Page |

MINISTERUL EDUCAȚIEI

LICEUL TEHNOLOGIC DE ELECTROTEHNICĂ SI

TELECOMUNICATII CONSTANȚA

Calificare profesională: TEHNICIAN ÎN AUTOMATIZĂRI

PROIECT
Îndrumător proiect:
Prof.ing. Pântrjel Laura

Candidat: VEDER Iulian

TEMA PROIECTULUI:
Echipamente de rețea

CUPRINS
Page |

 ARGUMENT
 CAPITOLUL I
 HUB
 I.1 DEFINIȚIE,STRUCTURĂ ȘI CARACTERISTICII
 I.3.SWITCH

CAPITOLUL II
II.1.ROUTER-ELE
II.2.RUTERE INDIVIDUALE
II.3.RUTERELE PENTRU REȚELE DE TELECOMUNICAȚII
II.4.BRIDGE FUNCTIONAREA PLĂCI DE REȚEA

CAPITOLUL III
III.1. BRIDGE

CAPITOLUL IV
IV.CONCLUZII
IV.BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT
Page |

Tema aleasa pentru Examenul de Certificare a Competențelor profesionale, are

ca scop atingerea standardelor curriculare solicitate de specializarea
absolvita,contribuind astfel la o buna formare professională în domeniu.
În cei patru ani de studio am abordat intreaga gama de module de pregătire în
domeniu,însa cel mai mult m-a atras modulele care are o larga aplicabilitate in
domeniu de calcul și a rețelelor de calculatoare.
Tema aleas este structurată in capitolele abordate separate ca părti
distincte.Lucrarea prezinta in mod sintetic si actualizat sub forma unor scheme
principale aspect,structura si functionarea “echipamentelor de retea”.
În elaborarea lucrarii am folosit cunoștințele tehnice/teoretice assimilate la
diferite module de specialitate studiate în anii de
liceu:Electrotehnică,electrinică,TIC,si discipline de specialitate si laboratoare
practice. În partea finală a lucrării am specificat bibliografia utilizată.Din punct de
vedere o rețea are în alcătuirea sa o serie de componente elementare care asigură
buna ei funcționare, precum și integrarea sa.

Capitolul I HUB
Page |

I. 1.DEFINIȚIE,STRUCUTRĂ ȘI CARACTERISTICI
Un hub (ce poate avea si funcții de conectare de cabluri) suportă de la 8 la
câteva sute de stații. Mai multe hub-uri pot fi utilizate pentru a suporta un numar
mare de utilizatori. Hub-urile sunt la rândul lor conectate între ele folosind orice
mediu fizic (coaxial, fire torsadate, fibre optice). Deoarece distanța limită între
hub-uri este aproximativ 100m, proiectanții utilizează deseori cabluri de
interconectare de un tip superior pentru a mări distanta dintre hub-uri.
Caracteristicile fizice principale ale unui cablu metalic sunt: grosimea (diametrul),
firului activ și diametrul exterior. În plus, sistemul de cabluri e caracterizat prin:
impedantă, capacitate, atenuare, viteza semnalului, caracteristici de zgomot.

Hub-urile pentru cablaje se numesc "wiring hubs". Aceste tipuri de hub-uri oferă
un punct de control pentru cablajele aferente computerelor. Ele oferă
administratorului rețelei un punct central de localizare a cablajelor, ceea ce
faciliteaza monitorizarea, mutarea si eventuala mãrire a sistemului. Ele servesc
deasemenea pentru a conecta o zonã localã într-o retea cu magistralã de mari
dimensiuni.
Nu existã un consens asupra a ceea ce înseamnã un hub. Hub-urile permit unui
administrator sã controleze si sã monitorizeze de la distantã reteaua cu ajutorul
software-ului de administrare a retelei. Producãtori de hub-uri sunt de exemplu
Cabletron Systems, SynOptics, 3Com si Ungermann Bas.
Hub-urile au început a fi dotate si cu interfete ATM începând cu 1993.
I. 2.Unele dintre noile facilitãti de hub sunt:
- procesarea semnalelor de alarmã pentru a determina dacã o problemã poate fi
rezolvatã fãrã a fi necesarã anuntarea administratorului retelei;
- pornirea automatã a retelei si oprirea sa la momente specificate de timp;
- capacitatea de a administra reteaua;
- operarea ca servere de terminal;
- posibilitatea de a actiona ca gateway-uri de Ethernet;
- platforme de aplicatie: procesoare RISC cu discuri de Gbytes ( file servere,
print servere) integrate în locatii de hub-uri protejate fizic. Functiile tipice
include dirijarea, E-mail, getaway SNA etc. ;
Page |

- lãrgime de bandã de frecventã dedicatã unei statii;

- gateway-uri (porti);
- suport de bridge (punte) între FDDI si token ring;
- functii de securitate (limitarea accesului prin parole la porturi, criptarea
pachetelor de date etc. );
- posibilitatea de comutare port cu port;
- hub-uri pentru LAN-uri (Local Area Networks) necablate.
Hub-urile implementeazã facilitãti de comutare pentru a facilita conectarea
logicã a sistemelor la segmentul de transmisie adecvat. Se utilizeazã diferite
tipuri de hub-uri ce pot fi folosite pentru a conecta aceste sisteme. Exista hub-
uri de modul, hub-uri de grup, si hub-uri de port.
Hub-urile de modul nu oferã nici o facilitate de comutare în cadrul unui hub
pentru a putea asigna banda de frecventã a unui LAN. Hub-urile de modul, hub-
urile obisnuite sau repetoare multiport sunt utilizate pentru a conecta grupe de
sisteme la segmentul de transmisie adecvat.
Hub-urile de grup au implementatã în interiorul lor o facilitate de comutare ce
permite fiecãruia dintre multiplele grupe de porturi de a fi interconectate la unul
din segmentele de transmisie. Cu un hub de grup, un întreg grup de porturi din
hub este atatat la un acelasi segment de transmisie.
Hub-urile de port, denumite câteodatã si hub inteligent, pot folosi o facilitate de
comutare sofisticatã din hub ce permite fiecãrui port individual sã fie asignat
unui segment de transmisie adecvat. Asemenea hub-uri permit o mare
flexibilitate în crearea de grupuri de lucru, mai ales atunci când se poate selecta
un segment de transmisie pentru fiecare port cu ajutorul software-ului de
administrare al retelei, iar grupurile de lucru pot fi modificate în mod dinamic.

