, ambii de la FPM,
s-a decis ca Mircea Snegur să fie susținut la președenția Sovietului
Suprem cu condiția ca Ion Hadârcă să devină prim-vicepreședinte
și Victor Pușcaș să ocupe postul de vicepreședinte. Ion Țurcanu
urma să devină secretarul noului Soviet Suprem al RSSM. Sesiunea
va fi deschisă cu binecuvântarea preotului Ioan Ciuntu.
Printre primele decizii luate de către noul Soviet Suprem al
RSSM, la propunerea președintelui Mircea Snegur, a fost adoptarea
tricolorului ca drapel de stat154, însă „nu pentru că ar fi fost convins
că aceasta era o hotărâre justă - după cum consemnează istoricul
Ion Țurcanu -, ci pentru că a trebuit să-și dea seama că în situația în
care peste tot în locurile publice era arborat tricolorul, ar fi fost pur
și simplu inadmisibil ca pe clădirea parlamentului să fluture vechiul
stindard sovietic”155. Problema numirii unui nou guvern, în locul
celui condus de către Petru A. Pascari, avea să genereze numeroase
152
Mircea Snegur, op. cit., p. 705.
153
Referindu-se la acest moment din viața politică a RSSM, istoricul Ion Țurcanu
consemnează: „În acel moment, noi, cei de la Frontul Popular, l-am acceptat pe Snegur
ca pe o candidatură de compromis, unii chiar credeau că era o candidatură bună, și doar
mai târziu aveam să ne dăm seama, cel puțin o parte din noi, că greșisem, că în loc să
înaintăm și să votăm o persoană care nu făcuse parte din nomenclatura superioară de
partid, noi am votat pe un fost slujitor credincios al regimului sovietic de ocupație”
(Apud Ion Țurcanu, Din răsărit până în amurg. Amintiri, Editura Arc, Chișinău, 2016,
p. 176 – 177).
154
Pe 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a introdus tricolorul României ca
drapel oficial al RSSM.
155
Ion Țurcanu, op. cit., p. 177.

130
discuții între membrii FPM în condițiile în care unii îl preferau pe
Petru Lucinschi în locul lui Mircea Druc. După ce Petru Lucinschi
a refuzat propunerea, Mircea Druc a devenit singura opțiune a FPM
și nu numai.
În contextul evenimentelor din spațiul Uniunii Sovietice, pro-
blema suveranității RSSM începe să ocupe un loc central pe agenda
liderilor politici și ai mișcărilor social-politice „Ștefan cel Mare”,
„Libertatea” și „Alexei Mateevici”. Radio Europa Liberă consem-
na faptul că Anatol Șalaru, liderul Cenaclului „Alexei Mateevici”
declarase recent în paginile ziarului Sovetskaja Moldavija: „Noi
suntem pentru un naționalism sănătos, legat de patriotism, care
n-are nimic comun cu șovinismul. Și dacă e să vorbim de o suvera-
nitate deplină, apoi ea are în vedere ieșirea din Uniunea Sovietică.
Iar dacă despre o confederație, atunci trebuie de precizat – ce fel de
confederație”156. Totodată, deputații din noul Sovietul Suprem al
RSSM au început discuțiile privind formarea unei comisii care să
facă o apreciere politico-juridică a Pactului Molotov-Ribbentrop157.
Deputații de la Tiraspol au cerut ca examinarea să cuprindă și con-
textul formării în 1924 a Republicii Autonome Socialiste Sovietice
Moldovenești (RASSM) astfel încât să se poată dovedi legitimitatea
acelei decizii politico-strategice, în timp ce alți deputați cereau să
nu se pună în discuție problema Bucovinei de Nord sau să se facă
a apreciere veridică a evenimentelor legate de crearea RSSM pe 2
august 1940. Se cerea, totodată, redenumirea Sovietului Suprem în
Sfatul Țării ca în octombrie 1917.
În această primă etapă de început a unei noi vieți politice la
Chișinău, cei 30.000 de moldoveni de la Tiraspol, prin intermediul
unui apel citit de deputata L. Dicusar, vor cere intervenția autorită-
ților republicane astfel încât procesul de persecutare a lor, datorită
originii etnice, să înceteze. La Tiraspol, nu exista nicio școală și
156
Sergiu Musteață, op. cit., p. 224.
157
În acea perioadă, în întreaga presă sovietică se publicau un număr semnificativ de
articole despre Pactul Molotov-Ribbentrop, în care se vehiculau jumătăți de adevăr și
erau negate faptele, ignorându-se o serie de concluzii ale specialiștilor Comisiei Iakovlev.
Pe 6 august 1989, Pravda a publicat un articol semnat de istoricul I. Emelianov, intitu-
lat August 1939. Înainte și după, iar pe 11 august 1989, tot Pravda, a dedicat o pagină
întreagă unei mese rotunde la care au participat exclusiv „experții” lui Valentin Falin,
reprezentantul aripii conservatoare de la Kremlin în Comisie. Argumentî i Factî (nr. 32
din 12-18 august 1989) a publicat, de asemenea, un material intitulat Pactul controversat
scris de istoricul A. Iakucevskii.

131
nicio grădiniță în limba moldovenească/românească, se ignorau
legile despre limbi, inscripțiile în limba de stat lipsea cu desăvâr-
șire, iar deputații de origine rusofonă ai Sovietului orășenesc din
Tiraspol au refuzat să primească mandatele în grafie latină. Liderii
politici locali intenționau desființarea Institutului Pedagogic și
transformarea lui într-o instituție de învățământ rusească.
Unul dintre evenimentele care avea să tulbure situația so-
cial-politică din RSS Moldova a fost „Podul de Flori” din 6 mai
1990. Organizatorii acestei manifestări au fost Frontul Popular
din Moldova și Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de
Pretutindeni, iar mass-media din spațiul sovietic, cu precădere
Moscova, au publicat informații tendențioase, provocatoare și
neadevărate. Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-Al
Doilea Război Mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi
traversată fără acte. În mod simbolic, la acest eveniment au fost
lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri, iar acest detaliu
a dat numele acţiunii respective. În cadrul acţiunii, locuitorilor din
România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 12.00 şi
19.00, să treacă Prutul în RSSM fără paşaport şi viză. De-a lungul
frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trece-
re: Miorcani-Pererita, Stânca-Costeşti, Iaşi-Sculeni, Ungheni-Pod
Ungheni, Albiţa-Leuşeni, Fălciu-Ţiganca, Oancea-Cahul şi Galaţi-
Giurgiuleşti. La eveniment au participat aproximativ 1.200.000 de
oameni.
Totodată, dezbaterile din Sovietul Suprem al RSSM în jurul
ideii de suveranitate deveneau din ce în ce mai intense. Pe 31 mai
1990, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat o hotărâre despre recu-
noașterea independenței Republicii Lituaniene, confirmând, astfel,
dorința de-a întreține relații diplomatice, economice și culturale di-
recte cu Republica Lituania. Totodată, legislativul de la Chișinău se
va pronunța „pentru suspendarea blocării economice a Lituaniei”158.
Pe 5 iunie 1990, Sovietul Suprem al RSSM votează schimbarea
denumirii statului, respectiv din Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească în Republica Sovietică Socialistă Moldova (RSS
Moldova).

158
Iulian Fruntașu, op. cit., p. 263.

132
 Suveranitate și o nouă integrare
În perioada 17 – 19 mai 1990 se va desfășura cel de-al
XVII-lea Congres al Partidului Comunist Moldovenesc, precedat
de numeroase acuzații și critici dure la adresa conducerii, atât în
mod direct, cât și prin numeroase telegrame și mesaje adresate
conducerii unionale. Grigore Eremei relevă în memoriile sale fap-
tul că exista o puternică nemulțumire în rândul activului de partid
și de stat din RSSM față de comportamentul FPM, precum și al
modului în care erau respectate înțelegerile dintre cele două forțe
politice159. În timpul desfășurării Congresului, Petru Lucinschi a
considerat că fosta conducere a CC al PCM se face vinovată de
faptul că nu s-a „reorientat în condițiile noi, ținându-se morțiș de
metodele învechite, de șabloanele ideologice dogmatice”160, astfel
încât se putea spune că „pur și simplu, însăși politica partidului
comunist nu mai avea susținere, odată cu trezirea maselor”161.
La propunerea primului-secretar Petru Lucinschi s-a adoptat
inițiativa de-a se proclama ca sărbătoare națională ziua de 31 au-
gust, ceea ce Parlamentul de la Chișinău va promulga, mai apoi,
ca fiind sărbătoarea „Limba noastră”. Participanții la Congres au
fost de acord cu crearea autonomiilor culturale pentru minoritățile
conlocuitoare, precum și cu o mai mare apropiere de România,
având în vedere comunitatea de limbă, cultură și obiceiuri. Ideea
de suveranitate economică a republicii a fost acceptată, iar suvera-
nitatea politică se concepea numai în cadrul unei Uniuni Sovietice
reînnoite. Petru Lucinschi a surprins asistența afirmând că nu poate
exista o suveranitate reală de stat fără să existe o independență
a Partidului Comunist Moldovenesc. Participanții și vorbitorii
la Congres au condiționat independența PCM de situarea lui, în
continuare, pe o bază ideologică unică cu PCUS. Reprezentanții

159
„Am menționat mai sus că a existat o înțelegere secretă între conducerea CC și cea
a Frontului Popular. Se convenise că liderii Frontului și membrii Biroului CC, deputați
ai poporului din URSS, nu vor candida în alegerile pentru Sovietul Suprem al RSSM.
Această indicație a fost transmisă primilor-secretari ai comitetelor rationale de partid.
(…) Liderii Frontului Popular însă n-au respectat înțelegerea secretă”, mărturisea Gri-
gore Eremei, președintele Federației Sindicatelor Independente din Moldova (Apud
Grigore Eremei, Fața nevăzută…, p. 287).
160
Mircea Snegur, op. cit., p. 760.
161
Ibidem.

133
comuniștilor de la Tiraspol și Bender vor învinui conducerea PCM
de șirul de cedări interminabile în fața FPM.
Totodată, pe scena politică de la Chișinău își anunțau apariția
noi formațiuni social-politice, respectiv Partidul Social-Democrat,
Liga Creștin-Democrată a Femeilor, Partidul Național-Creștin al
Independenței, Uniunea Țăranilor, Congresul Național Basarabean
etc. Din păcate, tendințele secesioniste se accentuau în timp ce
adepții FPM încercau să-și impună agenda cu orice preț. Pe 10 mai
1990, Sovietul Suprem al RSSM va introduce modificări în artico-
lele 6, 7 și 49 din Constituția RSSM, respectiv faptul că „partidele
politice, alte organizații obștești și mișcări de masă participă la ela-
borarea politicii republicii, la conducerea treburilor de stat și obș-
tești prin reprezentanții lor, aleși în Sovietele de deputați ai poporu-
lui, precum și sub alte forme (art. 6)”162. Totodată, în articolul 7 se
menționa că „nu este admisă activitatea unor partide, organizații
și mișcări care au drept scop schimbarea prin violență a orându-
irii constituționale sovietice și a integrității statului moldovenesc,
subminarea securității lui, ațâțarea vrajbei sociale, naționale și
religioase”163, iar articolul 49 consfințea cetățenilor RSSM faptul
că „au dreptul să se asocieze în partide politice și organizații obș-
tești, să participe la mișcările de masă”164. Organizațiilor obștești
le erau garantate condițiile pentru realizarea sarcinilor statutare.
În cursul zilei de 20 mai 1990 se va organiza un mare miting
în satul Varnița (suburbie a Benderului) al cărei scop era arborarea
tricolorului pe clădirile sediilor oficiale din Bender. Autoritățile
republicane au intrat în stare de alertă și s-a decis ca deputatul
Ion Hadârcă să fie trimis la fața locului pentru a potoli spiritele.
Mitingul avea să se desfășoare în mod pașnic fără alte urmări, în
acele momente. În consecință, la Tiraspol, Bender, precum și în
Chișinău au început să se organizeze detașamente de autoapărare,
așa-zise „gărzi naționale”, care erau gata să treacă la contraacți-
uni. Pe 22 mai 1990, deputații din grupul „Sovietskaia Moldavia”
au fost atacați, la ieșirea din Sovietul Suprem, de către așa-zișii

162
Anatol Țăranu, Mihai Gribincea, Conflictul Transnistrean. Culegere de documente
și materiale. (1989 – 2012), vol. I/1989 – 1993, Editura Lexon-Prim, Chișinău, 2012,
p. 115.
163
Ibidem.
164
Ibidem.

134
„gardiști”. Într-o astfel de conjunctură politică și socială, deputații
transnistreni au părăsit lucrările Sovietului Suprem.
Pe măsură ce liderii politici de la Chișinău pregăteau adopta-
rea Declarației de Suveranitate a RSS Moldova, precum și avizul
Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la apreci-
erea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune
şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi
consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, situația
social-politică din RSS Moldova atingea un prag critic în ceea ce
privește viitorul relațiilor interetnice și modelul de dezvoltare a
statalității din spațiul pruto-nistrean.
În ședința Sovietului Suprem al RSS Moldova din 23 iunie
1990, deputatul I. Borșevici va prezenta raportul cu privire la pro-
iectul Declarației de Suveranitate a RSS Moldova. În discursul său,
I. Borșevici va reaminti colegilor deputați faptul că „puterea de
stat suverană prin natura sa exclude posibilitatea de a exista aba-
teri de la dreptul principial al unui stat sau al unui popor”165, astfel
încât „nu pot exista în cadrul unuia și aceluiași stat, două puteri
cu excepția a două republici unionale care la ora actuală fac parte
din URSS”166. Membrii grupului de lucru care redactaseră acest
proiect al Declarației de Suveranitate se inspiraseră din declarațiile
de suveranitate adoptate de către RSFS Rusă, RSS Ucraina și RSS
Bielorusă astfel încât textul aflat în dezbaterea Sovietului Suprem
se baza „legile generale ale suveranității, pe experiența acestor trei
republici”167.
În urma dezbaterilor destul de aprinse din Sovietul Suprem
al RSS Moldova, Declarația de Suveranitate a RSS Moldova va
fi adoptată la 23 iunie 1990 iar articolele 12 și 13 relevau faptul
că elita politică de la Chișinău își manifesta disponibilitatea de-a
se declara zonă demilitarizată, precum și dornică să participe la
noua reconfigurare a sistemului de relații internaționale, la noua
arhitectură de securitate europeană aflată în curs de realizare, la
activitățile CSCE/OSCE și ONU. Totodată, se menționa în mod
foarte clar faptul că Declarația de Suveranitate a RSS Moldova
165
Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS. Republica Moldova – dezbateri parla-
mentare (1990 – 1991), Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale,
București, 2012, p. 31.
166
Ibidem.
167
Ibidem.

135
va servi drept bază pentru poziția RSS Moldova la pregătirea și
încheierea noului Tratat Unional în cadrul noii Comunități a Statelor
Suverane, aflată în curs de negociere. În timpul dezbaterilor,
propunerea deputatului Anton Grăjdieru de-a se alătura sintagma
„și independent” alături de „stat suveran” a fost respinsă de preșe-
dintele Mircea Snegur. Clasa politică de la Chișinău era prudentă
în raport cu Kremlinul într-un context politic intern și internațional
extrem de volatil în ceea ce privește o posibilă revanșă a forțelor
conservatoare din Uniunea Sovietică, în special din PCUS168.
În cursul zilei de 23 iulie 1990, noul ministru de Externe
al României, Adrian Năstase, va avea un dialog cu Thierry de
Montbrial, directorul Institutului Francez de Relații Internaționale
(IFRI). Referindu-se la URSS și RSS Moldova, ministrul român de
Externe va menționa faptul că URSS nu putea fi ignorată, mai ales
că aveam 2.000 de km de fontieră comună cu Uniunea Sovietică.
„Sperăm că nu va fi o izbucnire politică destabilizatoare în URSS.
Problema «caldă» este Moldova suverană. Aici și sovieticii au inte-
res să deschidă supapele. Avem un acord de a înființa consulate la
Iași și Chișinău. Sunt aproape 2 milioane de ruși care trăiesc acum
în Moldova de dincolo de Prut”169, mărturisea Adrian Năstase în
dialogul cu Thierry de Montbrial.
Pe 14 septembrie 1990, în dialogul avut cu jurnaliștii chinezi
aflați în România la invitația revistei Lumea Azi, referindu-se la re-
lația cu spațiul dintre Prut și Nistru, ministrul român de externe va
declara că există două niveluri de analiză: unul emoțional, istoric și
cel politic, al responsabilității guvernamentale. Adrian Năstase era
de părere că situația politică internă din URSS și problema celor
1,5 – 2 milioane de etnici ruși din RSS Moldova vor influența ra-
porturile cu acest spațiu geografic, încă parte componentă a URSS.
„Poziția noastră e aceea a «deschiderii supapelor». Să dezvoltăm
168
Alegerea lui Boris N. Elţin ca preşedinte al Sovietului Suprem al RSFS Ruse, la
29 mai 1990, cu sprijinul discret al lui Alexandr N. Iakovlev, impulsionase lupta pentru
afirmarea statului şi a naţiunii ruse. Ambasadorul american la Moscova va fi informat
de către Ruslan I. Hasbulatov, numit adjunct al președintelui Boris N. Elţin în iunie
1990, de faptul că Federaţia Rusă va fi succesoare a Uniunii Sovietice şi că viitoarea
organizare a spaţiului sovietic va însemna o confederaţie liberă, dominată de Rusia, iar
Mihail S. Gorbaciov trebuia distrus deoarece le stătea în cale.
169
Adrian Năstase, România după Malta, vol. I, Fundația Europeană Titulescu, Bu-
curești, 2006, p. 110.

136
relațiile bilaterale cât mai amplu; schimburi de persoane, activități
economice, activități culturale foarte bine organizate ș.a.m.d.”170,
opina Adrian Năstase. Lecțiile Istoriei păreau să se repete, iar deci-
denții politici de la Chișinău și București încercau să le adapteze la
o nouă realitate istorică.
După proclamarea suveranității, RSS Moldova avea să intre
într-o perioadă marcată de escaladarea conflictelor din viața soci-
al-politică cu urmări asupra prezentului și viitorului statalității RSS
Moldova/Republica Moldova.

170
Ibidem, p. 329.

Prima ședință a Sovietului Suprem al RSS Moldovenești. 17 aprilie 1990

137
 Dilema Parlamentului Independenței
Mihail DRUȚĂ,
istoric, ex-deputat în Parlamentul Republicii Moldova,
ofițer în rezervă

Absolvent al Facultății de Istorie a

Universității de Stat din Moldova (1981).
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
(1990-1994), votant al Declarației de
Suveranitate (23 iunie 1990) și a Declarației
de Independență a Republicii Moldova (27
august 1991). A activat în cadrul Ministerului
Apărării. Locotenent-colonel în rezervă.
Actualmente este stabilit în Parma
(Italia), de unde urmărește cu mult interes situ-
ația social-politică din Republica Moldova.
Desfășoară o fructuoasă activitate în rândurile
diasporei. Autor a unor analize pertinente de-
spre procesul politic din Republica Moldova.

*******
Să ne ținem de neamuri!
Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova,
București, Parlamentul României, 24 decembrie 1991

Varianta inițială a proiectului de lege privind primele ale-

geri democratice/pluraliste în Republica Moldova prevedea for-
marea unui for legislativ de 120 deputați aleși în circumscripții
uninominale, care în condițiile avântului mișcării democratice și
de eliberare națională din anul 1989 ar fi favorizat în mod sigur
personalitățile marcante ale vieții publice și participanții activi la
Mișcarea Democratică și de Eliberare Națională. Însă prin Legea
din 23 noiembrie 1989 a fost adoptat un sistem electoral ce preve-
dea organizarea alegerilor în 380 circumscripții uninominale mici,
care sporeau șansele conducătorilor de partid, sovietici și econo-
mici. În plus, alegerile au fost amânate cu circa trei luni pentru
a diminua efectele avântului patriotic generat de Marea Adunare
Națională din 27 august 1989, care a revendicat pentru populația

138
băștinașă denumirile „limba română” și „poporul român”, precum
și adoptarea legislației lingvistice de către Sovietul Suprem al RSS
Moldovenești, condus de președintele Mircea Snegur. Între timp, a
fost adus în republică tocmai din Tadjikistan experimentatul ideolog
comunist Petru Lucinschi care, la 16 noiembrie 1989, a fost insta-
lat în funcția de prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova
(PCM). Există temeiuri suficiente pentru a conchide că întoarcerea
„fiului rătăcitor” în condițiile avântului mișcării naționale s-a făcut
cu scopul preîntâmpinării unirii Republicii Moldova cu România.
La începutul anului 1990, chiar în preajma alegerilor parlamen-
tare, ca la comandă, în sânul mișcării democratice și naționale au
apărut primele fisuri. Nu fără influența unor agenți de influență ai
KGB-ului sovietic, infiltrați în Mișcarea Națională, a fost anunțată
constituirea unei mișcări ultra-patriotice, prin care se urmărea un
obiectiv ascuns - dezbinarea mișcării în masă a Frontului Popular
din Moldova (FPM), condus de scriitorul Ion Hadârcă.
În rezultatul scrutinului parlamentar, desfășurat în două tururi
la 25 februarie și 10 martie 1994, în Sovietul Suprem (la 23 mai
1991 a fost redenumit Parlament) au fost aleși 371 de deputați,
dintre care 271 sau 73% erau membri ai PCUS și 100 sau 27% -
fără de partid și adepți ai Frontul Popular din Moldova. Însă acest
procentaj era formal, căci pe lista FPM au fost înscriși și liderul
PCM, Petru Lucinschi, și președintele Prezidiului Sovietului
Suprem, Mircea Snegur și alți câțiva conducători de partid, iar unii
simpatizanți ai FPM au obținut mandatul de deputat în calitate de
candidați independenți. În realitate, din punct de vedere ideologic,
corpul de deputați alcătuia o triadă parlamentară, alcătuită din trei
entități politice aproape egale și care amintea de triada ce a existat
în Sfatul Țării - Parlamentul Basarabiei din anii 1917-1918.
Aripa de dreapta a triadei era alcătuită din circa 100 deputați
democrați, susținuți la alegeri de FPM, la care s-au alipit circa 25
deputați comuniști cu conștiința românească trează și viziuni politi-
ce pro-occidentale. Fruntași ai Fracțiunii deputaților democrați erau
președintele FPM, Ion Hadârcă, profesorul universitar Alexandru
Moșanu, patriotul-martir Gheorghe Ghimpu, reputatul jurist Tudor
Panțâru, primarul municipiului Chișinău, Nicolae Costin, precum și
alte personalități marcante ale Mișcării Democratice și de Eliberare
Națională.
139
 Centrul triadei era reprezentat de circa 120 deputați comuniști,
inclusiv secretari de partid și funcționari sovietici de rang republi-
can și raional, șefi de instituții publice, întreprinderi industriale și
gospodării agricole colective (colhozuri și sovhozuri), care au fost
susținuți la alegeri de PCM. Majoritatea acestei categorii de depu-
tați erau buni conducători/manageri și specialiști în domeniul de
activitate, însă în plan politic manifestau docilitate față de doctrina
comunistă, iar sub aspect național sufereau de morbul românofobi-
ei. Doar unii dintre ei își declarau conștiința românească, pe care,
însă, o confesau în mod confidențial. Deputații comuniști centriști
nu și-au organizat activitatea parlamentară în cadrul unei fracțiuni
parlamentare unice. Lider incontestabil al deputaților comuniști era
prim-secretarul lor, Petru Lucinschi.
Pe aripa stângă a triadei se situau circa 125 deputații interfron-
tiști, susținuți de Mișcarea „Unitate-Edinstvo”, care au fost aleși de
alegătorii vorbitori de limbă rusă, în mare parte veniți în republică
în calitate de așa-ziși „specialiști-invitați” în anii 70-80 ai secolului
al XX-lea. Din acest bloc făceau parte și deputații ce reprezentau
minoritățile naționale ale găgăuzilor și bulgarilor. Majoritatea de-
putaților de stânga au susținut grevele din august-septembrie 1989
împotriva limbii române și alfabetului latin, au participat ulterior
la referendumul gorbaciovist din martie 1991 pentru păstrarea
Uniunii Sovietice, iar aleșii din Transnistria și orașul Tighina
(Bender) au fost animatorii separatismului politic-teritorial ce
a condus la războiul de la Nistru din 1992. Printre liderii acestei
fracțiuni parlamentare pot fi enumerați conducătorii sovietelor din
Tiraspol, Igor Smirnov, și Tighina (Bender), Ghimn Pologov, pro-
fesorul jurist Vasile Iakovlev, profesorul universitar istoric Anatol
Lisețki (Chișinău) și alții.
Sovietul Suprem și-a început lucrările la 17 aprilie 1990, iar
la 27 aprilie triada parlamentară a fost pusă la încercare la pro-
cedura de alegerea președintelui Parlamentului. Având în vedere
apartenența de partid a deputaților, prim-secretarul PCM, Petru
Lucinschi, a candidat în rolul de favorit. Însă a învins cu 196 de
voturi președintele Prezidiului Sovietului Suprem, Mircea Snegur,
care a fost susținut în mod solidar de deputații democrați și agra-
rieni. În aceiași zi, deputații votanți pro-Snegur au adoptat istorica
hotărâre privind legiferarea Tricolorului național românesc. Unii
140
analiști politici consideră că deputații comuniști care au votat pentru
candidatura lui Mircea Snegur trebuie considerați primii traseiști
politici din istora parlamentarismului moldovenesc. Însă este de
observat că ambii candidați au fost secretari ai Comitetului Central
(CC) al PCM, deosebirile dintre ei fiind determinate de faptul că
în timp ce Mircea Snegur participa la Marea Adunare Națională și
pleda pentru repunerea în drepturi a limbii române și alfabetului
latin în Basarabia, contracandidatul său, Petru Lucinschi, era pre-
ocupat de propagarea Perestroikăi gorbacioviste printre tovarășii
musulmani din îndepărtatul Tadjikistan. Prin alegerea lui Mircea
Snegur în funcția de președinte al Sovietului Suprem și adoptarea
Tricolorului național românesc drept Drapel de Stat, la 27 aprilie
1990, a luat naștere o majoritate parlamentară patriotică de cen-
tru-dreapta, care peste exact un an și patru luni va declara indepen-
dența Republicii Moldova față de URSS.
Datorită coeziunii Blocului deputaților democrați și agrari-
eni au fost adoptate o serie de legi și hotărâri importante ce au
asigurat transformarea fostei colonii sovietice într-un stat suveran
și desprinderea acestuia de Imperiul sovietic. Printre aceste acte

Mircea Snegur ales Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem

al RSS Moldovenești. 27 aprilie 1990

141
legislative și politice ce au stat la temelia viitorului stat moldove-
nesc trebuie menționate Legea cu privire la Guvern (31 mai 1990),
Regulamentul cu privire simbolurile de stat - Stema, Drapelul și
Imnul (5 iunie 1990), Legea cu privire la cetăţenie (5 iunie 1991),
Declarația de Suveranitate din 23 iunie 1990, Decretului cu privire
la puterea de stat ( 27 iulie 1990), Hotărârea Parlamentului privind
neparticiparea Republicii Moldova la referendumul unional din
17 martie 1991 pentru conservarea URSS și altele. O importanță
covârșitoare pentru eliberarea de sub ocupația sovietică a avut-o
Declarația de Suveranitate, prin care Republica Moldova a fost pro-
clamată stat unitar indivizibil, s-a stabilit supremația Constituției și
legilor republicii, pe întregul teritoriul ei, asupra legilor sovietice
unionale, separația puterilor în stat în putere legislativă, putere
executivă și putere judecătorească, s-a instituit cetățenia republi-
cană, a fost declarat teritoriul republicii drept zonă demilitarizată
și altele. Activitatea Blocului parlamentar de centru-dreapta a fost
încununată de adoptarea Declarației de Independență de la 27 au-
gust 1991, prin care Parlamentul a proclamat solemn: „Republica
Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber
să-și hotărască prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară,
în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în
spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.
În realitate, în luna august 1991, forul legislativ suprem de la
Chișinău, supranumit Parlamentul Independenței, s-a aflat în fața
unei dileme cruciale – să voteze Independența de stat față de URSS,
sau să proclame re-Unirea cu Patria-mamă România? Hotărârea pre-
alabilă a fost dezbătută la cadrul câtorva ședințe lungi și chinuitoa-
re ale Prezidiului Parlamentului în frunte cu marele patriot român,
președintele Alexandru Moșanu. Concomitent, aveau loc consul-
tări intense cu autoritățile puterii supreme de stat de la București.
Decizia finală a fost luată în favoarea Independenței față de URSS,
cu includerea în textul Declarației a unor clauze importante care
urmau să servească drept temei pentru Unirea Republicii Moldova
cu România în viitor. Printre clauzele pro-Unire ale Declarației de
Independență pot fi menționate următoarele sintagme: „actele de
dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în
contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al
Ţării Moldovei”; „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui
142
pentru Basarabia”; „legile şi hotărârile Parlamentului Republicii
Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi re-
introducerea alfabetului latin, din 31 august 1989”; „idealurile și
năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii
sale naționale”. Decizia Prezidiului Parlamentului a fost susținută
de președintele republicii, Mircea Snegur, și Guvernul Muravschi
în întreaga sa componență. Ședință istorică a Parlamentului din
27 august 1991 a fost precedată de cea de-a doua Mare Adunare
Națională, desfășurată cu participarea a sute de mii de cetățeni,
veniți la Chișinău practic din toate localitățile republicii și care
au pledat unanim pentru independența Republicii Moldova. După
votul popular din Piața Marii Adunări Naționale, textul Declarației
de Independență a fost adoptat cu unanimitate de voturi de toți cei
277 deputați prezenți în sala de ședințe a Parlamentului.
Chiar în ziua la 27 august 1991, președintele Mircea Snegur
afirma destul de clar, într-un interviu pentru „Le Figaro”, că „inde-
pendenţa Republicii Moldova este o perioada temporară – mai întâi
vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult.
Repet, independenţa Moldovei Sovietice este o etapă, nu un scop”.
Amintind că îndată după votarea Declarației de Independență,
deputații prezenți la ședința solemnă au aprobat imnul „Deșteaptă-
te Române!” drept Imn de Stat al Republicii Moldova, era clar
pentru toată lumea că Independența Republicii Moldova față de
Imperiul sovietic însemna doar primul pas spre Unirea cu Patria-
mamă România. Anume pe această cale a pășit și Sfatul Țării –
Parlamentul Basarabiei din 1917-1918, care a parcurs două etape
în calea spre Unire.
***
Din nefericire, Unirea celor două state românești nu a fost re-
alizată nici după aproape trei decenii de la adoptarea Declarației de
Independență din 1991. Cu trecerea anilor, tot mai mulți reprezen-
tanți ai clasei politice, societății civile și mediului academic împăr-
tășesc opinia precum că în august 1991 a fost ratată șansa reunirii
Republicii Moldova cu România. Să examinăm această chestiune
spinoasă, la care nu poate fi dat un răspuns univoc. Într-adevăr,
sentimentele naționale românești ale basarabenilor nu au fost ni-
ciodată atât de puternice ca în perioada Marilor Adunări Naționale
din 1989 și 1991 și a Podurilor de Flori de la Prut din mai-iunie
143
1990. Însă tot atât de adevărat este și faptul că aceste sentimente nu
erau împărtășite de majoritatea populației. Căci, din nenorocire, în
rezultatul politicii de deznaționalizare în epoca sovietică de ocupa-
ție, a fost erodată conștiința națională la o parte considerabilă din
românii basarabeni. Ștergerea identității naționale era caracteristi-
că și pentru majoritatea covârșitoare a deputaților agrarieni, ceea
ce nu permitea adoptarea unei Declarații de Unire cu România. În
acest context, este elocventă mărturisirea de mai târziu a deputatu-
lui agrarian Nicolae Moraru (Circumscripția electorală Chișcăreni,
Sângerei), care în ziua de azi are o conștiință românească trează
și pledează hotărât pentru realizarea idealului Unirii: „Atunci, în
1991, eram antiunionist convins”.
Având în vedere faptul că doar o componentă a triadei parla-
mentare pleda ferm pentru unirea Republicii Moldova cu România
și reîntregirea neamului românesc, unii politicieni actuali consideră
că după eșuarea puciului de la Moscova din 18-21 august 1991, tre-
buia de creat la Chișinău un Comitet național-revoluționar ad-hoc,
care să proclame din nume propriu Unirea și să purceadă imediat la
lichidarea cu forța a frontierei sovieto-române de pe Prut. Trebuie
de observat din capul locului că această „cale revoluționară” de
Unire a celor două state românești ar fi fost interpretată ca un act de
uzurpare a puterii de stat cu toate consecințele de rigoare, deoarece
în conformitate cu punctul 2 al Declarației de Suveranitate din 23
iunie 1990 era stabilit: „Nicio parte a poporului, niciun grup de
cetăţeni, niciun partid politic sau o organizaţie obştească, nicio altă
formaţiune, nicio persoană particulară nu poate să-şi asume dreptul
de a exercita suveranitatea”.
Adepții „căii revoluționare” nu țin cont și de alte chestiuni
dificile privind situația internă complexă din Republica Moldova
în anii 1990-1991, cum ar fi existența așa-ziselor republici a gă-
găuzilor și „moldovenească nistreană”, autoproclamate la 19 au-
gust 1990 și respectiv la 2 septembrie 1990 și susținute în toate
modurile de forțele imperiale de la Moscova anume cu scopul de
a împiedica Unirea Republicii Moldova cu România. Nu poate fi
ignorată nici prezența pe teritoriul național a Armatei a 14-a și altor
trupe sovietice de ocupație, care, așa cum au demonstrat eveni-
mentele ulterioare, erau pregătite să declanșeze operațiuni militare

144
de amploare nu doar împotriva autorităților de la Chișinău, ci și a
Statului Român.
Unirea celor două state românești era defavorizată și de starea
social-economică precară și situația politică instabilă din România.
Dat fiind că, după prăbușirea regimului ceaușist, economia română
a intrat în criza de tranziție și nu era în stare să satisfacă cerințele
economiei moldovenești privind asigurarea cu materii prime și
piață de desfacere a mărfurilor. Situația internă din România era
agravată de conflictele interetnice din unele zone din Transilvania,
inspirate de forțe ostile din exterior cu scopul nedeclarat de a șanta-
ja Bucureștiul cu dezintegrarea teritoriului național românesc, toto-
dată, descurajându-l în privința reintegrării teritoriului Basarabiei.
Un impediment serios în calea Unirii Republicii Moldova
cu România era Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi ami-
ciţie între România şi U.R.S.S., semnat la Moscova, la 5 aprilie
1991, de către preşedintele României Ion Iliescu şi președintele
URSS Mihail Gorbaciov. Documentul bilateral nu menționa sub
nicio formă consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop semnat la
23 august 1939, care fusese deja condamnat de Primul Congres al
deputaților poporului din URSS la 24 decembrie 1989, dar reafir-
ma inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială a părților
(art. 3), prevedea angajamente coordonate cu caracter de apărare
și securitate în raport cu terțe părți (art. 4), care nu puteau fi altele
decât NATO și statele membre. Ceea ce își atribuia președintele
Ion Iliescu drept mare merit era clauza confuză privind posibilitatea
ipotetică a României de a colabora direct cu RSS Moldovenească,
ca parte componentă a URSS (art. 20)1. Adepții Unirii de pe ambe-
le maluri ale Prutului au criticat semnarea Tratatului. Preşedintele
Senatului de la București, Alexandru Bârlădeanu, a declarat că Ion
Iliescu nici nu l-a informat măcar ce va face la Moscova. Primul
ministru de la Chişinău, Mircea Druc, a solicitat oficial României
să amâne ratificarea Tratatului deoarece „procesul dezagregării
imperiului sovietic se desfăşoară cu repeziciune”. Autoritățile ro-
mâne au răspuns Chișinăului prin intermediul ambasadorului de la
Moscova, care a declarat că „la momentul actual, România nu pune

1
Detalii despre Tratatul român-sovietic din 5 aprilie 1991 vezi: https://revistapolis.
ro/la-margini-si-sfarsit-de-imperiu.../).

145
problema schimbării realităţilor teritoriale confirmate în tratatele
de pace din 1947” (Sic!).
Tratatul româno-sovietic a avut consecințe dintre cele mai ne-
gative pentru imaginea externă a României. Este de notat că în peri-
oada cuprinsă între prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de
Răsărit în 1989 și implozia Uniunii Sovietice în august-decembrie
1991, Bucureştii a fost singura capitală din fostul bloc comunist
care încheiase un astfel de document cu Moscova. În acest context,
trebuie de notat că România a fost ultima dintre ţările Pactului de
la Varşovia care a acceptat dizolvarea acestei organizaţii militare,
nefiind încă de acord cu extinderea NATO în Europa Centrală și
de Est. Toate acestea, fiind însumate, au avut drept rezultat izo-
larea internaţională a României tocmai în anul crucial 1991, când
apăruse în prim plan chestiunea revenirii în hotarele naționale a
teritoriilor, smulse cu forța din trupul țării în anul 1940. Iar lipsa
sprijinul diplomatic consistent din partea comunității internaționale
a constituit un factor determinant în defavoarea Unirii celor două
state românești.
O chestiune confuză este faimoasă „Rezoluție Pressler”, vehi-
culată drept document ce prevedea dreptul României de a se reuni
cu Republica Moldova și nordul Bucovinei. Mai mulți autori de
pe ambele maluri ale Prutului sunt convinși că Senatul american a
adoptat o rezoluție privind România și teritoriile sale pierdute cu
jumătate de secol în urmă, iar „trădătorii” Iliescu și Snegur, chipu-
rile, au ignorat „oferta” SUA de a purcede la realizarea Unirii. Însă
examinarea documentului publicat pe pagina oficială a Congresului
SUA denotă că realitatea este puțin diferită față de afirmațiile ve-
hiculate. Într-adevăr, la 28 iunie 1991, senatorul american Pressler
a prezentat spre examinare în Comitetul senatorial pentru relații
internaționale proiectul menționat de rezoluție, prin care se solicita
ca Guvernul Statelor Unite:
1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei
şi al norduli Bucovinei ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o
declaraţie cu acest scop; şi
2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să
negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea
României cu Moldova şi cu nordul Bucovinei, după cum s-a stabilit
în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante
146
ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al
Actului Final de la Helsinki”2.
Însă nu există nicio confirmare documentară ulterioară că pro-
iectul de rezoluție a fost votat în Senat, sau cel puțin în Comitetul
pentru relații internaționale. Inexistența unei asemenea rezoluții
votate de Senatul american este dovedită și de politica externă și de
securitate a SUA după eșuarea puciului din august de la Moscova
și implozia Uniunii Sovietice. Or, Departamentul de Stat american
nu a acordat careva atenție unirii Republicii Moldova cu România.
În orice caz, chestiunea unirii celor două state românești nu a făcut
parte din prioritățile politicii externe americane. Dimpotrivă, așa
cum se va vedea mai jos, Departamentul de Stat al SUA a con-
tribuit la aderarea Republicii Moldova la Comunitatea Statelor
Independente (CSI).
Însă principalul impediment în calea Unirii Republicii Moldova
cu România a fost împotrivirea dușmănoasă a Kremlinului, care a
refuzat categoric să-și retragă trupele de ocupație din Republica
Moldova și a provocat din timp și a sprijinit consistent și constant
separatismul politic-teritorial în Transnistria și unele raioane din
zona de sud. În toamna anului 1991, are loc devastarea instituțiilor
de stat moldovenești din stânga Nistrului, gardiștii separatiști și
cazacii-mercenarii provoacă incidente soldate cu vărsare de sânge
și pierderea de vieți omenești. Este știut că grupările paramilitare
ale gardiștilor separatiști erau echipate și înarmate din depozitele
Armatei a 14-a. În temeiul celor menționate, se poate conchide că,
dacă la 27 august 1991 era proclamată Unirea Republicii Moldova
cu România, fie pe cale constituțională, prin adoptarea unei legi
în Parlament, fie pe „cale revoluționară”, prin decizia arbitrară a
unui „comitet revoluționar ad-hoc”, atunci Războiul de la Nistru
din 1992 ar fi început cu un an mai devreme și ar fi avut un caracter
mult mai sângeros și cu urmări imprevizibile pentru populația re-
publicii, dar poate și pentru întreaga națiune română.
Nu trebuie trecut cu vederea și faptul că președintele rus
Boris Elțin a recunoscut independența Republicii Moldova abia
la 18 decembrie 1991, după ce s-a asigurat că republica va adera
la succesoarea URSS – Comunitatea Statelor Independente (CSI).
2
Vezi originalul documentului în limba engleză:(https://www.congress.gov/.../sena-
te-resolution/148/text

147
Este foarte probabil că Kremlinul și-a coordonat politica sa în ra-
port cu „chestiunea Basarabiei” cu autoritățile Ucrainei, or, Kievul
a recunoscut independența Republicii Moldova și mai târziu – pe
20 decembrie 1991. Este întemeiat să credem că tergiversarea re-
cunoașterii independenței Republicii Moldova de către cele două
state slave a urmărit scopul neadmiterii repetării scenariului Unirii
Basarabiei cu România în 1918, când intervalul dintre Independență
și Unire a constituit doar trei luni.
***
La 21 decembrie 1991, președintele Mircea Snegur a semnat
Declarația de la Alma-Ata privind crearea Comunității Statelor
Independente. Este important de notat că aderarea Republicii
Moldova la CSI s-a făcut cu rezerva că republica se abține de la
participarea în domeniul politico-militar. Aderarea Moldovei la
CSI constituie o chestiune tot atât de controversată ca și proclama-
rea Independenței. La fel ca și în cazul Independenței, o concluzie
justă privind această chestiune nu poate fi trasă fără a ține cont
de realitățile concret-istorice din acea perioadă. Or situația inter-
nă și externă a tânărului stat moldav era atât de vitregă, încât a
constrâns conducerea de vârf a republicii să meargă la acest pas.
România nu se putea opune presiunilor din partea Kremlinului, iar
SUA și alte puteri occidentale urmăreau să preîntâmpine revanșa
forțelor comuniste și imperiale și în acest scop strategic au jertfit
interesele privind reîntregirea națiunii române. În acest sens, a fost
decisivă poziția Guvernului american, inclusiv a secretarului de
stat James Baker, care a condiționat recunoaşterea diplomatică de
jure a Republicii Moldova şi deschiderea ambasadei americane la
Chișinău de ratificarea Protocolului de la Alma-Ata. Este semnifi-
cativ că SUA a recunoscut în mod oficial independența Republicii
Moldova abia la 25 decembrie 1991, adică cu o săptămână mai
târziu decât Rusia și după 4 zile de la aderarea Moldovei la CSI.
Odată cu aderarea Republicii Moldova la CSI, dilema națio-
nală Independență vs Unire a fost completată cu dilema geopolitică
CSI vs UE.
În pofida multiplelor declarații politice și cercetări
politologice pro-Unire și pro-UE care dau drept exemplu statele
baltice, trebuie de amintit că, în primii săi ani de existență ca stat
suveran și independent, Republica Moldova nu a beneficiat de un
148
sprijin diplomatic consistent. În acest sens, Moldova nu poate fi
comparată cu Estonia, Letonia și Lituania, care au existat ca state
independente până la actul de ocupație din 1940. SUA și alte puteri
occidentale nu au recunoscut niciodată ocupația sovietică a acestor
țări, iar președintele rus Boris Elțin a recunoscut restabilirea inde-
pendenței lor deja în zilele puciului de la Moscova din august 1991.
Pentru Moldova este, mai degrabă, concludent exemplul altei re-
publici ex-sovietice – a Georgiei, care, încercând să se alieze celor
trei state baltice, a refuzat să adere la CSI la 21 decembrie 1991,
însă după declanșarea războiului civil sângeros din 1992, a semnat
nu doar Declarația de la Alma-Ata, ci și Acordul ruso-georgian
privind bazele militare ruse pe teritoriul Georgiei.
Nu este exclus că în decembrie 1991, Kremlinul examina
și posibilitatea reîntregirii poporului român pe calea atragerii
României în CSI. În acest scop, în Declarația de la Alma-Ata a
fost inclusă o clauză specială cu următorul conținut: „Comunitatea
Statelor Independente, cu acordul tuturor participanților, este
deschisă tuturor statelor-membre ale fostei Uniuni R.S.S., care
doresc să adere la ea, precum și pentru alte state care împărtășesc
scopurile și principiile comunității.” Această clauză nu putea viza
decât o singură țară – România, care, în 1991, nimerise în situa-
ția de izolare internațională. După întâlnirea Elțin-Snegur din 13
decembrie 1991 de la Moscova, președintele rus nu pare să fi glu-
mit, cum se crede, când a declarat în fața jurnaliștilor următoarele:
„Desigur, Moldova va intra în CSI și va aduce cu sine și România!”
(Конечно, Молдова будут вступать в СНГ и приведёт с собою
и Румынию!)
Problema Moldovei nu constă atât în aderarea la CSI, pe care
un șef de stat-membru a comparat-o cu un divorț civilizat de fostul
Imperiu sovietic, cât în faptul că guvernele de la Chișinău, care
s-au perindat la putere timp de trei decenii, au luat prea în serios
beneficiile participării la activitatea acestei organizații muribunde,
în dauna procesului de integrare în Uniunea Europeană (UE). Căci
în anii 90 ai secolului trecut Kremlinul nu s-a împotrivit aderării la
UE a foștilor sateliți socialiști și a fostelor sale colonii sovietice, ci
doar la integrarea lor în NATO.
***

149
 Dilema națională Independență vs Unire, la care, după 21
decembrie 1991, s-a adăugat și dilema geopolitică CSI vs UE, a
constituit piatra de încercare pentru trăinicia alianței deputaților de-
mocrați și celor agrarieni și funcționarea Parlamentului în genere.
Este de notat că deputații interfrontiști din Transnistria, ro-
mânofobi prin definiție și adepți intransigenți ai păstrării Republicii
Moldova în cadrul Uniunii Sovietice, au părăsit Parlamentul deja
către sfârșitul primei sesiuni (primăvara-vara anului 1990), în spe-
cial după adoptarea Declarației de Suveranitate, concentrându-și
eforturile ulterioare spre promovarea separatismului politic-terito-
rial al raioanelor de est.
Între timp, de la fracțiunea deputaților democrați s-a desprins
un grup de așa-ziși deputați independenți (juristul Nicolae Andronic,
critical literar Andrei Țurcanu, juristul diplomat Alexandru Buruian
ș.a.), iar, ulterior, s-a separat și grupul deputaților frontiști în număr
de circa 40-50 persoane, conduși de ex-prim-ministrul Mircea Druc
și tânărul deputat Valentin Dolganiuc, care colaborau strâns cu in-
transigentul președinte al Comitetului executiv al Sfatului FPM,
Iurie Roșca.
S-au produs schimbări serioase și în centrul triadei parla-
mentare. Deputații agrarieni au constituit o fracțiune parlamentară
separată, întitulată „Viața satului”, în frunte cu primarul de Fălești,
Dumitru Moțpan, și președintele de colhoz, Anatol Popușoi, îndru-
mați îndeaproape de ministrul agriculturii, Andrei Sangheli. La 21
octombrie 1991, deputații agrarieni și susținătorii lor din teritoriu
au creat Partidul Democrat Agrar (PDA). În perioada următoare, în
Parlament s-a constituit alianță politică de centru-stânga. De fapt,
prima acțiune politică comună a agrarienilor și intrefrontiștilor a
avut loc deja la 28 mai 1991, când a fost demis Guvernul pro-româ-
nesc și pro-occidental în frunte cu Mircea Druc. Însă constituirea
definitivă a noii alianțe politice a avut loc la 1 iulie 1992, odată cu
instalarea prin vot comun a Guvernului agrarian Sangheli.
În problemele de importanță majoră, deputații agrarieni au
oscilat între aripile de stânga și cea de dreapta ale Parlamentului,
susținând, pe de o parte, eforturile deputaților democrați și frontiști
de respingere a ratificării documentelor de aderare la CSI, iar pe
de altă parte, ei s-au aliat cu interfrontiștii împotriva năzuințelor
de unire a Republicii Moldova cu România. Poziția duplicitară a
150
fracțiunii agrariene s-a manifestat și în cadrul dezbaterilor privind
proiectul noii Constituții, când ei s-au împotrivit votării unor ar-
ticole care favorizau apropierea și contopirea celor două state ro-
mânești. Deputații agrarieni s-au opus, în particular, proclamării
Republicii Moldova stat național (Articolul 1) și a limbii române
drept limbă de stat (Articolul 14/13). În anii 1992-1993, fracțiunea
agrariană a votat în comun cu deputații democrați doar proiecte-
le de legi cu caracter economic, în particular cele privind bazele
privatizării, introducerea monede naționale – Leul, crearea Băncii
Naționale și altele.
Există temeiuri pentru a afirma că reconfigurarea triadei politice
din Parlamentul Independenței s-a făcut nu fără influența unor forțe
antinaționale de natură extraparlamentară și a unor centre speciale
din afara hotarelor republicii. Această concluzie este dovedită și de
așa-numitul congres „Casa noastră - Republica Moldova”, convocat
la 5 februarie 1994, desfășurat, în toiul noilor alegeri parlamentare,
în sala Palatului Național din Chișinău, păzit cu strășnicie de trei
cordoane ale forțelor de ordine. Formal, ideea evenimentului de
tristă pomină i-a aparținut clasicului în viață al literaturii române,
Ion Druță. Însă nimeni nu a răspuns la întrebarea - cine i-a sugerat
maestrului de la Moscova această idee perfidă? Tonul la Congres
l-a dat președintele Mircea Snegur care a dat citire unui discurs
vădit antiromânesc, bazat pe fapte interpretate tendențios și falsuri
istorice crase. În particular, șeful statului a renegat apartenența
indisolubilă a moldovenilor la neamul românesc – adevăr susținut
de întreagă moștenire istorică și culturală a românilor moldoveni,
începând cu operele vechilor cronicari și cărturari Grigore Ureche,
Eustratie Logofăt, Miron Costin și Ion Neculce, cazaniile și alte
scrieri ale sfinților mitropoliți Varlaam și Dosoftei, continuând cu
opera magistrală a principelui și învățatului Dimitrie Cantemir,
operele scrise și faptele lui Alecu Russo, Vasile Alecsandri,
Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza și alți reprezentanți
ai Generației Unirii de la 1859 și terminând cu viața și activitatea
fruntașilor mișcării naționale din Basarabia din secolul al XX-lea,
menționând în particular numele lui Valentin Mândâcanu, Grigore
Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Lidia Istrati, Vladimir
Beșleagă, Nicolae Dabija, EugenDoga. Raportorul a admis doar că
„poporul moldovean are aceleaşi rădăcini romanice ca şi neamurile
151
(sic!) din România”, insistând asupra „tradiţiei multiseculare a sta-
talităţii noastre”. Mircea Snegur a insistat asupra denumirii „limbii
moldovenești”, ignorând prin aceasta „identitatea lingvistică mol-
do-română realmente existentă”, recunoscută de Sovietul Suprem
în 1989, condus chiar de Domniasa. Raportul politizat până la refuz
era bazat pe teze măsluite de referentul-trișor și scribul românofob,
Vasile Stati, un promotor înrăit al teoriei staliniste a celor două
limbi și două națiuni diferite. La adunarea de proastă faimă au
participat și au aplaudat frenetic deputații agrarieni și socialiști-in-
terfrontiști, miniștrii Guvernului Sangheli, nenumărați ideologi și
promotori ai moldovenismului primitiv și o mulțime de „baroni”
locali, bogați materiali și săraci spiritual. Dintre cele câteva mii de
participanții, probabil doar zâmbărețul speaker al Parlamentului,
Petru Lucinschi, cunoștea de unde cresc picioarele și care este, de
fapt, esența Congresului odios.
Astfel, Triada variabilă a evoluat într-o direcție total greșită
și extrem de periculoasă. Desfășurarea Congresului „Casa noastră
- Republica Moldova” dovedește că Parlamentul Independenței,
care și-a început activitatea cu alianța patriotică de centru-dreapta a
deputaților democrați și agrarieni, și-a încetat existența în mlaștina
antinațională de centru-stânga a agrarienilor rătăciți cu interfron-
tiștii nostalgici după Imperiul sovietic. Deși a avut drept obiectiv
imediat favorizarea la alegeri a Partidului Democrat Agrar și mar-
ginalizarea din viața politică a forțelor democratice cu conștiința
românească trează, evenimentul românofob din 5 februarie 1994 a
constituit nu numai o trădare politică din partea conducerii de vârf
a republicii și a Partidului Democrat Agrar față de forțele patriotice
care au avut un aport decisiv la eliberarea Republicii Moldova de
sub ocupația sovietică, dar și o gravă trădare națională cu efecte de
lungă durată și consecințe deosebit de grave pentru destinul popu-
lației băștinașe din Republica Moldova. Din nenorocire, ideologia
manifestației antinaționale de tristă faimă se resimte până în ziua
de astăzi, fiind exploatată în cel mai fățiș și sfidător mod de regimul
anacronic, cârmuit de impostorul socialist Igor Dodon.

152
 Frontul Popular din Moldova –
artizan al cursului spre suveranitate națională
Mihai ADAUGE,
cercetător științific superior la Centrul de Studii Enciclopedice
din cadrul Academiei de Științe a Moldovei

Absolvent al Facultății de Istorie din

cadrul Universității de Stat din Moldova
(1980). Activitatea profesională: anii
1980–1997 - redactor și şef de redacţie
la editurile „Cartea moldovenească” /
„Universitas” și „Lumina”; în anii 1997–
2001 – director al editurii „Civitas”; în
aceeaşi perioadă – secretar responsabil al
secţiei de editare a Institutului de Istorie
al Academiei de Ştiințe a Moldovei; în
2001–2006 – cercetător ştiinţific superior la
Institutul de Istorie al AŞM; în 2005–2009 –
consilier al vicepreşedintelui Parlamentului
Republicii Moldova; din 2009 – cercetător
științific superior la Centrul de Studii Enciclopedice din cadrul Academiei de
Științe a Moldovei.
A publicat lucrările : Istoria și faptele: anul 1812. În: revista Nistru, 1990;
Simbol al demnităţii. Coautor, alcătuire, prefaţă. Chișinău, 1990; Basarabia şi
basarabenii. Chişinău, 1991 – în colaborare ; Basarabia sub drapelul Sfatului
Ţării. Chişinău, 1997; Mişcarea naţională din Basarabia. Cronica evenimen-
telor din anii 1917–1918, Chişinău, 1998 – în colaborare; Dinastiile domni-
toare în Ţara Românească şi Moldova. Chișinău, Editura „Alfa şi Omega”,
2004 (pl. color); PPCD. Documente și materiale. Alcătuire, note și comentarii.
Chișinău, 2008; Mănăstiri și schituri din Republica Moldova, coautor (Partea
III. Așezăminte monahale desființate și dispărute), Chișinău, 2013; De la Ion
Druță la mari dregători ai Țării Moldovei. Chișinău, 2014. – în colaborare;
Invazia tătarilor și lupta de la Ștefănești din vara anului 1518. În : „Revista
Militară”, 2014; Unirea Basarabiei – lichidarea consecințelor actului crimi-
nal din 1812: temeiuri si evolutii istorico-juridice. În Materialele conferinței
”Unirea Basarabiei cu România și Alexandru Marghiloman”, Buzău, 2018.
Autor a altor peste 30 de studii ştiinţifice publicate în diferite publicaţii
din Republica Moldova şi România.
Din 2011 editează buletinul „Costești pe Prut” (elaborare, redactare,
pregătire pentru tipar).

153
 *******
Înainte de a purcede la abordarea temei propriu-zise, este
necesar să conturăm cadrul problematic și cronologic în care au
evoluat evenimentele istorice și problemele dezbătute.

Cadrul problematic și cronologic

1. Conceptul de Suveranitate înseamnă univoc unul și același
adevăr fundamental (axiomă) privit în trei ipostaze: a) suveranitate
– înseamnă Voința poporului; b) suveranitate – înseamnă că Puterea
aparține poporului și c) suveranitate – înseamnă că Poporul deține
puterea supremă în stat.
În istoria și activitatea mișcării de eliberare națională de la
răscrucea anilor ´80–´90 conceptul de suveranitate a RSSM este
înțeles și abordat ca un deziderat triunitar: unu – puterea aparține
poporului de a dispune liber de soarta sa, de a fi stăpân în teritoriul
și spațiul în care el s-a format și locuiește; doi – puterea supremă
a poporului este și una dominantă faţă de orice alte puteri (auto-
rităţi) sociale constituite în interiorul statului; trei – supremația
puterii exercitate de popor și în numele poporului este, pe teritoriul
său, una independentă și față de puterea altor state sau structuri
suprastatale.
2. Declarația de Suveranitate a RSS Moldova a fost adop-
tată într-un perioadă de timp și într-o situație politică destul de
tensionată.
Cauzele ce au generat situația tensionată erau mai multe, din-
tre care trebuie să menționăm două, ca fiind principiale și majore: 1)
suprimarea, până la batjocorire, de către regimul sovietic-comunist
a drepturilor și libertăților cetățenești, și 2) politica antinațională,
de asuprire a popoarelor anexate cu forța armelor, în diferite peri-
oade ale istoriei, la imperiul rus și imperiul sovietic, numit URSS.
3.Pentru un popor care a fost ocupat prin dictatul armei, care
și-a pierdut independența și nu mai este suveran la el acasă unica
posibilitate și cale de instaurare a dreptății, justificată în numele
adevărului, a generațiilor și viitorului, era lupta pentru libertate.
Mișcările democratice și de eliberare națională, declanșate ca o re-
acție firească la politicile oficiale, dar și impulsionate de cursul spre
restructurare, adică spre reformare, promovat de Mihail Gorbaciov,
154
sunt consecința firească a soluționării problemelor și întronării
dreptății.
După anunțarea cursului de Restructurare în anul 1985, dar
mai cu seamă după ce Statele Baltice și-au declarat Suveranitatea
(Estonia în noiembrie 1988, Lituania – în aprilie 1989 și Letonia – în
iulie 1989, iar Lituania în martie 1990 și-a proclamat independența
față de URSS), imperiul sovietic și regimul dictatorial comunist
intră într-o criză profundă și colaps, într-un proces de destrămare
și ruinare. Forțele imperialiste și ale stagnării opuneau o rezistență
puternică restructurării și schimbărilor, se dedau tot mai des la acte
de suprimare a aspirațiilor popoarelor, violență și teroare, care la
rândul lor generau și proteste și valuri tot mai puternice ale mișcării
democratice și de eliberare națională.
4. Frontul Popular din Moldova a fost expresia acestei miș-
cări populare care a dirijat lupta pentru suveranitate și a devenit
artizanul cursului spre suveranitate națională.
La 3 iunie 1988, în cadrul unei întruniri a reprezentanților
intelectualității de creație și științifice, s-a subliniat „necesitatea
asigurării caracterului ireversibil al procesului de restructurare” și a
fost luată decizia de a crea o Mișcare Democratică pentru Susținerea
Restructurării. Peste un an, la 20 mai 1989, aceasta se transfor-
mă, în cadrul unui congres de constituire, în Frontul Popular din
Moldova1, care apare ca unica forță politică ce se opune regimului
sovietic-comunist, se prezintă drept unica alternativă redutabilă în
confruntările cu Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și devine
în scurt timp o forță capabilă să obțină proclamarea suveranității
RSSM.
5. Formal Constituția RSSM, adoptată la 15 aprilie 1978,
promova un șir de principii, care în opinia legiuitorului de atunci
definitivau domeniul suveranității RSS Moldovenești în cadrul
Uniunii Sovietice. Articolul 2 stipula că „Toată puterea în RSS
Moldovenească aparține poporului” și că „Norodul exercită puterea
de stat prin Sovietele de deputați ai norodului, care constituie baza
politică a RSS Moldovenești”2. Iar în articolul 68 declara expres:
1
Partidul Popular Creștin Democrat, Documente și materiale, Volumul 1 (1988-
1894), alcătuire Mihai Adauge, Chișinău, 2008, p. 28, 61 (în continuare – PPCD. Do-
cumente și materiale…; Vezi și: „Literatura și arta”, 2 și 9 iunie 1988.
2
Constituția (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești,
adoptată la 15 aprilie 1978, Chișinău, Cartea moldovenească, 1988, p. 4.

155
„Republica Sovietică Socialistă Moldovenească este un stat sovie-
tic socialist suveran”3.
Aceste principii fixate în Constituția RSSM din 1978, în rea-
litate rămâneau literă moartă în legislație și demonstrau o aborda-
re total deplasată a ceea ce se numește suveranitate – o abordare
duplicitară și selectivă, ce contura o suveranitate trunchiată și de
paradă. La fel și alte câteva principii ale suveranității stipulate în
respectiva Lege Supremă rămâneau valabile doar pe hârtie.
Aici menționăm două principii esențiale ale domeniului
suveranității:
a) domeniul suveranității naţionale ce aparţine unui popor este
unic și nu poate fi încălcat de o altă suveranitate, or, în legislația
sovietică, așa-zisa suveranitate națională era limitată de o suverani-
tate străină – suveranitatea URSS: același articol 68 (aliniat 2) sti-
pulează că pe teritoriul său RSS Moldovenească asigură „benevol”
Uniunii RSS drepturile, stabilite prin articolul 73 al Constituției
Uniunii RSS;
b) suveranitatea RSSM declarată în Constituția din 1978 era
chiar dublu înstrăinată, pentru că deasupra acestei suveranități,
precum și peste suveranitatea URSS, într-un mod arbitrar și abuziv
era proclamată o altă putere, stipulată în odiosul articol 6 al con-
stituției: „Forța conducătoare și îndrumătoare a societății sovietice,
nucleul sistemului ei politic, organizațiilor de stat și obștești este
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice”4.
În activitatea Frontului Popular din Moldova privind
promovarea și obținerea suveranității distingem trei jaloane majore,
care marchează și etape clar conturate în drumul spre Declarația de
Suveranitate:
● Congresul I de constituire a Frontului Popular din Moldova
(20 mai 1989) și conturarea concepției suveranității;
● Marea Adunare Națională (27 august 1989) și dezvoltarea
conceptului suveranității naționale;
● Adunarea Alegătorilor (11 februarie 1990) și Platforma
Electorală a FPM pentru alegerile în Sovietul Suprem.

3
Ibidem, p. 19.
4
Ibidem, p. 4-5.

156
 Congresul de constituire a Frontului Popular din
Moldova și conturarea concepției suveranității
Prima perioadă cuprinde acțiuni de definire a domeniului
Suveranității RSSM: principii, competențe și revendicări. Ea începe
încă în timpul consolidării Mișcării Democratice pentru Susținerea
Restructurării, dar în special odată cu formarea Frontului Popular
din Moldova la 20 mai 1989. Prin toate documentele programatice
și prin toate acțiunile sale FPM a pledat de la bun început, constant
și categoric, pentru dobândirea unei suveranități reale. Domeniul
și principiile securității naționale au fost completate, dezvoltate și
promovate gradual, pe măsura posibilității promovării lor odată cu
fortificarea pozițiilor mișcării populare, inclusiv a FPM, în lupta
pentru Libertate și Suveranitate.
Chiar în Programul Frontului Popular din Moldova, adoptat
la Congresul I de constituire (20 mai 1989), se declară ferm și
univoc din capul locului că „FPM pledează pentru suveranitatea
deplină a statalităţii poporului moldovenesc pe teritoriul unde s-a
constituit şi dezvoltat ca naţiune” – deziderat inclus și în Statutul
FPM, adoptat la același Congres de constituire (20 mai 1989): a)
suveranitatea reală a republicii; b) autonomia politică şi economică
a republicii şi repartiţia echitabilă a produsului ei global5.
Congresul I de constituire a FPM a adoptat și un document
special – rezoluția nr. 2 Cu privire la suveranitatea RSSM6, în care
era reiterat același deziderat final că „suveranitatea naţional-stata-
lă a RSSM, fixată şi garantată de Constituţia republicii, trebuie să
fie realizată pe deplin”, după care urmau expuse un șir de principii
fundamentale ce conturau domeniul securității naționale.
Înainte de toate era revendicat „dreptul inalienabil al republicii
de a dispune şi a se folosi de întreaga sa avuţie naţională: pământul,
apa, aerul, resursele naturale, resursele şi valorile financiare”.
Un alt principiu de bază formulat în document stipula că „suve-
ranitatea RSSM presupune conducerea tuturor ramurilor economiei
naţionale, formarea bugetului, finanţelor, creditului bănesc, condu-
cerea comerţului, politica vamală şi de impozite. Republica trebuie
5
Programul, Statutul, Rezoluțiile Congresului de constituire a FPM, Chișinău,
Editura „Agredava”, 1989, p. 3-18; PPCD,Documente și materiale, Volumul 1 (1988-
1894)…, p. 65, 69.
6
PPCD. Documente și materiale, Volumul 1 (1988-1894)…, p. 73; vezi și „Deștepta-
rea” (Buletin al Frontului Popular din Moldova), Nr. 3, august 1989.

