Tatarcan Liliana Franz.lucrare Asamblata

UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI GEOGRAFIE

DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE UMANE ȘI SOCIAL POLITICE
MOLDOVA ÎN VIZIUNEA CĂLĂTORILOR FRANCEZI ÎN

SECOLELE XVII-XVIII. APLICATIE METODICO-DIDACTICĂ
Lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I
Coordonator:
Conf.univ.dr. Florin PINTESCU
Candidat:
Prof.gr.II Liliana TATARCAN FRANȚ
SUCEAVA, 2020
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………………… 5
Capitolul 1. Influența franceză și călători francezi în Moldova secolelor XVII-XVIII.

Metode de predare-învăţare clasice si moderne………………………………………… 9
Capitolul 2. Date fizico-geografice, organizarea și instituţiile. Metode de evaluare – clasice

şi complementare………………………………………………………………………… 33
Capitolul 3. Structuri sociale, structuri urbane, comerț, mentalități. Vizita şi excursia de

studiu……………………………………………………………………………………… 66
Capitolul 4. Aspecte militare. Cabinetul de istorie și expoziția temporară………………… 94
Capitolul 5. Curriculum-ul la dispoziția școlii şi opţionalul de istorie…………………… 119
Concluzii…………………………………………………………………………………… 133
Bibliografie………………………………………………………………………………… 135
INTRODUCERE
S-a afirmat deseori pe drept cuvânt că „a călători e o artă” 1. Considerăm că acest fapt nu
este numai un adevăr, e chiar un truism. De cele mai multe ori, încă din Antichitate, scrierea
Istoriei s-a bazat inclusiv pe informațiile obținute în urma unor călătorii, ilustrativ în acest sens
fiind exemplul „părintelui istoriei”, Herodot.
Călătoria a îmbrăcat de-a lungul timpului mai multe forme. La început de Ev Mediu, când
Europa era teatrul unor năvăliri și pustiiri periodice, populația nu a avut timpul necesar să se
sedentarizeze cu adevărat, iar „călătoria” a avut un caracter mai general, de migrație in masă.
La sfârșit de Ev Mediu, călătorul nu mai este un om neavizat iar „călătoriile” au un anume
scop. Cei care călătoreau reprezentau însă o infimă minoritate. În secolele XVII-XVIII, „când
călătoria e un fenomen de excepție, pus pe seama unor necesități imperioase, călătoria este mai
mult decât o chestiune de mijloc de deplasare sau de investigație geografică la fața locului.” 2
În lucrarea noastră vom face referiri la Moldova, văzută de călătorii francezi care au
poposit pe aceste meleaguri în secolele XVII-XVIII. Din punct de vedere economic și politic,
Moldova, alături de Țara Românească, se găsea atunci sub dominație turco-fanariotă, ambele țări
fiind poziționate „geopolitic in legătură cu Balcanii și strâmtorile și constituind obiectul
disputelor politico – militare dintre marile puteri ale timpului, Imperiul austriac, Rusia și Imperiul
otoman”. 3
Acest statut al Moldovei stârnește „curiozitatea” puterilor occidentale, și, in special, a
Franței, care-și trimite numeroși observatori in zona. „Călătoriile și istoriografia epocii
mărturisesc interesul neistovit al francezilor pentru lumea orientală” 4. Franța fiind mai depărtată
geografic de această zonă, n-a putut interveni aici decât pe cale diplomatică. 5
Astfel, Franța a trimis aici diverse persoane „având cele mai variate poziții sociale in țara
de origine sau in țările române, de la principi, mareșali si generali, până la consuli, preceptori și
1
Andrei Cornea, De la portulan la vederea turistică. Ilustratori străini și realități românești în sec. al XVIII-lea,
București, Editura Sport-Turism, 1977, p. 16.
2
Ibidem, p.18.
3
Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor române în viziune europeană (sec. XVIII ), Iași, Editura
Universității „Al. I. Cuza”, 1999, p. 7.
4
Teodor Pompiliu, Interferențe iluministe europene, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984, p. 38.
5
Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 36.
5
secretari domnești.” 6 Din relatările acestor călători, care au străbătut Moldova sau chiar au avut
unele funcții aici, „în aceste zbuciumate decenii de diplomație turco-fanariotă, se pot reconstitui
nu numai epoci de aprigă istorie, dar și momente, scene, universuri de viață sau tipuri de existență
aflate vădit sub zodia unor străluciri și ostentații efemere, a unor amăgitoare aparențe, al căror
tragic avers nu se lasă prea mult așteptat.” 7.