I. 3. La nivel general:hub-urile pot fi caracterizate în hub-uri Ethernet cu

configuratie fixã,
hub-uri Ethernet cu configuratie modularã si multislot si hub-uri multifunctie si
mixte.

Capitolul II
Page |

PLĂCI DE REȚEA
Placa de rețea numită și „adaptor de rețea” sau „placă cu interfață de rețea”, este
un circuit imprimat ce permite comunicarea
între calculator și rețea (Internet, LAN). Termenul corespunzător
în engleză este Network Interface Card, abreviat NIC. I se spune placă, deoarece
are aspectul unei plăci cu cablaj imprimat pe care sunt montate componentele
electronice necesare conectării și comunicării cu rețeaua. Se montează, de obicei,
într-un slot de pe placa de bază a calculatorului.

II. 1.Placa de rețea comunică cu rețeaua printr-o conexiune serială (biții se

transmit unul câte unul), iar cu calculatorul printr-o conexiune paralelă (mai
mulți biți simultan).

Fiecare placă de rețea are un număr de identificare hexadecimal unic pe 48 de biți

atribuit de către producătorii de hardware numit adresă MAC, de asemenea
cunoscut ca o adresă fizică, care este independentă de protocolul de rețea care este
utilizat.

O placă de rețea poate utiliza una sau mai multe tehnici pentru a indica
disponibilitatea pachetelor care urmează să fie transferate:
 asignarea unei cereri de întrerupere (IRQ), prin intermediul căruia
un periferic poate informa UCP de apariția unui eveniment.
Page |

 asignarea unei adrese de intrare/ieșire - o locație de memorie

folosită pentru transferul de informație spre/dinspre placa de rețea.
Fiecare placă de rețea poartă un identificator unic propriu, care îi permite să fie
adresată și regăsită chiar și în rețelele cele mai mari, de întindere globală.

Tipuri

II. 2.Din punct de vedere al modului de instalare în calculator, plăcile de

rețea pot fi :
 încorporate în placa de bază
 dedicate, care se montează în slot-urile ISA, PCI, PCIe, ale plăcii
de bază. Acestea sunt în general mai performante decât plăcile de rețea
integrate.
 plăci de rețea care se conectează extern prin USB, Bluetooth,
FireWire, etc.
Pentru laptop-uri, se folosește și slotul PCMCIA, la care se atașează plăci de rețea
de dimensiunea unor cărți de credit.

II. 3.Plăcile de rețea permit utilizatorilor să creeze conexiuni în principal

pe două căi:
 cablu fizic: în mod obișnuit, plăcile de rețea se conectează la rețea
prin intermediul unui cablu cu fire din cupru și mufă RJ-45, care se
inserează într-un conector aflat pe partea superioarǎ a plǎcii, pentru a
asigura conectarea fizică.
 tehnologie fără fir: placa de rețea este dotată cu antenă Wi-Fi. De
regulă, laptop-urile folosesc o placă de rețea wireless, care are avantajul
Page |

de a se conecta la internet prin Wi-Fi, în orice loc unde există un router

sau un dispozitiv de rețea.
Pentru controlul prin software, este necesar instalarea unui driver, fie cel dat de
firma producătoare, fie unul compatibil cu sistemul de operare utilizat.

Un NIC e o placă ce este instalată în PC îi suportă funcșții de partajare a

mediului fizic, precum și de sincronizare. PC-urile mai noi si stațiile de lucru cu
interfețe de rețea integrate.

II. 4. Switch

Într-o rețea de computere switch (din engleză pentru „comutator”) este un

dispozitiv care realizează interconectarea diferitelor segmente de rețea pe
baza adreselor MAC. Dispozitivele hardware uzuale includ switch-uri, care
realizează conexiuni de 10, 100 sau chiar 1000 MB pe secundă, la semi-duplex sau
duplex integral. Într-o rețea de computere switch (din engleză pentru „comutator”)
este un dispozitiv care realizează interconectarea diferitelor segmente de rețea pe
baza adreselor MAC. Dispozitivele hardware uzuale includ switch-uri, care
realizează conexiuni de 10, 100 sau chiar 1000 MB pe secundă, la semi-duplex sau
duplex integral.
Page |

Semi-duplex înseamnă că dispozitivul legat astfel poate doar să trimită sau să

primească informații la un moment dat, în timp ce duplex integral înseamnă
posibilitatea trimiterii și primirii concomitente de informații.

Utilizarea extinderilor special proiectate fac posibilă realizarea unui număr mare
de conexiuni utilizând diverse medii de rețea, incluzând tehnologii utilizate curent,
precum Ethernet, Fibre Channel, ATM, IEEE 802.11.

Dacă într-o rețea sunt prezente doar switch-uri și nu există hub-uri, atunci
domeniile de coliziune sunt fie reduse la o singură legătura, fie (în cazul în care
ambele capete suportă duplex integral) eliminate simultan. Principiul unui
dispozitiv de transmisie hardware cu multe porturi poate fi extins pe mai multe
straturi, rezultând switch-ul multi-strat (multilayer).

Un Hub este cel mai simplu dispozitiv multi-port. Totuși, tehnologia folosită este
considerată depășita din moment ce un hub retrimite orice pachet de date primit la
toate porturile sale cu excepția celui de la care l-a primit. Atunci când se folosesc
calculatoare multiple viteza scade rapid și încep să apară coliziuni care încetinesc
și mai mult conexiunea. Prin folosirea switch-ului acest neajuns a fost rezolvat.

Există 4 metode de retransmitere a datelor:

 Cut-through

Fast-Forward-Switching - Switch-ul citește doar pana la adresa hardware a

cadrului, înainte de a îl trimite mai departe. Nu există detecție de erori la
această metodă.
b) Fragment-Free – Metoda încearcă să rețină beneficiile ambelor metode
prezentate anterior. Se verifică primii 64 de octeți din cadru, stocându-se
informația legată de adresare. În acest fel, cadrul își va atinge întotdeauna
destinația. Detecția erorilor este lăsată în seama dispozitivelor terminale de
la nivelele 3 și 4, de obicei fiind vorba de routere.
Page |

 Store-and-Forward – Stochează și trimite - Switch-ul

acționează ca un buffer și, în mod uzual, realizează o sumă de
control pentru fiecare cadru retransmis.
 Error-Free-Cut-Through/Adaptive Switching – Co-
mutare adaptiva - Metoda comută automat între cele trei metode
precedente.

O rețea cu switch central formează o topologie stea.