157
să se afle în posesie deplină a mijloacelor de transport, a sistemului
energetic şi de comunicaţii, a sistemului bănesc republican”.
O a treia dimensiune a domeniului suveranității națio-
nale fixată în rezoluție prevedea competențele RSSM privind
„emiterea legilor şi asigurarea primatului lor asupra celor
unionale, menţinerea ordinii publice, asigurarea securităţii
statului, relaţiile cu străinătatea, reprezentanţa în organizaţiile
internaţionale, reglementarea migraţiei, activitatea în domeniile
ştiinţă, învăţământ, cultură, ecologie ş.a.” și funcționarea pe te-
ritoriul republicii doar a legislației adoptate de Sovietul Suprem
de la Chișinău.
FPM elabora acest concept al suveranității naționale, luând în
calcul situația reală a RSS Moldovenești în cadrul URSS, și chiar
accepta delegarea unor împuterniciri, păstrându-le în competenţa
comună unional-republicană: „drepturile sale suverane în domeni-
ile apărării, politicii externe, dreptul de a dispune de finanţele co-
mune ale federaţiei, precum şi funcţiile necesare pentru conducerea
federaţiei, la exercitarea cărora Moldovei trebuie să-i fie asigurate
drepturi egale cu celelalte republici unionale”. În același timp, în
rezoluția Congresului de constituire a FPM, „RSSM îşi rezervă
dreptul la ieşire din componenţa URSS, drept realizat pe baza voinţei
poporului, în conformitate cu prevederile Constituţiei”7.
Pe dimensiunea economică FPM vine de asemenea cu o re-
zoluţie la temă – Cu privire la independența economică, în care
constată că la momentul de față „guvernul republicii nu este stă-
pân pe forţele de producţie şi bogăţiile naturale aflate pe teritoriul
RSSM...”, iar „suveranitatea economică a RSSM este de neconce-
put fără o reală independenţă economică”8.
Și rezoluţia nr. 8, Cu privire la unităţile militare teritoriale,
vine să întregească domeniul suveranității, susținând că, întrucât
RSSM se declară oficial un stat suveran, „FPM cere ca tineretul
Moldovei să dispună de dreptul de a-şi face serviciul militar pe
teritoriul republicii, atât în limba naţiunii moldoveneşti, cât şi
în cea rusă. Unităţile militare teritoriale pot fi folosite în afara
URSS numai în urma unei hotărâri a Sovietului Suprem al RSSM.

7
PPCD. Documente și materiale, Volumul 1 (1988-1894)…, p. 73.
8
Ibidem, p. 83.

158
Aplicarea forţelor armate teritoriale ale RSSM nu trebuie să vină în
contradicţie cu Constituţia republicii”9.
Urmează în rezoluțiile Congresului I de constituire a Frontului
Popular din Moldova mai multe documente ce vizează un principiu
fundamental al identității naționale, și anume, rezoluția Cu privire
la limbă, în care constată că: „limba naţiunii moldoveneşti trebuie
să fie proclamată drept limbă de stat a RSSM” și „orice încercare
de a proclama, direct sau indirect, o a doua limbă de stat pe întreg
teritoriul RSSM (alături de limba naţiunii moldoveneşti) trebuie
calificată drept o încălcare a suveranităţii poporului moldovenesc”,
iar „tărăgănarea rezolvării problemelor ce ţin de statalitatea limbii
naţiunii moldoveneşti, de statutul celorlalte limbi vorbite pe teri-
toriul RSSM, precum şi revenirea limbii naţiunii moldoveneşti la
grafia latină este inadmisibilă, constituie şi un izvor al conflictelor
interetnice şi un factor important al destabilizării situaţiei politice
din republică (subl. ne aparțin – M.A.)”10.
Și tot referitor la identitatea națională a fost adoptată rezoluția
congresului Cu privire la însemnele naționale, prin care se reven-
dică aprobarea drapelului nostru istoric și tradițional – tricolorul
roșu-galben-albastru, și revenirea la stema Moldovei istorice11.
Alături de identitatea națională FPM a pledat din capul locului
și pentru identitatea creștină a poporului RSSM (rezoluția Nr. 17,
Cu privire la libertatea conștiinței și rolul bisericii”), revendicând
asigurarea unui spectru larg de drepturi și libertăți pentru credin-
cioși, pentru cler și pentru locașurile sfinte, legiferarea educației
religioase a copiilor în școli, precum și „obținerea independenței
autocefale a Bisericii Ortodoxe Moldovenești”12.
Concepția suveranității naționale, conturată în documentele
FPM, adoptate încă la Congresul de constituire, cuprindea și o
dimensiune istorică foarte bine definită. A fost adoptat unul din-
tre documentele magistrale în acest sens – rezoluția Cu privire
la Pactul Molotov-Ribbentrop. Documentul declara cu tărie că
tratatul sovieto-german, semnat la 23 august 1939, și protocolul
adițional secret la el a fost o afacere murdară și criminală dintre
9
Ibidem, p. 77.
10
Ibidem, p. 75-76.
11
Frontul Popular Creștin Democrat, Act de Identitate, Chișinău, 1995, p. 7.
12
PPCD. Documente și materiale, Volumul 1 (1988-1894)…, p. 81-82.

159
două regimuri totalitare, în urma căreia „teritoriul dintre Prut şi
Nistru, precum şi regiunea de nord a Bucovinei au fost anexate
la URSS” și în mod artificial „a fost creată RSSM, au fost rupte
raioanele de sud ale Basarabiei şi regiunea de nord a Bucovinei şi
trecute la Ucraina”.
Pornind de la aceste adevăruri, congresul FPM propune:
„Guvernelor URSS şi RSSM – să dea o apreciere juridică acestui
act în corespundere cu normele dreptului internaţional și să indi-
ce urmările semnării pactului pentru Moldova”, iar „Guvernelor
RSSM şi RSSU (RSS Ucrainene – n.n.) – să examineze problema
retrocedării raioanelor de sud şi de nord ale Moldovei sub jurisdic-
ţia RSSM”13.
Și un ultim mănunchi de rezoluții și revendicări înaintate de
FPM la Congresul de constituire aveau de asemenea menirea să
contureze domeniul suveranității naționale, obținerea căreia fusese
declarată ca unul dintre scopurile fundamentale în activitatea noii
formațiuni politice. Acestea vizau: statutul cetățeniei moldovenești
și migrația necontrolată, drepturile cetățenești și alegerile libere în
RSSM, cadrele de conducere în administrație, în întreprinderile uni-
onale și unional-republicane de pe teritoriul RSSM, precum și soarta
conaționalilor noștri aflați în afara hotarelor republicii, ș.a. 14.
Făcând o analiză de ansamblu a documentelor adoptate de
Frontul Popular din Moldova odată cu apariția lui pe scena politică
din RSSM, în mai 1989, constatăm că formațiunea a atacat masiv
dezideratul principal inclus în Programul său – obținerea unei su-
veranități reale și depline a RSS Moldovenești în cadrul URSS.
Chiar de la constituire, FPM a conturat, pe cât era de posibil și real
la acel moment, domeniul suveranității naționale, care arăta mult
mai complex față de cel stipulat oficial în Constituția de le 1978.
Imediat după constituire, Frontul Popular din Moldova pur-
cede activ la promovarea revendicărilor stipulate în documentele
de partid, și întâi de toate – obținerea suveranității naționale reale
și depline a RSSM. La 25 iunie 1989, FPM organizează un mare
miting la Chișinău, participanții căruia au luat în dezbatere din nou
tot spectrul de probleme și principii ce definesc noțiunea și dome-
niul suveranității și au adoptat un Apel către Sovietul Suprem al
13
Ibidem, p. 76.
14
Ibidem, p. 77, 78, 79, 82, 83.

160
RSS Moldovenești și CC al PCM. Documentul reitera practic pos-
tulatele Congresului de constituire, dar erau înaintate și revendicări
noi sau într-o formulă nouă: recunoaşterea prin lege a unităţii mol-
do-române şi revenirea la alfabetul latin şi la ortografia adoptată
în RSR; crearea şcolii naţionale, lichidarea şcolilor şi grădiniţelor
mixte; adoptarea legii cu privire la cetăţenia RSSM; dreptul de
veto asupra acţiunii legilor unionale pe teritoriul RSSM15. Iar într-o
scrisoare deschisă a FPM către deputaţii Sovietului Suprem al RSS
Moldoveneşti, din aceeași zi de 25 iunie 1989, se accentuează:
„Statalitatea poporului moldovenesc şi suveranitatea republicii sunt
incomplete fără limba de stat. De aceea, Constituţia RSSM trebuie
completată cu articolul 70, care să garanteze dezvoltarea sub toate
aspectele a limbii poporului moldovenesc pe baza grafiei latine”.
La 13 august 1989 FPM organizează un nou miting, luând în
dezbatere Destinele istorice ale statalității poporului moldovenesc,
la încheierea căruia a fot votată o rezoluție în care se cerea: „Să fie
elaborate și publicate, pentru a fi discutate de întregul popor, pro-
iectele cu privire la autogestiunea economică a RSSM, la suverani-
tatea politică și culturală a poporului nostru, precum și proiectul de
lege despre cetățenia RSSM…16”.

II. Marea Adunare Națională și dezvoltarea

conceptului suveranității
La 27 august 1989, Frontul Popular din Moldova, în spiritul
unor tradiții istorice, organizează Marea Adunare Națională cu
sute de mii de participanți, la care poporul își manifestă direct, fără
nici un fel de reprezentanță legiferată, puterea sa supremă – voința
poporului17.
Documentul Final adoptat de acest for al poporului așa și
se intitula – „Despre suveranitatea statală și dreptul nostru la
viitor”18. Marea Adunare Națională declară univoc și cu tărie că
„Suveranitatea naţional-statală a RSSM trebuie să fie realizată pe
deplin” și „că în acest scop e necesar să fie elaborată şi discutată de
întregul popor o nouă Constituţie a republicii, care ar fixa şi garanta
15
Ibidem, p.92-94.
16
Ibidem, p.94-95.
17
Partidul Popular Creștin Democrat, Documente care au făurit istoria, Chișinău,
2008, p. 30-40.
18
Ibidem, p. 36-40.

161
în prevederile ei principiile suveranităţii”19. După care aceste pre-
vederi și principii ale suveranității au fost enunțate, dezbătute, ar-
gumentate, analizate și în cele din urmă – adoptate. Ele cuprindeau
practic întreg domeniul suveranității naționale, conturat de Frontul
Popular din Moldova în perioada de trei luni de la constituire, iar pe
unele dimensiuni Marea Adunare Națională a dezvoltat și a extins
acest domeniu.
Astfel, spre deosebire de rezoluțiile Congresului de consti-
tuire, unele împuterniciri au fost trecute din competența comună a
organelor unional-republicane în competența RSS Moldovenești,
de care déjà trebuie să ţină „asigurarea securităţii statului, menţine-
rea ordinii publice, relaţiile cu străinătatea, reprezentanţa în organi-
zaţiile internaţionale, organizarea serviciului militar, activitatea în
domeniile de ştiinţă, cultură, învăţământ, ecologie ş.a.”20.
Conceptul suveranității a fost completat cu elemente noi ce țin
de identitatea poporului titular și a limbii vorbite. Marea Adunare
Națională a cerut „să fie restabilite: numele istoric al poporului
nostru, pe care el l-a purtat de-a lungul veacurilor… – numele de
ROMÂN şi denumirea limbii lui – LIMBA ROMÂNĂ”21. Totodată,
marele for al poporului a venit și cu unele abordări noi privind
conceptul de suveranitate. În Documentul Final este stipulat că
„suveranitatea naţional-statală a RSSM presupune și crearea condi-
ţiilor pentru înfăptuirea autonomiei culturale a populaţiei găgăuze
şi garantarea tuturor drepturilor concetăţenilor de alte naţionalităţi
pentru libera lor afirmare etnoculturală”22.
Marea Adunare Națională a extins și componenta istorică a
domeniului suveranității, invocându-se paginile de glorie și tragism
din istoria comună de veacuri a românilor moldoveni cu românii
din Muntenia și Transilvania: răpirea la 1775 a Bucovinei de către
Imperiul Habsburgic; anexarea Moldovei de la est de Prut de către
Imperiul Rus, denumind apoi acest teritoriu ocupat Basarabia;
Unirea Principatelor Române la 1959 și formarea statului național
– România; formarea în decembrie 1917 a Republicii Democratice
Moldovenești și declararea suveranității ei în cadrul unei eventuale
19
Ibidem, p. 37.
20
Ibidem.
21
Ibidem, p. 38.
22
Ibidem, p. 39.

162
Republici Democratice Federative Ruse, care însă nu a fost rea-
lizată; proclamarea la 24 ianuarie 1918 a Independenței față de
Rusia a Republicii Democratice Moldovenești; Unirea Basarabiei
(Republicii Democratice Moldovenești) cu România, votată de
Sfatul Țării la 27 martie 1918; Unirea Bucovinei și Transilvaniei cu
România, la 28 noiembrie și 1 decembrie 1918, și formarea statului
național unitar roman; raptul Basarabiei și a nordului Bucovinei,
la 28 iunie 1940, de către URSS în urma unei cârdășii sovieto-ger-
mane – Pactul Molotov-Ribbentrop și protocolul adițional secret;
organizarea prin directivă de sus, în scop propagandistic îndreptat
împotriva României, a RSS Moldovenești, la 2 august 1940, în ho-
tarele căreia nu au intrat nordul Bucovinei, județele Hotin, Ismail și
Cetatea Albă, ce aparținuseră Moldovei anexate, ele fiind nelegitim
transmise RSS Ucrainene23.
Anticipând descrierea și elucidarea evenimentelor, vom
sublinia că această componentă istorică a domeniului suveranită-
ții, elaborată de Frontul Popular din Moldova și votată la Marea
Adunare Națională din 27 august 1989, mai târziu se va regăsi,
parșial, în textul Avizului „Comisiei Sovietului Suprem al RSS
Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovie-
to-german de neagresiune și a Protocolului adițional secret din
23 august 1939, precum și a consecințelor lor pentru Basarabia și
Bucovina de Nord”, adoptat de către legislativ cu titlu de document
oficial în aceeași zi cu Declarația de Suveranitate, la 23 iunie 1990,
care venea să completeze Declarația propriu-zisă, iar mai apoi va fi
pusă din nou în valoare la redactarea Declarației de Independență,
din 27 august 1991.
După amploarea, semnificația, modul de organizare, spiritul
discursurilor, valoarea și complexitatea documentelor adopta-
te, Marea Adunare Națională a înscris o pagină de aur în istoria
românilor basarabeni și a însemnat un act istoric de exercitare a
suveranității poporului în toată puterea lui. Ea a conturat domeniul
suveranității RSS Moldovenești în cadrul Uniunii Sovietice, a ela-
borat principiile pe care trebuie să se întemeieze suveranitatea ei
reală și deplină.
23
Ibidem, p. 36-37.

163
 III. Adunarea Alegătorilor și Platforma electorală
a FPM pentru alegerile în Sovietul Suprem
După conturarea unui domeniu complex al conceptului de su-
veranitate, rămânea însă nesoluționată o problemă majoră care făcea
imposibilă proclamarea și garantarea unei asemenea suveranități, și
anume – peste câmpul constituțional al RSSM continua să troneze
odiosul principiu consfințit în articolul 6 al Legii Fundamentale din
1978, despre care am menționat și mai sus: „Forța conducătoare
și îndrumătoare a societății sovietice, nucleul sistemului ei politic,
organizațiilor de stat și obștești este Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice”24.
Spre sfârșitul anului 1989, care fusese unul de schimbare la
față pentru tot neamul românesc, venise timpul de luptă și pentru
înlăturarea acestui obstacol. Mișcarea democratică și de eliberare
națională a românilor basarabeni înregistrase biruințe spectacu-
loase; Frontul Popular din Moldova se afirmase ca un concurent
politic redutabil partidului comunist, capabil să adune săptămânal
mitinguri de protest cu participarea a zeci de mii de oameni; la
alegerile de la începutul anului pentru Sovietul Suprem al URSS
formațiunea a reușit să câștige bătălia cu reprezentanții partidului
comunist în circa un sfert de circumscripții, în calitate de deputați
fiind alese personalități marcante ale mișcării de eliberare națională;
Frontul Popular din Moldova a convocat la 27 august 1989 o Mare
Adunare Națională cu sute de mii de participanți; au fost adoptate
legile istorice privind conferirea limbii române statut de limbă de
stat și revenirea la veșmântul ei firesc, grafia latină25 – toate aceste
mari cuceriri și realizări ale românilor basarabeni ridicase Mișcarea
de eliberare națională la un nivel mult mai înalt.
La începutul anului 1990 au avut loc alegeri în Sovietul
Suprem al RSS Moldovenești, pentru care Frontul Popular din
Moldova a elaborat o Platformă electorală și a înaintat candidați
în 194 de circumscripții din totalul de 380. Documentul elaborat a
fost adoptat în cadrul Adunării Alegătorilor din 11 februarie 1990,
care a aprobat și lista candidaților. Platforma electorală a FPM era
axată pe problema suveranității. Este expus conceptul elaborat
24
Constituția (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești,
adoptată la 15 aprilie 1978, Chișinău, Cartea moldovenească, 1988, p. 4-5.
25
Vezi: Ion Țurcanu, Basarabia din nou în fața opțiunii istorice, Chișinău, Editura
„Universitas”, 1994, p. 52-54.

164
și adoptat la Marea Adunare Națională, cu tot setul de principii,
dar FPM atacă de această dată și ultima redută, declarând pentru
prima dată: „În Republica Moldovenească este exclusă posibili-
tatea arogării puterii politice şi de stat de către un singur partid.
Republica Moldovenească asigură pluralismul politic, libera fon-
dare a diferitor partide şi organizaţii a căror activitate nu contravine
Constituţiei Republicii Moldoveneşti”26. Și tot la 11 februarie 1990
Sfatul Frontului Popular din Moldova cheamă alegătorii să voteze
„pentru adevăraţii democraţi care nu vor sprijini nici o formă de
monopol şi dictat politic, vor respecta pluralitatea de opinii şi idei,
dreptul la viaţă a diferitelor formaţiuni sociale, ridicând la rang de
decizie supremă doar voinţa poporului”, și, totodată, accentuează
că „articolul 6 din Constituţia RSSM trebuie anulat ca o rămăşiţă a
mentalităţii dogmatice, neostaliniste”27.
În urma alegerilor din 25 februarie 1990 în Sovietul Suprem
al RSSM, organul legislativ suprem de atunci, au ajuns circa o
treime din numărul total de deputați, care fie au candidat pe lista
Frontului Popular din Moldova, fie au fost susținuți de el. În felul
acesta, FPM și-a consolidat rolul de unica forță politică de alterna-
tivă, capabilă să se opună regimului.
Succesul FPM era atât de mare și neașteptat pentru putere,
încât vocea lui în Sovietul Suprem era mult peste o treime de de-
putați. Chiar la primele ședințe reprezentanții FPM au fost aleși în
conducerea majorității organelor și instituțiilor de lucru ale noului
legislativ, iar în cadrul conducerii organului reprezentativ suprem –
Prezidiul Sovietului Suprem, deputații Frontului constituiau majo-
ritatea. La 27 aprilie 1990 legislativul de la Chișinău a mai făcut un
pas de mare semnificație în obținerea unei suveranități de stat reale
în RSSM – a fost adoptat tricolorul roșu-galben-albastru ca drapel
de stat al RSSM, și venise rândul, în felul acesta, să fie lichidată
principala opreliște juridică și constituțională în lupta pentru suve-
ranitate și democrație. La 10 mai 1990 au fost votate de legislativ
unele modificări în constituție, prin care a fost anulat și odiosul
articol 6 din Legea fundamentală, care rezerva Partidului Comunist
al Uniunii Sovietice rolul de „forță conducătoare şi îndrumătoare

26
PPCD. Documente și materiale, Volumul 1 (1988-1894)…, p. 141-142.
27
Ibidem, p. 146-147.

165
a societăţii sovietice”, de nucleu al sistemului ei politic28. Iar la 31
mai, deși Republica Moldova încă nu avea calitatea de subiect al
raporturilor de drept internaţional, Parlamentul recunoştea necon-
diţionat independenţa Republicii Lituania, declarată la 11 martie
1990, şi confirma dorinţa de a stabili relaţii diplomatice cu aceas-
tă ţară. Între timp, în spațiul sovietic mișcările democratice și de
eliberare națională înregistrau realizări similare cu cele de la noi
– de rând cu statele baltice, la 26 mai și-a declarat suveranitatea
Georgia, iar la 12 iunie – Federația Rusă.
Astfel, la 23 iunie 1990, Sovietul Suprem de la Chișinău,
în unison cu aspirațiile de libertate ale românilor basarabeni,
manifestate deschis, categoric și univoc, a adoptat Declarația de
Suveranitate a RSS Moldova – un act istoric, de importanță majoră,
pentru care au luptat mii și sute de mii de români basarabeni timp
de jumătate de secol, de la ocupația sovietică din 28 iunie 1940.

Concluzii și generalizări, abateri și denaturări

Aruncând o privire de ansamblu asupra drumului parcurs
spre suveranitate, asupra evoluției conceptului și domeniului de
suveranitate, a principiilor și componentelor ei, încheiem cu câteva
concluzii și generalizări.
1. Declarația de Suveranitate trebuie privită și analizată în
contextul mult mai amplu de acțiuni ale mișcării naționale a ro-
mânilor basarabeni de eliberare din imperiul sovietic și regimul
dictatorial comunist.
2. Declarația de Suveranitate a însemnat un pas logic și istoric
în afirmarea voinței poporului spre Libertate și Democrație.
3. Declarația de Suveranitate trebuie privită și ca un pas
important spre Declarația de Independență, care în același timp
completează Declarația de Suveranitate și redă definitiv dreptul
poporului ca unic deținător al Suveranității naționale.
4. În mod firesc, proclamarea suveranității a fost realizată sub
impactul timpului și al condițiilor de moment, cu toate cele reușite
și mai puțin reușite.
5. În unele cazuri și pe anumite direcții domeniul suveranității
naționale, susținut și promovat de Frontul Popular din Moldova,
28
Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului Republicii Sovietice Socialiste Moldo-
veneşti, Chişinău, 1990, Nr. 5, p. 269.

166
era unul mai complet și răspundea mai adecvat problemelor cu
care se confrunta societatea și poporul Republicii Moldova decât
cel consfințit în Declarația de Suveranitate. Și aici se impun unele
explicații:
a) După o trecere în revistă a componentelor și principiilor
suveranității, elaborate de Frontul Popular din Moldova ca expresie
a mișcării de eliberare națională, promovate și adoptate la zeci de
foruri, mitinguri și acțiuni de protest, unele cu sute de mii de parti-
cipanți, constatăm că o parte dintre acestea nu se regăsesc în textul
Declarației de Suveranitate adoptată la 3 iunie 1990.
Unele pot fi trecute pe seama situației incerte, existente la acel
moment, când: „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un
stat suveran, unitar și indivizibil”, așa cum era stipulat în Declarație
(punctele 1 și 3), și tot atunci, RSSM mai era parte componentă a
unei alte suveranități (URSS sau CSI), așa cum rezultă din punctele
5, 7 și 13 ale aceluiași document istoric29.
În cazul când „Republica Sovietică Socialistă Moldova parti-
cipă la punerea în aplicare a autorităţii transferate comunităţii sta-
telor independente…” (punctul 7)30 și face parte dintr-o structură
suprastatală, atunci constatăm că în acest caz este gravă lipsa unui
principiu inerent și fundamental pentru orice suveranitate – dreptul
de a ieși din cea de-a doua suveranitate, suprastatală. Or, documen-
tul final al Marii Adunări Naționale din 27 august 1989, votat de
sute de mii de participanți, stipula încă pe atunci cât se poate de
univoc: „RSSM îşi rezervă dreptul de a ieşi din componenţa URSS.
Acest drept este realizat pe baza voinţei poporului, în conformitate
cu prevederile Constituţiei republicii”31. Mai mult chiar, acest drept
era prevăzut, chiar dacă formal, și în Constituția sovietică din 1978
(articolul 69), care spunea: „RSS Moldovenească își rezervă drep-
tul de ieșire liberă din Uniunea RSS”32.
b) Declarația de Suveranitate, adoptată la 23 iunie 1990, trece
sub tăcere încă un principiu al suveranității: grija pentru conați-
onalii aflați în afara statului. Conceptul de suveranitate, elaborat
29
http://www.constcourt.md/pageview.php?l=ro&idc=11&id=275&t=/Prezen-
tare-generala/Premise-istorice/ Declaratia-suveranitatii/
30
Ibidem.
31
PPCD. Documente și materiale, Volumul 1 (1988-1894)…, p. 107.
32
Constituția (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești,
adoptată la 15 aprilie 1978, Chișinău, Cartea moldovenească, 1988, p. 20.

167
de Frontul Popular din Moldova încă la Congresul de constituire,
precum și Documentul final adoptat la Marea Adunare Națională,
din 27 august 1989, care a dezvoltat acest concept, prevedea și
pentru cazul dat o cu totul altă abordare. Marea Adunare Națională
declara: „Un stat şi un popor suveran nu sunt în drept să-i lase în
voia sorţii pe conaţionalii care, în urma unei politici migraționiste
aberante, în urma unei politici de deznaţionalizare constantă pro-
movate în timpul stalinismului şi al stagnării, s-au stabilit cu traiul
în diverse regiuni ale URSS, fiind astăzi lipsiţi de condiţiile cele
mai elementare de dezvoltare a culturii lor naţionale”33.
c) Cea mai regretabilă abatere a Declarației de Suveranitate
de la elaborările Frontului Popular din Moldova privind suverani-
tatea ține de lipsa componentei identitare a domeniului suveranită-
ții stabilit prin lege. Cu alte cuvinte, lipsește o abordare univocă,
exactă și competentă a ceea ce constituie subiectul oricărei suve-
ranități – poporul și voința lui. Postulatul Declarației că„purtătorul
şi sursa suveranităţii este poporul”, fără a concretiza identitatea și
numele acestui popor, nu e decât o formulă ambiguă, care lasă să
se înțeleagă fie că e vorba de același „popor sovietic al RSSM”,
până atunci oprimat și lipsit de drepturi și libertăți, fie că e vorba,
pur și simplu, de „poporul RSSM”, care, în formularea dată, putea
fi supus aceleiași manipulări de sorginte sovietică asupra originii și
identității lui.
Marea Adunare Națională a declarat în această problemă cât
se poate de categoric și univoc: „Suveranitatea statului şi a po-
porului înseamnă şi dreptul la istorie, în care scop e necesar: …
să fie restabilite: numele istoric al poporului nostru, pe care el l-a
purtat de-a lungul veacurilor – drept care ne stau mărturie cronicile
şi letopiseţele, documentele istorice din perioada modernă şi con-
temporană,… – numele de ROMÂN şi denumirea limbii lui – limba
ROMÂNĂ(subl. ne aparțin – M.A.)”. Tocmai acest adevăr i-a speri-
at pe unii care se opuneau suveranității reale a Republicii Moldova
și a poporului ei și care trăgeau sforile în situația dificilă de atunci.
Dovada cea mai grăitoare că în mediul politic de la acea
vreme activa și o opoziție cu influență vizibilă asupra cursului
spre Suveranitate este următorul mare pas realizat de mișcarea de
33
PPCD. Documente și materiale, Volumul 1 (1988-1894)…, p. 108.

168
eliberare națională ca voință a poporului – și anume, Declarația
de Independență, adoptată peste un an, la 27 august 1991. Cred că
toată lumea va fi de acord cu ideea că la 1991, după eșuarea lovi-
turii de stat la Moscova, când forțele politice de factură națională
erau mult mai puternice și elanul lor în acea zi istorică era susținut
și de a doua Mare Adunare Națională, cu sute de mii de partici-
panți în stradă, Parlamentul Republicii Moldova adoptă Declarația
de Independență în care componenta identitară a acestui manifest
istoric este prezentată de asemenea într-o formulă foarte ambiguă.
a) În partea introductivă este invocat „trecutul milenar al
poporului nostru și statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și
etnic al devenirii sale naționale”. Dacă vorbim de trecutul milenar,
adică de mii de ani, ajungând la epoca geto-dacilor, atunci nu poate
fi vorba de un alt popor decât poporul român. Și se impune întreba-
rea: de ce nu au fost spuse lucrurilor pe nume?
b) În aceeași parte a Declarației, „subliniind dăinuirea în timp
a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului
istoric și etnic al poporului nostru”, se evită din nou numirea po-
porului cu numele său adevărat – poporul roman, dar se recurge
tot la ambiguitate – „poporul nostru”, lăsându-se chiar să se înțe-
leagă că este vorba de aceeași identitate etnică: „moldovenii din
Transnistria” și „poporul nostru”, adică „poporul moldovenesc”.
c) Și partea hotărâtoare a Declarației, care trebuie să defineas-
că numele poporului suveran, suveranitatea căruia, pe teritoriul
său, este una independentă față de puterea altor state sau structuri
suprastatale, în realitate seamănă și legiferează o mare confuzie:
„Parlamentul Republicii Moldova... proclamă solemn, în virtutea
dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populații
a Republicii Moldova și în fața întregii lumi: Republica Moldova
este un stat suveran, independent și democratic, liber să-și ho-
tărască prezentul și viitorul fără nici un amestec din afară, în
conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în
spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale” (subl. noastră
– M.A.). Trebuie să le recunoaștem autorilor acestor formulări arta
manipulării de a spune, în definitiv, dar nu și oficial, niște adevă-
ruri, care însă necesită o anumită tălmăcire și anumite cunoștințele,
necesare pentru a le înțelege. Și când te gândești că toată această

169
formulare întortocheată este gândită numai pentru ca poporul să nu
fie numit cu numele său firesc – popor român.
Este dificil să credem că această confuzie și nebulozitate de
exprimare, mai ales dacă ținem seama de statutul, însemnătatea și
valoarea documentului, venea din neștiință. Mai degrabă au fost o
lipsă de curaj de a spune lucrurilor pe nume, sau poate momente de
lașitate venită din frica inoculată acestui popor timp îndelungat de
către organele și instituțiile de reprimare a spiritului de Libertate,
dar, în același timp, nu trebuie să excludem faptul că la mijloc este
vorba de o acțiune cu rea-voință și cu bătaie lungă, atât de lungă,
încât aproape trei decenii întreaga societate, clasă politică, societate
civilă, oameni de știință, chiar Parlamentul și Curtea Constituțională
a Republicii Moldova sunt antrenați (dacă nu permanent, atunci pe-
riodic) în dezbateri nejustificate și interminabile privind numele și
identitatea etnică a poporului Republicii Moldova. Or, o asemenea
situație evitabilă rămânea de atunci în istorie dacă nu era cuiva și
convenabilă.
Cu titlu de Epilog țin să menționez că Frontul Popular din
Moldova din start a constatat un derapaj vizibil în traiectoria cursu-
lui spre suveranitate de la domeniul, conceptul și principiile suve-
ranității elaborate și promovate de mișcarea de eliberare națională,
de aceea convoacă imediat, la 30 iunie – 1 iulie 1990, Congresul
II al formațiunii. În replică la Declarația adoptată de legislativ în-
tr-o formulă trunchiată și neadecvată, sunt adoptate două rezoluții
principiale în problema vizată: 1) Cu privire la denumirea republi-
cii, propunând Parlamentului „să schimbe denumirea formațiunii
statale românești de la răsărit de Prut, numind-o oficial Republica
Română Moldova”, și 2) Cu privire la repunerea în drepturi a et-
nonimului „popor român” și a glotonimului „limba română”, iar
în noul Program al formațiunii este reiterat ca obiectiv de bază al
FPM – „realizarea unei suveranități depline a poporului în cadrul
unui stat suveran și reîntregirea teritoriilor românești de la răsărit
de Prut, anexate de URSS în 1940, într-un singur stat independent
și democratic – REPUBLICA ROMÂNĂ MOLDOVA”.
Astfel a fost reluată lupta, din nou și de la capăt, pentru
Suveranitate deplină și Independență.

170
 Dezbaterea proiectului Declarației
de Suveranitate în Sovietul Suprem
al RSS Moldova
Ion Valer XENOFONTOV,
doctor în istorie, Facultatea de Istorie şi Filosofie,
Universitatea de Stat din Moldova

Absolvent al Facultății de Istorie și

Filosofie a Universității de Stat din Moldova.
Doctor în istorie. Domenii de preocupare ști-
ințifică: istoria religiei, istoria militară, istoria
științei și educației, studii de istorie orală,
mentalități colective, izvoare istorice. Lucrări
publicate: Războiul din Afghanistan în me-
moria participanților din Republica Moldova
(1979–1989). Realitate istorică și imaginar
social, Iași, Lumen, 2010, 544 p.; Războiul
sovieto-afghan. Studiu de istorie verbală.
Percepţii. Documente, Iași, Lumen, 2011,
549 p.; Complexul monahal Japca. Istorie
și spiritualitate. Iași, Lumen, 2015, 487 p.;
Enciclopedia curiozităților. Trecut și prezent. Vol. I, Iași, Lumen, 2016, 210 p.;
Vol. II, Iași, Lumen, 2019, 267 p.

*******
În perimetrul evenimentelor istorice consistente din anii
1989–1990, generate de criza sistemului totalitar comunist, a
redeșteptării conștiinței naţionale etc., declararea suveranității
Republicii Sovietice Socialiste Moldova se prezenta ca un pas fi-
resc spre proclamarea independenței de stat și de dezintegrare de
Uniunea Sovietică1.
Generate de multiple acțiuni socio-istorice, Sovietul Suprem
al RSS Moldova de legislatura a XII-a (1990–1994), ales în contex-
tul primelor alegeri libere, în două tururi (25 februarie și 10 martie
1990), pe baza scrutinului pe circumscripții uninominale, numit

1
Ion Valer Xenofontov, Istoria recentă a Republicii Moldova, În: Revista Militară,
nr. 2 (20), 2018, pp. 69-109.

171
ulterior și Parlamentul Independenței Republicii Moldova2, a fost
forul legislativ, unde s-au pus în discuție și au fost adoptate o serie de
acte fondatoare ale noului stat, a instituit baza legală pentru institu-
ționalizarea și funcționarea firească a statului Republica Moldova3.
Pe bună dreptate se estimează faptul că dacă prima victorie impor-
tantă a forțelor democratice în mișcarea de renaștere și eliberare
națională a constituit-o adoptarea Legii cu privire la limbile vorbite
pe teritoriul RSS Moldovenești la 31 august 1989, atunci adoptarea
Declarației Suveranității RSS Moldova reprezintă prima victorie
marcantă a forțelor democratice pentru independență4.
Declaraţia Suveranității şi cea de Independenţă sunt consi-
derate proclamaţii politice solemne și supreme ce conţin apreci-
erea contextului istoric, dezideratele şi principiile de activitate și
reprezintă un punct de plecare pentru elaborarea şi adoptarea unor
norme juridice5. Potrivit unor aprecieri, Declaraţia Suveranității
este mai importantă decât cea de Independență6. Spre deosebire de
alte fapte majore din istoria recentă a Republicii Moldova, eve-
nimentele centrate pe Declarația Suveranității constituie un copil
orfan al istoriografiei.
Prima republică din cadrul URSS care și-a declarat suvera-
nitatea în noiembrie 1988 a fost Estonia, urmată în aprilie 1989
de Lituania și Letonia în iulie 1989. Țările baltice au fost primele
care și-au declarat și independența. Pe 11 martie 1990, Lituania
și-a declarat independența, recunoscută pe 31 mai 1990 de Sovietul
Suprem al RSS Moldova. Pe 26 mai 1990 și Georgia și-a proclamat
suveranitatea.
Pe 12 iunie 1990, Sovietul Suprem al Federației Ruse a adoptat
Declarația Suveranității. Drept urmare, s-a constituit un precedent
firesc și pentru celelalte republici din Uniunea Sovietică, marcând
2
Parlamentul independenţei/ Coord. proiect: Pantelei Sandulachi, Vlad Darie, Chi-
şinău, s.n., 2010, 432 p.
3
Pantelimon Varzari, Istoria politică a Republicii Moldova (Note de curs), Chișinău,
Pontos, 2019, p. 36.
4
Ibidem, pp. 39-40.
5
Ion Guceac, Constituţionalismul, În: Republica Moldova pe calea modernizării :
Studiu enciclopedic /Resp. de ed.: Victor Juc, Constantin Manolache, Chişinău, Biblio-
teca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan”, 2015, p. 8.
6
Victor Pușcaș, Declarația de Suveranitate este mai importantă decât Declarația de
Independență, În:
https://sputnik.md/press_center/20200620/30645023/Puca-Declaratia-de-Suverani-
tate-este-mai-importanta-decat-Declaratia-de-Independen.html (accesat: 22.06.2020).

172
astfel „o paradă a suveranităților” (după Mihail Gorbaciov). Astfel,
RSS Moldova a fost cea de-a șasea republică din Uniunea Sovietică,
care și-a declarat suveranitatea. Ședința Sovietului Suprem al RSS
Moldova din 23 iunie 1990, la care a fost propusă pentru discuție
Declarația Suveranității, a fost prezidată de președintele legislati-
vului Mircea Snegur, care avea să accentueze că astfel de declarații
de suveranitate sunt asumate de mai multe republici unionale7.
Legislativul de la Chișinău avea 380 de deputați și era for-
mat din mai multe grupări parlamentare, care pot fi considerate
elemente ale procesului de democratizare: fracţiunea parlamentară
a Frontului Popular din Moldova (în urma scrutinului, respectiva
organizaţie social-politică a obținut 30% din numărul total al man-
datelor din Sovietul Suprem) a inclus în componenţa sa, în primii
ani de după scrutin, deputaţi în special din rândul intelectualităţii,
cu viziuni naţional-democratice, pro-româneşti; a fost cea mai ac-
tivă din punct de vedere politic în anii 1990–1992); grupul „Viața
Satului” (a conducătorilor gospodăriilor agricole colective, în baza
căreia s-a constituit ulterior Partidul Democrat Agrar din Moldova);
„Sovetskaia Moldavia”, o grupare a deputaților vorbitori de limbă
rusă; , „Realitatea”, formată din deputați membri ai PCUS. Existau
însă și forțe care se opuneau deschis ședințelor legislativului. Este
vorba de aleșii din stânga Nistrului și cei din localitățile cu popula-
ție compact găgăuză8.
La Prezidiul Sovietului Suprem au fost depuse trei proiecte
ale Declarației Suveranității pentru a fi discutate în ședința legis-
lativului. Un proiect a fost elaborat de Grupul de lucru al foru-
lui legislativ și două proiecte din partea fracțiunii parlamentare
„Sovetskaia Moldavia” („Moldova sovietică”). De menționat că
legitimitatea activității Grupului de lucru al Sovietului Suprem a
fost contestată de unii membri ai legislativului, în mod special de
vorbitorii de limbă rusă, care estimau că aceasta este propunerea

7
La baza acestui material se află extrasul din stenograma ședinței Sovietului Suprem
al RSS Moldova din 23 iunie 1990. Vezi Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS. Re-
publica Moldova. Dezbateri parlamentare (1990–1991), București, Editura Institutului
de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2011, doc. nr. 1, pp. 30-44.
8
Igor Bucataru, Construcţia de stat, În: Republica Moldova pe calea modernizării:
Studiu enciclopedic /Resp. de ed.: Victor Juc, Constantin Manolache, Chişinău, Biblio-
teca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan”, 2015, pp. 33-34.

173
doar a unui grup de deputați, la fel ca cei ai fracțiunii parlamentare
„Sovetskaia Moldavia”.
Grupul de lucru al Sovietului Suprem era format din opt per-
soane, în majoritate juriști, care au „găsit formula juridico-politi-
că, juridico-etatică de exprimare a acestei suveranități”9. Aceștia
au fost Victor S. Pușcaș, vicepreședinte al Sovietului Suprem al
RSS Moldova (27 aprilie 1990 – 23 mai 1991), Alexandru Arseni,
Tudor Panțâru, Petru Soltan, Valeriu Matei, Pantelei Sandulachi,
Nicolae Osmochescu și Negru10. Autorul schemei de elaborare a
Declarației Suveranității a fost Alexandru Arseni, președintele
Comisiei Drepturile Omului și Relații Naționale11. În procesul de
elaborare a documentului a fost analizată experiența altor republici
sovietice, în mod special a Federației Ruse, declarația de suvera-
nitate al acestei republici fiind considerat „foarte îndrăzneț”. De
aceea, așa cum avea să accentueze deputatul Ion Borșevici, cel care
a prezentat raportul Grupului de lucru al Sovietului Suprem, ideea
principală rezidă în faptul că „puterea de stat suverană prin natura
sa exclude posibilitatea de a exista abateri de la dreptul principal
al unui stat sau al unui popor. Deci, nu poate exista în cadrul unuia
și aceluiași stat, două puteri cu excepția a două republici unionale,
care la ora actuală fac parte din URSS”. Referindu-se la acest pro-
iect Mircea Snegur avea să specifice că „Aici nu sunt alte puncte
față de acelea care le-a primit Rusia, Ucraina12 ș.a.m.d”. Potrivit
lui Ion Borșevici, Declarația urma să servească „drept bază pentru
elaborarea noii Constituții a RSS Moldova, perfecționarea legis-
lației Republicii și ca poziție a RSS Moldova pentru pregătirea și
semnarea unui nou contract unional”.
O discuție aparte a suscitat termenul contract. Pentru utilizarea
acestei noțiuni se pronunțau Anton Grăjdieru, Valentin Mândâcanu.
Mihai Ghimpu a propus înlocuirea cuvântului contract cu cea de
9
Alexandru Arseni: „Declarația de Suveranitate a exprimat voința poporu-
lui de a fi stăpân la el acasă” /MOLDPRES/, În: https://www.moldpres.md/
news/2020/06/23/20005040 (accesat: 24.06.2020).
10
A se vedea și Enciclopedia „Oamenii Moldovei”. Volumul I. Președinți. Prim-mi-
niștri. Președinții Parlamentului. Miniștri. Deputați (1991–2017), Chișinău, S.n., 2017,
188 p.
11
Al. Arseni, Suveranitatea naţională de la construcţie teoretică la realizare practi-
că. Chişinău, CEP USM,
2013, 188 p.
12
Ucraina și-a proclamat suveranitatea abia la 16 iulie 1990.

174
tratat. A fost susținut de T. Panțâru, președintele Comisiei Juridice
(1990–1992), care a menționat că din punct de vedere juridic este
mai corect, decât din perspectivă lingvistică.
La propunerea deputatului Alexandru Buruiană (circumscrip-
ția 194, Țibirica), în art. 11 a Declarației Suveranității a fost inclusă
prevederea (votată cu 250 de voturi) că „RSS Moldova respectă
statutul Organizației Națiunilor Unite”.
Sub impactul evenimentului istoric major – cel de declara-
re a suveranității – unii deputați au propus schimbarea denumirii
Republicii Sovietice Socialiste Moldova în Republica Suverană
Moldova.
Reprezentatul fracțiunii parlamentare „Sovetskaia Moldavia”
Vasili N. Iakovlev a pledat pentru conservarea republicii sovietice
în perimetrul Uniunii Sovietice, solicitând includerea în declarație
a următoarei prevederi: „Republica Sovietică Socialistă Moldova
este un stat suveran în componența reînnoită a URSS”. Ba mai
mult, V. N. Iakovlev considera că neincluderea acestei prevederi
va fi considerată ca formă de separatism cu consecințe economice
dramatice pentru republică. Cu alte cuvinte, discuțiile referitoare
la suveranitate puneau în avanscenă și scenariile de separatism. În
același context, Gheorghe Nekit, deputat din din Vinogradovka,
Taraclia, membru al Comisiei pentru Problemele Economiei și
Bugetului, insista asupra faptului că în preambul să fie scris că
„suntem în componența Uniunii”.
Activizarea grupului V. N. Iakovlev venea în contextul în
care la 20 iunie 1990 la Moscova a fost abordat Tratatul de Uniune
la care au participat 12 republici, în lipsa Lituaniei, Letoniei și
Estoniei. Reprezentanții RSS Moldova au fost V. Pușcaș, vicepre-
ședintele Sovietului Suprem și C. Oboroc, prim-viceprim-ministru.
„Structurile centrale au intrat într-o stare de agonie” și doreau să
înlocuiască tratatul unional, „care, din punctul de vedere al asigură-
rii independenței și democrației, era net inferior celui din 1922”13.
Alexandru Arseni a criticat acest proiect care viza „în ace-
lași timp și suveranitate, și … supușenie”. Valeriu Matei, preșe-
dintele Comisiei mass-media (1990–1993), a amintit deputaților
că toate declarațiile de suveranitate ale Federației Ruse, Ucrainei
13
Nicolae Țâu, Diplomație în culise. Suveranitate, independență, război și pace.
1990–1998, București, Editura Enciclopedică, 2002, p. 47.

175
și a Bielorusiei14 prevăd explicit cu sunt state suverane. Totodată,
deputatul, avea să specifice că în art. 6 al proiectului Declarației
Suveranității Republicii Sovietice Socialiste Moldova „se spune că
numai un stat suveran, ca stat suveran Moldova are dreptul să intre
în uniuni de state ș.a.m.d”.
Cea de treia grupare, avându-l, ca reprezentat pe Anton
Grăjdieru a propus întregirea formulei juridice ca „în propoziția
care se termină cu cuvântul suveran să urmeze și independent”.
Acestei formulări i s-a opus prompt Mircea Snegur care a replicat
că „suveran îi de ajuns”.
Pentru a se proceda la votul nominal pe fiecare punct din cele
143 de voturi necesare au votat doar 105 deputați. Vasile Nedelciuc,
președintele Comisiei pentru Politica Externă (1990–1993), a soli-
citat deputaților nemoldoveni să susțină Declarația Suveranității.
Drept urmare, s-a instituit o Comisie de Conciliere. Au avut loc
dezbateri asupra procedurii de vot, apoi s-a anunțat o întrerupere a
ședinței până la ora 12:30.
În reluarea ședinței, V. N. Iakovlev a insistat asupra p. 1
al Declarației Suveranității potrivit căruia „Republica Sovietică
Socialistă Moldova este un stat suveran în componența reînnoită a
URSS”. Această propunere a fost votată de 98 de deputați, împotri-
vă – 126 de voturi, s-au abținut – 20 de deputați din numărul total
de 271 din cei înregistrați. Acest vot a dus la nemulțumirea frac-
țiunii parlamentare „Sovetskaia Moldavia”, care a cerut consultări
suplimentare și a considerat că acest act pune explicit problema
excluderii din componența URSS. Președintele Sovietului Suprem
l-a asigurat pe Iakovlev că Declarația nu poate fi considerată drept
ieșire din cadrul Uniunii Sovietice. Iakovlev a pledat și pentru
substituirea cuvântului comunitate cu cel de uniune din punctul
7 al Declarației, adică în loc de „Comunitatea Statelor Suverane”
să fie scris „Uniunea Statelor Suverane”. Explicația avea să vină
din partea deputatului I. Borșevici: „Eu azi de acum a patra oară
vorbesc despre acest lucru și la Comisie am dus mai multe discuții
în jurul termenului – Comunitatea Statelor Suverane. Acest termen
a intrat în Declarația care a fost publicată câteva zile în urmă în
gazetele Pravda și Izvestia. Și după aceea el a fost folosit, dacă
nu mă înșel eu, în Parlamentul Federației Ruse. Termenul acest
14
Bielorusia și-a proclamat suveranitatea pe 27 iulie 1990.

176
noi îl păstrăm de la început și până la sfârșit”. În final, propunerea
lui Iakovlev a fost votată doar de 58 de deputați și astfel nu a fost
susținută în legislativul de la Chișinău. Solicitarea lui Iakovlev ca
să fie dat publicității proiectul elaborat de fracțiunea parlamentară
„Sovetskaia Moldavia” nu a fost susținută. Replica a fost dată de
I. Borșevici, care avea să menționeze că „două suveranități într-un
stat nu pot exista”.
Deputatul Andrei Vartic, circumscripția 379, Suruceni,
membru al Comisiei pentru Publicitate și Mijloace de Informare
în Masă, a ținut să specifice că „Lipsa primului secretar al PC din
Moldova la această votare demonstrează că Partidul Comunist este
împotriva suveranității”. Drept răspuns, deputatul Valentin Lefter,
circumscripția 221, Hâncești, membru al Comisiei pentru Validare
și pentru Etica de Deputat, avea să menționeze că „în sală sunt 83%
din deputați comuniști și, vă rog, și s-au primit documente poziti-
ve”. Este vorba de Petru Lucinschi, prim-secretar al CC al PCM
(16 noiembrie 1989 – 5 februarie 1991), care în pauza de după ora
16:00 a explicat de ce a lipsit în acel moment, fiind la o emisiune
radio în emisie directă cu câțiva delegați la Congresul al XXVIII-
lea al PCUS15. P. Lucinschi a tins să contracareze „încercarea de a
contrapune… linia partidului cu linia Parlamentului… că nu merg
în folosul cauzei și în folosul poporului nostru”.
Deputatul Ghimn Pologov a propus textul unei declarații de
alternativă. Propunerea însă n-a fost acceptată deoarece s-a consi-
derat că aceasta ar fi diminuat Declarația Suveranității.
În final, în urma discuțiilor parlamentare a fost votat proiectul
Grupului de lucru al Sovietului Suprem prezentat de deputatul Ion
Borșevici. Pentru adoptarea Declarației Suveranității s-au pronun-
țat 257 de deputați, împotrivă – 10, s-au abținut – 30. Pe textul
Declarației Suveranității sunt semnăturile lui Mircea Snegur, Ion
Borșevici și Alexandru Arseni.
În concluzie constatăm că materialul analizat ne permite să
vorbim despre existența în parlamentul de la Chișinău a trei grupări
cu viziuni proprii referitoare la proiectul Declarației de Suveranitate
al RSS Moldova: grupul moderat, grupul conservator și unul de
orientare radicală. Grupul de lucru al Sovietului Suprem sau grupul
moderat a pus la baza Declarației de Suveranitate al RSS Moldova
15
Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 39. Nota 10.

177
declarația de suveranitate a Federației Ruse, urmărind să se racor-
deze la noile realități constituite pe fundalul descompunerii URSS.
Grupul conservator tindea să mențină cu orice preț RSS Moldova
în cadrul Uniunii Sovietice (pentru acel moment a fost mai con-
servator chiar și decât Moscova) și o grupare radicală, dar mai
puțin vizibilă la tribuna legislativului, care dorea comasarea celor
două dimensiuni ale suveranității și independenței într-o singură
declarație, deziderat realizat abia peste un an de la proclamarea
Declarației de Suveranitate.

178
 Declarația cu privire la suveranitatea RSS
Moldova: dimensiunea ei politico-juridică
Victor JUC,
doctor habilitat în științe politice,
profesor universitar, Institutul
de Cercetări Juridice, Politice și Sociologice

Doctor în filosofie (1994), doctor habilitat

în științe politice (2012), profesor cercetător
(2012), profesor universitar (2018), director
al Institutului de Cercetări Juridice, Politice și
Sociologice (2019).
Interesele științifice: istoria gândirii
filosofice și social-politice românești, științe
politice, teoria relațiilor internaționale, studii
europene.
Autor a 295 de lucrări științifice, inclusiv
16 monografii.

*******
La 23 iunie 2020 s-au împlinit treizeci de ani de la adop-
tarea Declarației cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice
Socialiste Moldova (RSS Moldova), document de importanță
determinantă, care a pus bazele formării noului stat suveran și
independent Republica Moldova. Tentativele de a restructura re-
gimul totalitar-comunist au eșuat, provocând falimentul sistemului
ancorat pe o ideologie cu statut de autoritate unică. „La nivelul
republicilor unionale transferul de putere de la Partidul Comunist
al Uniunii Sovietice către structurile republicane, transformate în
instituții de stat, se realiza prin extinderea autonomiei republici-
lor ca subiecți ai federației” [1, p. 70-71]. Dezintegrarea Uniunii
Sovietice s-a desfăşurat sub incidenţa multiplelor aspecte şi forme
de schimbare, unele dintre care rezumându-se la următoarele: re-
publicile unionale şi-au declarat suveranitatea, dar nu dispuneau
de autonomie suficientă pentru a valorifica obiectivele trasate şi a
exercita prerogativele de putere revendicate.

179
 Partidul-stat nu a fost în stare să exercite în mod real controlul
total asupra vieţii cetăţenilor din cauza descătuşării şi emancipării
lor, surpării capacităţilor represive de a aplica violenţa şi menţine
frica, pierderii de către unica formaţiune social-politică a monopo-
lului asupra activităţii politice şi a posibilităţilor de a dirija mass-me-
dia angajată în manipulare, extinderii numărului celor care puneau
la îndoială „adevărul oficial de stat” şi tolerării într-un cadru relativ
restrâns a instituţiilor democraţiei parlamentare. Liberalizarea re-
gimului totalitar s-a dovedit a fi fatală pentru sistem, democraţia
este incompatibilă cu totalitarismul și poate avea doar o influenţă
demolatoare asupra acestui tip de regim politic. Tentativele de a
transforma sistemul sovietic administrativ de comandă au scos la
suprafaţă o criză structurală profundă, fapt care a provocat eroziu-
nea bazei sociale și falimentul regimului în ansamblu. Încercările
de a-l restructura au eșuat, provocând, în context, falimentul sis-
temului cu partid unic, ancorat pe o ideologie-ghid și cu statut de
autoritate unică. În pofida rezistenţei depuse, acest sistem a fost
demontat într-o perioadă relativ scurtă după iniţierea tentativelor
de a-1 reforma, chiar dacă partidul unic a fost numeros, întrunind
la începutul anului 1990 circa 19 milioane de membri şi organizat
pe principii strict ierarhice ale centralismului democratic. În plus,
aparatul de partid a fost contopit cu structurile de stat, situație care
și-a găsit repercusiuni nefaste în procesul de edificare democratică,
marcând procesul reformelor.
Demontarea regimului partidului unic a fost realizată, pe de
o parte, prin abolirea art. 6 din Constituţia Uniunii Republicilor
Sovietice Socialiste (URSS) cu privire la „rolul conducător al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în societatea sovietică”,
iar pe de alta, prin legiferarea pluripartidismului, chiar dacă par-
tidele politice au fost considerate, iniţial, „organizaţii obşteşti”.
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) n-a putut fi nici de-
mocratizat și nici dinamizat prin transformare, lipsa unei concepţii
eficiente de revizuire a activităţii practic s-a dovedit a fi fatală pen-
tru însăşi existenţa Uniunii Sovietice, dat fiind, potrivit aserțiunii
lui H. Kissinger, că „n-a devenit un instrument al reformei” [2, p.
721]. Am subliniat deja că la nivelul republicilor unionale, transfe-
rul de putere către structurile de stat fie transformate și adaptate,
fie nou create, urma să se realizeze prin extinderea autonomiei
180
republicilor ca subiecți ai federației, promovându-se strategia „un
centru puternic - republici puternice”.
Partidul Comunist al Moldovei (PCM), fiind o componentă a
PCUS, s-a situat în opoziţie faţă de aspiraţiile de renaştere naţională
şi de transformări democratice ale populaţiei majoritare, permanent
alimenta şi provoca atitudini ostile din partea minorităţilor etnice
conlocuitoare prin acţiuni latente sau deschise, tensionând astfel
situaţia din societate. În acelaşi timp, un capitol important în pro-
cesele de democratizare a constat în instituționalizarea sistemului
de partide din republică, apariţia diverselor organizații sociale şi
social-politice la sfârşitul anilor ‚80 ai secolului XX fiind posi-
bilă datorită surpării regimului totalitar comunist. Sub presiunea
maselor din stradă, autorităţile au fost impuse/nevoite să accepte
înregistrarea lor, adoptând la 25 august 1989 Decretul Prezidiului
Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti
cu privire la modul provizoriu de înregistrare a asociaţiilor obşteşti
ale cetăţenilor în RSS Moldovenească. În baza acestui Decret, prin
Hotărârea Guvernului republican, la 26 octombrie 1989 au fost
înregistrate primele patru formaţiuni, inclusiv Frontul Popular din
Moldova. În corespundere cu sus-numita decizie, au fost înregis-
trate pe parcursul a doi ani 144 de asociaţii ale cetăţenilor, dintre
care 17 erau de caracter social-politic [3, p. 38]. Deşi li s-a acordat
dreptul de a participa în viaţa social-politică și a promova candidaţi
în forul legislativ republican, acestor 17 formaţiuni li s-a refuzat
înregistrarea în calitate de organizaţii social-politice, ştergându-se
deosebirile dintre elementele distincte ale societăţii civile şi ale
sistemului politic, chiar dacă, în perioada incipientă de formare,
partidele politice, alte organizații social-politice încep ca elemente
ale societății civile, urmărindu-se îndreptarea lor pe făgaşul non-
politic. Însă alegerile pentru Congresul de deputaţi ai poporului
din URSS (1989) şi pentru Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti
(1990) au demonstrat că noile formaţiuni au reuşit să-şi asigure
susţinere din partea unor segmente importante ai electoratului:
Frontul Popular din Moldova şi-a promovat reprezentanţi în legis-
lativul republican, ocupând multe posturi-cheie şi a participat la
formarea noului guvern, de orientare anticomunistă, edificat pe o
largă reprezentativitate.