Istoricii consideră că „ceea ce reușesc mărturiile acestor călători este credința că ele pot să
ofere o serie de informații utile asupra cetăților și târgurilor de odinioară, asupra oamenilor cu
costumele lor specifice”.8 Toți observatorii s-au străduit să deslușească, cu mai mult sau mai
puțin talent, realitățile sociale ale Moldovei secolelor XVII-XVIII, aflată într-o stare accentuată
de decadență. Dat fiind numărul relativ mare al acestor călători francezi, considerăm că merită
amintite în special părerile unor personalități precum François de Pavie, Charles de Joppecourt
(fără de care nu poate fi scrisă istoria Movileștilor), Charles Claude de Peyssonel, Alexandre
d’Hauterive, François Paulin Dalérac și mulți alții, care au reușit să realizeze o radiografie
complexă a societății moldovenești.
Unii observatori se detașează prin viziunile lor obiective – contele d’Hauterive, alții prin
unele mult mai subiective și mai interesante ca cele ale lui Carra. Relatările acestor personalități
vor constitui, printre altele, subiect al prezentei lucrări.
Aceste informații obiective sau cu tentă subiectivă sunt de o certă valoare istorică.
„Ochiul” atent al cercetătorului, însă, ar trebui să analizeze „mărturiile străine, să țină seama că
ceea ce etnologii numesc astăzi neînțelegere culturală, în secolul al XVIII-lea (dar și al XVII-lea!
– nota ns.), occidentalii, plini de superioritate, erau încredințați că ei reprezintă civilizația”. 8
Un alt fapt de o importanță majoră este ca toți călătorii francezi, cu foarte rare excepții, nu
cunoșteau limba română. De aceea, au scăpat analizei lor unele elemente importante, precum
„cultura cronicarilor sau mitropoliților, activitățile tipografice, remarcabile creații ale spiritului
6
Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători (1716-1789), vol. I, București, Editura Sport-Turism, 1985, p.
316.
7
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Adrian Anghelescu,
București, Editura Eminescu, 1981, p. 84.
8
Neagu Djuvara, Intre Orient si Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), traducere de
Maria Carpov, București, Editura Humanitas, 1995, p. 12.
6
românesc.” 9 Aceste lipsuri incontestabile nu știrbesc cu nimic valoarea acestor izvoare de
informații 10.
Lucrarea noastră va fi împărțită pe următoarele cinci capitole:
Cap. 1. Influența franceză și călători francezi în Moldova secolelor XVII-XVIII. Metode
de predare-învăţare clasice si moderne
Cap. 2. Date fizico-geografice, organizarea și instituţiile. Metode de evaluare – clasice şi
complementare
Cap. 3. Structuri sociale, structuri urbane, comerț, mentalități. Vizita şi excursia de
studiu
Cap. 4. Aspecte militare. Cabinetul de istorie și expoziția temporară
Cap. 5. Curriculum-ul la dispoziția școlii şi opţionalul de istorie.
În final, vor fi înserate Concluziile și Bibliografia.
În această lucrare vom folosi și mărturiile câte unui călător francez pentru sfârșitul
secolului XVI și începutul secolului XIX, pentru a avea un element de comparație privitor la
evoluția situației din Moldova la începutul secolului XVII în comparație cu sfârșitul secolului
XVI și, respectiv, la începutul secolului XIX, în comparație cu sfârșitul secolului XVIII. În acest
context, considerăm că realizăm o delimitare cronologică justă a subiectului tratat.
Principalele izvoare folosite pentru redactarea acestei lucrări vor fi volumele de Călători
străini despre Țările Române 11. În cadrul acestor volume, vor fi analizate însemnările următorilor
17 călători francezi, 7 pentru secolul XVII și 10 pentru secolul XVIII.
Sfârșitul secolului XVI – secolul XVII: François de Pavie, baron de Fourquevaux.
Secolul XVII: Charles de Joppecourt, Secretarul de la Croix, Philippe le Masson du Pont,
François Gaston de Béthune, Philippe Avril, François Paulin Dalérac.
9
Dan A. Lăzărescu, op. cit., p. 317.
10
Ibidem, p. 318.
11
Maria Holban (redactor responsabil), M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Călători străini
despre Țările Române, vol. III, București, Editura Științifică, 1971; Idem, vol. IV, București, Editura Științifică,
1972; Idem, vol. VII, București, Editura Științifică, 1980; Idem, vol. VIII (1689-1716), Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1983; Idem, vol. IX (1716-1768), Bucureşti, Editura Academiei, 1997; Idem, vol. X, partea I
(1769-1786), Bucureşti, Editura Academiei, 2000; Ștefan Andreescu (coordonator) et al., Călători străini despre
Țările Române. Supliment I, București, Editura Academiei Române, 2011.
