Lumina Din Glastra

Victoria GUŢU
Lumina din glastră
Chişinău, 2018
2 Victoria GUŢU
CZU 821.135.1(478)-1
G 98
Dragilor mei părinţi…
Ai sădit, în a inimii glastră,

Un minuscul ciob de astru,
Aşteptînd ca celesta lumină
Să prindă-n mine rădăcină…
Guţu, Victoria.
Lumina din glastră / Victoria Guţu. – Chişinău: S.n., 2018
(Tipogr. Ed. “Universul”). – 128 p.
1000 ex. Com. 947.
ISBN 978-9975-47-177-0.
821.135.1(478)-1
G 98
ISBN 978-9975-47-177-0.
Lumina din glastră 3
LA NAŞTEREA UNEI POETE
Victoria Guţu nu neagă, ca unii dintre colegii ei

de vârstă (e studentă la Facultatea de Litere din Bălţi,
născută în acest oraş în anul 1994), ci afirmă.
Suflet luminos, spirit sensibil care aude izvoarele
cum plâng şi razele cum se rup în înalt, cu emoţii în
faţa Cuvântului (nu a cuvintelor), dar fără complexe, ea
vine în poezie redescoperind-o pe cont propriu, cu rimă
sau fără, cu ritmuri care coincid cu bătăile inimii ei, cu
metafore care conţin lumea în care trăieşte, ca şi cum o
inventează în timp ce o aşterne pe file.
Cele câteva condiţii pe care şi le pune pentru a-şi
scrie versurile sunt: sinceritatea şi trăirea, combinate
cu starea de tristeţe metafizică şi cu cea de nostalgie a
miturilor care se nasc.
Poezia e alcătuită din cuvinte în care încape şi
tăcerea. Tânăra autoare nu scrie atât cu cuvinte, cât cu
relaţiile în care intră acestea: aici – şi conlucrările de
sens, apropierea sau combinarea acestora, înrudirile şi
înfrăţirile, clocotul şi murmurul lor.
Acesta e unul dintre semnele harului.
Astfel, actul de creaţie devine ca o promisiune de
fericire:
„Iar toată fericirea mea a fost o fantezie
Concepută doar de poezie.”
Iar poezia însăşi e o floare care înfloreşte doar
udată cu lacrimi:
„Din grădina creaţiei
Am rupt o eternă floare de poezie,
Iar ploile scurse din aripi
O fac să înflorească.”
4 Victoria GUŢU
Realitatea e ficţiune. Ficţiunea devine refugiu.
Tristeţea se transformă în vers.
Inima, pe post de busolă, caută ieşirea din labirint.
Atunci e nord în toate cele patru puncte cardinale. Dar
suferinţa poate fi învinsă, crede Victoria Guţu, lăsându-
se învinsă. Numai aşa îşi poate obţine mărgăritarele pe
care le nasc adâncurile:
„Şi las suferinţa să mă cuprindă,
Să curgă din mare lichidul amar,
Căci la fundul mării mele
Se-ascunde un mărgăritar.”
Astfel, ea domoleşte depărtările şi străbate
străfundurile, inclusiv pe cele ale cuvântului.
Universul pentru ea e un alfabet, pe care încearcă
a-l citi.
„Cerul se acoperă cu flori,
Iar pământul, doar cu stele,
Şi pe el se nasc doi sori
Din lumina mamei ele.”
E vorba de lumina mamei pe care a pierdut-o
devreme şi pentru care se roagă Celui de Sus:
„Când scutur florile în vid
Şi stele sting cu disperare,
Ai grijă, Doamne, de pământul
Ce rămâne fără soare.”
Versurile sunt însufleţite de lacrimă (cea „şlefuită
de lumină”), de ispitele sângelui (când răsare peste
lucruri „soarele iubirii”), de amintiri (amintirile care şi
ele, precum oamenii, „suferă stopuri cardiace”), de vis şi
speranţă („mi-am sădit în suflet o floare de speranţă”), de
poezie, autoarea fiind convinsă că omenirea nu va găsi
niciodată ceva să o poată înlocui, de dragoste:
„Marea-îmbrăţişează malul,
Îl mângâie cu patimă şi dor,
Mult aş da să fiu cuprinsă
De-o iubire ca a lor...”
Dragostea amestecă omenescul cu sacrul, dorinţa
cu înălţarea, sărbătoarea cu suferinţa, însemnând o
„matinală trezire a sufletului”:
„Toamna şi-a topit aurul
În ochii tăi,
Şi-a sădit şoaptele
Pe buzele tale.”
Ce e sufletul? Iată cum îl defineşte Victoria Guţu:
„Sufletul este laboratorul
În care fumegă reactive sentimentale,
Ascunse în eprubetele speranţei.”
Toate aceste reacţii, mai degrabă chimice şi lirice,
sunt chemate să ducă la un singur rezultat: „să descopere
elixirul vieţii”...
Una dintre metaforele impresionante ale cărţii
este „domesticirea furtunii”:
„Nicicând n-o să puteţi domestici
Un vânt născut în sânul libertăţii...
... Ce oroare este să nu ştiţi
Că vântul bântuie întregul univers!
Şi pe cruci să-l răstigniţi
Pur şi simplu n-are sens!”
A răstigni vântul, a bate în cuie furtuna, ca pe
Iisus, a o „domestici”, adică – a-i astâmpăra firea rebelă,
forţa nesupusă – toate aceste imagini vorbesc de accesul
debutantei la tainele poeziei.
Poezia şi Viaţa sunt doi termeni fundamentali, pe
care se sprijină acest manuscris.
Victoria Guţu se regăseşte pe sine în cuvânt,
care se lasă îmblânzit şi cuprins în idei ce devin poezii,
conţinând freamătul unui talent cu şansa de a se afirma
– în măsura în care va munci – ca unul deosebit.
Nicolae DABIJA
6 Victoria GUŢU
Argument
Îmblînzirea abisului
mamei
Cîndva demult, cînd bezna interplanetară a

sufletului meu se afla în așteptarea efervescentei
euforii stelare, cînd galaxia, însetată de lapte, tînjea
după albul izvor al inocenței primordiale, tu ai sădit
un bob de lumină în glastra inimii. Atunci, abisul din
mine s-a îmblînzit.
Înfășurată în voalul de mătase al văzduhului,
lumina înmuguri timid, multiplicîndu-și epiderma
strălucitoare pînă la starea de Selenă.
Ca un prunc nou-născut, luna zîmbea cu iz de
puritate, crescînd, din ce în ce mai mult, în leagănul
cerului, pînă cînd deveni plină.
Ah! Cît de recunoscătoare-ți sunt pentru această
lună, ce mă învelește în cuvertura aurie a razei, luna,
care mă sărută blînd cînd mi-e dor de tandrețe, luna,
ce mă leagănă gingaș în brațele sale fosforescente,
luna ce a înflorit în glastră, numai datorită ție...
Autocaracterizare
Nume – Victorie oriunde, Victorie oricînd

Vîrsta – 24 de fire în clepsidra de nisip a vieţii
Starea civilă – logodită cu versul
Domiciliată în fagurele speranţei
Culoarea ochilor – azur despărţit din evantaiul cerului
Culoarea pielii – poleită cu stele
Culoarea părului – auriu, despletit din soare
Muzica preferată – sunete siderale, scurse din pianul
cosmic, șoapta frunzelor în vînt
Filmul preferat – Visul la viitor
Cartea preferată – Enciclopedia sufletului uman
Culoarea preferată – albul inimii nevinovate
Starea de spirit – solubilă în apa fericirii
Semne distinctive – aripi pe spinarea sufletului
Motto – Nu privi lacrimile, din al ochiului nor,
Privește curcubeul, arcuit deasupra lor.
8 Victoria GUŢU
Din poezie mi-am creat spiritul
Din torentul de rouă

Îmi culeg oceanul sufletului,
Care se infiltrează în ochi
Și se prelinge peste zările obrajilor.
Din strănutul vîntului boreal,

Am cules un fior de sentiment,
Fiecare emoţie eoleană
S-a reverberat în ploi de spirit...
Din grădina creaţiei,

Am rupt o eternă floare de poezie,
Iar ploile scurse din ochi
O fac să înflorească.
Aripi de scriitor
Eu nu sunt fluture,
Dar am aripi să zbor,
Nici pasăre nu sunt,
Dar pot s-ating un nor.
Nu sunt diamantină stea,

Nici lună-n miez de noapte,
Dar pot să urc mai sus de ea,
Să storc, din ceruri, lapte.
Nu sunt o rază coborîtă

Dintr-un aerostat de soare,
Dar știu să zbor, sunt fericită,
Deoarece sunt scriitoare.
Acum, pe aripile mele,

Pot purta un univers,
Să culeg un coș de stele,
Din galaxia unui vers.
Acum, în zborul meu senin,

Pot să-mpletesc cunună,
Din părul undulat și lin
Al razelor de lună.
Eu zbor cu fluturele-n rînd,

Ca pasărea spre soare
Căci am aripi de cuvînt,
Și sunt o scriitoare.
10 Victoria GUŢU
Cerneala sufletului
Lacrima e stropul de cerneală,

Ce din iris, ca dintr-o călimară,
S-a scurs, lăsînd dîre albastre
Şi reci, în sufletele noastre.
Ea scrie pe suflet cu suferință,

Revarsă peste albul fericirii,
Abisul, semnînd cruda sentință
La detenție-n cetatea amintirii.
Lacrima și-a părăsit culoarea

În amonte, cînd a fost creată,
Lăsînd toate nuanțele să zboare,
Și rămînînd așa, decolorată.
Cununie
Cînd inima mi-e solitară,

Mă cunun cu primăvara,
Ea mă mîngîie cu drag
Cu-o floare de liliac
Și cald mă-mbrățișează
Cu o mirobolantă rază,
Mă sărută ca prin vis,
Cu o floare de cais,
Și sub a soarelui cunună,
Visez la viața noastră bună,
Ce minunată cununie,
Concepută doar de poezie!
Mutarea muntelui
Numai dacă copacii cărunți,

S-ar întoarce în scutecul frunzei,
Dacă lava eruptă din munți,
Și-ar retrage jăraticul spuzei,
Dacă culoarea de pe coală,

S-ar întoarce în creion,
Și numai dacă diamantul
Ar reveni la starea de carbon,
Numai dacă-ntregul lan,

Ar încăpea-ntr-un bob de grîu,
Dacă planetarul ocean,
s-ar retransfigura în rîu,
Dacă un buchet de flori,

S-ar retransforma în muguri,
De-ar reveni ploaia în nori
Și cenușa-iar, în ruguri,
Dacă mărul s-ar întoarce în sămînță,

De s-ar întoarce piatra în izvoare,
Poate atunci omeneasca credință
Ar putea să mute muntele în mare...
12 Victoria GUŢU
Le monde entier
pour ma mère terrestre
A ton cou j’veux accrocher

Un arc-en-ciel beau coloré,
Et dans tes cheveaux gris,
Une diadème du paradis,
Sur ta tête je poserai
Une chère couronne dorée,
Par les rayons lunaires créé,
Et qu’est-ce que je mettrai aux pieds?
Je mettrai le monde entier...
Lumea toată

Aș vrea să pun la gîtul tău
Un colier de curcubeu,
Iar în părul tău albit –
Diadema lunii de argint,
Pe cap – coroană înstelată,
Iar la picioare, lumea toată.
Duminica, la biserică
Pentru părintele Pavel
Muguri de tămîie,
Înflorit-au în făclie,
Și dulcea lor mireasmă,
În ploaia de agheasmă,
Înveli în catifea
Tristețea din inima mea.
Cîntul coral, șoaptă de frunză
Blînd îmi mîngîia auzul
Și ca un sacru soare,
Se-aprinse lumînarea,
Sub epitrahil, ca sub aripa tatei,
Am deschis a sufletului carte,
La cele mai obscure foi,
Și le-am spălat de tină și noroi,
Cu un izvor de lacrimi
Ce curăță de patimi,
Ah, supremă fericire
Adusă de mărturisire,
Ce stare pură, ce stare feerică
Duminica, la biserică.
14 Victoria GUŢU
Fagure de rai
Pentru Ludmila
Tu plăsmuiești un fagure de rai,

Din dragostea pe care-o ai,
Revărsînd izvoare de lumină,
Ce fac albia inimii, plină.
Un cuib de raze făurești

Din simple bucurii lumești
Și sub angelica-ți aripă
Uit veșnicia într-o clipă.
Anti-gravitaţie
Lacrima nu se supune
Legii gravitaționale.
Pentru că ea-și impune
Regulile personale.
Orice lacrimă strigată

A durere către cer,
Este, cu timpul, luată
De Domnul, în eter.
Judecata
Dacă aș fi judecătorul,
De pe tribunalul firii,
Aș exila pe viață dorul
Din cetățile iubirii.
Aș semna sentința
La detenție pe viață
A ucigașei suferințe
În celula ei de gheață.
Aș condamna la moarte
Dureri ce poarta culpă,
Care s-ar face vinovate,
Că inima acerb o surpă.
Aș elibera în zbor
Să se perinde fericirea,
Dac-aș fi judecator
De pe tribunalul firii.
16 Victoria GUŢU
Curcubeul artei
Eu scriu cu o rază de dor,

Pe un minuscul colț de nor,
Cu un fascicul de lumină,
Irizat în lacrima senină.
Și un curcubeu poetic,
Scris cu un elan patetic,
Apare ca o liră colorată,
Ce inspiră doar la artă.
Sărutul pluvial
Ploaia mă sărută blînd,