Tipuri
1. După formă
o Montabile în rack
o Nemontabile
2. După posibilitatea de configurare
o Neconfigurabile
o Configurabile
o Inteligente
Prima categorie nu posedă interfață de configurare. Ele se regăsesc uzual în
mediile SOHO (LAN și Small office/Home office).

Opțiunile de configurație pentru switch-urile din a doua categorie variază în funcție

de producător și de model. Modelele mai vechi utilizează o consolă serială.
Dispozitivele mai recente folosesc o interfață web (uneori se pot configura și prin
intermediul propriilor butoane, deși această situație nu este una tipică).

Switch-urile configurabile se regăsesc în rețele de dimensiuni medii/mari și

prezintă un preț și o calitate mai ridicate. Sarcina de configurare necesită de obicei
înțelegerea nivelului 2 al rețelelor.

Posibile caracteristici configurabile:

Page |

 activarea sau deactivarea unei raze de porturi de comutare;

 Setari viteza legatura (link) si setari duplex ;
 setări de prioritate pentru porturi;
 filtrare bazata pe adrese fizice MAC;
 folosirea protocolului Spanning Tree;
 monitorizarea de către SNMP (simple network management proto-
col) a dispozitivului și a legăturii;
 oglindirea porturilor (mirroring, monitoring, spanning);
 agregarea legăturilor (bonding, trunking);
 setările VLAN (Virtual Local Area Network).
 Control acces retea de tip 802.1x.
 IGMP snooping.

II. 5..Router-ele

Este un dispozitiv hardware sau software care conectează două sau mai
multe rețele de calculatoare bazate pe „comutarea de pachete” (packet switching).

Aceste rețele pot fi cu fir (în engleză wired) sau fără fir (în engleză wireless).
Funcția îndeplinită de rutere se numește rutare. În acest articol diferențierea între
rutere hardware și rutere software se face în funcție de locul unde se ia decizia de
rutare a pachetelor de date. Ruterele software utilizează pentru decizie un modul
al sistemului de operare, în timp ce ruterele hardware folosesc dispozitive
specializate (de tip ASIC) ce permit o viteză mai mare de comutare a pachetelor.
Router-ele, care sunt echipamente de dirijare (routing) a traficului de date
Page |

realizeazã conexiuni la un nivel arhitectural superior față de bridge-uri. Router-ele

asigură controlul fluxului pentru pachetele de date receptionate din LAN, prin
aceasta crescând siguranța conexiunii permițând si utilizarea unei varietăți de
subretele de interconectare. Diferite pachete pot în principiu să fie dirijate prin
rețele diferite, de exemplu pentru securitate sau din motive de cost.

Router-ele operează cu un protocol WAN specific sau cu un număr de protocoale.

Dacă sunt utilizate protocoale multiple pentru interconectarea LAN-urilor, un
manager poate fie selecta un router separat pentru fiecare protocol, sau să aibă un
router capabil de a recunoaște mai multe protocoale

În continuare sunt prezentate câteva caracteristici de bază ale router-elor

- operează la nivel LLC si rețea

- subrețelele conectate la router sunt independente

- practic nivelul rețea tinde să identifice arhitecturi de comunicat

Router-ele operează la nivelul 3 al modelului OSI. Ele folosesc deci adresele

IP (de rețea) ale pachetelor aflate în tranzit pentru a decide către care
anume interfață de ieșire trebuie să trimită pachetul respectiv. Decizia este luată
comparând adresa calculatorului destinație cu înregistrările (câmpurile) din tabela
de rutare. Aceasta poate conține atât înregistrări statice (configurate/definite de
către administratorul rețelei), cât și dinamice, aflate de la router-ele vecine prin
intermediul unor protocoale de rutare.

Tipul de router cel mai cunoscut de către consumatori este cel destinat
conexiunilor casnice și firmelor mici, ce nu fac decât să trimită pachetele IP între
calculatoarele din rețea și Internet, prin rețeaua unul furnizor de servicii
internet (ISP). Există totuși multe alte tipuri de routere care conectează rețele de
întreprindere sau rețele ISP.
Page |

Punctele de acces individuale sunt dispozitive fizice mici care seamănă foarte
mult cu router-ele broadband de acasă. Router-ele wireless utilizate pentru rețeaua
de domiciliu au puncte de acces integrate în hardware și pot lucra inclusiv cu
unități AP separate.

Mai mulți furnizori principali ai produselor Wi-Fi destinate consumatorilor fabrică

dispozitive access point, care permit companiilor să furnizeze conectivitate
wireless oriunde dispun de un cablu Ethernet de la

echipamentul AP la un router cu fir. Hardware-ul AP este format din

transmițătoare radio, antene și firmware.

Hotspot-urile Wi-Fi utilizează în mod obișnuit unul sau mai multe dispozitive AP
wireless pentru o zonă de acoperire Wi-Fi. De asemenea, rețelele din zona business
au instalate de obicei dispozitive AP în toate spațiile de birouri. În timp ce
majoritatea locuințelor necesită un singur router wireless, ce dispune și de funcție
AP pentru a acoperi un spațiu fizic, întreprinderile folosesc adesea mai multe din
acestea.

Tipul de ruter cel mai cunoscut de către consumatori este cel destinat
conexiunilor casnice și firmelor mici, ce nu fac decât să trimită pachetele IP între
calculatoarele din rețea și Internet, prin rețeaua unul furnizor de servicii
internet (ISP). Există totuși multe alte tipuri de rutere care conectează rețele de
întreprindere sau rețele ISP.
Page |

În imaginea de mai sus se poate observa un ruter Cisco ASM/2-32EM aflat în

serviciu la CERN în 1987.

- Informații generale

Ruterele conțin în general un sistem de operare specializat (ca de exemplu IOS de

la Cisco,[16] Junos de la Juniper[17] sau alternative open-source
ca OpenWRT[18]), RAM, NVRAM, memorie flash, unul sau mai multe procesoare,
precum și cel puțin două interfețe de rețea.

Ruterele pot conține de asemenea mai multe procesoare și ASIC-uri specializate în

comutarea de pachete. Sistemele extensibile bazate pe șasiuri, cum ar
fi Avaya ERS-8600, au mai multe ASIC-uri pe fiecare modul și permit o mare
varietate de porturi pentru rețele locale sau metropolitane, precum și conexiuni
personalizate. Pentru situațiile în care traficul este mai redus și costul este mai
important sunt folosite rutere mai simple. Folosind un software specializat
(precum Untangle, SmoothWall, XORP sau Quagga), orice calculator personal
poate deveni un ruter (poate oferi funcționalitatea de ruter).