7
Secolul XVIII: Jacques Moreau de Brasey, Aubry de la Motraye, Charles-Claude de
Peyssonnel, François de Tott, Jean-Louis Carra, Louis Emmanuel d’Antraigues, Alexandre-
Maurice Blanc de Lanautte – conte de Hauterive, Louis Joseph Parant, Balthasar Hacquet, Louis
Alexandre Andrault de Langeron. Vom folosi mărturiile acestui „regalist” francez, general în
armata rusă și unul dintre excelenții administratori ai Odessei și pentru începutul secolului XIX.
Pe lângă volumele cuprinse în seria Călători străini despre Țările Române, vom folosi în
calitate de izvoare istorice operele lui Nicolae Iorga 12 și Paul Cernovodeanu 13
Principalele lucrări metodico-didactice folosite pentru realizarea acestei lucrări vor fi cele
semnate de Constantin Cucoş 14 și Ștefan Păun 15.
Lucrarea noastră nu are scopul de a aduce în circuitul științific informații inedite, ci de a
cerceta și de a pune în discuție unele probleme mai puțin discutate în literatura de specialitate și,
totodată, de a le aplica în câmpul metodico-didactic.
12
Nicolae Iorga, Călători, ambasadori și misionari în țările noastre și asupra țărilor noastre, București,
Stabilimentul Grafic I.V. Socec, 1899; Idem, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită de Adrian Anghelescu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
13
Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973.
14
Constantin Cucoș (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Iaşi, Editura
Polirom, 2005; Idem, Pedagogie (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Iaşi, Editura Polirom, 2006.
15
Ştefan Păun, Didactica istoriei, Bucureşti, Editura Corint, 2007.
8
CAPITOLUL 1
Influența franceză și călători francezi în Moldova secolelor XVII-XVIII. Metode de

predare-învăţare clasice si moderne
1.1. Influența franceză în Moldova

În a doua jumătate a secolului XVII și mai cu seamă în secolul XVIII se remarcă un
interes tot mai mare al țărilor occidentale, în special Franța și Anglia, pentru zona orientală a
Europei, unde era poziționată geografic și Moldova. Franța a fost direct interesată de comerțul cu
Levantul. În Levant, comerțul Angliei a avut atunci un regres puternic, fiind înlocuit aproape total
cu cel francez. La aceste schimbări au contribuit mai multe împrejurări: mai întâi activitatea și
silința ministrului Colbert – „boul de muncă al regelui” Ludovic al XIV-lea (1643-1715) de a
însufleți comerțul oriental al Franței; avantajele oferite de guvernul francez exportatorilor de
mărfuri; gustul tot mai în creștere al publicului în pentru mărfurile orientale și ieftinirea
produselor franceze; însemnatele foloase câștigate de la Poartă de către Franța, prin Tratatul
comercial încheiat în 1740. Toate acestea au deschis piețele Orientului mărfurilor franceze. 16
Prin tratatul din 1740, pentru prima dată în istoria „capitulațiilor” (un fel de tratate cu o putere
externă semnate de Turcia medievală), sultanul a confirmat capitulațiile și în numele urmașilor
săi, renunțând astfel la sistemul rentabil practicat până atunci, ca la începutul fiecărei domnii,
capitulațiile cu puterile străine să fie renegociate. 17
Ambasadorul francez la Poartă dobândea dreptul de preeminență asupra ambasadorilor
celorlalte state. Țările care nu aveau ambasadori la Poartă nu puteau face comerț decât sub
pavilion francez. 18 În ciuda creșterii influenței franceze în estul continentului, politica franceză în
Orientul european a părut mai mult o luptă de păstrare a pozițiilor dobândite, decât o câștigare
16
Pompiliu Eliade, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile, București, Editura Univers,
1982, p. 32.
17
Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaționale. Secolul al XVIII-lea, Iași, Editura
Junimea, 1986, p. 18.
18
Ibidem.
