Aspecte Dogmatice in Opera Lui Dostoievs

glasul
bisericii
Revista oficial` a Mitropoliei Munteniei "i Dobrogei

Anul LXXIv (2015), nr. 7-12 (iulie-decembrie)
Colegiul editorial
Preşedinte:
Preafericitul Părinte
† Daniel,
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Vicepreşedinţi:
† ÎPS Nifon al Târgoviştei
† ÎPS Teodosie al Tomisului
† ÎPS Calinic al Argeşului şi Muscelului
† ÎPS Ciprian al Buzăului şi Vrancei
† ÎPS Casian al Dunării de Jos
† PS Vincențiu al Sloboziei şi Călăraşilor
† PS Galaction al Alexandriei şi Teleormanului
† PS Ambrozie al Giurgiului
† PS Visarion al Tulcii
† PS Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei
Bucureştilor
Membri:
Editor: Preot Mihail-Simion Săsăujan
Redactori: Preot Dumitru Sorin Stoian, Constantin Gordon
Corector: Ioan Bușagă
Tehnoredactor: Mihai Mehedin
© Redacția revistei mitropolitane Glasul Bisericii

București, Bulevardul Regina Maria, nr. 1, bloc P5B, ap. 18, sector 4
Tel. 021.337.21.02
redactia@glasulbisericii.ro
www.arhiepiscopiabucurestilor.ro
ISSN: 1013-6789
Preafericitul Părinte
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Ședința Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei,
20 mai 2015
Cuprins
eDitorial
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române
și rangul ei de Patriarhie sunt
expresia libertății responsabile și
a demnităţii naționale bisericești 13
Pastorale
Pastorală la Praznicul Nașterii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos – 2015 19
† Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Mitropolit onorific
și Exarh patriarhal
† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului
† Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului
† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei
† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos
† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor
† Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului
† Ambrozie, Episcopul Giurgiului
† Visarion, Episcopul Tulcii
articole și stuDii
† Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Mitropolit onorific

și Exarh patriarhal
Misiunea educațională a Ortodoxiei Românești
prin intermediul parohiei și al școlii 95
Preot lect. dr. Corneliu-Dragoș Bălan
Aspecte antropologice
în opera lui Dostoievski 111
Preot dr. Mihai Iordache
Considerente generale privind
antropologia lui Karl Barth 129
Dr. Raul-Constantin Tănase
Structura dihotomică a omului
în concepţia Sfântului Grigorie de Nyssa 139
Preot dr. Grigore-Alexandru Meșteroaie
Edițiile Ceaslovului românesc 151
2015 – anul comemorativ al sfântului ioan Gură De aur și al marilor
Păstori De suflete Din eParhii
Lucrările Conferinței pastoral-misionare

semestriale de toamnă a clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor
cu tema „2015 – Anul comemorativ al
Sfântului Ioan Gură de Aur și al marilor
păstori de suflete din eparhii” 201
2015 – Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur
și al marilor păstori de suflete din eparhii 203
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Bucureștilor
Caracteristici ale marilor păstori de suflete români 209
Preot asist. dr. Alexandru Atanase Barna
Sfântul Ioan Gură de Aur,
învăţător al familiei creștine 217
Preot Petru Moga
Raportarea preotului la modelele
duhovnicești în pastorație 225
Monahia dr. Atanasia Văetiși
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur.
Hagiografie și iconografie 231
Preot conf. dr. Petre Comșa
Părintele Paisie Olaru – o trezvie filocalică 245
misiune și resPonsabilitate

Formarea continuă a slujitorilor Bisericii –
o necesitate misionară 261
Cuvânt de mulţumire și binecuvântare
pentru susținătorii orei de Religie 265
Cooperarea dintre parohie și școală
în contextul misiunii Bisericii și al responsabilității
față de generațiile viitoare 269
Mesaj de compasiune și apel la solidaritate în urma incendiului
de la clubul Colectiv din Capitală (31 octombrie 2015) 273
Biserica poporului român a contribuit intens la
Marea Unire a acestuia într-un stat unitar 275
Originea religioasă a dreptului, secularizarea lui și
nevoia actuală de dialog interdisciplinar 279
viața bisericească în mitroPolia munteniei și DobroGei

Agenda de lucru a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel
iulie-decembrie 2015 291
Comuniunea sfinților, izvor de binecuvântări 331
Sfinţii Trei Ierarhi – învățători,
rugători și ocrotitori ai Ortodoxiei 335
Catedrala Sfântul Mucenic Sava din Buzău
a fost sfințită 339
Album de cântări bisericești
în cinstea Maicii Domnului 341
Preot Gabriel Molocea, Preot Adrian Portase
Bucură-te, Sfinte Andreie, Apostole al Românilor! 343
Pelerinaj la Slobozia cu icoana Maicii Domnului
de la Mănăstirea Horaița 349
Protosinghel Sebastian Serdaru
Mâna Sfintei Maria Magdalena
din Muntele Athos a binecuvântat
Episcopia Alexandriei și Teleormanului 351
noutăți eDitoriale 357

Aspecte antropologice în
opera lui Dostoievski
Preot lect. dr. Corneliu-Dragoș Bălan
În Rusia comunistă, vreme de 70 de ani (1917-1991), credința