Cu buzele de diamant,
În taina cerului, udînd
Al meu suflet însetat.
Argintia ei îmbrățișare,
Mă învăluie duios
Într-o dulce consolare
Ce se scurge-armonios.
Ea mă mîngîie cu vîntul,
Stropindu-mă cu fericire,
Iar eu rămîn mereu cu gîndul
Că ploaia-mi este unica iubire.
Necesitate
Al lui cuvînt, un fierestrău,

Care, cu acerbitate,
Taie, din sufletul tău,
Toate crengile uscate.
Te doare, plîngi cu frunze,

Șoptești să își oprească
Tăișul de pe buze,
Pe creanga sufletească.
Și nu-nțelegi încă
De ce ți-e necesară
Acea durere-adîncă
Cînd vine primăvara.
Stolul de stele
Un cîrd de stele zboară spre vecie,

Turnînd lumini peste melancolie,
Migrează spre o lume mai curată,
De ură și ranchiună nepătată,
În brațele caste și neprihănite
Ale unor îngeri cu aripi îmblînzite,
Lăsîndu-ne să plîngem cu durere-amară
După un stol de stele ce spre vecie zboară.
18 Victoria GUŢU
Păstor… de nor
Aș vrea să fiu simplu păstor,

Al unui pur și tandru nor,
Să-l transhumez în castul zbor
Pe albul țărm al viselor.
La fluierul razei de soare,

Îi voi cînta eu gînditoare,
Cu glas de privighetoare,
Iar norul, da-mi-va ascultare.
Prin enormele pășuni,

Care freamătă minuni,
Mă voi ascunde de furtuni,
Născute doar în ficțiuni.
Aș vrea mult ca sufletul meu,

Să trăiască pe un colț de elizeu,
Vreau să pot paște și eu,
Nori în palmele lui Dumnezeu.
Fără poezie ca fără cîntec
Viața fără poezie –

Pian cu clape riginite,
Ce revarsă în pustie
Numai glasuri răgușite.
Viața mea fără poem,

Harpă cu struna ruptă
Condamnată la blestem,
De-a fi pe viață mută.
Existența fără vers –

Vioară fără strune,
Ce-a pierdut al vieții sens
În a tăcerii genune.
Fără creație mi-e viața

Chitară neacordată,
Ce cuprinde-n disonanță
Liniștea mirobolantă.
Viața fără poezie,

Un cuib fără cîntare,
Orchestra care a rămas
Fără instrumente muzicale.
20 Victoria GUŢU
Plagiere
Învățați suntem noi din pruncie,

Aceleași flori să desenăm,
Să nu transpunem pe hîrtie
Decît doar ceea ce vedem.
Iar de îndrăznim cumva,

Să desenăm noi altceva,
Ni se pune întrebarea
De ce n-am desenat o floare.
Din fragedă copilărie

Mereu învățați sîntem,
Că e-o inadmisibilă prostie
Să te abați de la sistem.
Ajunși la maturitate,
Citim din aceeași carte,
și nicidecum nu se permite
s-avem idei mai inedite.
Dragele noastre-autorități,
Se pune o-ntrebare,
Produceți personalități,
Sau plagiatori de floare???
Respiraţia florală
Aceste flori respiră curcubee,

Ele rimează cu spectrul solar,
Ele se adună în caste elizee,
Răsfirînd în vînt frumosul corolar.
Aceste flori respiră zbor de îngeri,

Rimînd cu inocența unui prunc,
Ele își poartă albele atingeri,
Prin visele ce-n primăvară curg.
Aceste flori respiră zîmbelele tale,

Formînd distih, rimat cu-acel amor,
Ce și-a ascuns purpura în petale,
Exilîndu-și buzele în dor.
Aceste flori respiră fericire,

Aceste flori la poezii inspiră,
Eu trag în piept o amintire,
A florilor ce încă mai respiră...
22 Victoria GUŢU
Creionul creatorului
Sunt doar creionul unui enigmatic creator

Şi port sub cărnuri mină de lumină...
Pictez cu vagi emoţii, dragoste şi dor,
Cînd a inimii paletă cu vise este plină.
M-am născut în albul cîmp de gheaţă,

Să patinez pe coli de suflet reci,
Să mă ascut în lamele de viaţă
Și să îngrop culorile în alb, pe veci...
Plîng cu cristaline cioturi de calvar,

Mă risipesc într-un spectacol de fărîme,
Ce respiră-n rana lor curcubee de amar,
Cioburi de speranţe şi de idei sublime...
Pictez... mă doare să mă decojesc,

Lăsînd în vid spirale de clipe ruginite...
Pictez... şi moarte epiderme risipesc,
Scriindu-mi esenţa cu lumini rănite...
Știu... epiderma, imateriala mină

Se vor stinge în morminte temporale...
Epiderma se va topi-n ţărînă,
Iar mina — în culorile-mi astrale...
Primăvara sufletului
M-am exilat în miez de primăvară

Şi mi-am topit în ochi lacrimi de gheaţă,
Mi-am presurat în păr raze de soare
Și mi-am sădit în suflet o floare de speranţă.
Respir cu dulci arome, răsfirate-n vînt,

Vorbesc cu triluri vii de ciocîrlie,
Iar din al primăverii dulcele cuvînt,
Se nasc pe cerul foii nori de poezie.
În limba ta
În limba ta, română

Sădeşti sămînţa unui gînd
În a inimii grădină,
De fericire radiind.
În limba ta, română,

Pe-al pămîntului obraz
Strecori un strop de rouă
Din al ochiului talaz.

Zîmbeşti cu raze pale,
Născute din lumină
Pe bolta feţii tale.
24 Victoria GUŢU

Vorbeşti cu glas de vînt,
Doinind silabe line
Pe al gîndului pămînt...
Perechi
Marea-mbrăţişează malul,
Îl mîngîie cu patimă şi dor,
Mult aş vrea să fiu cuprinsă
De-o iubire ca a lor...
Floarea soarelui, cu aripi de petale

Se unduieşte în mişcări înălţătoare,
Spre sortitul vieţii sale,
Spre îndrăgostitul soare...
Cerul se sărută cu pămîntul

Prin buza orizontului sublim,
Doar sufletul meu e-atîta de singur,
De izolat şi de străin.
Şi voi, lacrimi, cădeţi în tăcere,

Mereu reunite, legate mereu,
Iar mie-mi rămîne să-ntreb disperată-
,,Voi avea o pereche şi eu?’’
Mărgăritarul
Azi plîng, încerc să evapor o mare

Captivă-n lăuntrice maluri virgine,
Ca sufletul să nu mi se înece-n
Lichidele dureri hipersaline.
Şi las suferinţa să mă cuprindă,
Să curgă din mare lichidul amar,
Căci la fundul mării mele
Se-ascunde un mărgăritar.
Iubirea e doar începutul
Iubirea e doar începutul…

matinala trezire a sufletului...
cînd viaţa prinde contur,
o poartă de cristal briant
ce ţi se deschide măreţ,
către o grădină de lumină,
vegheată de entităţile solare.
Aici vei culege mărgăritare
topite în laptele primordial al stelelor,
vei respira căderi de mirobolante raze
răsfrînte în curcubeul fericirii...
şi te vei hrăni cu sevele necuprinsului,
aici viaţa abia începe...
26 Victoria GUŢU
Un laborator de sentimente
Sufletul meu este laboratorul

în care fumegă reactive sentimentale,
ascunse în eprubetele speranţei.
Un strop ardent de fosfor
aprinde pîlpîirea fericirii.
Iar soarta, îmbrăcată-n aspiraţii
face experimente
cu starea mea de spirit,
încearcă să descopere
elixirul vieţii...
Lacrimi
Mersul stropilor
Pe crusta spiritului...
Lacrimă obscură,
Dizolvată în lumina
Unui suflet incandescent...
Plînge sufletul
Cu sentimente uitate,
Agăţînd de el
Ploi de amintiri.
Plînge visul
Cu fantezii,
Inundînd memoria
Cu iluzii risipite.
Plînge cugetul
Cu gînduri,
Stropind cu cerneală
Paginile inimii.
Plînge poezia
Cu versuri-lipsă,
Exilînd suferinţa
În cetatea artistică...
Mamei
Cînd stelele cad din ochii tăi, mamă,

Născînd în privirea ta lacrimi de vis,
Noaptea îţi ţese de doliu năframă
Din cosmice materii, filtrate prin abis.
Cînd soarele-apune pe buza-ţi de sînge,

Rănindu-mi tristeţea cu-n junghi de amurg,
Cerul se varsă-n rubine şi plînge,
Cu lacrimi ce-n lanuri de dor lin se scurg.
Cînd faţa îţi răsare în sfera selenară,

Eu văd cum zîmbeşti cu-n sfînt suflet de aur
Şi cald mă săruţi cu-o rază stelară,
Voalîndu-mă dulce în tandre lumini.
28 Victoria GUŢU
Ştiu, cîndva, cînd nobilul soare răsare,
Iar lacrimi ce îngeri se nasc în eter,
Pasărea mea spre tine-o să zboare,
Şi, mult iubită mamă, ne revedem în cer.
Sinucidere
Cerule, exilat în cetăţi de safir,

Înlănţuit în mări de suferinţă,
Te zbaţi în albastru-ţi, oniric delir,
Semnînd a asfinţitului sentinţă.
Tai vena norului de aur,

Lăsînd să izvorască nebulos
Sîngele apusului ce curge,
Topindu-se-n rubinul voluptos.
Te bandajezi cu materii obscure,

Cu doliul nopţii ce varsă în vid
Lacrimi de stele mirifice, pure,
Cu raze lunare şi aştri plîngînd...
Plouă cu rugină…
Plouă cu rugină
peste sufletele noastre,
înecînd beatitudinea emoţiilor...
Ruina timpului cerne
prin clepsidra treculului
cadavre de clipe corosive...
Plouă... şi cioburile temporale

lezează nervurile prezentultui...
Aversa secundelor inerte
ne umple porii spirituali
cu acidul caustic al neantului...
Plouă... şi fiecare strop

ruginit de eternitate
înjunghiază rănile inimii,
lăsînd-o să sîngereze disperarea
prelinsă din clepsidra autumnală...
Iartă-mă, mamă
Iartă-mă, dacă pe buzele tale

S-a-nsîngerat un zîmbet blînd,
Cînd cuvintele-mi fugare
Cu asprime l-au rănit.
Iartă-mă, dacă pe-un mal de obraz

Mareea lacrimii s-a revărsat,
Cînd al privirii mele talaz
Drastic şi acerb l-au înecat.
Iartă-mă, dacă părul de aur

În albe ierni s-a ofilit,
30 Victoria GUŢU
Cînd a suferinţei gheaţă
Atroce l-a înălbit.
Pentru fericirea ce-a murit

Sub a faptei mele lamă,
Pentru tot ce am greșit
Iartă-mă mamă, iartă-mă mamă…
Reacţie ireversibilă
Prin pîlnia goala și ternă a vieţii,

Creată din albul speranţei oculte
Se scurge frenetic acidul tristeţii,
Corodînd inimi uitate, pierdute.
Iar sufletul strigă, fiind devorat

De-o endotermă, subită reacţie,
Procesul fiind temporar inhibat
De-o himerică, subtilă fascinaţie.
Văd cioburi, văd ruini, laboratoare

Ce-au explodat şi s-au pierdut în vid...
Şi au rămas doar amintiri amare
Pe stativul dorului plîngînd...
Amestec pur de apă şi de sare—

Substanţă fadă, corosivă şi oribilă...
Reacţie de neutralizare...
Lacrimogenă şi ireversibilă...
Priveşte-mă
Nu privi spre golurile mele,

Care nu se vor umple nicicînd,
Priveşte la plinuri, pentru că ele
Se pot goli subit oricînd.
Nu-mi privi lacrimile

Din al ochiului nor,
Priveşte curcubeul
Arcuit deasupra lor.
Nu-mi privi rănile

Ce sîngerează durere,
Priveşte cicatricea
Vindecată de putere.
Nu-mi privi chipul

Efemer şi tern,
Priveşte-mi sufletul
Tainic, dar etern.
Rezistenţă
Cugetul meu a fost cîndva chirurg

În spitalul speranţei...
A vrut să extirpeze amintirile
32 Victoria GUŢU
Din organismul sufletului...
Păcat că amintirile
Nu suferă stopuri cardiace,
Sau accidente banale...
Rămîn perfect verticale
Pe masa de operaţie,
Zîmbindu-mi sarcastic,
Cu iz de eternitate...
Iluzii
Viaţa noastră este o himeră,

Iar omul e fantoma efemeră
Din imaginaţia divină,
Plăsmuit din întuneric şi lumină.
Fulgul e fantasma iernii,

Înglobat în primăveri perene.
Curcubeul e halucinaţia aversei,
Ce din lumină apă deprinde să reverse.
Roua i-o iluzie a florii,

Pe care o pictează zorii,
Ce se va evapora subit,
Zburînd uşor spre infinit.
Lacrima este iluzia durerii,

Furată de pe matricea vederii.
Iar toată fericirea mea a fost o fantezie,
Concepută doar de poezie.
Adevărul
Roua răsăritului, pe buze,

Picură din infinitul tău ceresc,
Şi peste cuvintele confuze,
Varsă harul Tău Dumnezeiesc…
Niciodată să nu zboare
Negri corbi din gura lumii,
Ci cu pace să coboare
Hulubi, din bolta-nţelepciunii…
Cu ușoara și angelica aripă

De mirifică lumină aurie
Să șteargă săgeata, aruncată-n pripă
În vîrtejul de mînie.
Decît să putrezească slova sfîntă