9
reală de teren. În Principatele Române, influența politicii franceze era însă notabilă, cu momente
de netă ascendență. 19
Guvernarea franceză a rămas fidelă principiului integrității Imperiului otoman, deși ar fi
trebuit să ia în considerare eventualitatea dezvoltării acestuia. Moldova si Țara Românească au
avut pentru guvernul francez rolul unor importante posturi de observație și de încercare de
influențare a evenimentelor din zonă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea apar primele consulate
străine la Iași și București. 20
Pentru Franța, stabilirea unor reprezentanțe consulare în Principate s-a pus ca o chestiune
de prestigiu, după ce Rusia, Anglia și Prusia obținuseră deja acest lucru. De fapt, Franța, care se
bucura de cea mai mare influență la Poartă și care, în persoana secretarilor domnești dispunea de
informatori siguri, nu avea nevoie de consuli la Poartă. Totuși, după stabilirea consulatelor rusești
și austriece în Principate, diplomația franceză a înțeles necesitatea de a avea observatori oficiali
în capitale, care să contracareze influența rusă și austriacă de aici. Problema a devenit stringentă
după Revoluția franceză (1789) și retragerea ambasadorilor francezi de la Varșovia, Viena si
Petersburg. 21 De când politica guvernului din Versailles a început a accentua interesul său pentru
chestiunile orientale, Franța, prin acțiunea ambasadorilor cărora le era încredințat sensul acestei
politici, a avut o acțiune semioficială în Principate. Relațiile dintre ambasadori existau încă de la
începutul regimului. Scrisorile din 1710 și 1713 atestă relații de bună prietenie între primul domn
fanariot (Nicolae Mavrocordat) și ambasadorul francez Desalleurs-tatăl. Diplomația franceză
încerca să aibă Principatele române de partea sa, lucru realizat cu adevărat abia din 1756, după o
admirabilă stăruință a lui Desalleurs. 22
Revoluția franceză a schimbat multe, nu însă și poziția Parisului față de Turcia. Revoluția
și Republica au avut atunci nevoie de conservatorismul Imperiului otoman și de alianța sa pentru
a combate Austria și coalițiile monarhice. Pentru diplomatul Choiseul, om de „l’Ancien regime”,
înțelesul referitor la stabilirea consulilor în Moldova și Muntenia s-ar fi cuvenit modificat,
19
Stela Mărieș, Supuși străini în Moldova în perioada 1781-1864, Iași, Universitatea Al. I. Cuza, 1985, p. 43.
20
Pompiliu Eliade, op. cit, p.141.
21
Leonid Boicu, op. cit., p. 266.
22
Pompiliu Eliade, op. cit. p.141.
10
deoarece atributele lor erau exagerate și „incompatibile cu ordinea publică și suveranitatea
absolută a Porții”. 23
În mod paradoxal, într-o perioadă în care funcțiile dominatoare ale Imperiului otoman s-
au accentuat, o dată cu instaurarea domniilor fanariote, tocmai exponenții noului sistem au
reprezentat una din căile de acces ale francezilor in Principate. Nu întâmplător scria Pompiliu
Eliade că „se poate spune că influența franceză a început să fie exercitată în Principatele dunărene
odată cu cel dintâi domn fanariot” 24. Era perioada când limba franceză s-a impus înaintea celei
italiene, ca limbă a diplomației; fanarioții au învățat-o și cei care s-au manifestat și ca oameni de
cultură s-au arătat plini de interes față de civilizația franceză. Grigore al III-lea Ghica și
Alexandru Ipsilanti au introdus limba franceză în învățământul școlilor înalte, Ion Callimachi
citea în această limbă, iar fiii săi, Grigorie si Alexandru, primiseră „o educație franceză”. La
rândul său, Alexandru Moruzi a fost educat de iezuitul francez Marchand. 25
Primii care au răspândit influențele franceze în Moldova au fost deci domnii fanarioți. La
aceasta ei au contribuit direct, prin exemplul personal, prin secretari și preceptorii francezi de
care s-au înconjurat prin grija pe care au arătat-o școlii grecești. Spiritul de imitație al boierilor,
dorința de a face pe placul Domnului, visul de a-i vedea într-o zi pe ai lor ajungând la cele mai
înalte funcții, toate acestea au determinat masa aristocrației să calce pe urmele Domnului. 26
Acest impact nu s-a limitat însă doar la domeniul cultural. Francezii au început să fie
chemați în preajma domnilor și, din rândul lor, aceștia și-au recrutat secretarii, cu deplinul
asentiment al Porții. Aceste recrutări de secretari francezi ale domnilor fanarioți aveau loc în
temeiul tradițiilor bunei relații dintre regimul francez și Imperiul otoman. 27 Înaintea secretarilor
propriu-ziși au pătruns pe lângă domni (unii dintre ei preluând și funcții politice), medici
francezi, ori găsindu-se sub patronajul Franței, ori recomandați de reprezentanții diplomatici ai
Porții, ceea ce confirma că și ei aveau rosturile unor agenți de informații. Demnă de remarcat este
sub acest aspect activitatea lui Jean-Baptiste-Marie Desmaretes, profesor, medic si chirurg,
recomandat de ambasadorul Villeneuve lui Nicolae Mavrocordat ori Exepere-Joseph Bertin,
23
Dan Berindei, Românii și Europa în perioada premodernă și modernă, București, Editura Enciclopedică, 1997,
p.13.