Funcționare

Procesul de rutare are două părți distincte: determinarea căii optime, în care
ruterul folosește informațiile din tabela de rutare (inclusiv cele introduse
de protocoalele de rutare) pentru a învăța interfața de ieșire cea mai potrivită pentru
a trimite pachetele la o anumită destinație și comutarea pachetelor, care asigură
trimiterea unui pachet primit pe o interfață (de intrare) pe interfața de ieșire optimă.

Determinarea căii optime

Acestă parte a procesului de rutare duce la crearea unei tabele de rutare, care
conține adresa rețelei și masca de rețea, adresa următorului ruter și/sau interfața de
ieșire pentru destinația respectivă, precum și metrica și distanța administrativă.
Page |

Rețelele sunt plasate în tabela de rutare în ordinea descrescătoare a măștii de rețea

(de la rețele mai mici la rețele mai mari), iar ruterul le parcurge liniar.

Metrica și distanța administrativă sunt cele două metode de diferențiere între

diferitele rute către aceeași destinație. Distanța administrativă face diferența între
diferitele tipuri de rute (statice, dinamice și direct conectate). Felul în care se
calculează metrica diferă de la un protocol de rutare la altul, însă în general sunt
incluse informații ca întârzierea, lărgimea de bandă, distanța, cantitatea de trafic.
Metrica este relevantă doar pentru rute generate de același protocol de rutare, de
aceea are o importanță mai mică decât distanța administrativă.

Pentru rutele dinamice, procesul de alegere a căii optime este următorul:

1. Dacă rețeaua destinație nu există încă în tabela de rutare,
aceasta este introdusă;
2. Dacă rețeaua destinație este o subrețea a unei intrări din tabela
de rutare, sunt comparate distanța administrativă și metrica:
*Dacă acestea sunt identice sau ruta existentă are o metrică mai bună, nu se
efectuează nicio modificare;
*Dacă ruta nouă este mai bună, se introduce o nouă intrare în tabela de rutare,
înaintea vechii intrări, astfel încât ruterul să folosească această rută;
*Dacă rețeaua există deja în tabela de rutare, iar noua rută este mai bună, intrarea
este înlocuită.

Ruterele mențin starea rutelor în tabela de rutare, dar nu și starea pachetelor

individuale, deoarece acest lucru ar însemna o întârziere a comutării. Mai mult,
unele rutere folosesc pentru identificarea rapidă a interfețelor de ieșire o a doua
tabelă, numită FIB (engleză forward information base). Această tabelă este
optimizată pentru căutarea rapidă a interfețelor.

Comutarea pachetelor
Page |

Comutarea pachetelor este funcția de bază a unui ruter. Pentru a o îndeplini

corespunzător, ruterul trebuie să efectueze următoarele operații:
1. să examineze fiecare pachet sosit și să determine tipul acestuia
precum și adresa destinație,
2. să determine adresa următorului ruter (sau a destinației) către
care respectivul pachet trebuie trimis, prin examinarea tabelei de
rutare,
3. să determine interfața pe care urmează să fie transmis pachetul,
4. să determine adresa de nivel legătură de date a următorului
ruter (sau a destinației),
5. să reîncapsuleze pachetului cu informațiile de nivel doi și trei
corespunzătoare și să-l trimită pe interfața către destinație.
Crearea tabelei de rutare a fost descrisă în secțiunea anterioară. Dacă tabela nu
conține interfața, ci doar adresa următorului ruter (next hop), este aleasă interfața
aflată în aceeași rețea cu ruterul următor. Dacă adresa de nivel legătură de date a
acestuia nu este prezentă în tabela ARP a interfeței, se face o cerere ARP pentru a
o obține. Înainte de a transmite pachetul, este decrementată valoarea câmpului TTL
(time-to-live) din antetul IP, pentru a evita buclele de rutare.

Pentru forwardarea pachetelor IP, designul ruterelor încearcă să minimizeze

informațiile despre starea pachetelor păstrate de ruter. Odată ce un pachet a fost
expediat, ruterul nu va mai reține niciun fel de informație despre acel pachet.
Pachetele lipsă și corectarea erorilor sunt atributele nivelului transport.

Printre cele mai importante decizii care trebuie luate în cadrul procesului de
comutare este cum se procedează în cazul congestiei (adică atunci când sosesc mai
multe pachete decât poate procesa ruterul). În Internet sunt folosite trei politici
pentru această situație: aruncarea pachetelor din coadă care depășesc dimensiunea
memoriei tampon a ruterului (metodă cunoscută sub numele din engleză tail drop),
aruncarea pachetelor pe baza probabilității de apariție a congestiei în ruter
(engleză Random early detection) și aruncarea pachetelor pe baza probabilității de
apariție a congestiei pe o legătură/protocol (engleză Weighted random early
detection). Diferența dintre a doua și a treia metodă constă în faptul că funcția de
probabilitate folosită și pragul de la care începe aruncarea pachetelor pot fi diferite
în funcție de interfața de intrare sau de protocolul rutat.

Tipuri
Page |

Nivelul nucleu

Ruter de nucleu Cisco RS1

În cadrul companiei, un ruter de nucleu trebuie să asigure rutarea cu cea mai mare
viteză a pachetelor, fără să le manipuleze în niciun fel, fiind deci optimizate pentru
viteză. Un asemenea ruter interconectează ruterele de nivel distribuție din diferitele
locații ale companiei. Când compania nu are un sediu central unic, acest nivel
poate lipsi, rolul său fiind preluat de rețeaua de telecomunicații care asigură
interconectarea diferitelor sedii. În acest caz, nivelul distribuție devine nivelul
superior al arhitecturii.

Rutere pentru rețele de telecomunicații

În principiu, companiile de telecomunicații vor folosi în cadrul propriilor rețele o

arhitectură asemănătoare cu cea descrisă în secțiunea de mai sus. Diferențele vor
consta în numărul ruterelor și în felul cum se face interconexiunea cu alte rețele.

Majoritatea companiilor au un număr mic de rețele cu care se conectează (în

principiu cele ale ISPurilor care furnizează internet companiei), pe când
companiile de telecomunicații au interesul să aibă legături directe cu cât mai multe
rețele similare, pentru a micșora latența (întârzierea) pachetelor către orice locație
de pe glob.

