— BUNULE DOCTOR, sunt bolnav?

— Ce fel de iepure eşti dumneata?

— Nu sunt iepure … sunt un iepuraş, bunule doctor.

— Ce fel de iepuraş?

— Bine, dar … iartă-mă, consult de-o viaţă întreagă tot soiul de iepuraşi: adevăraţi, de turtă dulce, de
ciocolată, de catifea, dar nu te supăra, dumneata nu semeni a iepure! Ai avut vreun accident?

— Nu.

— Mda, Știi, arăţi de parcă ai fi scăpat din gura unei haite de câini. Îţi lipseşte o lăbuţă …

— Știu, bunule doctor. Asta nu-i nimic …

— Cum nu-i nimic? Eşti ciung!

— Provizoriu. Am s-o capăt înapoi.

— Nu pricep, zise doctorul,

— Știţi, mâna am împrumutat-o cuiva.

— Cum ai împrumutat-o? Doar nu e o mână-de-fân!

— Să vedeţi venind spre cabinet, am auzit o voce stinsă în scorbura unui copac. „Oricine ai fi, dă-mi,
te rog, o mână de ajutor. Nu pot ieşi din scorbură.” Era o biată păsărică ce îşi găsise acolo adăpost de
frica uliului. Aşa zicea întruna: „Dă-mi o mână de ajutor …”. Cum era să nu i-o dau? I-am dat-o de tot,
poate mai are nevoie. Dar nu despre asta e vorba, bunule doctor, ci despre altceva, suspină iepuraşul.
Spuneţi-mi, sunt bolnav? Grav bolnav?

— Se înţelege, fără o mână … Dar, ia stai! se încruntă doctorul. Îţi lipseşte şi un picior! Nu cumva … l-
ai împrumutat?

— Iertaţi-mă, bunule doctor. Dumneavoastră vă luaţi cu vorba … Lăsaţi piciorul. Altul e necazul.

— Cum altul?

— Cu piciorul e limpede. Eu l-am dat … — ?? — Mă rugase o ţestoasă. Era răsturnată pe spate, îşi
bălăbănea picioarele şi striga: „Oricine ai fi, dă-mi, te rog, un picior, ca să mă răstorn la loc”. I l-am dat
de tot. Poate mai are nevoie … dar nu asta mă aduce la dumneavoastră.

— Nici asta? Dar e nemaipomenit! Eşti extraordinar…

— Altceva mă îngrijorează, bunule doctor. Și încă de mult.

— Știu! exclamă doctorul. Urechile?

— Ce-i cu urechile?

— Îţi lipseşte o ureche!!!

— A, da, spuse nepăsător iepuraşul. I-am dat-o sturzului …

— De ce? Doar are ureche şi încă muzicală. De ce?

 — Aici nu e vina mea … Venind încoace l-am auzit cântând. Cânta într-adevăr minunat. În tufişuri,
nişte vrăbii ciripeau: „E sturz! E sturz!” Grăbit cum eram, îngrijorat, zăpăcit, ştiu eu, am înţeles:
„surd”. Mi-am zis: „Cântă atât de frumos, păcat să fie surd”. Și i-am dat o ureche de-a mea.

— Sturzului?

— Da, surdului … vreau să zic sturzului. E vina mea, v-am spus. Dar nu-i nimic, urechea o pot lua
înapoi. Și piciorul. Și mâna. Se pot lipi la loc. Sunt doar un iepuraş de traforaj. Altceva, repet, mă
aduce la dumneavoastră. Să vedeţi

— Dumneata, iepuraşule, ai o inimă de aur!

— Vedeţi? Vedeţi? Tocmai asta m-a adus la dumneavoastră. Toată lumea îmi spune la fel: că am o
inimă de aur. E grav, doctore? E grav? Știu, la mine totul e de lemn. Asta nu mă deranjează. Dar inima,
inima nu vreau să fie de aur, bunule doctor! Aş vrea o inimă adevărată. De aceea am venit … De ce
zâmbiţi? De ce?

— Sunteţi bolnav, bunule doctor? E grav? Să chem un doctor?