24
Pompiliu Eliade, op. cit., p. 141.
25
Dan Berindei, Românii și Europa în perioada premodernă și modernă, p. 83.
26
Pompiliu Eliade , op. cit. p. 126.
27
Dan Berindei, op. cit., p. 84.
11
celebru anatomist francez care a fost în serviciile lui Constantin Mavrocordat, în anii 1741-1743.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Mazaret, medic fără diplomă, se găsea însă în conflict
cu Alexandru Ipsilanti. 28
Revenind însă la secretarii domnești francezi, aceștia, neîndoielnic, au jucat un rol politic
direct. Au influențat pe de o parte pe domni în sensul interesului francez, iar pe de altă parte erau
minunați informatori politici ai reprezentanței diplomatice ai Franței din Imperiul otoman. Unii
dintre ei își continuau funcția sub câțiva domni de-a rândul. Printre ei, merită să fie amintiți
Francois-Thomas Linche sau Linchon, Alexandre-Maurice Blanc de Lanoutte – conte de
Hauterive. 29
Nu întotdeauna, secretarii erau cei potriviți pentru a face ca Franța să fie iubită sau măcar
cunoscută pe aceste meleaguri. Dacă lăsăm la o parte pe contele d’Hauterive și pe abatele Le
Chevalier, poate prea sus puși prin condiția lor socială sau prin educația lor și care așteptau de la
Principate, primul, veselie spirituală, cel de-al doilea, tihna pentru muncă, deci, în afară de aceste
două personaje, dintre care unul se plictisește și altuia îi este frică, putem spune că secretarii
aceștia nu erau oameni deosebit de înzestrați și nici măcar, de regulă, oameni de o cinste
ireproșabilă. Erau, în general, niște aventurieri săraci, oameni fără căpătâi și ai nimănui. Nu
avem date despre acest „de treabă seigneur Millo”, primul în timp dintre acești secretari, dar știm
despre Linchon că fusese negustor în Marsilia, unde treburile îi merseseră atât de prost, încât nu-
și mai putea îngădui să mai calce pe acolo. Felul în care s-a îmbogățit ca ispravnic al vămilor
dovedește că nu i-a fost greu să se adapteze sistemului de administrație fanariot. Simian și La
Roche erau oameni care de mult așteptaseră o funcție. Primul fusese consul în Dardanele, și nu se
mai știa ce post să i se mai încredințeze, celălalt, poate cel mai onorabil dintre toți, adusese
numeroase servicii Ambasadei și i se promisese consulatul din Durazzo. Până una alta, fusese
trimis pe lângă vodă Caragea. Se știe că, după ce câștigase timp de 15 ani mai mult de 25.000 de
livre, el solicita, în 1773, ajutorul Ambasadei din Constantinopol, iar de Vergennes ni-l prezintă
ca „ foarte sensibil la cadouri și la speranța unui beneficiu ulterior” 30. Jean-Louis Carra era un
fost ziarist, acuzat de un furt grav si care nu venise în părțile Moldovei decât pentru a scăpa de o
28
Ibidem, p. 140.
29
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), traducere de
30
Ibidem, p. 93-94.
12
condamnare sigură. Se credea mare diplomat, dar domnitorul Grigore Ghica, tot urmându-i
sfaturile, a ajuns să fie înjunghiat de turci. 31
Odată cu Revoluția franceză, teritoriul Moldovei a început să cunoască noi fațete ale
intereselor politice și economice franceze. În această perioadă s-au refugiat aici mulți francezi
implicați direct sau indirect în evenimentele care au constituit o adevărată cotitură în viața
politică a continentului european în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Acești emigranți,
în număr destul de mare, proveneau nu numai din rândul nobilimii, ci și al burgheziei și clerului.
Aici și-au găsit o a doua patrie, alăturându-se francezilor stabiliți înainte de izbucnirea revoluției.