creștin-ortodoxă nu s-a pierdut, ceea ce l-a determinat pe Philip Yancey
să afle adevăratul motiv al oamenilor de a nu se dispensa de Ortodoxie în
detrimentul socialismului materialist, care s-a vrut o nouă religie, care să
răspundă nevoilor religioase ale omului și nefiind altceva decât o formă
laicizată a vechiului hiliasm. Berdiaev observa că socialismul marxist este
edificat astfel încât să fie antipodal creștinismului1. Răspunsul primit de
scriitorul american a fost într-adevăr edificator pentru ceea ce a reprezentat
opera dostoievskiană în conștiința poporului rus, explicându-i-se că, deși
creștinilor ruși le-au fost arse Bibliile și le-au fost dărâmate bisericile
creștine, aceștia n-au știut că le-au rămas operele literare excepționale ale
lui Tolstoi și Dostoievski.
Opera marelui romancier rus ia naștere și se dezvoltă în atmosfera
duhovnicească a mișcării filocalice din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea,
atunci când apar primele ediții ale Filocaliei în limba slavonă. Relevantă este
însă mărturia lui Alexandr Soljenițân, care susținea că autorul Karamazovilor
era considerat, înainte de a deveni un romancier consacrat, un creștin
veritabil, deoarece baza oricărei acțiuni din romanele sale este subiectul din
planul moral.
Feodor Mihailovici Dostoievski este cu siguranță cea mai importantă
personalitate a literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Marele
1
Nicolae Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, traducere de Radu Părpăuță, Iași, Ed. Institutului
European pentru Cooperare Cultural-Ştiințifică, 1992, p. 90.
112 GLASUL BISERICII
scriitor rus demonstrează prin scrierile sale un talent deosebit pentru înțelegerea
psihologiei umane, „căutându-L toată viața pe Dumnezeu”2.
Opera dostoievskiană este străbătută de tema antropologiei. În romanele sale,
scriitorul își îndreaptă atenția către oameni, spre natura și caracterul lor. Căutând
să arate sensul spiritual al omului, „cel mai mare metafizician rus” a evidențiat unele
adevăruri de credință creștină: libertatea, iubirea, credința, dar și tema eshatologiei.
Personajele dialecticianului rus sunt contrastante; pe de o parte zugrăvește creștini
„luminoși” (Mîșkin, Sonia Marmeladova, Aleoșa Karamazov), dar și nihiliști
„întunecați” (Arkadi Svidrigailov, Pavel Smerdeakov, Nikolai Stavroghin). Ca să
înțelegem în profunzime intențiile romancierului rus, trebuie să ținem cont de acest
element esențial, antropocentrismul, care ne obligă să facem un permanent recurs
la teologia creştină răsăriteană. Antropologia lui Dostoievski este orientată iconic;
el vede omul ca pe o ființă teologică care, deşi conține oarecum în sine lumea,
nu are ca scop lumea, ci pe Dumnezeu. Pentru Dostoievski, omul a fost creat ca
ființă liberă, conştientă şi responsabilă, prin urmare, el nu depinde în întregime de
Dumnezeu, ci îşi poate trasa singur drumul în viață; el transcende ordinea creată,
fiind înzestrat ontologic cu puterea de a deveni sfânt. Este vorba de libertatea ca
atribut ontologic al omului, de libertatea față de mecanismele complexe ale lumii
exterioare care compun ansamblul legilor naturii.
Scriitura dostoievskiană este un tablou al antitezelor manifestării umane,
sfâșiată în permanență între stază și extază. Personajul dostoievskian este adept
al manifestării demonice sau al contemplării divine, ceea ce determină analiza
care gravitează între doi poli: spre alegerea între suprema libertate sau suprema
depersonalizare, spre credința în Dumnezeu sau încrederea în propriile puteri,
spre iubire sau ură, spre căutarea căii spre veșnicie sau spre „înveșnicirea telurică”.
Omul dostoievskian urcă şi coboară treptele suferinței, însă la capătul lor
îl aşteaptă fericirea supremă, şi aceasta este lumina iubirii lui Dumnezeu. Iubirea
şi credința, adevăratele căi ale luminii, se întrepătrund, conducând spre salvarea
ontologică a omului.
Acest întreg tablou dostoievskian ia naștere având la bază preceptele
evanghelice.
Biruința binelui asupra răului se înfăptuiește prin iubire. Suferința are rol
purificator, iar izbăvirea omului se realizează prin credință. Credința îi presupune
pe Dumnezeu şi pe om ca fiind persoane, Creatorul fiind suprema realitate
personală. Iar între aceste realități personale, singura legătură mântuitoare o
reprezintă credința. Ca persoană, omul este liber, iar credința este întotdeauna
legată de libertate. Credința nu este numai un act intelectual, ci, înainte de toate,
2
N. Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, p. 14.
articole 'i studii 113
este o faptă morală, pentru că a te depărta de lume şi a te ataşa Mântuitorului
înseamnă a-L iubi, iar iubirea presupune eforturi de voință. Credința e „viața care
dă viață” şi ar putea fi definită ca răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu.
1. Reflectarea învățăturilor evanghelice în opera dostoievskiană

Dostoievski își încadrează romanele în cadrul unui paralelism cu pildele
evanghelice, astfel încât dezvoltarea narativă ține cont de modelul scripturistic inițial.
1.1. Crimă şi pedeapsă