181
 Rolul determinant în demontarea vechilor instituţii şi a de-
pendenţei de metropola sovietică, în edificarea noilor instituții ale
puterii de stat şi, în general, a bazei legislative a noului stat, în
promovarea procesului de democratizare şi liberalizare, a revenit
Sovietului Suprem din legislatura a douăsprezecea (de la 26 aprilie
1990 - Parlamentul), ales în baza Legii cu privire la alegerile de
deputaţi ai poporului ai RSS Moldoveneşti din 23 noiembrie 1989.
Această lege prevedea expres că dreptul de a propune candidaţi
pentru alegerile de deputaţi ai poporului li se acorda colectivelor
de muncă, organizaţiilor obşteşti, colectivelor de studenţi ale in-
stituţiilor de învăţământ mediu de specialitate şi superioare (secţia
zi), adunărilor alegătorilor la locul de trai şi ale militarilor în uni-
tăţile militare. Pentru alegerile de deputaţi au fost create 380 de
circumscripţii electorale cu un număr aproximativ egal de alegători
(nu sunt indicate însă criteriile în baza cărora a fost stabilit anume
acest număr de circumscripţii electorale - n.n.). Din partea fiecărei
circumscripţii se alegea un deputat, fiind considerat ales candidatul
care a întrunit mai mult de jumătate din voturile alegătorilor care
au participat la scrutin. Se considera că alegerile n-au avut loc dacă
au participat mai puţin de jumătate din alegătorii înscrişi în liste,
precum şi în cazul când în circumscripţie a rămas doar un singur
candidat. Dacă într-o circumscripţie electorală au candidat mai mult
de doi concurenţi şi nici unul dintre ei n-a fost ales, se organizează
votare repetată, cu participarea a doi candidaţi care au întrunit nu-
mărul cel mai mare de voturi. Este ales candidatul care a întrunit la
votarea repetată cel mai mare număr de voturi ale alegătorilor care
au participat la vot [4]. La scrutinul din 25 februarie 1990 (la 10
martie a avut loc al doilea tur) desfăşurat în circumscripţii electora-
le cu un singur mandat pentru alegerea parlamentului unicameral,
au aleşi numai 377 de deputaţi.
Printre deciziile importante adoptate de către Parlament
(în perioada aprilie 1990 - august 1991) menite să contribuie la
crearea instituţiilor şi simbolurilor statului în devenire remarcăm:
Regulamentul cu privire la Drapelul de Stat din 27 aprilie 1990;
Regulamentul cu privire la Stema de Stat din 3 noiembrie 1990;
Hotărârea cu privire la serviciul militar al cetăţenilor RSS Moldova
din 4 septembrie 1990; Hotărârea cu privire la schimbarea modu-
lui de calculare a timpului pe teritoriul RSS Moldoveneşti din 27
182
aprilie 1990; Avizul Comisiei Parlamentului privind aprecierea
politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi
a Protocolului Adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a
consecințelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord; Legea
cu privire la Guvern din 31 mai 1990, prin care au fost definite
competenţele generale şi pe domenii ale executivului, structura,
organizarea activităţii şi relaţiile lui cu alte structuri ale puterii de
stat. Direcţiile principale ale activităţii Guvernului au fost definite
următoarele: crearea condiţiilor pentru stabilirea şi asigurarea su-
veranităţii economice şi politice a Moldovei; elaborarea concepţiei
dezvoltării social-economice a republicii, programul şi mecanismul
trecerii la economia de piaţă; sprijinirea iniţiativei şi demonopoli-
zării economiei, dezvoltării relaţiilor de piaţă; garantarea tuturor
subiecţilor proprietăţii, libertăţii activităţii economice, diversităţii
formelor de proprietate şi egalităţii lor în drepturi; favorizarea dez-
voltării autonomiei organelor administrative de toate nivelurile [5,
p. 488-497].
La 10 mai 1990 Parlamentul a adoptat alte două decizii im-
portante care au contribuit esenţial la transformarea sistemului de
partide - de la regimul cu un singur partid la unul pluripartidist:
a introdus amendamente la articolele 6, 7 şi 49 ale Constituţiei
republicane, prin care a fost lichidat de jure rolul de forţă conducă-
toare a PCUS în RSS Moldovenească. Procesul de reducere a pozi-
ţiilor în societate a culminat cu Hotărârea Prezidiului Parlamentului
cu privire la Partidul Comunist al Moldovei din 23 august 1991, prin
care a fost interzisă activitatea Partidului Comunist al Moldovei pe
întreg teritoriul republicii, bunurile au fost naţionalizate, conside-
rate fiind proprietate de stat şi transmise către guvernul republican
cu dreptul de dispunere;
a hotărât legalizarea mişcărilor şi partidelor politice. Drept
rezultat, au fost create mai multe partide politice, organizații so-
cial-politice și mișcări social-politice. De regulă, formațiunile noi
erau formate în jurul unor persoane care pretindeau că se asociază
cu anumite opțiuni politice și cu un anumit segment de oameni,
autoîntitulându-se drept promotori ai intereselor acestora. Partidele
create îşi concentrau activitatea preponderent la Chişinău, erau
foarte slabe din punct de vedere organizatoric şi sărace atât în idei
performante, cât și financiar, fiind asemănătoare unor cluburi de
183
discuţie care întruneau un număr relativ mai mare sau mai mic
de aderenți. Formațiunile noi nu dispuneau de o bază materială şi
financiară substanțială, îşi desfăşurau activitatea sporadic, spriji-
nindu-se pe entuziasm și având, cu mici excepție, puțină pondere
în societate şi în stat.
Prin Declaraţia cu privire la suveranitate din 23 iunie 1990,
RSS Moldova (până la 5 iunie 1990 - RSS Moldovenească, din
23 mai 1991 - Republica Moldova) și-a proclamat calitatea de stat
suveran, unitar şi indivizibil, în care sursa suveranităţii aparține po-
porului, iar exercitarea ei devine prerogativa structurii reprezenta-
tive supreme a puterii de stat a republicii, pe a cărei întreg teritoriu
prioritatea aparţinea Constituţiei şi legilor RSS Moldova, pe când
documentele unionale puteau fi puse în aplicare numai în urma ra-
tificării lor de forul legislativ suprem republican. Printre celelalte
prevederi importante, insistăm asupra uneia, pe care o considerăm
esenţială în contextul abordat de idei: se stabilea că RSS Moldova
putea fi parte în uniuni de state, delegându-le benevol sau retră-
gându-le unele prerogative [6, p. 488-489]. Declaraţia se referea
la drepturile suverane în cadrul comunităţii unionale de state, deşi
se angaja să respecte „Statutul ONU şi exprimă adeziunea faţă de
principiile şi normele dreptului internaţional unanim recunoscute”.
Referindu-ne lapidar la elaborarea teoriei suveranității și
realizând o succintă trecere în revistă a principalelor construcții
în domeniu, vom afirma că J. Locke a pus bazele fundamentării
conceptului de suveranitate a poporului, susținând că poporul în-
credințează adunării legislative realizarea puterii în stat, adunare
pe care el însuși o alege: în urma delegării unor atribuții, poporul
nu pierde calitatea de suveran [7, p. 218]. În același context de idei,
J.-J. Rousseau menționează că poporul este deținător al suverani-
tății, iar conducătorii statului sunt funcționari care pot fi revocați
oricând [8, p. 98-99].
Însă vom preciza că, de fapt, conceptul „suveranității poporului”
a fost precedat în timp de elaborarea altui concept, al ”suveranității
de stat”, de către J. Bodin [9, p. 200 - 205], suveranitatea constând
în competența statului de a elabora legi: caracterul absolut și
indivizibil al suveranității rezultă din imperativul unității statului.
Transferându-ne în perioada contemporană, subliniem că L.
Strelein a afirmat că suveranitatea este unica autoritate supremă
184
în stat [10, p. 13], iar potrivit lui H. Morgenthau, suveranitatea
reprezintă autoritatea legală supremă a națiunii de a decide și
impune legea pe un anumit teritoriu și, prin urmare, independență
față de autoritatea oricărei alte națiuni și egalitate în fața dreptului
internațional [11, p. 305]. St. Krassner definește suveranitatea ca
pe o ordine politică bazată pe control teritorial [12, p. 92], iar I.
Deleanu menționează că suveranitatea reprezintă calitatea puterii
de stat în cărei temei această putere are vocația de a adopta orice
decizie politică, juridică, militară li economică fără imixtiunii din
partea altei puteri [13, p. 54].
D. Grama consideră, prezentând o definiție extinsă, că su-
veranitatea reprezintă un atribut, un element fundamental și in-
alienabil al statului, deținut în calitate de titular suprem de către
întreg poporul țării, care deleghează exercitarea acestei organelor
supreme ale puterii de stat în scopul adoptării legilor, actelor nor-
mative..., obligatorii pentru cetățenii; dirijării eficiente a dezvoltării
social-politice, economice și culturale; menținerii ordinii publice;
aplicării legitime a forței de constrângere; protejării integrității te-
ritoriale și independenței politice; asigurării unui nivel decent de
trai; întreținerii relațiilor reciproc avantajoase și cooperării cu alte
țări; participării în activitatea organizațiilor internaționale [14, p.
204]. În aceeași ordine de idei, V. Popa, A. Arseni și I. Guceac au
propus definiții de conținut aproximativ identic, diferențele vizând
unele aspecte neprincipiale și anumite precizări. Astfel, conform
opțiunii lui V. Popa, suveranitatea este o calitate a puterii de stat
de a fi supremă în raport cu orice altă putere socială existentă în
limitele sale teritoriale și independentă de puterea oricărui alt stat
sau organism internațional..., calitate exprimată în a-și stabili liber,
fără imixtiuni, scopul activităților sale pe plan intern și extern,
sarcinile fundamentale și mijloacele necesare pentru realizarea lor
[15, p. 26]. A. Arseni este de părere că suveranitatea reprezintă
proprietatea puterii de stat de a fi supremă în raport cu alte puteri
sociale existente în stat și independentă de puterea oricărui alt stat
sau organism internațional în limitele principiilor și normelor inter-
naționale unanim recunoscute [16, p. 29]. I. Guceac menționează
că suveranitatea este o calitate a puterii de stat de a fi supremă pe
teritoriul statului și independentă de orice stat sau organism inter-
național, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-și rezolva
185
liber afacerile interne și externe, cu condiția respectării drepturilor
corespunzătoare ale altor state și a normelor de drept internațional
[17, p. 83]. În același context, B. Negru și A. Negru notează că
suveranitatea naţională constă în dreptul poporului de a hotărî ne-
condiționat în privința intereselor sale și de a le promova și realiza
[18, p. 89]. V. Pușcaș afirmă că suveranitatea reprezintă autoritatea
supremă cu care este înzestrat statul de către popor prin formele
democratice constituționale și, în calitate de putere supremă a sta-
tului, implică competența exclusivă a acestuia asupra teritoriului
național și independența sa față de orice altă putere în plan extern
[19, p. 4-5].
Prin urmare, identificăm trei concepte – „suveranitatea po-
porului”, ”suveranitatea de stat”, ”suveranitatea națională”, însă
diferențele se dovedesc a fi principiale pentru specialiștii în materie
și deseori conținutul lor se suprapune.
Este important de subliniat că declararea suveranităţii consti-
tuie pasul iniţial, dar care nu este suficient în devenirea unui stat
independent. În același timp, conceptul de suveranitate, potrivit lui
F. Hinsly, nu poate fi găsit în societățile în care nu există stat, iar
dezvoltarea sa în continuare este legată de schimbările din cadrul
relațiilor dintre societate și guvernare [20, p. 17]. Suveranitatea se
realizează atât în plan intern, cât şi în cel extern, iar dacă statul nu
este independent, în interior pot fi prezente instituţii care exercită
puterea, însă acestea, potrivit opiniei lui Ja. Karpinski, sunt man-
date şi autorizate din exterior, supunându-se limitelor şi domeni-
ilor permise din afară [21, p. 24]. Republica Sovietică Socialistă
Moldova s-a declarant subiect egal în drepturi în relaţiile şi tratatele
internaţionale, însă raporturile sale cu lumea exterioară nu se exer-
citau într-un mod direct, ci prin intermediul centrului unional, care
acţiona ca un filtru şi îi selecta contactele externe, chiar dacă până
la declararea independenţei, autorităţile republicane au avut posi-
bilitate să participe la unele întruniri de nivel oficial, în special cu
factori superiori de decizie din România. Realizarea suveranităţii
interne se dovedește a fi imposibilă în condiţiile lipsei suveranităţii
externe, aceasta din urmă fiind un mecanism important pentru po-
ziţionarea statului pe arena mondială, deși nu este în măsură să-i
garanteze integritatea teritorială şi să-i asigure existenţa. Luând ca
bază această aserțiune, notăm că în perioada care a decurs de la
186
declararea suveranităţii până la autodizolvarea Uniunii Sovietice
atestăm diferenţe mari la capitolul grad mai înalt sau mai redus de
autonomie în realizarea activităţilor de politică internă şi de politi-
că externă. În primul caz, cursul general al reformelor promovate
se afla într-o măsură mai mare sau mai mică în consonanță cu linia
strategică magistrală a centrului federal şi cu procesele similare
care se desfăşurau cu diferită intensitate în alte republici unionale,
pe când în cel de-al doilea caz, chiar şi după proclamarea indepen-
denţei de stat, afirmarea internaţională s-a produs cu dificultăţi, dat
fiind că majoritatea ţărilor occidentale, menționează Gh. Cojocaru,
remarcau necesitatea „clarificării relaţiilor” cu autorităţile centrale
şi delimitarea funcțiilor mutual recunoscute [22, p. 26-28].
Este de precizat că declarând suveranitatea de stat şi dele-
gând-o spre exercitare poporului, Republica Moldova a trebuit în
condițiile unui regim de urgență s-o consolideze şi s-o extindă pe
întregul său teritoriu, însă realizarea ultimului obiectiv rămâne o
sarcină de valorificat şi se înscrie în contextul eforturilor de soluţi-
onare a conflictului din raioanele de est. O naţiune moldovenească
distinctă nu putea să se formeze în lipsa statului național suveran
şi independent, dar și ținând cont de particularităţile complexe pri-
vind „spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”. Statele nu
apar datorită națiunilor, susține E. Hobsbawm, ci invers [23, p. 12],
pe când, potrivit asumpției lui B. Buzan, pot fi identificate „patru
modele de legături posibile de tip națiuni – state”: în condițiile na-
țiunii – stat primară, cum ar fi în cazul Ungariei sau al Japoniei,
națiunea precedă statul și deține rolul determinant în apariția lui;
în statul – națiune, cum ar fi Statele Unite ale Americii, Australia
și mai multe țări latino-americane, rolul instrumental în formarea
națiunii revine statului; națiunea - stat parțială, exemplificată prin
națiunile coreeană, chineză, greacă, dar și germană în condițiile
războiului rece, presupune că națiunea este împărțită între două sau
mai multe state și populația fiecăruia constă într-o mare măsură din
poporul acelui stat; ultimul model, statul multinațional, cuprinde
două sau mai multe națiuni aflate aproape complete în interiorul
hotarelor sale [24, p. 82-85]. Considerăm că se dovedește a fi justi-
ficată deplin sintagma „poporul Republicii Moldova”, existând, în
termenii lui L. Morgan, un popor prenaţional, altă versiune agreată
dovedindu-se a fi națiunea - stat parțială, dar cu unele particularități,
187
făcând apel la tipologia lui B. Buzan. Precizăm punctual că proble-
ma identitară continuă să marcheze societatea Republicii Moldova,
rămânând generator de conflicte și provocând numeroase luări de
poziție, deseori controverse, iar coeziunea socială ar putea fi asigu-
rată prin elaborarea unui program complex și fezabil de educație
civică în spiritul patriotismului, concilierii și incluziunii.
În opinia noastră, indispensabilitatea şi oportunităţile
fortificării suveranităţii de stat, mai ales la începutul anilor
’90 ai secolului XX, pe de o parte, iar pe de alta, necesitatea şi
predispoziţiile înstrăinării continue a unor prerogative suverane
către structurile internaţionale nu alcătuiesc prin caracterul
lor procese contradictorii, ci se înscriu în contextul general de
transformări marcate de încheierea războiului rece şi reflectă unele
realităţi globale provenite din formarea mai multor state suverane
şi independente în urma dezintegrării sistemului „socialismului
real”. Aceste opțiuni și stări de spirit reprezintă rezultatul voinţei
popoarelor de a beneficia și de a fructifica posibilităţile oferite de
mecanismele cooperării multilaterale, fiind evidente diferențele în
raport cu procesele similare desfăşurate în Europa de Vest timp de
câteva secole, când a avut loc formarea statelor naționale suverane,
deoarece cooperarea multilaterală a fost asigurată pe orizontală,
prin alianțe, care nu presupuneau cedări la capitolul suveranitate.
Republica Moldova fiind parte integrantă a acestor procese edifica-
torii pentru sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI, prin
declararea suveranităţii şi independenţei de stat s-a angajat să se
afirme şi să se consolideze atât în interior, cât şi în exterior prin for-
mularea şi realizarea intereselor sale naţionale [25, p. 57-58]. Este
necesar de subliniat că declararea suveranității și independenței a
fost asociată cu un act istoric reparatoriu și cu așteptări enorme de
libertate, proprietate și dezvoltare, stări de spirit care au cuprins cea
mai mare parte a arealului socialist devenit postsocialist. Nu este
deloc întâmplător că prin Hotărîrea din 5 decembrie 2013 privind
interpretarea art. 13 alin.(1) din Constituție, Curtea Constituțională
a acordat primordialitate Declarației de Independență față de
Constituție [26].
Revenind la elucidarea proceselor politice care au precedat
adoptarea Declarației din 23 iunie 1990, vom nota că în Rezoluţia
Frontului Popular din Moldova din 20 mai 1989, s-a solicitat
188
expres proclamarea suveranităţii RSS Moldoveneşti. La Congresul
al XVII-lea al PCM din 17-18 mai 1990, a fost adoptată Rezoluţia
cu privire la suveranitatea RSS Moldoveneşti şi la Acordul Federal,
care proclama drept una din cele mai importante sarcini politice
ale partidului - afirmarea consecventă a suveranităţii reale a RSS
Moldoveneşti în componenţa Federaţiei sovietice înnoite. PCM
a pledat pentru semnarea unui nou acord federal, atributele fun-
damentale pentru afirmarea suveranităţii de stat fiind exercitarea
puterii depline a RSS Moldoveneşti pe teritoriul său, dreptul de a
soluţiona autonom problemele sociaî-economice şi politice, stăpâ-
nirea patrimoniului naţional, trecerea în subordinea republicană a
întreprinderilor şi instituţiilor unionale amplasate în teritoriul său
naţional, excepție făcând entitățile specificate în Acordul federal şi
legile RSS Moldoveneşti, introducerea cetăţeniei RSS Moldoveneşti
pe baza Convenţiei de la Geneva cu privire la drepturile omului,
asigurarea dreptului la dezvoltarea multilaterală şi prosperarea na-
ţiunii moldoveneşti și a tuturor minorităţilor naţionale, autonomia
republicii în activitatea economică externă, stabilirea legăturilor
economice, culturale directe cu statele străine, schimbul de repre-
zentanţi diplomatici şi funcționari consulari.
Însă aceste prevederi adoptate cu titlul de obiective nu puteau/
nu pot fi estimate altfel decât prin încercări disperate de a distrage
atenţia de la problemele cele mai actuale de emancipare naţională
şi de a îndrepta mișcarea de renaștere şi democratizare într-o altă
direcţie, favorabilă autorităţilor centrale, dat fiind că forţele antina-
ționale şi proimperiale, grupate în Partidul Comunist al Moldovei
şi în „Interfront”, susţinute nemijlocit de centrul unional, nu puteau
să se împace cu pierderea poziţiilor privilegiate şi au sprijinit dez-
membrarea republicii prin alimentarea separatismului și fragmen-
tării societății. În tentativa de a preîntâmpina dezintegrarea Uniunii
Sovietice, conducerea unională a adoptat strategia stimulării sepa-
ratismului în republicile „rebele”, pe teritoriul Moldovei Sovietice
au fost create artificial, la 19 august 1990 şi la 2 septembrie 1990,
„republica sovietică socialistă găgăuză” şi „republica sovietică so-
cialistă moldovenească nistreană” (de fapt, acest procedeu nu este
nou pentru sovietici: înainte de a ataca Finlanda în toamna anului
1939, a fost „înjghebat” aşa-zisul guvern al republicii democrate
finlandeze). Uniunea Sovietică a expus oportunitatea creării unor
189
formaţiuni pseudostatale ca eventual să le încorporeze în cadrul
federaţiei reînnoite, urmărind să-şi menţină prezenţa prin divizare,
presiuni şi corupere. Sfidând Declaraţia privind suveranitatea, con-
ducerea Uniunii Sovietice se implică masiv şi brutal în afacerile
interne ale Moldovei, pentru a compărea, la scurt timp, în rolul de
„pacificator” și „mediator”.
Uniunea Sovietică n-a îndeplinit și nici nu putea exercita rolul
unui spectator dezinteresat al acţiunilor iniţiate împotriva forţelor
democratice din Moldova şi de dezmembrare a republicii, fapt
confirmat de Decretul Preşedintelui M. Gorbaciov „Despre mă-
surile de normalizare a situaţiei în RSS Moldova” din 22 decem-
brie 1990. Prin acest document se promitea garantarea integrităţii
Republicii Moldova doar în cadrul Uniunii Sovietice, dar s-a cerut
expres ca Parlamentul Moldovei să renunţe la aprecierea actului
nelegitim de proclamare a RSS Moldoveneşti în data de 2 august
1940, la statutul de limbă oficială acordat prin lege „limbii mol-
doveneşti” şi la dreptul acesteia de funcţionare liberă pe teritoriul
Moldovei, la supremaţia legilor republicii asupra legilor Uniunii
Sovietice şi, în definitiv, la dreptul Moldovei la autodeterminare.
PCM şi „Interfront” au acceptat fără rezerve prevederile Decretului
din 22 decembrie 1990, în timp ce Frontul Popular din Moldova
prin Declaraţia din 23 decembrie 1990, l-a calificat drept o reac-
tualizare a notelor ultimative ale lui V. Molotov din 26 - 27 iunie
1940, adresate de această dată RSS Moldova, reafirmând cursul
politic spre obţinerea libertăţii şi independenţei de stat a Moldovei.
Punctul culminant ține de data de 27 august 1991, din inițiativa
Frontului Popular din Moldova fiind convocată Marea Adunare
Naţională (ediția a treia), care a solicitat Parlamentului să adopte
Declarația de Independență. Prin acest act de o încărcătură deose-
bită, Republica Moldova s-a declarat „stat suveran, independent şi
democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul fără nici un
amestec din afară” [27, p. 60-62].
Făcând uz de metoda analizei de conținut al documentelor,
aplicând-o în plan comparativ, identificăm o anumită similitudine
ce vizează obiectivele și acțiunile de îndeplinit în vederea salvgar-
dării poporului prin asigurarea drepturilor sale suverane și exer-
citării construcției de stat, obiective și acțiuni care se regăsesc în
textele Declarației Sfatului Țării din 2 decembrie 1917 (st. v.) [28,
190
p. 177-120] și ale Declarației cu privire la suveranitatea Republicii
Sovietice Socialiste Moldova din 23 iunie 1990. Considerăm nece-
sar de a preciza că am ținut cont de particularitățile de caracter ale
fiecărei perioade istorice în parte, dar și de obiectivele generale tra-
sate, identificând continuitatea și discontinuitatea, luând în calcul
împrejurările interne și externe, definind generalul și particularul,
după cum urmează:
1. este declarată suveranitatea în limitele frontierelor națio-
nale (locuite de popor) în cadrul statelor din care făceau parte am-
bele formațiuni: Republica Democratică Moldovenească în cadrul
republicii democratice federative rusești și Republica Sovietică
Socialistă Moldova în componența comunității de state suverane.
Diferența este, în opinia noastră, că Declarația din 2 decembrie
1917 se referă, mai cu seamă, la suveranitatea poporului, pe când
Declarația din 23 iunie 1990 proclamă, mai degrabă, suveranitatea
de stat, dar se stabilea expres plenitudinea puterii formațiunilor
statale suverane în rezolvarea tuturor problemelor vieții de stat și
sociale, precum și prioritatea legilor republicane pe întregul său
teritoriu ;
2. se stabilește că Republica Democratică Moldovenească
și, respectiv, RSS Moldova vor fi părți ale construcțiilor statale
reînnoite (republica democratică federativă rusească și, respectiv,
comunitatea statelor suverane), delegându-le benevol exercitarea
unor împuterniciri și beneficiind, la rândul lor, de drepturi egale;
3. suveranitatea poporului și construcția de stat, potrivit
Declarației din 2 decembrie 1917, sunt indispensabile pentru supra-
viețuirea popoarelor, contracararea anarhiei, foametei și sărăciei,
asigurarea drepturilor democratice și a coeziunii sociale, în timp ce
în conformitate cu Declarația din 23 iunie 1990, suveranitatea este
condiția necesară și firească a existenței statalității Moldovei. RSS
Moldova se proclama statde drept,unitar, indivizibil și democratic;
4. poporul este declarat sursă și purtător al suveranității, su-
veranitatea fiind exercitată de către organul reprezentativ suprem al
puterii de stat, în conformitate cu adevărul istoric, cultura și tradi-
țiile milenare al Moldovei;
5. se proclamă expres separarea puterilor în stat, în special
răspunderea executivului în fața legislativului, declarată în calita-
te de principiu de bază pentru construcția democratică de stat. Se
191
stabilește, de asemenea, formarea fondului juridic echitabil pentru
întregul popor, respectându-se libertățile și garantându-se posibili-
tăți juridice egale de a participa la exercitarea funcțiilor de stat și
asociative ;
6. se legiferează proprietatea exclusivă a statului și a popo-
rului asupra resurselor naturale, întregului potențial economic,
financiar și tehnico-științific, valorilor patrimoniului național aflate
pe teritoriul republican, stipulându-se folosirea acesteia doar în
interesele și cu consimțământul poporului;
7. este stabilită egalitatea în drepturi și libertăți acordată tu-
turor popoarelor conlocuitoare: însă Declarația din 2 decembrie
1917 prevede acordarea autonomiei cultural-naționale personale
deopotrivă cu drepturile democratice, în timp ce Declarația din 23
iunie 1990 proclamă egalitatea drepturilor civile, politice și soci-
al-economice, fiind acreditată aserțiunea preeminenței asigurării și
garantării acestora, alături de adeziunea față de principiile și nor-
mele dreptului internațional unanim recunoscute;
8. se subliniază necesitatea instituirii păcii și securității pen-
tru izbăvirea de anarhie, potrivit Declarației din 2 decembrie 1990,
pe când prin Declarația din 23 decembrie 1990 RSS Moldova se
proclamă „ zonă demilitarizată”, regim, specificăm noi, care a stat
la baza statului de neutralitate proclamat constituțional prin art.11.
Bineînțeles, pot fi identificate și alte aspecte generale, dar mai
ales particularități, provenite din mai mulți factori. Nu este cazul
nici de absolutizat, nici de negat asemănările și deosebirile de con-
ținut ale acestor două documente de importanță deosebită pentru
destinele poporului Republicii Moldova, dat fiind că reprezentă un
prim pas pentru alte acțiuni, de o complexitate și încărcătură mai
mare. Fiecare dintre cele două acte comportă puternic amprenta
timpului său: Declarația din 2 decembrie 1917 este perfectată în
spiritul celor două Decrete adoptate la 26 octombrie 1917 (st. v.)
la Petrograd (Decretul despre pace și Decretul despre pământ),
pe când Declarația din 23 iunie 1990 a fost elaborată în contextul
proclamării suveranității de stat în cadrul Uniunii Sovietice care
urma să fie reînnoită. Însă în ambele cazuri se preconiza trecerea la
o nouă formă de organizare teritorială – de la un stat centralizat la
unul federativ, incluzând, implicit, redistribuirea atribuțiilor.

192
 Așadar, declarându-și suveranitatea, iar mai târziu indepen-
denţa, Republica Moldova şi-a exprimat intenţia de a edifica un
stat democratic de drept, angajându-se să asigure și să garanteze
drepturile omului și să respecte principiile și normele dreptului
internațional unanim recunoscute. Însă doar existenţa infrastruc-
turilor sociale şi instituţionale face posibilă trecerea la democraţie,
aceste infrastructuri incluzând instituţiile, partidele politice și gru-
purile sociale care apără anumite poziţii, fiind necesare pentru ca
formalitatea pură să se transforme într-un proces politic sustenabil.
Nici alegerile libere și nici bunele intenţii nu creează, în ultimă
instanță, condiţiile indispensabile pentru edificarea democraţiei şi
implementarea deprinderilor proprii societăţii libere în conştiinţa
şi în comportamentul cetăţenilor, iar prezenţa infrastructurilor
face posibilă constituirea formelor democratice de guvernare. Însă
la începutul anilor 1990 în Republica Moldova erau lipsă tradiţii
democratice şi elemente ale societăţii civile, în conştiinţa politică
a populaţiei predominau valori colectiviste, iar în cultura politică
perpetua tipul parohial-etatist. Mișcarea de renaștere națională și
pentru reformă democratică nu s-a dovedit a fi în stare să formeze
eficient o elită de alternativă nomenclaturii partinice comuniste
cuprinsă de degenerare ideologică şi morală. Prezenţa tradiţiilor
democratice facilitează ascensiunea societăţii civile, iar elemente-
le acesteia contribuie substanțial la avansarea reuşită a proceselor
de tranziţie.
În societatea din Republica Moldova structurile de acest
caracter erau lipsă, iar cele apărute dădeau dovadă de slăbiciune
şi din aceste cauze eficacitatea și fezabilitatea proceselor tranzi-
torii au devenit problematice, confruntându-se cu mari dificultăţi.
Tranziţia adevărată spre democraţie este asigurată nu numai prin
adoptarea formală a măsurilor de caracter pur juridic, succesul sau
insuccesul depind în mod decisiv de prezenţa sau absenţa structuri-
lor şi institutelor care înfăptuiesc funcţia de mediere socioculturală
şi sunt capabile să constituie o veritabilă societate democratică și
un adevărat stat democratic de drept.
Au trecut treizeci de ani de la declararea suveranității de stat
și proclamarea suveranității poporului, însă multiple probleme
rămân, ele vizează evoluția Republicii Moldova ca stat suveran și
independent, întrebarea fundamentală de caracter multidimensional
193
constând în determinarea nivelului de implementare, asigurare
și respectare a prerogativelor suverane și de exercitarea lor. Mai
simplu - am devenit sau nu am devenit suverani și cât de suverani
suntem.

Referințe bibliografice:
1. Juc Victor. Demontarea și sfîrșitul regimului partidului unic. În:
Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice. 2011, nr. 3. p.
69-82.
2. Kissinger Henry. Diplomaţia. Bucureşti: ALL, 1998. 848 p.
3. Juc Victor. Tranziția de la sistemul cu partid unic la pluripartidism
în Republica Moldova: oportunități și deficiențe. În: Republica
Moldova în contextul necesităților de modernizare. Chişinău: FEP
Tipografia Centrală, 2018. p. 35-54.
4. Legea cu privire la alegerile de deputați ai poporului ai RSS
Moldovenești din 23 noiembrie 1989. În: Moldova Socialistă, 29
noiembrie 1989.
5. Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldova cu privire la Guvernul
Republicii. În: Veștile Sovietului Suprem şi ale Guvernului Republicii
Sovietice Socialiste Moldova, 1990, nr. 8, p. 488-497.
6. Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialist
Moldova. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului Republicii
Sovietice Socialiste Moldova. 1990, nr. 6.7. p. 488-489.
7. Локк Джон. Два трактата о правлении. Москва: Социум, 2014.
484 с.
8. Rousseau J. J. Contractul social. Prahova: Antet, 2013. 128 p.
9. Nay Oliver. Istoria ideilor politice. Iași: Polirom, 2008. 672 p.
10. Strelein L. Missed Meanings: The language of sovereignty in the
Treaty debate. Canberra: Annue Press, 2006. p. 177-187.
11. Morgenthau H. J. Politica între naţiuni: Lupta pentru putere şi lupta
pentru pace. Iași: Polirom, 2007. 736 p.
12. Krasner D. St. Power, the State, and Sovereignty: Essays on
International Relations. London: Routledge, 2009. 328 p.
13. Deleanu I. Drept constituțional și instituții politice, Tratat. Vol.I.
București: Europa nova, 1996. 480 p.
14. Grama D. Evoluția suveranității Republicii Moldova la etapa inițială
de edificare a statului de drept. În: Probleme ale edificării statului de
drept în Republica Moldova. Vol. II, Chișinău, Tipografia Centrală,
2006, p. 195-278.

194
15. Popa V. Drept constituțional și instituții politice. Curs de prelegeri.
Chișinău, 2009. 183 p.
16. Arseni Al. Suveranitatea națională – de la construcție teoretică la
realizare practică. Chișinău: CEP USM, 2013. 188 p.
17. Guceac I. Curs elementar de drept constituțional. Vol. I. Chișinău:
Reclama, 2001. 275 p.
18. Popa V. Uniunea Europeană – formă specifică de asociație de state.
În: Interacțiunea dreptului național și internațional în realizarea pro-
tecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Materiale
ale mesei rotunde cu participare internațională consacrată Zilei inter-
naționale a drepturilor omului, 2015, p. 7-24.
19. Pușcaș V. Conceptul și conținutul suveranității. În: Suveranitatea și
structura de stat în condițiile țărilor plurietnice. Conferință interna-
țională, Chișinău, 22-23 septembrie 2006, Balacron, 2007, p. 4-13.
20. Hinsley F. H. Suveranitate. Chișinău: Știința, 1998. 201 p.
21. Karpinski Ja. ABC-ul democraţiei. Bucureşti: Humanitas, 1993. 144
p.
22. Cojocaru Gheorghe E. Politica externă a Republicii Moldova. Studii.
Chişinău: Civitas, 2001. 205p.
23. Hobsbawm E.J. Naţiuni şi naţionalism din 1780 pînă în prezent.
Chişinău: ARC, 1997. 205 p.
24. Buzan Barry. Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de
securitate internațională în epoca de după războiul rece. Chișinău:
Cartier, 2000. 386 p.
25. Juc Victor. Procesele integraționiste și problema suveranității de
stat. În: Republica Moldova și Uniunea Europeană: problemele și
perspectivele cooperării./Coord.: Moraru Victor. Chișinău: Știința,
2010, p. 32-59.
26. Hotărîrea Curții Constituționale nr. 36 privind înterpretarea arti-
colulului 13 alin. (1) din Constituție din 5 decembrie 2013. În: http://
www.lex.justice.md/md/350850/ (vizitat: 15.07.2020)
27. Declarația de Independență a Republicii Moldova. În: Monitorul
Oficial, 1991, nr. 11-12. p. 60-62.
28. Declarația Sfatului Țării din 2 decembrie 1917. În: Unirea Basarabiei
și a Bucovinei cu România. 1917 - 1918. Chișinău: Hyperion, 1995.
p. 117 -120.

195
 Contribuția deputatului Alexandru Moşanu la
declararea şi promovarea Suveranității
RSS Moldova
Prof. univ. dr. hab. Anatol PETRENCU,
Universitatea de Stat din Moldova

Absolvent al Facultății de Istorie

a Universității de Stat din Moldova
(1980). Studii de doctorat la Institutul
de Cercetări Internaționale Economice
şi Politice al Academiei de Științe a
Federației Ruse. Doctor în istorie (1986),
doctor habilitat în științe istorice (1998).
Decan al Facultății de Istorie a USM
(1990-1992), președinte al Asociației
Istoricilor din Republica Moldova (1998-
2006), membru al Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist
totalitar (2010), președinte al Centrului de Excelență Institutul de Istorie Socială
„ProMemoria” (din 2010).
Autor al mai multor monografii, manuale universitare şi școlare, culegeri
de documente, de studii şi articole științifice şi de propagare a cunoștințelor
istorice.
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România,
membru de onoare al Academiei Civice, Doctor Honoris Causa al Universității
de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cahul (2017), Membru de Onoare al
Institutului „Gheorghe Barițiu”, Cluj-Napoca (2020). Cetățean de onoare al
orașului Căușeni (2014).
Disticții: Ordinul „Gloria Muncii” (2010), Ordinul „Crucea de Merit de
Argint”, decernat de ES Președintele Poloniei Bronisław Komorowski (2011),
Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de „Comandor”, decernat de
Președintele României Traian Băsescu (2014), Premiul pentru Științe Istorice,
oferit de Academia Internațională „Mihai Eminescu” (Craiova, 2018), Diploma
Guvernului Republicii Moldova (2014), Premiul Academiei de Științe a
Moldovei în domeniul istorie și filosofie ”Alexandru Boldur” pentru realizări
științifice valoroase obținute în anii 2018-2019 și ciclul de lucrări ”Memoria
victimelor regimului totalitar” (2020).

196
 ********
Profesorul universitar, doctor habilitat în științe istorice
Alexandru Moșanu (19 iulie 1932 – 7 decembrie 2017) a fost ales
deputat în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești în martie 1990,
în circumscripția nr. 319 din raionul Strășeni. Alegerile deputaților
în Sovietul Suprem – organul suprem legislativ - s-au desfășurat
în condițiile unei crize profunde a Imperiului sovietic și un avânt
al Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională (MREN). Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), inclusiv filiala regională a
acestuia – Partidul Comunist al Moldovei (PCM) - pierdea mono-
polului asupra puterii politice. Pe arena politică apăruse formațiuni
care reprezentau năzuințele maselor largi ale populației și de care
conducerea PCM nu putea să nu țină cont. Iată de ce alegerile parla-
mentare din februarie-martie 1990 s-au desfășurat pe alte principii,
în baza sistemului electoral majoritar. PCM era singurul partid în-
registrat pentru a participa la alegeri, iar candidații opoziției puteau
lua parte la alegeri în calitate de pretendenți independenți.
Organul legislativ suprem ales (371 deputați) a activat în condi-
țiile unor transformări revoluționare, desfășurate pe întreg teritoriul
URSS, a revendicărilor înaintate de MREN din RSSM. Așa cum a
subliniat profesorul Alexandru Moșanu, ” în 1990-1991, majorita-
tea locuitorilor din RSS Moldova (denumire oficială în perioada 5
iunie 1990 – 2 mai 1991) cerea insistent democratizarea societății,
promovarea valorilor culturale și spirituale românești, ruperea de
trecutul comunist și distanțarea de imperiu, restabilirea adevărului
istoric ca bază pentru eliberarea de sub jugul colonial sovietic”1.
Așa se explică faptul, scrie în continuare profesorul Alexandru
Moșanu, că printre primele acte legislative ale Parlamentului au
fost cele referitoare la simbolurile statului.
Conducerea republicii a numit o comisie din 19 persoane în
frunte cu Eugen Sobor. Comisia a format trei grupuri independente
de lucru, compuse din istorici, conduse de membru-corespon-
dent Demir Dragnev, director adjunct al Institutului de Istorie al
Academiei de Științe a Moldovei, de prof. univ., dr. hab. Anton
Moraru, vicedirector al Institutului de Istorie a Partidului Comunist
de pe lângă CC al PCM și profesorul Alexandru Moșanu, președintele
1
Alexandru Moșanu, Cuvânt introductiv, în Parlamentul Independenței, Chișinău,
S.n., 2010, p. 5.

197
 Asociației Istoricilor din
Republica Moldova. În
plus, au fost constituite
două grupuri alcătuite
din specialiști în dome-
niul politologiei și drep-
tului. Ședințele Comisiei
au fost deschise, ele erau
transmise la posturile de
Radio și TV, la ședințe au
participat reprezentanții
diverselor organizații
politice și obștești.
Pe data de 27 apri-
Alexandru Moșanu – președinte lie 1990 Mircea Snegur
al Parlamentului Republicii Moldova a fost ales președinte al
(3 septembrie 1990 - 2 februarie 1993)
Prezidiului Sovietului
Suprem al RSSM. În aceeași zi, în plenul Parlamentului, profesorul
Alexandru Moșanu a prezentat raportul intitulat ”Drapelul de Stat
al RSS Moldovenești”.
În discursul rostit, deputatul Alexandru Moșanu a vorbit
despre poporul din RSSM care ”a devenit activ ca niciodată” și
care depune eforturi tot mai energice ”pentru ași restabili memoria
istorică, zdruncinată din temelii de epocile de tristă amintire, mani-
festă un viu interes față de tradițiile sale, inclusiv – față de tradițiile
legate de simbolurile naționale”2.
Deputatul Alexandru Moșanu a demonstrat că în Evul Mediu,
în Țara Moldovei, drapelele domnești și cele militare aveau cu-
lorile roșii, albastre, galbene (aurii), fiind executate în diferite
moduri și proporții. În timpul revoluției de la 1848 tricolorul al-
bastru-galben-roșu a devenit un simbol al revoluționarilor români.
În 1859, a continuat oratorul, tricolorul a devenit drapelul oficial
al Principatelor Unite, al României. Deputatul și profesorul A.
Moșanu s-a referit și la spațiul pruto-nistrean, aflat sub dominație
țaristă. Basarabia nu putea avea un drapel al ei, a spus A. Moșanu,
în schimb, pe stema gubernială, aprobată în 1878, erau culorile
2
Idem, Drapelul de Stat al RSSM, în Moldova Socialistă, 1990, 12 mai (Textul dis-
cursului prof. A. Moșanu vezi în Anexa documentară).

198
albastru, galben și roșu. În plus, în anii 1856-1878, când sudul
Basarabiei a revenit Principatului Moldovei, apoi României, trico-
lorul cu repartizare verticală și egală a culorilor a devenit drapelul
oficial al basarabenilor.
Sunt semnificative afirmațiile deputatului Alexandru Moșanu
referitoare la evenimentele din anii 1917-1918. Odată cu destră-
marea Imperiului țarist și apariția unor ample mișcări naționale
ale popoarelor, basarabenii au utilizat tricolorul ca drapel național.
Deputatul Alexandru Moșanu a subliniat: ”Mișcarea de eliberare
națională a moldovenilor de la răsărit de Prut se desfășoară sub
stindardul tricolor. El flutură din luna aprilie 1917 la Chișinău, în
satele basarabene, în orașele Tiraspol, Odesa, Kiev, Sevastopol,
unde se aflau soldații și studenții moldoveni. Deasupra sediului pri-
mului parlament al Basarabiei, Sfatul Țării, care la 2 (15) decem-
brie 1917 proclamă Republica Democratică Moldovenească fâlfâia
tricolorul, culorile albastru, galben și roșul fiind dispuse vertical”3.
În continuare, deputatul Alexandru Moșanu a vorbit despre
drapelul RSS Moldovenești (roșu și verde), impus basarabenilor
de totalitarismul sovietic. În anii liberalizării regimului comunist
drapelul tricolor a revenit în orașele și satele RSSM ca un simbol
al libertății. ”Drapelul tricolor, a subliniat deputatul Alexandru
Moșanu, simbolizează mișcarea pentru renașterea națională,
revenirea la tradițiile istorice, năzuința spre suveranitatea națională
reală”4.
După expunerea argumentelor privind necesitatea aprobării
tricolorului ca drapel de stat al RSSM, deputatul Alexandru Moșanu
a dat citire Proiectului de lege cu privire la modificarea articolului
168 din Constituția (Legea Fundamentală) a RSS Moldovenești.
Textul Legii, propus de Alexandru Moșanu, a fost aprobat fără
modificări: ”Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești
cu privire la modificarea articolului 168 din Constituția (Legea
Fundamentală) a RSS Moldovenești.
Deputatul Alexandru Moșanu a avut o contribuție esențială la
elaborarea Avizului Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova
pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de
neagresiune și a Protocolului adițional secret din 23 august 1939,
3
Ibidem.
4
Ibidem.

199
precum și consecințelor lor pentru Basarabia și nordul Bucovinei.
În ședința plenară a Sovietului Suprem al RSS Moldova din 23
iunie 1990, zi în care a fost declarată Suveranitatea RSSM, a fost
audiat și dezbătut textul Avizului. Deputatul Alexandru Moșanu
a comunicat celor prezenți în sala Parlamentului și opiniei publi-
ce că Comisia Sovietului Suprem al RSSM a examinat aspectele
esențiale ale semnării, înfăptuirii și consecințelor Tratatului so-
vieto-german de neagresiune din 23 august 1939 și a Protocolului
adițional secret. Deputatul Alexandru Moșanu a făcut o trecere în
revistă a istoriei Basarabiei și nordului Bucovinei – părți compo-
nente ale Principatului Moldova. În 1775, a continuat profesorul
Alexandru Moșanu, Imperiul Habsburgic a răpit Bucovina, iar în
1812 Imperiul țarist a anexat teritoriul dintre Prut și Nistru, ex-
tinzând în mod artificial numele de Basarabia. Oratorul s-a referit
la evenimentele istorice din anii 1917-1918: în cadrul Primului
Război Mondial Imperiul țarist s-a destrămat, astfel Basarabia și
Bucovina au obținut posibilitatea de a-și realiza dreptul legitim
la autodeterminare. Astfel, pe data de 27 martie 1918 Sfatul Țării
(parlamentul Basarabiei) a decis Unirea cu patria-mamă, România,
iar la 15 noiembrie același an Congresul General al Bucovinei a
declarat Unirea cu România. În continuare, profesorul A. Moșanu
a vorbit despre politica Rusiei sovietice (din 1922 – URSS) față de
România, despre încercările de a exporta revoluția proletară, despre
nedorința Kremlinului de a restitui Tezaurul României, confiscat
de bolșevici în decembrie 1917 etc.
Referitor la Tratatul de neagresiune sovieto-german și
Protocolul adițional secret, deputatul - profesor Alexandru Moșanu
a demonstrat că prin semnarea Protocolului adițional secret față de
România, URSS a încălcat un șir de documente internaționale care
consfințeau frontierele între statele semnatare, inclusiv – frontiera
pe Nistru între URSS și România. Între documentele semnalate
de URSS se regăsește articolul 1 al Pactului Briand-Kellogg, care
prevedea condamnarea recurgerii la război pentru reglementarea
diferendelor internaționale și renunțarea la el ca instrument de po-
litică națională în relațiile dintre statele contractante; articolul 2 al
aceluiași tratat care recunoștea că reglementarea sau soluționarea
tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice natură sau ordine,

200
care puteau apărea între puterile contractante, urma să fie înfăptuită
numai prin mijloace pașnice5.
Protocolul adițional secret al Tratatului sovieto-german de
neagresiune din 23 august 1939, ce stabilea sferele de influență în
Europa de Est, a menționat profesorul Alexandru Moșanu, ”contra-
venea principiilor fundamentale unanim recunoscute și normelor
imperative ale dreptului internațional, întrucât decidea soarta unor
state terțe fără participarea lor, este nul și neavenit din momentul
semnării lui”6. În continuare, oratorul a subliniat că notele ulti-
mative sovietice din 26 și 27 iunie 1940 contravin normelor im-
perative ale dreptului internațional și sunt o mostră a politicii de
dictat imperial, iar ocuparea nordului Bucovinei a fost un exemplu
elocvent al politicii expansioniste, promovate în permanență de gu-
vernul stalinist. Constituirea numitei RSSM (2 august 1940) a fost
un act de dezmembrare a teritoriului Basarabiei și Bucovinei, iar
instaurarea regimului sovietic a adus mari prejudicii populației din
teritoriile ocupate (deportări, foamete organizată, asasinate, munci
forțate, rechiziții etc.). Din numele Comisiei, deputatul A. Moșanu
a propus suspendarea tuturor manifestațiilor festiviste în data de
28 iunie și a încheiat cu cuvintele: ”Prin prezentul Aviz Comisia
întregește, sub toate aspectele, semnificația profundă și amplă a
Declarației suveranității RSS Moldova”7.
Așadar, profesorul Alexandru Moșanu a contribuit enorm la
aprobarea Tricolorului ca drapel național al RSSM, iar Avizul pri-
vind aprecierea Tratatului de neagresiune dintre URSS și Germania,
dar în special – a Protocolului adițional secret, a constituit un su-
port istoric, politic și juridic pentru proclamarea Suveranității RSS
Moldova.

5
Vezi: Aviz al Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea poli-
tico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a Protocolului adițional
secret din 23 august 1939, precum și a consecințelor lor pentru Basarabia și Bucovina
de Nord, în Parlamentul Independenței, p. 95.
6
Ibidem.
7
Ibidem, p. 97.

201
 Declarația Suveranității Republicii Sovietice
Socialiste Moldova din 23 iunie 1990 la treizeci
de ani depărtare
Andrei SMOCHINĂ,
profesor universitar,
doctor habilitat în științe juridice, ULIM

Doctor habilitat în drept, profesor universitar,

consultant științific în Centrul Cercetări Juridice
al Institutului de Cercetări Juridice, Politice și
Sociologice.
Născut la 12 decembrie 1946, s. Berezlogi,
r-nul Orhei. Doctor în științe juridice (1981, doctor
habilitat în drept (2001), conferențiar universitar
(1990), profesor universitar (2002).
Autor/coautor a peste 160 de publicații științi-
fice, inclusiv 5 monografii. Interesul științific: istoria
și teoria statului și dreptului, drept constituțional,
drept administrativ.
Mențiuni și distincții: Om Emerit (2002), Ordinul Republicii (2011),
Medalia Crucea pentru Merit a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii
Moldova (2013).

*******
Mult stimați deputați ai Sovietului Suprem al RSS Moldova
de legislatura a douăsprezecea,
Onorați oaspeți,
Doamnelor și domnilor,
Mă simt profund onorat să vorbesc on-line în fața Dvs. cu
prilejul aniversării a 30-a de ani de la proclamarea suveranității
Republicii Moldova.
Un demers la treizeci de ani distanță despre Declarația
Suveranității* este la fel de necesar ca o lecție despre istoria națio-
nală, ca o istorie familială. Considerăm că textul Declarației oferă
cheia pentru defibrarea întregului parcurs de 30 ani al Republicii
Moldova și generează un interes major continuu.
___________________________
*
Discurs rostit cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la adoptarea Declarației Suverani-
tății RSS Moldova. Chișinău, 23 iunie 2020.

202
 Subliniem faptul incontestabil că una este, ca simplu cetățean,
să contempli textul Declarației Suveranității, fără a ști cum s-a ajuns
la această redacție, și alta este să cunoști eforturile depuse de către
domnii deputați de legislatura a douăsprezecea la elaborarea ei.
Trebuie să știm cum ne-am obținut suveranitatea națională, indepen-
dența, pentru a percepe unde mai avem de lucrat la rădăcinile com-
portamentului nostru cotidian, dacă nu cumva suntem pe punctul de
a repeta erorile trecutului. Cele mai mult de cinci decenii de regim
totalitar și-au lăsat adânc amprenta și asupra timpurilor noastre.
Am considerat necesar să redactez acest demers, începând cu
evoluția țării noastre către democrație. De menționat că la înce-
putul anului 1990 desprinderea de instituțiile vechi reprezenta o
prioritate pentru republicile unionale, și nu numai, ca și problema
națională, сare devenise dilema centrală a vieții politice sovietice1.
Nimeni nu credea că regimul totalitar se va prăbuși atât de repede.
Obiectivul nostru fundamental este acela de a prezenta și a
explica de ce anume la acel moment s-a produs deteriorarea rapor-
turilor dintre Centru și Periferie şi implicit conștientizarea perico-
lului destrămării Uniunii Sovietice, proces care s-a soldat în cele
din urmă, în vara anului 1990, cu „parada suveranităților”.
Evident este faptul că mișcările de identitate națională au
contribuit esențial la ascendența adevăratei aspirații a popoare-
lor republicilor unionale spre independență și suveranitate reală.
Republicile luptau în mod legal, pașnic și demn pentru detașarea de
sub controlul Kremlinului.
S. Alekseev, președintele Comitetului pentru supraveghere
constituțională al URSS, opina la vremea cea că: „La aceasta tre-
buie să privim calm. Problema constă în faptul că noi încă nu am
elaborat o structură respectivă a legislației noastre, care să ofere
republicilor spațiul necesar”2. S. Alekseev a demonstrat imperfecți-
unea cadrului legislativ pan-unional, dar nu și convingerea că după
ce vor fi perfecționate legile federale ele vor acționa necondiționat
în timp și spațiu. Asemenea intervenții nu au produs efectul scontat.
Aici este cazul să reiterăm unele momente care au constituit
doleanța fermă a centrului unional să conserve funcțiile de bază
1
Citat după Cojocaru Gheorghe. Tratatul de Uniune Sovietică. Chișinău: Civitas,
2005, p. 367.
2
Ibidem.

203
ale sistemului administrativ de comandă, care s-a soldat cu desta-
bilizarea social - politică în societate, conducând la explozia miș-
cărilor naționale. Această posibilitate a fost exploatată din plin în
pregătirea terenului pentru întregul curs al schimbării din Uniunea
Sovietică. Ar fi potrivit să argumentăm următoarele teze pe care
le considerăm deosebit de valoroase, chiar dacă unele reprezintă
adevăruri recunoscute:
URSS din start a fost concepută ca un stat unitar, centralizat,
totalitar, format din unități politice etnice. Treptat URSS a devenit
un stat pseudo federal care a eliminat suveranitatea politică pentru
naționalități;
Ironia sorții face ca în epoca lui Mihail Gorbaciov Uniunea
Sovietică să devină nu numai o victimă a propriilor efecte negative
asupra popoarelor nonruse, ci și a contribuției sale „progresiste” la
procesul de construcție a națiunilor3;
Gorbaciov a pledat pentru redarea unui nou conținut federați-
ei, pentru consolidarea suveranității republicilor și extinderea drep-
turilor tuturor entităților naționale, pentru a deschide noi orizonturi
în fața tuturor popoarelor, dar cu condiția rămânerii acestora în
cadrul Uniunii;
În aceste condiţii era necesară modificarea opticii, deoarece
demarase procedura procesului de secesiune. La 3 aprilie 1990 a
fost adoptată Legea „Cu privire la modul de soluționare a proble-
melor legate de secesiunea republicii unionale de URSS4”, califi-
cată de unii analiști și experți politici drept legea „non-secesiunii”,
care instaura un traseu inaplicabil și plin de bariere pentru o parte
din republicile sovietice;
La 24 aprilie 1990 a intrat în vigoare Legea „Cu privire la
limbile popoarelor URSS”5, republicile unionale recăpătându-și
dreptul de a soluționa de sine stătător problemele din domeniul
legislației cu privire la dezvoltarea și folosirea limbilor vorbite pe
teritoriul lor, inclusiv de a decreta limba de stat;
La 26 aprilie a intrat în vigoare Legea „Cu privire la delimitarea
prerogativelor dintre URSS și subiecții federației”, republicilor uni-
onale atribuindu-li-se statutul de state sovietice socialiste suverane,
3
Ibidem, p. 285.
4
Ibidem, p.372.
5
Ibidem, p.375.

204
dispunând de întreaga putere de stat în teritoriul lor, în afara limitelor
împuternicirilor trecute de ele în competența URSS6. Peste tot se
opera cu sintagma – drepturile suverane ale republicilor, fiind evitat
termenul suveranitate. Și prin această lege Centrul urmărea să regle-
menteze autoritar orice mișcare în cuprinsul imensului imperiu;
Textul Legii „Cu privire la cetățenia URSS”7 din 23 mai 1990
stipula că cetățenia republicii unionale era stabilită prin legea pri-
vind cetățenia republicii respective, fiecare cetățean al republicii
unionale fiind în același timp cetățean al URSS.
La 12 iunie 1990 congresul deputaților poporului din RSFSR
a adoptat Declarația de suveranitate a Federației Ruse care a pro-
vocat o reacție în lanț, impulsionând adoptarea unor documente
similare de către toate republicile unionale, iar apoi și de către cele
autonome.
Indiscutabil că legislativul de la Chișinău, influențat de fe-
nomenul „paradei suveranităților”, încurajat de exemplul Rusiei
lui Boris Elțin și altor republici unionale care își declaraseră deja
suveranitatea de stat, la 23 iunie 1990, a votat cu 257 voturi pentru,
10 împotrivă și 30 de abțineri Declarația Suveranității Republicii
Sovietice Socialiste Moldova8.
Să conștientizăm adevărul profund al Declarației. Astfel,
importanța Declarației de suveranitate rezidă în faptul că este
concepută ca fiind o valoare absolută pentru Republica Moldova.
Democrația devine în asemenea condiții un indiciu specific al gra-
dului de civilizare a poporului nostru. Ba mai mult: odată cu adop-
tarea Declarației de suveranitate evoluția societății noastre anunță o
iminentă schimbare, înregistrată în acest document nodal al epocii.
Studiul conținutului Declarației de suveranitate este emina-
mente necesar pentru evaluarea sub toate aspectele a rolului și a
importanței ei în cadrul doctrinei de drept din țara noastră.
Menționăm că parcursul spre suveranitate, iar mai apoi și
spre independență, n-a fost deloc facil și nici lipsit de impedimente
majore. Pentru mulți cetățeni nu a fost ușoară conștientizarea noilor
oportunități din acele timpuri.
6
Ibidem, p. 376.
7
Ibidem, p. 378.
8
Cojocaru Gheorghe. Ieșirea din URSS. Republica Moldova, Dezbateri parlamentare
(1990-1991). București: Editura ISPRI, 2012, p.44-47.

205
 Ceea ce suscită o atenție sporită și trebuie reținut, în primul
rând, este cadrul juridic al regimului politic din statul sovietic, care,
în această perioadă, în rezultatul falimentului dictaturii comuniste
și dezintegrării imperiului sovietic a fost marcat de mari transfor-
mări, soldate cu respingerea totală a URSS ca formă a structurii
de stat și transformarea republicilor unionale în state suverane și
independente.
Se impune o cunoaștere și o interpretare adecvată a Declarației
de suveranitate, atenția fiind concentrată asupra aspectului teoreti-
co-juridic și politic al ei. Declarația de suveranitate are consecințe
majore cu caracter normativ, determinând crearea de construcții
instituționale noi.
Înaltul for legislativ a expus textul Declarației de suveranitate
într-o manieră simplă, posedând o structură armonioasă, formulările
fiind semnificative și cu un conținut filosofic cu valoare juridică.
Sensul atribuit prin Declarație noțiunilor de: republică (forma de
guvernământ), popor (deținătorul, titularul puterii politice), stat
suveran (putere absolută a poporului) este unul strict determinat.
Concluzia care se desprinde autoritar este că Declarația de
suveranitate reprezintă un act de deschidere a poporului nostru
spre un nou drum, în baza unui nou proiect. Semnificația juridică
a Declarației de suveranitate, ca document politico – juridic, este
fundamentată pe următoarele considerente majore:
Se afirmă că Declarația Suveranității este expresia voinței
suverane a poporului nostru manifestată prin aspirația poporului
de a-și institui o justiție contemporană, a ocroti legalitatea și de a
institui stabilitatea socială;
Republica Moldova este definită drept un stat suveran, unitar
și indivizibil. Frontierele (teritoriul) pot fi schimbate numai în baza
acordurilor reciproce dintre RSS Moldova și alte state suverane în
corespundere cu voința poporului;
Poporul este declarat ca izvor și purtător al suveranității.
Suveranitatea este exercitată în interesul întregului popor de către
organul reprezentativ suprem al puterii de stat al republicii;
Se stabilește plenitudinea puteri RSS Moldova în rezolvarea
tuturor problemelor vieții de stat și obștești;
Se proclamă dreptul exclusiv al poporului asupra valorilor
patrimoniului național. Legislativul a declarat pământul, subsolul,
206
apele, pădurile și alte resurse naturale aflate pe teritoriul țării pro-
prietate exclusivă necondiționată a Moldovei, care va fi utilizată în
scopul satisfacerii necesităților materiale și spirituale ale poporului
republicii;
Se stabilește supremația Constituției și a legilor RSS Moldova
pe întreg teritoriul ei. Legile și alte acte normative unionale ac-
ționează în Moldova numai după ratificarea lor de către Sovietul
Suprem al Republicii, iar cele în vigoare ce contravin suveranității
Moldovei se suspendă, adică toată activitatea desfășurată în stat de
către instituțiile lui trebuie să se supună legilor statului nostru;
Se predetermină garantarea și exercitarea drepturilor și liber-
tăților fundamentale ale omului;
Enunță că în RSS Moldova se instituie cetățenia republicană;
Se conturează o filozofie și o ideologie științifică referitor la
separația puterii legislative, executive și celei judiciare, enunțând
că această separație constituie principiul de bază al funcționării
RSS Moldova ca stat democratic bazat pe drept;
RSS Moldova, ca subiect egal al tratatelor internaționale, se
declară zonă demilitarizată, contribuie activ la întărirea păcii și
securității mondiale;
Consfințește principii și concepții doctrinale din perspectiva
eforturilor de integrare europeană a Republicii Moldova, enunțând
că RSS Moldova participă direct la procesul european pentru cola-
borare și securitate în structurile europene;
Înaltul for legislativ al statului nostru declară să respecte
Carta Organizației Națiunilor Unite și își exprimă adeziunea față de
principiile și normele dreptului internațional unanim recunoscute
și voința de a conviețui în pace și bună înțelegere cu toate țările
și popoarele, de a nu admite confruntări în relațiile internaționale,
interstatale și interetnice, apărând totodată, interesele poporului
RSS Moldova;
Considerăm că următoarele concluzii de ordin teoretic și
practic, cu rezonanțe deosebite în actualitate, sunt următoarele:
Preocuparea pentru o bună și o echitabilă societate reprezintă
tema constantă ce se regăsește pe parcursul întregii istorii a neamu-
lui nostru. Drept punct de plecare cronologic al acestor investigații
servește momentul adoptării de către Sfatului Țării, la 24 ianuarie
1918, a Declarației de independență a Republicii Democratice
207
Moldovenești, declarație prin care s-a încetățenit și s-a cristali-
zat conceptul de suveranitate. Pe fundalul ruinării Imperiului rus
deputații Sfatului Țării au redactat sus-numita declarație din care
citez: „ …Republica Democratică a Ucrainei, vecina noastră de
peste Nistru, s-a proclamat neatârnată, și noi astfel ne-am despărțit
de Rusia și republicile alcătuite în vechile ei hotare. În astfel de
împrejurări și noi suntem siliți să ne proclamăm, în unire cu voința
norodului, Republica Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și
neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor”9.
Declarația Suveranității RSS Moldova din 23 iunie 1990
consfințește principii și concepții doctrinale care sunt obligatorii
pentru organizarea și perfecționarea vieții sociale a statului nostru,
pentru punerea în aplicare a ordinii democratice, pentru instaurarea
unui stat cu adevărat democratic pe principiile dreptului și libertă-
ților omului;
Conținutul Declarației de suveranitate nu se modifică;
Declarația adoptată nu poate fi calificată ca o declarație de
secesiune, deoarece urma să servească drept bază pentru pregăti-
rea și încheierea Tratatului unional în cadrul comunității statelor
suverane;
Declarația Suveranității RSS Moldova posedă valoare juri-
dică, servind drept bază pentru elaborarea Constituției în vigoare
a Republicii Moldova, ocupând un loc distinct în contextul docu-
mentelor de epocă și prezentând un interes major atât pentru cerce-
tători, cât și pentru publicul larg, inclusiv și pentru elita politică și
funcționarii publici.

9
Ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, nr.10 din 29 ianuarie 1918.

208
 Unele aspecte ale suveranității
Republicii Moldova
Dr. Teo-Teodor MARȘALCOVSCHI,
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți

Doctor în științe istorice, conferențiar universitar.

Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți.
Născut la 22 aprilie 1938, s. Dobrușa, jud. Orhei,
România. Studii: Școala pedagogică din Soroca, Școala
de radiotehnică aviatică militară (Rylsk, Federația
Rusă), Universitatea de Stat din Moldova.
Istoric medievist, specialist în obștea sătească.
Autor a cca 250 publicații, inclusiv a unor studii mo-
nografice - Резеши Молдавии (конец XVIII - первая
половинa XIX в.), Кишинев, Штиинца, 1983;
Manuscrise de Dimitrie Balica comisul, Chișinău, 2013 etc. – precum și a unor
articole și teze științifice, alte materiale de popularizare a cunoștințelor istorice.
Distincții de stat: Om Emerit.