Cum era firesc, cei mai mulți dintre ei au găsit un adăpost și o slujbă sigură la Curtea domneasca
sau la o casă boierească, angajați ca secretari particulari sau educatori de limba franceză. S-au
remarcat Gaspar de Belleval, ajuns secretar domnesc al lui Constantin Ipsilanti, marchizul de
Saint Aulaire, ajuns educator in casa aceluiași Ipsilanti, un anume Montesquieu, care s-a stabilit
în anturajul lui Constantin Ipsilanti. Urmează apoi abatele Geiger, emigrat în Moldova în 1794,
aflat sub protecția boierului Constantin Ghica, abatele Himmel, angajat în casa principesei
Callimachi, frații Trecaurt, originari din Strasbourg, emigrați în Moldova în 1794 și stabiliți în
casa boierului Săndulache Sturdza, Roubalet, originar din Treves, lângă Strasbourg, ajuns
profesor de franceză în casa boierului Balș, Bouchet, angajat ca profesor în casa boierului Roset
Roznoveanu în 1797 32. Un loc aparte îl ocupa Jaquet Ledoulx, originar din Gasconia, căruia îi
fusese confiscată averea de către iacobini și s-a refugiat la Iași în 1794. 33
Influența franceză nu s-a exercitat însă numai prin secretari francezi și preceptori, dar
chiar și pe calea… bucătăriei. În 1762, secretarul domnesc La Roche semnalase sosirea la Iași a
unui bucătar francez. Pe lângă aceștia, a existat și o categorie aparte, aceea a trecătorilor prin
Moldova, de origine franceză, dar care atunci serveau alte puteri: Rusia Țaristă sau Imperiul
habsburgic, cu anumite funcții, de regulă militare, dar și pe lângă scaunul altor puteri. Mulți
dintre aceștia au fost renegați de țara lor mama Franța. Domnilor fanarioți li s-a datorat venirea în
Principate a primilor francezi; aceștia nu au fost întotdeauna oameni de mare valoare intelectuală,
31
Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziunea europeană (secolul al XVIII-lea), Iași,
Universitatea Al.I. Cuza, 1999, p. 158.
32
Neagu Djuvara, op. cit., p. 97.
33
Pompiliu Teodor, Influențe iluministe în școala românească, în „Revista de istorie”, tom 42, nr. 6, iulie 1989, p.
571.
13
nici de o cinste ireproșabilă, dar cel puțin i-au familiarizat pe boieri cu oamenii din țara lor și au
fost primii străini care n-au fost priviți ca dușmani, cu care s-au legat relații aproape prietenești.
De bună seamă că li s-a făcut o primire fără cusur și putem crede că le-au oferit boierilor prilejul
de a-și exercita și chiar de a-și dezvolta ospitalitatea. 34
Proveniți din medii diferite, situați în medii diferite, francezii au contribuit cu toții, fără
îndoială, la difuzarea în societatea românească a germenilor noii epoci care avea să urmeze. Într-
o lume orientalizată, se îmbrăcau ca la Paris, se comportau ca intelectualii francezi și chiar atunci
când nu doreau, contribuiau în a deschide, prin felul lor de a fi, prin ceea ce spuneau și propagau,
drum mutațiilor înnoitoare și modernizării din mediul românesc. 35
Limba franceză își făcea drum în rândul clasei dominante românești. Prințul de Ligne a
rămas surprins când, la Curtea de la Iași a lui Alexandru Mavrocordat, a auzit vorbind
franțuzește. Această limbă era vorbită de majoritatea domnitorilor, dar și de unii boieri, mai ales
cei tineri, care avuseseră și preceptori de la care puteau a o învăța. Pe scurt, limba era vorbită
aproape ca la Paris, cum constată ziarul „Le spectateur du Nord”de la Petersburg. 36
Fanarioților li s-a datorat, de asemenea, aducerea în Principate a unui prim lustru de
cultură franceză, odată cu operele „filosofilor” și ideile „secolului luminilor”, precum și
introducerea învățării limbii franceze (1776) în Academia domnească de la Iași, care atrăgea
studenți și din restul lumii ortodoxe sud-orientale. 37
O serie de domni cultivați au tendințe reformatoare (Alexandru Ipsilanti, Constantin
Moruzi, Alexandru Mavrocordat), au manifestat preocupări și interes pentru anumite idei și
forme de viață caracteristice lumii apusene. Secolul al XVIII-lea era vremea când, fie din dorința
de a asigura o educație aleasă propriilor fii, fie din aceea de a-și îmbogăți anturajul cu oameni cât
mai rafinați, intelectuali și deschiși spiritului apusean, o serie de domni au recurs la serviciile
unor străini. Chemați, după cum am precizat, fie ca secretari sau profesori de limba franceză, atât
în familiile domnești, cât și ale unor boieri (Balș, Știrbei), o serie de călători au sesizat acest
proces de desprindere treptată de influența turcă și de reorientare către Vest. 38
34
Dan Berindei, op. cit. p. 85.
35
Nicolae Iorga, Istoria Românilor prin călători, București, Editura Eminescu, 1981, p. 52.
36
Ibidem.
37
Stela Mărieș, op. cit. p. 257.
38
Nicolae Iorga, op.cit., p. 52.