Romanul Crimă şi pedeapsă folosește ca paradigmă pericopa evanghelică
de la Ioan 11, 1-45, în care se vorbeşte despre învierea lui Lazăr, fragment care
este actualizat în roman prin intermediul episodului în care Sonia Marmeladova
îi povesteşte exact acest moment lui Raskolnikov, anticipând astfel proxima
transfigurare şi „înviere din morți” a acestuia; de asemenea, Rodion se pleacă
până la pământ, sărutându-i picioarele Soniei şi spunând: „Nu m-am plecat în
fața ta, ci în fața întregii suferințe umane […]”. În fapt, învierea lui Lazăr –
relatată doar de Sfântul Evanghelist Ioan, teologul luminii –, aleasă paradigmatic
în acest context de Dostoievski, semnifică învierea din păcat, pentru că moartea,
din perspectiva creștină, implică două aspecte: moartea trupească, dar și moartea
spirituală. Rodion Raskolnikov – un nihilist individualist care considera că „totul
este permis” – ucide o bătrână cămătăreasă, dar şi pe sora acesteia. El considera că
oamenii comuni trebuie să se supună legilor, nu şi oamenii excepționali, aşa cum
se credea el a fi. După săvârșirea omorului, începe o preocupare care ajunge la
obsesie pentru crimă. O cunoaşte pe Sonia, care îl determină să-şi mărturisească
fapta, şi este condamnat la nouă ani de închisoare în Siberia, unde merge şi
Sonia. În închisoarea siberiană, ajutat de lecturile scripturistice, Raskolnikov
ajunge ca, prin experierea suferinței remușcării, a penitenței pedepsei, să simtă
purificarea și izbăvirea păcătoșeniei, să realizeze mântuirea prin suferință, ceea ce
determină o re-centrare radicală.
Aşa cum se întâmplă şi în cazul majorității personajelor dostoievskiene,
Raskolnikov şi Sonia străbat un impresionant labirint al suferinței, asemenea
unui Sisif care nu renunță la menirea lui. Tocmai atunci când ar părea că totul
este pierdut, că omul nu mai poate fi salvat din labirintul tenebros în care se
adânceşte tot mai mult, apar, pentru cel aflat în suferință, mai multe fire ale
Ariadnei, dintre care cel mai important este credința în Dumnezeu. Credința
în Dumnezeu se leagă de iubire sau porneşte din iubire. Raskolnikov ajunge
la a experimenta credința şi iubirea lui Dumnezeu, dar totodată şi iubirea
necondiționată a Soniei. Studentului nihilist i se pare aproape neverosimilă lipsa
de dispreț a Soniei pentru faptele lui şi tocmai iubirea ei reuşeşte să-i îmblânzească
ura: „[...] îşi ridică deodată capul, privind-o îndelung, nemişcat. Dar nu întâlni
decât privirile ei neliniştite şi îngrijorate până la durere. Asta era iubire! Ura lui se
risipi ca o nălucire”3. Iubirea pe care începe să o simtă pentru credincioasa Sonia
îl determină să-L regăsească în sufletul său şi pe Dumnezeu: „Oare e cu putință
ca, acum, credința ei să nu fie şi credința mea?”4.
Prin urmare, prin credință şi prin iubirea pentru aproapele, personajele
dostoievskiene au posibilitatea de a-şi purifica şi mântui sufletul, înălțându-se
moral şi spiritual. Astfel, iubirea şi credința sunt adevăratele virtuți, prin care omul,
urmându-le, ajunge să se împace cu sine. Cel îndepărtat de Dumnezeu rătăceşte
în propriile tenebre, în propria-i închisoare pe care şi-a făurit-o. Aceste gânduri
întunecate se nasc tocmai în spațiile închise lipsite de lumina lui Dumnezeu.
Locuința mizeră a lui Raskolnikov se aseamănă unui coşciug şi contribuie, aşa
cum recunoaşte studentul criminal, la germinarea ideii sale nefaste: „[...] atunci
m-am retras ca un păianjen în ungherul meu. Mi-am văzut bârlogul, ai fost acolo
[...]. Ştii, Sonia, că încăperile strâmte şi joase sufocă sufletul şi spiritul?”5.
1.2. Demonii
Ideea sacrificiului, a eliberării conștiinței printr-o penitență a eului empiric
o regăsim și în romanul Demonii, care este centrat pe fragmentul evanghelic al
demonizaților din ținutul Gadarenilor, relatat în Evanghelia după Luca (8, 32-
37), episod redat chiar la începutul romanului, sub forma unui motto. Vindecarea
demonizatului din Capernaum, a demonizatului mut și orb, vindecarea fiicei
cananeencei „chinuită de un diavol” sau vindecarea copilului lunatic sunt câteva
din tămăduirile săvârșite de Fiul lui Dumnezeu pentru a evidenția că puterea
răului poate fi biruită. Caracteristica esențială a celui posedat în totalitate de
diavol este aceea că un astfel de om nu mai poate iubi, realitate ilustrată și de
romancierul rus prin personajele zugrăvite în Demonii.
Bătrânul Verhovenski, Stepan Trofimovici, este unul din aceste personaje.
Fost profesor universitar, care nu ia în derâdere credința creștină, spune pe patul de
boală că toți eroii care roiesc în jurul lui și cu care s-a identificat o vreme (Liputin,
Șatov, Virghinski) sunt „o pepinieră de idei libertine, de ateism și depravare [...],
3
Feodor Mihailovici Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, traducere de Nicolae Gane, București, Ed.
Polirom, 2007, p. 454.
4
F.M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă…, p. 594.
5
F.M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă…, p. 454.
oameni îndrăciți în care a intrat spiritul rău al veacului”6. Ateismul lor conduce la
crimă sau la neantizarea de sine, care va fi exprimată prin sinucidere. „Oamenii
îndrăciți în care a intrat spiritual rău al veacului” sunt „eroi tineri de la jumătatea
veacului al XIX-lea, posedați de ideea revoluționară a liberalismului”7.
Dostoievski îi judecă extraordinar de aspru pe intelectualii care, rupându-
se de viața poporului lor, se supun cu totul ideilor străine venite din afară, și mai
ales ideilor revoluționare. Nicolae Stavroghin este omul în jurul căruia se învârt
toți acești tineri revoluționari. El ajunge să se sinucidă în cele din urmă, fiind
posedat de diavol.
Confesiunea lui Stavroghin este elocventă în acest sens, pentru că, în
timpul dialogului pe care îl are cu episcopul Tihon, Stavroghin mărturisește:
„Eu nu iubesc, cel puțin pe cei care încearcă să se fixeze în sufletul meu”. Această
imposibilitate de a iubi a celor posedați este „o trăsătură de psihologie diabolică”,
pentru că „diavolul nu voiește niciodată să fie demascat, și atunci, ori de câte ori e
dat pe față, protestează categoric”8. Comportamentul acesta nevrotic-depresiv al
celor posedați este sugestiv explicat într-o lucrare recentă: „Nu te poți bucura de
nimic [...]. Nu mai poți să ai încredere în cineva, să fii atins, să plângi”9.
Stavroghin merge la episcopul Tihon, un duhovnic foarte cunoscut, cu
dorința de a se mărturisi și a se pocăi, recunoscând că i se întâmplă să vadă și să
6
Valeriu Cristea, Dicționarul personajelor lui Dostoievski, Iași, Ed. Polirom, 2007, p. 863.
7
Nichifor Crainic, Dostoievski și creștinismul rus, Constanța, Ed. Sfinții Martiri Brâncoveni,
2013, p. 79.
8
N. Crainic, Dostoievski și creștinismul rus, p. 123.
9
Andrew Solomon, Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, București, Ed. Humanitas, 2014,