*******
Suveranitatea unui stat echivalează univoc cu indepen-
dența totală al aspirantului fie de origine aparent fatală sovieto-co-
munistă sau de altă proveniență și presupune includerea angajată
a națiunii în soluționarea eficientă a problemelor interne și exter-
ne. Deci, suveranitatea presupune instituirea juridică și politică al
unui subiect plenipotențiar al comunităților internaționale integrat
și reflectă teoria generală a evoluției statului și civilizației.
Din acest cadru Basarabia <în Declarație RSS Moldova> are
o serie de particularități specifice, care caracterizează documentul
adoptat pe 23 iunie 1990 de legislativul de la Chișinău. În primul
rând, apare o nedumerire: „De ce legislativul care a proclamat su-
veranitatea iar mai apoi independența este „de legislatura a două-
sprezecea”? În această privință a funcționat „conceptul sovietic”
de „autodeterminarenațională” și nu s-a ținut cont că acest teritoriu
a fost ocupat prin forța armelor și timp de două secole a fost coloni-
zat și deznaționalizat masiv. La început provincia a fost condusă de
generali (generali-gubernatori), apoi de agenți ai serviciilor secrete

209
rusești, mai frecvent din autonomia sovietică din stânga Nistrului,
în sfârșit, de elemente autohtone pregătite special și supravegheate
de organele securității sovietice.
Republicii sovietice moldovenești, create ilegal și abuziv, i
s-a impus violent organe statale eterogene, netradiționale cu un
Parlament format „de sus”, nu ales, dar votat „unanim”. În 1940
acest organ a fost constituit absolut eronat. Contrar tuturor regu-
lilor stabilite de experiența universală, la început este „formată”/
„proclamată” RSS Moldovenească în cadrul ședinței Sovietului
Suprem al Uniunii Sovietice, după care urmează formarea „primu-
lui parlament” de „chemarea întâi” (citește de legislatura întâi”?!)
ilegală ca și crearea republicii sovietice socialiste moldovenești
„suverane”.
Echivalarea juridică și politică a organului reprezentativ de
legislatura a „douăsprezecea”, la care a fost adoptată Declarația de
suveranitate a RSS Moldova, la fel și legislativele de după indepen-
dență, nu poate/pot fi calificate normă, fiindcă nu reprezintă rigori
ca formă și conținut. Confuzia rezidă doar în probleme de ordin
expansionist și geopolitic.
Declarația suveranității anunță necesitatea instituirii „stata-
lității Moldovei” în vederea obținerii independenței și integrării
cu țara-mamă România. Peste toate, opinia publică mondială avea
să fie informată despre existența între Prut și Nistru a unui popor
dezmembrat de la matca lui firească și secundat de alte minorități
conlocuitoare, intenția lui de a soluționa autonom probleme politi-
ce și economico-sociale. La fel, erau prevăzute de a crea „un stat
unitar indivizibil” în familia popoarelor lumii, având ca prioritate
relațiile speciale cu România.
Ieșirea din componența U. R. S. S. Declarația stipula univoc
că toate bogățiile naturale, economia, arsenalul tehnico-științific și
întregul complex acumulat necondiționat devin un bun exclusiv al
republicii și sunt puse fără echivoc în serviciul trăitorilor locului,
conform legislației autohtone. În așa fel, Uniunea Sovietică pierde
dreptul de a profita orice drept juridic de a se amesteca în treburile
interne ale acestui stat suveran.
Sub aspect politic, diplomatic și legislativ RSS Moldova
suspendă ascultarea față de Moscova și cere trecerea la tratative
bilaterale mutuale și decide stabilirea propriilor relații cu statele
210
lumii, aplicarea dreptului suveran de a „intra în uniuni de state”,
tratate și structuri internaționale.
Conform Declarației de suveranitate toată populația RSS
Moldova obține calitatea de cetățean indiferent de etnie, limbă
vorbită confesie și se bucură de toate drepturile legale, iar cetățenii
republicii aflați în afara granițelor profită inalienabil de ocrotirea
noului stat. Toți cetățenii se bucură de drepturi și libertăți în sensul
larg al noțiunilor încadrate în principiile democratice.
Declarația include RSS Moldova în legislația și ordinea inter-
națională, respectă cerințele și statutul ONU, contribuie la consoli-
darea păcii și solidarității mondiale. Suma angajamentelor interne
și internaționale constituie o bază pentru adoptarea noii Constituții
a tânărului stat suveran.
Privită sintetic, Declarația de suveranitate reprezintă un gest
curajos de a scutura regimul colonial impus de autoritățile țariste
și sovietice pe parcursul a două secole cu excepția unui sfert de
veac când provincia dintre Prut și Nistru a fost unită cu România-
mamă. Reținerile observate au fost rectificate în Declarația de
Independență a Republicii Moldova adoptate de Parlamentul de la
Chișinău la 27 august 1991[1].
Ca fond de idei, Declarația de Independență dezvoltă pe di-
agonală și verticală conținutul Declarației Suveranității Republicii
Moldova. Declarația de Independență pune accent grav pe actele
dezmembrării Principatului Moldovei din 1775, 1812, 1856 și
ocupării/reocupării Basarabiei din 1940 și 1944 și cere autorităților
sovietice să condamne oficial actele barbare vizavi de teritoriile
răsăritene ale spațiilor teritoriale românești – Basarabia și nordul
Bucovinei.
Consecințele tangenței dintre Principatul Moldovei și Rusia
țaristă puteau fi și mai dramatice dacă s-ar fi pus în practică inten-
țiile agresive ale autorităților țariste din 1711 și 1724. În primul
caz se are în vedere „tratatul de la Lutzk din 3 aprilie 1711” [2],
de fapt, o diplomă imperială care conținea o mulțime de condiții
defavorabile Moldovei, printre care cartiruirea trupelor rusești în
vestitele cetăți răsăritene – Hotin, Tighina, Cetatea Albă, Ismail.
Din practică se știe că intrarea în fortificații era simplă și fără ce-
remonii, dar evacuarea dura un timp îndelungat și era condiționată
sever. Exemplu în această privință poate servi cetatea Tighina (din
211
1538 - Bender), în care rușii au așezat trupe militare după 1812,
1940 și 1944, iar, în ultima instanță, obiectul a fost „dăruit” autori-
tăților separatiste de la Tiraspol.
Cel de-al doilea act expansionist este Testamentul lui Petru
cel Mare din 1724, document prin care împăratul rus cerea urmași-
lor să formeze o armată numeroasă pentru a cuceri teritorii noi și să
impună popoarelor Europei și Indiei voința Rusiei[3]. În segmentul
sud-vestic țarul indica necesitatea extinderii neîncetate „pe margi-
nea Mării Negre”[4] până la Constantinopol și punerea controlului
asupra strâmtorilor și intrarea în contacte directe cu statele slave
din Balcani.
În calea expansiunilor imperialiste ale Rusiei se afla poporul
român. Inițial, relațiile cu noi purtau un caracter intermitent, de
la caz la caz. „Legătuile pe care le-am avut cu Rusia Moskovită,
remarcă academicianul Ștefan Ciobanu, au fost incidente și nu au
atins deloc nici conștiința poporului rusesc nici a celui românesc.
Cele câteva momente politice și culturale, prin care s-au manifes-
tat legăturile dintre Țările Românești și Moskova au fost atât de
slabe, încât au lăsat urme numai în câteva documente”[5]. În astfel
de condiții, istoriografia sovietică a tentat să înduplece conștiința
socială cu publicații, care inventau relații, mai ales cu Moldova,
„constante”, „multiseculare” și „ponderea grea a progresivității
Rusiei în destinele poporului român”. Anexările teritoriale națio-
nale, staționarea trupelor de ocupație și întreținerea lor din contul
băștinașilor, stabilirea impozitelor și îndeplinirea prestațiilor supli-
mentare și, nu în ultimul rând, jignirea și batjocorirea românilor de
către militarii ruși nu au nimic comun cu „misiunea de eliberare” a
rușilor în Principate și Balcani. De aceea autoritățile țariste, sovie-
tice și federale de astăzi manifestă atitudine rezervată față de noi,
care, în linii mari, prevăd politică de cuceriri teritoriale, șantaje
necontenite și ponegriri brutale ale populației.
După anexarea Basarabiei (1940), cu precădere în perioada
interbelică, în cancelariile Moscovei exista un proiect de ocupare
a unui segment important din zona petrolieră Ploiești. Cu această
ocazie a fost creată armata a 9-a dotată cu muniții de război impor-
tante. Nu putem exclude ca după cel de-Al Doilea Război Mondial
Uniunea Sovietică să nu visat formarea unei fășii (fie sanitare) de

212
trecere spre Balcani din contul teritoriilor României – idee care ar
fi întâlnit rezistență din partea statelor occidentale.
Rămânând la Basarabia, în opinia lui Nicolae Iorga, „curat
românească” [6], sovieticii au făcut totul ca să înstrăineze această
palmă de pământ furată în 1812 [7]. Imediat după anexare (1940),
o bună parte din județul Hotin, precum și extremitatea sudică
cu orașele și cetățile Cetatea Albă, Bolgrad, Ismail (Smil), Reni
ș. a., Limanul, ieșirea la Mare și gurile estice ale Dunării au fost
dăruite Ucrainei sovietice. În urma acestor combinații teritoriale
provincia pierde din potențialul său economic – pescuitul, minele
de extragere a sării, navigația fluvială și maritimă, zone importante
balneare, varii de soluri, floră, faună și o bună parte din populație.
Colaborarea „frățească” cu regiunile interne ale URSS nu puteau
compensa pierderile provocate de regimul totalitar.
Autorii ruși precum publicistul N. N. Durnovo, profesorul
slavist A. A. Maikov ș. a. remarcau în repetate rânduri că Basarabia
în componența Rusiei degrada încontinuu. La întrebarea Ce am dat
noi (rușii - n.n.) acestei provincii?, N. N. Durnovo răspundea franc:
„Absolut nimic…, fiindcă <tot ce am făcut> avea drept scop să con-
vertim românii basarabeni în velicoruși, ceea ce nu se reușește”[8].
Același autor critică aspru publicațiile, care afirmă că Basarabia „a
fost eliberată de sub dependența otomană”[9], dar nimeni nu vor
să recunoască un alt adevăr, că pe acest teritoriu treceau trupele
rusești în cadrul războaielor cu turcii și continuă că în 1812 Rusia
„putea să anexeze toată Moldova, dar asta ar fi însemnat capturare
și nu cucerire”[10].
„Sub aspect cultural, continuă N. N. Durnov, Basarabia
e foarte rămasă în urmă decât România. Acum Chișinăul e mai
mare decât Iași, <însă> Iași este un oraș curat, îngrijit, cu clădiri
arhitectonice, universitate și alte instituții de învățământ superior,
pe când Chișinău rămâne un oraș dărâmat.., iar veneticii ruși și
funcționarii ruși-rusificatori nu au ridicat nivelul de trai și nici
morala populației, lăsând populația băștinașă în ignoranță tota-
lă”[11]. Ștefan Ciobanu, referindu-se la publicațiile lui Davidkin și
Selezkin (1917), de felul celora din zilele noastre, condamna ideea
„polietnică” a populației Basarabiei, în care ar fi trăit „români cu
părul brun, moldoveni, țigani…<iar> în unele locuri sunt așezări
de nemți”[12].
213
 Astăzi unele formațiuni și partide politice merg pe aceeași
cale, continuând să infecteze în conștiința socială și individuală
din republică, restabilesc „contacte strategice” cu dușmanii noștri
dintotdeauna. În așa mod, asistăm la o tentativă de a compromi-
te ideile fundamentale ale Declarației de Suveranitate (23 iunie
1990) și Declarației de Independență (27 august 1991). Pe acest
fundal sunt reactivate practicile depășite de timp, ceea ce divizează
populația în două părți adverse și provoacă disensiuni anormale în
societate.
Concluzia logică ce se impune din cele expuse mai sus
și de trecutul nostru istoric este că unica cale de scoatere a
Republicii Moldova din starea de colaps este respectarea întocmai
a Declarațiilor de Suveranitate și Independență, să acționăm așa
precum ne-a prescris istoria și destinul. Ignorarea acestor docu-
mente și revenirea la practicile sovietice aduc daune considerabile
poporului nostru și nu permit soluționarea problemelor acumulate
în societatea moldovenească.

Note bibliografice:
[1]Declarația a fost semnată de majoritatea deputaților și se păstra
în seiful inflamabil al Președintelui Parlamentului. Însă, în timpul eve-
nimentelor din aprilie 2009, Marian Lupu, Președinte al Parlamentului
în mod intenționat, a lăsat seiful descuiat și elementele antinaționale au
distrus actul. Pe parcurs Declarația a fost restabilită (semnătura foștilor
deputați decedați a fost xerocopiată), însă crima lui M. Lupu rămâne
nesancționată.
[2] Н. П. Кириченко, Текст русско-молдавского договора 1711
г. и соответствии его летописи И. Некулче. – Материалы научной
сессии Института истории Молдавского филиала АН СССР,
состоявшейся 27 – 29 ноября 1958 г., с. 198 - 210.
[3]https://romanialibera.ro/aldine/history/
testamentul-lui-petru-cel-mare-115749.
[4] Ibidem.
[5] Ștefan Ciobanu, Motivele sufletești ale Unirii Basarabiei cu
România, în Viața Românească. Revistă literară și științifică, anul XII,
nr. 1, p.14.
[6] Nicolae Iorga, Basarabia noastră, în Neamul românesc în
Basarabia. Ediție îngrijită, introducere, note și bibliografie de Iordan
Datcu, vol. I, București, 1995, p. 141.

214
 [7] A se vedea: Л. A. Кассо, Россия на Дунае и образование
Бессарабской области, СПб, 1913. Leon Casso (Cașu) (1865 - 1914),
ministru al Învățământului în guvernul imperial rus, intelectual basa-
rabean, dr. în drept, patriot, unele rude ale sale participau la ședințele
Junimii din Iași. Pe 26 iunie 1914, după începerea Primului Război
Mondial, L. Casso, N. Șreiber și soția ultimului au fost snopiți în bătăi,
(L. Casso a ajuns în comă), de parcă purtau vina izbucnirii războiului.
Probabil, dacă L. Casso ar fi spus că e român situația ar fi evoluat în alt
fel. Însă a fost bătut atât de crunt încât pe 25 noiembrie 1914 a decedat.
Ultima rugăminte a sa fost să fie înmormântat acasă, în s. Ciutulești,
azi - din r-nul Florești, lângă conacul său. Înainte de a muri a donat bi-
bliotecii din satul natal un set valoros de cărți rare. În timpul războaielor
ce au urmat acest tezaur a fost distrus, azi în unele case ale locuitorilor
se mai folosesc piese din tacâmurile ce au aparținut vestitului savant și
om de cultură. Casa, construcțiile adiacente, beciurile au dispărut prin
deciziile șefilor de colhoz. Până la urmă a fost vandalizat mormântul
și distrus monumentul (crucea, un vulture și inscripțiile). Totodată, au
fost nivelate cu pământul încă două înhumări cu monumente din granit
alb (un fragment a fost pus la colțul unui lot de lângă casa situată în
preajmă. Pe locul celor trei morminte șeful colhozului a dislocat brigada
de tractoare (!). Am vizitat locul fostului conac. Acum acolo se află o
moară. Vorbeam cu directorul întreprinderii și-i spuneam că colțul de
vest al morii este amplasat pe osemintele lui Casso. Atât. În memoria
consătenilor a mai rămas Aleea Domniței, situată în pădure, la vest de
fostul conac, pe care se plimbau cei doi soți ori numai soția renumitului
basarabean.
[8] Н. Н. Дурновo, По поводу столетия присоединения
Бессарабии к России, în Санкт-Петербургские Ведомости, 118/1912.
[9]Ibidem.
[10]Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 110.

215
 Suveranitatea național-statală ca premisă a
independenței Republicii Moldova
Nicolae ENCIU,
doctor habilitat în istorie, Institutul de Istorie,
Chișinău

Absolvent al Școlii Pedagogice „Anton S.

Makarenko” din Cahul (1978), licențiat al Facultății
de Istorie a Universității de Stat din Moldova
(1986). Studii doctorale la Institutul de Istorie al
Academiei de Științe a Moldovei (1986-1989).
Doctor habilitat în istorie (2003). Director adjunct
pentru probleme de știință al Institutului de Istorie
al AȘM (2016 - prezent), redactor-șef-adjunct
al „Revistei de Istorie a Moldovei”. Domenii de
specializare și direcții ale activității: istoria con-
temporană a românilor și universală, demografia
contemporană și istoria populației, științele politice și istoria Uniunii Europene.
Monografii: Basarabia în anii 1918-1940: Evoluţie demografică şi
economică (Chişinău, 1998); Populaţia rurală a Basarabiei în anii 1918-
1940. Studiu monografic (Chişinău, 2002); Tradiţionalism şi modernitate în
Basarabia anilor 1918-1940. Vol. I: Populaţia Basarabiei interbelice. Aspecte
demografice (Chişinău, 2013); Scrierea și rescrierea istoriei. Tendințe recente
în istoriografia rusă de reinterpretare a participării Rusiei țariste la Primul
Război Mondial. De la Lenin la Putin (Chișinău, 2016); 1918. Pe ruinele impe-
riului spulberat de istorie. Basarabia în pragul modernității (Chișinău, 2018);
În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea
Unire la notele ultimative sovietice (București – Brăila, 2018); Emmanuel de
Martonne - l’avocat de la Roumanie à la Conférence de Paix à Paris en 1919-
1920 en matière de Bessarabie (Éditions Universitaires Européennes, 2018).
Distincții: Premiul Academiei de Ştiinţe a Moldovei (2004); Ordinul
„Gloria Muncii” (2010); Diploma de Onoare a Primăriei municipiului Chişinău
(2015); Medalia Academiei de Științe a Moldovei „Nicolae Milescu Spătarul”
(2016); Premiul „A. D. Xenoopol” al Academiei Române (2020).

216
 *******
Motto: „Noi suntem un popor, / Noi vom fi un popor /
După propria noastră croială, / De nu doarme adânc, /
Dacă-i trează oricând / Conștiința Națională”.
Vasile Romanciuc

Perestroika gorbaciovistă și „paradoxul etnolingvistic”

Așa cum a fost concepută și proclamată în aprilie 1985, pe-
restroika gorbaciovistă a urmărit obiectivul democratizării prin
transparență a societății sovietice și cel al înfăptuirii reformelor
economice radicale în vederea accelerării progresului URSS, con-
siderându-se, însă, că „problema națională la noi este rezolvată”1,
din care considerent, „politica națională leninistă” urma a fi promo-
vată și în continuare cu aceeași perseverență.
În numai câțiva ani, însă, pe fundalul unei impresionante
mișcări de eliberare națională ce cuprinsese întregul imperiu
sovietic multinațional, CC al PCUS s-a văzut nevoit să constate
(septembrie 1989), cu stupoare, că „problema națională în Uniunea
Sovietică în ultimul timp s-a acutizat mult”2. Practic, în toate re-
publicile ex-sovietice, cu excepția Federației Ruse, lupta pentru
libertatea națională și independența lor politică a început cu lupta
pentru limbile etniilor băștinașe. Aceasta deoarece politica etno-
lingvistică a URSS leza flagrant drepturile general-umane ale etni-
ilor neruse și, în primul rând, dreptul sacru al națiunilor la limbile
lor materne. Este de remarcat, în această privință, că o minoritate
rusolingvă de circa 25 milioane de persoane, speculând cu dogme
marxist-leniniste, cu pretinse valori socialiste și cu principiile unei
utopice societăți comuniste, impusese limba rusă celor 14 națiuni
băștinașe din republicile unionale, care constituiau împreună circa
95 milioane de oameni3.
Constrâns de revendicările tot mai insistente ale Uniunii
Scriitorilor din Moldova, precum și de mișcarea populară ce lua
o amploare tot mai mare, CC al PCM și Consiliul de Miniștri au
1
Cf. Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Editura Prut Internațional, Chișinău,
2001, p. 22, 29.
2
Probleme actuale ale evoluției relațiilor dintre națiuni în RSS Moldovenească
(Pentru uz de serviciu), F.e., Chișinău, 1989, p. 3.
3
Ion Dumeniuc, Nicolae Mătcaș, Limbă, națiune, știință, în „Terra Moldaviae”, nr.
1, 1993, p. 53.

217
adoptat, la 26 mai 1987, hotărârile „Cu privire la îmbunătățirea în-
vățării limbii moldovenești în republică” și „Cu privire la îmbună-
tățirea învățării limbii ruse în RSS Moldovenească”. Prima hotărâre
stipula, pentru prima dată în istoria postbelică a RSSM, necesitatea
„intensificării muncii politico-organizatorice în vederea lărgirii
funcțiilor sociale ale limbii moldovenești” în viața republicii, fără
a aduce însă vreo atingere obiectivului tradițional al „transpunerii
mai depline în viață a principiului leninist al bilingvismului” și
celui al „creșterii în continuare a rolului limbii ruse ca mijloc de
comunicare între nații, ca limbă a prieteniei”4.
Cu toate că hotărârile respective au fost considerate o primă
victorie morală a scriitorilor și intelectualității, în ansamblu, asu-
pra CC al PCM, conducerea de partid nu intenționa să redreseze
substanțial situația lingvistică și culturală din republică. La una din
întâlnirile scriitorilor cu conducerea de vârf a republicii, prozatorul
Andrei Strâmbeanu a propus lui Simion Grossu, – prim secretar
al CC al PCM, - un pariu original: să facă împreună o plimbare
prin Chișinău și să i se plătească câte 10 copeici pentru fiecare din
inscripțiile în limba rusă, iar lui Grossu câte o rublă pentru fiecare
din inscripțiile în limba „moldovenească”. Ca rezultat al acelei
întâlniri, pe fosta clădire a CC al PCM a apărut imediat și firma în
limba română5.
Deoarece interesele și obiectivele părților aflate în conflict
erau diametral opuse, lupta în continuare s-a desfășurat conform
unei logici a contrapunctului, cu presiuni progresive din partea opi-
niei publice și a Uniunii Scriitorilor și cu valorificarea unei tactici
a tergiversării și amânării, din partea cealaltă.
Un solid suport teoretic a servit amplei „mișcări pentru limbă
și alfabet” de la finele anilor ’80 studiul-program al distinsului ling-
vist, traducător și publicist Valentin Mândâcanu, „Veșmântul fiin-
ței noastre”, publicat în primăvara anului 1988 în revista „Nistru”,
condusă de noul redactor-șef Dumitru Matcovschi. Autorul afirma
deschis că „batjocorirea limbii materne era și este însoțită de fe-
tișizarea servilă a limbii ruse”, spulberând totodată cu vehemență
cele două mari neadevăruri: dogma „limbii moldovenești de sine
4
Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Editura Prut Internațional, Chișinău,
2001, p. 11.
5
Mihai Cimpoi, Basarabia sub steaua exilului, Editura Viitorul Românesc, București,
1994, p. 11-12.

218
stătătoare” și spectrul limbii române ca „dușmană a limbii moldo-
venești”. Veșmântul firesc al „limbii moldovenești” este alfabetul
latin, concluziona autorul studiului6.
După publicarea articolului lui Valentin Mândâcanu, barica-
dele au continuat a fi fortificate din ambele părți. Aproape în fiecare
număr al publicațiilor „Literatura și Arta”, „Nistru”, „Învățământul
public”, „Tineretul Moldovei” erau puse în dezbatere problemele
limbii române din RSS Moldovenească. Totodată, articolele lui
Vasile Bahnaru, Constantin Tănase, Ion Buga, Vlad Pohilă, Arcadie
Evdoșenco, Nicolae Mătcaș, Ion Dumeniuc etc., au fost întâmpina-
te cu deosebită vehemență în presa de partid, care a depus eforturi
disperate pentru a demonstra „avantajul” alfabetului chirilic față
de cel latin7. S-a consumat, în acea perioadă, o enormă energie
intelectuală pentru a convinge conducerea conservatoare a PCM și
minoritățile etnice, că suspiciunile precum că revenirea la alfabetul
latin ar implica „analfabetismul” majorității populației sunt lipsite
de orice temei; că alfabetul latin nu constituie o barieră în calea
bunelor relații dintre populația băștinașă și minoritatea rusă, în fine,
că realizarea unei rețele atotcuprinzătoare de cursuri eficiente de
limba română la Chișinău, Bălți, Tiraspol va contribui la integrarea
efectivă a populației nemoldovenești în mediul cultural al republi-
cii, fără a-i crea un disconfort psihologic8. Proverbială și, totodată,
ridicolă în sensul dezaprobării oricăror argumente în favoarea grafi-
ei latine de către PCM, a devenit opinia exprimată de secretarul CC
al PCM pentru problemele ideologiei, N.F. Bondarciuc, în cadrul
Plenarei comitetului orășenesc de partid Chișinău din aprilie 1988,
care a afirmat că „schimbarea alfabetului slavon poate să lipsească
de știința de carte o bună parte din populație, să aducă o pagubă
ireparabilă culturii sovietice moldovenești. De aceea răspunsul nu
poate fi decât unul: „Net, net i net!”9.
În condițiile în care PCM se situase în opoziție față de
revendicările populației majoritare, ba mai mult, alimenta și
încuraja ostilitatea minorităților naționale prin răspândirea
6
Povară sau tezaur sfânt? (Despre starea limbii moldovenești). Alcătuitor: I.I. Lu-
pan, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1989, p. 156-188.
7
Ibidem, p. 220-227.
8
Ibidem, p. 302-315, 366-381, 447-478.
9
Cf. Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Editura Prut
Internațional, Chișinău, 2000, p. 97.

219
diverselor zvonuri și tensionând astfel atmosfera din societate,
Adunarea generală a scriitorilor din 27 mai 1988 a lansat un
Apel către Conferința a XIX-a unională de partid, constatând „o
stagnare înnoită” în Moldova, starea gravă a economiei, culturii și
limbii române, rugându-l, în consecință, pe Mihail Gorbaciov să
reprezinte la acel for interesele intelectualității moldovenești și ale
tuturor forțelor din republică ce susțineau restructurarea10.
În fața atitudinii tranșante a scriitorilor, conducerea PCM a
procedat la o primă cedare importantă, după care a trecut într-o
totală defensivă. Astfel, după Conferința a XIX-a de partid, Biroul
CC al PCM a hotărât, în iulie 1988, să ia măsuri radicale „pentru
studierea istoriei și problemelor dezvoltării limbii moldovenești”,
constituind în acest scop o Comisie interdepartamentală a
Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, condusă de președinte-
le acestuia, A. Mocanu, fixându-i drept sarcină studierea istoriei
limbii moldovenești, generalizarea problemelor lărgirii funcțiilor
ei sociale, elaborarea concepției dezvoltării ei în continuare11.
O nouă etapă a luptei pentru oficializarea limbii române în
Moldova a fost inițiată în toamna anului 1988, de „Scrisoarea celor
66” adresată Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului
Suprem al RSSM12. Semnatarii Scrisorii atenționau Comisia asupra
„caracterului tragic al situației culturale”, motivul de bază constitu-
indu-l „degenerarea limbii moldovenești, dispariția treptată a func-
țiilor ei sociale, eliminarea ei, intenționată sau inconștientă, din
sfera conducerii, viața socială, știință, învățământul public etc.”13.
În consecință, autorii cereau Comisiei abolirea lingvisticii conjunc-
turiste – a „teoriei celor două limbi romanice” la nord de Dunăre.
În cazul în care membrii Comisiei vor constata, totuși, în pofida
evidențelor, „deosebirea principială” a „limbii moldovenești” față
de cea română, menționau semnatarii aceleiași scrisori, aceștia
vor fi obligați să indice criteriul lingvistic conform căruia a fost
stabilită această „deosebire” și să o ilustreze în baza unor exemple
10
Mihai Cimpoi, Basarabia sub steaua exilului, Editura Viitorul Românesc, Bucureș-
ti, 1994, p. 13.
11
Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Editura Prut Internațional, Chișinău,
2001, p. 47-48, 73.
12
O luptă, o suferință și... (Culegere de documente, articole de publicistică). Alcătui-
tor: B. Vieru, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1989, p. 17-23.
13
Ibidem, p. 17.

220
concludente14. În paralel cu argumentarea concordanței veșmân-
tului latin cu „limba moldovenească” și a necesității oficializării
acesteia ca limbă de stat pe teritoriul RSSM, Scrisoarea stipula în
mod expres necesitatea asigurării, concomitent cu extinderea func-
țiilor sociale ale limbii de stat, a funcționării libere a limbilor mi-
norităților etnice, în conformitate cu necesitățile național-culturale
ale acestora15.
„Scrisoarea celor 66” a avut un dublu efect pozitiv: a respins,
pe de o parte, orice acuze de „extremism” și „naționalism” în pro-
blemele limbii și grafiei latine, plasându-le exclusiv în domeniul
dezbaterilor de ordin lingvistic, iar, în al doilea rând, prin aceasta a
lipsit Comisia interdepartamentală de orice posibilități de manevră
sau tergiversări ce se făceau deja vizibile.

Constituirea Frontului Popular din Moldova

Anul 1989 a fost trăit de locuitorii Moldovei, încă sovietice,
„cu sufletul la gură”. A fost un an „când ne-am trezit și am început
a ne da seama că suntem și noi un popor, că avem și noi o istorie,
pe care aproape că n-o cunoaștem, că avem și noi o limbă frumoasă
și bogată și dacă va dispărea și ea, nu vom mai exista nici noi ca
popor”16. A fost, de asemenea, un an „când cu zecile și sutele de mii
ieșeam în piață, veneam la mitinguri și ceream cu lacrimi în ochi
limbă de stat și grafie latină”17.
Totodată, anul 1989 a mai fost marcat de un eveniment de o
importanță deosebită, demonstrând cu tărie manifestarea unui nou
spirit de organizare a maselor – constituirea Frontului Popular din
Moldova (FPM).
Congresul de constituire a FPM a avut loc la 20 mai 1989, în
sala mare a Uniunii Scriitorilor din Moldova și a fost convocat de
Grupul de inițiativă al Mișcării Democratice, ales la 3 iunie 1988
în cadrul plenarei uniunilor de creație. Congresul a întrunit dele-
gați ai conferințelor regionale ale grupurilor de sprijin a Mișcării
Democratice din 30 de raioane și orașe, precum și delegați ai altor

14
Ibidem, p. 19.
15
Ibidem, p. 21-22.
16
Istoricul an 1989. Redactor – alcătuitor L. Bucătaru, Editura Universitas, Chișinău,
1991, p. 3.
17
Ibidem.

221
formațiuni neoficiale. În total, la Congres au participat 147 de de-
legați și 49 de invitați18.
În urma dezbaterilor, congresul a adoptat decizia unanimă de a
crea în baza Mișcării Democratice pentru Susținerea Restructurării,
Frontul Popular din Moldova. Congresul de constituire a FPM a
adoptat documentele sale de bază: Programul și statutul FPM,
precum și o serie de rezoluții, între care – rezoluția Cu privire la
însemnele naționale. Congresul a adoptat și două apeluri: Către
toți cetățenii republicii și Către Congresul deputaților poporului
din URSS. În apelul Către toți cetățenii republicii se menționa că
scopul FPM „nu este obținerea puterii politice și de stat în republică,
ci a suveranității economice, sociale și culturale a RSSM ca stat
egal în cadrul URSS, organizarea și activizarea maselor în vederea
exercitării reale a voinței poporului și creării condițiilor necesare
promovării libertăților democratice”. Totodată, punctul 4 al
aceluiași apel conținea angajamentul FPM de „a contribui la libera
dezvoltare în cadrul RSSM a populației găgăuze, a reprezentanților
tuturor grupurilor etnice conlocuitoare cu condiția liberei exercitări
a dreptului populației băștinașe de a-și hotărî singură destinul
său”19.
Deși FPM nu a devenit la primul său congres un partid doc-
trinar, în accepția modernă a noțiunii, platforma primei formațiuni
de opoziție apărută pe arena politică a Moldovei purta o pronunțată
tentă antisovietică, democratică și românească20. Cu toate că va fi
recunoscut abia la 25 octombrie 1989 ca organizație social-politi-
că, acordându-i-se statutul de persoană juridică după o tergiversare
de jumătate de an, inițiativa politică a trecut, de la data desfășurării
Congresului I, exclusiv de partea Frontului Popular, concomitent
cu radicalizarea atitudinii sale față de PCM.

Ora astrală a Limbii Române

Încă la finele anului 1988, în cadrul ședinței din 28 decembrie
a Comisiei interdepartamentale pentru studierea istoriei și
problemelor dezvoltării „limbii moldovenești”, fuseseră puse în
dezbatere raportul directorului Institutului de limbă și literatură al
18
„Deșteptarea”, nr. 1, iulie 1989.
19
Ibidem.
20
„Țara”, 20 mai 1997.

222
Academiei de Științe a RSSM, prof. Silviu Berejan, „Cu privire la
statutul lingvistic și social al limbii moldovenești” și cel al dr. A. M.
Dârul, „Legătura dintre caracterul romanic al limbii moldovenești
și grafia latină”21. În cadrul discuției la care au luat parte Mihai
Cimpoi, Arcadie Evdoșenco, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Ion
Borșevici, Anatol Eremia, Eliza Botezatu, Ion Const. Ciobanu etc.,
s-a constatat că „situația defavorabilă pentru prosperarea limbii
moldovenești” poate fi redresată doar prin adoptarea unor măsuri
de amploare urgente, una dintre cele mai arzătoare fiind „decretarea
limbii moldovenești drept limbă de stat”22. Este necesar, se menți-
ona în Hotărârea Comisiei interdepartamentale, „a se renunța la
concepția cu privire la existența a două limbi est-romanice diferite,
recunoscându-se identitatea lingvistică moldo-română”. Membrii
Comisiei considerau, totodată, că se impunea a fi rezolvată și pro-
blema grafiei latine, care „este mai adecvată caracterului romanic
al limbii moldovenești”23.
Pe fundalul conștientizării cvasigenerale a adevărului că
regimul sovietic de ocupație călcase în picioare demnitatea na-
țională a românilor basarabeni și drepturile lor etnolingvistice
împrescriptibile și că lichidarea acestei nedreptăți istorice era cu
putință doar prin includerea lor activă într-o largă mișcare de re-
naștere națională și de democratizare a societății24, circa 800.000
de oameni s-au întrunit, pentru prima dată în perioada postbelică,
în cadrul unei Mari Adunări Naționale din 27 august 1989, pentru
„a-și spune cuvântul ultim, testamentat și irevocabil, în intermina-
bilele dispute referitoare la statalitatea limbii noastre și a alfabetului
ei hărăzit de Dumnezeu”25. De la tribuna Marii Adunări Naționale,
președintele republicii Mircea Snegur a dat asigurări în numele
Prezidiului Sovietului Suprem, că „limba poporului moldovenesc
va deveni limbă de stat”, pentru a-și ocupa locul în toate domeniile
– politic, social-economic și-și va îndeplini funcțiile de limbă de
comunicare interetnică în republică. De asemenea, „limba de stat
21
Istoricul an 1989. Redactor – alcătuitor L. Bucătaru, Editura Universitas, Chișinău,
1991, p. 10.
22
Ibidem, p. 14.
23
Ibidem, p. 15.
24
Ion Țurcanu, Republica Moldova independentă. 1991-2001. Studii. Reflecții.
Mărturii, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, Chișinău, 2001, p. 166.
25
Istoricul an 1989. Redactor – alcătuitor L. Bucătaru, Editura Universitas, Chișinău,
1991, p. 241.

223
va fi înveșmântată în grafia latină”. „Aceasta e vrerea poporului,
aceasta va fi legea!”, - a concluzionat Snegur26.
După luările de cuvânt ale unor proeminente personalități ale
vieții culturale și științifice din republică, între care Ion Hadârcă,
Grigore Vieru, Gheorghe Ghidirim, Nicolae Sulac, Ion Druță, Ion
Ungureanu, Ion Const. Ciobanu, Marea Adunare Națională a adre-
sat un Apel către sesiunea Sovietului Suprem al RSSM, în care își
exprima adeziunea la proiectele de legi „privind destinele limbii
noastre”, apreciind că acestea „reflectă just deformările naționale
și cultural-lingvistice existente în republica noastră”. Luând în con-
siderare manipularea abilă la care recurgea aparatul birocratic din
eșaloanele de conducere ale RSSM, „când poți dirigui un popor fără
a-i cunoaște limba”, Marea Adunare Națională a cerut excluderea
din proiectele de legi „a tuturor articolelor și formulărilor echivoce,
de natură să prejudicieze opera de renaștere a limbii noastre”. În
acest scop, alineatul prim al articolului 70 din Constituția în vigoa-
re a republicii urma să fie adoptat în următoarea redacție: „Limba
de stat a RSSM este limba moldovenească, ce e folosită în viața po-
litică, economică, socială și culturală, și este limba de comunicare
interetnică pe întreg teritoriul republicii. Limba de stat se folosește
pe baza grafiei latine”. În același context, articolul III al proiectului
de lege „Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul
RSSM” urma să fie adoptat în redacția: „Limba rusă ca limbă de
comunicare între națiuni pentru popoarele URSS este folosită în
relațiile cu alte republici unionale”27.
În urma unor dezbateri contradictorii, în cadrul cărora s-au
pronunțat 45 de deputați și reprezentanți ai culturii și științei,
Sesiunea a XIII-a a Sovietului Suprem al RSSM a adoptat, în
principiu, punctul de vedere exprimat în Apelul Marii Adunări
Naționale din 27 august 1989. Astfel, articolul 1 al Legii cu privire
la funcționarea limbilor pe teritoriul RSSM stipula că „limba de
stat a RSSM este limba moldovenească, care funcționează pe baza
grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldovenească se folosește
în toate sferele vieții politice, economice, sociale și culturale și
îndeplinește în legătură cu aceasta funcțiile limbii de comunicare
interetnică pe teritoriul republicii”. Potrivit articolului 3 al aceleiași
26
Ibidem, p. 233.
27
Ibidem, p. 242.

224
legi, „limba rusă, ca limbă de comunicare între națiunile din URSS
se folosește pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească
în calitate de limbă de comunicare între națiuni, ceea ce asigură un
bilingvism național-rus și rus-național real”28.
Cu toate că a fost considerată, - și pe bună dreptate, - o victo-
rie a maselor conduse de Frontul Popular din Moldova, adoptarea
pachetului de legi referitoare la limba de stat în RSSM a fost, totuși,
rezultatul unui compromis. Aceasta deoarece documentul final al
Marii Adunări Naționale din 27 august 1989 „Despre suveranitatea
statală și dreptul nostru la viitor” cerea în mod expres „să fie resta-
bilite: numele istoric al poporului nostru, pe care el l-a purtat de-a
lungul veacurilor – (...) numele de Român – și denumirea limbii lui
– Limba Română”29, în timp ce legislația lingvistică din 31 august
1989 legifera glotonimul „limba moldovenească”.
A fost, consideră istoricul Gheorghe Negru, rezultatul unei
„înțelegeri nedeclarate a priorităților”, constând, în acea etapă, nu
în denumirea limbii, ci în domeniul ei de folosire și, în special, în
funcția acesteia de mijloc de comunicare interetnică30. Totodată,
s-a recurs la acest compromis în speranța de a potoli spiritele
celor 80.000 de salariați din 116 întreprinderi din orașele Tighina,
Tiraspol, Râbnița, Comrat etc, care declaraseră grevă politică în ve-
derea zădărnicirii adoptării legislației lingvistice. Devenise evident
că în joc intraseră forțe ostile procesului de renaștere națională, in-
clusiv din exteriorul republicii. În cadrul unei ședințe a Sovietului
Suprem al RSSM, președintele M. Snegur a emis ipoteza, confir-
mată de evenimentele ulterioare, că „grevele se desfășoară conform
unui scenariu bine regizat și ele-s doar un capitol dintr-un program
mai amplu de torpilare a progreselor democratice în Moldova”31.
Anume din acest motiv liderii FPM Ion Hadârcă, Leonida Lari și
Nicolae Dabija, s-au văzut nevoiți să iasă în fața mulțimii indignate
și să o convingă „să nu pierdem măcar ceea ce am obținut”, că
28
Cf. Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Editura Prut Internațional, Chișinău,
2001, p. 144.
29
Istoricul an 1989. Redactor – alcătuitor L. Bucătaru, Editura Universitas, Chișinău,
1991, p. 247.
30
Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Editura Prut In-
ternațional, Chișinău, 2000, p. 106.
31
Istoricul an 1989. Redactor – alcătuitor L. Bucătaru, Editura Universitas, Chișinău,
1991, p. 262.

225
„nemulțumitului i se ia darul”, de aceea „trebuie să prețuim aceste
mari daruri pe care le-am obținut într-o singură zi, la 31 august
1989”32.
Oricum, acceptarea noțiunilor „popor moldovenesc” și „limbă
moldovenească”, chiar dacă au fost dictate de prudență și de rațiuni
de ordin tactic, dar și de neputința anticipării evoluției evenimente-
lor, se va răzbuna ulterior din plin, generând grave convulsii sociale
și o confuzie perpetuă33.

Afirmarea „dreptului inalienabil al republicii de a

dispune de întreaga sa avuție națională”
Ideea suveranității Republicii Moldova a fost formulată
la finele anilor ‚80, pe fundalul unor ample mișcări de eliberare
națională ce se declanșaseră în acea perioadă, practic, în toate
republicile fostei URSS. Obiectivul suveranității a fost formulat
public pentru întâia oară la 20 mai 1989, în cadrul congresului con-
stitutiv al Frontului Popular din Moldova, convocat de grupul de
inițiativă al Mișcării Democratice, ales la 3 iunie 1988. În rezoluția
specială „Cu privire la suveranitatea RSSM” adoptată de congresul
de constituire a FPM, se cerea realizarea deplină a suveranității
național-statale fixate în Constituția Moldovei. Conform numitei
rezoluții, în teritoriul RSSM erau declarate în vigoare doar legile
adoptate și ratificate de către Parlamentul republicii. Suveranitatea
însemna „dreptul inalienabil al republicii de a dispune și de a se
folosi de întreaga sa avuție națională”. Totodată, republica suve-
rană își rezerva dreptul de a ieși din Componența URSS, drept ce
urma a fi realizat „pe baza voinței poporului, în conformitate cu
prevederile Constituției”34.
În perioada care a urmat, organul legislativ al Moldovei,
constituit în urma alegerilor parlamentare din 25 februarie – 10
martie 1990, constând din circa o pătrime dintre deputați din membri
ai Frontului Popular din Moldova și susținuți în chestiuni esențiale
inclusiv de reprezentanții PCM aflat în proces de reformare,

32
Ibidem, p. 294-295.
33
Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS și dilema relațiilor româno-române, Editura
Omega, București, 2001, p. 8, 24.
34
„Deșteptarea”, nr. 1, iulie 1989.

226
a acționat anume în direcția materializării ideii suveranității
Republicii Moldova35.
Astfel, la 27 aprilie 1990, Parlamentul Republicii Moldova a
adoptat Legea cu privire la Drapelul de Stat, Tricolorul – roșu, gal-
ben și albastru, iar la 23 mai 1990, s-a operat schimbarea denumirii
RSS Moldovenești în RSS Moldova36.
La 23 iunie, Parlamentul a adoptat istorica Declarație cu
privire la suveranitatea RSS Moldova, după ce, anterior, declara-
ții similare fuseseră adoptate de către Țările Baltice și Federația
Rusă37. În Declarația Parlamentului RSS Moldova, adoptată cu 240
de voturi pentru (64,69 %), 16 împotrivă (4,31 %) și 27 de abțineri
(7,28 %), dintr-un total de 380 de deputați aleși, se menționa că
suveranitatea constituie „condiția firească și necesară a existenței
statalității Moldovei”, că izvorul și purtătorul suveranității este po-
porul. Conform documentului, „pământul, subsolul, apele, pădurile
și alte resurse naturale aflate pe teritoriul RSS Moldova, precum
și întregul potențial economic, financiar, tehnico-științific, valorile
patrimoniului național” erau declarate „proprietatea exclusivă ne-
condiționată a RSS Moldova”38.
Documentul din 23 iunie 1990 prevedea instituirea cetățeni-
ei RSS Moldova, garantând respectarea drepturilor tuturor locu-
itorilor, indiferent de naționalitate. Separația puterilor în stat era
considerată principiul de bază al funcționării RSS Moldova ca stat
democratic de drept. Conform ultimului punct – al 13-lea – tex-
tul Declarației urma să servească drept temelie pentru elaborarea
Constituției RSS Moldova, perfecționarea legislației și „ca punct
de plecare în pregătirea și încheierea Tratatului unional dintre RSS
Moldova și comunitatea statelor suverane”39.
În aceeași zi a fost adoptată hotărârea Parlamentului cu privire
la instituirea zilei de 31 august drept sărbătoare națională „Limba
noastră cea română”, anulându-se, totodată, sărbătorirea zilei
de 28 iunie. Tot atunci, prof. Alexandru Moșanu a expus textul
35
Igor Cașu, Igor Șarov (editori), Republica Moldova de la perestroikă la inde-
pendență, 1989-1991. Documente secrete din arhiva CC al PCM, Editura Cartdidact,
Chișinău, 2011, p. XI.
36
Ibidem.
37
„Moldova Socialistă”, nr. 148 (17457), 28 iunie 1990.
38
Ibidem.
39
Ibidem.

227
Avizului Comisiei pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului
sovieto-german de neagresiune și a Protocolului adițional secret
din 23 august 1939, precum și a consecințelor lui pentru Basarabia
și nordul Bucovinei. Conform Avizului respectiv, pactul Molotov-
Ribbentrop a fost declarat nul și neavenit din momentul semnării.
Ca urmare a proclamării suveranității RSS Moldova, la 3 no-
iembrie 1990 a fost adoptată și o nouă Stemă de Stat, cu străvechile
simboluri românești – acvila și capul de bour.

De la suveranitate la proclamarea independenței

Republicii Moldova
După proclamarea suveranității, conducerea Republicii
Moldova a urmat neabătut cursul politic spre desprinderea graduală
de structurile perimate ale Uniunii Sovietice și spre proclamarea
independenței de stat. La 27 martie 1991, în Republica Moldova
s-a sărbătorit, pentru prima oară după aproape o jumătate de secol,
actul unirii Basarabiei cu România din 27 martie 191840.
Un alt eveniment semnificativ l-a constituit organizarea și des-
fășurarea, în zilele de 26-28 iunie 1991, la Chișinău, a Conferinței
internaționale „Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale
pentru Basarabia”. În Declarația adoptată la încheierea conferinței
internaționale de la Chișinău, se menționa că: „Anexarea de către
Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului
Herța, teritorii care nu-i aparțineau și asupra cărora nu avea nici
un drept, a constituit primul act al tragediei naționale – sfârtecarea
Basarabiei în anul 1940 – punând la grea încercare întregul popor
român, și i-a adus imense suferințe și incalculabile daune. Trecerea
totală a acestor teritorii în componența URSS a generat pentru de-
cenii consecințe dramatice pentru întreg poporul român, îndeosebi
pentru populația din teritoriile respective”. În finalul Declarației,
Conferința de la Chișinău se pronunța în favoarea „unor soluții
politice care să conducă la eliminarea actelor de injustiție și abuz
comise prin recurgerea la forță, dictat și anexiuni atât în perioada
40
Ioan Scurtu, Dumitru Almaș, Armand Goșu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniță,
Ion Șișcanu, Nicolae Enciu, Gheorghe E. Cojocaru, Istoria Basarabiei de la începuturi
până în 1998. Ed. a II-a, rev. și ad. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Semne, București,
1998, p. 312.

228
premergătoare, cât și în timpul desfășurării celei de-Al Doilea
Război Mondial, în deplin consens cu principiile Actului Final de
la Helsinki și ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă”. Aceasta,
în accepția participanților la conferință, ar fi fost „nu numai un act
firesc de justiție, în deplină concordanță cu exigențele dreptului
și moralei internaționale și ale noii gândiri și conlucrării politice
contemporane, dar și o contribuție de o deosebită importanță în
crearea unui climat de încredere și înțelegere reciprocă, necesar
pentru edificarea unei Europe noi cu un sistem viabil de securitate
și cooperare pe continent”41.
Justețea cursului ales de conducerea Republicii Moldova era
confirmată și de modificările de atitudine intervenite între timp
în rândul populației minoritare din republică. Astfel, într-o serie
de sondaje efectuate în iunie 1991 de către Institutul Național de
Sociologie din Moldova, 58 % din respondenți s-au pronunțat
pentru îndepărtarea de Uniunea Sovietică, iar în timpul loviturii
de stat din 19-21 august 1991, suportul actului de independență a
Moldovei s-a extins dincolo de cele 65 % ale majorității etnice de
moldoveni, constituind 79 % din total42.
În așa mod, proclamarea independenței de stat a tuturor celor
15 republici unionale și destrămarea, în consecință, a Uniunii
Sovietice, se afla, deja, în dependență doar de factorul timp43, iar
puciul comunist din 19-21 august 1991 de la Moscova nu a făcut
decât să accelereze acest proces.

41
Ibidem.
42
Jeff Chinn, Republica Moldova. O privire de peste ocean, în „Arena Politicii”
(Chișinău), an. I, nr. 1, iulie 1996, p. 30.
43
Ion Șișcanu, Desprinderea de imperiu, în „Arena Politicii” (Chișinău), an. I, nr. 6,
decembrie 1996, p. 5.

229
 Activizarea „problemei naționale”
în RSS Moldovenească în contextul
proclamării suveranității de stat
și destrămării Uniunii Sovietice

Lidia PRISAC,
doctor în istorie,
Institutul Patrimoniului Cultural

Doctor în istorie, Institutul Patri-

moniului Cultural, Ministerul Educației,
Culturii și Cercetării. Domenii de pre-
ocupare: istoria recentă a Republicii
Moldova, istoria minorităților naționale/
etnice, istoria comunității armene,
relații interetnice în spațiul (ex)sovie-
tic; istoria diferendului transnistrean;
viața cotidiană în Moldova sovietică,
istoria științei și educației. Lucrări pu-
blicate: Istoriografia separatismului
transnistrеan, Iaşi: Lumen, 2008, 139
p.; Arhitectura relațiilor interetnice în
spațiul ex-sovietic: Republica Moldova
(1991–2014), Iaşi: Lumen, 2015, 305 p.

*******
Evenimentul major în jurul căruia va fi abordată problema
națională, în acest studiu, ține de proclamarea suveranității RSS
Moldova la 23 iunie 1990. Pentru a înțelege semnificația celor în-
tâmplate până și după această dată, vom întreprinde o retrospectivă
a ceea ce s-a produs la nivel local între anii 1985 și 1991. Dacă am
generaliza importanța evenimentului consumat la 23 iunie 1990,
putem afirma că acesta a generat o explozie fără precedent a ceea
ce s-a numit „problema națională” în statul care se contura pe harta
politică a lumii – Republica Moldova. În vederea prezentării su-
biectului am recurs la literatura de specialitate, având la baza, în

230
mod particular, cercetări mai vechi efectuate de autor1, precum și
materiale aferente.
Startul „revizuirii” „problemei naționale” în spațiul sovietic a
fost dat de liberalizarea regimului comunist, prin restructurarea și
transparența gorbaciovistă, inițiate la plenara CC al PCUS din 23
aprilie 1985. Doar în câțiva ani, în întreaga URSS, îşi făceau apariția
o serie de mișcări de emancipare națională, inițiativa aparținându-le
republicilor baltice, urmate de RSS Georgiană, RSS Armenească
și RSS Ucraineană2. Mișcarea de emancipare națională din RSS
Moldovenească avea un caracter moderat și era generată de proble-
ma degradării mediului ambiant, iar revendicările naționale țineau
de reabilitarea și promovarea limbii române în baza alfabetului
latin, precum și recunoașterea existenței inechităților interetnice3.
Spre mijlocul anului 1988, discursul de reabilitare a limbii
române, situației învățământului în republică (care avea loc pre-
ponderent în limba rusă) și a relațiilor interetnice lua amploare
generând cristalizarea unor grupări în jurul problemelor de istorie,
limbă şi cultură națională a grupului dominant, interzise până atunci.
Astfel, în cadrul Uniunii Scriitorilor, a Cenaclului Literar-muzical
„Alexei Mateevici” și a Mişcării Democratice pentru Susţinerea
Restructurării, înființată la 3 iunie 19884, devenită în urma fuzio-
nării acestora, la 20 mai 1989, Frontul Popular din Moldova, erau
1
Lidia Prisac, Arhitectura relațiilor interetnice în spațiul ex-sovietic: Republica Mol-
dova (1991–2014), Iaşi, Lumen, 2015, 305 p. Vezi și: Idem, Problema naţională în
RSS Moldovenească în contextul restructurării gorbacioviste, în Sfârşitul regimurilor
comuniste. Cauze, desfăşurare şi consecinţe, Iaşi, Polirom, 2009, pp. 227-240; Idem,
Republica Moldova în contextul edificării statului de drept: tendinţe şi caracteristici
generale (1991–1994), în Materialele conferinței științifice internaționale Consolida-
rea şi dezvoltarea statului de drept în contextul integrării europene, Ediţia a V-a, 31
martie 2011, Chișinău, 2011, p. 97-111; Idem, Războiul din stânga Nistrului (2 martie
– 21 iulie 1992) și integrarea minorităților național-etnice din Republica Moldova, în
Revista militară. Studii de securitate și apărare, 2015, nr. 2 (14), pp. 134-141; Idem,
Reporteri militari în războiul de pe Nistru (2 martie – 21 iulie 1992), în Revista Mili-
tară. Studii de securitate și apărare, 2017, nr. 1 (17), pp. 143-156; Idem, Sub ocrotirea
„fratelui mai mare” sau despre „naţionalităţile conlocuitoare” din R(A)SS Moldove-
nească, în Panorama comunismului în Moldova sovietică. Context, surse, interpretări
/ Coord.: Liliana Corobca, Iași, Polirom, 2019, pp. 414-436.
2
Vezi: Suny R. G., The Revenge of the Past. Nationalism, Revolution, and the Collap-
se of the Soviet Union, Stanford, University Press, 1993.
3
Lidia Prisac, Arhitectura relațiilor interetnice.., p. 104.
4
Partidul Popular Creștin Democrat. Documente și materiale 1988–1989, Vol. 1:
Mișcarea democratică pentru Susținerea Restructurării, Frontul Popular din Moldova
1988–1994, Chișinău, 2008, pp. 28, 32-35.

231
înaintate revendicări cu privire la dezvoltarea învățământului în
„limba moldovenească”5.
La nici un an de la aceste împrejurări, în vara anului 1989,
în contextul demonstraţiilor de amploare și a presiunilor asupra
autorităților de a recunoaşte identitatea și unitatea lingvistică mol-
do-română, la Chișinău erau publicate proiectele de legi Cu pri-
vire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină, Cu privire
la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti și
Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti6. Practic,
prin aceste amendamente legislative, moldovenii de la est de Prut
își validau identitatea românească prin recunoaşterea principalelor
simboluri ale naţiunii române, optând mai mult pentru identitatea
lingvistică decât pentru cea etnică.
Ideea mişcării de renaştere naţională, generată în rândul mol-
dovenilor, la scurt timp, a fost adoptată și de restul naţionalităţilor
conlocuitoare, care s-au mobilizat în jurul revendicărilor culturale
şi lingvistice proprii. Spre exemplu, la 21 mai 1989, la Comrat,
apărea, inițial, drept club literar, organizația pentru renașterea cul-
turală a poporului găgăuz – Gaguz Halki, care susținuse până la un
anumit moment, inclusiv, programul reformist al Frontului Popular
din Moldova7, și care se pronunța „pentru satisfacerea necesităților
național-culturale ale tuturor grupurilor etnice din republică” și
recunoștea drepturile găgăuzilor, ucrainenilor, rușilor, bulgarilor,
evreilor, nemților etc. „la autonomie culturală, ce le-ar oferi posi-
bilitatea de-a învăța în limba maternă”8. În acest context, găgăuzii
solicitau locuri preferenţiale pentru proprii studenţi în instituţiile
superioare de învăţământ din republică; deschiderea grupelor cu
predare în limba găgăuză precum şi înfiinţarea catedrelor de limbă
găgăuză la instituţiile superioare de învăţământ. Aceștia cereau și
introducerea în şcolile medii cu contingent găgăuz a obiectului de
studiu „Istoria poporului găgăuz”, iar în cadrul cursului universitar
„Istoria RSSM” completarea capitolelor cu unul de referinţă pentru

5
Lidia Prisac, Arhitectura relațiilor interetnice.., p. 91.
6
Vezi: Mihai Cernencu ş.a., Republica Moldova: istoria politică (1989–2000). Do-
cumente şi materiale, Chişinău, USM, 2000, vol. 1, pp. 3-12.
7
Dicționar de istorie. Ediția a II-a /Alexei Agachi, Igor Cașu, Demir Dragnev.., Chi-
șinău, Civitas, 2007, p. 177.
8
Partidul Popular Creștin Democrat. Documente.., p. 38.

232
găgăuzi – „Istoria găgăuzilor din URSS”9. Ba mult, în 1989, în
şcolile din sudul republicii demara procesul învăţării facultative a
limbii găgăuze, fiind iniţiată publicarea manualelor de limbă găgă-
uză10. Drept rezultat, doar într-un singur an, apăreau 14 cărţi cu un
tiraj de 70,2 mii exemplare destinate găgăuzilor11.
Tot în această perioadă, începea studierea facultativă a limbii
şi literaturii bulgare de către bulgarii din republică, ulterior, aceasta
fiind introdusă de către Ministerul Educaţiei în calitate de obiect
de studiu, a câte trei ore pe săptămână în planul de învăţământ12.
Trebuie să semnalăm, că aportul la organizarea și dezvoltarea în-
văţământului în limba bulgară a fost adus de organizația social-cul-
turală Vozrojdenie, constituită la 26 octombrie 1989 pe principiu
renaşterii valorilor cultural-spirituale ale bulgarilor. Apolitică, aso-
ciația bulgarilor, a fost unica din republică care s-a arătat tolerantă
faţă de aspiraţiile de redeşteptare naţională ale moldovenilor, pre-
şedintele acesteia declarând că este „neetic şi incorect din punct de
vedere civil ca bulgarii să se pronunţe în problemele cardinale ale
poporului moldovenesc, inclusiv în problema denumirii limbii”13.
Instruirea în limbile materne a celorlalte grupuri naţionale
devenea un fapt evident14. Întru însuşirea limbilor idiş şi ivrit erau

9
Ион Ватаману, Заблуждение и правда, în К вопросу о гагаузкой автономии,
Chişinău, Cartea Moldovenească, 1990, p. 10.
10
Ольга Радова (Каранастас), Поликультурное образование в Гагаузии (Гагауз
Ери) – фактор консолидации общества, în Tatiana Stoianova (ed.), Educaţia multi-
culturală ca mijloc de management al diversităţii şi de integrare în societatea poliet-
nică: materialele conferenţei internaţionale, 16–17 decembrie 2004, Chişinău, Editura
Vector, p. 153.
11
Димитрий Грама, Исходя из принципов юриспруденции, în К вопросу о
гагаузкой автономии.., p. 131.
12
Надежда Дерменжи, Изучение болгарского языка в школах Молдовы как
средство сохранения языкового и культурного многообразия, în Tatiana Stoianova
(ed.), Educaţia multiculturală ca mijloc.., p. 159.
13
Preşedintele Societăţii bulgare despre problema denumirii limbii de stat, în Ba-
sa-Press, 10 mai 1995.
14
De exemplu, în anul 2000, în Moldova, limba ucraineană era predată în 71 de şcoli
şi șapte licee, limba găgăuză în 49 de şcoli şi trei licee, limba bulgară în 27 de şcoli şi
patru licee. Vezi: Tatiana Stoianov, Direcţiile prioritare ale politicii de stat de integrare
socială în Republica Moldova, în Procesele integraţioniste din Republica Moldova.
Elaborarea strategiei naţionale: materialele conferinţei internaţionale (martie, 2000),
Chişinău, Editura Vector, 2000, p. 257.

233
create diferite cercuri15, comunitatea evreiască formând Societatea
Moldovenească de Cultură Evreiască şi punând în funcţiune tea-
trul-studio „Menoire” la Bălţi16.
De remarcat că doar copiii de naţionalitate rusă, până la 1989,
au avut posibilitatea să înveţe în limba lor maternă – limba rusă
fiind considerată una de prestigiu şi de promovare la nivel soci-
al, restul copiilor de naționalitățile ucraineană, bulgară, găgăuză,
polonă ş.a. erau privaţi de acest drept, instruirea fiind efectuată
preponderent în limba rusă. De exemplu, în sistemul de învăţământ
din RSSM pentru anul 1988/1989, limbii ruse îi erau rezervate 43
de ore în clasele II–X, iar limbii străine doar 14 ore pentru clasele
V–X, despre instruirea în limba maternă a fiecărui grup etnic nici
nu se pomenea17.
Ulterior anului 1989, în scopul elaborării programului de
învățământ la orice treaptă pentru reprezentanţii minorităţilor na-
tional-etnice, în cadrul Ministerului Învăţământului, Tineretului
şi Sportului, era creată Direcţia învăţământ pentru minorităţile
naţionale (1990)18. Pentru a îmbunătăți procesul de studiere a
limbilor minorităţilor naţionale, Parlamentul şi Guvernul adop-
tau o serie de hotărâri speciale referitoare la limba ucraineană şi
găgăuză (Hotărârea de Guvern nr. 150 din 24 mai 1990), limba
rusă (Hotărârea de Guvern nr. 336 din 30 decembrie 1991), limba
ebraică (Hotărârea de Guvern nr. 682 din 9 decembrie 1991), limba
bulgară (Hotărârea de Guvern nr. 428 din 23 iunie 1992) etc.19 În
zonele în care minoritatea naţională constituia o populaţie compac-
tă era prevăzută instruirea şi educarea în instituţiile de învăţământ
public a limbilor materne şi în limbile materne. Astfel, predarea
limbii ucrainene a început în anul de învăţământ 1991/1992, iar
pentru predarea în limba maternă în şcolile şi grădiniţele din loca-
lităţile cu populaţie compactă ucraineană (ţinând cont de opţiunea

15
А. Боршевский, Права еврейского населения Республики Молдова: историко-
правовые основы (XIX – нач. XXI вв.), în Revista de Etnologie şi Culturologie, Editura
Magna-Princeps, Chişinău, 2011, vol. IX-X, p. 148.
16
Ibidem.
17
Vasile Gh. Cojocaru, Reforma învăţământului. Orientări, obiective, direcţii, Chişi-
nău, Ştiinţa, 1995, p. 59.
18
Lidia Prisac, Arhitectura relațiilor interetnice.., p. 119.
19
Ibidem.

234
părinţilor) era prevăzută elaborarea unui program de tranziţie în
decurs de zece ani, începând cu anul 199120.
O prevedere importantă din actele privind funcţionarea lim-
bilor pe teritoriul republicii se referea inclusiv la crearea în toate
instituţiile noi de învăţământ a condiţiilor necesare pentru însuşirea
limbii române la nivelul necesar îndeplinirii obligaţiilor de serviciu
de către toți conlocuitorii de limbă rusă. Conform Programului
complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor, în republi-
că erau deschise gratuit centre de învăţare a limbii române pentru
cei care nu o posedau. Conform legislaţiei lingvistice, începând din
1989, pentru funcţionarii de stat alolingvi, era prevăzut studierea
limbii române şi evaluarea acestora prin susţinerea unui examen.
Inițial, populaţia preponderent vorbitoare de rusă s-a încadrat activ
în procesul de asimilare a limbii oficiale, „fie în cercuri speciale, fie
independent, înţelegând necesitatea de adaptare” la viaţa social-po-
litică a Moldovei acelor ani21. Drept urmare, reprezentanții mino-
rităţii ruse chiar vorbeau despre o eventuală introducere în legea
despre limbi a noţiunii de limba română (s.n.), iar soluţia pentru
populația rusolingvă fiind conformarea şi adaptarea la situaţia care
se profila. Astfel, la începutul anului 1990, în republică funcţionau
peste 2 000 de cercuri şi cursuri de studiere a limbii române cu
37 000 de audienţi22.
În pofida condițiilor adoptate la 1 septembrie 1989, de altfel,
favorabile de funcționare a limbilor pe teritoriul republicii și care
asigurau, din punct de vedere etnic şi lingvistic, cetăţenilor grupu-
rilor minorităților național-etnice folosirea liberă a limbii materne
atât în particular, cât şi în public, raporturile dintre grupurile nați-
onale dominant și cele minoritare au continuat să se erodeze ca la
un moment dat să se vehiculeze faptul că RSSM este măcinată de
disensiuni interetnice.

20
Алла Никитченко, Лингводидактические основы обучения украинскому языку
в общеобразовательных учебных заведениях Республики Молдова, în Tatiana Sto-
ianova (ed.), Educaţia multiculturală ca mijloc.., pp. 145-148.
21
O piatră de încercare, relaţiile interetnice. Dialog cu dl. Victor Grebenşcicov,
director General al Departamentului de Stat pentru Probleme Naţionale (25 aprilie
1991), în Sfatul Ţării, 19 iulie 1991.
22
Cecilia Gherman, Studierea limbii de stat de către adulţi, în Departamentul Relaţii
Interetnice al Republicii Moldova. Documente, date, fapte, comentarii, Chişinău, Edi-
tura Cartea Moldovei, 2003, pp. 131-133.

235
 În realitate, pe măsura intensificării procesului de desprindere
de URSS, prin desfășurarea primelor alegeri democratice în Sovietul
Suprem al RSSM, la 25 februarie şi 10 martie 1990, desemnarea
președintelui Sovietul Suprem Mircea Snegur, la 27 aprilie 1990,
precum și numirea lui Mircea Druc, la 25 mai 1990, în funcția de pre-
şedinte al Consiliului de Miniştri, devenit, la 5 iunie 1990, prim-mi-
nistru al RSS Moldoveneşti conform hotărârii Sovietului Suprem de
substituire a funcţiei de preşedinte al Sovietului de Miniştri, precum
și elaborarea unui program de suveranitate pentru Moldova, avea
loc dirijarea mobilizării populației pe principiul etnic (generat de
dezinformarea populației prin intermediul unor organe de presă de
limbă rusă23), ca și contrapondere la acțiunile autorităților locale de
obținere a independenței republicii față de centru.
Drept pretext pentru destabilizarea situației pe principiul
etnic a servit discutarea și adoptarea la Chișinău a legislației cu
referire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul republicii. Cu
încuviințarea liderilor de la Kremlin, spiritele conservatoare din
rândurile reprezentanților grupurilor naționale rusificate, coagulate
în jurul „grupării extremiste antimoldovenești Edinstvo”24, numită
după tradiţia republicilor baltice Interfront25, care proteja interesele
socio-politice ale vorbitorilor de limbă rusă şi susţinea ideea, pre-
cum şi eforturile găgăuzilor26 în „edificarea autonomiei lor”, făceau
vinovată conducerea republicii de adoptarea, mai ales, a legislaţiei
cu privire la trecerea „limbii moldoveneşti” la grafia latină și decla-
rarea acestea drept limbă de stat27.
Potrivit ultimelor cercetări, trebuie de menționat că, miş-
cările de emancipare naţională în perimetrul URSS a fost un fe-
nomen dirijat. Prin crearea „comitetelor de iniţiativă ale diferitor
Fronturi Populare” de către Comitetul Securităţii de Stat (KGB)
în colaborare cu Partidul Comunist al Moldovei (care în curând au
scăpat de sub controlul PCUS), dar şi prin formarea şi patronarea
Interfronturilor, minorităţile naționale vorbitoare de limbă rusă au
23
Partidul Popular Creștin Democrat. Documente.., p. 74.
24
Ibidem, p. 75.
25
Lidia Prisac, Relațiile etnoculturale, în Republica Moldova. Enciclopedie. Ediție
specială, Biblioteca Științifică Centrală „A. Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a
Moldovei, Chișinău, Tipografia Centrală, 2016, pp. 134-137.
26
Vezi: Dicționar de istorie.., p. 177.
27
Lidia Prisac, Arhitectura relațiilor interetnice.., pp. 93-94.