14
Acești călători francezi, veniți cu rosturi diferite pe meleagurile noastre, au adus o serie de
informații inedite despre aceste locuri; cuprinse in jurnale de călătorie, note diplomatice, scrisori
etc. Multe detalii din aceste mărturii de călătorie pot fi privite cu rezervă. Un anumit procent de
subiectivism a dat pe alocuri o anumită coloratură, oglindind deformarea informațiilor. 39
Textele călătorilor francezi din această perioadă permit reconstituirea de scene pline de
viață și de culoare, care dau o imagine extrem de sugestivă asupra acestei perioade de tranziție,
de tot mai pronunțată apropiere a țărilor române de societatea apuseană. 40
1.2. Călători francezi pe meleagurile Moldovei

Deschidem seria călătorilor străini cu un călător străin care călătorește în 1585 în
Moldova, al cărui manuscris nepublicat a fost însă găsită de către Nicolae Iorga la Biblioteca
Națională din Paris și publicat de acesta în primele două decenii ale secolului XX. Descrierea este
precisă și fascinantă, potrivindu-se și pentru începutul secolului XVII.
1. François de Pavie, baron de Fourquevaux (1563-1611), născut în castelul
Fourquevaux de lângă Toulouse, era fiul ambasadorului Franței la Madrid, Raimond Becarie. A
călătorit în Moldova și Dobrogea în 1587, însoțit de doi conaționali, numiții Bioncourt și
Montalais 41.
N. Iorga relatează despre acest călător o serie de amănunte, o parte „serioase”, o parte
picante, notând următoarele: „Fourquevaux era un om deprins în negociații diplomatice, care a
jucat un rol și în Spania și care, făcând o călătorie în Orient, s-a hotărât să se întoarcă prin
Polonia. La început el urmează deci același drum pe care îl făcuse Mancinelli, străbătând
Moldova de la sud, de la gurile Dunării, către Iași. Și el întâlnește la guri pescăriile acelea
strașnice, cu morunul cât omul, care forma un obiect de mare venit pentru vistieria turcească.
Prețul unui morun, cântărind cât o sarcină de catâr, spune el, era de doi solizi francezi. Icrele,
39
Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (sec. XV-XVIII) București, Editura
Academiei R.S.R, 1973, p. 211.
40
Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători (1716-1789), vol. 1, București, Editura Sport-Turism, 1985, p.
88.
41
despre Țările Române, vol. III, București, Editura Științifică, 1971, p. 175.
15
care se vindeau în toată lumea grecească supusă sultanului, erau din părțile noastre; negoțul
rușilor e mai nou, presupunând relații comerciale care atunci nu existau. 42
Nicolae Iorga a publicat mai întâi paginile baronului de Fourquevaux în Acte și fragmente
privitoare la istoria românilor, vol. I, pp. 34-39, apoi în Istoria românilor prin călători, vol. I,
pp. 188-194, repetând aceste informații în două opere publicate în Franța: Histoire des relations
entre la France et les Roumains, Paris, 1918, pp. 50-55 și Les voyageurs français dans l’Orient
européen, Paris, 1928, pp. 28-30 43.
2. Charles de Joppecourt (sfârșitul secolului al XVI-lea – după 1620), a fost un nobil
francez din Lorena care s-a angajat inițial ca mercenar în Polonia și a venit în Moldova împreună
cu marii seniori polonezi Michał Wisniowiecki, soțul Chiajnei (Regina) Movilă și Samuel
Korecki, viitorul soț al Ecaterinei Movilă. Însoțindu-i pe acești gineri ai lui Ieremia Movilă și
Elisabeta Movilă în Moldova, Charles de Joppecourt a descris toate aventurile militare ale
acestora din Moldova, în încercarea de a-l înscăuna domn pe cumnatul lor, Alexandru Movilă,
relatând diverse întâmplări din istoria acestei țări, dintre anii 1606-1619 44. Charles de Joppecourt
a redactat manuscrisul aventurilor sale din Moldova, apoi l-a predat numitul Baret, în vederea
stilizării și publicării sale. Baret l-a și publicat în 1620, la Paris, sub titlul Histoire sommaire des
choses plus mémorables advenues aux derniers troubles de Moldavie. Où sont décrites pluisiers
batailles gagnées tant par les Princes Polonois, que par les Turcs, et Tartares: Ensemble
l’evasion admirable du Prince Correcki des Tours noires du grand Turc, par l’invention et
assistance d’un Parisien. Composé par M.J.B.A. en P. sur memoires de Charles de Joppecourt
Gentilhomme Lorrain, qui portait les armes durant ces troubles à la suite des Princes Polonois.
A Paris, chez Toussainct du Bray, MDCXX 45.