Ruterele folosite pentru interconectarea între providerii de Internet (mai exact între
două sisteme autonome) și alte rețele mari vor folosi aproape întotdeauna
protocolul BGP pentru a schimba informații. În RFC 4098 sunt definite tipurile de
rutere ce folosesc BGP. Ruterele PE (Provider Edge Router) sunt plasate la
marginea unei rețele de ISP și folosesc eBGP pentru a discuta cu un ruter dintr-un
Page |

alt sistem autonom (AS). Ruterele SE (Subscriber Edge Router) sunt plasate la
marginea rețelei unui client și folosesc eBGP pentru a discuta cu un ruter al
providerului. De obicei, acest ruter aparține clientului.

Ruter de graniță între provideri interconectează ISPuri, păstrând conexiuni BGP cu

alte rutere din ASul celuilalt provider, iar ruterele de nucleu sunt plasate în
interiorul rețelei, nu la periferia sa, și comunică prin iBGP cu alte rutere de nucleu
sau de la marginea rețelei. Aceste rutere pot avea și alte funcții în cadrul
unor rețele private virtuale bazate pe o combinație de BGP și MPLS

Comutarea pachetelor
Comutarea pachetelor este funcția de bază a unui ruter. Pentru a o îndeplini
corespunzător, ruterul trebuie să efectueze următoarele operații:
1. să examineze fiecare pachet sosit și să determine tipul acestuia precum și
adresa destinație,
2. să determine adresa următorului ruter (sau a destinației) către
care respectivul pachet trebuie trimis, prin examinarea tabelei de
rutare,
3. să determine interfața pe care urmează să fie transmis pachetul,
4. să determine adresa de nivel legătură de date a următorului
ruter (sau a destinației),
5. să reîncapsuleze pachetului cu informațiile de nivel doi și trei
corespunzătoare și să-l trimită pe interfața către destinație.
Crearea tabelei de rutare a fost descrisă în secțiunea anterioară. Dacă tabela nu
conține interfața, ci doar adresa următorului ruter (next hop), este aleasă interfața
aflată în aceeași rețea cu ruterul următor. Dacă adresa de nivel legătură de date a
acestuia nu este prezentă în tabela ARP a interfeței, se face o cerere ARP pentru a
o obține. Înainte de a transmite pachetul, este decrementată valoarea câmpului TTL
(time-to-live) din antetul IP, pentru a evita buclele de rutare.

Pentru forwardarea pachetelor IP, designul ruterelor încearcă să minimizeze

informațiile despre starea pachetelor păstrate de ruter. Odată ce un pachet a fost
expediat, ruterul nu va mai reține niciun fel de informație despre acel pachet.
Pachetele lipsă și corectarea erorilor sunt atributele nivelului transport.

Printre cele mai importante decizii care trebuie luate în cadrul procesului de
comutare este cum se procedează în cazul congestiei (adică atunci când sosesc mai
multe pachete decât poate procesa ruterul). În Internet sunt folosite trei politici
Page |

pentru această situație: aruncarea pachetelor din coadă care depășesc dimensiunea
memoriei tampon a ruterului (metodă cunoscută sub numele din engleză tail drop),
aruncarea pachetelor pe baza probabilității de apariție a congestiei în ruter
(engleză Random early detection) și aruncarea pachetelor pe baza probabilității de
apariție a congestiei pe o legătură/protocol (engleză Weighted random early
detection). Diferența dintre a doua și a treia metodă constă în faptul că funcția de
probabilitate folosită și pragul de la care începe aruncarea pachetelor pot fi diferite
în funcție de interfața de intrare sau de protocolul rutat.

Tipuri
1.Rutere individuale

Router Wi-Fi Linksys WRT54G

!Pentru conectarea reședințelor individuale și a firmelor mici la serviciile de

internet prin cablu, DSL sau la rețele de cartier se folosesc rutere de mici
dimensiuni și nu foarte puternice. Majoritatea au inclus și un switch, iar unele
dintre aceste rutere suportă și conexiuni wireless, în special prin rețele Wi-Fi, dar
și GPRS, UMTS sau WiMAX.

Deși ruterele individuale prezente în acest moment pe piață asigură conectivitatea

la rețeaua locală la viteze de 100/1000 Mbps, multe dintre ele nu sunt capabile să
ruteze un asemenea volum de trafic. Acest compromis a fost făcut deoarece
majoritatea conexiunilor rezidențiale la Internet sunt limitate ca viteză de
către furnizor.

Funcționalitatea ruterelor pentru acasă este în general similară cu a celorlalte

rutere, dar acestea mai au o funcție suplimentară, și anume transformarea adreselor
IP a tuturor calculatoarelor din rețea într-o singură adresă IP publică, prin NAT.
Acest lucru face ca, din Internet, întreaga rețea locală să arate ca un singur
calculator, însă limitează numărul conexiunilor simultane (și implicit al
utilizatorilor) pe care le poate suporta ruterul.
2. Rutere pentru companii
Page |

Ruter Cisco 1800

Companiile folosesc rutere de toate dimensiunile. Cele mai puternice se află de

obicei în cadrul companiilor de telecomunicații și al centrelor de cercetare, dar
multe companii mari au la rândul lor nevoie de rutere puternice. Multe companii,
în special cele cu o răspândire geografică mare, folosesc un model de achiziție a
ruterelor cu trei nivele: acces, distribuție și nucleu (core).
Nivelul acces

Nivelul acces este punctul în care utilizatorii accesează rețeaua. El oferă lărgime de
bandă divizată între utilizatori și filtrare la nivelul 2 al stivei OSI, precum
și agregarea rutelor expuse de acest nivel către nivelurile suplimentare. Ruterele de
la acest nivel sunt asemănătoare ca performanțe cu ruterele pentru acasă și sunt
plasate la locații de la marginea rețelei, care nu au nevoie de reguli complicate de
rutare.
Nivelul distribuție

Nivelul distribuție asigură separația între nivelul acces și nivelul nucleu. Ruterele
de nivel distribuție agregă traficul de la mai multe rutere de acces, fie din aceeași
locație, fie din locații diferite, către nodul central al rețelei companiei. Ele asigură
și comutarea pachetelor între diferitele VLANuri ale companiei.