p. 26. Autorul relatează cazul lui Phaly Noun, o femeie din Cambodgia, care, în timpul stăpânirii
khmerilor roșii (numele dat adepților Partidului Comunist care a condus Cambodgia între 1975-
1979), a fost ridicată de acasă împreună cu soțul și cei trei copii (o fiică de 12 ani, un fiu de 3 ani și
un prunc abia născut). Soțul a fost trimis într-un loc despre care n-a știut mult timp, iar când s-au
reîntâlnit a aflat că fusese bătut cu sălbăticie peste cap și gât, ceea ce a avut ca urmare o deficiență
mintală serioasă. Dar asta nu e tot. Phaly a fost luată împreună cu copiii de soldați și obligată să
muncească la țară. Pe drum, un grup de soldați i-au omorât fiica, iar ei i-au legat mâinile la spate
și i-au înfășurat picioarele cu o frânghie. Au silit-o să stea în genunchi, au legat-o cu o tijă de
bambus și au silit-o să se aplece peste o baltă de noroi, așa încât trebuia să-și încordeze picioarele
pentru a nu se dezechilibra. Scopul era ca, atunci când avea să fie sleită de puteri, să cadă în
față, în noroi, și, neputând să se miște, să se înece acolo. Băiatul ei de trei ani plângea alături.
Bebelușul era legat de spatele ei, ca să se înece în noroi când cădea ea: ar fi fost ucigașa propriului
prunc. A reușit să scape și împreună cu cei doi copii a fugit în jungla din nord-estul Cambodgiei.
A stat mai bine de trei ani în junglă, nedormind niciodată în același loc și mâncând frunze și
rădăcini. Din pricina malnutriției, a început să-și piardă puterile, laptele i-a secat, iar pruncul pe
care nu-l putea hrăni i-a murit în brațe. Ea și copilul celălalt au izbutit să rămână în viață și să
treacă prin perioada războiului civil. Phaly Noun a înființat apoi un centru pentru femeile care au
avut de suferit din cauza acestui război şi care manifestau forme ale depresiei.
simtă lângă el prezența unei ființe rele, grotești și totuși raționale. Această ființă
i se înfățișa sub diferite aspecte și caractere, dar totdeauna era aceeași. În discuția
cu episcopul Tihon, Stavroghin recunoaște: „Eu cred în diavol, cred în el”, fiind
curios, în schimb, dacă duhovnicul crede în existența lui Dumnezeu. Și, după
ce ierarhul mărturisește credința în Dumnezeu, Stavroghin devine ispititorul:
„Atunci, dacă crezi în Dumnezeu, poți tu să muți munții din loc, fiindcă așa
spune la Evanghelie?”, făcând aluzie la prima din cele trei ispitiri din pustiu ale
Mântuitorului: „Dacă ești tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă
pâini” (Matei 4, 3).
Discuția dintre cei doi se concentrează în continuare asupra ateismului.
În convorbirea dintre diavol și călugăr, observăm alternanța dintre uman și
diavolesc din personajul care este în fața duhovnicului, pentru că de cele mai
multe ori vorbește diavolul direct cu călugărul. „Ateismul desăvârșit – zice Tihon
– este în vârful scării, pe treapta penultimă, care duce la credința desăvârșită”.
Într-adevăr, poate că nimeni nu este mai aproape de Dumnezeu, în afară de
credincioșii propriu-ziși, nimeni nu este mai aproape de Dumnezeu decât un
ateu. De fapt, un ateu crede în Dumnezeu. Lupta unui ateu nu este o luptă
împotriva existenței lui Dumnezeu, ci un refuz de a-L recunoaște pe Dumnezeu,
o luptă împotriva lui Dumnezeu, nu a existenței Lui. Dar tocmai această luptă
împotriva lui Dumnezeu este o afirmare a existenței lui Dumnezeu. Ateismul
însuși afirmă existența lui Dumnezeu și astfel este așa de aproape de credință, de
Dumnezeu. De aceea este o penultimă treaptă a scării care duce la Dumnezeu.
Un caz caracteristic este cel al lui Nicolai Stavroghin, care spune că un fir de păr a
lipsit ca el să fie un fanatic creștin. În toată această discuție cu episcopul Tihon, dar și în
toate manifestările sale, se manifestă în Stavroghin alternanța între spiritul diabolic și
umanitatea din el, care vrea să se salveze din posesiunea diabolică. Nu izbutește să se
elibereze de această posesiune a răului și, în cele din urmă, îi arată lui Tihon un fel de
testament, o mărturisire pe care a scris-o și pe care ar vrea s-o dea lumii ca să vadă
cine a fost el. I-o înmânează lui Tihon pentru a o citi. Este o adevărată mărturi-
sire care dă titlul unuia dintre capitolele cărții: Mărturisirea scrisă a lui Stavroghin.
Recunoaște că n-a iubit pe nimeni, fiindcă nu poate iubi oameni, nici prieteni,
nici femei, nimic. Dar la un moment dat, în Petersburg, și-a bătut joc de o fetiță
de 12 ani, care s-a spânzurat. Această crimă l-a obsedat toată viața lui. Va căuta
să fugă. Matrioșa îl va urmări cu figura ei necontenit și pretutindeni. Și aceasta
este de fapt crima care stârnește în el, în pragul sinuciderii, necesitatea de a veni
la duhovnic pentru a se mărturisi. Stavroghin, deși a reușit să-și mărturisească
crima indirectă, era neliniștit, iar episcopul Tihon simte acest lucru. Tihon îi spune:
„Ești gata să săvârșești o nouă crimă și cea mai grozavă”, fiindcă duhovnicul observase
în acest personaj crima nouă, sinuciderea. Atunci, furios că i-a descoperit ultimul secret,
pleacă trântind ușa și strigă: „Blestemat psiholog ce ești”. Într-un final, Stavroghin se
sinucide.
Un alt personaj evidențiat în acest roman este Kirillov, un raționalist ateu,
care ajunge la teoria că supremul bine în viață este sinuciderea, antinomic crucii
suferinței pe care o afirmă Raskolnikov. Kirillov simte că este dator să se împuște,
tocmai pentru a-și dovedi că el însuși este Dumnezeu.
„Dacă Dumnezeu există – sună unul din raționamentele lui Kirillov –
înseamnă că totul se reduce la voința Sa și că, în afara voinței Sale, eu nu pot să
fac nimic. Dacă însă Dumnezeu nu există, atunci totul devine voință a mea și eu
sunt chemat să-mi manifest propria mea voință”10.
Expresia cea mai înaltă a libertății nu poate fi, în concepția lui Kirillov,
decât sinuciderea; prin sinucidere, eroul crede a demonstra omenirii întregi faptul
că fiecare poate dispune de propria viață după bunul său plac, că are drepturi
depline asupra ei.
Astfel, orgoliul identificării cu divinitatea îl pierde pe Kirillov. Tipologia
lui Kirillov poate fi cu ușurință apropiată de a Supraomului propovăduit de
Nietzsche, tocmai pentru că, dorind a fi fideli propriei voințe de putere, îl
neagă pe Dumnezeu. Moartea lui Dumnezeu înseamnă nașterea Supraomului,
așa cum susținea Nietzsche: „Dar Dumnezeu e mort! […] De când e-n groapă
Dumnezeu, ați înviat voi […]. Dumnezeu e mort. Dar noi, noi vrem acum
să trăiască Supraomul!”11. Ucigându-L pe Dumnezeu, omul vrea să-și afirme
propria voință și libertate, însă acest fapt îl înfăptuiește în detrimentul altor
semeni: Șatov, în cazul lui Kirillov, bătrâna cămătăreasă și Lizaveta, sora ei, în
cazul lui Raskolnikov. Astfel, confruntarea cu Dumnezeu conduce la moartea
spirituală a omului.
1.3. Frații Karamazov