Asemeni ciotului de măr,
Mai bine răstignești cuvîntul
Pe o cruce de-adevăr!
Diamantul
Deseori,
Poleim diamantele
Perfect modelate de Dumnezeu,
Cu nuanţe translucide,
34 Victoria GUŢU
Care ne plac mai mult
Decît transparenţa înnăscută.
Atunci devenim monotoni
Şi fără strălucire.
Deseori,
Uităm despre curcubeele din noi
Şi preferăm să ne colorăm în roşu,
Pentru a nu ne pierde din mulţime,
Apoi ne decojim
Şi avem un chip vetust,
Dar rămînem a fi
Diamantele
De altă dată.
Căutarea oglinzii potrivite
Deseori poleim diamantele

date de Dumnezeu imperfecte,
provocându-ne
altfel să ne citim în oglindă...
Cel mult să șlefuim diamantul.
Dar să-l poleim?
Se întâmplă ceva și cu noi,
când fardul excesiv
ne spulberă strălucirea.
Desconsiderăm curcubeele din noi,
aplicând roșu excesiv,
ca să nu ne topim în mulţime...
Ce-ai avut în vedere, Doamne,
că ne-ai dat astfel?
În care oglindă să ne vedem?
Redactat de Iulian Filip
Anotimpurile mamei
În pasul tău, măicuţa mea,

Valsul fulgului de nea,
În hiemale unduiri,
Naşte albe amintiri.
Şi mă atingi tu gingaş, în primăveri de vis,

Cu petala fină a florii de cais,
Trezind duios speranţa rozalie,
Din somnul unui mugur, numit copilărie.
Iar în miezul verii, de pe-ale tale buze,

Îşi iau spre mine zborul, două buburuze,
Şi mă săruţi cu ele, ca eu să nu-mi dau seama
Că şi acum, prin ele, mă sărută mama.
Dansul frunzelor pe ape

Se iveşte printre pleoape,
Ai plîns cu aur, viaţa toată
Măicuţa mea, ce toamnă minunată!
36 Victoria GUŢU
Inversiune
Cerul se acoperă cu flori,

Iar pămîntul, doar cu stele,
Şi pe el se nasc 2 sori
Din lumina mamei mele.
Iar cînd se stinge luna,
Sub lacrima de dor,
Moare şi paradisul,
Şi îngeri plîng în cor.
Cînd florile-ţi cereşti
Se scutură cu jale,
Eu ştiu că nu mă mai iubeşti
Cu dulcea ta ardoare.
Cînd scutur florile în vid,
Şi stele sting cu disperare,
Ai grijă, Doamne, de pămîntul
Ce rămîne fără soare.
Comoara cerească
Atît de scump îmi este cerul zilei,

Brodat în miezul său cu sinilii safire,
Încît nici o comoară lumească
Nu poate descrie comoara cerească.
Atît de scump îmi este ceru-n noapte,
Tivit cu lucitoare diamante,
Încît nu schimb pe mii de pietre rare
Perfectele diamante stelare.
Atît de scump e cerul în apus,

Și valorează scump, nespus,
Cînd e-mbrăcat în aur și rubin
De măestrul cel divin.
Pe nici o bogăţie-a lumii

Nu vreau să schimb cerul minunii,
Și nici o comoară din viaţă
Nu poate cumpăra credinţa și speranţa.
Clepsidra
Prin clepsidră curgeau ploi,

În necontenit şuvoi,
Prin ea trec frumoase flori,
Care s-au născut în zori,
Şi s-au ofilit spre seară
În clipa cea fugară.
Prin clepsidră cădeau stele
Din spaţiile paralele,
Şi, stingîndu-se subit,
Lumina lor a contenit,
38 Victoria GUŢU
Prin clepsidră curgeau rime,
De sens şi de durere pline,
Prin clepsidră curgeau vieţi,
Curgeau sorţi, mureau destine,
Florile se ofileau,
Aştrii mîndri se stingeau,
Prin clepsidră se scurg anii,
Şi se sting din viaţă oameni...
Geneză
La început a fost lacrima,

Șlefuită cu lumini
Și cioburi de curcubee,
Lacrima din ochii creatorului
S-a infiltrat în ploi diafane,
Atîrnînd pe genele cerului
Cu toată neputinţa vederii,
Ploile de lacrimi
S-au coagulat în săruturi mareice,
Reverberîndu-se în afluxuri
de vise moarte,
Mările s-au reflectat
În suflete oceanice
Ce inundă cu dureri sărate
Malurile fiinţei...
Așa e concepută suferinţa...
Nefericitul crin
Crinii Maicii Domnului,

În mîna rea a omului,
Sunt brutal răniţi de spini,
Ah! Nefericiţii crini,
Udaţi cu sînge necurat
Dintr-un suflet întinat
Pierdut întruna în păcat...
În căutarea giuvaierului
Sufletul de diamant
E cu grijă şlefuit,
De soarele iubirii prelucrat,
În miezul său neprihănit.
Se sălăşluieşte-n el
Un cuib de raze mate
Şi se filtreaz-un curcubeu
Prin esenţele-i curate.
Diamantul, în tăcere,
Va asculta ocara,
Va fi cuprins de mîngîierea
Unei mîini ce-l înfioară.
40 Victoria GUŢU
De s-ar găsi un giuvaier,
Să preţuiască a sa valoare,
Deosebindu-l de un fier
Din grămada de fiare…
Recunoștinţă
Pentru sîngele iubirii

Ce s-a scurs pe crucea Ta,
Aduc ofranda mulţumirii
Pentru a mă curăţa.
Pentru infinita milă

Ce cu dragoste reverși
Peste inima-mi umilă,
Te voi lăuda în veci!
Pentru străjile tăcerii

Ce pe buze mi le pui,
Ca să nu îmi las durerea
La vederea orișicui.
Pentru roua de sub pleape,

Ce răsare-n dimineţi,
Spălîndu-mi sufletul în ape
Ce dau lacrimilor vieţi.
Pentru sfîntul trup și sînge
De care mă învrednicești,
Încît inima se strînge,
Doamne! Cît de mare ești!
Pentru mirul ploii tale,

Și agheasma de izvor,
Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne
Şi privesc spre cer cu dor.
Dor de tine
Ţi-am încălzit privirea cu pulsul vibrant

al dragostei mele
Pînă cînd...
Ochii tăi s-au topit în flacăra agonică
ce se zbate frenetic
În venele sufletului.
Ţi-am ancorat emoţiile în geamătul surd

al lacrimilor
Pînă cînd
Sufletul tău angelic s-a exilat la marginea abruptă
A emoţiilor-lipsă.
Ţi-am mîngîiat cuvintele cu atingeri poetice

Pînă cînd
Vocea ta suavă s-a răstignit pe crucea iluzorie
A tăcerii meschine.
42 Victoria GUŢU
Ţi-am pictat chipul pe coala nostalgiilor,
Pînă cînd...
Portretu-ţi neclintit şi-a evaporat esenţa de culoare.
Ţi-am sorbit răsuflarea arzîndă,

Pînă cînd..
Tot oxigenul s-a risipit în neant,
lăsîndu-mi sufletul secat
De dor...de tine...
Dulcea lacrimă
Toţi știu ce este lacrima cu sare,

Dar mai puţini știu lacrima de zahăr,
Cînd dulce e durerea, cu iz de consolre,
Pe buzele de roză-nfloritoare.
Știm lacrima cu gustul de pelin,

Decolorat din verde pînă la cristalin,
Dar mai puţini știu ce este dulceaţa
Unei lacrimi dătătoare de speranţă.
Lacrima de zahăr, sau poate de pelin,

Sau lacrima cu gust salin,
Simpla lacrimă cu sare
E diferită pentru fiecare.
Toamna
Toamna şi-a topit aurul

În ochii tăi,
Şi-a sădit şoaptele
Pe buzele tale,
Ploile-
În lacrima-ţi de dor,
Printre genele tale-
Stoluri de păsări,
Uşoara adiere de vînt-
În suspinul tău,
Dulcea mea toamnă,
Rămîi cu mine...
Anotimpuri…
Pe o alee labirintică-au căzut

Frunzele din ramul fericirii,
O brumă de calvar s-a aşternut
Peste praful taciturn al amintirii.
Cronos hibernează zilele şi clipa
Sub a frunzelor tomnatice aripă.
Pulberea de vise a dalbilor nămeţi

Renaşte o speranţă în albe dimineţi,
Cerul îşi îngroapă lacrima salină
44 Victoria GUŢU
În fulgul ce se naşte din apă şi lumină,
Iar viscolul respiră un voal de prospeţime
Peste-aspiraţii şi dorinţe cristaline.
Seminţe de frăgezime se nasc revigorate

În raze şi priviri înviorate,
Ce se topesc în miresme fragrante,
În aer sădite, în cer dispersate.
Un stol grăbit de gînduri noi,
Zboară într-un dans vioi...
Fericirea s-a copt sub a clipei dogoare,

Savurez în tăcere magnificul soare,
Şi iarăşi urmează frigul tomnatic,
Renaşte speranţa în albul iernatic,
Aştept primăvara să mă trezească,
Şi viaţa cu drag să mă reîncălzească!
Durerea florii
Cît calvar și suferinţă

Într-un mugure de floare,
Parcă ar striga copacul
Că atît de mult îl doare.
Parcă-n travaliu ar naste
Copilasi ai primăverii,
Înveliţi în dalbe fașe
De mirifica tăcere,
Parc-ar decoji cu jale
Epiderme-nsîngerate,
Desfăcînd cu-nfrigurare
Dulci petale-nmiresmate.
Cînd cunoaste-vom durerea
Copacului ce înflorește,
Vom afla și mîngîierea
Cînd floarea lui ne dăruiește
Gingășie și tandreţe,
Aromele îmbătătoare
Şi angelica fineţe
A atingerii florale.
Gravitaţie
În doliul de noapte al magicului vis

Îngrop istorii vide, pierdute în abis
Şi cad pe cer idei şi fericiri nescrise,
De pe pămîntul nud al lacrimilor lipsă.
Contrar dorinţei mele, contrar dorinţei lor,

Contrar durerii mute, contrar speranţelor.
Lăsîndu-se cuprinsă de imaginaţie,
Lacrima nu mai respectă legea gravitaţiei.
46 Victoria GUŢU
Fii apă
Pentru d-na Larisa Cliucinicov
Fii apă, fii cristal curat,

Fără umbră de păcat,
Fii apă cînd te toarnă în păhar,
Fii apă, plîngi cu mult amar,
Fii izvor de pocăinţă
Cu amontele-n credinţă,
Fii gheaţă cînd ești lăudat,
Vapor- de ești tu judecat,
Fii apă, setea potolește
Celui care dreptatea iubește,
Fii apă, fii adînc și fii fîntînă,
Fii apă, fii întruna plină,
Fii un minuscul strop de rouă
Într-o dimineaţă nouă,
Fii apă, ce nu poartă nici o vină
Fii apă și visează la lumină...
Cerul obosit
Ploaia e a cerului sudoare,

Ce-a obosit de nepăsare,
Ea curge pe fruntea cerească,
Cînd vede ignoranța omenească.
Deghizarea timidităţii
Pentru Galina
Flori de crin, neprihănite,
În veşmînt de roşu mac,
Atrag priviri necontenite,
Cînd cu frică se desfac.
Şi alura purpurie
Deghizează minunat
Timiditatea alburie
A crinului nevinovat.
Flori de porţelan
Viaţă, din flori de porţelan,

Nu scutura petale de pe ram,
Atît ești de fragilă,
Încît mi-e frică mie
Să nu îţi sparg corola rozalie,
Stropește-mă te rog
Cu roua bucuriei,
Născînd în al meu suflet
Speranţa timpurie.
48 Victoria GUŢU
De parcă
De parcă pietrele ar curge prin izvor,

De parcă cerul ar pulsa-ntr-un petec de nor,
De parcă lacrima ar oglindi irisul,
Iar păcatul ar cuprinde paradisul.
Parcă-ntr-un strop ar încăpea o mare,

De parcă într-o rază, s-ar îngloba un soare,
De parcă oceanul s-ar vărsa în cochilie,
Iar steaua, parc-ar oglindi o galaxie.
De parcă ghinda ar ascunde un stejar,

Iar pădurea întreagă-în frunza de arțar,
De parcă prin clepsidră ar curge un pustiu,
De parcă lanu-ar fremăta-ntr-un un bob
de grîu.
De parcă o grădină ar încăpea în mugur,

De parcă toată țara ar deveni un strugur,
Ca și cum un sunet ar fredona tăceri,
De parcă timpu-ar curge de mîine către ieri.
Făurarul lacrimii
Oare cine-i acel nobil făurar,

Ce line lacrimi plăsmuiește,
Și din carbonul de calvar
Să creeze diamante reușește?
Cum, din plumbul ce-ngrelează

Primordiala fericire,
Ca prin farmec, el formează,
Tandre, sinilii safire?
Cum din toxicul mercur

Ce spiritul îl otrăvește
Sculptează el cristalul pur
Ce ca selena strălucește?
Oare cum, din golul mut,

Se nasc briante perle,
Ce lucesc cu mult mai mult
Decît lumina unei stele?
La întrebarea omenească
Cum poți crea argintul,
Răspunde doar forța cerească,
Numai Dumnezeu-Cuvîntul.
50 Victoria GUŢU
Îmblînzire eșuată
Nici un dresor din lumea toată

Nu poate să-mblînzească
Fiara sălbatică, necontrolată
De ființa omenească.
Ea fără milă devorează
Tot ce îi stă în cale,
Și cel ce o provoacă
Nu are șansă de scăpare.
Această fiară veninoasă,
Cu dinți de eternitate,
E-atît de rea și nemiloasă,
Această fiară este moartea.
Doliul nopţii
Mult iubită noapte, spune,

Al cui doliu duci tu oare,
A soarelui care apune?
Sau a zilei care moare?
Pe cine plîngi cu perle,

Cu diamante-astrale,
Reververate-n stele
Și-l lacrimi selenare?
Cui îi aprinzi făclia lumînării,