Ruterele de nivel distribuție sunt deseori responsabile de asigurarea calității

serviciilor într-o rețea cu arie geografică mare (WAN), astfel încât pot avea mai
multe interfețe WAN, multă memorie și putere de procesare. Acest tip de rutere
poate oferi acces și la anumite grupuri de servere sau chiar la unele rețele externe.
Dacă acest lucru se întâmplă, ruterele trebuie incluse în politica de securitate a
companiei. De aceea, sunt folosite firewalluri sau alte dispozitive de securitate.
Când firma este concentrată într-un singur campus, este posibil ca acest nivel să
lipsească. În acest caz, ruterele de acces, conectate la diferitele rețele locale, sunt
interconectate prin rutere de nucleu.
Page |

Capitolul III

6.Bridge

!De fiecare dată cînd într-o conversaţie sunt implicate mai mult de două persoane,
este necesar să se folosească nişte metode pentru a identifica fiecare participant.
Fiecare participant trebuie să aibă un nume2.
În terminologia reţelelor de calculatoare numele unui participant se
numeşte adresă. În reţelele locale 802 adresele sunt numere de 48 de biţi (6 octeţi).
Metoda standard de scriere a unei adrese foloseşte şase numere scrise în
Page |

hexazecimal, separate de liniuţe. Aceasta este, de pildă, o adresă validă: 8-0-20-c0-

ff-ee. IEEE are grijă ca în lume să nu existe două calculatoare cu aceeaşi adresă.
Acest lucru se face atribuind fiecărui fabricant un anumit spaţiu de adrese (descris
de primii 3 octeţi), fabricanţii apoi promit ca fiecare ``placă'' fabricată să aibă o altă
adresă.
Unicitatea adreselor, şi faptul că sunt suficient de multe, face operarea şi
administrarea reţelelor locale o treabă relativ simplă; în cele mai multe cazuri
instalarea unui calculator într-o reţea locală este ``plug-and-play'': nimic nu trebuie
configurat de către un administrator uman pentru a-l face să comunice cu celelalte 3.
Cînd un calculator vrea să trimită date altui calculator, atunci pune pe reţea un
pacheţel; în pacheţel se află, în afară de date, şi informaţii despre:
 Adresa destinaţie a datelor;
 Adresa sursă de unde au plecat datele;
 Informaţii despre cine este de aşteptat să consume datele la destinaţie
(numărul protocolului). Asta pentru că pe un calculator se pot executa simul-
tan mai multe programe de comunicaţii în reţea; numărul protocolului indică
căruia anume îi sunt destinate datele.
Anumite adrese sunt rezervate pentru a indica grupuri de calculatoare
(adrese multicast) sau ``toate calculatoarele de pe reţeaua locală'' (broadcast,
difuzare). Un calculator poate fi instruit să asculte unele adrese de tip multicast; în
acest fel o informaţie poate fi transmisă cu un singur pachet de la o sursă la mai
multe destinaţii.
Transmisiunile de tip multicast sunt utile într-o multitudine de circumstanţe:
 Pentru transmisiuni de tip teleconferinţă în care participă mai multe calcula-
toare;
 Pentru a descoperi cine oferă anumite servicii. De pildă atunci cînd este por-
nit un calculator dintr-o reţea Novell, el va vrea să vadă cine anume este
serverul de disc; atunci el va ``zbiera'' un pachet pentru toată lumea
conţinînd întrebarea ``care eşti server?''. Pentru că acest pachet este trimis pe
o adresă de broadcast, toate calculatoarele îl vor primi şi procesa, iar cel care
este chiar serverul de disc va răspunde. Pentru a trimite răspunsul va folosi
ca destinaţie chiar adresa sursă din pachetul ``broadcast'';
 Pentru a anunţa servicii interesante pentru toată lumea (ex.: server de disc);
 Sunt folosite de ``poduri'' (bridges) pentru a discuta între ele, după cum vom
vedea mai jos.
Page |

 Lucrurile par să stea ca şi cum transmisiunea unui pachet între calculatoarele

A şi B din figura 2 se face în doi paşi: de la A la bridge, şi de la bridge la B.
Pentru a lega însă cele două reţele într-un mod invizibil, ca şi cum ar fi una
singură, existenţa podului trebuie să fie indiscernabilă; podul trebuie să
fie transparent.
 Din cauza asta, podul capturează pachetul trimis de A, deşi acesta specifică
adresa B (care nu este tot una cu adresa podului). Podul apoi trimite pachetul
pe reţeaua Ethernet fără a schimba însă adresa sursă sau destinaţie din
pachet! Pachetul apare pe reţeaua Ethernet ca şi cum A ar fi fost cuplat
direct la reţea.
Întrebarea care se pune este: din moment ce podurile nu necesită nici un fel
de configuraţie manuală, de unde ştiu ele de fapt cînd trebuie să preia un pachet
şi cînd nu, şi de unde ştiu pe care dintre reţele să-i dea drumul?
De fiecare dată cînd într-o conversaţie sunt implicate mai mult de două persoane,
este necesar să se folosească nişte metode pentru a identifica fiecare participant.
Fiecare participant trebuie să aibă un nume2.
În terminologia reţelelor de calculatoare numele unui participant se
numeşte adresă. În reţelele locale 802 adresele sunt numere de 48 de biţi (6 octeţi).
Metoda standard de scriere a unei adrese foloseşte şase numere scrise în
hexazecimal, separate de liniuţe. Aceasta este, de pildă, o adresă validă: 8-0-20-c0-
ff-ee. IEEE are grijă ca în lume să nu existe două calculatoare cu aceeaşi adresă.
Acest lucru se face atribuind fiecărui fabricant un anumit spaţiu de adrese (descris
de primii 3 octeţi), fabricanţii apoi promit ca fiecare ``placă'' fabricată să aibă o altă
adresă.
.

!O topologie pentru care algoritmul de învăţare aşa cum este prezentat în text
eşuează datorită prezenţei ciclurilor.
Page |

Arborele de acoperire
Care e soluţia? Putem cere administratorilor de reţea să nu conecteze niciodată
reţele cu cicluri; în acest fel sunt singurii vinovaţi dacă aşa ceva se întîmplă.
Însă ideea de a conecta o reţea în mod redundant, în aşa fel încît între calculatoare
să existe uneori mai mult de un singur drum, este o idee foarte bună, pentru că
este rezilientă la erori. Dacă avem două conexiuni şi una dintre ele se strică,
cealaltă poate prelua traficul fără întreruperea conectivităţii.Clar, trebuie oferită o
altă soluţie. Aceasta constă în algoritmul prin care bridge-urile reduc orice reţea cu
cicluri la una fără cicluri, căzînd de acord ca anumite legături să nu fie niciodată
folosite.
În cazul în care topologia reţelei se schimbă, prin căderea uneia dintre legături,
bridge-urile recalculează legăturile folosite, refăcînd conectivitatea reţelei.
Dacă vedem o serie de reţele LAN ca noduri într-un graf, iar bridge-urile ca arce,
algoritmul care rezolvă problema expusă mai sus calculează ceea ce se
numeşte arbore de acoperire (spanning tree) al grafului. Acesta este un graf care
este arbore (nu are cicluri) şi cuprinde toate nodurile grafului. Acest algoritm a fost
inventat de Radia Perlman, şi este folosit de toate podurile transparente din lume.
Prezentarea algoritmului se bazează pe cea din cartea ei de la Addison-Wesley
``Interconnections'', pe care am recomandat-o şi cu alte ocazii. Radia Perlman este
o personalitate în lumea reţelelor; are un doctorat în domeniu de la MIT, şi a lucrat
mai bine de 10 la Digital în proiectare de protocoale. Multe din protocoalele de
rutare din Internetul de azi sunt bazate pe prototipurile folosite în DECnet (reţeaua
dezvoltată de Digital); de pildă protocolul OSPF (Open Shortest-Path First) este în
mare măsură creaţia Radiei Perlman.
Page |