În 1869, Dostoievski a elaborat planul unei opere monumentale, pe care
intenționa să o intituleze Hagiografia unui mare păcătos, proiect care nu se va
realiza niciodată. Acest program însă va da totuși naștere ultimelor trei romane
ale scriitorului: Demonii, Adolescentul, Frații Karamazov. Romanul Frații
Karamazov folosește ca punct de plecare textul de la Ioan 12, 24: „Adevărat,
adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri,
rămâne singur, iar dacă va muri, va aduce multă roadă”. Versetul acesta ar trebui
F.M. Dostoievski, Demonii, traducere de Nicolae Gane, Iași, Ed. Polirom, 2007, p. 268.
10
Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toți şi pentru nimeni, traducere de
11
Victoria Ana Tăuşan, București, Ed. Edinter, 1991, p. 321.

explicat astfel: „Acela care își iubește propria viață, acela care își apără și își
ocrotește propria personalitate, acela le va pierde; dar acela care și le va dărui („qui
en fera l’abandon”) le va face cu adevărat viabile, le va asigura o viață veșnică”12.
Lumea Karamazovilor este o lume a păcatului, excepție fiind Aleoșa, singurul chip
luminos, capabil de a experia suferința care îi poate asigura veșnicia. Sugestivă în
evidențierea versetului evanghelic ioaneic este Legenda Marelui Inchizitor, pentru
că sunt puse față în față două temeiuri fundamentale: libertatea și constrângerea,
credința în rostul vieții și necredința în vreun rost, iubirea divină și mila atee față
de oameni, Hristos și Antihrist.
Familia Karamazovilor este una de oameni înstăriți; tatăl lor, bătrân şi
libertin până la extrema limită, a avut două soții. Cu prima dintre ele a avut
primul copil, Dmitri, cu a doua soție pe ceilalți doi copii legitimi, Ivan şi Aleoşa,
iar cu o cerşetoare pe Smerdiakov, copilul care este lacheu în casă.
Dmitri Karamazov are profilul omului desfrânat, chefliu, cheltuitor, când
bun, când rău, un om teluric, unul din eroii care întrupează un fel de forțe oarbe
ale naturii, neajunşi încă la nici un fel de conştiință.
Al doilea fiu, Ivan Karamazov, reprezintă, dincolo de teluric, stadiul acesta
de conştiință morală eronată, fiindcă este întemeiată pe o educație eronată. Fără
îndoială, din punctul de vedere al problemelor intelectuale care se pun, este cel
mai interesant personaj din roman. Ivan Karamazov – un raționalist, un filosof,
un literat şi un necredincios – simbolizează tragedia îndoielii unui om care nu
poate ajunge niciodată la credință, deşi obsesia lui permanentă este ideea de
Dumnezeu, pe Care nu poate ajunge să-L recunoască.
Al treilea frate este Aleoşa, un personaj complet, sintetic, care
înmănunchează toate virtuțile creştine, devenind omul lui Dumnezeu. Fire
sensibilă, înclinat spre rugăciune, iubitor de oameni şi de adevăr, pregătit
oricând pentru a se jertfi pentru ceilalți, trăind fără compromisuri sau jumătăți
de măsură, o transfigurare a iubirii hristice în faptă, un simbol de puritate şi de
compasiune fără limite, însoțit mereu de râvna şi pasiunea pentru Dumnezeu şi
semeni, Aleoşa este un herald al binelui, un exemplu în viață al unui creştinism
profesat în mod autentic. Spre finalul vieții, Dostoievski mărturisea viziunea sa
asupra acestui personaj:
„Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepțional în el. N-are nici un defect fizic
şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepțională. Este, după părerea mea, un
realist […], Aleoşa este realismul creştin pe două picioare”13.
12
Liviu Petrescu, Dostoievski, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1971, p. 10.
13
În Aleoşa, marele romancier rus a revărsat toate virtuțile, atât cele teologale,
cum ar fi: credința, nădejdea şi dragostea, cele cardinale, precum: cumpătarea,
dreptatea şi tăria, dar şi cele exersate prin har: umilința, dărnicia, curăția,
blândețea, sârguința, ascultarea, disciplina, iertarea şi mila. Pe Aleoşa nu-l atinge
niciuna dintre patimile tuturor celorlalte personaje dostoievskiene, care mereu se
află în luptă cu ele sau se complac în ele, confundându-se tot mai mult. De aceea,
putem afirma că singura figură care oarecum se remarcă în panoplia caracterelor
dostoievskiene şi care este un personaj finit, dar şi pe deplin conturat ca evoluție,
este Aleoşa Karamazov.
„Aleoşa – precizează autorul romanului – se hotărâse să ia calea mănăstirii,
singura cale ce-i captivase imaginația, oferind inimii sale zburdalnice un ideal,
acela de a ieşi din bezna răutății lumeşti la lumina iubirii”14. Aleoşa ajunge ucenic
la mănăstire, având intenția să se călugărească, însă starețul Zosima i-a poruncit
ca viața lui să se petreacă în lume, pentru că el este făcut să se lupte direct cu răul
în lume, să ia viața în piept.
În clipa în care starețul Zosima moare, Aleoșa, asemenea majorității
creștinilor care vedeau în el un sfânt, credea că trupul lui nu va putrezi, ceea ce nu
s-a întâmplat, motiv pentru care Aleoșa, împreună cu mulți dintre credincioşii
care îl cunoşteau îndeaproape pe starețul Zosima, au un moment de neîncredere,
de răzvrătire chiar împotriva lui Dumnezeu, considerând că i se face o nedreptate
starețului. În fapt, credința şi iubirea lor sunt puse la încercare.
Cu sentimentul dreptății lezate – lui i se părea că Dumnezeu îl nedreptățise
pe starețul Zosima, făcându-l de râsul lumii, prin această așa de rapidă putrezire a
trupului său −, cu acest sentiment de durere, Aleoşa se întoarce seara la mănăstire,
în jurul catafalcului starețului. Între pericopele evanghelice care se citesc la
moartea unui monah, este și cea care vorbeşte despre minunea prefacerii apei
în vin la Nunta din Cana Galileii. Când a intrat Aleoșa, se citea tocmai această
pericopă evanghelică. Pe măsură ce ascultă, își face reflecțiile lui de om obosit.
Când pasajul din Sfânta Evanghelie se încheie, Aleoșa adoarme, dar, dormind ca
și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nu s-ar fi întâmplat această trecere
în vis, nunta din Cana Galileii continuă să se desfășoare mai departe în somnul
lui. Această nuntă îi apare deodată răsturnată în ordinea ei supranaturală; îl vede
pe starețul Zosima, vesel, petrece împreună cu ei, bea el însuși din vinul care se
obținuse din apă și este de o cerească bucurie; cu această bucurie îl întâmpină pe
Aleoșa și îl îndeamnă să privească și el strălucirea de soare a Mirelui acestei lumi,
Care participă la nuntă.
F.M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I, traducere de Ovidiu Constantinescu şi Isabella