În candelabrul infinit?
Cui îi cînți tu Requem-ul tăcerii?
Pe cine plîngi? Pe cine ai iubit?
Scrisoare unui psiholog
Ești alchimistul sufletului meu,

Căci transformi metalul greu,
Ce oxidează-ntreaga fire
În aurul curat al fericirii.
Nobila ta psihologie
Are un iz de alchimie,
Cu o slovă transformînd
Plumbul într-un alb argint.
Vreau cu ardoare să te rog,

Mult stimate psiholog,
Să transformi și mai departe
Lacrimile lumii în pietre nestemate.
Omului cu suflet alb

medicilor
Haina ta de-un alb curat

Nu-i doar în aparență
Și sufletul ți-e îmbrăcat
În albul plin de inocență.
Pîn-la sfîrșitul vieții mele

Îți sunt recunoscătoare,
Că beznei negre de durere,
Îi conferi albă culoare.
52 Victoria GUŢU
Cuibul de îngeri
familiei Manea
Familia mea e cuibul de îngeri,

Unde trăiește dragostea curată,
Ce mă poartă-n albe-atingeri
Fără cusur și fără pată.
Cuib împletit din raze de lumină,

Lipit cu lut, cu trudă plămădit,
El încă strigă către rădăcină,
Cînd se simte gol și ne’mplinit.
Nu plecați, îngeri iubiți

Din cuibul acestei familii,
Căci pe veci suntem uniți,
Prin firele-amintirii.
Trăiesc cu naiva speranță

Că în pofida oricărei înfrîngeri
Acest cuib va rămîne pe viață
Inocentul cuib de îngeri.
Fluturele-gînd
Un aerostat de fluturi,
Mă înalță către soare,
Extirpîndu-mă din luturi,
Printr-o suavă decolare.
Fluturi cu aripi de poezie,

Care nu se ard nicicînd,
Chiar dacă tandra fantezie
Pierde fluturele-gînd.
Vreau într-un zbor nevinovat,

La răscrucea celor patru vînturi,
Să mă ridic pe un aerostat
Creat din zburătoare gînduri.
Încărunţire
Copacul a îngălbenit de întristare,

Cînd vara a murit pe brațul lui,
Și nu îi poate da profunda dezolare,
Decît toamnei, mai mult nimănui.
A-mbătrînit copacul de-ntristare

Rămînînd în lacrimi înghețat,
A-ncărunțit copacul sub ninsoare,
Cînd toamna aurie din viață a plecat.
54 Victoria GUŢU
Floarea neobservată
Floare lîngă lada de gunoi,

Păcat că nu te observăm
Sub mormanul de noroi
Și-n picioare te călcăm.
Ca și alte flori de pe cîmpie,

Ești și tu prunc de culoare,
Născut din bătrîna glie,
Și crescut, cu drag, sub soare.
Ești și tu izvor de miere,

Ce nu poartă nici o vină,
Așteptînd o mîngîiere
De la o minusculă albină.
Cît de cruntă a fost soarta

Că lîngă lada de gunoi,
Ai răsărit, fiid lăsată,
Să mori în tină și noroi.
Extenuare
Atît de mult au obosit suavele izvoare

Să curgă permanent, fără-ncetare...
Pe fruntea lor de piatră stătătoare
Se fluidifică torente de sudoare.
Cupa profanului
profesorilor mei dragi
Nu turna un izvor
Într-un limitat ulcior,
Nesfîrșitul jet de apă,
În el nu poate să încapă.
Nu încorpora o mare,
Care nu are hotare,
Apele sale n-o să poată
Încăpea într-o găleată.
Nu turna un ocean,
Într-o cupă de profan,
În păharul mărginit
Nu poți turna un infinit.
Înflorire
Faceţi linişte…
Îngeraşii dorm sub plapumele
Petalelor de trandafir,
În albul adormitor,
În atingerea de catifea
A tăcerii.
Cînd se trezesc,
Îşi desfac aripile...
Abia atunci înfloreşte
Trandafirul...
56 Victoria GUŢU
Desprimăvărare
Din sufletul ce roz a fost cîndva,

Înflorind în miez de primăvară,
A rupt cu-acerbitate cineva
Acea iubire roz, petală cu petală.
Acum, din înălţimea-mi de copac,
Privesc în jos pe-acel pămînt
Pe care-atît de minunate zac
Flori, în propria culoare suferind.
Petale lichide cad încă din floarea

Ochiului ce încă se-nfioară
De iubirea trecătoare,
Ce s-a scuturat în primăvară.
Irealizabila dorinţă
Ar vrea fructele răscoapte,
Să se întoarcă în stamină,
Ar vrea mările de lapte,
În sînii mamei să revină.
Al cuvîntului hulub,
Ce a zburat în pripă
Vrea să revină-n cuib,
Sub a mamei caldă-aripă.
Ar vrea frunzele uscate

Să se-ntoarcă-n luna mai,
Iar inima umplută de păcate
Din iad să se întoarcă-n rai.
La o margine
La o margine de zori,
Domnul creşte albe flori,
Romaniţe de speranţă
Ce se nasc în dimineaţă.
La o margine de clipă,
Domnul ţese o aripă,
Să ne-o prindă el la spate,
Drept simbol de puritate.
La marginea mării,
Domnul creşte palmierii,
Din nisipul fad şi tern
Plăsmuind un vis etern.
La o margine de zare,
Domnul naşte roua-n floare,
Iar petalele albastre
Îi deschid tainele noastre.
La marginea copilăriei
Domnul toarnă apă vie,
Ca să crească pomul vieţii,
Dînd roadele maturităţii.
58 Victoria GUŢU
Libertate
Inima, ca pasărea se zbate,

Visînd cu dor, la libertate,
Şi-ar da cu mare bucurie
Gratiile de aur ale coliviei,
În schimbul înălţimilor cereşti,
Străpunse de atîtea doruri păsăreşti.
Dacă...
Dacă mările din mine

Se revarsă în tumult,
Dansul lebedei pe apă
Îmi rămîne să ascult.
Dacă lacrimile mele

Stropesc inima în noapte,
Îneca-voi universul
Doar în stropii tăi de lapte.
Dacă sufletul în toamne

Îl voi pierde cu durere,
Ca o frunză vestejită
Eu voi plînge în tăcere.
Domesticirea furtunii
Nicicînd n-o să puteţi domestici
Un vînt născut în sînul libertăţii,
Care mereu va îndrăgi
Cursul degajat al vieţii.
Puteţi să-i oferiţi ades
Suflete în calitate de ofrandă,
Iar el va ști că are de ales
Între-un colier de stele și o zgardă.
El vrea doar să alerge pe faleze

Și să se scalde-n infinitul oceanic,
Să-și prindă frunze-n păr și să se perindeze
Prin ţinutul cel uranic.
Păcat este să nu știţi

Că vîntul bîntuie întregul univers!
Și pe cruci să-l răstigniţi
Nu mai are nici un sens…
Șlefuire
Melodia ploii, în sufletul de geam,
Își prelinge cristalul lichid
Peste aspiraţiile mele,
Ea-mi spală inima de sînge,
Ea îmi inundă oglinzile ochilor
Şi îmi îngînă- «plîngi, plîngi cu mine»
Ca să șlefuiești pietrele sufletului,
Doamne! Oare cite lacrimi
Trebuie să se reverse în cascadă
Pentru ca pietrele să fie perfecte?
60 Victoria GUŢU
Creatorii
În al lor mirific elizeu,
Plăsmuit cu drag de Dumnezeu
Nu mai există magice culori,
S-au ofilit cununile de flori,
S-au risipit ghirlandele de astre
Din depărtările albastre,
Iar bolţile tot plîng în cor
Peste sufletele lor.
Iar ei învinuiesc puterile supreme
Că nu pot evada din lacrimi și dileme.
Ei din păcate au uitat
Că universul poate fi pictat
De oameni,căci numai ei pot fi artiști,
Iar ei nu știu și rămîn triști,
Cînd au în mîini talent și acuarele,
Cînd pot să reaprindă ghirlandele de stele,
Iar ploile, pentru cununile de flori
Pot deveni adevărate sărbători...
Sărutul
Decojește-mi sărulul trandafiriu
Pînă la esenţa purpurie
A pasiunii,
Rupe din inocenţa
ce-și tremură mugurii
pe ramul neprihănirii,
desfată-te în ea
până la totala înflorire,
pînă cînd durerea virgină
a mugurelui nu se va detașa
în strigătul dezinvolt
al senzaţiei.
Ancora speranţei
Ești ancora speranţei mele,

Cufundată-n apa vieţii
Cînd ale sufletului vele
Sunt coborîte de tristeţe.
Ce tumultos e oceanul
Atunci cînd patima din mine
Înghite-avid și malul,
Şi bolţile senine.
Nu mă lăsa, te rog cu jale

Să devin epava sorţii,
Cînd catarge temporale
Se lovesc de stînca morţii.
Nu-mi pierde inima, Iisuse

Sub al disperării val
Ci după milele-ţi nespuse,
Ancorează-mă pe mal.
62 Victoria GUŢU
Mărturisire
Sub haina nopţii monahală,
Îmi aștern eu sufletul pe coală,
Și la lumina lunii scot
O inimă în care ascund tot.
Cînd sub epitrahilul bolţii

Pun răni ce sîngerează drama sorţii,
Cerul se umple cu lacrimi de stele,
Printre care sunt și ale mele.
Și sub a lor iluminare

Cer de la Domnul doar iertare,
Pentru greșeala omenească,
Mărturisită sub haină cerească.
Menire
În biserica cerească,
Aştrii candele-ţi aprind,
Pentru iubirea-ţi părintească
Recunoştinţă luminînd.
Florile ţi se închină,
Şi se roagă taciturn,
Plîngînd cu rouă cristalină
Peste somnul lor nocturn.
Frunzele îţi cîntă-n taină
Psalmi neînţeleşi de noi,
Lăsînd prin testament de toamnă,
Culori ce s-au pierdut în ploi.
Curcubeul ţi se-nchină
De la cer pîn-la pămînt,
Mulţumind pentru lumină,
Cu ploi necontenit plîngînd.
Natura toată îţi slujește,

Numai omul a uitat
Că există-n astă lume
Pentru cel ce l-a creat.
Ţigara
Cînd la lumina unei stele

Voi aprindeţi o ţigară,
Fumînd peste toate luminile mele,
Cerul, cu durere, se-nfioară
Şi se-aprinde-n foc arzând,
Ce să facem dacă unii,
(ce fumează rimele de rînd),
Nu pot vedea în stea minunea
Pe cerul poeziei licărind
Şi pe ale artei zări
Aprind întruna doar ţigări...
64 Victoria GUŢU
Lan de dor
Din bolta de aur, de sus

Curg roşii petale de mac,
Din floarea cu nume ,,apus”…
Iar gînduri roşcate,
Reverberate în cer,
Cu murmur de şoapte
Coborînd din eter,
Cad peste sufletul lor
Înglobat în iubire,
Peste acest lan de dor,
Peste macul fericirii.
Un spic de-aşteptare
Şi- prinde pe creştet
Abia schiţînd
Un zîmbet veşted.
În poala de vînt
Crescut din suflarea-i-
Arome de vară
Sub lacrima crepusculară.
Un punct obscur
Apare în zare,
Obrazul său soarbe paloare,
E ea, în umbre de seară,
Aprinde tăcerea
Cu-o strună de vioară,
Iar buzele lor,
Logodite-n iubire -
Rubin din apus,
Braţul său cald
Se-mpleteşte pe gît,
Uşor răsunînd
O şoaptă de-argint
Şub raza de lună-
,,Te iubesc, te ador,
Sta-vom în suflet de noapte,
Devorînd speranţe coapte,
Sub a stelelor ninsoare,
Sub o briză de răcoare,
Şi în slove-ncîntătoare
Desfăta-ne-vom speranţa
Şi inimile iubitoare,
Şi-n armonioase şoapte
Vom adormi profund
În această dulce noapte...”
Nopţile albe
Alba foaie de caiet,

Poate să transfigureze
Nopţile unui poet
Şi-n alb nesomn să le picteze,
Ah! Ce noapte magistrală,
Cuprinsă de-un torent de euforie,
Cînd a nopţilor cerneală
Curge într-un jet de poezie!
66 Victoria GUŢU
Ochelarii
Nu îţi exila vederea

În ochelari cu roz chenar,
Altfel pînă şi durerea
Va avea un iz ilar.
Nu mă privi nicicînd
Prin negrele lentile,
Ce soarele umbrind,
În abis îngroapă firea.
Lumea tu să n-o priveşti

Printr-un microscop,
Altfel rişti să preamăreşti
Importanţa unui scop.
Cînd lumea vrei să o observi

Fără vre-o denaturare,
Scoate de pe ochii tăi
Lentilele şi ochelarii.
Geamănul
Sufletul meu de oglindă

Căuta cîndva un geamăn,
Prin el încă se perindă
Feţi și chipuri fără seamăn.
În ceasul frămîntărilor de sine,

Exclamă la o nouă întîlnire-
Eu sunt ca el, și el, ca mine!
Ce minunată regăsire!
Căutînd cu-nfrigurare
O copie surprinzătoare,
Uitase că această arătare
Este doar o reflectare...
Evantaiul cerului
Pentru sufletul meu drag,

Azi aduc pe al inimii prag
Un evantai senin de rime
Coborît de la-nălţime,
Care să îţi dea răcoare
În torida zi cu soare.
68 Victoria GUŢU
Oximoron
În ceruri — fulgi de stele

Şi fulgi de flori în pom,
E iarnă-n primăvară —
Nemaivăzut oximoron...
Iar ceilalţi văd un fagure de soare,

Ce revarsă miere peste flori,
Căldură... și de vînt o boare
Răsfirată la o margine de zori...
Iar eu las iarna să mă cuprindă,