Acest gen de algoritmi sunt foarte greu de înţeles, şi mai greu de proiectat, extrem
de greu de depanat şi aproape imposibil de certificat ca fiind corecţi. Asta pentru că
aceşti algoritmi sunt distribuiţi: fiecare entitate care participă în calcule are numai
informaţii parţiale despre întregul ansamblu, şi trebuie să reconstituie totul doar din
informaţiile primite. Vom vedea mai jos că o sumedenie de factori practici (cum ar
fi căderile unor staţii, erori tranziente, etc.) fac garantarea funcţionării unui astfel
de protocol în toate circumstanţele o treabă practic imposibilă. Dar înainte de asta
să vedem care este algoritmul de bază.
Algoritmul de votare
Algoritmul se bazează pe un set de mesaje de configurare pe care podurile le trimit
între ele, folosind o adresă multicast specială. Folosind mesajele de configurare,
toate podurile ajung la o aceeaşi concluzie despre topologia reţelei:
 Toate aleg un ``pod rădăcină'', de la care începe calculul arborelui de
acoperire;
 Fiecare pod calculează cea mai scurtă ``distanţă'' (într-un sens care va fi pre-
cizat mai tîrziu, care depinde şi de numele podurilor prin care trec mesajele,
nu numai de distanţa fizică) de la sine la podul rădăcină;
 Pentru fiecare reţea locală se alege un pod reprezentativ (designated bridge).
Acesta este podul de pe LAN care este cel mai apropiat de rădăcină. Toate
pachetele de pe acest LAN spre rădăcină vor fi transmise numai de podul
ales;
 Fiecare pod alege un port (o interfaţă, o conexiune la o reţea) care este cel
mai apropiat de podul rădăcină;
 Toate porturile selectate formează laolaltă arborele de acoperire.
Fiecare bridge transmite mesaje de configurare şi calculează în funcţie de mesajele
primite cum arată reţeaua. Un pod nu retransmite mesajele primite de la alte poduri
(aşa cum face cu mesajele care conţin date); fiecare mesaj de configurare deci
călătoreşte pe un singur LAN. După un număr de runde, fiecare pod are suficiente
informaţii pentru a deduce topologia corectă şi algoritmul se termină.
Fiecare bridge foloseşte drept nume (identificator, ID) un număr unic, de obicei
adresa uneia din interfeţele sale (întotdeauna aceeaşi). Pod-rădăcină va fi ales cel
care are cel mai mic ID.
Fiecare pod transmite un mesaj compus din trei bucăţi:
1. Cel mai mic ID de care a auzit vreodată de la vreun vecin;
2. Costul celei mai scurte cărări de la sine la podul cu cel mai mic ID;
Page |

3. Propriul ID.
Iniţial fiecare pod crede despre sine că este rădăcina, deci primul mesaj are forma
(ID meu, 0, ID meu). Cu vremea această opinie se schimbă pentru fiecare pod. Un
bridge primeşte într-una mesaje de configurare pe fiecare port, şi menţine pentru
fiecare port ``cel mai bun'' mesaj de configurare pe care l-a primit. ``Cel mai bun''
mesaj de configurare este obţinut comparînd:
1. Mesajele primite pe acel port;
2. Mesajele pe care podul se pregăteşte să le transmită pe acel port.
Un mesaj e ``mai bun'' decît altul dacă e ``mai mic'' în ordine lexicografică. Cu alte
cuvinte: (a, b, c) < (d, e, f) dacă:
1. a < d sau
2. a = d şi b < e sau
3. a = d şi b = e şi c < f
Podurile transmit simultan mesaje de configurare pe toate porturile. În momentul
în care un pod primeşte pe un port un mesaj mai bun decît ar fi vrut el să transmită,
atunci încetează să mai transmită pe acel port. Motivul este că mesajele pot deveni
doar din ce în ce mai bune cu trecerea timpului, deci propriul lui mesaj nu mai are
nici o şansă să devină cel mai bun pe acel LAN.
Un bridge îşi clasează apoi porturile în trei categorii:
 Portul dintre rădăcină; pe acest port bridge-ul a primit cel mai bun mesaj.
Acest port va fi activ (folosit) pentru toate comunicaţiile care merg/vin din-
spre rădăcină;
 Porturile pe care bridge-ul a trimis el însuşi cel mai bun mesaj. Pentru toate
LAN-urile legate la aceste porturi acest bridge este ``designated bridge''.
Aceste porturi sunt şi ele active.
 Toate celelalte porturi sunt blocate (inactive); pe ele nu vor fi transmise
niciodată mesaje, atîta vreme cît topologia reţelei nu se schimbă.
În exemplul din figura 4, rezultatul protocolului va fi că bridge-ul cu cel mai mic
ID devine rădăcină, iar celălalt îşi dezactivează ambele porturi.
Fragment dintr-o conexiune de reţele locale. b1 este pod desemnat pentru LAN-ul
D, iar b2 este pod desemnat pentru LAN-urile B şi C. Legătura (portul) lui b2 la D
este inactivă. Portul lui b2 la A este portul lui b2 spre rădăcină.
Page |