14
Dumbravă, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 110.

După această scenă a visului și această viziune a unei nunți cerești, a unei
nunți răsfrânte dincolo, în lumea supranaturală, Aleoșa se deșteaptă și nimic din
îndoiala lui de mai înainte nu mai este în sufletul lui. Iese afară în noapte; era
un cer înstelat, cum rareori se poate vedea, o noapte clară, albastră, în care însuși
pământul se sărută cu cerul, și în această noapte sufletul lui se desface într-un
înalt extaz de religiozitate, fără nimic anormal sau excepțional în el. Orice urmă
de îndoială dispăruse din sufletul acestui tânăr și acum lucrurile i se păreau că
își au mersul lor normal și că starețul Zosima n-a fost deloc nedreptățit, căci
Dumnezeu a făcut ca trupul lui să putrezească imediat.
În fapt, adevărul pe care Dostoievski îl exprimă prin „visul lui Aleoşa” – prin
care explică magistral legătura dintre nunta din Cana Galileii şi faptul putrezirii
trupului starețului Zosima – este acela expus încă de la începutul romanului prin
versetul preluat din Evanghelia după Ioan: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă
grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va
muri, va aduce multă roadă” (12, 24), şi anume că transfigurarea este cea care stă
la baza întregului creştinism pentru că, în esență, creştinismul este transfigurare
a naturii (naturalului) către o ordine supranaturală.
În romanul său de maturitate – Frații Karamazov, ultimul său roman –,
Dostoievski introduce Legenda Marelui Inchizitor, un pamflet de geniu, cum îl
numeşte Nichifor Crainic, fiind „piscul creației sale şi încununarea dialecticii
sale”15. Acest poem literar este compus de Ivan Karamazov şi citit fratelui său,
Aleoşa Karamazov, într-o cârciumă modestă, în care cei doi vorbeau despre
existența şi inexistența lui Dumnezeu. În această Legendă întâlnim exprimată
concepția atee despre lume şi univers a lui Ivan. Acesta imaginează o povestire
în care Mântuitorul a revenit pe pământ, pe vremea marii Inchiziții din Spania,
la Sevilla, când Biserica Romano-Catolică ardea pe rug pe oricine era bănuit ca
fiind eretic. Marele Inchizitor era un bătrân de 99 de ani. Mântuitorul apare
modest, în haină săracă, pe străzile Sevillei, mulțimea recunoscându-L imediat.
„Fireşte, nu e vorba de cea de-a doua venire din veacul de apoi, când avea
să se înfățişeze – după cum El Însuşi făgăduise – în toată slava Sa cerească [...].
Apare din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste, şi totuşi, oricât ar
părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este El”16.
Auzind Marele Inchizitor, Îl cheamă şi-L bagă în ocnă. Noaptea, bătrânul
merge la El şi îi face unul dintre cele mai sugestive rechizitorii care s-ar putea
face din partea unui ateu.
15
16
F.M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I, p. 443.
În Legendă, regăsim esența concepției dostoievskiene asupra lumii, o
concepție pozitivă şi religioasă, care soluționează tema fundamentală a operei
marelui scriitor: libertatea. Sunt puse față în față două temeiuri fundamentale
libertatea şi constrângerea; credința în sensul vieții şi necredința în sensul vieții;
iubirea divină şi mila atee față de oameni – Hristos şi antihrist. Libertatea creştină
înseamnă sacrificiu – al intelectului şi al inimii –, este în esență o remodelare a
personalității care eliberează de vacarmul lumii şi promite liniştea contemplației
şi certitudinea epectazei. Avem de-a face cu un monolog al Marelui Inchizitor,
pentru că tot timpul Hristos tace. Totuşi, la un moment dat, Iisus Hristos se
ridică din colțul celulei în care fusese dus, vine spre bătrânul Inchizitor şi îl sărută.
Luat prin surprindere, prelatul plecă din celulă, spunându-I: „Du-Te şi să nu mai
vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată!”17.
Marele Inchizitor nu crede nici în Dumnezeu, nici în om. Acest atlet
al ateismului ia apărarea lumii (Îi impută lui Hristos „că e prea exigent cu
posibilitățile speței umane”18) nu din convingere, ci din dorința de a o avea el
toată. Pe de altă parte, tăcerea desăvârşită a lui Hristos este „tăcerea omului care a
înțeles totul”19. Pierzând credința în Dumnezeu, Marele Inchizitor nu mai putea
crede nici în om. Creştinismul nu presupune numai credința în Dumnezeu, ci şi
credința în om, fiind religia divino-umanității. Prelatul susține că omul nu poate
îndura suferințele Sale şi ale altora, deoarece libertatea şi cunoaşterea binelui şi
răului nu sunt posibile fără suferință. De fapt, susține personajul dostoievskian,
omul refuză marile învățături ale lui Dumnezeu: nemurirea şi libertatea. El crede
că omul liber caută aici pe pământ un om căruia să-i slujească:
„Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare
decât aceea de a afla mai degrabă în fața cui trebuie să se plece până la pământ.
Numai că el vrea să se plece înaintea unei forțe indiscutabile, atât de indiscutabile,
încât toată lumea s-o respecte, îndoindu-şi genunchii în fața ei. Căci, în primul
rând, aceste ființe vrednice de plâns vor să găsească pe cineva în fața căruia să se
plece până la pământ, un om care să se ridice deasupra celorlalți, în care să creadă
lumea întreagă şi căruia să i se închine toți, absolut toți”20.
Dostoievski, prin vocea Marelui Inchizitor, arată că Iisus Hristos nu
poate reveni pe pământ, pentru că: „Tu ai încredințat totul papei, şi deci, în
momentul de față, totul se află în mâna lui…”21. Astfel, marele scriitor rus
combate învățătura romano-catolică care susține că papa este trimisul lui Hristos
17
18
V. Cristea, Dicționarul personajelor…, p. 241.
19
V. Cristea, Dicționarul personajelor…, p. 241.
20
21
pe pământ, locțiitorul Lui – vicarus Christi. „Iar Iisus, răspunzând i-a zis: Fericit
eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl
Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îți zic ție: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica Mea, iar porțile iadului nu o vor birui. Şi îți voi da cheile împărăției
cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe
pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 17-19).
Această piatră sau temelie pe care susțin romano-catolicii că este zidită
Biserica conferă papei o semnificație specială: el este înlocuitorul lui Hristos
pe pământ, vicarul lui Hristos22. Papa ține locul lui Hristos, el acționând in
persona Christi. Aceste afirmații conduc la ideea că, în viziunea teologiei catolice,
papalitatea constituie cu adevărat gradul cel mai înalt de actualizare a prezenței
lui Hristos în Biserică, forma cea mai înaltă sub care apare Hristos Însuşi în lume.
Învățătura ortodoxă susține că textul de la Matei 16, 18: „Tu eşti Petru şi
pe această piatră voi zidi Biserica mea”, invocat de catolici ca argument, nu se
referă la Petru sau la credința sa personală, ci la credința mărturisită în numele
Apostolilor, pentru că ştim că Petru s-a dovedit şovăielnic în credință şi a fost
chiar admonestat cu cuvintele „Înapoia mea, satano!”. De altfel, Sfântul Apostol
Pavel arată că Biserica este zidită „pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra
cea din capul unghiului fiind Iisus Hristos” (Efeseni 2, 20).
1.4. Idiotul
Acelaşi tipar – al alegerii unui adevăr evanghelic pentru a fi paradigmatic
romanului – îl întâlnim şi în romanul Idiotul, roman în care este actualizat textul
de la Matei 18, 3, unde Mântuitorul spune: „Adevărat zic vouă: De nu vă veți
întoarce şi nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu”.
Figura centrală a romanului este prințul Mîșkin, feciorelnic, neîntinat, dar și
epileptic, un om incapabil de vreun rău și care declară chiar de la începutul
romanului că nu îi iubește pe oameni din dragoste, ci din milă, ceea ce și
demonstrează în clipa în care se căsătorește cu Nastasia Fillipovna, considerând
că această unire este un sacrificiu prin care dorea să o salveze. Lumea copiilor
a fost cea care l-a înconjurat pe prinț câtă vreme a trăit în Elveția, sugestivă
fiind scena în care înmormântează alături de copii pe acea fată repudiată de
comunitate, Dostoievski dorind să evidențieze că nu există ființe mai sensibile la
nenorocirea altora decât copiii, dar fiind de asemenea convins că „transformarea
societății nu se poate începe decât de la lumea copiilor”23.
22
Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituții, decrete, declarații, ediție revizuită, București,
Arhiepiscopia Romano-Catolică, 2000, p. 78.
23
2. Dostoievski – un mare antropolog creştin