În suflet, sau chiar dincolo de el,
Căci viaţa noastră este o oglindă
Care reflectă ceea ce sîntem...
Nufărul
Pe lacul bolţilor cerești,

Norul, ca un nufăr alb,
Vrea ca tu să-ţi oglindești
Sufletul ușor și dalb,
În uranica oglindă,
Care poate să-ţi cuprindă
Sufletul înfloritor
Ca nufărul cu chip de nor.
Ploaia
Permite-mi , dragă ploaie, în taină să ascult

Povestea vieţii tale, luată de la-nceput,
Doinește-mi lin pe strunele-ţi de harpă
Tristeţea sorţii tale, ce s-a pierdut în apă.
Te rog să nu reverși din clapele-ţi de pian

Alb-negru, negru-alb, cîntări în van,
Şi doar o melodie nu vreau s-o mai aud
E requimul speranţei după un vis pierdut.
Dă-mi voie să ascult cîntările corale,

Puse de un Măestru pe note muzicale,
Revarsă peste mine un cînt bisericesc,
Stropește-mă cu-agheasma Tatălui ceresc.
Iar de nu vrei să cînţi și ești îndoliată,

Tu plînge-atunci și spală, cu lacrima-ţi curată
Toate durerile, regretele și chinul,
Pentru că așa ti-a fost destinul-
Să plîngi în suferinţă, să plîngi în bucurie,

Au oare nu suntem și noi asemeni ţie?
70 Victoria GUŢU
Priveşte-mă, măicuţă
Nu mă privi, măicuţă
Cu ochii plini de valuri,
Ce caută refluxul
Spart dureros de maluri.
Nu mă privi, măicuţă,
Cu ochi înnouraţi,
Ca niciodată să nu fie
Ei de ploi înlăcrimaţi.
Priveşte-mă, măicuţă,
Cu ochi înfloritori,
Şi desfă-n căprui corole
Ai dragostei tale fiori
Harta de contur
Simpla hartă de contur,

Drept un semn de rău augur,
Mai pretinde cîteodată
Că ea este lumea toată,
și nu se lasă deturnată,
pentru că are mintea plată.
Răstignire
Te răstignim și astăzi pe-o cruce părăsită,

Bătînd în tine ţinte de patimi ruginite,
Străpungem adevărul cu ace de minciuni
Şi-ţi împletim din ele spinoasele cununi.
Cînd din credinţa dreaptă facem o erezie,

Ucidem noi Cuvîntul, trădînd ortodoxia,
Ne vindem noi credinţa pe necuratul ban,
Mai rău decît Iuda cel Iscariotean.
În sîngele tău scump ca-n mări ne cufundăm,

Şi-n loc de apă Ţie, oţet cu fiere-ţi dăm,
Cînd bem fără măsură din sîngele-ţi divin
Noi robi ai lui Mamona adesea devenim.
Sîntem noi toţi tîlharii ce fură de la tine

Dreptul Tău sfînt de-a judeca destine,
Ne ridicăm adesea deasupra tuturor,
Ca de pe vîrf de stîncă văzînd vieţile lor.
Din raiul de lumină ce s-a creat prin tine

Înfumurăm văzduhul cu patima meschină,
Prin răul ce erupe din al ţigării fum
Noi ardem Sfînta cruce pîn-la scrum.
Nevrednicia lumii ce pleacă înspre veci,

Te rog, Hristoase Doamne, cu ochiul să o treci,
Şi iartă-ne Iisuse, cu lacrimi ne căim
Că și azi pe cruce noi te răstignim...
72 Victoria GUŢU
Renaștere
În suflet — alb, afară — puritate,

A nins peste ţărînă
Cu fluturi de lumină
Ce tocmai învăţaseră să zboare,
Ei știu că de-și vor arde
Aripile de zăpadă,
Se vor topi, și apă o să cadă,
Iar într-o nouă dimineaţă,
Cu-o nouă iarnă de speranţă
Ei vor zbura dinnou în necupris
Și vor fi de neînvins,
Atît de firavi, la prima vedere,
Dar aducând un iz de forţă și putere!
Aripa-pereche
pentru Sofia
Suntem două lacrimi reunite,
Paginile foii, mereu nedespărțite,
Suntem ca malurile unei mări,
Ziua de azi ce nu există fără ieri,
Ești ca o aripă-pereche, care
Face un înger către cer să zboare,
Spre bolta-nseninată de prietenie,
Pe care-o cuceresc doar datorită ție.
Respiraţie
Mamă,
Te respiră grîul
Cu sufletul de aur
Şi se revarsă în părul tău
Grînele.
Mamă,
Te respiră izvoarele
Cu inima albastra
Şi se pierd în ochii tăi
Ca-n două fîntîni.
Mamă,
Te respiră cerul
Cu suflet de ploaie,
Şi averse nesfîrşite
Se camuflează
In lacrima ta.
Mamă,
Te respiră răsăritul
Pictindu-ti obrajii
Cu trandafiri.
Mamă,
Vreau să respir şi eu,
Dar tu rămâi tot mai puţină,
Cum să exist fără aer?
74 Victoria GUŢU
Steaua
Cîtă frică și teroare

În spectaculosul zbor
Al unei stele căzătoare
Ce s-a stins în lacrima-i de dor.
Pe cît de mare-a fost mîndria
Astrului ce-a fost cîntat,
Într-o sublimă poezie,
Ce în slăvi l-a ridicat.
Pe atît de dureroasă
Și căderea lui va fi,
Iar lumina-i nebuloasă
Se va stinge într-o zi.
Cînd te simţi pe vîrf de munte
Şi atingi cerul cu mîna,
Adu-ţi aminte de steaua căzută
Ce a murit în propria lumină.
Cine se va înălţa,
Ca un astru adumbrit,
În căderea lui stelară
Negreșit va fi smerit.
Dăruieşte
Pentru Ecaterina Manea
Ești astrul împlinirii

Trimis de Dumnezeu
Din eterul firii
Ca să trăiesc și eu...
Tu luminezi speranţă,
Iubire și dorinţe,
Căci în această viaţă
Nu mai sunt sentinţe.
Există numai daruri,
Pe care le primești...
Și prin aceste daruri
Ești fericit, trăiești,
Există numai daruri
Pe care le primești,
Iar pentru a primi,
La rîndu-ţi, dăruiești
76 Victoria GUŢU
Strop de rouă
Sunt un cristal de rouă juvenilă,

Stoarsă dintr-un plînset matinal,
În miezu-mi de esenţă volatilă
Lăcrimează un nocturn abis astral.
Sunt un fior de apă îngheţată

De-o hiemală noapte-a suferinţei,
Topită într-un cuib de raze mate,
Ce nasc taciturn curcubeul credinţei.
Viaţa mea e un continuu circuit –

Soarele-mi arde speranţa morbidă,
Dar știu- cînd dimineaţa renaște subit,
Regenera-voi iar în mii de bucurii lichide.
Visul unui student

(ars adolescentina)
Aripi de pagini și litere-n zbor

Se zbat în enorma durere,
Cînd sufletul tremurător
Reneagă ultima putere.
Iar filele din albul meu caiet,

Semnat cu drag de-un vis și-o bucurie,
Se dizolvă-n lacrimi de poet
Ce viaţa-ntreagă a sperat să scrie.
În albul meu ireproșabil

Cu cerneală încă mai pictez
Și albul de elev capabil
De perfect îl depărtez.
Nu mai există noţiunea de culoare,

Nici roșu, nici albastru, nici căprui,
Rămîn doar cu nuanţele primare
Ale studentului cu disperarea lui...
Poluare
Cerul castelor creaţii,

Tu l-ai poluat cu smog,
Și în fumul ignoranţei
Al meu cuget îl sufoc,
Ca pe o hîrtie goală,
Care nu are valoare,
Aprinzi arta magistrală,
Făcînd-o sursă de poluare.
Mi se pare foarte cert,
Că lumea noastră e poluată,
De gaze de eșapament
Și nu de focul pur al artei
78 Victoria GUŢU
Te iubeşte lumea
,,Mamei adoptive”, cu recunoștinţă
Te iubesc izvoarele,
Pentru că în ochii tăi,
Îşi fac cuibul de cristal
Şi se scurg pe două văi.
Te iubeşte soarele,
Pentru că-n sufletul tău,
Îşi reflectă razele,
Plăsmuind un curcubeu.
Te iubesc pădurile,
Pentru că în vocea ta,
Îşi freamătă şoaptele
Pentru a mă desfăta.
Te iubeşte-ntreaga lume,
Pentru faptul că tu eşti,
Pentru sufletul minune,
Pentru faptul că trăieşti.
Ultimul suspin hiemal
Un fulg, ca ultimul suspin al iernii,

Mai visează încă la troiene,
În vis, nu cade el de la-nălţime,
Risipindu-se-n dureri diamantine,
În visul lui, se vede el în zbor,
În vis, el nu se vede astru căzător,
Se simte el puternic, pe cînd este fragil,
Pe cînd este minuscul şi umil.
Şi mare e a fulgului uman dezămăgire
Cînd moartea îl aduce la punctul de topire,
Sau cînd nu ne rămîne decît să sperăm
Şi ca iarna rece, cu fulgi să suspinăm,
Cu fulgi ce în căderea lor încă mai speră,
La albul viitor, ca la o himeră…
Pensula lacrimii
Pensula lacrimii mele,

Pe pagina albă a inimii tale,
Pictează doar cu acuarele
Care și-au uitat culoarea
În spectrul gingaș și divers
Al curcubeului din vers.
80 Victoria GUŢU
Geneza poetică
Îngrop stelele în versul

În care se concepe universul,
Şi în zborul unui astru,
Sădesc un necuprins albastru.
La lumina unei stele,

Scot tot abisul vieţii mele,
Iar rimele încă nescrise
Se prăfuiesc în cartea mea de vise.
Şi nu știm niciodată care

Este steaua căzătoare,
Sau pe care abstractă idee,
Se va mula Calea Lactee.
Ah, ce galaxii de stele,

Preconcepute-n spaţii paralele,
Mă cuprind în fascinaţie,
Plutind în imaginaţie...
Dacă n-ar fi…
Dacă n-ar fi să fie

Acest strop de poezie,
Nu mi-ar ajunge marea,
El mă adapă cu răcoare,
Să nu-mi ard sufletul în soare,
Cu el spăl toată întristarea
Celui însetat de sărbătoare,
Căci într-un strop de poezie,
Picură ploi de fantezie,
Dintr-un mic, minuscul strop,
Se revarsă un potop.
Dorinţa unui demiurg
Nu vreau să sece cerul

Ca un arid pustiu,
Iar nisipul siniliu,
Udat de ploi să fie,
De ploi de poezie,
Vreau să răsune ca ecoul
Stropii mei, ce încă plouă.
Cu un reflux candid de rouă,
Aș vrea să spăl durerea
Celui însetat de mîngîiere,
Cu un ulcior de bucurie,
Reflectat în poezie.
82 Victoria GUŢU
Pictură
Nu-mi picta sufletul cu sânge,

Nici cu lumină nu-l acoperi,
Nu adăuga fard exceliv,
Sau culori primare,
Ci lasă-l să se dizolve
Pînă la straveziu,
Ca să nu mai vadă nimeni
Sîngele prelins din rănile
Unde au fost cîndva aripi,
Dizolvă-mă
Pînă nu mă vei mai vedea,
Pînă cînd culoarea se va evapora,
Pînă cînd nu voi mai fi.
Dulce fantezie
Un cofetar necunoscut,
A turnat în chip nemaivăzut,
Lapte condensat, din nori
Şi albă ciocolată peste flori.
Albă îngheţată-n jur,

Şi pe câmpuri- zahăr pur,
Frişcă dalbă peste deal,
Dulce basm, gust ireal
Viforul din păhar
În păharul tău, doar vifor,

Din care beai neîncetat,
Revărsînd în 4 vînturi,
Negre ciori, neîncetat,
De pe buza ta erupe
Un vulcan de vorbe goale,
Care arde-n al său crater
Doar cuvintele fugare,
Sparge, omule, păharul
Si îneacă în lumină,
Mînia, patima, amarul,
De care-ţi este viaţa, plină,
Fie ca hulubul păcii,
Peste buze să îţi pună
Lumina nascuta in vecii
Care niciodată n-o s-apună.
84 Victoria GUŢU
Fabulă
Omida
A fost odată o omidă,

Ce se tot uita-n oglindă,
Vai! Cît sunt de urîtă
Și cu faţa înverzită,
Și, vai, ce nesuferit
Îmi e trupul alungit,
Nu mai vreau să mă suport,
Să trăiesc așa, nu pot,
Brusc, ceva se întîmplă
Și omida se schimbă
Într-un soi de păpușică,
Neajutorată, mică,
Și omida se simţi
Ca o piatră fără viaţă
Și lipsită de speranţă,
Dar cînd s-a desprimăvărat,
Aripi Dumnezeu i-a dat,
Omida, Ah! Se bucură,
Și-ntr-o clipă survolă
Și frumoasa decolare
I se păru o înălţare
Către nori și către soare,
De aici sunt mai frumoasă,
Decît acea cioară hidoasă,
Și-n torentul gîndului,
În bătaia vîntului,
Demară ea către soare,
Dar miraculoasa-i decolare
Deveni forţată așezare,
Se opri a ei suflare
Cînd în aroganţa mare
Se atinse ea de soare,
Doamne! Cît de minunată
Avea să fie viaţa toată,
Dacă n-ar fi fost să fie
A nimicului mîndrie.
Fîntîna sufletului
Din fîntîna sufletului meu

Voi scoate o găleată de lumină,
Şi cînd traiu-ţi va fi greu,
Ţi-o voi turna la rădăcină.
Din fîntîna sufletului meu,