236
fost reunite pentru a contrabalansa raporturile de forţe în republi-
cile unionale şi a pune în dificultate realizarea oricăror proiecte de
secesiune de URSS28.
În RSSM, Interfrontul s-a situat în opoziţie faţă de Frontul
Popular din Moldova, manifestându-se pe arena politică prin ample
acţiuni de protest, greve îndreptate împotriva mişcării de renaştere
şi de eliberare naţională a populaţiei grupului dominant, generând
în cadrul societății a unei stări de spirit șovine, antirestructuriste29.
Recurgând la proteste şi greve împotriva grafiei latine și a decre-
tării „limbii moldoveneşti” drept limbă de stat, Interfrontul avea
menirea de-a conserva URSS în limitele sale intacte.
Astfel, în contextul polemicilor lingvistice din RSSM, po-
pulația raioanelor din centru şi nord se pronunţa pentru acordarea
limbii române statutului de limbă de stat, considerând că acest fapt,
în esență, poate proteja atât majoritatea cât și minoritățile națio-
nal-etnice. La Bender, în schimb, și cu precădere, în partea stângă
a Nistrului, pe motiv de aplanare a confruntărilor interetnice, se
cerea acordarea statutului de limbă de stat doar limbii ruse30.
Dacă grupul dominant pleda pentru limba română cu grafie
latină drept limbă de stat şi de comunicare între grupurile naționale,
reprezentanții tuturor conlocuitorilor de limbă rusă își doreau de-
cretarea a două limbi de stat. Liderii minorităţilor rusă şi găgăuză
susţineau ideea de a se acorda limbilor „moldovenească” şi rusă
statut egal de limbi de stat, respingând propunerea de acordare pen-
tru limba rusă a unei poziţii secundare, drept „limbă de comunicare
interetnică”. Opozanţii adoptării legislaţiei lingvistice din RSSM
invocau faptul că nu erau respectate normele Constituţiei URSS și
speculau pe chestiunea românizării şi a uniri RSS Moldovenești cu
România31.
Imixtiunea Moscovei în controversa politicii lingvistice din
RSSM și ostilitatea reprezentanților grupurilor minorităților nați-
onale, care, potrivit ultimului recensământ unional, formau peste
28
Gh. Cojocaru, Perestroika şi deşteptarea etniilor minoritare din URSS, în Destin
românesc. Revista de istorie şi cultură, Chişinău–Bucureşti, nr. 1, 2-3, 2008, pp. 41-54,
59-79.
29
Partidul Popular Creștin Democrat. Documente.., p. 75.
30
Lidia Prisac, Arhitectura relațiilor interetnice.., p. 93.
31
Arhiva Organizațiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM), F. 51,
inv. 74, dos. 110, f. 29.

237
30% din populația republicii (13,8% ucraineni, 13% ruşi, 3,5%
găgăuzi, 2% bulgari, 1,5% evrei, 0,5% belaruşi, 0,3% ţigani, 0,1%
polonezi, 0,8% alte naţionalităţi32) și constituiau ponderea (53,7%)
populației în orașele mari, precum Chişinău, Tiraspol, Tighina,
Bălţi, Râbniţa ş.a., a dus la divizarea pe criteriu etnic a colectivelor
de muncă în localitățile din estul și sudul republicii. Primele greve,
orientate împotriva limbii române şi în favoarea menţinerii statutu-
lui dominant al limbii ruse în viaţa socială, economică şi culturală
a republicii, au fost organizate la întreprinderile din Bălţi, Comrat,
Vulcăneşti, Tiraspol, Bender, Râbniţa şi zeci de întreprinderi din
Chişinău, inclusiv uzinele Vibropribor, Moldavhidromaş, Direcţia
Moldovenească de Aviaţie Civilă, Direcţia Moldovenească a Căilor
Ferate ş.a.33. Urmărindu-se prezervarea controlului Moscovei asu-
pra vieţii politico-economice din republică, protestatarii cereau asi-
gurarea poziției dominante a grupului etnic rus şi a celorlalte gru-
puri naţionale rusificate în domeniul administraţiei de stat. Printre
solicitări figura inclusiv contracararea tendințelor de desprindere a
republicii de URSS34.
Rolul decisiv în instigarea şi organizarea multiplelor diversi-
uni șovine și ilegale i-a revenit Consiliului Unit al Colectivelor de
Muncă (în rusă OSTK, în română CUCM) de la Tiraspol, precum
şi filialelor acestuia de la întreprinderile, instituțiile şi organizațiile
amplasate în raioanele şi oraşele din stânga Nistrului. Conform
ultimelor precizări, adepții CUCM, care speculau în problema
lingvistică, au fabricat arme de luptă la o serie de întreprinderi din
Bender, oferind undă verde adepților discursului pro-imperial pen-
tru a acționa radical în justificarea separatismului teritorial. Potrivit
documentelor de arhivă, procesul animozităților, pe măsura deru-
lării evenimentelor, a culminat cu acțiuni separatiste în raioanele
de est şi sud ale republicii. Cu referire la acest fapt, Biroul CC
al PCM consemna că împărţirea pe criteriu etnic republicii a avut

32
Vezi: Totalurile recensământului unional al populaţiei din RSSM din anul 1989.
Culegere de date statistice, vol. I, cartea 1, Chișinău, Comitetul de stat pentru statistică
al RSSM, 1991, p. 91.
33
AOSPRM, F. 51, inv. 74, dos. 73, f. 79.
34
Lidia Prisac, Sub ocrotirea „fratelui mai mare” sau despre „naţionalităţile conlo-
cuitoare”.., p. 435.

238
loc cu mult înainte de declanşarea mişcării separatiste în regiunea
transnistreană35.
Prin urmare, în condiţiile procesului de renaștere națională
care a deschis dosarul luptei pentru suveranitatea RSSM dirijat de
Frontul Popular din Moldova şi cu participarea masivă a popula-
ției grupului majoritar (care s-a trezit implicat în politică, într-un
timp record), la 23 iunie 1990, în legătură cu schimbarea denumirii
ţării, Parlamentul adopta Declaraţia cu privire la suveranitatea
Republicii Sovietice Socialiste Moldova36. Ceva mai târziu autorită-
ţile de la Chişinău iniţiau tratative cu conducerea URSS în vederea
recunoaşterii republicii ca stat independent, Parlamentul solicitând
lui Mihail Gorbaciov şi Legislativului URSS recunoaşterea dreptu-
lui la autodeterminare.
Pentru a tempera tendințele autorităților de la Chișinău, în ve-
derea recunoașterii RSS Moldova ca stat independent, elementele
conservatoare ale URSS, pe care miza Kremlinul, au intensificat
tactica stimulării separatismului teritorial în republica „rebelă”.
Chiar dacă la început, reprezentanţii grupurilor național-etnice, dar
şi exponenții locali rusificaţi, s-au pronunţat împotriva acţiunilor
lui Mihail Gorbaciov îndreptate spre liberalizarea statului sovietic,
ulterior, aceștia s-au arătat ostili față de mişcarea social-politică
din RSSM orientată spre suveranitate și independență. Aceste forţe
prosovietice, ostatice politicii imperiale, instigate la acţiuni vio-
lente împotriva autorităților locale, au fost antrenate de Moscova
într-un războiul contra suveranităţii, independenţei şi integrităţii
teritoriale a RSS Moldova. În aceste împrejurări, centrul sovietic,
furniza forţelor separatiste ajutor economic, politic şi militar, fapt
recunoscut, mai târziu şi de liderii separatişti37. Astfel, la scurt timp
după adoptarea suveranității RSS Moldova, se intensifica tactica
stimulării unui așa zis „război interetnic” prin declanșarea separa-
tismului teritorial, având loc autoproclamarea RSS Găgăuză, la 19
august 1990, și a RSS Transnistrene Moldovenești, la 2 septembrie
1990.
În pofida dezbinării teritoriale, RSS Moldova și-a continuat
calea spre independență, la 3 septembrie 1990, fiind instituită funcţia
35
AOSPRM, F. 51, inv. 74, dos. 110, f. 3.
36
Mihai Cernencu ş.a., op. cit., pp. 18-19.
37
Игорь В. Смирнов, Жить на нашей земле, Москва, 2001, pp. 70-71.

239
de preşedinte al republicii, în care era ales Mircea Snegur, iar la 4
septembrie 1990, funcția de preşedinte al Sovietului Suprem, în care
era ales Alexandru Moşanu. Drept răspuns la acțiunile subversive
ale Kremlinului de stimulare a tendințelor separatiste la Tiraspol
şi Comrat, Sovietul Suprem de la Chişinău adopta la 26 octom-
brie 1990 Hotărârea privind suspendarea provizorie a participării
RSSM la elaborarea proiectului Tratatului Comunităţii Statelor
Independente (CSI), „până la înlăturarea deplină a pericolului pen-
tru suveranitatea şi integritatea teritorială a RSS Moldova”38.
După lansarea, la 17 martie 1991, a referendumului pentru
menţinerea Uniunii Sovietice în conformitate cu Legea URSS din
27 decembrie 1990 Cu privire la votul întregului popor (referendu-
mul URSS) şi Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 16 ianuarie
1991 Cu privire la organizarea şi la măsurile de asigurare a efectu-
ării referendumului în problema păstrării URSS, Sovietul Suprem
al RSS Moldova aviza negativ aceste legi, deoarece „demonstrau
că nu au nimic comun cu principiile democratice universale de
participare a poporului la procesul efectiv de exercitare a puterii de
stat şi de determinare a propriului destin”39. Sovietul Suprem mai
afirma că „în republică nu este posibilă efectuarea a niciun fel de
referendum deoarece [...] la sud şi în zona Nistrului [...] continuă
dezmăţul constituţional şi activitatea politică necugetată, populaţia
republicii este provocată în permanenţă de confruntarea interetni-
că, se face tot posibilul pentru a submina eforturile orientate spre
realizarea concordiei civice şi păstrarea integrităţii teritoriale a
republicii”40. Astfel, până la data derulării referendumului era ex-
primată atitudinea negativă a Parlamentului RSS Moldova în raport
cu actele unionale şi problema consultării cetățenilor din republică
în vederea păstrării URSS, întrucât, în conformitate cu art. 74 din
Constituţia RSSM, legile URSS şi alte acte juridice ale organelor
puterii de stat şi ale administraţiei de stat ale URSS, precum şi
decretele preşedintelui URSS puteau intra în vigoare pe teritoriul
RSS Moldova doar după ce ar fi fost ratificate de Parlamentul RSS
Moldova41.
38
Mihai Cernencu ş.a., op. cit., pp. 32-33.
39
Ibidem, pp. 37-41.
40
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1991, nr. 1-2, pp. 13-21.
41
Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova, Chişinău, 1990, nr. 12,
pp. 41, 43.

240
 În consecință, la 6 martie 1991, preşedintele Mircea Snegur,
printr-o scrisoare adresată primului secretar al CC al PCM, Grigore
Eremei, avertiza că orice acțiune a CC al PCM şi ale organelor
sale în teritoriu, îndreptate spre organizarea şi efectuarea sub orice
formă, la 17 martie 1991, a referendumului în problema păstrării
URSS vor fi calificate ilegale, iar cei vinovaţi în încălcarea legii
vor fi traşi la răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare42.
În pofida tuturor măsurilor de contracarare a referendumului
întreprinse de Parlament, Preşedinţie şi Guvern, acesta, totuşi, a
avut loc, în mai multe localităţi ale RSSM. În zonele controlate de
separatişti, dar şi la Chişinău, forţele pro-unionale ale naţional-şo-
viniştilor ruşi au demarat activităţi pentru desfăşurarea acestuia.
Deputaţii Interfrontului în Parlament şi aliaţii lor au fost organiza-
torii şi promotorii referendumului în RSSM, formând comisia de
circumscripţie a referendumului unional, în componenţa căreia au
fost cooptaţi majoritatea membrilor Consiliului republican al aces-
tei organizaţii. Au fost tipărite buletine de vot de model unional,
fiind purtate negocieri cu conducerea CUCM şi a celor peste 30
de întreprinderi industriale mari din Chişinău, precum şi cu cea
a Căilor Ferate din Moldova, și Direcţia Aviaţiei Civile privind
deschiderea secţiilor de votare43.
Deşi referendumul pentru păstrarea URSS a fost desfăşurat în
mai multe republici precum Rusia, Ucraina, Bielorusia, Uzbekistan,
Azerbaidjan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan şi în Abhazia
georgiană, evenimentul în sine, nu asigura continuitatea Uniunii
Sovietice. Faptul că mai multe republici unionale (Ţările Baltice,
Armenia şi Georgia), inclusiv RSS Moldova, nu acceptase referen-
dumul constituia un avertisment serios pentru existența ulterioară
a URSS, procesul de destrămare a conglomeratului sovietic, dove-
dindu-se a fi unul ireversibil.
Lovitura de stat de la Moscova, cunoscută sub denumirea pe
puci, desfășurat între 19 și 21 august 1991, a accelerat procesul de
proclamare a independenţei în majoritatea republicilor unionale.
După ieşirea Ucrainei, la 24 august 1991, din componenţa Uniunii
Sovietice, devenea clar că nici Moldova nu mai putea rămâne în
imperiu, decizia cea mai importantă, privind adoptarea Declaraţiei
42
AOSPRM, F. 51, inv. 74, dos. 110, ff. 11-12.
43
Lidia Prisac, Arhitectura relațiilor interetnice.., p. 101.

241
de Independenţă a Republicii Moldova, fiind luată la 27 august
1991. Astfel, prin votul unanim al celor 277 de deputaţi prezenţi
(dintre care 52 din cei 150 de deputaţi nemoldoveni, inclusiv 6 din
cei 12 deputaţi găgăuzi), se decidea că statul Republica Moldova
este unul suveran, independent, democratic și liber să-şi hotărască
prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate
cu năzuinţele poporului, precum și faptul că acesta devenea „patria
comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi” cărora li se recu-
noştea şi garanta „păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii
lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”44.
În concluzie, examinând problema națională prin prisma de-
clarării suveranității de stat, putem afirma că, în fapt, „confruntarea
interetnică” din RSS Moldovenească a fost generată și acutizată
pe măsura desprinderii republicii de Uniunea Sovietică. Deși, în
contextul restructurării și a mișcării de redeșteptare națională, gru-
purilor conlocuitoare din republică li s-a oferit posibilitatea de-a
pleda pentru propria autonomie culturală în vederea susținerii con-
științei naționale, acestea s-au arătat, mai degrabă, ostile schimbă-
rilor inerente, căzând pradă manipulărilor propagandistice ale unui
imperiu în decădere, care tindea să-și mențină arealul de influență.
Degradarea situației în „problema națională” n-a finalizat odată
cu autoproclamarea celor două entități în sudul și estul republicii
după adoptarea Declarației de suveranitate, lucrurile au degenerat
treptat, ca la nici un an de la proclamarea independenței, Republica
Moldova să fie atrasă într-un război inechitabil dus în partea stânga
Nistrului cu fosta metropolă și implicarea directă a Armatei a 14-a
ruse.

44
Mihai Cernencu ş.a., op. cit., pp. 53-54.

242
 Ecouri internaționale referitoare
la Declarația de Suveranitate a RSS Moldova
Svetlana CEBOTARI,
doctor habilitat în științe politice, conferențiar universitar

Absolventă a Facultății Limbi și Literaturi

Străine (1996) și a Facultății Relații Internaționale,
Științe Politice și Administrative (2001), studii
de masterat (2002), doctorat în științe politice
(2006) și postdoctorat în științe politice (2015)
la Universitatea de Stat din Moldova. Domeniile
de interes științific: geopolitica, politica externă a
Republicii Moldova, politica externă a Federației
Ruse, cooperare regională, securitate internați-
onală. Autoare a peste 230 de lucrări științifice,
inclusiv patru monografii: Interesele geostrategi-
ce ale Federației Ruse în spațiul est-european,
Academia Militară a Forţelor Armate ,,Alexandru
cel Bun’’, Centrul de Studii Strategice de
Securitate și Apărare, Chişinău, 2016; Politica externă a Republicii Moldova
în contextul proceselor integraţioniste. Institutul Militar al Forţelor Armate,
Chişinău, 2008, (coautor); The Russian Federation’s Geostrategical Interests
in the Context of Formation of New Geopolitical Architecture. The Military
Academy of Armed Forces „Alexandru cel Bun”, The Center of Geostrategic,
Defense and Security Studies, Chisinău, 2018; Securitatea internațională în
contextul crizei Covid-19, Academia Militară a Forţelor Armate ,,Alexandru
cel Bun’’, Centrul de Studii Strategice de Securitate și Apărare, Chişinău, 2020.
A publicat trei manuale: Politologie militară. Note de Curs. (partea I), Centrul
de Studii Strategice de Securitate și Apărare, Chişinău, 2020. Politica externă
a Republicii Moldova. Note de curs, CEP USM, Chișinău, 2018; Securitatea
internațională, Centrul de Studii Strategice de Securitate și Apărare, Chişinău,
2020.
Expert asociat al Centrului de Studii Strategice Globale din America
Latină.

*******
La un interval de trei decenii de la declararea suveranității,
problema cu referire la statalitatea Republicii Moldova este o temă
prezentă atât în discursurile politicienilor, dar și a comunității

243
academice din țară. Ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că
astăzi Republica Moldova este o realitate, un stat suveran şi inde-
pendent, apărut pe harta lumii ca consecinţă a destrămării URSS,
ceea ce bineînţeles, îi justifică apariţia. Revigorarea mişcării de
renaştere şi eliberare naţională în Republica Sovietică Socialistă
Moldova (R.S.S.M) a fost favorizată de politica de democratizare,
restructurare, lansată de Mihail Gorbaciov în 1985. Astfel, la 23
iunie 1990, Sovietul Suprem al RSS Moldova (Parlamentul de la
Chişinău) de legislatura a douăsprezecea [5] a adoptat Declaraţia
Suveranităţii Republicii Moldova.
Pornind de la accepțiunea înaintată de către Joshua S.
Goldstein și Jon C. Prevehouse, ,, suveranitatea ... înseamnă că un
guvern are parte, cel puțin în principiu, de a face ce vrea pe terito-
riul său. Statele sunt separate, sunt autonome și nu răspund în fața
niciunei alte autorități ... În principiu toate sunt egale ca statut, dacă
nu și ca putere. Suveranitatea mai înseamnă și că statele nu trebuie
să se implice în treburile interne ale altor state” [6, p. 118].
Este evident faptul că atunci când se vorbește de suveranitate
se face trimitere la puterea pe care un stat o exercită atât în interiorul
granițelor, cât și în afara lor. Dacă elementele statului sunt poporul
sau națiunea (elementul personal), teritoriul (elementul material)
și puterea de stat sau puterea politică (elementul formal), atunci
suveranitatea poate fi definită ca o trăsătură esențială a puterii de
stat, reprezentând faptul că aceasta este singura putere cu caracter
statal în interiorul unui stat, fiind supremă în raport cu toate celelal-
te puteri, de natură nestatală, care există și se manifestă pe teritoriul
unui stat și care îi sunt subordonate, precum și independentă în
planul relațiilor internaționale, în raport cu celelalte state și cu alte
subiecte ale dreptului internațional public” [1, p. 236].
Astfel, Declaraţia Sovietului Suprem al RSS Moldova stipu-
lează în mod clar supremaţia legilor RSSM asupra celor unionale,
instituie cetăţenia republicană şi prevede dreptul suveran de a stabili
relaţii diplomatice cu toate ţările lumii [9]. Se menţionează ideea că
RSS Moldova respectă statutul ONU şi îşi exprimă adeziunea faţă
de principiile acestei organizaţii şi „avant la lettre” participă la cre-
area unui nou sistem de securitate în Europa. „Republica Sovietică
Socialistă Moldova este un stat suveran. Suveranitatea R.S.S.
Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii
244
Moldovei”, stabileşte primul articol al documentului. De aseme-
nea, în Declarație este indicat faptul că „pământul, subsolul, apele,
pădurile şi alte resurse naturale aflate pe teritoriul R.S.S. Moldova,
precum şi întregul potenţial economic, financiar, tehnico-ştiinţific,
valorile patrimoniului naţional” sunt declarate „proprietatea ex-
clusivă necondiţionată a RSS Moldova”. Totodată, documentul în
cauză stipula că „prezenta Declaraţie serveşte drept bază pentru
elaborarea noii Constituţii a R.S.S. Moldova, perfecţionarea le-
gislaţiei republicane şi ca poziţie a RSS Moldova pentru pregăti-
rea şi încheierea Tratatului unional în cadrul comunităţii statelor
suverane”[4].
De asemenea, conform Declarației, Republica Sovietică
Socialistă Moldova este un stat unitar și indivizibil, aceasta în-
semnând că nimeni, fără încuviințarea poporului suveran, nu are
dreptul să-și asume teritorii, resurse naturale și alte bogății aflate
pe teritoriul Republicii, ce constituie proprietatea întregului popor
[12, p. 809].
Rând pe rând, republicile unionale îşi declarau suveranita-
tea, desprinzându-se de URSS. Statele baltice, Lituania, Letonia
şi Estonia, au adoptat declaraţii privind suveranitatea lor încă în
anii 1988-1989. Georgia îşi declarase suveranitatea la 26 mai
1990, Rusia – la 12 iunie 1990, înaintea Republicii Moldova. RSS
Moldova a fost a şasea republică unională care îşi declara suverani-
tatea. Au urmat, în iulie, Ucraina şi Belarus, apoi celelalte republici
din URSS [5]. Adoptarea Declaraţiei de Suveranitate a fost prima
victorie importantă a forţelor democratice din Moldova în lupta de
renaştere şi eliberare naţională. Declaraţia de Suveranitate a fost
votată cu o singură abţinere [7].
Deși Republica Sovietică Socialistă Moldova și-a declarat
Suveranitatea, intenționând să iasă din sfera de influență a URSS,
reacția comunității internaționale la Declarație a fost una rezervată.
Astfel, pentru o mai bună comprehensiune a reacției comunnității
internaționale la Suveranitatea Moldovei, apare necesitatea de-a
face o retrospectivă și o analiză a a declarațiilor înaintate de către
înalții demnitari de state din acea perioadă cu referire la eveniment.
Chiar în ziua de 23 iunie 1990 în Republică s-a aflat delegația
Partidului Comunist al Lituaniei, condusă de Iozas Necrosius, mem-
bru al Biroului C.C. al PCL [13, p. 3]. În cadrul vizitei a avut loc un
245
schimb de păreri cu referire la problemele sociale, politice prezente
în ambele republici. De asemenea, Reprezentanții Lituaniei au
salutat Declarația de Suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste
Moldova [15, p. 3,4].
La 12 iulie 1990 la Chișinău s-a aflat o delegație parlamen-
tară din Republica Letonia. Delegația letonă, reprezentată de
către Dainis Ivans, prim-vicepreședintele Consiliului Suprem,
Indulis Berzins, vicepreședinte al Comisiei Permanente pentru
afaceri externe al Consiliului Suprem, Ianis Crecminis, secretar
al acestei comisii, în cadrul întrevederilor avute cu oficialii RSS
Moldova Ion Hadârcă, prim-vice-președintele Sovietului Suprem,
Victor Pușcaș, vicepreședintele Sovietului Suprem, Constantin
Oboroc, prim-vice-prim-ministru, Vasile Nedelciuc, președintele
Comisiei Permanente pentru relații externe a Sovietului Suprem,
Mihai Patras, președintele Comisiei Permanente pentru buget și
problemele economice al Sovietului Suprem, a salutat Declarația
de Suveranitate. Întâlnirea parlamentarilor RSS Moldova cu parla-
mentarii Republicii Letonia a fost primul contact oficial dintre cele
două state suverane, având ca scop pregătirea unor tratate la nivel
înalt și al încheierii unui tratat bilateral de prietenie și cooperare.
Asemănarea destinelor Moldovei și Letoniei, consecințele echiva-
lente ale tranzacției Molotov-Ribbentrop din 1939, identitatea sco-
purilor și ideilor consfințite în Declarația de Suveranitate, precum
și relațiile de prietenie au condiționat apropierea dintre cele două
state [3, p. 3]. Aceeași poziție a fost susținută mai apoi și de către
doamna Ivi Proos, consilierul președintelui Republicii Estoniene,
conform căreia situația din ambele republici era similară, în speci-
al cea cu referire la perioada anilor 1918-1920 [10, p. 6]. Trecutul
comun, dar și poziția fermă a Statelor Baltice de a ieși din sfera de
influență a Moscovei, a făcut ca acestea să susțină Declarația de
Suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldova.
În contextual analizei susținerii Declarației de Suveranitate
a RSSM de către comunitatea internațională merită atenție și
poziția exprimată de oficialii români. Astfel, Secretarul de Stat al
Ministerului Afacerilor Externe al României, Romulus Neagu, în
cadrul discursului acordat radiodifuziunii române menționa ,, ...
am avut o discuție cu domnul ambasador al afacerilor externe al
Moldovei privind dezvoltarea relațiilor României cu URSS, inclusiv
246
și cu Republica Sovietică Socialistă Moldova ... în perspectiva noii
orientări a politicii externe .... Declarația de Suveranitate a Moldovei
nu este un act singular. Documente asemănătoare au fost adoptate
și de alte republici unionale ale URSS. După cum rezultă din do-
cumentele oficiale sovietice, ele se înscriu în mișcarea și afirmarea
identității naționale a popoarelor aflate în componența URSS, în
preocupările vizând așezarea pe baze noi a relațiilor internaționale
în Uniunea Sovietică” [8, p. 5]. La perspectiva relațiilor moldo-ro-
mâne, Romulus Neagu s-a referit și în cadrul întrevederii din 28
iunie 1990 de la București cu delegația RSSM. În cadrul acestei
întrevederi Domnia sa a menționat că la acel moment ,,mai atârna
sabia lui Damocle deasupra capetelor...”. De asemenea, discutând
problema privind deschiderea reprezentanțelor consulare, libera
trecere a frontierei și intensificarea relațiilor din domeniul cultu-
ral, Romulus Neagu a exprimat părerea că problemele existente
în relațiile dintre România și Moldova trebuie să fie soluționate în
baza unor acorduri convenite mai întâi între Moscova și Chișinău,
ori Moscova și București” [ 14, p. 25]. Poziția precaută a României
față de Declarația de Suveranitate, dar și față de relațiile cu RSSM
a dominat practic pe parcursul întregului an 1990.
La acea etapă, Moscova, conform declarațiilor făcute la 9
iulie 1990 de către Eduard Șevarnadze, ministrul de Externe al
URSS, în cadrul întâlnirii cu ministrul de externe al RSSM, N.
Țîu, pleda pentru o nouă Uniune, cu delegarea de la Centru, a
mai multor împuterniciri reale republicilor. Ministrul de externe
sovietic considera că URSS mai putea supraviețui doar în cazul
în care ar continua procesul de democratizare atât a Uniunii, cât și
a fiecărei republici în parte, inclusiv a Moldovei [14, p. 28]. Atât
ministrul de Externe sovietic Eduard Șevarnadze, cât și președin-
tele URSS Mihail Gorbaciov nu concepeau și nu admiteau des-
trămarea statului sovietic. Adoptarea declarațiilor de suveranitate
ale republicilor unionale era considerată de către Mihail Gorbaciov
drept un preludiu benefic pentru noul tratat unional [12, p. 804].
Mrcea Snegur, primul Președinte al Republicii Moldova, în lucra-
rea ,,Labirintul destinului. Memorii” menționează, că în ajunul
adoptării Declarației de Suveranitate, ziarul rus ,,Krasnaia Zvezda”
a publicat un articol ,,plin de scorniri” cu referire la evenimentele
ce se derulau în acele zile la Chișinău [12, p. 788].
247
 Merită atenție și poziția oficialilor argentinieni. La 6 august
1990, RSSM a fost vizitată de o delegație a Partidului Comunist
din Argentina condusă de către Atos Faba, președintele partidului.
Deși scopul vizitei care a durat trei zile a fost de-a stabili contacte cu
RSS Moldova în diferite domenii, oficialii argentinieni s-au arătat
a fi rezervați în declarațiile vizavi de Declarația de Suveranitate a
țării [10. p. 5]. O poziție similară față de proclamarea Suveranității
Republicii Sovietice Socialiste Moldova a avut și ambasadorul
Australiei la Moscova Cavan Hogue. În cadrul vizitei domniei sale
la Chișinău din zilele de 18-19 septembrie 1990, acesta a decla-
rat că ,,recunoașterea Moldovei de către oficialii australieni se va
afirma pozitiv”. Totuși, în opinia oficialului ,,la acea etapă încă nu
existau toate premisele necesare pentru recunoașterea suveranității
Moldovei” [2, p. 68-69].
Deși anul 1990 s-a afirmat ca unul de referință pentru isto-
ria statului, fiind prima victorie substanțială în direcția eliberării
Republicii Moldova de sub presiunea Moscovei [12, p. 810], crearea
unui tablou integru cu referire la reacția comunității internaționale
față de Declarația de Suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste
Moldova rămâne a fi un subiect deschis. În contextul analizei po-
ziției statelor lumii față de recunoașterea suveranității Republicii
Moldova (la acel moment Republica Sovietică Socialistă Moldova)
reflectate în presa apărută în anii 1990 la Chișinău, este de menți-
onat faptul că Declarației de Suveranitate la acea etapă nu i-a fost
acordată suficientă atenție. Lipsa atenției și a reacției comunității
internațională la eveniment poate fi explicată prin prezența unei
incertitudini și neîncrederi în viitoarele evoluții a relațiilor dintre
Centru și fostele republici unionale, inclusiv Moscova și RSS
Moldova.

Bibliografie:
1. Bocancea S., Suveranitatea. Concepte și teorii social-politice,
Institutul European, Iași, 2011, p. 236.
2. Cojocaru Gh. E., Politica externă a Republicii Moldova. Studii.
Chişinău: Ed. „Civitas”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, 2001,
p. 68-69.
3. Comunicat oficial. Moldova Socialistă, 15 iulie, 1990, p. 3.

248
4. Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova nr.
148-XII din 23.06.90.Veştile nr.8/192, 1990.http://www.constcourt.
md/pageview.php?l=ro&idc=11&id=275&t=/Prezentare-generala/
Premise-istorice/Declaratia-suveranitatii/
5. 23 de ani de la adoptarea Declaraţiei de Suveranitate a Republicii
Moldova https://unimedia.info/stiri/23-de-ani-de-la-adoptarea-dec-
la-ratiei-de-suveranitate-a-republicii-moldova-62375.html
6. Goldstein J. S., Prevehouse J.C., Relații Internaționale, Polirom,
Iași, 2008.
7. La 23 iunie 1990 Sovietul Suprem al RSS Moldova a adoptat
Declarația de suveranitate.
8 . https://sputnik.md/politics/20180623/20022442/ziua-suverani-
tatii-republicii-moldova.html
9. Lărgind colaborarea. Interviul acordat de Romulus Neagu,
Secretarul de Stat la Ministerul Afacerilor Externe al României
Radiofuziunii Române, Moldova Socialistă, 19 iulie, 1990, p. 5.
10. Moldova pe calea democraţiei şi stabilităţii din spaţiul post-sovietic,
p. 238.
11. Nopți albe la Tallinn. Dialog cu d-na Ivi Proos, consilierul președin-
telui Republicii Estone. Tineretul Moldovei, 25 iulie, 1990, p. 6.
12. Oaspeții din Argentina, Moldova Suverană. 7 august 1990. p. 5
13. Snegur M., Labirintul destinului. Memorii. Vol. I., Fundația
,,Draghiște”, Chișinău, 2007, 857 p.
14. Spre ce tinde Lituania (discuție cu dna Kazimira Prunskene, prim
–ministru al Republicii), Moldova Suverană. 24 august 1990, p. 3
15. Țîu N., Diplomația în culise. Suveranitate, Independență, Război
&Pace. 1990-1998, București, 2002, 388 p.
16. Vizita delegației, Moldova Socialistă, 23 iunie 1990, p. 3-4.

249
Suveranitatea Republicii Moldova în contextul
problemei transnistrene
Prof. dr. Marian ZIDARU,
Societatea de Științe Istorice, filiala Constanța, România

Doctor în istorie, conferenţiar univer-

sitar la Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării
şi Ştiinţe Politice, din cadrul Universităţii
„Andrei Şaguna” din Constanţa, România.
Autor și coordonator a 8 volume de
studii și documente, 46 de articole în reviste
de specialitate şi de cultură. Participant la
39 de conferințe și congrese internaţionale.
Coordonator a două proiecte finanţate de
Departamentul pentru Românii de pretutin-
deni: 1) 90 de ani de la Unirea Basarabiei
cu România, finalizat prin organizarea unei
conferinţe cu participare internaţională şi publicarea volumului cu acelaşi titlu,
la Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2008; 2) Arc peste timp, 23
August 1939-23 August 1944, finalizat prin organizarea unei conferinţe cu
participare internaţională şi publicarea volumului cu acelaşi titlu, la Editura
ExPonto, Constanţa, 2009.

*******
Conflictul transnistrian este unul dintre cele mai vechi
conflicte din spațiul ex-sovietic care pune față în față autorită-
țile Republicii Moldovei și cele ale nerecunoscutei Republici
Moldovenești Nistrene. Acest conflict pune problema suveranității
Republicii Moldova reprezentând o gravă amenințare la adresa
securității acestui stat. Lucrarea pe care o propunem analizează
aspectele politice și militare ale conflictului transnistrian căutând
să răspundă la întrebarea de ce nu s-a soluționat acest conflict după
28 de ani de la apariție.
La 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Socialistă
Sovietică Sovietică Pridnestroviană; „Pridnestrovie”, în limba
rusă și în variantă prescurtată. La 22 decembrie 1990, președintele
Gorbaciov a semnat un decret prin care a fost anulată decizia celui
de-al doilea Congres al Deputaților Poporului din Transnistria din
250
2 septembrie 1990. Timp de două luni, autoritățile moldovenești
s-au abținut să ia măsuri împotriva acestei proclamații. Transnistria
a devenit una dintre „republicile nerecunoscute”, care au apărut în
toată URSS, alături de Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah.
Aceste state autoproclamate au menținut legături strânse între ele.
Una dintre primele ciocniri dintre guvernul moldovean și separa-
tiști a avut loc la 2 noiembrie 1990 la Dubăsari. Femeile locale au
luat cu asalt Curtea și Parchetul și au rămas acolo câteva ore. Un
detașament de poliție a fost apoi trimis pentru a elimina un blocaj
rutier plasat de locuitorii orașului pe podul peste râul Nistru, care
a întrerupt efectiv legăturile orașului cu guvernul central. După ce
au fost împiedicați să elimine blocajul rutier, polițiștii au deschis
focul, trei locuitori din Dubăsari fiind uciși și 13 răniți, rezultând
primele victime ale conflictului1. În urma eșecului încercării de
lovitură de stat sovietică din 1991, la 27 august 1991, parlamen-
tul moldovean a adoptat Declarația de independență a Republicii
Moldova. Declarația făcea referire la Pactul Molotov – Ribbentrop
ca fiind nul și neavenit și privea independența Moldovei ca pe
un act de eliminare a consecințelor politice și juridice ale celor
de mai sus, declarând că înființarea RSS Moldovenească pe teri-
toriile Basarabiei, nordului Bucovinei, ținutului Herța și cele ale
RASS Moldovenești a fost făcută în absența unui temei juridic
real2. Autoritățile de la Tiraspol au interpretat acest lucru în sensul
că fuziunea din 1940 a celor două maluri ale râului Nistru a fost
dizolvată. Cu toate acestea, Moldova nu a fost de acord, deoa-
rece porțiuni mari din teritoriul ocupat în 1940 de URSS rămân
în componența Ucrainei și aproape imediat a luat măsuri pentru
afirmarea suveranității sale pe întregul teritoriu al fostei RSSM.
În acea perioadă, Republica Moldova nu avea propria armată și
primele încercări de a crea una au avut loc la începutul anului 1992
ca răspuns la escaladarea conflictului. Noul parlament independent
moldovean a cerut defunctului guvern al URSS „să înceapă ne-
gocierile cu guvernul moldovenesc pentru a pune capăt ocupației
ilegale a Republicii Moldova și a retrage trupele sovietice de pe
teritoriul Moldovei”.
1
Erika Dailey, Jeri Laber, Lois Whitman (1993). Human Rights in Moldova: The
Turbulent Dniester (Page 4). Human Rights Watch. Retrieved 5 September 2011.
2
Moldova’s 1991 Declaration of Independence, at the Wayback Machine

251
 Când, la 29 august 1991, liderul secesiunii transnistrene Igor
Smirnov și alți trei deputați au sosit la Kiev, capitala Ucrainei, pen-
tru a se întâlni cu liderul ucrainean Leonid Kravchuk, Smirnov și
Andrei Cheban au fost arestați de poliția moldoveană și transportați
imediat la o închisoare din Moldova. În semn de protest, comitetul
de grevă al femeilor, condus de Galina Andreeva, a blocat linia
de cale ferată Moscova-Chișinău într-un punct intermediar între
Bender și Tiraspol, până când arestații au fost eliberați de președin-
tele Republicii Moldova Mircea Snegur în încercarea de a înăbuși
protestele. La sfârșitul anului 1991, polițiștii din Tiraspol și Râbnița
au jurat credință PMR.
În timp ce politica oficială a Federației Ruse la începutul
declanșării conflictului armat pe scară largă în 1992 a fost una
de neutralitate, mulți soldați și ofițeri ai Armatei a 14-a erau
simpatizanți pentru cauza separatistă au aderat la PMR și au
participat activ la lupte ca parte a forțelor sale armate, Garda
Republicană. Mai mult, o cantitate considerabilă din materialul
armatei a fost luată fără rezistență sau dată forțelor armate PMR3.
Ofițerul comandant al armatei, generalul G. I. Yakovlev, a susținut
în mod deschis nou creata republică. A participat la fondarea PMR,
a servit în Sovietul Suprem al PMR și a acceptat funcția de prim
președinte al Departamentului Apărării al PMR la 3 decembrie
1991, cerând Comandantului șef al forțelor armate CSI, Yevgeny
Shaposhnikov, pentru a-l scuti de gradul și serviciul său în armata
rusă4. Succesorul lui Yakovlev, generalul Yuriy Netkachev a adop-
tat o poziție mai neutră în conflict. Cu toate acestea, încercările sale
de mediere între Chișinău (capitala Moldovei) și Tiraspol (capitala
PMR) nu au reușit în mare parte5.
La 23 martie 1992, Shaposhnikov a semnat un decret prin
care se autoriza transferul echipamentului militar al unităților
armatei a 14-a de gardă staționate pe malul drept al Nistrului
către Republica Moldova. Acest echipament militar constituise
3
Uppsala Conflict Data Program, Moldova: Dniestr (entire conflict),Government of
Moldova – PMR, http://www.ucdp.uu.se/gpdatabase/gpcountry.php?id=108&region-
Select=9-Eastern_Europe#
4
„UCDP - Uppsala Conflict Data Program”. ucdp.uu.se
5
John Mackinlay and Peter Cross: Regional Peacekeepers, The Paradox of Russi-
an Peacekeeping. United Nations University Press: New York & Paris, 2003. Pages
140–141]

252
majoritatea materialului utilizat de Armata Națională a Moldovei
în următorul război al Transnistriei. Un al doilea decret, emis la 1
aprilie 1992 de Boris Elțin a transferat personalul Armatei a 14-a
de pază, precum și toate echipamentele militare din stânga, inclusiv
un depozit mare de arme la Cobasna, aflat sub jurisdicția Rusiei6.
Până în iunie 1992, situația a ajuns la un angajament militar
deschis. Odată cu dezintegrarea armatei ruse în timpul celor mai
grele lupte din și în jurul orașului Bender, în urma unei ofensive co-
ordonate de către forțele moldovenești, generalul maior Alexander
Lebed a ajuns la sediul armatei a 14-a pe 23 iunie cu ordin perma-
nent de: „oprire a conflictului cu orice mijloace disponibile, ins-
pectați armata, preveniți furtul armamentelor din depozitele sale și
asigurați evacuarea fără obstacole a armamentelor și a personalului
armatei din Republica Moldova și pe teritoriul ucrainean”. După o
scurtă evaluare a situației, el a preluat comanda armatei, eliberându-l
pe Netkachev și a ordonat trupelor sale să intre direct în conflict.
La 3 iulie, la ora 03:00, o salvă masivă de artilerie provenită din
formațiunile armatei a 14-a staționate pe malul stâng al Nistrului a
anulat forța moldovenească concentrată în pădurea Hârbovăț, lângă
Bender, încheind efectiv faza militară a conflictului. Potrivit cel
puțin unei surse moldovenești, 112 soldați moldoveni au fost uciși
de bombardament7. Un acord de încetare a focului a fost semnat
pe 21 iulie. Acest document oficial ale cărui linii generale au fost
stabilite de partea rusă a fost semnat de președinții Rusiei (Boris
Elțin) și ai Moldovei (Mircea Snegur). Acordul prevedea forțele de
menținere a păcii însărcinate cu asigurarea respectării acordurilor
de încetare a focului și de securitate, compuse din cinci batalioa-
ne rusești, trei batalioane moldovenești și două batalioane PMR
sub ordinele unei structuri comune de comandă militară, Comisia
mixtă de control (CMC).
Se estimează că, în total, aproape o mie de oameni au
fost uciși în conflict, numărul de răniți apropiindu-se de 3.000.
Spre deosebire de multe alte conflicte post-sovietice, IDP-urile
6
John Mackinlay and Peter Cross: Regional Peacekeepers, The Paradox of Russi-
an Peacekeeping. United Nations University Press: New York & Paris, 2003. Pages
140–141]
7
Large-scale and gross violations of human rights and the situation in the zone of
armed conflict in and around the city of Bendery (June-July, 1992)”. Human Rights
Center „Memorial”.

253
(persoanele strămutate intern) nu au atins un număr mare în războ-
iul din Transnistria.
La câteva zile după ce s-a convenit armistițiul, o confruntare
militară între o unitate locală de autoapărare și armata moldove-
nească a avut loc la Gâsca (Gyska), un sat cu majoritate etnică rusă
lângă Bender. Cel puțin trei săteni au fost uciși. În timpul luptei,
clădirile civile au fost avariate sau distruse de focul artileriei.
Rapoartele ulterioare privind încălcarea încetării focului au fost
aduse sub control fără pierderi cunoscute de vieți omenești.
Rolul armatei a 14-a rusă în zonă a fost crucial pentru re-
zultatul războiului. Poziția de inferioritate a armatei moldove-
nești a împiedicat-o să câștige controlul asupra Transnistriei. De
atunci, Rusia a desființat armata a 14-a și a redus forța trupelor din
Transnistria la un corp de aproximativ 1.300 de oameni care fac
parte din JCC. Având în vedere copleșitoarea superioritate militară
a PMR, Moldova a avut puține șanse să obțină victoria, iar luptele
au fost nepopulare pentru populația sceptică din Moldova8.
În Transnistria nu există birouri reprezentative, consulate sau
ambasade ale Republicii Moldova. Suveranitatea transnistreană este
recunoscută de trei actori politici: Abhazia, Nagorno-Karabakh și
Osetia de Sud9. Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud sunt membri
ai Comunității pentru Democrație și Drepturile Națiunilor, o orga-
nizație de state din fosta URSS care au recunoaștere internațională
limitată. Deși Rusia nu recunoaște Transnistria ca stat independent,
menține un consulat la Tiraspol (capitala transnistreană)10
Situația militară curentă este următoarea:
Armata Moldovei
Bugetul pentru armată se ridică la abia 0,3 la sută din pro-
dusul intern brut și este cu greu suficient pentru hrana și cazarea
soldaților. Starea armatei moldovenești este deplorabilă. Țara are
nevoie în special de artilerie nouă. O problemă majoră este pre-
zența a trei armate pe teritoriul Moldovei: armata națională, armata
8
William Crowther,”Moldova: caught between nation and empire,” in New States,
New Politics, Ian Bremmer and Ray Taras, eds., (Cambridge: Cambridge University
Press, 1997), 322.
9
Ministry of Foreign Affairs of Pridnestrovskaia Moldavskaia Respublica (2005). „On
Adoption of the Foreign Policy Concept of Pridnestrovskaia Moldavskaia Respublica”
10
Lungu, Karina (2016). „Transnistria: From entropy to exodus”. European Council
for Foreign Relations

254
regiunii separatiste transnistrene și unitățile rusești staționate în
Transnistria, care nu a fost recunoscută la nivel internațional de
niciun stat și este încă parte Moldovei în conformitate cu drep-
tul internațional, dar este susținut în mod deschis de Moscova. În
aceste condiții, securitatea și stabilitatea țării sale sunt în pericol.
O modernizare a armatei moldovenești ar servi scopului de apă-
rare. Potrivit cifrelor oficiale, dacă ar exista o urgență, aproxima-
tiv 700.000 de moldoveni ar putea fi chemați la arme, dar criticii
se îndoiesc de acest număr. În plus, armele sunt vechi și în stare
proastă - majoritatea din inventarul fostei armate sovietice11. Până
în 2006-2007, forțele terestre moldovenești au fost reduse la o forță
de 5.710, incluzând trei brigăzi de pușcași motorizate, o brigadă
de artilerie și forțe speciale independente și batalioane de ingineri,
plus o unitate de pază independentă. Echipamentele și armamentul
au inclus 44 de AIFV BMD-1 și 266 APC, inclusiv 91 TAB-71,
precum și 227 de piese de artilerie. Forțele aeriene moldovenești au
doar 2 An-2 Colts, 1 An-26 Curl, 2 An-72 Coalers, 8 Mi-8 Hips și
12 SA-3 „Goa” SAM în serviciu, cu 1.040 de personal12.

Prezența militară a Rusiei în Transnistria13

Acordul de încetare a focului din iulie 1992 a stabilit o prezență
rusă de menținere a păcii în Transnistria și un contingent militar rus
de 1.200 de membri care este prezent în Transnistria. Trupele ruse
staționate în părți ale Moldovei, cu excepția Transnistriei, de pe vre-
mea URSS, au fost complet retrase în Rusia până în ianuarie 1993.
În aprilie 1995, fosta armată a 14-a a devenit Grupul Operațional al
Forțelor Ruse, care până în anii 2010 se redusese la două batalioane
și nu mai mult de 1.500 de soldați.
La 21 octombrie 1994, Rusia și Moldova au semnat un acord
care a angajat Rusia să retragă trupele în trei ani de la data intrării
în vigoare a acordului; acest tratat nu a intrat însă în vigoare, deoa-
rece Duma rusă nu l-a ratificat. Tratatul privind forțele armate con-
venționale în Europa (CFE) a inclus un paragraf despre scoaterea
trupelor rusești de pe teritoriul Moldovei și a fost introdus în textul
11
As Ukraine rages next door, Moldova is building up arms, https://www.dw.com/en/
as-ukraine-rages-next-door-moldova-is-building-up-arms/a-18395134
12
Routledge/IISS, IISS Military Balance 2007, p.170
13
https://www.politicalholidays.com/transnistriahttps://rpr.org.ua/en/news/looking-
in-the-mirror-what-transnistria-tells-us-about-donbas/

255
Declarației Summitului OSCE de la Istanbul (1999) în care Rusia
s-a angajat să-și scoată trupele din Transnistria până la sfârșitul
anului 2002. Cu toate acestea, nici după 2002, parlamentul rus nu
a ratificat acordurile de la Istanbul. La 19 iulie 2004, după ce a
trecut în cele din urmă prin parlament, președintele Vladimir Putin
a semnat Legea privind ratificarea Tratatului CFE în Europa, care a
angajat Rusia să înlăture armamentele grele limitate de acest tratat.
Andrei Stratan, fost ministru al Afacerilor Externe al Moldovei,
a declarat în discursul său din cadrul celei de-a 12-a reuniuni a
Consiliului ministerial al OSCE de la Sofia din 6-7 decembrie
2004 că „Prezența trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova
este împotriva voinței politice autorităților constituționale moldo-
venești și sfidează normele și principiile internaționale recunoscute
în unanimitate, fiind calificate de autoritățile moldovenești drept
ocupație militară străină desfășurată ilegal pe teritoriul statului”.
Cu toate acestea, începând cu 2007, Rusia insistă că și-a îndeplinit
deja aceste obligații. Aceasta afirmă că trupele rămase servesc ca
menținători ai păcii autorizați în conformitate cu încetarea focului
din 1992, nu încalcă acordurile de la Istanbul și vor rămâne până
când conflictul va fi rezolvat pe deplin. Pe de altă parte, Moldova
consideră că mai puțin de 500 de soldați sunt autorizați în confor-
mitate cu încetarea focului și, în 2015, a început să aresteze și să
deporteze soldații ruși care fac parte din forțele în exces și încearcă
să folosească aeroporturile moldovenești.
Într-o rezoluție NATO din 18 noiembrie 2008, Rusia a
fost îndemnată să își retragă prezența militară din „regiunea
transnistreană a Moldovei”. În 2011, senatorul american John
McCain a susținut într-o vizită în Moldova că Moscova încalcă in-
tegritatea teritorială a Moldovei și Georgiei și una dintre „normele
fundamentale” ale „comportamentului internațional”. La 21 mai
2015, parlamentul ucrainean a adoptat o lege care încetează cinci
acorduri de cooperare cu Rusia. Această lege încetează „Acordul
privind tranzitul unităților militare ruse situate temporar pe teri-
toriul Republicii Moldova prin teritoriul Ucrainei” din 4 decem-
brie 1998. Un punct de acces pentru soldații ruși care călătoresc
în Transnistria rămâne Aeroportul Internațional Chișinău și scurta
călătorie terestră de acolo până la Tiraspol. De-a lungul anilor,
Moldova a permis în mare măsură ofițerilor și soldaților ruși să
256
tranziteze aeroportul în drumul lor spre Transnistria, deși în anu-
mite puncte (de exemplu în 2015) Chișinău a blocat periodic și a
deportat soldați care nu au fost identificați în mod clar ca men-
ținători de pace internaționali sau care au nu a oferit o notificare
prealabilă suficientă. Probabil că Chișinăul ar fi de acord numai cu
posibilitatea transferării angajaților, ofițerilor și soldaților forțelor
de menținere a păcii. Trecerea soldaților armatei a 14-a ar fi ilegală.
La 27 iunie 2016, o nouă lege a intrat în vigoare în Transnistria,
sancționând acțiunile sau declarațiile publice, inclusiv prin utili-
zarea mijloacelor de informare în masă, a rețelelor de informații și
telecomunicații sau a internetului, criticând misiunea de menținere
a păcii a armatei ruse în Transnistria sau care prezintă interpretări
percepute a fi „false” de către guvernul transnistrean al misiunii de
menținere a păcii armatei ruse. Pedeapsa este de până la trei ani
de închisoare pentru oamenii obișnuiți sau de până la șapte ani de
închisoare dacă infracțiunea a fost săvârșită de o persoană respon-
sabilă sau de un grup de persoane prin acord prealabil14.

Controlul armelor și dezarmarea

În urma prăbușirii Uniuni Sovietice, Armata a 14-a rusă a
lăsat 40.000 de tone de armament și muniție în Transnistria. În
anii următori au existat îngrijorări că autoritățile transnistrene vor
încerca să vândă aceste stocuri la nivel internațional și s-a aplicat o
presiune intensă pentru ca acestea să fie eliminate de către Federația
Rusă. În 2000 și 2001, Federația Rusă a retras pe calea ferată 141 de
piese de artilerie autopropulsate și alte vehicule blindate și a distrus
local, 108 tancuri T-64 și alte 139 de echipamente militare limitate
de Tratatul privind forțele armate convenționale în Europa (CFE) .
În 2002 și 2003 oficialii militari ruși au distrus alte 51 de vehicule
blindate, toate fiind tipuri nelimitate de Tratatul CFE. OSCE a
observat și verificat, de asemenea, retragerea a 48 de trenuri cu
echipament militar și muniție în 2003. Cu toate acestea, nu au mai
avut loc alte activități de retragere din martie 2004 și încă 20.000
de tone de muniție, precum și unele echipamente militare rămase
sunt încă în curs de îndepărtare.
14
Rapoartele de țară asupra drepturilor omului pe anul 2017Departamentul de Stat
al SUA• Biroul pentru Democrație, Drepturile Omului și Munc, https://md.usembassy.
gov/wp-content/uploads/sites/210/2017-hrr-ro.pdf

257
 În toamna anului 2006, conducerea transnistreană a
fost de acord să lase un inspectorat OSCE să examineze
munițiile, iar accesul ulterior a fost convenit în continuare.
Inspecțiile recente ale armelor au fost permise de Transnistria și
efectuate de OSCE. Sarcina revine Federației Ruse de a elimina
restul bunurilor. Autoritățile transnistrene au declarat că nu sunt
implicate în fabricarea sau exportul de arme. Oficialii OSCE și
ai Uniunii Europene au declarat în 2005 că nu există dovezi că
Transnistria „a traficat vreodată arme sau materiale nucleare”
și o mare parte din alarmă se datorează încercărilor guvernului
moldovean de a pune presiune pe Transnistria. În 2007, experții
străini care lucrează în numele Organizației Națiunilor Unite au
declarat că nivelurile de transparență din punct de vedere istoric
și negarea continuă a investigațiilor complete ale monitorilor in-
ternaționali au întărit percepțiile negative asupra guvernului trans-
nistrean, deși cooperarea recentă a autorităților transnistrene ar fi
putut reflecta o schimbare în atitudinea Transnistriei. Raportul lor
a precizat că dovezile privind producția și traficul ilicit de arme în
și din Transnistria au fost exagerate în trecut, deși este probabil ca
traficul de arme ușoare să fi avut loc înainte de 2001 (ultimul an
când datele privind exporturile au arătat o valoare de 900.000 USD
a „armelor, munițiilor, pieselor și accesoriilor acestora” exportate
din Transnistria). Raportul afirmă, de asemenea, că același lucru
este valabil și pentru producția de astfel de arme, care probabil ar
fi fost efectuată în anii 1990, în primul rând pentru echiparea for-
țelor transnistrene. Purtătorul de cuvânt al misiunii OSCE, Claus
Neukirch, a vorbit despre această situație: „Se vorbește adesea des-
pre vânzarea armamentului din Transnistria, dar nu există dovezi
convingătoare”. În 2010, Viktor Kryzhanovskyi, trimisul special
al Ucrainei în Transnistria, a declarat că la acea vreme nu exista
trafic de arme sau trafic de droguri prin secțiunea transnistreană a
frontierei ucrainene-moldovene15.

Armata autoproclamatei republici nistrene

Forțele armate sunt compuse din 4.500 - 5.500 de soldați
activi (cu 15.000 - 20.000 de oameni în rezervă). Statul Major al
15   Contrabanda cu droguri, http://eubam.org/ro/what-we-do/comba-
ting-drug-smuggling/

258
Forțelor Armate - Este corpul de comandă și conducere al forțelor
armate. Este însărcinată cu aplicarea strategiei militare care vine
de la ministerul apărării. • Garda de Onoare PMR - De la înființa-
rea sa la 6 noiembrie 1997, Garda de Onoare PMR a participat la
întâmpinarea oaspeților și la festivități și ceremonii. Comandanții
notabili ai unității includ pe Yaroslav Isak, Valentin Rasputin și
Artem Chernichenko. • Grupul Statului Major General - Muzicienii
formației au cel puțin un an de experiență în serviciile muzicale ale
forțelor armate rusești, moldovenești și ucrainene. Repertoriul lor
include peste 500 de lucrări ale compozitorilor străini. Trupa este
condusă de colonelul Vitaly Voinov.
• Batalionul Forțelor Speciale
• Batalionul de securitate
• Compania de informații
Armata regulată
• Brigada 1 Infanterie Motorizată (Tiraspol)
• Brigada 2 Infanterie Motorizată (Bender)
• Brigada 3 Infanterie Motorizată (Rîbnița)
• Brigada 4 Infanterie Motorizată (Dubăsari)
• Batalionul de tancuril
• Regimentul de artilerie
• Regimentul antiaerian
• Forța de menținere a păcii
• Grăniceri PMR
Sprijin suplimentar este oferit de Grupul Operațional al
Forțelor Ruse ale Armatei Ruse, cu sediul în orașul transnistrean
Cobasna.
• Educație militară
Institutul militar al Ministerului Apărării (Военный институт
Министерства обороны) - Înființat în mai 1993, este cea mai im-
portantă instituție militară din forțele armate. A fost reorganizat
ca instituție independentă de Universitatea de Stat Șevcenko din
Transnistria la 30 aprilie 2008. În august 2009, institutul a primit
un steag de luptă și i s-a acordat onoarea de a fi redenumit în cinstea
lui Alexander Lebed în iulie 201216.

16
Meyer M., Borgen Chr. Dezgheţarea uni conflict „îngheţat”: Aspecte legale ale
crizei separatiste din Moldova. – Chişinău, 2006, p.8.

259
 • Școala militară Tiraspol Suvorov - A fost înființată la 1 sep-
tembrie 2017 și se bazează pe școlile militare Suvorov din Rusia și
Belarus.
• Corpul republican al cadeților Dzerzhinsky
• Cursuri de pregătire de bază pentru specialiști militari.
Garda de Onoare PMR este echipată cu puști cu puști AK-74.

Echipament ușor arme mici

Nume Origine Tip Variantă Note
Makarov Uniunea Pistol
Sovietică semiautomat
SVD Dragunov Rusia Pușcă cu lunetă
AK-47 Rusia Pușcă de asalt
AKM Rusia Pușcă de asalt
PKM Uniunea Mitralieră de uz
Sovietica general
RPG-7 Rusia Aruncător de
grenade cu rachetă
RPG-18 Rusia Aruncător de
grenade cu rachetă
RPG-22 Rusia Aruncător
anti-tanc
RPG-26 Rusia Aruncător RPG-27
anti-tanc

Blindate
Nume Origine Tip Variantă Note
BMP-1P Uniunea Mașină
Sovietică blindată a
infanterie
T-64BV Uniunea Tanc 18 bucăți
Sovietică principal operaționale
de luptă
T-55 - -
MT-LB Rusia APC
GMZ-3 Rusia APC
BTR-70 Uniunea APC
Sovietică

260
 BTR-60 Uniunea APC Vehicul cu
Sovietică capabilități
amfibii

BRDM-2 Uniunea APC Vehicul cu

Sovietică capabilități
amfibii
BMP-1 Uniunea Mașină
Sovietică blindată a
infanterie

Artilerie
Nume Origine Tip Variantă Note
BM-21 Grad Uniunea Lansator de
Sovietica rachete multiple
D-44 Uniunea Tun de câmp
Sovietica

Artilerie antiaieriană
Nume Origine Tip Variantă Note
ZU-23-2 Uniunea Tun Antiaerian
Sovietică
ZPU-4 Uniunea Tun Antiaerian
Sovietică
KS-19 Uniunea Tun Antiaerian
Sovietică
AZP S-60 Uniunea Tun Antiaerian
Sovietică Autopropulsat
9K38 Igla Uniunea MANPADS
Uniunea Sovietică
Sovietica

Forțele Aeriene
Nume Origine Tip Variantă Note
Antonov An-2 Uniunea transport 3 aparate
Uniunea Sovietică Unul are aripi
Sovietica. deteriorate și nu
este navigabil

261
 Antonov An-26 Uniunea transport. 1 aparat
Uniunea Sovietică Nu este
Sovietica navigabil
Mil Mi-2 Uniunea Elicopter 4 aparate
Uniunea Sovietică utilitate /
Sovietica transport
Polonia]
Mil Mi-8 Uniunea Elicopter 6 aparate
Uniunea Sovietică utilitate / la unul lipsesc
Sovietica transport palele rotorului
utilitate / și nu este
navigabil
Yakovlev Uniunea Avion de 2 aparate
Yak-52 Sovietică antrenament

Situația actuală
Grupul operațional era din iunie 2019 comandat de colonelul
rus Dmitry Zelenkov și număra 1.500 de soldați. Acesta servește
alături de Comisia mixtă de control. În prezent responsabilă de
menținerea controlului asupra situației militare din Zona de se-
curitate de pe Nistru este Comisia Unificată de Control, organism
tripartit (Rusia, Chişinău și Tiraspol) la care participă și observatori
militari ucraineni17. Fostul ministru de externe Nicu Popescu decla-
ra: „Retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova
continuă să fie o prioritate majoră a politicii externe a Republicii
Moldova. Republica Moldova este un stat neutru, categoric nu-și
dorește trupe străine pe teritoriul său, orice prezență militară stră-
ină încalcă legislația Republicii Moldova, încalcă angajamentele
internaționale ale Republicii Moldova, dar și ale Rusiei asumate
în cadrul OSCE și încalcă și subminează statutul de neutralitate al
Republicii Moldova, și este în interesul ferm al Republicii Moldova
ca Rusia să-și retragă trupele de pe teritoriul nostru”18. La 7 aprilie
2016, Rusia a anunțat că își va retrage trupele din Moldova odată
17
Vadim Krasnoselski: „Soldatul rus a fost, este și va fi apărătorul locuitorilor
Transnistriei”
https://www.facebook.com/permalink.php?id=182173838166&story_
fbid=10157850969063167
18
Lina Grâu, De ce conflictul transnistrean nu a fost soluționat nici după 27 de
ani? https://moldova.europalibera.org/a/de-ce-conflictul-transnistrean-nu-a-fost-so-
lu%C8%9Bionat-nici-dup%C4%83-27-de-ani-/30093318.html

262
rezolvată problema lichidării depozitelor de armament ale Armatei
a 14-a. Complicarea retragerii este necesitatea tranzitului arma-
mentelor prin Ucraina, cu care Rusia a avut o relație ostilă mai ales
după anexarea Crimeii și invazia rusă din estul Ucrainei în 201419.
La 22 iunie 2018, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția
(documentul A / 72 / L.58), care a îndemnat Federația Rusă să își
retragă necondiționat trupele și armamentele fără întârziere de pe
teritoriul Republicii Moldova.
În 2016, la finalul președinției germane a OSCE, s-a reușit
dezghețarea dialogului dintre Chișinău și Tiraspol. Atunci a
fost semnat la Berlin un nou protocol, care includea opt puncte
prioritare în negocieri. Mai multe prevederi din acel protocol au
fost îndeplinite, printre care redeschiderea unui pod pe Nistru sau
eliberarea unor numere speciale pentru autoturismele transnistrene.
Cu toate acestea, experții de la Chișinău sunt de părere că autoritățile
moldovenești fac prea multe cedări, iar la mijloc ar fi lipsa voinței
de rezolvare a conflictului din ambele părți. În 2018, autoritățile
de la Chișinău au anunțat că s-a reușit să fie implementate 6 din
cele 8 prevederi din pachetul „Berlin-plus”, care a fost semnat
pe timpul președinției germane a OSCE. Dar, odată cu începerea
campaniei electorale pentru alegerile parlamentare, clasa politică
moldovenească a dat la o parte problema transnistreană. Mai mult,
în cadrul ultimelor alegeri, a fost anunțat că în viitorul parlament
de la Chișinău vor fi prezenți doi deputați care vor reprezenta
interesele cetățenilor din regiune. Între timp, Slovacia a renunțat
să mai numească un reprezentant special al OSCE pentru procesul
de reglementare transnistreană, păstrându-l pe italianul Franco
Frattini, care a gafat prin mesaje de laudă aduse Federației Ruse
în rezolvarea conflictului. Vizita oficialului italian din 2019 a fost
precedată de scandaluri generate de două investigații jurnalistice,
care demonstrează că autoritățile de la Chișinău ascund faptul că ar
avea interese de afaceri în regiune. Prima investigație arăta că fa-
bricile de criptomonede deschise în regiunea transnistreană funcți-
onează cu utilaj importat prin vama controlată de Chișinău. A doua
a fost despre intervenția premierului Pavel Filip către autoritățile
19
Vitalie Călugăreanu, Rusia și-a scos blindatele pe străzi, în Transnistria, după Rezolu-
ția ONU, https://www.dw.com/ro/rusia-%C8%99i-a-scos-blindatele-pe-str%C4%83zi-
%C3%AEn-transnistria-dup%C4%83-rezolu%C8%9Bia-onu/a-44370949

263
ucrainene în favoarea uzinei metalurgice de la Râbnița, care risca
să fie lovită de sancțiunile ucrainene impuse unui număr de 700 de
firme cu legături cu Rusia. Nici de această dată Frattini nu a avut
prea multe de comentat, ci a sprijinit retorica autorităților moldo-
venești, susținând că Guvernul are în datoria sa să apere interesele
tuturor celor care trăiesc în Republica Moldova. Același mesaj a
fost prezent în toate declarațiile făcute în cadrul vizitei reprezen-
tantului OSCE la Chișinău. În pofida rezultatelor palpabile obținute
în ultimii ani, se pare totuși că autoritățile de la Chișinău au făcut
mai multe concesii decât progrese pe anumite segmente sensibile.
Mai mult, autoritățile nerecunoscute acționează deseori încălcând
principiile unor negocieri corecte. Astfel, Tiraspolul a decis să
introducă vinietă pentru șoferii de pe malul drept al Nistrului, iar
pentru a putea circula în regiunea transnistreană, șoferii vor tre-
bui să achite circa 100 de euro pe an. Rosian Vasiloi, expert în
domeniul securității de la Institutul pentru Dezvoltare şi Iniţiative
Sociale (IDIS) „Viitorul”, consideră că autoritățile de la Tiraspol
încearcă permanent să sensibilizeze diplomații și actorii implicați
în procesul de negocieri, iar prestația lui Frattini s-a asemănat cu
cea a unui avocat al Transnistriei20.
Fostul ministru de Externe al Moldovei Nicu Popescu declara:
„Dosarul transnistrean este un subiect foarte sensibil pentru opinia
publică din Republica Moldova, pentru partidele politice, pentru
toți cetățenii Republicii Moldova. Nu există un consens național
asupra modalităților de reglementare a conflictului transnistrean,
există o preferință fermă în rândul cetățenilor Republicii Moldova
de a nu ne angaja pe calea federalizării. Deci, există acest consens
național împotriva federalizării, dar nu există un consens național
în privința parametrilor soluționării conflictului transnistrean, cum
exact încerci să reintegrezi Transnistria și, ținând cont de faptul că
subiectul transnistrean este un subiect sensibil, este un subiect pe
care opinia publică și cetățenii Republicii Moldova sunt divizați,
guvernarea actuală nu își dorește niște mișcări rapide în această
direcție. Se merge pe politica unor pași mici, astfel încât să putem
20   Simion Ciochină, Conflict fără sfârșit: de ce negocierile în problema transnistrea-
nă bat pasul pe loc, https://www.dw.com/ro/conflict-f%C4%83r%C4%83-sf%C3%A2
r%C8%99it-de-ce-negocierile-%C3%AEn-problema-transnistrean%C4%83-bat-pa-
sul-pe-loc/a-48760612

264
construi mai multe punți de legătură dintre cele două maluri ale
râului Nistru, dar nu există o bază pe care cetățenii Republicii
Moldova ar fi uniți în modul cum ar dori ei să vadă reglementarea
transnistreană și de aceea Guvernul actual nu se grăbește și nu va
face careva pași rapizi în direcția soluționării conflictului transnis-
trean, pentru că societatea noastră deocamdată nu știe în baza căror
principii ne dorim să soluționăm21.
Președintele Igor Dodon a afirmat că există premize bune
pentru soluționarea conflictului transnistrean. Potrivit agenției de
presă INFOTAG, el a spus aceasta la 25 septembrie 2020 în cadrul
emisiunii sale „Președintele răspunde”, de pe rețelele de socializare.
„Am vorbit despre acest lucru în discursul meu recent, la re-
uniunea Adunării Generale a ONU. Și ne vom mișca în această
direcție. Vom dezvolta principiile de bază. Nu este nevoie să
deschidem parantezele acum, mai întâi trebuie să discutăm cu
Transnistria și, desigur, în formatul 5 + 2”, a spus Dodon. Potrivit
acestuia, trebuie mai întâi definite „lucrurile comune pentru un
stat unitar - frontierele, justiția, sistemul bancar, economia”.
Vorbind în timpul dezbaterii generale de la cea de-a 75-a Adunare
Generală a ONU, Igor Dodon a declarat că proiectul parametrilor
și principiilor de bază pentru soluționarea conflictului transnistrean
va fi prezentat cât mai curând posibil22. Desigur că această declara-
ție a șefului statului moldovean poate avea conotații electorale fiind
făcută în preajma alegerilor prezidențiale de la 1 noiembrie 2020.
Deocamdată nu vedem perspective clare de rezolvare a acestui
conflict.