„Dostoievski a avut doar un singur interes devorator, o singură temă, căreia
i s-a dăruit cu toate forțele sale creatoare. Această temă este omul şi destinul său.
Nu putea să nu frapeze exclusivitatea antropologismului şi antropocentrismului
la Dostoievski, care a fost absorbit numai de problemele omului”24, nota pe bună
dreptate Berdiaev.
În fapt, toată creația lui Dostoievski este o reprezentație despre om.
Dostoievski este un scriitor cu valențe religioase, care a creat opere despre şi
pentru om, fără deosebire de apartenență religioasă, depăşind cu mult granițele
ortodoxiei răsăritene.
„Omul este o enigmă. Ea trebuie dezlegată, chiar dacă ai consacra o viață
întreagă pentru a o dezlega. Eu mă ocup de această enigmă pentru că vreau să
fiu om. A studia viața şi oamenii reprezintă principalul meu țel şi unica mea
preocupare”25, spune marele scriitor rus într-unul din romanele sale.
Omul dostoievskian nu se doreşte a fi matur, realizat, complet, autosuficient
ci, din contră, acesta apare ca fiind imperfect, dual, mereu tensionat, care suferă
mereu şi este scindat între propriile nesiguranțe existențiale.
Puterea şi valoarea antropologiei dostoievskiene constă tocmai în
capacitatea antinomică a personajelor sale adusă la cel mai înalt nivel, în care tot
ce este demonic în om – cum ar fi viciul, păcatul, degradarea cauzată de egoism
– concură cu sufletul angelic manifestat prin actele de dreptate şi bunătate.
Concepția lui Dostoievski asupra omului este pătrunsă de lupta dintre bine şi
rău, acea înfruntare fățişă cu Dumnezeu, care îşi găseşte în final soluționarea
prin abandonarea în mâna lui Dumnezeu, a Omului-Hristos, Singurul în stare
să-l salveze, deoarece a trecut prin aceleşi pătimiri ca şi Om şi şi-a împropriat
natura umană tocmai pentru a experia suferința, a înțelege şi a putea izbăvi
umanitatea din robia deznădejdii. Omul dostoievskian se vede obligat să aleagă
între suprema libertate, conformă libertății divine, şi suprema depersonalizare.
Starețul Zosima, Makar Dolgoruki şi Aleoşa Karamazov îşi îndreaptă opțiunea lor
spre atitudinea de smerenie şi umilitate; prințul Volkovski, Rodion Karamazov,
Arkadi Dolgoruki şi Ivan Karamazov se hotărăsc, dimpotrivă, pentru cealaltă
posibilitate, pentru descătuşarea eului individual, pentru orgoliu.
Astfel, suntem pe deplin convinşi că antropologia dostoievskiană este
una creştină şi nu poate fi analizată decât în acest context. Antropologismul
24
25
F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană şi alte microromane, Iași, Ed. Polirom, 2009,
copertă.
dostoievskian este de factură creştină, pentru că acesta crede în mântuirea
omului, în sămânța binelui din om, în libertatea cu care omul a fost înzestrat.
Toate romanele lui Dostoievski sunt experimente ale libertății umane. În centrul
gândirii antropologice a lui Dostoievski se află ideea libertății. „Fără libertate
nu există om”26. Mai mult, Berdiaev afirmă că „pentru autorul Karamazovilor,
libertatea este antropodicee şi teodicee totodată, în ea trebuie căutată justificarea
omului, dar şi a lui Dumnezeu”27.
Marea enigmă a omului se relevă tocmai prin faptul că este o ființă
morală sfârtecată între dorința de a face bine şi cea de a face rău, din care se
pare că nu poate să iasă ca dintr-un ciclon. Acela care nu urmează calea binelui,
se angajează în mod fatal în direcția răului. Răul nu se poate concepe decât în
raport cu libertatea. Dacă n-ar fi ideea de libertate, n-am putea concepe ideea de
rău, răul este un produs al libertății. Conform scrierilor marelui romancier rus,
există două feluri de rău: răul imanent din om şi răul, să-i spunem, controlat, nu
metafizic, întrupat în diavol. Prin urmare, un rău înlăuntrul omului şi un rău în
afara omului, fără să fie vorba de răul ridicat la rangul de principiu metafizic al
acestei lumi28.
Dostoievski proiectează numeroase personaje care aleg răul din dorința de
a dobândi puterea, de a fi rebeli. Unii dintre ei sunt criminali, eroi tragici care se
află la extreme, aşa cum sunt Raskolnikov, Versilov, Stavroghin, Ivan Karamazov.
Unii dintre ei ajung să-şi recunoască greşelile, să-şi asume vinovăția şi suferința. La
Dostoievski întâlnim două feluri de pedeapsă: pedeapsa legală, care vine din afară,
şi pedeapsă morală, pe care şi-o dă omul lui însuşi. Pedeapsa din afară – pedeapsa
exterioară, obiectivă, pe care o aplică societatea prin legile ei unui criminal sau
oricărui alt răufăcător – nu are, în doctrina lui Dostoievski, nicio importanță
deosebită. Tot accentul cade pe pedeapsa interioară, pe mustrarea conştiinței, pe
chinurile pe care cel nelegiuit le suferă de pe urma faptelor sale nelegiuite – alte
elemente prețioase din filosofia lui Dostoievski în care doctrina creștină se reflectă.
Imediat după o crimă, după o fărădelege săvârşită în sufletul fiecărui erou al lui
Dostoievski, izbucneşte acest război al binelui contra răului, al conştiinței morale
lezate şi ofensate, care protestează categoric împotriva fărădelegii săvârşite29.
Dostoievski şi-a dat seama şi a repetat fără încetare că omul nu poate trăi
într-un veac haotic şi dezechilibrat, decât găsindu-şi sau regăsindu-şi credința;
vorbind de „o credință sau un Dumnezeu”, de fapt, el nu concepea decât credința
26
27
28
29
în Dumnezeu30. Credința neclintită în Dumnezeu este „calea regală a mântuirii”31,
cum spune un filosof contemporan.
„Credința în Hristos e iubirea față de Hristos şi însuşirea iubirii lui Hristos
față de oameni”32. Credința apare ca început de drum în mântuire, am putea
spune. Trecând peste considerațiile generale, trebuie precizat strict teologico-
dogmatic cum anume omul se mântuieşte prin credință. Aceasta apare ca prima
condiție subiectivă cerută de Dumnezeu omului pentru a se mântui. Dar credința
nu este doar un act al omului. Aceasta presupune, totodată, harul, fiind înțeleasă,
în esența ei, ca dialog.
„Credința este o condiție a mântuirii, deoarece începutul mântuirii nu poate fi
desprins de credința în Iisus Hristos, Cel Care a adus mântuirea. Credința este uşa
harului în viața noastră. Ori de câte ori facem o mărturisire de credință, din inimă,
o nouă putere de har intră în ființa noastră”33.
Credința este răspunsul afirmativ al omului, acel „Da!” spus lui Hristos.
Vizibilul şi invizibilul se amestecă în credință. „Da!”-ul echivalează cu o primire
interioară a lui Hristos.
„Prin credință, omul se deschide harului dumnezeiesc şi lucrează cu
el, căci acel da pe care îl exprimă credința la chemarea lui Dumnezeu pentru
comuniunea cu Sine, omul îl dă prin lucrarea harului dumnezeiesc sălăşluit în el
căreia îi răspunde”34.