Voi scoate un ulcior de poezie,
Și cînd ne va cînta Orfeu,
Vei bea și tu licoarea bucuriei.
Din fîntîna sufletului meu,

Voi scoate o cănuţă de speranţă,
Să adap sufletul tău,
Cu licoarea ce-ţi dă viaţă.
86 Victoria GUŢU
Iubirea paternă
dragului meu tată
Iubirea ta paternă,
O lacrimă eternă,
În colţul sufletului tău,
Văzută doar de Dumnezeu.
Iubirea ta de tată,
Perlă siderală,
Adînc încorporată
În scoica ta spirituală.
Tu nu îţi afișezi iubirea

Într-un chenar vizibil,
Ci o ascunzi în miezul firii,
Ce-mi e doar mie accesibil.
Chiar de n-o exprimi verbal,

O materializezi în faptă,
În sentimentul magistral
Al nobilei iubiri de tată.
Lumea din inima ta
Părul tău de grîu,

Ochii ca de ploaie,
Lacrimile de rîu,
Buza, ca de floare.
Genele- negre păduri,

Sprîncenele-un zbor,
Gîndurile- îngeri puri,
Fruntea-cer lipsit de nor.
Pielea ta de stele,
Brațul ca un spic,
Iar inima- o lume
Necomparată cu nimic.
Smerenia măreţiei
pentru roaba lui Dumnezeu, Ana
Înalt ca uriașul munte,

Dar mai mic ca un grăunte,
Ca bolta cereacă de mare,
Dar mai umil decît o floare,
Ca un pustiu nemărginit,
Dar ca firul de nisip smerit,
Adevărata măreție omenească
E în smerenia sa sufletească.
88 Victoria GUŢU
Păharul poeziei
Un păhar e poezia,
Umplut cu-al sensurilor vin,
În care torni tu fantezie,
Și de valoare îl faci plin,
El nu se va goli nicicînd,
De altfel, fi-va simplă rimă,
Doar cuvinte puse-n rînd,
Ce nimic nu mai exprimă.
Doar îmbătătorul vin,

Pe care-l vei turna în vers,
Face-va păharul plin
De-un irepetabil sens.
Tăcerea
Tăcerea-mugur rupt pe punctul de-nflorire,

Strigăt înghețat, adus pîn-la topire,
Un glas eradicat chiar din pămînt,
Un gînd ce-n brațul buzei a murit,
O voce de izvor, închisă într-o piatră,
Chemare de cocor, în cuibul său uitată,
Tunet încătușat într-o durere mută,
O slovă procreată, dar încă nenăscută,
Tăcerea- șoaptă ce s-a-necat în mare,
Tăcerea- esența lumii fără cuvîntare…
Profanarea visului
Cîte vise albe fost-au aruncate

În lada de gunoi a ne’mplinirii,
Pentru că n-au fost acceptate
De banalele clișee ale omenirii.
Cîte vise fost-au violate
De patternurile sociale,
Ce le-a lipsit de puritate
Prin standarte triviale
Nu-mi duce visul la gunoi,
Și nu îl arunca de la-nălțime,
Te rog, dă-mi visul înapoi,
Să îl sărut cu inima din mine.
Nu încerca să-mi violezi

Visul pudic, inocent,
Ci încearcă să materializezi
Neprihănitul vis de-a fi poet.
Pruncul
Acest copil, atît de greu de conceput,

Din dragostea mea de creație,
În durerosul travaliu născut,
După o lungă perioadă de gestație.
Acest copil soarbe lapte de vise,
El plînge cu lacrimi de fantezie,
El rîde cu gînduri încă nescrise,
Acest prunc lăuntric este poezia.
90 Victoria GUŢU
Rugăciune
primei mele învăţătoare
Dă-mi, Doamne a pietrei răbdare,

Cînd își așteaptă ea zidarii,
Dă-mi umilința firului de iarbă,
Care fiind călcat, tot rabdă,
Dă-mi hărnicia de albină,
Ce scoate miere din stamină,
Împrumută-mi de la o stîncă
Credința tare și adîncă,
Dă-mi curaj de ghiocel,
Smerenie de porumbel,
Loialitatea unei flori de soare
Ce-și urmează dragul soare,
De la umbră- dă-mi tăcere,
De la soare, mîngîiere,
Dă-mi puritatea de izvor,
Și neprihănirea unui zbor,
Dar Tu știi cu mult mai bine,
Decît noi și decît mine,
Ce-ar trebui, Doamne, să-mi dai,
Ca să trăiesc cu tine-n rai.
Testamentul anotimpurilor
Lasă-mi, dragă iarnă, puritatea
Ninsorilor nevinovate,
Așterne peste sufletele toate,
Cuverturi de fulgi, catifelate.
Lasă-mi, dragă primăvară,

De măr o albă floare,
Să-mi fie viața mai ușoară,
Mai dulce lacrima cu sare.
Dragă vară, lasă-mi mie

Raza soarelui fierbinte,
Pentru ca lira-i aurie
Să mă-ncălzească și să-mi cînte.
Lasă-mi, toamnă al păsării zbor,

Să fiu cu ea în clipa solitară,
Iar dacă o să-mi fie dor,
Să-ți cînt la frunza de vioară.
92 Victoria GUŢU
Catrene
Poetul este marea

Ce pe valul versului
Aduce doar mărgăritare
Din adîncul sensului
* * *
Pe creștetul sufletului tău-
Spice de aur, brodate cu lumină,
Pe care bunul Dumnezeu
Le-a curăţat de pleavă și neghină.
* * *
Din pianul cosmogonic, curg note muzicale,
Ce se ancorează-n portativele stelare,
E muzica tăcerii, a clipei solitare,
Ce așteaptă murmurul trezirii matinale.
* * *
În albul de candoare
Al copacului în floare,
Văd lacrima de mamă,
Plînsă în năframă.
* * *
Draga mea măicuţă,
În ale tale dulci mînuţe,
Răsar flori de lăcrimioară
Ce vestit-au primăvara.
* * *
Toamna are tenul pistruiat
Cu mii de frunze aurii,
Ea își răsfiră părul său roșcat
Peste dealuri și cîmpii.
* * *
Tu mă privești, măicuţă
Cu valul lin al mării
Și mă săruţi în taină
Cu dulcea-ţi buză-a zării.
* * *
Timpul e un trandafir de ceară,
Cu polenul clipei în potir,
Eternitatea naște devoratoarea pară,
Petalele vieţii se zbat în delir...
* * *
M-ai botezat cu apa poeziei,
Şi dincolo de orice erezie,
Acum cred în creaţie
Pînă la adoraţie.
* * *
Broboanele de rouă
Pe fruntea ta de floare,
Sunt oferite nouă
La setea de izvoare
* * *
Întreb lumînările nopţii,
Acroșate de doliul bolţii,
Pe cine plîng cu ceară
Cînd se lasă seara.
94 Victoria GUŢU
* * *
Aurul frunzei a căzut
Pe minunata clipă de visare,
Ce a cuprins în chip nemaivăzut
Pămîntul, într-o mare de culoare
* * *
Mîinile tale, dragă măicuţă,
Aripi de fluturi, neprihănite,
Ce prin atingerea finuţă
Mă poartă-n zboruri infinite.
* * *
Pe sub pleoapele cereşti,
Apar lacrimi îngereşti,
Printre genele de ploaie
Curg poemele, şiroaie.
* * *
Ochi cu aur conturaţi,
Cu gene de petale,
Cît sunt ei de minunaţi
În toamna vieţii tale.
* * *
Rănit pînă-n adîncuri
Plînge cu jale un izvor,
Din inima-i plină de dor
Se revarsă sînge incolor.
* * *
Soare drag... eşti un brutar
Cu talent preascump şi rar,
Coci tu din grîul luminii
Sfinte raze ale pîinii.
* * *
Tremurînd din stropii argintii,
Izvorul îmi recită poezii
Şi jetul apei curgător
Se varsă din penel, încetişor
* * *
Sacră pâinică,
În tine freamătă spicul,
În tine aud şoapte de vînt,
Lanul tău de miere colindînd.
* * *
Raza e un prunc de soare,
Învelit în fașe de lumină
Ce zîmbește din născare
În palma cerului, senină.
* * *
Pămîntul ţi se roagă
Cu-n dulce fir de iarbă,
Șoptind parcă-ncetișor
Că de tine, Doamne, îi e dor.
* * *
În crinul feciorelnic
Văd visul inocent,
Ce s-a acroșat vremelnic
De genele unui poet.
* * *
Secundele-mărgăritare,
În palma unui giuvaier,
96 Victoria GUŢU
Curg vertiginos și fără încetare
Scurgîndu-se-n clepsidre temporale.
* * *
Pe vîrful firului de iarbă,
Se naște o sublimă simfonie
Cînd roua fremătînd o poezie
Își numără cristalele, ca pe o bogăţie.
* * *
Pe vîrful firului de iarbă,
Jucăușul vînt de primăvară
Cîntă ca pe strunele de harpă,
Cufundîndu-și inima în apă.
Fii ca un fir de iarbă,