Concluzii
Conflictul transnistrean este un conflict provocat de către
Federația Rusă în 1990 pentru a împiedica eventuala unire a
Republicii Moldova cu România și a păstra Republica Moldova în
sfera de influență a Federației Ruse.
-Amestecul Federației Ruse prin sprijinirea autorităților ne-
recunoscute de la Tiraspol reprezintă o gravă încălcare a dreptului
21
Lina Grâu, De ce conflictul transnistrean nu a fost soluționat nici după 27 de
ani? https://moldova.europalibera.org/a/de-ce-conflictul-transnistrean-nu-a-fost-so-
lu%C8%9Bionat-nici-dup%C4%83-27-de-ani-/30093318.html.
22
Președintele Igor Dodon a afirmat că există premize bune pentru soluționarea
conflictului Transnistrean,http://www.infotag.md/rebelion-ro/287551/

265
internasțional și o amenințare la adresa securității și suveranității
Republicii Moldova.
-Lipsa unui consens în societatea moldoveană în legătură cu
soluționarea conflictului transnistrean face imposibilă găsirea unei
soluții politice la acest conflict.
-Anumite interese financiare ale elitelor de la Chișinău și
Tiraspol mențin acest conflict înghețat pentru a obținerea de avan-
taje materiale personale.

266
 Consecințele guvernărilor „tehnocrate”
din ultimele decenii sau De ce Republica
Moldova este la „coada” Europei
Prof. univ. dr. hab. Mihai PATRAȘ,
Laureat al Premiului Academiei Române,
ex-președinte al Comisiei parlamentare
pentru economie și finanțe (1990-1994)

Absolvent al Institutului Politehnic din Chişinău,

specializarea „Finanţe şi credit” (1972). Studii doctora-
le la Institutul de Economie şi Organizare a Producţiei
Industriale din Novosibirsk, doctor în economie (1983).
În anii 1972-1989 activează în cadrul Institutului de
cercetări ştiinţifice în domeniul planificării în calitate de
economist, cercetător ştiințific inferior, cercetător științi-
fic superior, şef de grupă/ laborator/ secţie. Şef de secţie la
Comitetul de Stat pentru Planificare a Republicii Moldova
(1990). Deputat al poporului şi preşedinte al Comisiei Parlamentare permanen-
te pentru economie şi buget (1990-1994), membru al Prezidiului Parlamentului
Republicii Moldova. Preşedinte (fondator) al Asociaţiei Economiştilor din
Republica Moldova (1991), din 1998 – vicepreşedinte.
Autor a peste 400 lucrări în domeniile financiar-bancar, statisticii, ba-
lanţei legăturilor dintre ramuri, dreptului economic, relaţiilor economice şi
financiar-valutare externe etc. Autor a unor dicționare în și din română. Din
anul de studii 1983/1984 până în 1990 - lector, din 1994/1995 – până în 2020
prof. univ. de statistică la Universitatea de Stat din Moldova, Academia de
Studii Economice, Academia de Administrare Publică pe lângă Președintele
Republicii Moldova, şef al catedrei «Bănci şi finanţe».
Membru titular al Academiei Internaţionale de Management (1996),
Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul ştiinţei, tehni-
cii şi producţiei (1996), Laureat al Premiului AŞM (2004), Laureat al Premiului
«Victor Slăvescu» al Academiei Române (2004).
Decorat cu medalia „Meritul Civic” și „Ordinul Republicii”.

*******
Au trecut trei decenii de la primele alegeri (relativ) democra-
tice și de la începutul activității primului Parlament al Republicii
Moldova (1990), termen suficient de reprezentativ pentru „dia-
gnosticarea” situației socio-economice existente și generarea unor
267
concluzii importante. Lucrurile sunt înțelese mai adecvat atunci,
când aplicăm comparațiile.
Republica Moldova (Basarabia), pe de o parte, și țările baltice
(„foste surori” în cadrul URSS) – Lituania, Letonia, Estonia, pe
de alta, pe parcursul sec. XIX-XX au avut în mare măsură o isto-
rie asemănătoare. Până la revoluția rusă din februarie 1917 ele au
fost ocupate cu forța și transformate în colonii ale Imperiului Rus.
După puciul bolșevic din octombrie 1917, spre sfârșitul Primului
Război Mondial, toate și-au declarat independența politică. Țările
baltice s-au dezvoltat independent, iar Basarabia s-a reunit, în mod
firesc și democratic, cu Patria-mamă – România (27 martie 1918).
Autoritățile române în anii 20 și 30 ai secolului trecut au depus
eforturi semnificative, pentru recuperarea rămânerii în urmă a
Basarabiei (la știința de carte, dezvoltare socio-economică, cultu-
rală etc., fiindcă în cadrul fostului imperiu ea era în ariergardă). În
Basarabia, la Chișinău, au fost deschise primele școli românești,
precum și filiale/ facultăți ale Univestității din Iași (de teologie
în 1926, de agronomie în 1933), două instituții de învățământ supe-
rior în domeniul culturii, artei și muzicii etc.
Însă în 1940, potrivit protocolului secret la Pactul sovieto-
german (din 23 august 1939), ele au fost din nou ocupate în mod
abuziv de către URSS. Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial (1944) iar reocupate de sovietici pe un termen de cca. 4
decenii și jumătate. În această perioadă autoritățile de la Moscova
prin mecanismul construcției unor întreprinderi mari (mamut),
schimbarea neîntreruptă a structurii teritorial-administrative (de
ex., cca. 70 din localitățile de la noi, în diferite perioade postbelice,
au fost declarate centre raionale sătești, pentru a instala acolo diferiți
„conducători” din afară), trimiterea anuală în aceste noi republici
a sute de mii de oameni (ca „ajutor frățesc, dezinteresat”: șoferi,
paznici, activiști/ conducători de partid/ bolșevic, de comsomol, de
sindicate, foști militari, specialiști în dezinformare și mincinologie,
politruci etc.) din alte zone, respectiv pe băștinași deportați, trimiși
în zonele slab populate din Răsărit etc. sau „la marile construcții
socialiste ale secolului” (BAM, Uzina de automobile din Toliatti,
la tăiat pădure, la muncă în minele de cărbune din Kuzbas, Vorkuta,
Donbas, Ural etc.). Noile autorități au promovat în aceste colonii o

268
politică agresivă și intensivă de deznaționalizare și de rusificare, de
formare forțată „a poporului sovietic” (artificial).
Parlamentul ex-URSS în decembrie 1989 a condamnat (de
fapt, juridic, a anulat) în unanimitate (adică au votat și deputa-
ții Federației Ruse, țărilor baltice, Republicii Moldova, Ucrainei,
Belorusiei etc.) Pactul secret Molotov-Ribbentrop.
La sfârșitul anilor 80 – începutul anilor 90, țările baltice men-
ționate devansau Basarabia/ Republica Moldova de cca. 1,3-1,5 ori
la venituri pe cap de locuitor, nivel al consumului populației etc.
Însă fermitatea și consecvența decidenților/liderilor (politici etc.)
baltici, pe de o parte, și inconsecvența, egoismul, iresponsabilitatea
și neprofesionalismul unora de la Chișinău în ultimele 3 decenii, au
condus la rezultate principial diferite, iar decalajele în nivelurile
de dezvoltare către 2019 au devenit abisale, au crescut până
la 5-10 ori (în defavoarea cetățenilor Republicii Moldova)! În
2018 după Indicele Dezvoltării Umane/ IDU Republica Moldova
s-a clasat pe locul 107 în lume, în timp ce Estonia – pe locul 30,
Lituania – pe 34, Letonia – pe 39.
Specialiștii în domeniu menționează, că țările baltice în anii
1992-2007 au fost calificate ca povestea succesului fenomenal în
crearea noilor relații economice. Ele efectiv au beneficiat de anula-
rea politico-juridică a Pactului sovieto-german din 23 august 1939,
precum și au valorificat din plin și în timp util potențialul indepen-
denței politice. Nu au pierdut timpul, au știut că el este ireversibil
și nu s-au avântat în discuții aberante, inutile (privind denumirea
limbii etc.). Nu au generat probleme (în creștere) vecinilor și gene-
rațiilor viitoare.
Lituania (Lietuva/ Lietuvos Respublika) este cel mai mare
și mai important dintre cele trei state baltice cu care am avut o peri-
oadă de timp o soartă comună. Suprafață ei constituie 65,3 mii km2,
populația 3,69 mil. locuitori în 1989, din care 2,92 mil. lituanieni.
Acest stat are o istorie foarte bogată. În Evul Mediu (sec.
XIV-XVI) Marele Ducat al Lituaniei s-a extins semnificativ până
la un Imperiu și stăpânea o parte însemnată a estului Europei (de la
Marea Baltică până la Marea Neagră). O perioadă a fost chiar cel
mai mare stat din Europa, incluzând Belorusia de astăzi, o parte
semnificativă a Ucrainei actuale, o parte din Rusia, Polonia etc.

269
Mai mulți ani a fost vecinul de la răsărit al spațiului românesc (deci,
avea în componența sa și populație moldovenească/ românească).
În 1386 prin căsătoria marelui Duce/ regelui Lituanian
(Jogailo) cu princesa Poloniei (Iadwiga) a luat naștere Imperiul
polono-lituanian (Uniunea de la Krewo). Alianța politico-militară
dintre cele două state a durat aproape 4 secole, inclusiv prin
Uniunea de la Liublin (din 1569) a fost creată Uniunea statală
Polono-Lituaniană (existentă până la 1765). În 1579 la Vilnius a
fost deschisă o universitate prestigioasă.
După dezmembrarea Poloniei (între 1772-1795), cea mai
mare parte a Lituaniei (peste 90%) a fost ocupată de Rusia țaristă,
ocupare care a durat până la destrămarea Imperiului Rus la sfârșitul
Primului Război Mondial. La 16 februarie 1918 a fost semnat
Actul de Independență a Lituaniei. La 12 iulie 1920 a fost în-
cheiat Tratatul de Pace, iar la 28 septembrie 1926 – Tratatul de
neagresiune cu URSS. În perioada interbelică acest stat baltic se
dezvoltă ascendent, obținând realizări palpabile în toate domeniile
socio-economice. La 2 octombrie 1922 a fost emisă moneda națio-
nală (litas-ul) cu un conținut de 0,1504602 gr. de aur. Însă în 1940
este reocupată brutal de Armata Roșie și transformată în „republică
unională” în cadrul URSS.
După cel de-al Doilea Război Mondial din nou redevine
colonie sovietică. Au fost deportați cca. 250 mii lituanieni. Cu
toate acestea, ținând cont de numărul absolut al populației, spre
deosebire de celelalte două state baltice (Letonia și Estonia) in-
tensitatea deznaționalizării și imigrării organizate cu etnici ruși,
în primul rând, aici a fost cu mult mai mică. Drept urmare, cota
băștinașilor (din totalul de 2,79 mil., potrivit recensământului din
2011) aici a rămas destul de semnificativă – 85%. Alături de aceștia
în Lituania mai locuiesc polonezii – 6,6%, rușii – 5,8%, bielorușii –
1,2%, ucrainenii – 0,5%, letonii – 0,1%, alții – 0,7 % (evrei, greci,
armeni, tătari etc.). 2/3 din populație locuiesc la orașe, 1/3 la sate.
Cele mai mari orașe sunt: capitala Vilnius (554 mii loc.), Kaunas
(358,1 mii), Klaipeda, mare port maritim cu ape calde (185,9 mii),
Șiauleai (128,4 mii), Panevejis (114,9 mii loc.).
În august 1988 ia naștere Mișcarea de eliberare națională
„Saiudis”. La 26 mai 1989 Sovietul Suprem a adoptat Actul
„Despre suveranitatea de stat a Lituaniei”, această țară fiind a
270
doua (după Estonia) la capitolul dat. La 11 martie 1990 Lituania
devine prima republică, care-și declară independența politică,
adică efectiv ieșirea din componența URSS. Lituanienii și-au apă-
rat independență cu arma în mâini. De fapt această dată se mai
numește și restabilire a independenței, dobândite încă în 1918 (și
pierdute urmare a Tratatului Molotov-Ribbentrop), independență
recunoscută de Republica Moldova la 31 mai 1990, iar la 6 sep-
tembrie 1991 și de ex-URSS.
Autoritățile lituaniene, având o bogată experiență de admi-
nistrare statală, inclusiv cu sprijinul diasporei sale, rapid și eficient
au valorificat posibilitățile independenței politice. Și-au formulat
clar și insistent obiectivele majore naționale și internaționale. La
25 octombrie 1992 au adoptat noua Constituție (provizorie). S-au
orientat spre formarea unei economii noi, bazate pe relațiile de
piață. Ex-partidul totalitarist de import în mod democratic a fost
înlăturat de la putere. Un rol creativ l-au avut foștii lideri comuniști
(de ex., Brazauskas). Aceștia, dar și cei de la administrația publi-
că, securitate etc. ex-sovietică lituaniană s-au dovedit a fi foarte
înțelepți, altruiști, dar și mari patrioți. Ei s-au inclus activ în
consolidarea statalității și independenței patriei lor.
La 18 septembrie 1991 a devenit membru al ONU (193 state),
a aderat la mai multe organisme economice, politice, comerciale
etc. internaționale și europene. La 8 mai 2003 Senatul SUA cu
unanimitate de voturi a ratificat aderarea Lituaniei la NATO. La
29 martie 2004 a aderat la Alianța de Apărare a Atlanticului de
Nord, iar în mai același an, împreună cu alte state din ECE, la UE,
în 2007 – la Zona Schengen. La 25 iunie 1993 a fost reintrodus
litas-ul, care a substituit moneda provizorie (talonas-ul).
La începutul anilor 2000, când orientarea și soarta internați-
onală (evident europeană) a Lituaniei efectiv s-a clarificat, această
țară a devenit deosebit de atractivă pentru investitorii străini, în
primul rând cei europeni (peste 90% din totalul investițiilor). Cel
mai important investitor este Suedia vecină, căreia îi revine între
1
/5 și 1/3 din volumul sumar al investițiilor. Țările scandinave au
acordat credite semnificative ieftine, în special pentru procurarea
locuințelor. Lituania este un lider mondial recunoscut privind ca-
litatea educației. Peste 9/10 din populația adultă are studii medii, 4/5
cunoaște limba rusă, iar cca. 2/5 – limba engleză.
271
 Drept urmare, în anii 2001-2007 ritmurile anuale de creștere
ale PIB-ului au constituit 6,5-11,0%, ceea ce a permis atingerea
unui nivel sporit al acestui indicator macroeconomic – de peste 53,1
mld. dolari sau cca. 18,0 mii dolari per capita (2018), adică 81% din
nivelul mediu al UE (nivel de cca. 6 ori superior celui din Republica
Moldova). Face parte din primele 40 țări cele mai dezvoltate ale
lumii la acest capitol. Pe parcursul perioadei de după restabilirea
independenței PIB-ul a crescut de peste 5 (!) ori, inclusiv între
2000-2017 de peste 3 ori, în special urmare a aderării la OMC la 31
mai 2001. Țara a fost supranumită „tigrul baltic”. Respectiv a fost
asigurat un salariu minim lunar de 780 dolari (2018). Exportul
Lituaniei (29,91 mld.$ în 2018) este mai mare decât al Belorusiei
(29,21 mld.$), Uzbekistanului (13,9), Azerbaidjanului (13,8) etc.,
state cu populație de 3-5 ori mai mare, și (export) de peste 10 ori (!)
mai semnificativ decât Republica Moldova. Lituania are o econo-
mie bazată pe servicii și o industrie avansată: construcții navale,
prelucrarea lemnului, producerea aparatelor electrice și electrocas-
nice, a textilelor, a îngrășămintelor minerale, a mașinilor agricole,
a calculatoarelor, a componentelor electronice, rafinarea petrolului,
prelucrarea produselor agro-alimentare etc.
Succesele realizate susținute au permis aderarea la 1 ianuarie
2015 la zona euro (1 € = 3,4528 litas), iar la 5 iulie 2018 devine
membru al OECD. Cu toate acestea trebuie recunoscut faptul, că
la fel ca și toate țările fostului lagăr socialist, Lituania a pierdut
o parte semnificativă din populație (în perioada 1989-2019 cca.
23%), urmare a părăsirii țării după liberalizarea hotarelor, în speci-
al după aderarea ei la UE.
Parlamentul (Seimas-ul) este constituit din 141 deputați aleși
pentru 4 ani: 70 de reprezentanți sunt aleși pe „liste de partid”, iar
71 pe circumscripții electorale. Țara are 11 eurodeputați, care ac-
tivează în Parlamentul de la Strasbourg, salarizați cu 8757,5 euro/
lunar fiecare. Ei beneficiază (din bugetul UE) de un salariu cumu-
lativ mai mare, decât toți cei 101 deputați de la Chișinău. Afară
de aceasta mai primesc și diurne în mărime de 320 euro, plus alte
indemnizații.
De la 1 ianuarie 2019 salariul minim în acest stat baltic a fost
de 555 € (brut) și 396 € (net), iar salariul mediu de 1289 € (brut)
și de 817,8 € (net). În 2016 autoritățile lituaniene au transformat
272
clădirea fostului KGB în muzeu al genocidului, iar în gările, de
unde au fost deportați de către comuniști cetățenii lituanieni, au
fost instalate plăci comemorative.
Rezervele de aur ale Băncii Naționale a Lituaniei constituie
7,1 tone (rezervele BNM constituie doar 70,0 kg aur, adică de 100
ori mai puțin).
Așadar lituanienii trăiesc decent și în buna siguranță, cu mult
mai bine, decât românii basarabeni.
Letonia (Latvia/ Latvijas Republika) are o suprafată de
64 589 km2, se învecinează cu Estonia (la nord), Lituania (la sud),
Federația Rusă (la est) și Republica Bielarus (la sud-est).
Potrivit recensământului din perioada Imperiului Rus (1897),
letonii constituiau majoritatea (68,3%) dintre cei 1,93 mil. locu-
itori. Alte etnii (în %): rușii -12,0; evreii – 7,4; germanii – 6,2;
polonezii – 3,4.
Conform recensământului general al populației din martie
2011, letonii și levonii (minoritate autohtonă nesemnificativă) con-
stituiau 1,284 mil. sau doar 62,1% din totalul populației de 2,07
mil. (mai puțin, decât cu cca. un secol în urmă și mai puțin, decât
cota băștinașilor în Republica Moldova). După război între 120,0 și
300,0 mii de letoni (în funcție de sursă) s-au refugiat în Germania și
Suedia, cca. 180,0 mii de letoni, inclusiv cca. 43,0 mii „kulaci” au
fost deportați de către autoritățile sovietice etc. Urmare a imigrației
multianuale organizate de către autoritățile de la Sankt Petersburg,
apoi cele de la Moscova (inclusiv peste 10,0 mii de diferiți politruci/
propagandiști), componența etnică, în special cea urbană, s-a modi-
ficat nefavorabil. Cota rușilor constituia deja 26,9%, a bielorușilor
– 3,3%, ucrainenilor – 2,2%. De asemenea, au fost înregistrați (%):
lituanieni – 1,2; evrei – 0,3; germani – 0,1; estonieni – 0,1; alții –
1,6. Populația urbană constituie peste 2/3 (cca. 68%), iar cea rurală
mai puțin de 1/3.
Spre sfârșitul sec. XVIII Letonia a fost anexată la Rusia. În
urma Revoluției Ruse din februarie 1917 Letonia și-a proclamat
independența la 18 noiembrie 1918. La 11 august 1920 a fost
semnat Tratatul de Pace, iar la 5 februarie 1932 – Tratatul de
Neagresiune cu URSS. Dezvoltarea economică independentă (la
acea perioadă) presupunea emiterea monedei naționale: în 1922 a
fost emis lats-ul. Până atunci în circulație se utilizau mai multe
273
monezi – ostrubles și ostmarks – emise de către autoritățile ger-
mane, rublele rusești, denumite „money of duma”, bilete la ordin
ale diferitor municipalități etc. Până la cel de-al Doilea Razboi
Mondial economia Letoniei avansa ascendent.
În 1939 a fost obligată să ofere baze militare autorităților
sovietice. Dezvoltarea pașnică a fost întreruptă de ocupația sovietică
(1940), apoi de ce-a germană (1941), iar în 1944 din nou de cea
sovietică. În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial,
ținând cont de poziția politico-geografică și de infrastructura
avansată (de transport – feroviară, maritimă, aeriană), Letonia a
fost o regiune cu cele mai înalte ritmuri de dezvoltare. Aici au
fost construite cunoscutele fabrici și uzine – de aparate de radio
„VEF” (uzina VEF din Riga a fost cel mai mare producător de
bunuri electrotehnice din URSS), fabrica de microbuze „RAF”
(aceasta din urmă a falimentat în 1997) etc. În anul de vârf (1990)
la uzina VEF activau cca. 20 mii de angajați, însă peste câțiva ani
a falimentat.
Cu toate acestea economiștii letoni în repetate rânduri au
menționat, că ocupația provizorie sovietică (pe parcursul a patru
decenii și jumătate) a reținut semnificativ evoluția acestei țări.
Dacă până la război nivelul ei de dezvoltare era comparabil cu cel
al Finlandei, atunci către sfârșitul deceniului al nouălea (sec. XX)
Finlanda deja avea venituri per capita de 2,5-3 ori mai mari decât
Letonia sau celelalte două țări baltice. Creșterea economică postbe-
lică s-a produs și urmare a aducerii masive a populației străine „din
afară”, pentru a deznaționaliza și a rusifica pe letoni. Cota mare a
imigranților ruși etc. face ca orașele letone, în primul rând Riga, cel
mai mare oraș din țările baltice analizate, să devină în mare măsură
orașe „sovietice”. Riga (cândva capitală a Imperiului Suedez) și
acum este foarte atractivă pentru mulți ruși (din Federația Rusă),
care doresc să obțină o reședința în UE prin cumpărarea la prețuri
exorbitante a diferitor imobile.
La mijlocul anilor 80, când a fost declanșată restructurarea
radicală inițiată de președintele Mihail Gorbaciov, letonii, alături
de estonieni, au fost în fruntea mișcării de eliberare națională
(„revoluția pașnică”, „Revoluția Cântată” din 1987), respectiv a
luat naștere Frontul Popular Leton (1988), activitatea căruia s-a
încununat cu adoptarea la 29 iulie 1989 a Declarației despre
274
suveranitate (a treia după Estonia și Lituania), iar la 4 mai 1990
de către Parlament („Saeima”, 100 deputați) a Declarației privind
restabilirea independenței față de URSS, adică, de fapt, de ieșire
din componența acesteia. La referendumul național organizat la 3
martie 1991 letonii s-au pronunțat pentru Independență, iar la 21
august 1991 Independența de fapt a fost restabilită și la 6 septem-
brie recunoscută de URSS.
Salariul deputaților acestui stat constituie 2690 dol./ lună sau
3,6 salarii minime pe economie (747 dol./ lună în 2019). E util
să menționăm, că în Letonia cunoașterea limbii băștinașilor este
obligatorie pentru deputați, pentru toți funcționari publici, angajații
în sectorul serviciilor populației etc.
Urmare a Legii cetățeniei, adoptate în 1990 de noul Parlament,
care prevedea că cetățeni al Letoniei pot deveni doar autohtonii ei,
precum și alți locuitori ai ei de până la ocupația provizorie brutală/
militară sovietică din 1940 și urmașii biologici respectivi. Din acest
motiv în Letonia locuiesc și 290,66 mii rezidenți fără cetățenie
(14,1% din totalul populației) în principal etnici ruși (la sfârșitul
lui 2011 erau 319 mii „necetățeni”), adică imigranți organizați în
perioada postbelică. Este un stat cu o speranță de viață avansată
73,2 ani, inclusiv 68,1 ani la bărbați și 78,5 ani la femei.
Intelectualii și decidenții letoni, printre care era și un număr
semnificativ de comuniști (dar care își iubeau necondiționat, fără
rezerve, „până la capăt” patria lor), imediat și-au formulat obiec-
tivele și prioritățile majore: aderarea la NATO și la UE, precum și
la alte organisme internaționale și europene. Claritatea, fermitatea
și consecvența promovată, dar și activitatea coordonată cu celelalte
două state vecine etc. le-a adus rezultatele scontate. La 17 septem-
brie 1991 devine stat membru al ONU, la 29 martie 2004 a fost
acceptată la Alianța Nord-Atlantică de apărare colectivă, apoi la 1
mai 2004 – la UE. (Letonia are 8 eurodeputați salarizați lunar cu
8757,5 euro fiecare din bugetul UE). Din 1 iulie 2016 face parte din
OECD/ Organizația Țărilor Dezvoltate Economic (ce include 37
țări ale lumii). Ar trebui menționat în mod special faptul, că înainte
de aderare la NATO în Letonia s-a desfășurat un referendum în
acest sens: afară de băștinașii letoni, au votat „pro” mai mult de
jumătate dintre nebăștinași (ruși, bieloruși, ucraineni etc.; ar fi
bine să avem și noi astfel de imigranți istorici!).
275
 Lats-ul a fost reîntrodus la 5 martie 1993, după o perioada de
absență de peste 4 decenii, în locul monedei provizorii/ de tranziție,
rublis-ul leton. La 1 ianuarie 2014 Letonia a aderat la Euroland/
zona Euro. Aceasta efectiv a însemnat, că statul corespunde crite-
riilor de dezvoltare performantă, prestabilite de UE: deficit bugetar
nesemnificativ (până la 3% din PIB), datorii publice controlate
(până la 60% din PIB), moneda stabilă (inflație până la 2-3%) etc.
Considerăm util de menționat, că până la aderarea la zona
euro moneda acestei țări (lats-ul) era una dintre cele mai scumpe
din lume (1 € = 0,702804 Lats), locul patru după dinarul kuweiti-
an, dinarul Bahreinului, rial-ul Omanului.
Letonia are un sector bancar dezvoltat cu o participare activă
internațională, în primul rând a țărilor UE, în special a celor nordi-
ce (Swedbank of Latvia, Rietumu Banka etc.).
Comerțul exterior în proporție de cca. 3/4 revine țărilor UE
– Germania, Lituania, Estonia, Polonia, Suedia, dar și Federația
Rusă. Exportul per capita devansează acest indicator pentru
Republica Moldova de 8-10 ori!
Etnicii ruși, sosiți în perioada construcției marilor întreprin-
deri („mamut”), deși nu dețin cetățenia Letoniei, nu doresc să
se întoarcă în patria lor istorică, unde au fost chemați de către
autoritățile de la Moscova (în 2006 și 2019). Aceștia ca și com-
portament substanțial se deosebesc de confrații lor trimiși/ sosiți în
R.Moldova, în special în Transnistria, care sunt extrem de agresivi,
încă foarte sovietici și antieuropeni.
La începutul anilor 2000, când după eforturi susținute ale
diplomației, efectiv s-a decis soarta politică a țării (acceptarea ei
în structurile cheie regionale și internaționale), Letonia a devenit
atractivă pentru investitorii străini. Creșterea rapidă a investițiilor
i-au asigurat ritmuri consistente de dezvoltare, transformând micul
stat baltic într-un spațiu înalt dezvoltat, stabil, cu venituri aproape
de cele medii europene.
Criza economico-financiară mondială din anii 2008-2009 nu
a ocolit Letonia. Ea, criza, a cauzat o reducere semnificativă a ma-
jorității parametrilor macroeconomici: PIB-ul absolut și per capita,
importul s-a diminuat cu cca. 1/4 în 2009 etc. Semnificativ a crescut
rata șomajului – până la 20% etc. Însă apartenența țării la importan-
tele structuri economico-financiare, politice i-a permis o restabilire
276
rapidă a economiei. Oricum criza a influențat negativ asupra evoluți-
ei demografice. O parte dintre tineri au emigrat în țările scandinave,
Germania, Polonia, Marea Britanie etc. cu toate că veniturile bănești
ale populației au fost și sunt destul de înalte. În perioada 1989-2017
Letonia a „pierdut” astfel cca. 27% din populație.
Estonia (Eesti/ Eesti Vabariik) este cel mai mic baltic stat
ca suprafață (45228 km2), cât și ca populație. În 1989, potrivit ulti-
mului recensământ sovietic populația constituia 1,57 mil., iar după
mai mult de două decenii de dezvoltare independentă – 1282,96
mii (2011). La orașe locuiesc peste 2/3 din totalul populației.
Este divizată în patru regiuni geografice: de nord – cea mai
dezvoltată economic, unde se află și capitala Tallinn (cu cca. 426,54
mii loc.) și unde locuiesc peste 1/3 din totalul populației; de est – cu
principalul oraș al regiunii – Narva; de vest – cu insulele Haaptolu
și Pärnu (în total cca. 1500 insule), capitala de vară a țării; de sud,
unde principala localitate este cunoscutul oraș universitar Tartu,
al doilea ca mărimea (cca. 100,0 mii loc.).
Deși numărul populației este neînsemnat (numărul românilor/
moldovenilor în cadrul URSS devansa numărul estonienilor de cca.
5 ori!), Estonia are o istorie foarte bogată, de secole, strâns legată de
popoarele vecine: mai întâi de vikingi, apoi – de germani, suedezi,
danezi, lituanieni, dar și de ruși. Teritoriul, cunoscut astăzi sub denu-
mirea de Estonia, și o parte a Letoniei s-a numit cândva Levonia. Mai
mulți ani a fost guvernată de regele Danemarcei, Suediei, apoi de țarul
rus. Regele Suediei Gustav al II-lea Adolf a fondat Universitatea
Tartu (în anul 1632), instituție care pe parcursul anilor a jucat un
rol determinant la trezirea națională a Estoniei (și nu numai).
Aici a apărut tricolorul (albastru, alb, negru), care în 1918
a devenit drapelul național al Estoniei independente. La 23 fe-
bruarie la Pärnu și la 24 februarie 1918 la Tartu au fost adoptate
Declarațiile de Independență. La 2 februarie 1920 (la Tartu) a fost
semnat Tratatul de Pace, iar la 4 mai 1932 – cel de Neagresiune
cu Uniunea Sovietică.
Până la cel de-al Doilea Război Mondial Estonia s-a dezvoltat
rapid. A fost emisă moneda națională – marca estoniană (între
1918-1927), apoi coroana (kroon) între 1 ianuarie 1928 – 1940
(până la invadarea sovietică). În 1944 este reocupată de Armata
Roșie. În perioada sovietică, urmare a deportărilor a peste 90,0 mii
277
estonieni, a creșterii naturale nesemnificative (populația creștea în
principal din contul imigrației organizate de Moscova), Estonia de
fapt era cea mai dezvoltată (per capita) republică sovietică din
punct de vedere socio-economic. În baza acestui stat autoritățile
sovietice testau diferite modele de perfecționare a mecanismului
economic (de exemplu, a sovnarhozurilor din anii 60 etc.).
În 1988 în Estonia s-a declanșat „Revoluția Cântată”. A fost
prima care a elaborat și a promovat concepția, apoi legea auto-
gestiunii teritoriale. În baza acestui document pentru prima dată
în cadrul URSS oficial s-a pus problema stabilirii unei dependențe
clare, directe dintre nivelul de dezvoltare (rezultatele economice)
ale republicii unionale și veniturile reale, nivelul de viață al po-
pulației. Până atunci se promova ideea falsă a „ajutorului frățesc
dezinteresat” (din partea „fratelui mai mare”). La 14 noiembrie
1988 a fost adoptată Declarația Suveranității.
În final, aceasta a condus la declararea (de fapt restabilirea)
independenței politice, care la 6 septembrie 1991 a fost recunos-
cută de URSS, iar la 17 septembrie (același an) a aderat la ONU.
La 31 august 1994 trupele ruse au părăsit teritoriul Estoniei.
Salariul deputaților estonieni constituie 3782 dol. sau cca. 4,7
salarii minime pe economie (egale cu 800 dol. în 2019). În 2018
PIB per capita a constituit cca. 82% din mărimea medie respectivă
din UE.
Exportul anual al Estoniei (15,35 mld. dol., în 2018) este de
cca. 5-6 ori mai mare decât cel al Republicii Moldova.
Conducerea acestui mic stat baltic a demonstrat clar patrio-
tism real și capacități decizionale și manageriale, economico-po-
litice adecvate situației, în strictă corespundere cu interesul na-
țional pe termen lung. Managerii publici au activat coordonat cu
vecinii din Lituania și Letonia, cu diaspora din țările vecine, au
manifestat consecvență, fermitate, logică, responsabilitate, curaj
politic și judiciozitate în stabilirea reperelor sale strategice. Drept
urmare, la 29 martie 2004 a devenit stat-membru al Alianței de
apărare colectivă NATO, iar la 1 mai 2004, alături de alte state din
ECE, și stat membru al UE (cu 7 eurodeputați, salarizați decent la
fel ca și colegii din celelalte țări membre). În 2017 Estonia, contri-
buind la Bugetul european cu 154 mil. euro, a beneficiat de fonduri
europene în sumă de 648 mil. euro. Aceste succese remarcabile
278
ale patrioților, parlamentarilor, specialiștilor Estoniei într-un timp
scurt au avut repercusiuni semnificative economice etc. Țara și-a
schimbat în bine statutul său internațional, a devenit atractivă pen-
tru investitorii străini (în primul rând din UE – Suedia, Finlanda,
Germania etc.), aceștia asigurând fluxuri consistente de investiții,
respectiv ritmuri înalte de dezvoltare. Succesele economice iau
permis aderarea la grupul țărilor celor mai dezvoltați/ OECD (de-
cembrie 2010), apoi la 1 ianuarie 2011 a aderat la zona euro.
Moneda unică a înlocuit coroana estoniană emisă la 20 iunie 1992.
Deși populația Estoniei este cu mult mai mică, decât cea a
Republicii Moldova, PIB-ul absolut al acestei țări este de cca. 3
ori (!) mai mare, decât la noi. Drept consecință per capita acest
indicator este de cca. 7 ori mai mare. Exportul absolut și relativ,
respectiv, de 6 ori și de 12-13 ori (2018) mai mare. Salariul minim
constituie 470 € (2017), iar cel mediu – 1260 €.
Cu toate că Estonia are hotar comun cu Federația Rusă, iar în
orașul de frontieră Narva estonienii cu cca. 3 decenii în urmă con-
stituiau mai puțin de 1/10 din totalul populației (pentru comparație,
în Tiraspol, de exemplu, cota românilor/ moldovenilor constituiau
atunci cca. 1/4), acesteia nu i s-au inventat „republicuțe”, „statute
speciale” și autonomii ale veneticilor/ imigranților „modele” uni-
cale etc. ca la noi.
Autoritățile Letoniei și Estoniei solicită de la autoritățile
Federației Ruse compensații pentru pierderile enorme cauzate de
ocupația sovietică (1940-1990). Despre aceasta au anunțat în luna
septembrie 2018 miniștrii justiției ai celor două țări. Autoritățile
au pregătit planul de acțiuni, care include și adresarea către ONU,
prin intermediul căreia se așteaptă compensația. Discuțiile despre
astfel de compensații se purtau demult. Încă în noiembrie 2015
Lituania, Letonia și Estonia au semnat un Memorandum de co-
laborare, care presupunea conjugarea eforturilor în vederea com-
pensării pagubei pentru ocuparea forțată/ brutală a acestor state de
către URSS. Pentru estimarea pagubelor în Letonia și Estonia
încă la începutul anului 2000 au fost create comisii speciale de
evaluare. În Estonia autoritățile consideră, că până la ocuparea ei
PIB-ul era comparabil cu cel al Finlandei, iar către 1991 deja ceda
nivelului realizat de Finlanda de câteva ori. Comisia letonă a numit
cifra concretă – 185 mld. dol., pe care i-a pierdut în urma ocupației
279
de către URSS. Cu alte câteva zeci mld. dol. au fost apreciate dau-
nele cauzate mediului și pierderile demografice.
În timpul prezentării acestor informații europarlamentara
Inesse Vaidere a declarat, că regimul sovietic a fost criminal, ca
și cel nazist. Acum Estonia și Letonia pregătesc acțiuni practice
pentru beneficierea de compensații.
Țările Baltice și Federația Rusă. După desprinderea (în
fond pașnică) de URSS, țările baltice, așa cum am văzut, au re-
purtat succese palpabile în toate domeniile socio-economice, co-
merciale, politice, culturale etc. în ultimii ani. Estonia, Letonia și
Lituania efectiv devansează fosta metropolă la toate elementele
vieții pașnice. Așa numita „supraputere” (de fapt, doar militară, nu
și economică, financiară, valutară sau comercială, bancară etc. cu
doar cca. 2% din PIB-ul global) se află doar pe locurile 11-12 în
ierarhia mondială ca volum absolut al PIB (cu stagnare economică
în ultimii 6 ani) și pe locurile 17-18 ca mărime absolută a comer-
țului exterior, fiind de fapt doar o țară în curs de dezvoltare. Iar
relativ, după mărimea PIB-ului per capita, Federația Rusă (cu cele
cca. 11,0 mii dol./cap. în 2018) nu face parte nici măcar din lista
primelor 60 țări din lume! Țările baltice, fiind membre ale OECD
devansează semnificativ Federația Rusă (de 1,5-2,0 ori) la nivelul
de venituri bănești și de viață a populației. Dacă în Federația Rusă
salariul minim lunar constituie cca. 160 €/ lună (doar locul 71 în
lume), iar cel mediu pe economie cca. 660 €, atunci, de ex., în
Letonia salariul minim a ajuns în 2019 la 500 € (locul 37), iar cel
mediu de cca. 1500 €, adică de 2-3 ori mai mult, decât „suprapute-
rea”, care ocupă locul 49 la IDU (2018).
Inflația în țările baltice este anual una nesemnificativă (până la
2-3%), de 4-5 ori mai mică, decât în fosta metropolă. Spațiul acestui
material nu ne permite să mai completăm substanțial cu date can-
titative răspunsul la acest capitol economic. Popoarele baltice pot
fi invidiate de conaționalii noștri, de conducătorii care ... mereu se
răzgândesc (ba la Est, ba la Vest; ba „română”/ științific, inclusiv în
Declarația de Independență și în Hotărârea Curții Constituționale,
ba „moldovenească”/ politic, inclusiv în Constituție; ba români la
București/ la primirea pașapoartelor, ba moldoveni la Chișinău).
Egoismul, neprofesionalismul, iresponsabilitatea, inconsecven-
ța și indiferența, lipsa de moralitate a mai multor decidenți (manageri)
280
de la Chișinău, inclusiv instabilitatea politică, ne duc treptat la pier-
zanie. Actuala Republică Moldova poate deveni (dacă nu cumva deja
a devenit) o sursă periculoasă de instabilitate în ECE. Dacă sumar
analizăm evoluția situației socio-economice: dinamica nefavorabilă
a numărului populației, a economiei, inclusiv a celei „tenebre”, a
bugetului public, a comerțului exterior mereu deficitar (exporturile
anuale constituie doar cca. 50% din volumul importurilor), a dato-
riilor externe în continuă creștere, a corupției excesive, dualitatea
identității naționale, lipsa stabilității politice, a integrității teritoriale
(o parte a teritoriului constituțional fiind controlat de „partenerul
strategic”) etc., de la independență încoace ne convingem, că din
realizările mișcării de eliberare națională și colonială rămâne tot
mai puțin și ... mai puțin. Dacă fostele „republici surori” au devenit
membre UE și NATO, cu toate consecințele pozitive respective, sunt
printre primele 30-40 țări cele mai avansate din lume (!), respectate
și de fosta metropolă, atunci decidenții, managerii noștri publici su-
periori sunt în majoritate provizorii (în 2015 am avut 5 guverne, în
2019 – trei, în total în 3 decenii am avut mai mulți miniștri, decât în
SUA într-un secol). Dacă din perioada anilor 1990-2020 excludem
subperioada cu guvernare stabilă (2001-2009), atunci constatăm, că
am avut doar „guverne anuale” (21 de „executive” în 21 de ani), cu
alegeri aproape la 2 ani. Guvernanții noștri frecvent își tot modifică
„direcția” strategică, „vectorul” politic, se autoconsideră ca fiind
„șmecheri”, că tot „sug de la două vaci” (fără să înțeleagă, măcar și
după 3 decenii, că una-i „stearpă” și nu generează lapte). Respectiv
ne-am situat pe un loc („ultimul”), la care alți „pretendenți–concu-
renți” nu-s, cu datorii interne și externe în continuă creștere. Liderii
politici promit europenizări (de parcă ar fi mai multe Europe!) și
tot europenizări, dar ba nimeresc la închisoare, ba sunt declarați în
„cautare internațională” (după ce nu pot „găsi Europa”), ba sunt cu
dosare voluminoase ..., în schimb, cu active financiare ... despre care
ei nu sunt la curent (paradoxal, despre ele știu doar soacrele, soțiile,
rudele, finii, nănașii etc.).
Cei care rămân pe loc se ocupă intens „de politică”, fiindcă
până la politică multora nu le-a reușit nimic altceva. Însă, potrivit
dicționarelor, politica reprezintă arta de administrare a statului.
Calitatea politicienilor și a activității politice o putem stabili cel mai
sigur în baza rezultatelor corespunzătoare. Toți știm însă, ce fel de
281
rezultate „interne” și „externe” avem. Poți oare conduce cu statul,
dacă anterior unii n-au condus nici măcar cu o școală, fermă etc.?
Republica Moldova este cea mai bine „asigurată cu politicieni” –
avem peste 50 de „partide”, câte unu pe săptămână, câte 1-2 pentru
fiecare raion sătesc, „partide” despre care nici „membrii de partid”
nu știu nimic, iar peste câțiva ani efectiv dispar. „Liderii” respectivi
sunt, de regulă, „cu aere”, „cu mofturi”, cu pretenții, gata oricând să
acorde interviuri, fără să comunice ceva, cu excepția negației „NU”.
În loc să consolideze societatea (în special, partea ei autohtonă), ei
mereu o tot dispersează, o fărâmițează, o îndepărtează de interesul
comun, interesul național.
Spre deosebire de domeniile culturii sau științei, care au
generat modele demne de urmat (Vladimir Curbet, Eugen Doga,
Nicolae Botgros, Mihai Dolgan, Ion Ungureanu în cultura, respec-
tiv savanții celebri Eugeniu Coșeriu, dinastia hotinienilor Hâjdău, a
sorocenilor Capița, inclusiv laureatul Premiului Nobel Petru Capița
și academicianul Serghei Capița etc.), cei din politică n-au putut să
genereze în ultimele 3 decenii modele cu rezultate reale pozitive,
memorizabile, la care ne-am putea orienta și la care ne-am putea
referi. Cu siguranță, mecanismul de selecție în știință și cultură este
unul mai obiectiv, mai profesionist, față de cel imperfect și corupt din
politică cu supraoferte de doritori (unii foști șoferi sau șomeri etc.).
Foarte mulți pretendenți de a fi în posturi publice responsabile nu
înțeleg, că domeniul, la care aspiră, este cu mult mai complicat, decât
le pare. Poate chiar cel mai complicat! O bună parte din decidenții
superiori de la noi nu au avut nici calitățile profesionale, publice și
nici cele morale necesare. Odată cu înscăunarea unii dintre aceștia,
așa cum menționa public un fost candidat (un pedagog) la func-
ția de președinte, în primul rând au fost preocupați de soluționarea
problemelor de familie. (De exemplu, la întrebarea unui ziarist, ce
va face, dacă va ocupa funcția la care aspiră, pedagogul menționat,
declara că dacă va fi ales președinte, mai întâi va construi o casă
cu două etaje pentru ai săi, pentru familie etc., iar apoi se va „mai
vedea”). Majoritatea miniștrilor din ultimele 3 decenii (cu excepția
perioadei de stabilitate politică din anii 2001-2009) au activat în
medie în această funcție de la câteva luni până la un an, apoi au
fost înlăturați de alții, supranumiți „tehnocrați”, care la rândul lor
iar au fost substituiți cu alții ... „supra-tehnocrați” etc. Și așa pe
282
parcursul a aproape trei decenii. Timp în care la noi au activat peste
20 (!) de guverne. Parcă fiecare dintre decidenți raportau (înainte de
destituire) „rezultate bune”, dar rezultatul cumulativ final este cel, pe
care-l știm cu toții (ultimul loc în Europa).
Se tot menționează, că avem oameni harnici, pământ foarte
roditor etc. Dar ce manageri și decidenți avem, dacă anual im-
portăm usturoi, ceapă, roșii, bere, zahăr, mere, sucuri (inclusiv de
struguri, dar exportând struguri), cartofi, flori, lapte (40% din nece-
sar), rachiu (pentru majoritatea restaurantelor și cafenelelor, pentru
nunți și alte diverse petreceri), ulei (dar exportăm semințe de floa-
rea soarelui), mobilă (dar exportăm lemn/ material lemnos) etc.? În
schimb exportăm ... oameni (preponderent tineri și tinere, câte cca.
100 pe zi). Anual cei din Ministerul Agriculturii se tot plâng, că nu
pot exporta câteva lăzi cu mere, cu prune, cu cireșe etc., de parcă
am fi într-adevăr producători mari, mondiali. Aceasta în condițiile
unui deficit în creștere de produse alimentare în lume. În Republica
Moldova nici până în prezent nu a fost restabilit nivelul economic
din anul 1989! E locul potrivit să amintesc teza lui P. Druker: „Nu
sunt țări bogate și țări sărace, ci doar țări bine conduse, respectiv
prost conduse”. Este locul potrivit să menționez, că productivitatea
muncii în agricultura Olandei este de 30-35 ori mai mare compa-
rativ cu a noastră (!), iar cota acestei ramuri în PIB-ul Țării de Jos
constituie doar cca. 3%.
Care-i soluția? E nevoie de schimbat radical mecanismul se-
lectării cadrelor, în primul rând, al parlamentarilor: 1. Revenirea la
alegeri pe 100 circumscripții teritoriale în două tururi, așa cum
deja a fost în 1990 și am avut cele mai bune rezultate. 2. Majorarea
cerințelor calificaționale față de pretendenții la funcțiile publice,
politice etc. (considerăm evident că un tânăr de 18 ani nu poate
începe activitatea cu cea „de conducere” cu postul de ministru, de
deputat, de primar etc.). Trebuie început cu Parlamentul, fiindcă
la urma urmei ... toate de la el se trag, începând cu stabilitatea
politică. 3. Modificarea legislației privind „partidele politice”,
majorând numărul minim de membri (ai „partidului”) până la 15,0
mii (adică până la numărul mediu al alegătorilor aferent unui
deputat), respectiv diminuând substanțial numărul „partidelor”.
Astfel consolidând societatea extrem de dispersată. Aceasta va mai
permite și reducerea substanțială a cheltuielilor legate de finanțarea
283
„politicienilor” (șomeri). Reducerea substanțială a numărului „par-
tidelor” va diminua și alocările bugetare unor „șomeri” politici. 4.
Declararea învățământului de toate nivelurile ca fiind prioritate
națională pentru mai multe decenii.

Notă. Autorul acestui material, începând cu anii 80, a avut

o colaborare strânsă, eficientă științifică cu colegii din fostele
Institute de cercetări științifice în domeniul planificării ale
Lituaniei, Estoniei și Letoniei, precum și cu consilierii deputaților
respectivi ai URSS la Moscova (adică ai acestor foste republici
în 1989), și de la care a beneficiat multiple materiale/ documen-
te privind Autogestiunea teritorială (de fapt, predecesoarea
Independenței politice), multiple proiecte de legi, care au consti-
tuit ulterior (în anii 90, activitatea primului Parlament al Republicii
Moldova) baza legislativă a noii economii de la noi.
12 iulie 2020

284
 Iunie 1990, la Bălți, reflectat în presa timpului
Dr. Lidia PĂDUREAC,
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți

Licenţiată în istorie a Universităţii de

Stat din Moldova (1997), doctor în istorie
(2001), Domenii de interes științific: relaţii
internaţionale în perioada interbelică; re-
presiuni staliniste în RSS Moldovenească.
Director de proiect în cadrul Programului de
Stat Recuperarea și valorificarea istorică a
memoriei victimelor regimului totalitar-co-
munist din RSS Moldovenească (anii 1940-
1941, 1944-1953), cercetări în localitățile din
nordul Republicii Moldova. Autoare a circa
60 de lucrări științifice: articole, studii, inclusiv a unei monografii - Relaţiile
româno-sovietice (1917-1934), Chișinău, Prut Internaţional, 2003; 4 colecţii
de documente, memorii, studii de caz. Editor împreună cu Anatol Petrencu și
Ludmila Cojocaru a lucrării Românii în Gulag. Studii, mărturii, documente vol.
I, Chişinău, Balacron, 2014; vol. II, Chișinău: Balacron, 2015; Editor: Arhivele
memoriei: recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regi-
mului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Memorii. Documente. Studii de caz. Cercetări realizate în localităţile din nor-
dul Republicii Moldova, tom I, volum III, Chişinău, Balacron, 2016, tom II,
volum III, Chişinău, Balacron, 2017.

*******
Unicul lucru sigur legat de viitor este că acesta îi va surprinde
până și pe aceia care au privit cel mai departe în el.
Eric Hobsbawm

Procesul de creare și consolidare a Uniunii Sovietice prin

forța armată, dictat și teroare urma să realizeze și puternice mutații
identitare spre geneza lui homo sovieticus. În pofida ingerințelor
din exterior, codul genetic al societății civile, alimentat de istorie,
cultură, umanism a rezistat acestor metamorfoze, astfel la sfârșitul
secolului XX în Europa de Est (care în viziunea unor cercetători
reprezintă un fel de laborator în care viteza schimbărilor sociale și a

285
transformărilor culturale poate fi testată și măsurată1) s-a amplificat
mișcarea orientată inițial spre reformarea regimului comunist-so-
vietic, ulterior spre lichidarea acestuia. Conștientizarea faptului
că nu poate fi îmbunătățit un regim care prin esența sa contravine
democrației a generat colapsul URSS.
Valul schimbărilor democratice2 s-a manifestat cu intensitate
diferită și în Republica Moldova (atunci RSS Moldovenească).
Deși epicentrul evenimentelor era la Chișinău, treptat în ele erau
implicate majoritatea localităților. După numărul populației, al
doilea oraș din dreapta Nistrului era orașul Bălți. Conform datelor
statistice în 1989 din totalul de 3 657 665 de locuitori din RSS
Moldovenească în municipiul Bălți locuiau 161 475 oameni (dintre
care moldoveni erau circa jumătate), în Chișinău – 770 948.3 La
sfârșitul anilor 80, principalele mijloace de informare a populației
erau: televiziunea, radioul, presa. Ziarele în limba română care cir-
culau la nivel republican (cu câteva excepții: „Literatura și Arta”,
„Glasul”, editat de Societatea de cultură „Dacia” din Letonia) la fel
și cele locale erau preponderent dominate de ideologia veche, fiind
scrise într-un limbaj ignorant cu grafie chirilică.
Pentru anul 1990 sintagma „presa bălțeană” nu este relevantă,
întrucât unicul ziar local în limba română, dar cu grafie chirilică
era „Comunistul”, organul comitetului orășenesc Bălți al PCM și
sovietului orășenesc de deputați ai poporului, care în 1991 a fost
1
Leonidas Donskis, După comunism: identitate și moralitate în Țările Baltice. În:
Fără termen de prescripție. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa.
Coordonatori: Sergiu Musteață, Igor Cașu. Chișinău: Cartier, 2011, p. 26.
2
Inițierea reformelor în Uniunea Sovietică de către Mihail Gorbociov i-a determinat
pe unii lideri politici vest-europeni să presupună că ideea unei Europe unite ar putea
să ajungă până la Ural, incluzând în sine și URSS. La 25 iunie 1988, când se semna
Declarația comună dintre Comunitatea Economică Europeană și Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc. Intenția liderului de la Kremlin se profila mai deslușit (privind
conceptul „Europa – casa noastră comună”), fiind vorba de un proiect de apropiere
graduală între două structuri. La 31 decembrie 1989, la numai câteva săptămâni după
căderea Zidului Berlinului, președintele francez Francois Mitterrand anunța la rândul
său un ambițios proiect al unei Confederații Europene. Un plan pretențios, care n-a în-
trunit susținerea necesară în țările est-europene, dornice de afirmarea unei „suveranități
reale„, și nici înțelegerea partenerilor americani, care nu vedeau încotro poate duce
această încrucișare a Comunității Europene cu o Uniune Sovietică pe moarte și cu foștii
ei sateliți. Vezi: Serebrian O., Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură, geopolitică.
Chișinău: Cartier, 2014, p. 148.
3
Populaţia la recensămintele din anii 1959, 1970, 1979, 1989 şi 2004, pe sexe şi me-
dii, în profil teritorial https://statistica.gov.md/pageview.php?l=ro&idc=295&id=2234

286
reorganizat în „Vocea Bălțului” în limba română – apărea o dată
pe săptămână / „Golos Bălți” în limba rusă – apărea de 2 ori pe
săptămână. Din 2011 nici acest ziar nu se mai publică. În prezent
unicul ziar la nivel de municipiu în Bălți este „Spros i Predlojenie”
(cea mai mare parte a conținutului fiind publicitatea), care din 2020
a renunțat la versiunea tipărită în favoarea celei online4.
Deși obiectivul Suveranității a fost pronunțat public pentru
prima dată la 20 mai 1989 la Congresul de constituire a Frontului
Popular din Moldova, totuși suveranitatea era agreată și de Partidul
Comunist, însă într-o formă „dependentă” față de Uniunea Sovietică
„reformată”. Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist din
Moldova din 17-18 mai 1990 a adoptat rezoluția „Cu privire la
suveranitatea RSSM și la acordul federal”, document în care se
menționa că una din cele mai importante sarcini politice ale PCM
este afirmarea consecventă a suveranității reale a RSSM în compo-
nența Federației sovietice înnoite5. În pofida acestor declarații, con-
ducerea PCM continua să rămână ancorată în ideologia trecutului.
În 1990 ziarul „Comunistul” din Bălți rămânea puternic
dogmatizat, cu un limbaj de sorginte sovietică, multe articole
fiind traduse stângaci și neinspirat din limba rusă. Organele locale
comuniste nu doar controlau situația din urbe, dar promovau insis-
tent ideologia partidului. În lunile februarie-martie 1990 au avut
loc alegeri parlamentare în baza sistemului electoral majoritar.
Candidații erau propuși de colectivele de muncă și organizațiile
obștești. În urma scrutinului în Sovietul Suprem al Republicii
Sovietice Socialiste Moldovenești de legislatura a XX-a au fost
aleși 371 de deputați6. Cea mai mare influență au avut-o Frontul
Popular din Moldova, Mișcarea „Unitate-Edinstvo”, Partidul
Comunist al Moldovei. La acel moment, „în opinia lui Gorbaciov,
administrația sovietică de vârf și CC al PCUS trebuia să dețină
mecanismele necesare pentru a nu admite separarea comuniștilor în
„apartamente naționale”. În caz contrar, arăta liderul de la Kremlin,
„noi vom pierde o puternică forță integraționistă cum este partidul

4
Inițial în ziar erau publicate doar anunțuri publicitare, cu timpul incluzând noutăți,
preponderent locale, divertisment.
5
Cojocaru Gh. E., Politica externă a Republicii Moldova. Studii. Chișinău: Civitas,
2001, p. 13-14.
6
Boțan I., Alegerile pluripartite în Republica Moldova. Chișinău, 2017, p. 6.

287
unic”7. Deși partidul-stat nu mai exista, totuși Partidul Comunist
rămânea cu reprezentanți fideli în localități. Forța politică care avea
o popularitate imensă era Frontul Popular. Mișcarea care luase
avânt atunci și avea mai multe trăsături specifice, care dorea demo-
cratizarea societății și punea accent pe valorile naționale este ana-
lizată din diferite perspective în prezent. Istoricul Anatol Petrencu
menționează: era o mișcare de masă, democratică, antitotalitară,
dacă ținem cont revendicarea de a scoate în afara legii Partidul
Comunist al URSS … A fost oare acea Mișcare și de Eliberare
Națională? Mișcare de Eliberare Națională, în condițiile noastre,
ar fi trebuit să însemne răsturnarea jugului colonial, dacă tot afir-
măm că URSS a fost imperiu, desprinderea de centru și revenirea
la normal, adică reunirea cu România. Dacă a existat un curent
unionist în cadrul acelei Mișcări de renaștere națională, el n-a fost
dominant și nu s-a putut impune. Unioniștii de pe ambele maluri
ale Prutului nu și-au sincronizat eforturile în vederea realizării uni-
rii.”8 Manifestările pro-unioniste de la Bălți nu erau reflectate în
presa republicană. Din ziarul local aflăm despre unele din aceste
activități. Spre exemplu, în ziarul din 16 iunie 1990 era publicat
articolul „Pe urmele unui miting”, material în care se relata despre
felul cum s-a desfășurat mitingul Frontului Popular, neautorizat de
către administrația locală. Autoritățile comuniste locale au încercat
să convingă populația, la radio și prin intermediul ziarului, să nu
participe la această activitate. (Președintele Sovietului orășenesc
s-a adresat bălțenilor să nu accepte provocarea și să stea acasă.) În
pofida amenințărilor, evenimentul a avut loc. Dacă excludem criti-
ca reporterilor de sorginte comunistă rămâne imaginea acelor eve-
nimente: participanți, discursuri, lozinci9. Au participat mai mulți
profesori de la Institutul Pedagogic „Alecu Russo”, profesori de
școli, bibliotecari, oameni de diferite profesii din satele din apropi-
ere, oaspeți din Tighina, Ucraina (Cernăuți), România. Directorul
școlii nr. 1 (astăzi Liceul „Mihai Eminescu”) Leonid Amoașii a
mulțumit celor prezenți pentru susținere. La miting au fost recitate
mai multe poezii din opera lui Mihai Eminescu. Potrivit informației
7
Cojocaru Gh. E., Tratatul de Uniune Sovietică. Chișinău: Civitas, 2005, p. 381.
8
Petrencu A., Istoria contemporană: Studii, materiale, atitudini. Chișinău: Cartdi-
dact SRL, 2011, p. 163.
9
Ziarul „Comunistul”, 16 iunie 1990.