Credința, în acest sens, este mântuitoare, omul îndreptându-se prin ea:
„Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credința în Iisus Hristos, pentru toți şi
peste toți cei ce cred” (Romani 3, 22).
Credința implică dimensiunea iubirii, care îi este constitutivă, şi, mai mult
decât atât, libertatea adevărată nu poate exista fără dragoste – aceasta fiind cea
care ne face deplin liberi. Omul nu poate fi conceput fără iubire, întrucât este
adus la existență ca urmare a iubirii lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 8).
„Dumnezeu nu avea nevoie să creeze Universul. Sigura rațiune care a împins
Ființa supremă să îndeplinească actul creației a fost darul iubirii Lui infinite pe
30
Ion Ianoși, „Prezentări şi comentarii. Date bibliografice”, în: F.M. Dostoievski, Crimă şi
pedeapsă, p. 652.
31
Petre Țuțea, Tratat de antropologie creştină. Addenda. Filozofie şi teologie, Iași, Ed. Timpul,
2001, p. 73.
32
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, București, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978, p. 367.
33
† Nicolae Corneanu, Învățătura ortodoxă despre mântuire, Timișoara, Ed. Mitropoliei
Banatului, 1984, p. 50.
34
Pr. prof. Dumitru Radu, „Mântuirea – a doua creație”, Ortodoxia, XXXVIII (1986), 2, pp.
68-81.
care a vrut să ni-l facă. La originea Universului se află un imens act de iubire a lui
Dumnezeu”35.
Starețul Zosima spunea că „iubirea noastră e numai răspunsul nostru la
iubirea Lui, dat prin puterea iubirii Lui. E un val al ființei noastre spre El, stârnit
de valul iubirii Lui care ne trage spre El”36.
În scrierile lui Dostoievski, găsim şi însemnări despre eshatologie, despre
ceea ce semnifică raiul şi iadul în viziunea sa. Zosima, stareț peste două sute de
călugări ai mănăstirii de lângă orăşelul Scotoprigonievsk, este un monah optimist,
deloc bigot, un om luminos care proclamă iubirea ca imperativ categoric. El
consideră că „oamenii au fost făcuți să fie fericiți” şi că „viața […] e o bucurie
fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinței”. Deci, raiul este posibil aici, pe
pământ. Cu o singură condiție: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea
aproapelui, şi să fie conştienți că „fiecare în parte este vinovat pentru toți […] şi
pentru fiecare dintre ei în parte”37. Trebuie spus că Dostoievski se foloseşte în
dezvoltarea acestor idei ale starețului Zosima de teologia Sfântului Isaac Sirul
privitoare la viața veşnică. „Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine, m-am înduioşat
de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi
Dumnezeu”38, spune starețul. Chinul iadului veşnic nu va fi fizic, ci, mai grav,
spiritual, când cei care au disprețuit iubirea lui Dumnezeu nu vor avea parte de ea.
De asemenea, ideea centrală din romanul Idiotul este aceea a prezentării
prințului naiv în ipostaza creatorului unui paradis pământesc în colaborare cu
sufletele apropiate inimii sale: copiii. Privit din această perspectivă, micul sat de
munte elvețian – în care are loc o parte din acțiunea romanului – se metamorfozează
în plan simbolic într-un paradis mininatural, reiterare a Edenului inițial şi
prefigurare a viitoarei Împărății a cerurilor. Astfel, această mică dimensiune
spațială capătă o dublă semnificație, trimițând, în acelaşi timp, la două coordonate
temporale între care se desfăşoară viața oamenilor: certitudinea a ceea ce a fost şi
promisiunea a ceea ce va veni – mântuirea întru veşnicie.
Sentimentul eshatologic ne permite trăirea în cadrul istoriei a unor lucruri
mai presus de fire, dar într-un mod nedeplin, astfel că omul simte o continuă
încordare pentru a atinge desăvârşirea într-o existență viitoare.
Percepția eshatologică nu presupune întâlnirea cu Hristos doar într-o
lume viitoare. Împărăția lui Dumnezeu este o realitate începută, posibilă
35
Pr. prof Dumitru Popescu, „Logosul divin şi unitatea creației într-o lume secularizată”, Glasul
Bisericii, LIX (2003), 9-12, pp. 52-58.
36
37
38
experimentării încă de aici şi acum, dar destinată desăvârşirii într-o existență
veşnică. În această pregustare noi aşteptăm desăvârşirea celor ce vor să vină, dar
aşteptarea noastră este marcată de simțirea conştientă a prezenței lui Hristos în
noi încă de aici: „Cel ce păzeşte poruncile lui Hristos rămâne în Dumnezeu şi
Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe
care ni L-a dat” (1 Ioan 3, 24).
Concluzii
Prin întreaga sa operă, Dostoievski a căutat să descifreze taina omului,
pentru ca în sfârşit să poată citi în om numele lui Hristos. S-a folosit de personaje
negative, pentru a arăta că omul e supus greşelii, dar că se poate îndrepta şi poate
urca pe scara lui Iacob, spre desăvârşire.
„Dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi permis”39 – afirmă unul din
personajele scriitorului rus. O frază simplă, dar de o încărcătură teologică
impresionantă, care ne demonstrează că Dostoievski este un scriitor cu pronunțat
caracter creştin.
Crezul profund creştin al romanelor dostoievskiene este acela că a nega
existența lui Dumnezeu presupune a arunca universul în plin haos, iar pe om a-l
condamna la o iremediabilă singurătate.
Dialectica sufletească a omului dostoievskian este cât se poate de
actuală, pentru că principala preocupare a omului contemporan desacralizat şi
depersonalizat este autonomia eului şi individualismul, Stavroghin recunoscând
că el nu a dorit niciodată comuniunea afectivă cu semenii săi, dimpotrivă, ceea ce
l-a caracterizat a fost orgoliul şi idiosincrazia.
39
F.M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, p. 46.

Aspecte Dogmatice in Opera Lui Dostoievs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Aspecte Dogmatice in Opera Lui Dostoievs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

glasul

Revista oficial` a Mitropoliei Munteniei "i Dobrogei

© Redacția revistei mitropolitane Glasul Bisericii

† Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Mitropolit onorific

Lucrările Conferinței pastoral-misionare

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

viața bisericească în mitroPolia munteniei și DobroGei

noutăți eDitoriale 357

Preot lect. dr. Corneliu-Dragoș Bălan

În Rusia comunistă, vreme de 70 de ani (1917-1991), credința

1. Reflectarea învățăturilor evanghelice în opera dostoievskiană

1.1. Crimă şi pedeapsă

1.3. Frații Karamazov

Victoria Ana Tăuşan, București, Ed. Edinter, 1991, p. 321.

F.M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I, traducere de Ovidiu Constantinescu şi Isabella

Dumbravă, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 110.

2. Dostoievski – un mare antropolog creştin

S-ar putea să vă placă și