Care-n tăcere, rabdă,
Cînd e călcat de talpa vieţii,
Pierzînd seva tinereţii.
* * *
În loc de pleoape—aripi,
În loc de vis, un zbor,
Ce minunată-i viaţa
Unui visător.
* * *
Niciodată să nu fie
Buzele tale clepsidre de vînt,
Fade nisipuri de cuvînt.
* * *
Cînd inima îmi geme
Sub piatra fricilor de mîine,
De cine oare mă voi teme,
Dacă Domnul e cu mine...
* * *
Pe bolta nopţii înecată
Ca în rîul de cafea,
Se ivesc faguri de miere,
Umpluţi cu lapte alb de stea.
* * *
Tu, în oglinda vieţii mele,
Ai reflectat lumini de stele,
Ce păcat că al meu hău
Înghite curcubeul tău.
* * *
Buzele tale-petale de mac,
Care dezinvolte se desfac,
Dezvelind mărgăritare
În dulcea inimă de floare.
* * *
Plînge încet un plop,
Cu fulgi de primăvară
și revarsă un potop
de iubire solitară.
* * *
Trandafirul e pasărea spin,
Coborîtă dintr-un univers alpin,
98 Victoria GUŢU
În grădina sufletului meu,
Unde floarea are-aripi de semizeu.
* * *
Privirea ta-leagăn stelar,
Ce se naște în irisul planetar,
Luminînd inima mea
Cu aurul născut din stea.
* * *
Pomii cresc, în fapt de noapte,
Mere de lumină, coapte,
Agăţînd de bolţile nocturne,
Stelare fructe taciturne.
* * *
Lanul de dor, rănit pînă la sînge,
Cu flori de mac întruna plînge,
Din sufletul său galben, ars de soare,
Curge silenţios rubin de floare.
* * *
Trezește-mi inima c-o rază,
Şoptită la o margine de zori,
Cînd sufletul încă viază,
Iar viaţa prinde forme și culori.
* * *
Nu risipi prin clepsidra de vînt,
Nici un mărgăritar, de Domnul dăruit,
Şi nu lăsa nicicînd clipa stelară
Să-și piardă strălucirea în bezna planetară.
* * *
Pasul slovei pe hîrtie —
Zborul păsării în larg,
Către bolta poeziei
De pe-al inimii meleag.
* * *
În cinematograful nopţii,
Pe ecranul negru-al bolţii,
Privesc eu un vis tăcut,
Dar regizorul e necunoscut.
* * *
Doi ochi cu suflet de lumină,
Cu doi stropi de abis în miezul lor,
Ce revelaţie divină
E negrul cuprins de-al luminii decor.
* * *
Stau multe cărţi la rădăcină…
Din ele sorb avid, şi însetată
De apa cunoştinţei…cristalină,
Dulceaţa bucuriei, nesecată.
* * *
Inima-aurie a unei pîini,
De dimineaţa freamătă lumini,
Abureşte-n mîinile brutarului
Pâinea dulce-a soarelui
* * *
Lira frunzei autumnale
Fredonează melodii
100 Victoria GUŢU
Punînd pe note muzicale
Minunate poezii.
* * *
Dă, Doamne, ploaie,
Să mai înmoaie
Holdele noastre
Cu suflete arse.
* * *
Peste alba catifea
Ce-mi ambalează viaţa,
Presori zaţul de cafea,
Îndoliind speranţa
* * *
Fiecare întuneric
E-nsetat de o lumină,
O înghite el isteric
Într-un necuprins himeric.
* * *
Calea soarelui pe apă,
Părea a fi atît de lungă,
Încît în veac pînă la suflet
N-ar putea ea să ajungă...
* * *
Eu urc pe scări de curcubeu,
Sub cîntul vîntului-Orfeu,
Spre lumea-n care Dumnezeu
A plăsmuit un elizeu
* * *
Vreau să-ţi presor stele la piciare,
Şi să-ţi sădesc în suflet-soare,
Să-ţi pun la gît colier de curcubeu,
Căci meriţi mult mai mult decît pot eu.
* * *
Sprîncenele tale, ca pescărușu-n zbor,
Încearcă să aducă refluxul mărilor,
Revărsînd peste obraz,
Mareea din al ochilor talaz.
* * *
Pe buzele tale furtuni
Aruncă fulgere ardente,
Reverberate în minciuni
Şi-n cuvinte violente
* * *
Număr mărgăritare
Din salba ta de stele,
Ce trec strălucitoare
Printre degetele mele
* * *
Alină-mă, măicuţă,
C-o stea ce se aprinde,
Când tristeţea cea nocturnă
În neant mă va cuprinde.
* * *
Domnul mă ambalează în albă catifea,
Peste care, fără frică eu torn râuri de cafea,
102 Victoria GUŢU
Întunericul din mine se revarsă peste ierni
Şi înghite puritatea ce s-a scurs din sâni materni.
* * *
Fulgii ne sunt îngeri păzitori
Cu nimb creat din albe flori...
Ei din cer au coborît
Şi ne veghează somnul linișit...
* * *
Din sufletul tau alb de fulg
Azi s-a eliberat hulubul,
Ai scris cu nea fantome arse-n rug,
Şi în el topit-ai fulgul.
* * *
Lasă-mi, dragă primăvară,
Doar o floare de cais,
Ca în clipa solitară
Să o regăsesc în vis...
* * *
Ca pămîntul, ars de soare,
Ce visează ploi curate,
Este astăzi fiecare
Însetat de bunătate.
* * *
Luna e un cuib de ceară,
Ce ale razei lumînări,
Le-aprinde seară după seară
Ca să sfinţească negre zări.
* * *
Ochii mei- prizonieri
În a lacrimii cetate,
Dornici de a evada
Din captivitate.
* * *
Individul ignorant
Vrea să pară diamant,
De vreme ce este un om
Ce a rămas în starea de carbon.
* * *
Suntem păsări călatoare,
Ce în zborul spre vecie,
Spintecă a vieţii zare,
Evadînd din colivie.
* * *
Din a cerului fîntînă
Aș vrea să putem scoate
O găleată de lumină,
Un izvor de bunătate.
* * *
Diamantele de rouă,
Din coroana unei flori,
Iată marea mea comoară,
Ce mi-o dăruiești în zori.
* * *
Tristeţea e, cu tine, pictură pe nisip,
Spălată într-o clipă de oceanul-timp,
104 Victoria GUŢU
Cu tine, bucuria este sculptură-n stîncă,
Săpată pe vecie în dragostea-ţi adîncă.
* * *
Din icoana unui suflet de poet
Curgea odată mir de poezie
Tămăduind c-o dulce fantezie
Rana sîngerîndă de caiet.
* * *
Ochii mei sunt geamuri deschise
Prin care se strecoară vise,
Păcat doar că prin cortină
Nu pătrunde și lumina.
* * *
Poemul nu se lasă conceput
Sub briciul unui exeget,
Cînd taie el de la-nceput,
Frivolul zbor al unui suflet de poet.
* * *
Nu poţi picta cu apă,
Pe-un suflet străveziu
Pînă în ea nu-ţi scapă
Un strop de sînge purpuriu.
* * *
Niciodată să nu fie
Buzele tale clepsidre de vînt,
Fade nisipuri de cuvînt.
* * *
Mi-e dor de aripile tale,
ce-mi mîngîie obrazul lin,
ce poată-n miezul alb şi moale
un zbor mirific şi senin.
* * *
Azi ignoranţa afişează pe panouri
Imagini ţipătoare, reverberate-n goluri,
Nimicul urlă astăzi fără rost,
învăluind frumosul în strigătul anost.
* * *
Nu poţi lăsa la geamul spălat
Caietul deschis la o pagină scrisă,
Altfel-de unde nu te-ai așteptat
Îţi vor citi enigma de pe o filă lipsă.
* * *
Unii oameni se simt stele
Ce n-au, de fapt lumină-n ele,
Şi sunt simple felinare
Cu lumini artificiale.
* * *
Doamne Sfinte, ce păcat
Să-ţi vezi faţa din oglindă,
Ce în vicii se perindă,
De icoană chip curat...
* * *
Cine sunt? Un simplu fulg,
Din care numai tu, iubire,
106 Victoria GUŢU
Poţi înfiripa un rug
Printr-un licăr de privire.
* * *
Diamantul din colier,
În mîna unui giuvaier,
Cu mîndrie pretindea
Că e o briantă stea.
* * *
Vreau ghiocei să crească
Pe buza-ţi îngerească
Şi roze de lumină
Sub pleoapa ta divină.
* * *
Cînd îmi este dor de soare,
Îmi ard doru-n lumînare,
Iar când îmi este dor de vînt,
Mă alin eu suspinînd.
* * *
Eşti ca un strop de clipă,
Eşti ca un strop de lac,
Ce poate să cuprindă
Marea unui veac.
* * *
Nu-mi pune niciodată poezia
În a ignoranţei tale colivie,
Și nu o ţine niciodată încuiată,
După gratii, sub lăcată
* * *
Cît de înalt n-ar fi copacul
Și ce coroană n-ar avea,
Omida timpului înghite
Frunza ce cîndva-nverzea.
* * *
Aș vrea să fiu păstor,
Să pasc un simplu nor,
Să-l transhumez prin ploi,
Din cer către pămînt și înapoi.
* * *
Ochii tăi încolţesc lacrimi,
Și spicele coboară diafan,
Pînă nu compun un lan
Stropit cu mac pierdut în patimi.
* * *
Stropii de rouă, răsună în floare
Asemeni unui cosmic pian,
Ce-și varsă înefabila cîntare,
Într-un matinal, fervent elan.
* * *
Ca o haită de cîini secunda mă latră
Și mă gonesc spre nicăieri,
Iar eu fug debusolată,
Căutînd ziua de ieri.
* * *
Visul meu e un cast prunc,
Învelit în faşe de iubire,
108 Victoria GUŢU
În braţele inimii mele îl culc
Să crească, devenind o împlinire.
* * *
Nu-mi îneca dorinţele în mare
Ca pe niște scoici fără mărgăritare,
Căci eu voi făuri din ele
Valoroase, infailibile coliere.
* * *
Nu-mi îngropa dorinţele-n pustiu,
În canicula toridă și anhidră,
Pentru că eu, fir cu fir,
Concep din ele o clepsidră.
* * *
Cafea neagră, răsucită
Într-un fir de insomnie-
Noapte albă, împletită,
În cununi de poezie.
* * *
Pe buzele tale, o roză de foc,
Desface fierbinte un roșu boboc,
Săruturi ardente, topite în spuze,
Reverși din corola de roză, pe buze.
* * *
Dorința mea bate la poarta poeziei,
Ca inima cuprinsă de-o dulce frenezie,
Nu vreau să înceteze niciodată,
La poarta poeziei, inima să bată.
* * *
Perfuzia ploilor toarnă,
În ale norilor vene albastre,
Elixirul ploilor de toamnă
Cu-n inefabil gust salmastru.
* * *
Eu nu scriu cu cerneală,
Ci cu o lacrimă de doliu,
Din a vieții călimară
În caietul iluzoriu.
* * *
Vocea ta e ca o lamă,
Ce lezează nemilos
Sufletul, pînă la rană,
Pînă la sîngele mieros.
* * *
Nu poți prinde, într-o plasă de minciuni,
Un pește de aur, făcător de minuni,
Chiar dacă ești un bun pescar,
Munca ta este-n zădar.
* * *
Apără-mi ochii de furtuna
Dezlănțuită la o margine de cer,
Cînd lacrimile mele tună
Despicînd irisul cu un fulger.
* * *
Nu port în suflet supărare
Pe fulgerul ce m-a speriat,
110 Victoria GUŢU
Ci-i sunt recunoscătoare
Că abisul mi l-a luminat.
* * *
Apără-mi rîul din privire
Cu malurile tale de iubire,
Ca inima nevinovată
Să nu moară inundată.
* * *
Soarele suflă, cu buzele roz,
În candela stelei, aprinsă,
Îmbrățișînd cald și duios,
Bolta lumii, necuprinsă.
* * *
Din fagurul de soare,
Mierea de lumină
Îi dă inimii savoare
Și amarul îl alină.
* * *
Ca un pictor e poetul,
Din a cuvintelor paletă,
Din spectrul inimii divers,
Pictează ineditul vers.
* * *
Mările din mine, șters-au ai tăi pași,
Pe care-ai încercat cîndva să-i lași
Pe malul amintirilor fugare
Brăzdat doar de nisipuri trecătoare.
* * *
Sub a sufletului haină
Deghizez o mare taină,
Aripi prinse pe spinare,
Tremurînd a decolare.
* * *
Să nu îmi judeci niciodată
Rochia ruptă, ferfenițată,
Căci sub ea sunt camuflate
Salbe din pietre nestemate.
* * *
Aripă de înger mi-e fila de caiet,
Ea spiritul îl poartă într-un mirific zbor,
Cînd fantezia pură și castă de poet
Vrea să se înalțe mai sus de albul nor.
* * *
Pe portativul pluvial,
Stropii susurau domol,
Un concert instrumental
Generat de cheia sol.
* * *
În ochii tăi, ca-ntr-o paletă,
Eu pensula mi-o unduiesc
Şi lacrima aproape violetă
O dizolv pîn-la cristalul fecioresc.
* * *
Logodna dintre ploaie și auriul soare,
Blîndul lor sărut- cascadă de culoare,
Ea va îmbrăca inel de curcubeu
Și la vederea lui, îl va purta mereu.
112 Victoria GUŢU
* * *
Adevărul își pierduse haina,
Și se plimbă dezbrăcat de taină,
Decît în minciună să se deghizeze,
El preferă nud s-alerge pe faleze.
* * *
Mileniul încape-ntr-o secundă,
Într-un strop de rouă, încap mări,
Un strop, ce ochii mi-i inundă,
Secunda ce m-a-ntors spre ieri.
* * *
Pe frunze, toamna lasă
Un autograf roșcat,
C-o pană de rugină,
Ca un poet uitat.
* * *
Amintirea e-o fotografie,
De pe matricea timpului,
Care-ncearcă să-și înscrie
Transparența chipului.
* * *
Noaptea țese cereasca cămașă,
Necuprinsă, uriașă,
Din ghemul lunii depănînd
Minunate fire de argint
* * *
Pe piatra funerară a visului suav
Inima înscrie un dulce epitaf
Depunînd o-ndoliată floare,
,,Dorea să fie scriitoare...”
* * *
În focul toamnei copacul a ars,
În miezul lunii noiembrie.
Pe crengile sale scrum a rămas,
Ninge. E luna decembrie...
* * *
Luna-o felie de caisă,
Dulce și răscoaptă,
Așteaptă în tăcere
Să fie devorată.
* * *
Gîndul tău-un autograf
Al îngerului cast și suav,
Lăsat în clipa de astral
În cugetu-ți primordial.
* * *
Coaja întunericului, spartă
E în neantul nopții aruncată,
Gălbenușul solar eclozează
Răspîndind albuș de rază.
114 Victoria GUŢU
Distihuri
Ochii mei sunt ferestre închise

Ce poartă cortini de lacrimi neplânse.
* * *
Fără tine, poezia
E un strigăt în pustie.
* * *
Aș vrea să fiu un strop dintr-o aversă
Să spăl un suflet însetat de versuri...
* * *
Toamna îşi dezleagă câinii săi roşcaţi,
Să sfâşie copacii, lăsându-i despuiaţi.
* * *
Plângea în taină noaptea
Cu lacrima-i de lapte.
* * *
Buzele-ţi sunt un fagure de miere,
Ascuns undeva în stupii tăcerii…
* * *
Inima ta este spicul de grîu
Ce freamătă un zîmbet auriu.
* * *
Păstorul nocturn nu uită să pască
Turma de stele în strunga cerească.
* * *
Cînd cineva aruncă-n tine pietre,
Tu foloseşte-le pe post de trepte
* * *
În leagănul cuvîntului,
Cresc ghioceii gîndului.
* * *
Nu devoraţi păcate
Ca pe nişte mere coapte.
* * *
Păcat că-n loc să fiu un soare,
Eu sunt fitil de lumînare
* * *
Floarea e speranţa bătrînului pămînt,
La viitorul dulce, din miere făurit.
* * *
De ce încerci dintr-o suflare
Să stingi a stelei lumînare?
* * *
Noaptea fără stele
E-un fagure lipsit de miere.
* * *
Pîine cu sufletul grânelor coapte,
Cu inimă albă, muiată în lapte...
* * *
Nu ştie toamna să se îndure
De frunza rugătoare a pădurii.
* * *
Poetul pescuiește rime
în rîul slovelor virgine
116 Victoria GUŢU
* * *
Domnul aprinde stele
Pe vîrful lumînării
* * *
Prin capilare de izvoare,
Curg străvezii mărgăritare.
* * *
Cînd mi-e sete de culoare,
Beau tot galbenul din soare
* * *
Cînd mi-e dor mie de soare,
Îmi ard doru-n lumînare.
* * *
Inima mea e-un prunc nevinovat,
Ce laptele poetic îl soarbe însetat.
* * *
Poezia mea aleargă printre nori,
Culegînd frenetic aștri lucitori.
* * *
Din sînul poeziei sorb lapte inocent
Ce existenţei mele îi este inerent.
* * *
Copilul fără-nvăţător
E o orchestră fără dirijor.
* * *
Geamul către al tău vis,
Să îl laşi mereu deschis.
Reflecţii
Poezia fără tine

E o stea căzută în fîntînă
Poezia fără tine

E un cuib părăsit de cîntec
Furtună înlănţuită- suspinul
Semiluna e o inimă
Ce îşi caută jumătatea
Există cuvinte care nu au de spus nimic

și tăceri care spun totul.
În peşterile ochilor,
Suferinţa topeşte stalactite.
Secunda e un fulg pe buza verii
Ziua îmi scaldă sufletul în miere,

Iar noaptea cerne zahărul stelar
Toamna este alchimista

ce transformă smaraldul în aur...
Vocile se sparg
Aidoma catargelor
118 Victoria GUŢU
De stînca clipei.
Tăcere…
Epava cuvântului,
Părăsită
Pe malul trecutului.
Pensula razei de soare

Pictează pe oglinzile
Stropilor de ploaie,
Mănunchiuri de curcubee.
Păpădia - cuminte nimb al verii
Luna toarnă lapte