288
din ziar, confirmată astăzi și de martorii oculari de atunci, aduna-
rea a fost pătrunsă de un puternic spirit național românesc. Unul
din liderii Frontului Popular la Bălți, Vasile Dobrogeanu, profesor
la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” a avut un discurs unionist,
făcând apel la istoria românilor, limba română, criticând hotărârea
Sovietului orășenesc de a nu permite organizarea mitingului. În în-
cheierea discursului, Vasile Dobrogeanu a lansat lozincile: „Forța
noastră e în unire!”; „Uniți-vă frați români!” Un alt profesor de la
aceeași instituție de învățământ superior, Gheorghe Calamanciuc
le-a comunicat celor prezenți că edilii orașului sunt oameni veniți
sau invitați, care s-au înconjurat cu grupe de trădători care trăiesc
și lucrează ca melcii. El a pledat pentru demisia actualei conduceri
a orașului, menționând că părinții celor care astăzi conduc treburile
orașului au venit în Bălți ca eliberatori, dar au uitat să plece de aici.
Gheorghe Calamanciuc „a numit ziarul orășenesc „Comunistul”
„o cârpă murdară”, care clevetește Frontul Popular și poporul în
întregime” (fapt care a fost ulterior vehement criticat în numerele
ulterioare ale respectivului ziar). Nicolae Crețu, învățător de istorie
la școala medie nr. 1, a propus promovarea reformei administra-
tiv-teritoriale în republică, în vederea creării unor centre, județe,
capabile să soluționeze diverse probleme, inclusiv cele economice.
La miting a luat cuvântul și elevul Mihail Chetraru, clasa a IX-a, de
la școala medie „Nicolai Ostrovski”, care a vorbit din numele a 200
de elevi cu dizabilități sau deficiențe vizuale. Dânsul a declarat că
deja de 35 de ani oamenii cu dizabilități sau deficiențe vizuale sunt
lipsiți de dreptul de a învăța în limba maternă română, adresân-
du-se cu cererea ca începând cu 1 septembrie copiii slab-văzători
să studieze la școală în limba română. La miting a participat și
redactorul ziarului „Dacia liberă” din Vaslui care a îndemnat ti-
nerii să depună efort pentru reunirea cu Bucovina, cei din stânga
Nistrului și sudul Moldovei pentru a crea „Republica Basarabia
independentă și liberă”. La eveniment au participat și reprezentanți
din regiunea Cernăuți: Dumitru Vizitiu (din satul Târnauca, regiu-
nea Cernăuți), care a vorbit despre situația dificilă a românilor din
Bucovina supuși deznaționalizării. Dânsul s-a adresat cu rugămin-
tea „de a curăța bibliotecile sătești din Bucovina de maculatura de
cărți care proslăvesc ideologia și economia rusă”, rugându-i pe
confrații de idei din Bălți să contribuie la inaugurarea unui organ
289
de presă românesc pentru organizația „Românii liberi”. Relatând
evenimentul reporterul ziarului „Comunistul” mai menționa: „Un
orator din Tighina, așa a numit el insistent Benderul, a batjocorit în
chip și fel pe convenționaliștii și trădătorii din orașul de pe malul
Nistrului, care nu trebuie să aibă drepturi de a soluționa proble-
mele poporului moldovean, întrucât sunt niște venetici străini”. La
adunare a participat și deputatul Gheorghe Ghimpu, care s-a referit
la problema depolitizării tuturor organelor judiciare din republică
„în primul rând, miliția și procuratura”, menționând că „Frontul
Popular din Moldova va rămâne o forță democratică în societate și
niciodată nu va deveni partid politic”. Astfel articolul publicat în
ziarul „Comunistul”, în dorința de a critica acțiunile celor prezenți
la Adunarea Națională de la Bălți, a relatat momentele esențiale ale
evenimentului și principalele cerințe ale participanților: limba ro-
mână în școli și în societate; inițierea unui ziar românesc; democra-
tizarea Republicii. Ulterior, pe teritoriul școlii nr. 1, reorganizată în
Liceul „Mihai Eminescu”, a fost inaugurat bustul geniului poeziei
românești.
Principalele centre de manifestare a spiritului românesc la
Bălți erau Institutul Pedagogic „Alecu Russo”, precum și școlile
medii moldovenești. Pe segmentul manifestărilor pro-reformiste în
domeniul economic și politic manifestările erau mai accentuate.
Conștientizând pericolul destrămării URSS, la 14 iunie 1990,
Sovietul Suprem al URSS a lansat un apel „Către organele supre-
me ale puterii de stat ale republicilor unionale și autonome”, în
care chema la consolidarea temeliilor pe care se construia federația
înnoită – „uniunea statelor suverane socialiste”, la eforturi coor-
donate „pentru elaborarea principiilor legislative ale creării pieței
pan-unionale, ale înnoirii federației”, la elaborarea noului Tratat
federal”. Totuși, ulterior, membrul Consiliului Prezidențial Gh. I.
Revenko a declarat că principala concluzie la care s-a ajuns era
cea privind necesitatea „uniunii republicilor egale în drepturi”.
Or, această formulă era un pas înapoi în raport cu ideea anterioară
formulată de M. Gorbaciov privind „uniunea statelor suverane”10.
Transformările care aveau loc la Moscova au catalizat cursul ac-
țiunilor de la Chișinău și din întreaga republică. Presa care sus-
ținea forțele comuniste continua să insiste pe ideea de reformare
10
Cojocaru Gh., Tratatul de Uniune Sovietică, p. 390.

290
a Uniunii Sovietice și de păstrare a Partidului Comunist ca forță
motrică a acestei entități. La Bălți și în localitățile din apropiere
Frontul Popular avea un număr mare de susținători, dar nu edita un
ziar local, populația informându-se pe vechi din ziarele republica-
ne. O serie de articole din ziarul bălțean „Comunistul” veneau să
critice orice activități ale Frontului Popular și să elogieze Partidul
Comunist. Redactorii ziarului încercau să creeze iluzia existenței
unui partid comunist deja reformat, promotor al democrației, venind
cu îndemnul de a susține forțele pro-sovietice de la Moscova. Spre
exemplu, în articolul „Nu dați crezare zvonurilor” Grupul politic de
analiză și informare urgentă de pe lângă secretariatul CC al PCM
declara cu fermitate că „niciun fel de unități militare ale Armatei
sovietice, scoase de pe teritoriul Cehoslovaciei și Ungariei nu vor
fi dislocate în Moldova”11. Marea majoritate a paginilor din ziar, în
lunile aprilie-iunie 1990, erau dedicate celei de-a XXX conferință
orășenească a Partidului Comunist. Cu exces în detalii erau pre-
zentate discursurile participanților la întâlnirile cu reprezentanții
organizațiilor de partid. În aglomerații de informații se deslușesc
mai multe situații în care însăși membrii activi ai partidului comu-
nist conștientizează că lucrurile nu merg bine. Spre exemplu, la una
din aceste întâlniri o careva Polina Ivanova se pronunța în favoarea
unor organizații pluripartidiste, dar în același timp se declara nedu-
merită: „Noi afirmăm că suntem avangardă, dar cine ne recunoaște
pe noi ca forță motrică? Trebuie să schimbăm ordinea de intrare în
PC. Fie ca persoane fără partid să-i înainteze pe cei mai buni repre-
zentanți de a deveni comuniști”12. În acest context, V. Grigoriev, o
persoană cu viziuni învechite, îi răspundea: „Comuniștii trebuie să
înfăptuiască lupta hotărâtă cu elementele naționaliste și extremiste,
să dea apreciere concretă activității lor politice. Până în prezent
la noi aproape că nu se face propagandă a comunității statului, a
amuțit educația internaționalistă a tineretului, am încetat să mai
propagăm tradițiile de luptă și muncă”13. În rândurile Partidului
Comunist din Bălți tot mai multe voci insistau asupra necesită-
ții de a reforma partidul prin fapte, nu prin declarații și vorbe. I.
Țurcan insista: „În proiectul Platformei CC al PCUS se vorbește
11
Ziarul „Comunistul”, 1 aprilie 1990.
12
Ziarul „Comunistul”, 17 aprilie 1990.
13
Ibidem.

291
mult despre rolul de conducător al partidului, dar cum să avansezi
dacă în fapt nu se spune nimic concret. De asemenea, se vorbește
cu exces despre renovarea PCUS, dar consecințe reale nu se văd.
Trebuie să fie schimbată componența conducătorilor organizației
de partid. Strămutarea persoanelor cu funcții de răspundere se face,
dar stilul rămâne cel vechi”. Totuși, o bună parte din foștii activiști
nu prea acceptau ideea de liberalizare a partidului. Spre exemplu,
Sopilneak E., participant la aceeași întrunire declara: „Avem nevoie
de disciplină de partid feroce, altfel nu vom realiza nimic. Partidul
suntem noi și fiecare comunist trebuie să lupte pentru rolul de avan-
gardă și autoritatea PPCUS”14. Numărul mare de articole din ziar
nu asigură și multitudinea de idei, majoritatea prezentărilor reflectă
sfera activității comuniștilor. În articolul „Să păstrăm ce avem” se
prezenta viziunea secretarului organizației de partid de secție de la
Combinatul de panificații, care venea cu multe afirmații declara-
tive: „Voi spune pe șleau: autoritatea partidului a scăzut într-atât
încât unii comuniști se sinchisesc să recunoască că sunt membri ai
PCUS. ..dacă ești membru de partid trebuie să fii conștient de fap-
tul că ești necesar partidului. Să nu ne înaripăm prea mult (criticând
trecutul) și din înălțimea emoțiilor să nu vedem principalul, să nu
uităm ce trebuie să altoim tineretului” – ideile comuniste15. Din
conținutul acestor discuții se conturează două concepte de bază:
păstrarea partidului comunist fără mari transformări; reformarea
radicală a partidului.
La 23 iunie 1990 (zi în care s-a proclamat suveranitatea RSS
Moldovenești), dar nici în zilele următoare, ziarul din Bălți nu a
menționat sub nicio formă acest eveniment. Ziarul comuniștilor
din Bălți acordă cel mai mare spațiu întâlnirilor bălțenilor cu de-
putatul poporului din Uniunea Sovietică Serghei Ahromeev16. În
articolul „Vrem să trăim mai bine” S. Ahromeev prezenta darea de
seamă în fața alegătorilor. Potrivit reporterului, deputatul a vizitat
colectivele de muncă, s-a întâlnit în Casa Sovietelor cu veteranii
războiului, cu deputații Sovietului orășenesc, cu activul de partid
14
Ibidem.
15
Ziarul „Comunistul”, 26 aprilie 1990.
16
Ahromeev Serghei, deputat al poporului din URSS, mareșal al Uniunii Sovietice,
unul din consilierii lui M. Gorbaciov; în anii 1984-1988 a ocupat funcția de prim-locți-
itor al ministrului apărării al URSS; membru al GKCP, care a organizat lovitura de stat
în URSS din 18 august 1991. După eșecul puciului s-a sinucis.

292
și gospodăresc din oraș17. Materialul publicat reflectă principale-
le viziuni ale unui deputat comunist ferm convins că Partidul va
rămâne la putere în pofida pluripartidismului. Subiectele luate în
vizor de către Ahromeev permite să conturăm viitorul pe care-l
programau liderii Partidul Comunist, inclusiv pentru populația din
RSS Moldovenească. Vorbind despre legile care se referă la liber-
tatea națiunilor, la drepturile cetățeanului de orice naționalitate,
deputatul sublinia, că „această problemă este bilaterală. E necesar
de a manifesta răbdare reciprocă și stimă unul față de altul, e inad-
misibilă orice manifestare de naționalism, separatism (în contextul
în care Frontul Popular era considerată o mișcare naționalistă). E
necesar să ducem lupta politică, să activăm prin metoda convinge-
rii, dar dacă activitatea unor persoane aparte intră în contradicție cu
Constituția, să-i tragem la răspundere. Astăzi e necesar ca fiecare să
manifeste o poziție stoică și să lupte pentru ea împreună cu confra-
ții de idei”. În privința forțelor armate, mareșalul declara: „scopul
este de a menține într-o stare necesară capacitatea de apărare a țării,
pe de altă parte, de a reduce înarmarea, a asigura liniștea, încrederea
în dezvoltarea pașnică a țării. Forțele armatei sovietice sunt garant
al integrității țării (Uniunii Sovietice). Ele trebuie în deosebi păs-
trate. E inadmisibil atitudinea negativă față de armată, care unele
forțe antisocialiste încearcă a o forma”. Reflectând asupra situației
din partid menționa: „Multe greșeli a comis partidul, mulți oameni
necinstiți au aderat la el, acțiunile cărora subminează autoritatea
partidului”. La replica oamenilor că Mihail Gorbaciov acordă mai
multă atenție chestiunilor de politică externă, făcând aluzie că ar fi
mai bine să rezolve problemele interne, inclusiv cele economice,
Ahromeev a răspuns: „Asta nu este așa. Toată jumătatea a anu-
lui trecut și prezent Gorbaciov epuizează mai mult timp și puteri
întru soluționarea problemelor interne. Faptul constă în aceea, că
prea adâncă e reconfruntarea, sunt încălcate legăturile interne, nu
e disciplină de jos până sus. A lua careva hotărâri e greu, deoarece
s-au învechit multe legi. Aceasta încurcă și Prezidentului și nouă.
Schimbări momentane înspre bine nu pot avea loc. Însă numaidecât
voi transmite lui M. S. Gorbaciov grijile Dumneavoastră”. Întrebat
cu privire la Lituania (care-și declarase suveranitatea pe 11 martie
17
Ziarul „Comunistul”, 23 iunie 1990.

293
1990), deputatul a răspuns: „Opinia mea e fermă: țara noastră tre-
buie să existe ca federație a republicilor. Sunt categoric împotriva
confederației. Nu se poate de a ieși din Uniune, pur și simplu trântind
ușa. Este în vigoare Legea, după care totul e necesar să fie socotit,
pentru tot plătit. Dar, subliniez, eu sunt pentru păstrarea unității
țării”. Au fost și întrebări considerate de reporter provocatoare:
„Ce atitudine are mareșalul față de concepția lui Petru I despre
extinderea hotarelor Rusiei în Europa și până la Oceanul Indian?”.
Răspunsul prompt al deputatului a fost: „Asta este calomnie și pe
Petru I și pe poporul rus”. Deputatul a reacționat bolnăvicios atunci
când cineva i s-a adresat utilizând formula de politețe „Domnule”:
„această adresare rămâne pe sovestea celui care a scris„. La întreba-
rea dacă sunt veridice informațiile publicate în revista „Ogoniok”
despre faptul că ar deține o vilă oferită de stat. A recunoscut că are
vilă oferită de stat în baza hotărârii Guvernului din 1958 despre vi-
lele oferite Mareșalilor Uniunii Sovietice, „dar el singur consideră
așa hotărâre nu prea justă”. Astfel, din cele prezentate pe paginile
ziarului „Comunistul” se conturează imaginea deputatului URSS
care mizează pe menținerea forțelor armate sovietice, pe păstrarea
Uniunii Sovietice cu Partidul Comunist la guvernare și cu toate
republicile – membre ale acestei Uniuni. Faptul că unicul ziar local
nu prezenta nicio informație despre Declarația de suveranitate a
RSS Moldovenească denotă poziția clară a organelor Partidului
Comunist din Bălți de a păstra principiile trecutului sovietic în care
ele conduc și domină.
În baza mărturiilor care reflectă această perioadă cunoaștem că
în Bălți au fost organizate mai multe adunări publice cu participarea
unui număr mare de oameni. Aceste activități nu au fost reflectate
nici în ziarul local nici în presa republicană. Arhivele personale
păstrează fotografii despre iunie 1990 la Bălți, însă acestea nu au
fost mediatizate și rămân necunoscute publicului larg.
În concluzie: presa locală, mai ales cea din orașul Bălți elucida
evenimentele distorsionat, sub optica ideologiei sovietice în timp
ce presa republicană democratică reflecta preponderent evenimen-
tele ce se derulau în capitala. Oamenii care în 1990 au făcut istoria
pe viu, proiectându-și speranțele pe efectele benefice ale procesului
de democratizare a Republicii Moldova nu-și puteau imagina că în
2020 acest proces încă nu s-a finisat nici sub aspect identitar, nici
294
sub aspect politic sau economic. În acest context, ne raliem opiniei
ieșeanului Sorin Bocancea: „chiar dacă plasată la întâlnirea unor
falii geopolitice, fapt ce îi face existența plină de tensiuni și de
neprevăzut, Republica Moldova este totuși o țară al cărei popor are
istoria și idealurile sale și își are politicienii săi (și buni, și răi), pe
care îi legitimează periodic prin vot, și nu e un teren viran, populat
de un fel de hominizi ce trăiesc doar pentru a întreține terenul de
joc al celor din stânga și din dreapta lor”18. În semn de recunoștință
față de cei care au inițiat dărâmarea regimului comunist (pentru a
păstra vie memoria faptelor lor) și în vederea păstrării unei atitudini
corecte față de trecut propunem: inițierea unui proiect de colectare
din localitățile Republicii Moldova a mărturiilor și materialelor fo-
to-documentare despre evenimentele ce s-au produs în acest spațiu
trei decenii în urmă.

18
Sorin Bocancea, Calea europeană a Republicii Moldova. În: Calea europeană a
Republicii Moldova, Bocancea S., Carp R. (coordonatori), Iași: Adenium, 2016, p. 326.

31 august 1990. Bălți. Sărbătoarea „Limba noastră”

295
 Mișcarea de eliberare națională în colecțiile
muzeale bălțene
Ludmila DOBROGEANU, Mariana MIHALEVSCHI,
Muzeul de Istorie și Etnografie mun. Bălți

Licenţiată în istorie a Universităţii de Stat

din Moldova (1978). Domenii de interes științific:
Muzeografie și istorie locală. Autoare a culegerii de
studii şi articole „Muzeul – o filă de istoria Bălţiului”
(2010), coautor al broşurii „Vitralii istorice” (2008),
și al lucrării „Oraşul Bălţi. Calendar istoric în date”,
pentru 2014 și 2016, semnatară a mai multor articole
publicate în presa locală și națională, coautor al filmului
documentar „Din istoria secţiei orăşeneşti de pompieri”,
semnatara textului pentru filmul documentar „Bălţiul la
585 de ani”. A participat la elaborarea lucrării Arhivele memoriei. Recuperarea
şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar – commu-
nist din R.S.S.M. „Memorii – documente - studii de caz”, volumul III, tom I,
Chișinău, Balacron, 2016. A editat seturile de carte poştală „Muzeul de Istorie
şi Etnografie la 50 ani”, „Monumentele spiritualităţii mun. Bălţi” și „Bălți.
Istorie în cărți poștale.”
Coordonatoare de proiect transfrontalier trilateral „Să ne cunoaștem
trecutul pentru a ne crea viitorul” (2013-2015). Participantă la diverse mani-
festări științifice: mese rotunde, seminare, simpozioane și conferințe naționale
și internaționale.

Licențiată în istorie a Universităţii de Stat din

Moldova (2001), master în științe umanistice (2015).
Domeniul de cercetare: muzeografie și istoria
localității Bălți. Promovarea patrimoniului muzeal în
cadrul diverselor expoziții și activități culturale.
Autoare a unor expoziții temporare, pedagogie
muzeală „Cunoaște-ți istoria”, semnatară a multor arti-
cole în presa locală.
Cercetător în cadrul Programului de Stat
Recuperarea și valorificarea istorică a memori-
ei victimelor regimului totalitar-comunist din RSS
Moldovenească (anii 1940-1941, 1944-1953): cercetări în localitățile din
nordul Republicii Moldova.
Director interimar al Muzeului de Istorie și Etnografie, mun. Bălți.

296
 Revigorarea mişcării de renaştere şi eliberare naţională în
R.S.S. Moldovenească a fost favorizată de politica de democratiza-
re, „perestroika” lansată de Mihail Gorbaciov în 1985. Crearea unei
alternative politice viabile ce ar fi exprimat năzuinţele şi aspiraţiile
democratice şi naţionale ale cetățenilor devenise o necesitate în
condiţiile în care în a doua jumătate a anilor ’80 Partidul Comunist
din Moldova se situase în opoziţie faţă de revendicările populaţiei
majoritare din R.S.S.M., alimentând şi provocând în permanenţă
ostilitatea minorităţilor naţionale prin răspândirea de zvonuri şi
calomnii, tensionând atmosfera în societate. Iniţiativa în crearea
acestei alternative şi l-a asumat Uniunea Scriitorilor din Moldova.
Reper important în mișcarea de renaștere națională a fost crea-
rea unui grup de inițiativă pentru constituirea Mișcării Democratice
în Susținerea Restructurării, care a fost de fapt nucleul viitorului
Front Popular. Aceasta s-a întâmplat în iunie 1988, la Uniunea
Scriitorilor din Chișinău. Ulterior mișcarea s-a extins sub forma
unor manifestări stradale, în fiecare zi de duminică oamenii ieșeau
la proteste și cereau drepturi cetățenești. Marea Adunare Națională
din 27 august 1989 a fost precedată de manifestații grandioase,
ce se organizau în fiecare duminică și la care se scanda: „Limbă,
Alfabet, Libertate”.
Prin evenimente zbuciumate au trecut și locuitorii orașului
Bălți. Cel mai important eveniment ce s-a întâmplat la Bălți în acea
perioadă a fost constituirea cenaclului „Vatra”. Cenaclul a fost fon-
dat de un grup de inițiativă alcătuit din Vasile Dobrogeanu, Vasile
Guțu, Alexandru Solcan, Maria Șleahtițchi, Gheorghe Tofan,
Grigore Onoico, Gheorghe Calamanciuc, Margareta Curtescu,
Constantin Calancea – toți profesori de la Institutul Pedagogic
„Alecu Russo” din Bălți. Cenaclul se întrunea săptămânal și avea
drept scop trezirea conștiinței naționale, promovarea limbii literare
române, culturii și tradițiilor naționale românești. În cadrul ce-
naclului se recitau versuri, se cântau cântece patriotice, se țineau
discursuri despre istorie, limbă, alfabet. Cenaclul se începea și se
încheia cu cântecul pe versurile lui N. Dabija „Cât trăim pe-acest
pământ”, care devenise imnul acestuia. La ședințele cenaclului
erau invitați scriitori, ziariști, actori, interpreți, compozitori. Un rol
deosebit în promovarea valorilor naționale au avut-o profesorii și
studenții de la facultățile de litere și muzică a institutului bălțean.
297
La început ședințele aveau loc în incinta Institutului Pedagogic,
ulterior, administrația instituției interzicând convocarea cenaclului
în incinta instituției de învățământ. Pe parcurs, relevanța publică a
cenaclului crește, organizându-se întruniri de amploare în diferite
localuri din Bălți. Ședințele cenaclului adunau un număr impresio-
nant de participanți împătimiți de poezie, muzică, cultură și istorie.
În colecțiile Muzeul de Istorie și Etnografie din Bălți se
păstrează un șir de piese - izvoare scrise, audio, video sau fotografice -
care mărturisesc despre evenimentele se s-au desfășurat în perioada
respectivă în orașul Bălți. Pe o fotografie a fost imortalizată ședința
cenaclului „Vatra”, la care participă în calitate de invitați poeții
Iulian Filip și Vasile Romanciuc, actrița Mariana Bahnaru și
scriitorul Anatol Ciocanu.

Actrița Mariana Bahnaru prezintă perticipanții la ședința cenaclului „Vatra”,

aprilie 1989 - profesorul Vasile Dobrogeanu, scriitorii și poeții Anatol Ciocanu,
Iulkian Filip și Vasile Romanciuc.

298
 O serie de fotografii demonstrează promovarea datinilor ro-
mânești în cadrul cenaclului.

După prezentarea spectacolului Malanca, s. Drăgănești. 30 decembrie 1989

Conducatorii cenaclului multumesc celor din Drăgănești

pentru spectacoșlul „Malanca”.

299
 În patrimoniul muzeului se păstrează o serie de documente,
hotărâri, proiecte de hotărâri ale congreselor Frontului Popular din
Republica Moldova și a Filialei Bălți a Frontului Popular.

Prezidiul ședinței de constituire a FPM, secția Bălți, 1989

În colecțiile muzeale se păstrează afișele de la Marea Adunare
Națională din 27 august 1989 ziarele „Deșteptarea” și „Glasul”,
primele publicații apărute în
grafie latină. Replica forțelor
retrograde la mișcarea de eli-
berare națională s-a manifestat
prin mobilizarea la acțiuni stra-
dale a colectivelor de muncă
din întreprinderile unionale dis-
locate aici. Grevele de la aceste
întreprinderi cu subordonare
unională au generat organizația
politică numită „Interfront”. În
arhiva muzeului se păstrează
fotografii de la diverse marșuri,
mitinguri, greve, adunări or-
ganizate, în anii 1989-1990, în
piața „Octombrie” din centrul
Ziarul „Glasul”

300
orașului, de către colectivele, în mare parte rusofone, de la între-
prinderile unionale.

Miting nesancționat organizat de grupul de inițiativă de la uzina „Răut”.

9 martie 1989
În secvențe video s-a păstrat momentul arborării drapelului
tricolor la Bălți, în zilele de 28-29 aprilie 1990, ca drapel de
stat. La eveniment participă studenții și profesorii Institutului
Pedagogic din Bălți. Arborarea primului drapel tricolor a avut loc
la 28 aprilie 1990, pe clădirea Institutului, iar la 29 aprilie 1990,
drapelul de stat a fost instalat pe sediul Consiliului orășenesc
(azi - sediul Primăriei). Acel prim tricolor, confecționat manual,
arborat la Bălți, la sfârșitul lunii aprilie 1990, astăzi se păstrează
în patrimoniul muzeului împreună cu un set de fotografii care
surprind evenimentele date. De asemenea, în fondurile muzeului se
găsește bicolorul moldovenesc sovietic, transmis spre păstrare de
conducerea consiliului orășenesc.

301
 Patrimoniul muzeului
include o serie de materiale
documentar-fotografice de la
de prima ediție a sărbătorii na-
ționale „Limba noastră cea ro-
mână”, organizată pentru prima
oară la 31 august 1990. Anual,
acest arsenal de fotografii și
acte care documentează săr-
bătoarea Limbii Române este
suplinit cu noi materiale video
și fotografice.
În patrimoniul muzeului
se păstrează piese de filatelie
apărute după 1991, cum ar fi,
de exemplu, cele cu imaginea
stemei și drapelului de stat.
Scopul emiterii acestora a fost
promovarea simbolurilor noului
Arborarea tricolorului pe sediul Comi-
stat – Republica Moldova.
tetului Executiv Bălți, 29 aprilie 1990 Păstrarea memoriei trecutului
are o mare importanță pentru
educarea noilor generații de cetățeni, iar piesele depozitate în
colecțiile Muzeului de Istorie și Etnografie din mun. Bălți contribuie
ireversibil la crearea viitorului.

302
 Anexă documentară

Doc. nr. 1
2 decembrie 1917, Chişinău. Declaraţia Sfatului Ţării prin
care Basarabia este proclamată Republică Democratică
Moldovenească

Popor moldovenesc şi toate popoarele frăţeşti ale Basarabiei!

Republica Rusă se află în mare primejdie. Lipsa puterii în centru şi
anarhia în toată ţara, neputincioasă în faţa duşmanului extern, ameninţă
cu pieirea întregului stat.
În acest moment istoric de grea cumpănă singura cale de salvare a
Republicii Democratice Ruse constă în organizarea şi unirea popoarelor
pe principiul autodeterminării de stat naţional-teritoriale. Sprijinindu-
se de acest principiu – în scopul instaurării ordinii de stat şi în numele
consolidării cuceririlor Revoluţiei – Basarabia, în temeiul trecutului său
istoric, se declară de azi înainte Republică Populară Moldovenească,
care intră în componenţa Republicii Democratice Federative Ruse ca
membru cu drepturi egale. Până la convocarea Adunării Populare a
Republicii Moldoveneşti, aleasă prin vot universal, egal, direct şi secret
după sistemul proporţional, Puterea Supremă în Republica Populară
Moldovenească este Sfatul Ţării, alcătuită din reprezentanţii tuturor gru-
purilor organizate ale democraţiei revoluţionare, poporalii aparte şi orga-
ne de autoadministrare locală. Puterea executivă în Republica Populară
Moldovenească aparţine Consiliului (Sfatului) Directorilor Generali,
răspunzător numai în faţa Sfatului Ţării. Fiind exponentul voinţelor po-
poarelor ce locuiesc pe teritoriul Republicii Moldoveneşti, Sfatul Ţârii
îşi propune ca scop:
I. Convocarea în termenul cel mai scurt a Adunării Populare a
Republicii Moldoveneşti, aleasă prin vot universal, egal, direct, secret şi
proporţional.
II. Trecerea tuturor pământurilor fără răscumpărare în mâinile po-
porului muncitor pe principiul folosirii egale.
Până la elaborarea legii privind modalităţile acestor treceri, spre a
evita anarhia şi jefuirea avuţiei poporului, tot pământul fără excepţie care
nu este lucrat prin munca personală cu tot inventarul viu şi mort trece în
seama Comitetelor Agrare, reorganizate pe principii democratice.

303
 Sfatul Ţării elaborează instrucţiuni detaliate ce stabilesc exact atât
modalităţile de trecere a pamânturilor în componenţa comitetelor agrare,
cât şi modul de a dispune de ele.
Pădurile, apele, bogăţiile subsolului, terenurile experimentale,
pepinierele, plantaţiile de sfeclă de zahăr, precum şi viile şi livezile mo-
şiereşti, mănăstireşti domeniale şi bisericeşti şi toate acareturile, ca fiind
bunuri ale întregului popor, urmează a fi date în seamă şi sub controlul
Comitetului Agrar al Republicii Moldoveneşti.
III. Reglementarea produceriisi asigurării întregii populaţii prin
repartizarea egală a produselor alimentare şi obiectelor de primă necesi-
tate, asigurarea şi reglementarea muncii lucrătorilor şi stabilirea la toate
întreprinderile a zilei de muncă de opt ore şi instaurarea controlului de
stat asupra producţiei şi profitului pe teritoriul Republicii Moldoveneşti.
Elaborarea din timp a unui plan detaliat de măsuri în legătură cu
demobilizarea armatei industriei pe picior de pace. Spre a evita grozăvii-
le foametei şi urmărilor ei, Sfatul Ţării va lua toate măsurile pentru aratul
şi însemănatul tuturor ogoarelor libere din Basarabia.
IV. Organizarea unor alegeri drepte pe baza votului universal,
egal, direct, secret şi proporţional în organele locale de autoadministrare,
care încă nu au fost alese pe principii democratice, şi asigurarea deplină
a funcţionării lor corecte.
V. Consolidarea tuturor libertăţilor politice cucerite prin Revoluţie:
libertatea cuvântului, tiparului, religiei, cugetului, asociaţiilor, întruniri-
lor si a grevelor, asigurarea inviolabilităţii persoanei şi a domiciliului,
precum şi constituirea judecăţii populare publice şi egale pentru toţi.
VI. Abolirea pentru totdeauna a pedepsei cu moartea pe teritoriul
Republicii Moldoveneşti.
VII. Egalitatea deplină în drepturi a tuturor naţionalităţilor ce tră-
iesc pe teritoriul Republicii Moldoveneşti şi asigurarea autonomiei lor
cultural-naţionale.
VIII. Construcţia largă a şcolii pe principiile autonomiei şi naţio-
nalizarea ei totală pentru toate popoarele Republicii Moldoveneşti.
IX. Organizarea imediată a unităţilor militare naţional-teritoriale
din oşteni născuţi pe pământul Basarabiei pentru apărarea avuţiei popo-
rului de distrugere în timpul demobilizării şi salvarea ţării de ruinarea
totală.
X. Adoptarea tuturor măsurilor posibile pentru încheierea imediată
a păcii fără anexiuni şi contribuţii din oricare parte ar fi pe baza auto-
determinării depline a popoarelor în acord cu aliaţii şi toate popoarele
Republicii Democratice Federative Ruse.

304
 Popor moldovenesc şi toate popoarele frăţeşti ale Republicii
Moldoveneşti!
În acest moment de mare primejdie, când ne aflăm cu toţii pe malul
prăpastiei, anarhiei, vărsării de sânge între fraţi, mizeriei, foametei şi
frigului, Consiliul Suprem – Sfatul Ţării – vă cheamă să vă uniţi strins
în jurul Organului Suprem al Ţării şi să vă încordaţi toate puterile pentru
lupta hotărâtă împotriva oricăror feluri de dezordine şi a anarhiei.
Sfatul Ţării cheamă toate popoarele Republicii Moldoveneşti la
susţinerea pe toate căile şi apărarea efectivă a Adunării Constituante a
întregii Rusii.
Sfatul Ţării cheamă poporul moldovenesc şi toate popoarele frăţeşti
din Republica Moldovenească la activitate comună unită şi construirea
unei vieţi noi bazată pe principiile libertăţii, egalităţii şi frăţiei.
Şi numai atunci vom salva ţara noastră şi vom scoate de la piei-
re definitivă Patria noastră comună – Marea Republica Democratică
Federativă Rusă.
Adoptată de Sfatul Ţării la 2 decembrie 1917.

„Sfatul Ţării”, nr. 8, 3 decembrie 1917

Publicat după: Patrimoniu. Revistă de lectură istorică, nr. 3, 1991,
p. 56–63

Doc. nr. 2
24 ianuarie 1918, Chişinău. Declaraţia Sfatului Ţării prin care
Republica Democratică Moldovenească se proclamă slobodă,
de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de
a-şi hotărî soarta în viitor

Moldoveni şi noroade înfrăţite ale Republicei Moldoveneşti!

Marea revoluţie rusească ne-a scos din întunericul de robie, în care
am trăit atâta amar de vreme, la calea slobozeniei, dreptăţii şi frăţiei!
Prin jertfa şi osteneala voastră a tuturora, ţara noastră, înfăptuindu-şi
dreptul dobândit de revoluţie, de a-şi hotărî singură soarta, s-a declarat
Republică democratică slobodă.
Înfrăţiţi prin sângele vărsat sub steagurile revoluţiei, noi ne-am
arătat dorinţa neclintită să trăim în unire cu republicile ce s-au înfiinţat pe

305
pământul fostei împărăţii ruseşti, alcătuind toţi la un loc marea Republică
Democratică Federativă Rusească.
Dar vremurile sânt schimbătoare şi împrejurările politice de azi îm-
piedică cu desăvârşire înfăptuirea acestei uniri. Republica Democratică a
Ucrainei, vecina noastră de peste Nistru, s-a proclamat neatârnată, şi noi
astfel ne-am despărţit de Rusia şi republicile alcătuite în vechile ei hotare.
În astfel de împrejurări şi noi suntem siliţi să ne proclamăm, în
unire cu voinţa norodului, Republică Democratică Moldovenească
slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul
de a-şi hotărî soarta în viitor.
Proclamarea neatârnării este o cerinţă politică a vremii, căci
Republica Moldovenească nu mai poate aştepta de la nimeni orânduirea
vieţii sale şi popoarele Republicii trebuie să înţeleagă, că viitorul lor
atârnă numai de la dânsele şi că acest viitor poate să fie înfăptuit numai
prin aşezământul înalt de ocârmuire – Sfatul Ţării şi stăpânirea pusă de
el – Sfatul Miniştrilor.
Republica Moldovenească neatârnată îşi pune ca scop pacea
şi înţelegerea prietenească în viaţa politică şi economică cu toate
ţările îndepărtate şi vecine, socotind războiul ca cel mai vrăjmaş duş-
man al noroadelor şi ţărilor. Deci, în politica sa din afară, Republica
Moldovenească neatârnată va urmări încheierea cât mai degrabă a păcii
obşteşti democratice în înţelegere cu toţi întovărăşită.
În politica sa lăuntrică Republica Moldovenească neatârnată,
chezăşluind drepturi depline tuturor naţiilor, va urma mai departe cu
întărirea slobozeniilor câştigate prin revoluţie şi vestite prin declaraţia
Sfatului Ţării de la 2 decembrie anul 1917.
Îndeosebi, Sfatul Ţării şi Sfatul Miniştrilor Republicii Moldoveneşti
se va sili să cheme cât mai degrabă adunarea poporană pe temeiul glă-
suirii obşteşti, care va hotărî desăvârşit rânduiala lăuntrică în ţară şi le-
găturile ei de unire cu alte ţări, dacă aceasta o va cere binele popoarelor
republicii noastre.
În al doilea rând, Sfatul Ţării şi Sfatul Miniştrilor Republicii
Moldoveneşti neatârnate au grijă să hotărască în cel mai scurt timp treaba
pământului. Acesta va trece în mâinile plugarilor fără plată, pe temeiul
împărăţiei drepte, după cum s-a spus în declaraţia de la 2 decembrie.
Afară de asta, Sfatul Ţării şi stăpânirea Republicii Moldoveneşti
au în vedere să lucreze în cel mai scurt timp un şir întreg de zacoane şi
măsuri, care să îndestuleze nevoile de azi ale ţării, în scopul de a o scoate
din bezna întunericului, sărăciei şi foamei.

306
 Moldoveni si noroade înfrăţite ale Republicii Moldoveneşti!
Suntem la cotitura cea mai însemnată a istoriei noastre!

De la conştiinţa şi înţelepciunea voastră atârnă viitorul ţării. Prin

venirea oştilor frăţeşti române pe pământul republicii noastre s-a întoc-
mit o stare prielnică pentru munca harnică şi orânduită pe toate ogoarele
vieţii. Oştile româneşti au venit să apere drumurile de fer şi magaziile
de pâine pentru front; dar fiinţa lor pe pământul nostru ajută la aşezarea
rânduirilor în ţară şi de azi înainte roadă muncii fiecărui cetăţean al repu-
blicii este chezăşluită împotriva lăcomiei răufăcătorilor.
Alt scop ostile româneşti pe pământul Republicii nu au. Toate zvo-
nurile, cum că românii au venit să ne cuprindă ţara şi să ne stăpânească,
nu se potrivesc cu adevărul şi se împrăştie de duşmanii republicii noastre.
Că ostile româneşti nu ne primejduiesc neatârnarea, slobozenia şi dreptu-
rile câştigate prin revoluţie, – chezăşie ne sunt Franţa, Anglia şi America
cu mărturiile lor, precum şi declaraţiile împuterniciţilor României.

Moldoveni si noroade înfrăţite ale Republicei Moldoveneşti!

Fiind încredinţaţi că zidirea vieţii noastre nu va fi atinsă de nimeni

şi că nimic nu primejdueşte neatârnarea şi slobozeniile, dobândite prin
revoluţie, noi vă chemăm pe toţi spre unire, spre muncă paşnică şi liniş-
te, pentru binele şi folosul tuturor noroadelor Republicii Democratice
Moldoveneşti, de acum şi pururea neatârnate.
Primită de Sfatul Ţării la 24 ianuarie 1918
„Cuvânt Moldovenesc”, nr. 10, 29 ianuarie 1918

Doc. nr. 3
27 martie 1918, Chișinău. Declarația Sfatului Țării cu privire
la Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabiei)
cu România

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hota-
rele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe
cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul
vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe

307
baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de
azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România!
Această unire se face pe următoarele baze:
Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realiza-
rea reformei agrare după nevoile și cererile norodului; aceste hotărâri se
vor recunoaște de Guvernul României.
2) Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al
Țării (Dietă), ales în viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un
organ împlinitor și administrație proprie.
3) Competența Sfatului Țării este: a) votarea bugetelor locale; b)
controlul tuturor organelor zemstvelor și orașelor; c) numirea tuturor
funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar func-
ționarii înalți sunt întăriți de guvern.
4) Recrutarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.
5) Legile în vigoare și organizația locală (zemstve și orașe) rămân
în putere și vor putea fi schimbate de Parlamentul României numai după
ce vor lua parte la lucrările lui și reprezentanții Basarabiei.
6) Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.
7) Doi reprezentanți ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniștri
al României, acum desemnați de actualul Sfat al Țării, iar în viitor dintre
reprezentanții Basarabiei din Parlamentul României.
8) Basarabia va trimite în Parlamentul României un număr de re-
prezentanți proporțional cu populația ei pe baza votului universal, egal,
secret și direct.
9) Toate alegerile din Basarabia pentru voloste și sate, orașe, zemst-
ve și Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret și direct.
10) Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a
credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin
Constituție.
11) Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile
tulburi ale prefacerii din urmă sunt amnistiate.
Basarabia, unindu-se ca fiică cu mama sa România, Parlamentul
român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra
proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei aleși prin vot uni-
versal, egal, direct și secret, spre a hotărî cu toți înscrierea în Constituție
a principiilor și a garanțiilor de mai sus.
Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!

„Cuvânt Moldovenesc”, nr. 30, 1 aprilie 1918

308
 *****
Doc. nr. 4
2 august 1940. Moscova. Hotărârea Sovietului Suprem al
Uniunii Sovietice privind formarea Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenești

Venind în întâmpinarea doleanțelor oamenilor muncii din Basarabia

și ale oamenilor muncii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească privind reunirea populației moldovenești din Basarabia
cu populația moldovenească din RASS Moldovenească și călăuzindu-se
de principiul sovietic al dezvoltării libere a naționalităților, Sovietul
Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste hotărăște:
Se formează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională.
În componența Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești
unionale se includ orașul Tiraspol și raioanele Grigoriopol, Dubăsari,
Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Autonome
Sovietice Socialiste Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi,
Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei.
În administrarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești uni-
onale se transmit întreprinderile industriale, aflate pe teritoriul Basarabiei
şi a RASS Moldoveneneşti, în conformitate cu punctul 2 al prezentei legi,
cu excepţia unui număr mic de întreprinderi, care au importanţă unională.
Sovietul Suprem al RSS Ucrainene şi Sovietul Suprem al RSS
Moldoveneşti vor prezenta spre examinare Sovietului Suprem al Uniunii
Republicilor Sovietice Socialiste proiectul privind stabilirea unei fron-
tiere precise între Republica Sovietică Socialistă Ucraineană şi Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească unională.
În conformitate cu articolele 34 şi 35 din Constituţia (Legea
Fundamentală) a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste se vor desfăşura
alegeri de deputaţi în Sovietul Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice
Socialiste din partea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești unionale.
Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice
Socialiste va fixa data desfăşurării alegerilor.

2 august 1940
Образование Молдавской ССР и создание Коммунистической
партии Молдавии. Сборник документов и материалов,
Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1984, р. 215-216.
309
 *****
Doc. nr. 5
27 aprilie 1990, Chișinău. Raportul deputatului Alexandru
Moșanu, profesor universitar, la proiectul Legii R.S.S.
Moldovenești „Cu privire la modificarea art. 167 și 168 din
Constitușia (Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldovenești”,
prezentat în şedinţa Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești

Mult stimate Preşedinte al Sovietului Suprem!

Mult stimaţi deputaţi!
Faptul că în ordinea de zi a sesiunii întâi a Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldoveneşti de legislatura a douăsprezecea a fost inclus proiectul
Legii R.S.S. Moldoveneşti «Cu privire la modificarea articolelor 167 şi
168 din Constituţia (Legea fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti» are o
semnificaţie mult mai amplă decât problema propriu-zisă a simbolurilor
naţionale. Iniţiativa punerii acestei probleme îi aparţine poporului mol-
dovenesc. El a devenit activ ca niciodată, face eforturi tot mai energice
pentru a-și restabili memoria istorică, zdruncinată din temelii în epocile
de tristă amintire, manifestă un viu interes faţă de tradițiile sale, inclusiv
faţă de tradițiile legate de simbolurile naționale. Toate acestea ilustrează
cu elocvență că lupta moldovenilor de la răsărit de Prut pentru libertate
și independență, pentru suveranitate politică şi economică în cadrul unei
federaţii fundamental restructurate a intrat într-o etapă calitativ nouă.
La întâlnirile cu oamenii de la oraşe şi sate, cu reprezentanţii diferi-
telor grupuri sociale cel mai frecvent răsună întrebarea: când va fi adoptat
Tricolorul ca Drapel de stat, când va fi adoptată Stema de stat? Tricolorul
este îndrăgit de moldoveni. El face parte din spiritualitatea noastră. Din
experienţa acumulată de strămoşi poporul ştie să aleagă esenţialul, să
aprecieze pozitiv tot ceea ce îl ajută să supravieţuiască, să se întărească
spiritual şi moral, să pregătească un viitor demn pentru urmaşi. Anume
prin această prismă trebuie privită problema simbolurilor noastre.
Pentru a se convinge că steagul format din roşu, galben şi albastru,
precum şi stema cu bourul ca element central al ei, se bazează pe tradiţia
istorică a moldovenilor, că aceste simboluri îşi au rădăcinile împlântate
în cele mai vechi timpuri ale istoriei noastre, Prezidiul Sovietului Suprem
al R.S.Ş. Moldoveneşti a format o comisie specială, în frunte cu E.V.
Sobor, care urma să studieze această problemă. Comisia a fost alcătuită
din 19 specialişti: istorici, etnografi, jurişti, arhivişti, scriitori, pictori,
activişti pe tărâm obştesc.

310
 Pentru ca problema să fie studiată profund şi multilateral, comisia
a creat 3 grupe de lucru independente constituite din istorici, conduse de
D. M. Dragnev, director adjunct al Institutului de istorie al Academiei
de Ştiinţe a R.S.S.M., de A. G. Moraru, director adjunct al Institutului
de istorie a partidului de pe lângă C.C. al P.C.M., şi de subsemnatul, în
calitate de preşedinte al Asociaţiei Istoricilor din Moldova.
Pentru studierea aspectelor de drept şi filosofice ale problemei
simbolurilor naţionale au fost formate suplimentar două grupe: una de
politologi şi alta de specialişti în domeniul dreptului. În total, la lucrările
comisiei au fost antrenate circa o sută de persoane.
Şedinţele comisiei au fost deschise. La ele au asistat reprezentanţi
ai mijloacelor de informare în masă, astfel populaţia având posibilitatea
de a urmări dezbaterile respective la televiziunea şi radioul moldove-
nesc. În calitate de invitaţi la şedinţe au participat conducătorii şi re-
prezentanţii organizaţiilor de iniţiativă obştească, inclusiv ai Frontului
Popular din Moldova, ai mişcării internaţionaliste «Unitatea-Edinstvo»,
ai mişcării populare «Gagauz-halcî», ai societăţii renaşterii naţionale
bulgare «Vozrojdenie».
Pe baza studierii diferitelor materiale comisia a ajuns la următoarele
concluzii, care au fost aprobate de Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.
Moldoveneşti şi recomandate de acesta spre examinare actualei sesiuni.
Simbolurile de stat moldoveneşti au apărut la mijlocul secolului
al XIV-lea odată cu formarea Statului Moldovenesc independent. Din
ele făceau parte stema principatului şi steagurile – stindardele domni-
torilor şi drapelele militare. Stema tradiţională a Statului Moldovenesc
ce s-a păstrat pe ştampilele domnitorilor din a doua jumătate a secolului
al XIV-lea avea următoarele elemente: capul de bour (bourul simboliza
puterea, fertilitatea, bogăţia), steaua de asupra lui, soarele (floarea de
trandafir) în partea dreaptă de jos, semiluna îndreptată spre stânga în
partea stângă de jos. Aceste simboluri se prezentau pe un scut heraldic şi
erau specifice Principatului Moldovei.
Primele steaguri moldoveneşti reprezentau o pânză dreptunghiula-
ră, monocoloră (culoarea, deocamdată, nu este identificată) cu sau fără
dungă, cu inscripţii şi embleme de diferite culori. Stindardele domnitori-
lor purtau stema Principatului, iar drapelele militare – chipurile sfinţilor
ocrotitori ai ostaşilor, de obicei, ale sfântului Gheorghe. S-au păstrat 2
drapele din anii domniei lui Ştefan cel Mare: cu fundalul roşu şi orna-
ment auriu (galben), argintiu, verde. Drapelul lui Ieremia Movilă din
anul 1601 reprezintă o pânză roşie cu o dungă de un galben deschis şi cu
ciucuri albaştri, hampa fiind vopsită în roşu şi galben.

311
 În relatările călătorilor străini şi în alte surse istorice de la începutul
secolului al XV-lea – începutul secolului al XIX-lea sunt descrise circa
douăzeci de drapele domneşti şi ostăşești. Ele aveau o cromatică roşie
sau vişinie, albastră-azurie, galbenă şi, mai rar, albă. Cromatica albă era
specifică mai mult Munteniei. Drapelele moldoveneşti aveau, de cele
mai dese ori, un câmp roşu, mai rar albastru, uneori alb, foarte rar gal-
ben. Galbenul şi albul, simboluri ale aurului şi argintului erau folosite la
compunerea stemelor, la brodarea imaginilor de sfinţi. Dintre ele cel mai
răspândit era galbenul – auriu. Pe drapelele moldoveneşti era prezentă
constant stema Moldovei: un cap de bour, însoţit de figurile stilizate ale
soarelui şi lunii pe de lături și de o stea cu cinci raze între coarnele bou-
rului (pe drapelul din 1807 stema era încadrată în coroana de stejar). Pe
cealaltă parte a drapelului erau brodate chipuri ale sfinţilor, de obicei, ale
sfântului Gheorghe în auriu, uneori cu elemente argintii, albastre, verzi.
Pe drapelul lui Tudor Vladimirescu, conducătorul răscoalei ţărănești din
Muntenia de la 1821, la care au participat şi moldoveni, se întâlnesc,
artistic îmbinate, culorile roşu, galben şi albastru.
Astfel, conform datelor istorice de până la începutul secolului al
XIX-lea, în Moldova drapelul avea un câmp predominat de o singură
culoare şi o ornamentaţie de câteva culori. Câmpul roşu avea, de obicei,
ornamentaţie galbenă, uneori şi albastră. Câmpul albastru, dimpotrivă,
era ornat cu roşu, galben, mai rar cu argintiu.
În anii 1832-1859 drapelul cu câmpul albastru-roşu (albastru
în formă de cruce) avea ornamentaţie auriu-argintie. Acesta a fost
ultimul drapel oficial al Principatului Moldovei adoptat în perioada
Regulamentului Organic.
În anul 1834, în urma solicitărilor domnului Alexandru Ghica,
Poarta Otomană, prin firmanul său, a aprobat oştirii Ţării Româneşti uti-
lizarea drapelului tricolor cu fâşii dispuse orizontal, însă inegale: jumă-
tatea superioară a suprafeţei era roşie, iar partea inferioară era împărţită
în mod egal între galben şi albastru. Revoluţia din 1848 a marcat o nouă
etapă istorică în lupta pentru eliberare naţională şi socială, în dezvoltarea
conştiinţei naţionale a maselor populare din Principatele Dunărene. O
expresie elocventă a acestei perioade a fost şi adoptarea tricolorului.
Astfel, în 1848 în Muntenia drapelul tricolor cu fâşii orizontale
şi inscripţia «Dreptate, Frăţie», cocardele şi eşarfele tricolore devin un
simbol al revoluţiei. Aceste simboluri erau purtate şi propagate de re-
voluţionarii moldoveni. Dintr-o relatare din 1857 a unui diplomat străin
adresată Ministerului de Externe al Franţei aflăm că în drum spre Iaşi
el a fost întâmpinat la Bacău de către moldoveni cu panglici şi brâuri

312
tricolore naţionale. Se poate afirma că tricolorul era purtat de participan-
ţii la manifestările populare. Sub drapelul tricolor s-a desfăşurat lupta
pentru unirea Principatelor.
Din 1859 tricolorul devine drapelul oficial al Principatelor Unite,
al României.
Cât priveşte teritoriul dintre Prut şi Nistru, anexat de Rusia ţaristă
în 1812, acesta nu putea să aibă steag. Dar, din 1826, ca regiune aparte,
iar apoi ca gubernie, a avut numai stemă. Pe stema gubernială, aprobată
în 1878, apar culorile: albastru (azuriu), galben (auriu) şi roşu.
Întrucât în anii 1856-1878 extremitatea sudică a Basarabiei (jude-
ţele Bolgrad, Cahul şi Ismail) făceau parte din componenţa Moldovei,
iar mai apoi (din anul 1859) a Principatelor Unite, a României, tricolorul
cu repartizarea verticală şi egală a culorilor devine drapelul oficial al
basarabenilor din această regiune.
Situaţia se schimbă radical, inclusiv în privinţa simbolurilor,
după victoria revoluţiei burghezo-democratice din februarie 1917 din
Rusia. Mişcarea de eliberare naţională a moldovenilor de la răsărit de
Prut se desfăşoară sub stindardul tricolor. El flutură din luna aprilie
1917 la Chişinău. În satele basarabene, în oraşele Tiraspol, Odesa, Kiev,
Sevastopol, unde se aflau soldaţi şi studenţi moldoveni. De asupra se-
diului primului parlament al Basarabiei, Sfatul Ţării, care la 2 (15) de-
cembrie 1917 proclamă Republica Democratică Moldovenească fâlfâia
Tricolorul, pe care albastrul, galbenul şi roşul erau dispuse vertical.
Oamenii muncii din Basarabia au folosit în lupta lor pentru elibera-
rea socială şi steagul roşu al revoluţiei. Sub acest steag au luptat mai ales
soldaţii Frontului român pentru Puterea Sovietelor.
În anii 1924-1940 Drapelul de stat pentru Republica Autonomă
Sovietică Socialistă Moldovenească a fost cel al Ucrainei Sovietice.
În ianuarie 1941 sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S.M. a adoptat
Constituţia R.S.S.M., conform căreia Steagul de stat al R.S.S.M. repre-
zenta o pânză de culoare roşie cu secera şi ciocanul şi cu literele aurii
«R.S.S.M.» în colţul de sus din stânga. Acesta a fost Drapelul de stat al
R.S.S.M. din 1941 până în aprilie 1952.
În acelaşi timp, conform indicaţiilor Prezidiului Sovietului Suprem
al U.R.S.S. de la 20 ianuarie 1947, în republică începuse munca de cer-
cetare şi de elaborare a noului proiect al drapelului R.S.S.M. Comisia re-
spectivă a propus un proiect de drapel în 3 culori (roşu, verde şi galben),
dar organele de decizie l-au ignorat. În aprilie 1952 sesiunea Sovietului
Suprem al R.S.S. Moldoveneşti a adoptat drapelul bicolor (roşu şi verde)
al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Articolul din Constituţia

313
R.S.S.M. cu privire la drapel a fost formulat precum urmează: «Steagul
de stat al R.S.S.M. reprezintă o pânză de culoare roşie şi verde având
în colţul de sus, din stânga, la o depărtare de 1/5 a lungimii pânzei stea-
gului, imaginea secerii şi ciocanului de aur şi de asupra lor o stea cu
cinci colţuri de măsură mai mică, încadrată într-un chenar auriu». Deci, e
vorba de introducerea prin metode voluntariste a bicolorului roşu-verde.
Părţile componente ale drapelului nu au fost stabilite pe baza tradiţiilor
steagului poporului moldovenesc.
În perioada restructurării steagul tricolor a apărut din nou în ora-
şele şi satele Moldovei sovietice. Culoarea albastră simbolizează cerul
senin, pacea, viaţa suverană, fără războaie: culoarea galbenă simbolizea-
ză recoltele bogate ale lanurilor de grâu şi păpuşoi, ce se coc sub razele
soarelui sudic; culoarea roşie este simbolul revoluţionar al societăţii noi,
al mişcării înainte pe calea păcii, democraţiei şi progresului social.
Drapelul tricolor simbolizează mişcarea pentru renaşterea naţio-
nală, revenirea la tradiţiile istorice, năzuinţa spre suveranitate naţională
reală.
Pornind de la concluziile că:
Tricolorul are o vechime considerabilă pe pământul Moldovei;
– universalitatea Tricolorului s-a manifestat în preocupările mol-
dovenilor ca parte componentă a grupului etnic est-romanic (vestimenta-
ţie, ţesături, covoare, miniatură, smalțuri sfragistică, heraldică etc.) şi în
preferinţele lor cromatice;
– pe steagul moldovenesc s-au reliefat concomitent și de timpuriu
(la început mai puţin evident, apoi, tot mai pronunţat) culorile: albastru,
galben şi roşu;
– momentele de maxim ataşament faţă de Tricolor coincid cu epo-
cile revoluţionare, când în lupta politică se afirmă cu o deosebită putere
masele largi ale poporului moldovenesc;
– în prezent Tricolorul se identifică cu suveranitatea şi indepen-
denţa naţională a Statului Moldovenesc;
– drapelul Tricolor nu contravine intereselor cetăţenilor de naţio-
nalitate nemoldovenească care locuiesc în republică. Conţinând elemen-
te ale simbolicii general-revoluționare, el va reflecta unitatea intereselor
tuturor cetăţenilor R.S.S, Moldoveneşti, indiferent de apartenenţa lor
naţională,
Comisia consideră necesar să pregătească şi să introducă modifi-
cări substanţiale în Constituţia R.S.S. Moldoveneşti privind Drapelul de
stat şi Stema de stat ale R.S.S. Moldoveneşti.

314
 Decretând Tricolorul, a stabili descrierea Drapelului de stat al re-
publicii în următoarea redacţie: «Drapelul de stat al Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti – Tricolorul – reprezintă o pânză dreptunghiu-
lară, formată din 3 fâşii de dimensiuni egale, dispuse vertical în următoa-
rea succesiune a culorilor de la hampă: albastru (azuriu), galben, roşu. În
centru, pe fâşia de culoare galbenă este imprimată Stema de stat a R.S.S.
Moldoveneşti. Proporţia dintre lăţimea Stemei şi lungimea drapelului
este de 1:5, proporţia dintre lăţimea şi lungimea drapelului – 1:2».
Comisia consideră că Stema Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti trebuie să reflecte, prin îmbinarea armonioasă a vechii
simbolici cu elementele moderne (capul de bour stilizat cu o stea în cinci
colţuri, soarele răsărind și o cunună din frunze de stejar), următoarele
trăsături ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti: vechile tra-
diţii ale statalităţii moldoveneşti, principiile democratice ale organizării
de stat, egalitatea în drepturi, frăţia şi prietenia tuturor cetăţenilor R.S.S.
Moldoveneşti, precum şi particularităţile naturii, economiei şi culturii ei.
În legătură cu aceasta comisia propune să fie anunţat un concurs
pentru noua Stemă a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, luân-
du-se în considerare tradiţiile istorice şi actualul nivel de dezvoltare al
R.S.S. Moldoveneşti.
Ziarul «Moldova Socialistă», 12 mai 1990

Doc. nr. 6
27 aprilie 1990, Chișinău. Legea Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenești cu privire la modificarea art. 168 din Constituția
(Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldovenești (Adoptarea
Tricolorului)

LEGEA
REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI
cu privire la modificarea articolului 168 din Constituţia
(Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti

hotărăşte:
A modifica articolul 168 din Constituţia (Legea Fundamentală) a
R.S.S. Moldoveneşti şi a-l expune în următoarea redacţie:
Articolul 168. Drapelul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti – Tricolorul – reprezintă o pânză dreptunghiulară, formată

315
din trei fâşii de dimensiuni egale, dispuse vertical în următoarea suc-
cesiune a culorilor de la hampă: albastru (azuriu), galben, roşu. În cen-
tru, pe fâşia de culoare galbenă, este imprimată Stema de Stat a R.S.S.
Moldoveneşti. Proporţia dintre lăţimea Stemei şi lungimea Drapelului
este de 1:5, proporţia dintre lăţimea şi lungimea drapelului – de 1:2.
Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești
M. SNEGUR
or. Chișinău, 27 aprilie 1990, nr.5-XII.
Parlamentul Independenței, Coordonatori proiect: Pantelei
Sandulachi, Vlad Darie, Chișinău, 2010, p. 47
(În continuare – Parlamentul Independenței...)

Doc. nr. 7
27 aprilie 1990, Chișinău. Hotărârea Sovietului Suprem
al R.S.S. Moldovenești cu privire la modul de intrare în
vigoare a art. 168 din Constituția (Legea Fundamentală)
a R.S.S. Moldovenești

HOTĂRÂREA
SOVIETULUI SUPREM AL R.S.S. MOLDOVENEŞTI
cu privire la modul de intrare în vigoare a articolului 168 din
Constituţia (Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti
Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti
hotărăşte:
Până la aprobarea noii Steme de Stat a R.S.S. Moldoveneşti a folo-
si Drapelul de Stat al R.S.S. Moldoveneşti fără imaginea Stemei de Stat
a Republicii.
Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești
M. SNEGUR
or. Chişinău, 27 aprilie 1990, nr. 6-XII.
Parlamentul Independenței, ... p. 49

Doc. nr. 8
10 mai 1990, Chișinău. Legea Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenești cu privire la introducerea unor modificări
în art. 6, 7 și 49 din Constituția (Legea Fundamentală) a
R.S.S. Moldovenești (Abolirea dictatului PCUS)

316
 LEGEA
REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE
MOLDOVENEŞTI
cu privire la introducerea unor modificări în articolele 6, 7 şi
49 din Constituţia (Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti
Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti
hotărăşte:
A introduce în Constituţia (Legea Fundamentală) a R.S.S.
Moldoveneşti următoarele modificări:
Articolul 6. Partidele politice, alte organizaţii obşteşti şi mişcări
de masă participă la elaborarea politicii republicii, la conducerea treburi-
lor de stat şi obşteşti prin reprezentanţii lor, aleşi în Sovietele de deputaţi
ai poporului, precum şi sub alte forme.
Articolul 7. Partidele politice, celelalte organizaţii obşteşti şi
mişcări de masă activează în cadrul Constituţiei R.S.S. Moldoveneşti,
Constituţiei Uniunii R.S.S. şi al legislaţiei în vigoare.
Nu este admisă activitatea unor partide, organizaţii şi mişcări care
au drept scop schimbarea prin violenţă a orînduirii constituţionale so-
vietice şi a integrităţii statului moldovenesc, subminarea securităţii lui,
aţîţarea vrajbei sociale, naţionale şi religioase.
Articolul 49. Cetăţenii R.S.S. Moldoveneşti au dreptul să se aso-
cieze în partide politice şi organizaţii obşteşti, să participe la mişcările
de masă.
Organizaţiilor obşteşti le sunt garantate condiţii pentru realizarea
sarcinilor statutare.
Legea respectivă intră în vigoare din ziua adoptării.

Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești

M. SNEGUR
or. Chişinău, 10 mai 1990, nr. 10-XII.
Parlamentul Independenței, ... p. 64-65

Doc. nr. 9
12 mai 1990, Chișinău. Hotărârea Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldovenești despre aprobarea Regulamentului cu
privire la Drapelul de Stat al R.S.S. Moldovenești

317
 HOTÂRÂRE
despre aprobarea Regulamentului cu privire la Drapelul de
Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti nr. 17-XII din
12 mai 1990
Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti
hotărăşte:
A aproba Regulamentul cu privire la Drapelul de Stat al Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti (se anexează).
A abroga Regulamentul cu privire la Drapelul de Stat al R.S.S.
Moldoveneşti, aprobat prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldoveneşti din 24 decembrie 1955 (în redacţia Decretului
Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti din 5 martie 1981).
Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești
M. SNEGUR
Parlamentul Independenței, ... p. 68

Doc. nr. 10
12 mai 1990, Chișinău. Regulamentul cu privire la
Drapelul de Stat al R.S.S. Moldovenești

REGULAMENTUL
cu privire la Drapelul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti
Drapelul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti
- Tricolorul - este simbolul oficial al suveranităţii de stat al R.S.S.
Moldoveneşti. El simbolizează trecutul, prezentul şi viitorul statului
moldovenesc, reflectă principiile lui democratice, tradiţia istorică a
poporului moldovenesc, egalitatea in drepturi, prietenia şi solidaritatea
tuturor cetăţenilor republicii.
Drapelul de Stat al R.S.S. Moldoveneşti - Tricolorul - reprezintă o
pânză dreptunghiulara, formată din trei fâşii de dimensiuni egale, dispuse
vertical în următoarea succesiune a culorilor de la hampă: albastru (azu-
riu), galben, roşu. În centru, pe fâşia de culoare galbenă este imprimată
Stema de Stat a R.S.S. Moldoveneşti. Proporţia dintre lăţimea Stemei
şi lungimea Drapelului este de 1:5, proporţia dintre lăţimea şi lungimea
Drapelului -1:2.
Drapelul de Stat al R.S.S. Moldoveneşti se arborează:

318
 pe clădirile în care au loc sesiunile Sovietului Suprem al R.S.S.
Moldoveneşti sau sesiunile Sovietelor locale de deputaţi ai poporului din
R.S.S. Moldovenească - pentru întreaga perioadă a sesiunilor;
pe clădirile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, Prezidiului
Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, Consiliului de Miniştri
al R.S.S. Moldoveneşti, Sovietelor locale de deputaţi ai poporului din
R.S.S. Moldovenească şi ale comitetelor lor executive - permanent;
pe clădirile ministerelor, comitetelor de stat şi departamentelor, ale
altor organe de stat si obşteşti din R.S.S. Moldovenească, pe clădirile
întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi pe casele de locuit în zilele
de sărbătoare şi memorabile.
Drapelul de Stat al R.S.S. Moldoveneşti poate fi arborat de aseme-
nea la ceremonii şi la alte solemnităţi, organizate de organele de stat şi
obşteşti, de întreprinderi, instituţii şi organizaţii.
Drapelul de Stat al R.S.S. Moldoveneşti şi imaginea lui, indiferent
de dimensiunile lor, trebuie să corespundă întocmai proporţiilor stabilite
şi reprezentării in culori şi celei grafice, anexate la prezentul Regulament.
Răspunderea pentru îndeplinirea strictă a Regulamentului cu privi-
re la Drapelul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi a
instrucţiunii privind aplicarea prezentului Regulament a o pune pe seama
conducătorilor organelor puterii de stat şi ale administraţiei de stat, în-
treprinderilor şi organizaţiilor de stat, cooperatiste şi obşteşti, cărora li
s-a acordat dreptul de a folosi Drapelul de Stat al R.S.S. Moldoveneşti.
Parlamentul Independenței, ... p. 68-69

Doc. nr. 11
5 iunie 1990, Chișinău. Legea Republicii Sovietice
Socialiste Moldovenești cu privire la introducerea unor
modificări în Constituția (Legea Fundamentală) a R.S.S.
Moldovenești (modificarea denumirii statului – din R.S.S.
Moldovenească în R.S.S. Moldova)

LEGEA
REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVA
cu privire la introducerea unor modificări în Constituţia
(Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti

319
 Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova
hotărăşte:
A introduce în Constituţia (Legea Fundamentală) a R.S.S.
Moldoveneşti următoarele modificări: a înlocui în titlul, în preambu-
la şi în întreg textul Legii cuvintele «Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească» cu cuvintele «Republica Sovietică Socialistă Moldova»;
cuvintele «R.S.S. Moldovenească» cu cuvintele «R.S.S. Moldova»;
cuvintele «Consiliul de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti», «Guvernul
R.S.S. Moldoveneşti» - cu cuvintele «Guvernul R.S.S. Moldova»; cu-
vintele «Preşedintele Consiliului de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti»
- cu cuvintele «Prim-ministrul R.S.S. Moldova».
Legea intră în vigoare din momentul adoptării.
Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova
M. SNEGUR
or. Chişinău, 5 iunie 1990. Nr. 75-XII.

