,,Vad lumina alba de la capatul tunelului. Poate ca e o iesire...

sau poate e doar trenul

venind inspre a-mi scurma suferinta? Sa fie oare scaparea mea?...Sau poate doar o alta
etapa din vesnica mea durere.”
,,27 ianuarie...
O vad minut de minut. Iluzii ce imi strapung inima. Intelept este budistul ce zice ca
dorinta e cauza a ceea ce ei numesc dhaka, un sentiment ce ascende suferintei. Iar eu sufar.
Si totusi nu mi-as putea imagina viata fara dorinta, sau cel putin fara dorinta mea. O tumoare
benigna ce nu poate fi inlaturata.
Dar poate ca nu poate fi inlaturata. Poate ca, desi exista un sambure de adevar,
budistul greseste. Nu trebuie sa ma descotorosesc complet de dorinta. O viata pregnata de
fericire, nu poate fi una cu sens. E un suflet ratacitor, care nu stie ce trebuie sa caute. In
schimb osinditul la chinul vietii va cauta sa urce piatra la deal, ori de cate ori va cadea din
nou la pamant. Si probabil ca asta il face fericit. Scopul existentei lui transcende cel al
printului crescut in palat.“
...
Ceasul turnului bate acum ora 11 in capat. Orasul innegrit de nori cenusii e plin de
namol din cauza zapezii dezghetate. Oameni sute si sute se ingramadesc pe aleele pavelate
pentru a nu-si murdari hainele elegante. Catedrala mitropolitana a Moldovei se inalta in fata
bulevardului. E cu adevarat peculiara, diferita de traditionalele biserici din Romania, fatada
aducand catre un teplu a grecilor antici, cu coloane imbogatite de capiteluri elaborate, cu
antablament si un acoperis decorad. In fata ei, un tanar inalt cu parul lung saten, imbracat cu
un palton lung,