În cafeaua bolţii.
Cerul e un pictor
Ce pictează pe oglinda lacului
Doar autoportrete.
Primăvara- simfonia gheţii în lira razelor de soare
Lacrima e o anomalie între două zîmbete
Mugurii trecutului
Înfloresc amintiri.
Toamna - zugrăveală cu aur fierbinte

Soare blond, cu părul împletit în raze
Toamna strănută cu frunze vestejite
Rimelul negru al nopţii,

Spălat cu lumină de pe genele răsăritului.
Durerea sapă irişii ochilor

În căutarea izvoarelor.
Lebede graţioase pe lacul ceresc- iarna
Încărunţesc copacii sub ninsoare
Iarna ne alăptează cu ninsori
Întunericul, ca o fiară flămîndă

Înghite fărîme de lumină
Noaptea muşcă flămînd din soare
Porumbeii ciugulesc stele

Din palmele lui Dumnezeu
Pensula razei pictează

cu acuarele matinale
petale de flori.
Sub pleoapele tale,

120 Victoria GUŢU
Doi îngeraşi înveliţi
În catifea de aur,
Îşi vor lua zborul
Cînd te vei trezi
Din norii iernii, ca din sânul mamei,

se varsă râuri de lapte
Din fagurul cerului- mierea luminii
Cine bate cuie luminiscente

În tavanul cerului?
Inima a fost creată pentru a bate

la porţile raiului
Soarele perfuzează stropi de lumină

prin venele văzduhului
Copaci zaharizaţi de ninsori
Atingerea ta- visul alb al lebedei
Sărutul tău- ca nufărul pe apă
Întoarce, DOAMNE, copacii cărunţi

În scutecul verde al frunzei
Stelele sunt albe lăcrimioare

Pe a cerului cîmpie
Copacii toamna ard în foc

Iar iarna îşi scutură scrumul.
Pe obrajii tăi-
Cuiburi de trandafiri
Steaua e gîndul unui înger, la lumină
În leagănul cerului,
Pruncii inocenţi
Rîd cu lumini stelare...
Toamna aprinde pe cer

Galbene crizanteme.
Ochii tăi sunt pescari de mărgăritare.
Cîteodată zîmbetul este un simplu

ambalaj al lacrimii...
S-au adăpostit pădurile în glasul tau...
Ramul copacului-strigăt disperat,

Înăbuşit cu o șoaptă de frunză
Genele răsăritului străpung visul

122 Victoria GUŢU
Din ochii tăi,
Ca dintr-un cer,
Coboară îngeri
În chip de lacrimă
Pruncul buzelor-zîmbetul
Toamna sărută frunzele

În semn de rămas bun,
Rujîndu-le cu rubin
În cupa cerului
Apusul toarnă vin...
Cerul matinal,
Brodat cu trandafiri
Îşi desface mugurii de lumină.
Razele sunt fiicele soarelui
Sub umbrela vieţii tale,

Ascund sufletul de ploaie
Mugure rupt pe punctul de înflorire- tăcerea
Iarna...vers alb,
Litere fulguind
Peste creștetul muntelui.
În zădar încerci tu să închizi
Un nor în colivie
În fiecare noapte,
Cerul pescuiește stele
În rîul de lapte
Vară...
Lanul de lumină
Își reverberează zîmbetul
Într-o floare de mac
Poezia nu se naște în travaliu.
Poezia este rana de pe epiderma sufletului

artistic, ce sîngerează lumină...
Emoţiile sunt fărimituri de polen, risipite în

floarea inimii...
În clepsidra sufletului, tristeţea a cernut un

întreg deşert.
Frumuseţea e lacrima lui Dumnezeu, stoarsă

din lumina-i infinită în Universul nostru
monoton şi gri.
Arta este un eteric curcubeu, topit pe planeta

tainei, ce se răsfrînge din lumina artistică,
picurînd culori în pensule de cuvinte astrale.
124 Victoria GUŢU
Creatorul reprezintă ascultătorul camuflat al
ecourilor lirice, prelinse din vocea răguşită a
spiritului...
Versul e liber,
Nimeni nu-l poate încătuşa,
Şi gurii sale nimeni
Nu-I poate pune strajă,
El aleargă pe poteci
Pe care nu le-a mai văzut
Niciodată
În necuprinsul paginii-mamă
Versul
Zboară pe bolta albită de ninsori
În căutarea păsărilor
Ce decolează din penel
Penelul aleargă desculţ

Pe cîmpii albe
Strigînd cu glas de poezie
Tacerea - strop de cerneală

Ce și-a evaporat culoarea
Pînă la străveziu
Tăcerea-strigăt înăbușit cu un trandafir.

 Uneori, sufletul visează la primăvară. Visează
la un mugure de lumină, înfiripat pe ramul
lăuntric, la o rază de soare, împletită într-o
liră, la o aspirație împlinită, regăsită în albul
unei flori de măr. Atunci, nu ne rămîne decît
să ne spălăm geamurile inimii, cu un izvor de
dragoste și să învățăm de la ciocîrlie a cînta
în tril, atunci, în suflet, va veni primăvara.
 Iarna își deschide paginile de zăpadă, pentru

ca noi să ne rescriem povestea în mii de culori.
Abia atunci, cînd vom învăţa a scrie cu flori, în
suflet va veni primăvara.....
 Mamă, tu mă înveleşti cu o albastră cuver-

tură de nori, îmi fredonezi cântece de lea-
găn, transhumate din păşunea cerească. Şi
dorm în braţele tale, când pleoapele cerului
ne descoperă irisul colorat al bolţii. Atunci,
inima mea se colorează în albastrul speranţei.
Doamne! De ce oare şi în seninul cerului există
pupile de noapte?
 Oare există-n lume aur mai valoros decît spi-

cul de grîu, sau haină mai scumpă decât că-
maşa verde a pădurii, sau diamant mai preţios
decît lacrima de rouă a florii? Oare există în
lume colier mai briant decât şiragul de stele?
Cu siguranţă, nu. Şi dacă nimic nu poate fi mai
valoros, după ce bogăţii alergăm?
126 Victoria GUŢU
 Bunul Dumnezeu sădeşte în căuşul palmelor
un grăunte de lumină, pentru ca oamenii să
plămădească raze, iar noi, în schimb, nu fa-
cem decît să concepem fulgere şi le aruncăm
cu mănie în cei care merită un soare întreg.
 Curcubeu chimic
Soarele e un arzător nucleu eteric, care
cedează electroni de raze. Pămîntul—ca un
atom al universului, adiţionează sarcina-i
caldă. Norul inflamat acoperă cu un alb nivel
energetic nucleul soarelui, născînd o ploaie
acidă. Iar cerul şi pămîntul se logodesc în
legătura ionică a unui tandru curcubeu.
 Transplant de suflet
Сerul are o patologie cronică- zilnic suferă de

hemoragia luminii. Se zice că lumina e sufletul
seninătăţii cereşti. Atunci, cum cerul ar putea
exista fără suflet? Probabil moartea este un
chirurg care încearcă să salveze cerul. Mamă,
ai fost şi tu donatorul sufletului pentru cer.
Acum, cînd privesc în sus îţi pot vedea sufletul
cusut cu fibrele norilor în transcendentalul
infinit divin. Mamă, acum cerul trăieşte prin
tine, iar sufletul tău este cerul întreg
Şi fără sarcasm, ironice glume,

Eu sunt cea mai fericită din lume,
Sunt fericită, căci trist este cel
Care nu are pe nimeni în cer...
Cuprins
Autocaracterizare........................... 7 Plouă cu rugină…...........................28
Din poezie mi-am Iartă-mă, mamă.............................29
creat spiritul..................................... 8 Reacţie ireversibilă.......................30
Aripi de scriitor................................. 9 Priveşte-mă.......................................31
Cerneala sufletului........................10 Rezistenţă..........................................31
Cununie..............................................10 Iluzii.....................................................32
Mutarea muntelui..........................11 Adevărul.............................................33
Le monde entier..............................12 Diamantul.........................................33
Lumea toată.....................................12 Căutarea oglinzii potrivite........34
Duminica, la biserică....................13 Anotimpurile mamei....................35
Fagure de rai...................................14 Inversiune..........................................36
Anti-gravitaţie................................14 Comoara cerească.........................36
Judecata.............................................15 Clepsidra............................................37
Curcubeul artei...............................16 Geneză................................................38
Sărutul pluvial.................................16 Nefericitul crin................................39
Necesitate..........................................17 În căutarea giuvaierului.............39
Stolul de stele...................................17 Recunoștinţă....................................40
Păstor… de nor................................18 Dor de tine........................................41
Fără poezie ca fără cîntec..........19 Dulcea lacrimă................................42
Plagiere..............................................20 Toamna..............................................43
Respiraţia florală...........................21 Anotimpuri…....................................43
Creionul creatorului.....................22 Durerea florii...................................44
Primăvara sufletului....................23 Gravitaţie..........................................45
În limba ta.........................................23 Fii apă.................................................46
Perechi................................................24 Cerul obosit.......................................46
Mărgăritarul....................................25 Deghizarea timidităţii.................47
Iubirea e doar începutul.............25 Flori de porţelan.............................47
Un laborator de sentimente......26 De parcă.............................................48
Lacrimi...............................................26 Făurarul lacrimii...........................49
Mamei.................................................27 Îmblînzire eșuată...........................50
Sinucidere..........................................28 Doliul nopţii......................................50
128 Victoria GUŢU
Scrisoare unui psiholog...............51 Renaștere...........................................72
Omului cu suflet alb......................51 Aripa-pereche..................................72
Cuibul de îngeri...............................52 Respiraţie..........................................73
Fluturele-gînd..................................53 Steaua.................................................74
Încărunţire........................................53 Dăruieşte...........................................75
Floarea neobservată.....................54 Strop de rouă...................................76
Extenuare..........................................54 Visul unui student . .......................76
Cupa profanului..............................55 Poluare...............................................77
Înflorire..............................................55 Te iubeşte lumea............................78
Desprimăvărare.............................56 Ultimul suspin hiemal..................79
Irealizabila dorinţă.......................56 Pensula lacrimii..............................79
La o margine....................................57 Geneza poetică................................80
Libertate............................................58 Dacă n-ar fi…...................................81
Dacă.....................................................58 Dorinţa unui demiurg..................81
Domesticirea furtunii...................59 Pictură................................................82
Șlefuire................................................59 Dulce fantezie..................................82
Creatorii.............................................60 Viforul din păhar............................83
Sărutul................................................60 Omida..................................................84
Ancora speranţei............................61 Fîntîna sufletului............................85
Mărturisire.......................................62 Iubirea paternă..............................86
Menire.................................................62 Lumea din inima ta.......................87
Ţigara.................................................63 Smerenia măreiţiei........................87
Lan de dor.........................................64 Păharul poeziei...............................88
Nopţile albe......................................65 Tăcerea...............................................88
Ochelarii.............................................66 Profanarea visului.........................89
Geamănul..........................................67 Pruncul...............................................89
Evantaiul cerului............................67 Rugăciune.........................................90
Oximoron...........................................68 Testamentul
Nufărul...............................................68 anotimpurilor..................................91
Ploaia..................................................69 Catrene...............................................92
Priveşte-mă, măicuţă...................70 Distihuri..........................................114
Harta de contur..............................70 Reflecţii............................................117
Răstignire..........................................71 Versul...............................................124

Lumina Din Glastra

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lumina Din Glastra

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Victoria GUŢU

Lumina din glastră

Dragilor mei părinţi…

Ai sădit, în a inimii glastră,

LA NAŞTEREA UNEI POETE

Victoria Guţu nu neagă, ca unii dintre colegii ei

Cîndva demult, cînd bezna interplanetară a

Nume – Victorie oriunde, Victorie oricînd

Din poezie mi-am creat spiritul

Din torentul de rouă

Din strănutul vîntului boreal,

Din grădina creaţiei,

Nu sunt diamantină stea,

Nu sunt o rază coborîtă

Acum, pe aripile mele,

Acum, în zborul meu senin,

Eu zbor cu fluturele-n rînd,

Lacrima e stropul de cerneală,

Ea scrie pe suflet cu suferință,

Lacrima și-a părăsit culoarea

Cînd inima mi-e solitară,

Numai dacă copacii cărunți,

Dacă culoarea de pe coală,

Numai dacă-ntregul lan,

Dacă un buchet de flori,

Dacă mărul s-ar întoarce în sămînță,

A ton cou j’veux accrocher

Tu plăsmuiești un fagure de rai,

Un cuib de raze făurești

Orice lacrimă strigată

Eu scriu cu o rază de dor,

Ploaia mă sărută blînd,

Al lui cuvînt, un fierestrău,

Te doare, plîngi cu frunze,

Un cîrd de stele zboară spre vecie,

Aș vrea să fiu simplu păstor,

La fluierul razei de soare,

Prin enormele pășuni,

Aș vrea mult ca sufletul meu,

Viața fără poezie –

Viața mea fără poem,

Existența fără vers –

Fără creație mi-e viața

Viața fără poezie,

Învățați suntem noi din pruncie,

Iar de îndrăznim cumva,

Din fragedă copilărie

Aceste flori respiră curcubee,

Aceste flori respiră zbor de îngeri,

Aceste flori respiră zîmbelele tale,

Aceste flori respiră fericire,

Sunt doar creionul unui enigmatic creator

M-am născut în albul cîmp de gheaţă,

Plîng cu cristaline cioturi de calvar,

Pictez... mă doare să mă decojesc,

Știu... epiderma, imateriala mină

M-am exilat în miez de primăvară

Respir cu dulci arome, răsfirate-n vînt,

În limba ta, română

În limba ta, română,

În limba ta, română,

În limba ta, română,

Floarea soarelui, cu aripi de petale

Cerul se sărută cu pămîntul