Mihai Cernencu, Andrei Galben, Gheorghe Rusnac, Constantin

Solomon, Republica Moldova: istoria politică (1989-2000), Documente
și materiale. Vol. I, Chișinău, 2000, doc. Nr. 7, p. 13 (În continuare –
Republica Moldova: istoria politică. ...)

Doc. nr. 12
5 iunie 1990, Chișinău. Legea Republicii Sovietice
Socialiste Moldovenești cu privire la completarea
Constituției (Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldovenești
(Stema, Drapelul și Imnul)

LEGEA
REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVA
cu privire la completarea Constituţiei (Legea Fundamentală)
a Republicii Sovietice Socialiste Moldova

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova

hotărăşte:
A completa Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii
Sovietice Socialiste Moldova cu articolul 1691 având următorul conţinut:
Articolul 1691. Stema, drapelul şi imnul sunt simboluri de stat ale
Republicii Sovietice Socialiste Moldova şi sunt ocrotite de lege. Modul
320
stabilit de folosire a simbolurilor de stat (stema, drapelul, imnul) este
obligatoriu pe tot teritoriul R.S.S. Moldova. Încălcarea acestui mod atra-
ge după sine răspunderea prevăzută de legislaţia R.S.S. Moldova.
Prezenta lege intră în vigoare din ziua publicării.

Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova

M. SNEGUR
or. Chişinău, 5 iunie 1990. Nr. 81-XII.

Republica Moldova: istoria politică. ..., doc. Nr. 12, p. 17

Doc. nr. 13
5 iunie 1990, Chișinău. Legea Republicii Sovietice
Socialiste Moldovenești despre introducerea unor com-
pletări în Regulamentul cu privire la Drapelul de Stat al
R.S.S. Moldovenești

LEGEA
REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVA
despre introducerea unor completări în Regulamentul cu privire
la Drapelul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldova

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova

hotărăşte:
A completa Regulamentul cu privire la Drapelul de Stat al
Republicii Sovietice Socialiste Moldova cu punctul 5 având următorul
conţinut:
5. Răspunderea pentru îndeplinirea strictă a Regulamentului cu
privire la Drapelul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldova
şi a instrucţiunii privind aplicarea prezentului Regulament a o pune pe
seama conducătorilor organelor puterii de stat şi ale administraţiei de
stat, întreprinderilor şi organizaţiilor de stat cooperatiste şi obşteşti, că-
rora li s-a acordat dreptul de a folosi Drapelul de Stat al R.S.S. Moldova.
Prezenta lege intră în vigoare din ziua publicării.

Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova M. SNEGUR

or. Chişinău, 5 iunie 1990. Nr. 82-XII.

321
 Republica Moldova: istoria politică. ..., doc. Nr. 13, p. 17-18

Doc. nr. 14
19 iunie 1990, Chișinău. Hotărârea Sovietului Suprem
al R.S.S. Moldova cu privire la formarea Comisiei pen-
tru aprecierea politico-juridică a Pactului Molotov-
Ribbentrop în ceea ce privește Basarabia și Bucovina de
Nord

HOTĂRÂREA
SOVIETULUI SUPREM AL R.S.S. MOLDOVA
cu privire la formarea comisiei pentru aprecierea politico-ju-
ridică a pactului Ribbentrop-Molotov în ceea ce priveşte Basarabia
şi Bucovina de Nord

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova

hotărăşte:
A forma Comisia pentru aprecierea politico-juridică a pactului
Ribbentrop-Molotov în ceea ce priveşte Basarabia şi Bucovina de Nord
în următoarea componenţă:
Preşedintele Comisiei:
ŢURCANU Ion Alexandru – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, Secretar al Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, candidat în
ştiinţe istorice
Membrii comisiei:
ARSENE Alexandru Ion – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, jurist, preşedinte al Comisiei pentru problemele naţionale a
Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova
BORŞEVICI Ion Gavril – deputat al poporului din R.S.S. Moldova,
rector al Institutului pedagogic de stat „Ion Creangă” din Chişinău, can-
didat în ştiinţe filozofice, profesor
BRAŞOVEANU Dumitru Ion – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, jurist
BUGA Ion Ion – deputat al poporului din R.S.S. Moldova, istoric,
doctor în ştiinţe istorice, profesor la Universitatea de stat din Moldova
CERNENCO Mihail Ignat - colaborator ştiinţific superior la
Institutul de cercetări social-politice al CC. al P.C. din Moldova, candi-
dat în ştiinţe istorice
322
 DABIJA Nicolae Trofim – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, redactor-şef al săptămînalului «Literatura şi arta»
DRUŢĂ Ion Pantelei – deputat al poporului din U.R.S.S., scriitor
EREMEI Grigore Isidor – deputat al poporului din U.R.S.S., pre-
şedinte al Consiliului republican al sindicatelor din Moldova
GHIMPU Mihai Tudor – deputat al poporului din R.S.S. Moldova,
jurist la trustul „Speţstroiurbanizaţia”
GHIŢIU Mitru Marcu – colaborator ştiinţific superior la Institutul
de cercetări social-politice al C.C. al P.C. din Moldova, candidat în şti-
inţe istorice
HIOARĂ Gheorghe Nicolae – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, jurist, docent la Universitatea de stat din Moldova, candidat în
ştiinţe juridice
IAŢENCO Iacob Semion – docent la Institutul de medicină din
Chişinău, candidat în ştiinţe istorice
MARUNEVICI Măria Vasilievna - colaborator ştiinţific la A.Ş. a
R.S.S. Moldova, candidat în ştiinţe istorice
MISAIL Nicolae Teodor – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, corespondent al ziarului «Moldova Socialistă»
MOŞANU Alexandru Constantin – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, decan al facultăţii de istorie a Universităţii de stat din Moldova,
doctor în ştiinţe istorice, profesor
MORARI Anton Grigore – director adjunct al Institutului de cerce-
tări social-politice al CC. al P.C. din Moldova, doctor în ştiinţe istorice,
profesor
NEGRU Boris Nicolae – lector superior la Universitatea de stat din
Moldova, candidat în ştiinţe juridice
OSMOCHESCU Nicolae Gheorghe – lector superior la
Universitatea de stat din Moldova, candidat în ştiinţe juridice
OSTAPENCO Nicolai Ivanovici – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, preşedinte al Sovietului sătesc Chiţcani, raionul Slobozia,
istoric
PLUGARU Anatol Tudor – deputat al poporului din R.S.S
Moldova, preşedinte al comisiei pentru validare şi pentru etica de depu-
tat a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, jurist
POSTOVAN Dumitru Haralampie – deputat al poporului din
R.S.S. Moldova, adjunct al procurorului al R.S.S. Moldova

323
 RENIŢĂ Oleg Dumitru – deputat al poporului din R.S.S Moldova,
şef de secţie la redacţia săptămânalului «Literatura şi arta», jurnalist
SANDULACHI Pantelei Aurel – deputat al poporului din R.S.S
Moldova, consilier al Preşedintelui Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova,
candidat în ştiinţe istorice
SAFONOV Andrei Mihailovici – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, învăţător la şcoala nr. 37 din or. Chişinău, istoric.
SLABU Gheorghe Gavril – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, docent la Institutul agricol din Chişinău
ŞALARU Anatol Victor – deputat al poporului din R.S.S. Moldova,
colaborator ştiinţific la Institutul de cercetări ştiinţifice în problemele
igienei
ŞIŞCANU Ion Gheorghe – colaborator ştiinţific superior la
Institutul de cercetări social-politice al CC al P.C. din Moldova, candidat
în ştiinţe istorice
ŞORNICOV Piotr Mihailovici – deputat al poporului din R.S.S.
Moldova, colaborator ştiinţific la A.Ş. a R.S.S. Moldova, candidat în
ştiinţe istorice
VĂRATIC Vitalie Emelian – colaborator ştiinţific la Institutul de
istorie al A.Ş. a R.S.S. Moldova, candidat în ştiinţe istorice
ZABUNOV Ivan Danilovici – colaborator ştiinţific al A.Ş. R.S.S.
Moldova, candidat în ştiinţe istorice
A obliga comisia să examineze minuţios problema, folosind mate-
rialele Comisiei precedente, formate de Prezidiul Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldova. Despre rezultatele muncii efectuate să facă informare la
Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova până la încheierea lucrărilor sesiunii
întâi».
Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova M. SNEGUR
or. Chişinău, 19 iunie 1990, nr. 114-XII.
Parlamentul Independenței, ... p. 86-87

Doc. nr. 15
23 iunie 1990, Chișinău. Hotărârea Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldova cu privire la Avizul Comisiei Sovietului
Suprem al R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-ju-
ridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a

324
 Protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și
a consecințelor lor pentru Basarabia și Bucovina de Nord

HOTĂRÂRE
nr. 149 din 23 iunie 1990
cu privire la avizul Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S.
Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovie-
to-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din
23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi
Bucovina de Nord

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova

hotărăşte:
A aproba avizul Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova
cu privire la aprecierea politico- juridică a Tratatului sovieto-german de
neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum
şi consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord.

Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova M. SNEGUR

or. Chişinău, 23 iunie 1990, nr.149-XII.
Parlamentul Independenței, ... p. 92

Doc. nr. 16
23 iunie 1990, Chișinău. Avizul Comisiei Sovietului
Suprem al R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-ju-
ridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a
Protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și
a consecințelor lor pentru Basarabia și Bucovina de Nord

AVIZ
al Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru apre-
cierea politico-juridică a tratatului sovieto-german de neagresiune
şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a
consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord

Comisia Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, în scopul resta-

bilirii adevărului istoric, ţinând cont de deciziile Comisiei similare
a Congresului al doilea de deputaţi ai poporului din U.R.S.S. şi de

325
rezultatele muncii desfăşurate în ultimii ani de istoricii şi juriştii din
republică şi de peste hotare, a examinat aspectele esenţiale ale semnării,
înfăptuirii şi urmărilor Tratatului sovieto-german de neagresiune din 23
august 1939 şi a e Protocolului adiţional secret.
Studiind acest tratat şi Protocolul adiţional secret, precum şi con-
secinţele lor istorice şi juridice pentru Basarabia şi Bucovina de Nord,
Comisia a constatat:
Basarabia şi Bucovina de Nord au fost din totdeauna părţi com-
ponente a Statului Moldova, creat în secolul al XlV-lea pe pămîntul
strămoşilor românilor – geto-daci.
La 1775 Imperiul Habsburgic răpeşte Statului Moldova partea lui
de nord, Bucovina.
În urma războiului ruso-turc din 1806-1812 şi a unui îndelungat
târg diplomatic, prin tratatul de pace de la Bucureşti (1812), Rusia dez-
membrează Statul Moldova, anexând ţinutul dintre Prut şi Nistru, asupra
căruia extinde în mod artificial numele de Basarabia.
Ca rezultat al prăbuşirii Imperiului Rus şi a celui Austro-Ungar, în
urma celui dintâi război mondial şi a revoluţiei ruse din 1917, Basarabia
şi Bucovina capătă posibilitatea de a-şi realiza dreptul lor firesc şi le-
gitim la autodeterminare. La 2 decembrie 1917 a fost creată Republica
Democratică Moldovenească. După proclamarea Ucrainei republică
independentă, Parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti
– SFATUL ŢĂRII – a declarat, la 24 ianuarie 1918, independenţa
Republicii Democratice Moldoveneşti. La 27 martie 1918, ţinând cont
de numeroasele adresări ale populaţiei din ţinut şi de imposibilitatea păs-
trării, în acea conjunctură politică şi militară, a independenţei Republicii
Democratice Moldoveneşti, Sfatul Ţării a decis prin vot unirea Basarabiei
cu România. Congresul general al Bucovinei, la 15 noiembrie 1918, a
votat „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei
hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.
Guvernul Sovietic a cerut în repetate rânduri să i se recunoască
pretinsul drept de stăpânire a Basarabiei, luptând atât pe cale diplomatică
(tratative, proteste, propuneri), cât şi militară (organizarea de intervenţii,
rebeliuni, sabotaj), făcând propagandă antinaţională şi chiar propunând
răscumpărare pe contul tezaurului de stat al României, confiscat în de-
cembrie 1917. Insistenţa istoriografiei sovietice oficiale asupra afirmaţi-
ei false precum că în Basarabia ar fi biruit, în 1918, Puterea Sovietică,
ea devenind chipurile, parte componentă a noului stat sovietic, îşi are
explicaţia în tendinţa de a justifica exportul de revoluţie și reanexarea
Basarabiei. Luptătorii pentru realizarea aşa-ziselor intenţii revoluţionare

326
ale bolşevicilor pe acest teritoriu, ca şi alţi militanţi ai păstrării imperiu-
lui, erijaţi în revoluţionari, au fost, cu puţine excepţii, de origine etnică
străină, străini intereselor vitale ale salvgardării şi prosperării, întregii
naţiuni române. În prima jumătate a anilor 30 s-a ajuns la o ameliorare a
raporturilor dintre U.R.S.S. şi România, ce a culminat cu stabilirea, la 9
iunie 1934, a relaţiilor diplomatice între aceste două ţări, document prin
care ambele ţări (părţi) îşi garantau „mutual plinul şi întregul respect al
suveranităţii fiecăruia dintre statele noastre şi abţinerea de la orice imix-
tiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecăreia
dintre ele, şi în special a oricărei agitaţiuni, propagandei şi oricărui fel de
intervenţiuni sau de sprijin al acestora”.
Angajarea U.R.S.S. în preajma celui de Al Doilea Război Mondial
în tranzacţii strânse şi reciproc avantajoase cu Germania hitleristă s-a
soldat cu înţelegerea mutuală a împărţirii sferelor de influenţă în Europa.
Conform prevederilor Protocolului adiţional secret la Tratatul sovie-
to-german de neagresiune, semnat la 23 august 1939, Uniunii Sovietice
şi Germaniei le revenea dreptul de a decide soarta Finlandei, Estoniei,
Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi a României. Punctul trei al Protocolului
adiţional secret menţiona cointeresarea U.R.S.S. faţă de Basarabia.
Bucovina, care niciodată nu a fost parte componentă a Imperiului Rus
şi nici a Ucrainei, nu este menţionată în Protocolul adiţional secret.
Pretenţiile asupra Bucovinei, înaintate de U.R.S.S. în 1940, au fost o
plăsmuire a aparatului diplomatic stalinist.
Prin semnarea protocolului adiţional secret Uniunea R.S.S. a încăl-
cat faţă de România:
articolul 1 al Pactului Briand-Kellogg, ce prevedea condamnarea
recurgerii la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale
şi renunţarea la el ca instrument de politică naţională în relaţiile dintre
statele contractante; articolul 2 al aceluiaşi tratat ce recunoştea că regle-
mentarea sau soluţionarea tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice
natură sau ordine, care puteau apărea între puterile contractante, urma
să fie înfăptuită numai prin mijloace paşnice; Protocolul de la Moscova
din 9 februarie 1929, prin care semnatarii lui, U.R.S.S., Estonia, Letonia,
Polonia şi România, urgentau intrarea în vigoare, pentru ele aparte, a
Pactului Briand-Kellogg, Protocolul adiţional secret al Tratatului sovie-
to-german de neagresiune din 23 august 1939, ce stabilea sferele de in-
fluenţă în Europa de Est, contravenea principiilor fundamentale unanim
recunoscute şi normelor imperative ale dreptului internaţional, întrucât
327
decidea soarta unor state terţe fără participarea lor, este nul şi neavenit
din momentul semnării lui.
consecinţă logică a semnării la 23 august 1939 a Protocolului adi-
ţional secret al Tratatului sovieto-german de neagresiune, a pregătirii mi-
litare sistematice, ce a urmat după încheierea acestui pact, au fost notele
ultimative din 26 şi 27 iunie 1940, trimise de Guvernul sovietic României,
prin care Guvernului român i se cerea „să înapoieze cu orice preţ Uniunii
Sovietice Basarabia” şi să-i transmită partea de nord a Bucovinei „drept
recompensă pentru uriaşa daună pricinuită Uniunii Sovietice şi popula-
ţiei Basarabiei în cei 22 de ani de guvernare a României în Basarabia”.
Notele ultimative ale Guvernului sovietic trimise României la 26 şi
27 iunie 1940 contravin normelor imperative ale dreptului internaţional
şi sunt o mostră a politicii de dictat imperial. Decizia privind ocuparea
Bucovinei de Nord e un exemplu elocvent al politicii expansioniste, pro-
movate în permanenţă de guvernul stalinist. La 28 iunie 1940 U.R.S.S. a
ocupat prin forţă armată Basarabia şi Bucovina de Nord, contrar voinţei
populaţiei acestor ţinuturi.
Proclamarea în mod nelegitim la 2 august 1940 a R.S.S.
Moldoveneşti a fost un act de dezmembrare a Basarabiei şi Bucovinei.
Trecerea arbitrară sub jurisdicţia R.S.S. Ucrainene a Bucovinei de Nord
şi a judeţelor Hotin, Ismail şi Cetatea Albă contravenea adevărului isto-
ric şi realităţii etnice existente în acea vreme.
Odată cu instaurarea în Basarabia şi Bucovina de Nord a regimului
sovietic stalinist, în aceste ţinuturi au fost comise crime împotriva uma-
nităţii: omoruri în masă, deportări, foamete organizată.
În conformitate cu argumentele istorice, juridice şi politice expuse
mai sus urmează ca în ziua de 28 iunie să fie suspendate toate mani-
festările cu caracter festiv. Prin prezentul Aviz Comisia întregeşte, sub
toate aspectele, semnificaţia profundă şi amplă a Declaraţiei suveranităţii
R.S.S. Moldova.
Parlamentul Independenței, ... p. 93-96

Doc. nr. 17
23 iunie 1990, Chișinău. Hotărârea Sovietului Suprem
al R.S.S. Moldova cu privire la adoptarea Declarației
Suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova

DECLARAŢIA
328
 Suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova
nr. 148-XII din 23 iunie 1990

Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova de legislatura a două-

sprezecea, întrunit la prima sa sesiune, recunoscând adevărul că
toţi oamenii sunt egali şi au dreptul inalienabil la viaţă, libertate şi
prosperitate, fiind conştient de responsabilitatea istorică pentru des-
tinul Moldovei ce are istorie, cultură şi tradiţii milenare, respectând
dreptul la suveranitate al tuturor popoarelor, în scopul instituirii
justiţiei, ocrotirii legalităţii şi stabilităţii sociale, exprimând voinţa
poporului, proclamă solemn:

Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat suveran.

Suveranitatea R.S.S. Moldova este condiţia firească şi necesară a exis-
tenţei statalităţii Moldovei.
Izvorul şi purtătorul suveranităţii este poporul. Suveranitatea este
exercitată în interesul întregului popor de către organul reprezentativ su-
prem al puterii de stat a republicii. Nicio parte a poporului, niciun grup
de cetăţeni, niciun partid politic sau o organizaţie obştească, nicio altă
formaţiune, nicio persoană particulară nu poate să-şi asume dreptul de a
exercita suveranitatea.
Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar in-
divizibil. Frontierele R.S.S. Moldova pot fi schimbate numai pe baza
acordurilor reciproce dintre R.S.S. Moldova şi alte state suverane în co-
respundere cu voinţa poporului, adevărul istoric şi luând în consideraţie
normele dreptului internaţional general recunoscute.
Pământul, subsolul, apele, pădurile şi alte resurse naturale aflate
pe teritoriul R.S.S. Moldova, precum şi întregul potenţial economic,
financiar, tehnico-ştiinţific, valorile patrimoniului naţional constituie
proprietatea exclusivă necondiţionată a R.S.S. Moldova şi sunt utilizate
în scopul satisfacerii necesităţilor materiale şi spirituale ale poporului
republicii.
Întreprinderile, organizaţiile, instituţiile şi alte obiective ce aparţin
comunităţii statelor suverane, statelor străine şi cetăţenilor lor, organiza-
ţiilor internaţionale pot fi amplasate pe teritoriul R.S.S. Moldova şi pot
utiliza resursele ei naturale numai cu consimţământul organelor respec-
tive ale puterii de stat a R.S.S. Moldova şi în modul stabilit de legislaţia
republicii.
329
 Pentru asigurarea garanţiilor social-economice, politice şi juridice
ale suveranităţii republicii Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova stabileşte:
plenitudinea puterii Republicii Sovietice Socialiste Moldova în
rezolvarea tuturor problemelor vieţii de stat şi obşteşti;
supremaţia Constituţiei şi a legilor R.S.S. Moldova pe întreg teri-
toriul ei. Legile şi alte acte normative unionale acţionează în Moldova
numai după ratificarea (confirmarea) lor de către Sovietul Suprem al
Republicii, iar cele în vigoare ce contravin suveranităţii Moldovei se
suspendează.
Republica Sovietică Socialistă Moldova recunoaşte drepturile su-
verane ale tuturor statelor. Ca stat suveran R.S.S. Moldova are dreptul
să intre în uniuni de state, delegându-le benevol unele împuterniciri, să
retragă aceste împuterniciri, sau să iasă din aceste uniuni în modul stabi-
lit de tratatul respectiv.
Republica Sovietică Socialistă Moldova participă la exercitarea
împuternicirilor pe care le-a transmis comunităţii statelor suverane, păs-
trându-şi plenipotenţa reprezentativă în alte state suverane.
Divergenţele dintre R.S.S. Moldova şi comunitatea statelor suve-
rane se aplanează în modul stabilit de Tratatul respectiv.
În Republica Sovietică Socialistă Moldova se instituie cetăţenia re-
publicană. Tuturor cetăţenilor republicii, cetăţenilor străini şi persoanelor
fără cetăţenie care locuiesc pe teritoriul R.S.S. Moldova se garantează
drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţie şi de alte acte legislative
ale R.S.S. Moldova, de principiile şi normele dreptului internaţional una-
nim recunoscute şi ei se supun legilor republicii.
Cetăţenii Moldovei care se află în afara Republicii sunt ocrotiţi de
R.S.S. Moldova.
Republica Sovietică Socialistă Moldova garantează tuturor cetă-
ţenilor, partidelor politice, organizaţiilor obşteşti, mişcărilor de masă
şi organizaţiilor religioase, ce activează în conformitate cu prevederile
Constituţiei R.S.S. Moldova, posibilităţi juridice egale de a participa la
exercitarea funcţiilor de stat şi obşteşti.
Separarea puterii legislative, executive şi celei judiciare constitu-
ie principiul de bază al funcţionării R.S.S. Moldova ca stat democratic
bazat pe drept.
Republica Sovietică Socialistă Moldova respectă Statutul
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi îşi exprimă adeziunea faţă de principi-
ile şi normele dreptului internaţional unanim recunoscute şi voinţa de a
330
convieţui în pace şi bunăînţelegere cu toate ţările şi popoarele, de a nu
admite confruntări în relaţiile internaţionale, interstatale şi interetnice,
apărând, totodată, interesele poporului R.S.S. Moldova.
Republica Sovietică Socialistă Moldova, ca subiect egal al relaţiilor
şi contractelor internaţionale, se declară zonă demilitarizată, contribuie
activ la întărirea păcii şi securităţii mondiale, participă direct la procesul
european pentru colaborare şi securitate, în structurile europene.
Prezenta Declaraţie serveşte drept bază pentru elaborarea noii
Constituţii a R.S.S. Moldova, perfecţionarea legislaţiei republicane şi
ca poziţie a R.S.S. Moldova pentru pregătirea şi încheierea Tratatului
unional în cadrul comunităţii statelor suverane.

Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova

or. Chișinău, 23 iunie 1990, nr. 148–XII
Veştile Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova, nr. 8/192, 1990

Doc. nr. 18
23 iunie 1990, Chișinău. Hotărârea Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldova cu privire la declararea sărbătorii națio-
nale „Limba noastră”

HOTĂRÂRE
nr. 147 din 23 iunie 1990
cu privire la declararea sărbătorii naţionale „Limba noastră”

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova

hotărăşte:
A declara ziua de 31 august sărbătoare naţională a poporului din
R.S.S. Moldova „Limba noastră” şi a o anunţa zi de odihnă.
A forma, din reprezentanţi ai comisiilor permanente ale Sovietului
Suprem al R.S.S. Moldova, ai Ministerului Culturii şi Cultelor, ai
Ministerului Știinţei şi Învăţământului ale R.S.S. Moldova, ai organizaţi-
ilor politice şi obşteşti şi ai Radioteleviziunii naţionale a R.S.S. Moldova,
ai Agenţiei naţionale Moldova-pres, ai uniunilor de creaţie şi ai altor
organe de iniţiativă din republică şi din afara ei, un comitet coordonator
pentru pregătirea festivităţilor.

331
 A însărcina Guvernul republicii să întocmească, pe baza scenariu-
lui festiv oficial elaborat de comitetul coordonator, un plan de acţiuni şi
lista de cheltuieli.
Sovietele locale de deputaţi ai poporului din R.S.S. Moldova
împreună cu organizaţiile obşteşti să organizeze pe larg în această zi
festivităţi consacrate renaşterii limbii, culturii, tradiţiilor şi obiceiurilor
seculare ale poporului moldovenesc.

Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova M. SNEGUR

or. Chişinău, 23 iunie 1990. Nr. 147-XII.
Parlamentul Independenței, ... p. 103

Doc. nr. 19
25 iulie 1990, Chișinău. Hotărârea Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldova cu privire la concepția trecerii la econo-
mia de piață în R.S.S. Moldova

HOTĂRÂRE
cu privire la concepţia trecerii la economia de piaţă în R.S.S.
Moldova nr. 186-XII din 25 iulie 1990

Examinând raportul Guvernului R.S.S. Moldova cu privire la situ-

aţia economică a republicii şi la concepţia trecerii la economia de piaţă,
Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova constată că starea actuală a econo-
miei republicii este complicată. S-a dezechilibrat piaţa de consum, cresc
neîntemeiat preţurile la multe tipuri de mărfuri şi servicii, s-a înrăutăţit
starea financiară, circulaţia monetară. O deosebită îngrijorare trezeşte
reducerea eficienţei producţiei. Economia naţională a suportat serioase
pierderi din cauza grevelor.
Toate acestea sunt generate de o flexibilitate insuficientă a regle-
mentării de stat în sectoarele economiei naţionale în perioada trecerii la
metodele economice de conducere, de lipsa de complexitate şi de con-
secvenţă în desfăşurarea reformei economice, de scăderea răspunderii şi
disciplinei.
Pornind de la situaţia care s-a creat în economia naţională,
Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova
hotărăşte:

332
 A califica trecerea la economia de piaţă drept model de gospodărire
şi principala măsură pentru redresarea economiei republicii.
Guvernul R.S.S. Moldova:
să completeze şi să introducă modificări în concepţia trecerii la
economia de piaţă, ţinându-se cont de propunerile şi observaţiile fă-
cute de către Comisia pentru problemele economiei şi ale bugetului a
Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, precum şi de deputaţii poporului
la sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, asigurând publicarea
ei pentru a fi discutată de către întregul popor;
să pregătească şi să prezinte în timp de o lună un program complex
de măsuri (cu indicarea termenelor respective) pentru formarea structurii
şi a mecanismului economiei de piaţă, să elaboreze o nouă politică pri-
vind finanţele, creditele şi preţurile, să facă pronosticuri asupra urmărilor
social-politice ale trecerii la relaţiile de piaţă;
să ia măsuri pentru revederea relaţiilor bugetare, micşorând volu-
mul de construcţii neterminate şi cheltuielile pentru întreţinerea aparatu-
lui de stat, realizând surplusurile de materiale stocate la depozite, întă-
rind regimul de economii în toate ramurile şi sporind eficienţa legăturilor
economice externe;
să sporească în mod consecvent cotele de realizare a producţiei de
către întreprinderi peste comanda de stat la preţuri libere sau reglemen-
tate, cu condiţia că volumul producţiei să crească;
să adopte măsuri necesare în scopul transformării licitaţiilor de
mărfuri şi târgurilor periodice în burse de mărfuri cu acţiune permanentă;
să ia măsuri pentru perfecţionarea sistemului de retribuire a mun-
cii, să creeze un mecanism trainic, care să asigure concordanţa dintre
remunerare şi rezultatele muncii;
să înfăptuiască modificările necesare în structura economiei naţi-
onale, să transmită consecvent o parte considerabilă din funcţiile de co-
ordonare de la organele de stat la întreprinderi, asociaţii benevole, firme
mijlocitoare etc. pe bază de autogestiune.
să orienteze activitatea organelor administraţiei de stat spre pro-
movarea unei politici economice eficiente, spre realizarea programelor
tehnico-ştiinţifice, spre repartizarea optimă a comenzilor de stat şi regle-
mentarea pieţei.
Comisiile permanente ale Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova
să acorde o deosebită atenţie propunerilor elaborate de Guvernul R.S.S.
Moldova privind garantarea protecţiei sociale a populaţiei, în special
333
a păturilor mai puţin asigurate, precum şi a economiilor cetăţenilor în
legătură cu trecerea la economia de piaţă şi cu reforma preţurilor.
În scopul asigurării condiţiilor trecerii la economia de piaţă, a în-
sărcina Guvernul R.S.S. Moldova să accelereze formarea structurii sale,
elaborarea proiectelor de legi necesare, precum şi a altor acte normative
şi să le prezinte în mod eşalonat comisiilor respective ale Sovietului
Suprem al R.S.S. Moldova. Având în vedere starea complicată a asi-
gurării republicii cu cadre naţionale de specialişti pentru economia de
piaţă, să revadă politica în domeniul pregătirii şi perfecţionării cadrelor,
inclusiv în afara R.S.S. Moldova. Să organizeze pregătirea în republică a
specialiştilor străini pe baze autogestionare.
Să asigure legături economice reciproc avantajoase cu republicile
unionale, depăşirea exportului faţă de import, care să aducă un venit
valutar republicii. Să întreprindă măsuri pentru a pune în circulaţie, în-
cepînd din 1991, moneda naţională alături de banii actuali.
În baza Declaraţiei de Suveranitate a R.S.S. Moldova să ia mă-
suri pentru transformarea teritoriului republicii în zonă demilitarizată şi
trecerea întreprinderilor şi a organizaţiilor de subordonare unională în
proprietatea R.S.S. Moldova.
Să adopte măsuri pentru ca direcţiile principale de dezvoltare
economică şi socială a republicii în ansamblu, precum şi a unităţilor
teritorial-administrative aparte să fie fundamentate din punct de vedere
ştiinţific.
Să organizeze la toate nivelurile conducerii economice, începând
cu întreprinderile şi organizaţiile, elaborarea Direcţiilor şi indicatorilor
principali de dezvoltare economică şi socială pe anul 1991, ţinând seama
de noile baze legislative, de noile relaţii cu Uniunea R.S.S., de relaţiile
reciproce cu republicile unionale, de formarea pieţei unionale, de dez-
voltarea sferei sociale şi culturale.
Să prezinte Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova până la 15 oc-
tombrie 1990 proiectul Direcţiilor şi indicatorilor principali de dezvol-
tare economică şi socială şi proiectul Bugetului de stat al republicii pe
anul 1991.
Ministerul economiei naţionale şi Ministerul finanţelor ale R.S.S.
Moldova până la 15 septembrie 1990 să prezinte spre examinare prea-
labilă comisiilor permanente ale Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova
materialele privind Direcţiile principale şi indicatorii dezvoltării econo-
mice şi sociale şi proiectul Bugetului de stat al republicii pe anul 1991.
334
 Sovietele locale de deputaţi ai poporului din R.S.S. Moldova să
aibă în cîmpul vizual problemele concrete ale vieţii de stat, economice,
social-culturale şi, în primul rînd, cele care ţin de aprovizionarea cu pro-
duse alimentare a populaţiei, de îmbunătăţirea stării de lucruri pe piaţa
de consum în ansamblu, de construcţia caselor de locuit. Să-şi asume răs-
punderea pentru dezvoltarea în complex a teritoriilor din subordinea lor,
precum şi pentru realizarea însărcinărilor şi propunerilor alegătorilor.

Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova M. SNEGUR

Or. Chișinău, 25 iulie 1990. Nr. 186-XII.
Parlamentul Independenței, ... p. 115-117

Doc. nr. 20
26 iulie 1990, Chișinău. Legea Sovietului Suprem al R.S.S.
Moldova cu privire la introducerea unei modificări în
art. 74 din Constituția (Legea Fundamentală) a R.S.S.
Moldova

LEGEA
REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVA
cu privire la introducerea unei modificări în articolul 74 din
Constituţia (Legea Fundamentală) Republicii Sovietice Socialiste
Moldova

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova

hotărăşte:
A expune articolul 74 din Constituţia (Legea Fundamentală)
Republicii Sovietice Socialiste Moldova în următoarea redacţie:
Articolul 74. În R.S.S. Moldova acţionează legile adoptate de
Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova. Legile Uniunii R.S.S. şi celelal-
te acte juridice ale organelor puterii de stat şi administraţiei de stat ale
Uniunii R.S.S., precum şi Decretele Preşedintelui Uniunii R.S.S., acţi-
onează pe teritoriul R.S.S. Moldova numai după aprobarea (ratificarea)
lor de către Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova şi după înregistrarea
lor în modul stabilit. Acţiunea lor, după ratificare, poate fi limitată sau
suspendată prin hotărârea Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova.
Prezenta Lege intră în vigoare din ziua publicării.

335
 Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova M. SNEGUR
Or. Chișinău, 26 iulie 1990, Nr. 194-XII.
Parlamentul Independenței, ... p. 118

Doc. nr. 21
27 iulie 1990, Chișinău. Hotărârea Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldova cu privire la adoptarea decretului „Cu
privire la puterea de stat”

DECRETUL
cu privire la puterea de stat
nr. 201-XII din 27 iulie 1990

În conformitate cu Constituţia R.S.S. Moldova şi cu Declaraţia

de Suveranitate, Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova declară: întreaga
putere în republică aparţine poporului. Poporul îşi realizează puterea de
stat în mod nemijlocit şi prin organele reprezentative.
În republică este asigurată supremaţia Constituţiei şi a legilor
R.S.S. Moldova, este înfăptuită neabătut separaţia puterii de stat în legis-
lativă, executivă şi judiciară.
Organul suprem al puterii legislative şi unicul exponent al voinţei
întregului popor este Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova.
Sovietele locale deţin deplina putere de stat pe teritoriul subordo-
nat lor şi îşi exercită împuternicirile în limitele competenţei acordate de
legile R.S.S. Moldova.
Organele executive şi dispozitive sunt răspunzătoare în faţa or-
ganelor puterii de stat, sunt subordonate acestora şi execută actele lor
legislative.
Puterea judiciară este subordonată numai legii. Cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a judecăţii. Amestecul în înfăptuirea justiţiei este
inadmisibil.
Supravegherea aplicării stricte şi uniforme a legilor o exercită
Procurorul R.S.S. Moldova care este răspunzător în faţa Sovietului
Suprem al republicii şi i se subordonează.
Organele puterii de stat asigură drepturile, libertăţile egale ale ce-
tăţenilor şi interesele întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor.
Puterea de stat garantează tuturor partidelor politice, organizaţiilor
şi mişcărilor social-politice, cetăţenilor care activează în conformitate cu
336
Constituţia R.S.S. Moldova posibilităţi şi drepturi egale pentru desfăşu-
rarea activităţii lor.
Niciun partid politic, nicio organizaţie sau mişcare social-politică,
niciun grup de persoane, nicio persoană aparte nu are dreptul să formeze
organe alternative ale puterii de stat, să decidă în numele poporului, să
se amestece în activitatea organelor puterii de stat, a întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor.
În R.S.S. Moldova nu se admite:
cumularea funcţiilor de conducere în organele puterii de stat şi ad-
ministraţiei de stat cu orice alt post în organizaţiile de stat şi cooperatiste,
în partidele politice şi în organizaţiile şi mişcările social-politice;
sistemul conducerii de partid şi conducerii politice de altă natură în
organele de stat şi de ocrotire a normelor de drept, în organele securităţii
statului, în formaţiunile militare şi militarizate, la întreprinderi, instituţii
şi organizaţii;
apartenenţa judecătorilor şi altor lucrători ai organelor de stat
pentru ocrotirea normelor de drept la partidele politice şi la mişcările
social-politice.
Prezentul Decret constituie o premisă pentru a pregăti şi a adopta
Legea R.S.S. Moldova „Cu privire la puterea de stat”.
Parlamentul Independenței, ... p. 118-119

Doc. nr. 22
28 iulie 1990, Chișinău. Hotărârea Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldova cu privire la aderarea R.S.S. Moldova la
Declarația Universală a Drepturilor Omului și ratificarea
pactelor internaționale ale drepturilor omului

HOTĂRÂREA
nr.217-XII din 28 iulie 1990
a PARLAMENTULUI REPUBLICII MOLDOVA
cu privire la aderarea R.S.S. Moldova la Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi ratificarea pactelor
internaţionale ale drepturilor omului

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova,

337
 recunoscînd că garantarea libertăţilor şi apărarea demnităţii umane
asigurarea egalităţii efective în drepturi între oameni se numără printre
obiectivele şi îndătoririle principale ale statelor,
asumându-și răspunderea de a respecta principiile fundamentale
general-valabile ale dreptului internaţional contemporan în domeniul
dreptului omului,
urmărind scopul desfăşurării ireversibile a procesului de democra-
tizare din R.S.S. Moldova,
călăuzindu-se de năzuinţele poporului moldovenesc spre conveţui-
rea paşnică, bună înţelege şi colaborare cu toate popoarele lumii,
în conformitate cu clauzele Declaraţiei despre suveranitatea R.S.S.
Moldova, hotărăşte:
A proclama aderarea R.S.S. Moldova la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
A ratifica Pactele internaţionale «Cu privire la drepturile civile şi
politice” şi „Cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale»,
adoptate de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la
19 decembrie 1966.
A transmite actele de aderare a R.S.S. Moldova la Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi de ratificare a pactelor internaţionale
ale drepturilor omului la Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
A obliga comisiile permanente ale Sovietului Suprem al R.S.S.
Moldova şi organele respective să se călăuzească, în procesul elabo-
rării noii Constituţii şi a altor legi ale R.S.S. Moldova, de prevederile
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi de pactele internaţionale
ale dreptului omului.
A schimba denumirea Comisiei pentru problemele naţionale a
Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova în Comisia pentru drepturile omu-
lui şi relaţiile naţionale a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova.

Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova M. SNEGUR

Or. Chișinău, 28 iulie 1990, Nr. 217-XII.
Parlamentul Independenței ..., p. 122

Doc. nr. 23
26 octombrie 1990, Chișinău. Hotărârea Sovietului
Suprem al R.S.S. Moldova despre Decretul Președintelui
338
 URSS „Cu privire la desfășurarea paradelor militare
în cinstea celei de-a 73–a aniversări a Marii Revolușii
Socialiste din Octombrie”

HOTĂRÂREA SOVIETULUI SUPREM AL R.S.S.

MOLDOVA
despre Decretul Preşedintelui U.R.S.S. «Cu privire la desfă-
şurarea paradelor militare în cinstea celei de-a 73-a aniversări a
Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie»

Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova menţionează, că în condiţiile

acutizării situaţiei social-politice, a procesului intens de polarizare a opi-
niei publice şi de confruntări interetnice periculoase în republică, inclusiv
în problema privind rolul şi importanţa Revoluţiei din Octombrie 1917
din Rusia, privind influenţa ei asupra vieţii popoarelor din U.R.S.S. pe
parcursul ultimilor 73 de ani, emiterea Decretului Preşedintelui U.R.S.S.
«Cu privire la desfăşurarea paradelor militare în cinstea celei de-a 73-a
aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie» din 10 octom-
brie 1990, care prevede desfăşurarea obligatorie de parade militare în
capitalele tuturor republicilor unionale, precum şi în oraşele în care se
află statele majore ale flotelor şi ale districtelor militare, prezintă un act
politico-juridic necugetat ce poate provoca o acutizare imprevizibilă a
situaţiei social-politice în R.S.S. Moldova.
Executarea Decretului respectiv va conduce în mod evident la o
confruntare şi mai mare a forţelor şi a mişcărilor social-politice, va deve-
ni o frână în calea consolidării lor în scopul căutării ieşirii din criza po-
litică şi economică, în calea realizării concilierii la scara întregii naţiuni.
În cazul R.S.S. Moldova executarea Decretului este inaccep-
tabilă deoarece el nu ţine seama de urmările deosebit de negative
ale desfăşurării paradei militare în oraşul Chişinău la 7 noiembrie
1989, ce s-au manifestat prin creşterea stărilor de spirit ostile arma-
tei: stări antimilitariste în rândurile păturilor largi ale populaţiei
republicii, prin adâncirea confruntării interetnice. Desfăşurarea
paradelor militare pe teritoriul R.S.S. Moldova este inadmisibilă şi în
legătură cu decretarea stării excepţionale şi instituirea formei speciale de
administrare în unele raioane din sudul republicii.
Decretul, totodată, demonstrează desconsiderarea Declaraţiei
Suveranităţii R.S.S. Moldova, a drepturilor Sovietului Suprem, a
339
Preşedintelui şi Guvernului republicii de a soluţiona de sine stătător pro-
blemele de acest fel, ţinând seama de opinia poporului.
Fiind conştient de răspunderea ce o poartă pentru soluţionarea
tuturor problemelor vieţii de stat şi a celei sociale în republică, pentru
realizarea concilierii şi înţelegerii reciproce între toţi cetăţenii ei, pen-
tru asigurarea consensului la scara naţională în scopul unirii eforturilor
în vederea rezolvării problemelor politice, social-economice, culturale
şi a altor probleme imperioase şi conducându-se de articolul 74 din
Constituţia (Legea Fundamentală) R.S.S. Moldova şi de articolul 5 din
Declaraţia Suveranităţii R.S.S. Moldova, Sovietul Suprem al Republicii
Sovietice Socialiste Moldova hotărăşte:
A nu ratifica Decretul Preşedintelui U.R.S.S. «Cu privire la des-
făşurarea paradelor militare în cinstea celei de-a 73-a aniversări a Marii
Revoluţii Socialiste din Octombrie» din 10 octombrie 1990 şi a-l consi-
dera lipsit de efect pe teritoriul R.S.S. Moldova din momentul emiterii lui.
A pune în aplicare prezenta Hotărâre din momentul adoptării ei.

Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova A. MOŞANU

or. Chişinău, 26 octombrie 1990. Nr. 331-XII.

Republica Moldova: istoria politică. ... doc. Nr. 27, p. 33

Doc. nr. 24
26 octombrie 1990, Chișinău. Apelul Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldova către popoarele și parlamentele statelor
lumii
APELUL
către popoarele şi parlamentele statelor lumii

Exprimând voinţa poporului, Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova

a adoptat la 23 iunie 1990 Declaraţia Suveranităţii Republicii Sovietice
Socialiste Moldova. Sovietul Suprem şi-a pus drept scop să realizeze
principiile Declaraţiei prin metode parlamentare, paşnice, pe calea tra-
tativelor şi contractelor interstatale. Călăuzindu-se de idealurile demo-
craţiei şi umanismului, recunoscîând prioritatea valorilor general-umane
şi considerând drept o datorie a sa respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale Omului, unanim recunoscute, Parlamentul Republicii
a hotărât aderarea R.S.S. Moldova la Declaraţia Universală a Drepturilor
340
Omului şi a ratificat Pactele internaţionale ale Drepturilor Omului din
1966. Au fost adoptate deja un şir de legi orientate spre înlăturarea urmă-
rilor politicii de nihilism naţional, migraţie artificială, asimilare forţată a
popoarelor şi distrugere a culturilor naţionale, politică promovată atât în
perioada ţaristă, cât şi în timpul regimului totalitarist din ultimele decenii.
Proceselor de democratizare şi mai ales de renaştere naţională le
opun o rezistenţă aprigă forţele reacţionare şi distructive din republică
şi cele din Centru. Astăzi aceste forţe încalcă în mod brutal legislaţia
în vigoare a R.S.S. Moldova şi, realizându-şi ambiţiile lor separatiste
şi izolaţioniste, pun în pericol suveranitatea, integritatea teritorială şi
statală a R.S.S. Moldova, însăşi existenţa poporului Moldovei. Ele au în-
ceput deja crearea unor formaţiuni statale artificiale pe teritoriul Statului
Moldova – Republica sovietică socialistă găgăuză şi Republica sovietică
socialistă moldovenească nistreană în afara Moldovei. Aceste acţiuni
dezlănţuite şi abil dirijate de forţele reacţionare, care sunt tacit tolerate
de Centru şi susţinute de Armata Sovietică, au adus Republica Moldova
în pragul unei grave confruntări interetnice ce poate avea consecinţe
tragice, în condiţiile când toate măsurile parlamentare, întreprinse pentru
a stabiliza situaţia, nu s-au soldat cu niciun rezultat, Sovietul Suprem
al R.S.S. Moldova a fost pus în faţa necesităţii de a introduce starea
excepţională în unele localităţi din sudul republicii. Această decizie, im-
pusă de împrejurări, nu periclitează convingerea şi hotărârea noastră de a
soluţiona toate problemele prin metode politice, de a urma şi mai departe
calea democraţiei şi libertăţii, de a făuri un stat de drept, ce ar asigura
bunăstarea şi prosperarea tuturor cetăţenilor lui.
Ne adresăm către popoarele şi parlamentele statelor lumii să ia ati-
tudine faţă de evenimentele declanşate la noi de către forţele reacţionare
şi distructive, precum şi faţă de politica imperială de dezmembrare con-
tinuă a Statului Moldova, să sprijine suveranitatea şi integritatea R.S.S.
Moldova, să se solidarizeze cu lupta poporului nostru pentru libertate,
democraţie şi progres. Numai astfel popoarele şi parlamentele statelor
lumii ar putea ajuta poporul nostru, singurul popor de origine romanică
din U.R.S.S., să revină la circuitul de valori universale.
În numele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova,
Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova A. MOŞANU
Chișinău, 26 octombrie 1990. Nr. 332-XII.
Parlamentul Independenței, ... p. 144-145

341
Doc. nr. 25
3 noiembrie 1990, Chișinău. Legea cu privire la Stema de
Stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldova

LEGE
cu privire la Stema de Stat a Republicii Moldova
nr. 337-XII din 03 noiembrie 1990

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova

hotărăște:
1 Aprobarea Stemei de Stat a Republicii Sovietice Socialiste
Moldova (imaginea colorată şi cea în alb-negru se anexează).
Aprobarea Regulamentului cu privire la Stema de Stat a Republicii
Sovietice Socialiste Moldova.

Preşedintele Republicii Sovietice Socialiste Moldova M.

SNEGUR
Chișinău, 3 noiembrie 1990. Nr. 337-XII.
Parlamentul Independenței ..., p. 146

Doc. nr. 26
3 noiembrie 1990, Chișinău. Legea R.S.S. Moldova cu pri-
vire la introducerea unor modificări în Constituția (Legea
Fundamentală) a R.S.S. Moldova

LEGEA
REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVA
cu privire la introducerea unor modificări în Constituţia
(Legea Fundamentală) R.S.S. Moldova

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova

hotărăşte:
Să se introducă următoarele modificări în Constituţia (Legea
Fundamentală) R.S.S. Moldova:
Articolul 167 să fie expus în următoarea redacţie:
Articolul 167. Stema de Stat a Republicii Sovietice Socialiste
Moldova reprezintă un scut tăiat pe orizontală având în partea superioară
342
cromatică roşie, în cea inferioară - albastră, încărcat cu capul de bour
având între coarne o stea cu opt raze. Capul de bour este flancat în dreap-
ta de o roză cu cinci petale, iar în stânga de o semilună conturată. Toate
elementele reprezentate în scut sunt de aur (galbene). Scutul este plasat
pe pieptul unei acvile naturale purtând în cioc o cruce de aur (acvila
cruciată) şi ţinând în gheara dreaptă o ramură verde de măslin, iar în cea
stângă un sceptru de aur.

Preşedintele Republicii Sovietice Socialiste Moldova M.

SNEGUR
or. Chişinău, 3 noiembrie 1990. Nr. 338-XII.

Republica Moldova: istoria politică. ... , doc. Nr. 30, p. 35

Doc. nr. 27
3 noiembrie 1990, Chișinău. Regulamentul cu privire la
Stema de Stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldova

REGULAMENTUL
cu privire la Stema de Stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldova
Stema de Stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldova reprezintă
un scut tăiat pe orizontală având în partea superioară cromatică roşie, în
cea inferioară - albastră, încărcat cu capul de bour având între coarne o
stea cu opt raze. Capul de bour este flancat în dreapta de o roză cu cinci
petale, iar în stânga de o semilună conturnată. Toate elementele repre-
zentate în scut sunt de aur (galbene). Scutul este plasat pe pieptul unei
acvile naturale purtând în cioc o cruce de aur (acvila cruciată) şi ţinând în
gheara dreaptă o ramură verde de măslin, iar în stânga un sceptru de aur.
În reprezentare alb-negru scutul şi figurile heraldice însumate în
compoziţie sunt reprezentate în conformitate cu semnele convenţionale
utilizate de ştiinţa heraldică. Respectiv: aurul (galbenul) prin puncte pla-
sate la distanţă egală între ele, roşul prin linii verticale, albastrul prin linii
orizontale, iar verdele prin linii oblice de la dreapta spre stânga. Acvila e
doar conturată. (Imaginea colorată şi cea în alb-negru a Stemei de Stat a
R.S.S. Moldova se anexează.)
Stema de Stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldova se
plasează:
pe clădirile Sediului Preşedintelui R.S.S. Moldova, Sovietului Suprem
al R.S.S. Moldova, Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova,

343
Guvernului R.S.S. Moldova, pe clădirile Judecătoriei Supreme a R.S.S.
Moldova, ale judecătoriilor populare raionale (orăşeneşti) din republică, pe
clădirile Sovietelor locale de deputaţi ai poporului, precum şi pe clădirile re-
prezentanţelor diplomatice şi ale instituţiilor consulare ale R.S.S. Moldova;
în cabinetul de serviciu al Preşedintelui R.S.S. Moldova, al
Preşedintelui Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, în cabinetele de
serviciu ale preşedinţilor Sovietelor locale de deputaţi ai poporului din
R.S.S. Moldova, în sălile în care se desfăşoară: şedinţele Consiliului
Prezidenţial, sesiunile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, şedinţele
Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, ale Guvernului R.S.S.
Moldova, sesiunile Sovietelor locale de deputaţi ai poporului din R.S.S.
Moldova, în sălile în care au loc şedinţele judiciare ale Judecătoriei
Supreme a R.S.S. Moldova şi ale judecătoriilor populare raionale (orăşe-
neşti) din republică, precum şi în localurile în care se efectuează înregis-
trarea, într-un cadru solemn, a căsătoriilor şi a nou-născuţilor;
în câmpul matriţelor sigilare şi pe formularele documentelor
Preşedintelui R.S.S. Moldova, ale Sovietului Suprem al R.S.S Moldova,
ale Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, ale Guvernului
R.S.S. Moldova, ale ministerelor, departamentelor şi comitetelor de stat
ale R.S.S. Moldova, ale altor organe subordonate Guvernului R.S.S.
Moldova, în sigiliile şi formularele documentelor Judecătoriei Supreme
a R.S.S. Moldova şi ale judecătoriilor populare raionale (orăşeneşti) din
republică, în tiparele sigilare şi pe formularele Sovietelor locale de depu-
taţi ai poporului şi ale comitetelor lor executive, al birourilor Notariatului
de Stat, precum şi ale întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor de
subordonare republicană şi locală cărora, în conformitate cu legislaţia
R.S.S. Moldova li se acordă dreptul de a avea sigilii şi formulare de
documente cu imaginea Stemei de Stat;
pe ediţiile oficiale ale Preşedintelui R.S.S. Moldova, ale Sovietului
Suprem al R.S.S. Moldova, ale Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.
Moldova, şi ale Guvernului R.S.S. Moldova;
pe biletele republicane de loterie în bani şi obiecte.
Prin legislaţia R.S.S. Moldova pot fi stabilite şi alte cazuri de re-
producere obligatorie a imaginii Stemei de Stat a Republicii Sovietice
Socialiste Moldova.
Imaginea reprodusă a Stemei de Stat a R.S.S. Moldova, indiferent
de dimensiunile ei, trebuie să corespundă întocmai proporţiilor imaginii
în culori sau celei alb-negru.
Dreptul de a folosi imaginea Stemei de Stat instituţiilor şi organi-
zaţiilor ce nu sînt incluse în acest Regulament îl acordă numai Sovietul
Suprem al R.S.S. Moldova.

344
 Modul de fabricare a Stemei de Stat a R.S.S. Moldova, tirajarea
ei în masă, fabricarea, folosirea, păstrarea şi casarea tiparelor sigilare cu
imaginea Stemei de Stat se stabileşte de Guvernul R.S.S. Moldova.
Parlamentul Independenței ..., p. 147

Doc. nr. 28
11 noiembrie 1990, Chișinău. Hotărârea Prezidiului
Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova cu privire la rezul-
tatele concursului pentru cel mai bun proiect de Stemă de
Stat a R.S.S. Moldova

HOTĂRÂREA
PREZIDIULUI SOVIETULUI SUPREM AL R.S.S.
MOLDOVA
cu privire la rezultatele concursului pentru cel mai bun
proiect de Stemă de Stat a R.S.S. Moldova

În baza deciziei Comisiei pentru efectuarea concursului pentru

cel mai bun proiect al Stemei de Stat a R.S.S. Moldova, Prezidiul
Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova hotărăşte:
Să decerneze:
premiul întâi în sumă de trei mii ruble coautorilor celui mai bun
proiect – Gheorghe Vrabie, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din
U.R.S.S. (or. Chişinău) şi Maria Dogaru, doctor în istorie, vicepreşe-
dinte al Comisiei Naţionale de Heraldică şi Sigilografie a României (or.
Bucureşti);
premiul doi în sumă de o mie cinci sute ruble – pictorilor Andrei
Mudrea, Alexei Colâbneac, Simion Odainic şi specialiştilor în probleme
de istorie şi heraldică Ion Negrei şi Vladimir Mischevca;
premiul trei în sumă de o mie ruble – autorilor de proiecte Gheorghe
Jitaru, Igor Prodan, Oleg Corcinschi şi Iurie Halupneac.
Să exprime mulţumiri în scris, pentru participare la concurs, din
partea Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova unor autori,
lucrările cărora de asemenea prezintă un interes deosebit.
Preşedintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova A. MOŞANU
or. Chişinău. 11 noiembrie 1990. Nr. 355-XII.

Republica Moldova: istoria politică. ..., doc. Nr. 30, p. 35

345
 ******

Doc. nr. 29
27 august 1991, Chișinău. Declarația de Independență a
Republicii Moldova

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA, constituit în

urma unor alegeri libere și democratice,
AVÂND ÎN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru și
statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale
naționale;
CONSIDERÂND actele de dezmembrare a teritoriului național de
la 1775 și 1812 ca fiind în contradicție cu dreptul istoric și de neam și cu
statutul juridic al Țării Moldovei , acte infirmate de întreaga evoluție a
istoriei și de voința liber exprimată a populației Basarabiei și Bucovinei;
SUBLINIIND dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria –
parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru;
LUÂND ACT de faptul că Parlamentele multor state în declarați-
ile lor consideră înțelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul
URSS și Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio și cer lichidarea con-
secințelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat și de Conferința
internațională „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele sale pentru
Basarabia” prin Declarația de la Chișinău, adoptată la 28 iunie 1991;
SUBLINIIND că fără consultarea populației din Basarabia, nordul
Bucovinei și ținutul Herța, ocupate prin forță la 28 iunie 1940, precum și
a celei din RASS Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie
1924, Sovietul Suprem al URSS, încălcând chiar prerogativele sale con-
stituționale; a adoptat la 2 august 1940 „Legea URSS cu privire la forma-
rea RSS Moldovenești unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie
1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniței între RSS Ucraineană și
RSS Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absența
oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii și
apartenența noii republici la URSS;
REAMINTIND că în ultimii ani mișcarea democratică de eli-
berare națională a populației din Republica Moldova și-a reafirmat as-
pirațiile de libertate, independență și unitate națională, exprimate prin
documentele finale ale Marilor Adunări Naționale de la Chișinău din
27 august 1989, 16 decembrie 1990 și 27 august 1991, prin legile și
hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii
române ca limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin, 31 august

346
1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie
1990, și schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991;
PORNIND de la Declarația suveranității Republicii Moldova,
adoptată de Parlament la 23 iunie 1990, și de la faptul că populația
Republicii Moldova, exercitând dreptul său suveran, nu a participat la 17
martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale URSS,
la referendumul asupra menținerii URSS;
ȚINÂND SEAMA de procesele ireversibile ce au loc în Europa și
în lume de democratizare, de afirmare a libertății, independenței și uni-
tății naționale, de edificare a statelor de drept și de trecere la economia
de piață;
REAFIRMÂND egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul
acestora la autodeterminare, conform Cartei ONU, Actului final de la
Helsinki și normelor de drept internațional;
APRECIIND, din aceste considerente, că a sosit ceasul cel mare
al săvârșirii unui act de justiție, în concordanță cu istoria poporului nos-
tru, cu normele de morală și de drept internațional,
PROCLAMĂ solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autode-
terminare, în numele întregii populații a Republicii Moldova și în fața
întregii lumi:
REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN,
INDEPENDENT ȘI DEMOCRATIC, LIBER SĂ-ȘI HOTĂRASCĂ
PREZENTUL ȘI VIITORUL FĂRĂ NICIUN AMESTEC
DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ȘI
NĂZUINȚELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAȚIUL ISTORIC
ȘI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAȚIONALE.
În calitatea sa de STAT SUVERAN și INDEPENDENT,
REPUBLICA MOLDOVA:
SOLICITĂ tuturor statelor și guvernelor lumii recunoașterea in-
dependenței sale, astfel cum a fost proclamată de Parlamentul liber ales
al Republicii, și își exprimă dorința de interes comun cu țările europene,
cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relații di-
plomatice cu acestea, potrivit normelor de drept internațional și practicii
existente în lume în această materie.
ADRESEAZĂ Organizației Națiunilor Unite cererea de a fi admi-
să ca membru cu drepturi depline în organizația mondială și în agențiile
sale specializate;
DECLARĂ că este gata să adere la Actul final de la Helsinki și la
Carta de la Paris pentru o nouă Europă, solicitând, totodată, să fie admisă

347
cu drepturi egale la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa
și la mecanismele sale:
CERE Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să
înceapă negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea
stării ilegale de ocupație a acesteia și să retragă trupele sovietice de pe
teritoriul național al Republicii Moldova;
HOTĂRĂȘTE ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai
Constituția, legile și celelalte acte normative adoptate de organele legal
constituite ale Republicii Moldova;
GARANTEAZĂ exercitarea drepturilor sociale, economice, cul-
turale și a libertății politice ale tuturor cetățenilor Republicii Moldova,
inclusiv ale persoanelor aparținând grupurilor naționale, etnice, ling-
vistice și religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la
Helsinki și ale documentelor adoptate ulterior, ale Cartei de la Paris
pentru o nouă Europă.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Adoptată de Parlamentul Republicii Moldova,
Chișinău, 27 august 1991

348
27 august 1991. Proclamarea Independenței Republicii Moldova

349
 CUPRINS
Programul Conferinței științifice interuniversitare on-line 30
de ani de la proclamarea Suveranității RSS Moldova. 23 iunie
2020 ........................................................................................... 3
Declarația Suveranității Republicii Sovietice Socialiste
Moldova, 23 iunie 1990.............................................................. 7
Suveranitate. Versuri – Ion Hadârcă, muzica – Ion Aldea-
Teodorovici................................................................................. 10
*******
Prefață – prof. univ. dr. hab. Anatol PETRENCU.................... 13
Ion HADÂRCĂ, Ziua Suveranității fără suveranitate, la 30
de ani........................................................................................... 17
Dorin POPESCU, Treizeci de ani de foxtrot-kazacioc geopo-
litic în Republica Moldova.......................................................... 21
Nina CORCINSCHI, Demnitatea-i pâinea învierii….............. 33
*******
Ion NEGREI, 1917-1918: o primă experiență de exercitare a
suveranității și independenței în spațiul basarabean................... 35
Ruslan ŞEVCENCO, Ideea suveranității şi independenței
RSS Moldovenești în discursurile şi planurile opoziției anti-
sovietice din republică................................................................ 69
Constantin CORNEANU, Prăbușirea glacisului strategic al
URSS și drumul spre suveranitate al RSSM (1989 - 1990)........ 82
Mihail DRUȚĂ, Dilema Parlamentului Independenței............. 138
Mihai ADAUGE, Frontul Popular din Moldova – artizan al
cursului spre suveranitate națională............................................ 153
Ion Valer XENOFONTOV, Dezbaterea proiectului
Declarației de Suveranitate în Sovietul Suprem al RSS
Moldova...................................................................................... 171

350
Victor JUC, Declarația cu privire la suveranitatea RSS
Moldova: dimensiunea ei politico-juridică................................. 179
Anatol PETRENCU, Contribuția deputatului Alexandru
Moşanu la declararea şi promovarea Suveranității RSS
Moldova...................................................................................... 196
Andrei SMOCHINĂ, Declarația Suveranității Republicii
Sovietice Socialiste Moldova din 23 iunie 1990 la treizeci de
ani depărtare................................................................................ 202
Teo-Teodor MARȘALCOVSCHI, Unele aspecte ale suve-
ranității Republicii Moldova ...................................................... 209
Nicolae ENCIU, Suveranitatea național-statală ca premisă a
independenței Republicii Moldova............................................. 216
Lidia PRISAC, Activizarea „problemei naționale” în RSS
Moldovenească în contextul proclamării suveranității de stat
și destrămării Uniunii Sovietice.................................................. 230
Svetlana CEBOTARI, Ecouri internaționale referitoare la
Declarația de Suveranitate a RSS Moldova................................ 243
Marian ZIDARU, Suveranitatea Republicii Moldova în con-
textul problemei transnistrene..................................................... 250
Mihai PATRAȘ, Consecințele guvernărilor „tehnocrate” din
ultimele decenii sau De ce Republica Moldova este la „coada”
Europei ....................................................................................... 267
*******
Lidia PĂDUREAC, Iunie 1990, la Bălți, reflectat în presa
timpului....................................................................................... 285
Ludmila DOBROGEANU, Mariana MIHALEVSCHI,
Mișcarea de eliberare națională în colecțiile muzeale bălțene.... 296
*******
Anexă documentară.................................................................. 303

351