Rafinamente
Acesta este algoritmul distribuit pentru calculul arborilor de acoperire. Analizîndu-
l cu oarecare grijă putem să ne convingem de corectitudinea lui: algoritmul se
termină pentru că mesajele trimise vor fi din ce în ce mai ``bune'', pînă cînd numai
bridge-ul rădăcină mai vorbeşte, topologia stabilită nu va avea cicluri, pentru că cel
puţin un bridge într-un ciclu va fi forţat să-şi dezactiveze o interfaţă, şi topologia
stabilită va fi conexă (adică va lega toate reţelele), pentru că fiecare reţea o să aibă
un ``designated bridge'', şi pentru că orice lipsă de conectivitate între două părţi
este remediată de o rundă de mesaje. (Desigur, aceasta este o argumentaţie foarte
sumară.)
Pe de altă parte această demonstraţie este valabilă în cazul în care reţeaua este
stabilă (stable, quiescent); în momentul cînd se fac schimbări topologice ce se
întîmplă cu algoritmul? Dacă un bridge sau o reţea cad, sau dacă administratorul
adaugă noi bridge-uri, care încă nu ştiu de vechea configuraţie, cum de lucrurile
continuă să funcţioneze?
Aici lucrurile sunt mult mai problematice, tocmai pentru că e foarte greu de
imaginat dinainte orice tip de eveniment; pentru unele cazuri foarte exotice, cum ar
fi prezenţa unei defecţiuni care permite transmisiunea într-un singur sens, nici nu
există soluţii prestabilite.
Iată ilustrate unele dintre posibilele complicaţii şi soluţiile adoptate în practică:
Căderi:
fiecare bridge ``învecheşte'' (ages) mesajele primite; cînd acestea ating
senectutea, bridge-ul le uită complet şi re-iniţiază un calcul al topologiei. În
timpul unei funcţionări normale, bridge-ul rădăcină trimite periodic mesaje
de configurare (numite ``hello''), care cauzează fiecare pod să reconfigureze.
Page |

Dacă anumite mesaje nu mai apar din cauza unei căderi, vechea configuraţie
se învecheşte şi atunci cînd la cel puţin un pod dispare complet, acel pod
iniţiază o nouă execuţie completă a algoritmului, pentru a descoperi noua
topologie. Chiar alegerea acestor doi parametri: distanţa dintre hello şi
timpul de învechire, este o problemă foarte spinoasă: valori mici supra-
încarcă reţeaua cu mesaje inutile în timpul funcţionării normale, dar valori
prea mari fac descoperirea erorilor prea înceată. Valorile recomandate sunt
de 2, respectiv 20 de secunde.
Evitarea buclelor temporare:
apariţia unor bucle este o catastrofă, şi trebuie evitată cu orice preţ. Pentru ca
un pod nou adăugat să nu creeze o buclă, funcţionarea unui pod este
împărţită de standardul 802.1 în două etape:

 O etapă de învăţare, în care bridge-ul nu retransmite nici un fel

de pachete de date, pentru a nu cauza cicluri. Singura funcţiune este
de a schimba mesaje de configurare pentru a învăţa topologia;
 Etapa de funcţionare propriu-zisă, în care datele sunt transmise
conform cu arborele ales.
Conectivitate unidirecţională:
E posibil ca hardware-ul unui port să se strice, şi ca un bridge să fie
incapabil să primească pachete de la un anumit LAN, deşi poate transmite
perfect. În acest caz bridge-ul se va declara ``designated bridge'' pentru acel
LAN, ceea ce ar putea fi o decizie incorectă. Standardul nu specifică ce
trebuie făcut în acest caz; singura soluţie este detectarea şi repararea erorii
de către un operator uman.

7.Gateway

Media Gateway-ul (MG) convertește informația media (voce, video, date)

structurată într-un format folosit într-o rețea, la un alt format utilizat fie în cadrul
aceleiași rețele, fie în cadrul altui tip de rețea. Media gateway-ul joacă deci un rol
de translator de la un format la altul.

Funcțiile pe care un MG poate de asemenea să le îndeplinească într-o rețea sunt:

 rederea mesajelor audio-video
 funcții de IVR
 conferințe media
Page |

 (funcții de media bridge).

Spre exemplu, un MG ar putea fi terminatorul unor canale DS0 pentru o rețea cu
comutație de pachete și media stream-urile ale unei rețele cu comutație de pachete
(stream-uri RTP într-o rețea IP). Acest gateway poate avea capabilități de
procesare audio, video și T.120 separat sau în orice combinație și va avea
capabilități de full duplex pentru translatările media.

În informatică, o pasarelă sau o poartă de acces (în engleză, gateway) este un

punct din rețea (un server sau chiar o rețea specială) care servește ca intrare într-o
altă rețea [1]. Pasarela permite conectarea unor rețele informatice de natură,
protocoale de comunicații și autorități diferite, ca de exemplu o rețea locală (LAN)
și rețeaua Internet. Astfel, mai multe calculatoare, sau chiar întreaga rețea locală
poate avea acces la Internet prin intermediul pasaralei.

Pasarelele efectuează rutarea pachetelor în locul ruterului, dar pot efectua în același
timp și sarcini mai complexe. Cel mai adesea pasarelele servesc ca paravane de
protecție și servere proxy sau supraveghează calitatea serviciului .
Page |

Pasarelă incl. paravan de protecţie între o rețea locală (LAN) şi una de

arie largă (WAN)
Un gateway implicit servește ca punct de acces sau router IP pe care un
computer în rețea îl folosește pentru a trimite informații către un computer dintr-o
altă rețea sau pe internet. În mod implicit, pur și simplu înseamnă că acest gateway
este utilizat în mod implicit, cu excepția cazului în care o aplicație specifică un alt
gateway. Serverul implicit nici nu trebuie să fie un router; poate fi un computer cu
două adaptoare de rețea, unde unul este conectat la subrețea locală, iar celălalt este
conectat la o rețea exterioară.
Un gateway implicit permite calculatoarelor dintr-o rețea să comunice cu
computerele din altă rețea. Fără ea, rețeaua este izolată de exterior. Practic,
computerele trimit date care sunt legate pentru alte rețele (una care nu aparține
domeniului IP local) prin gateway-ul implicit.Administratorii de rețea configurează
capacitatea de rutare a computerului cu adresa de pornire a unui interval IP ca
poartă implicită și îndreaptă toți clienții către acea adresă IP.
CAPITOLUL IV.

CONCLUZII: În continuare ne vom referi la straturile reţea şi legătura de

date.Echipamentele folosite au o importanţă deosebită în desfăşurarea
acestor activităţi în reţea.

Echipamentele de retea au un rol deosebit deoarece oamenii comunica prin

intermediul internetului.
Page |

Funcționarea acestora consta in baza acestor echipamente de rețea.

BIBLIOGRAFIE
www.chip.ro
www.tomshardware.com
www.pc-zone.ro 
PRODUCTS

 Prezi Design

Cristian Berectari (Configurarea retelei IP)