Nicolae Iorga oferă o serie de relatări interesante despre gentilomul loren și despre
editorul scrierii sale, Baret, pe care le reproducem în ceea ce urmează.
„Joppecourt începe povestirea luptelor petrecute în Moldova în anul 1606, deși n-a fost
chiar atunci acolo. Luptele acestea sunt descrise în amănunte, cu oarecare încurcătură
42
43
Apud Maria Holban (redactor responsabil), op. cit,, p. 175 și 177.
44
despre Țările Române, vol. IV, București, Editura Științifică, 1972, p. 378-379.
45
Ibidem, pp. 379-380.
16
cronologică, cum e natural, confundând de multe ori stilul nou cu cel vechi; pe lângă aceasta,
când cineva n-a luat note zi cu zi, e firesc ca unele lucruri să se cam încurce – ba e chiar de
mirare cât de puțin le încurcă autorul. Aceasta de datorește faptului, pe care l-am relevat și altă
dată, că noi am pierdut admirabila memorie pe care o aveau oamenii de odinioară; ne lăsăm prea
mult în sama scrisului și, apoi, ne ocupăm prea mult de ce fac alții ca să ținem mai bine minte
ceea ce am făcut noi.
Povestirea lui Joppecourt este astfel de cel mai mare interes: nu se poate scrie istoria
Movileștilor fără acest izvvor (subl. ns.).
Baret s-a crezut însă dator să adauge de la dânsul o sumă de lucruri pentru plăcerea
publicului: astfel partea a doua, care formează jumătatea cărții, cuprinde un fel de nuvelă
romantică în care se vede cum fata lui Ieremia Movilă și a doamnei Elisaveta, căsătorită cu
prințul Korecki, a fost prinsă și închisă în Cetatea Albă, ce scrisori a schimbat cu prințul, cum a
căutat să fugă – un adevărat roman de aventuri. Evident că scrisorile acestea sunt alcătuite de
Baret, căci el n-a avut nici un fel de corespondență în mâinile lui. Tot în stilul acela „miévre”,
leșinat, obișnuit în vremea aceasta la francezi” 46.
3. Secretarul de la Croix (? – 1704?) a fost secretarul marchizului de Nointel la
ambasada Franței din Constantinopol, în perioada 1670-1695. Nicolae Iorga a descoperit
manuscrisul jurnalului său, ale cărei fragmente privitoare la istoria românilor le-a publicat în
lucrarea editată de el, Acte și fragmente privitoare la istoria românilor, volumele I (pp. 82-83) și
II (pp. 734-737) 47. Memoriile sale au fost publicate la Paris în 2 volume, sub titlul Mémoires du
Sieur de La Croix cy-devant secrétaire de l’ambassade de Constantinople, contenant diverses
relations très curieuses de l’Empire Ottoman. 48
Inegalabilul Nicolae Iorga ne oferă o serie de informații interesante despre secretarul de
la Croix (ortografiat de el Delacroix), pe care le reproducem prescurtat în cele ce urmează.
„Informațiile lui Delacroix, care a străbătut Moldova la 1675, sunt cuprinse în două lucrări
ale lui, dintre care prima e un jurnal de călătorie, cealaltă operă mai întinsă, care prinde informații
amestecate, descriind și ceea ce a văzut personal la noi și relatând și alte lucruri, aflate de la
46
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 206.
47
despre Țările Române, vol. VII, București, Editura Științifică, 1980, p. 232 și 247.
48
Apud Ibidem, p. 249.
17
diferite persoane. La 19 martie 1675 deci Delacroix pleacă de lângă Adrianopol, și nu singur, ci
în tovărășia a doi unguri din Ardeal, Petrossy și Szepessy. Nu ia drumul pe mare, ca Magni, ci
vine pe uscat, urmând o cale secundară, relative nouă, pe la Rusciuc…”. 49
În continuare, polihistorul român ne arată că secretarul de la Croix a fost un călător avizat,
cu mult cunoștințe de istorie. „E cel dintâi dintre călătorii prin părțile noastre care introduce
elementul istoric în descrierea sa, căpătându-și știrile fără îndoială din convorbiri avute cu
capuchehaielele țărilor noastre la Constantinopol, între care erau unii oameni eminenți, cum a fost
și Dimitrie Cantemir în domnia tatălui său.
El vorbește de Ioan Vodă cel Cumplit, de Petru Șchiopul, de Alexandru Vodă spânzurat
la Constantinopol în ziua de Paște, de un Mihai, care este Mihnea. Dar confundă pe Ștefan cu fiul
lui, Bogdan. Știe, ca unul ce făcea parte din lume diplomatică, și la cât se ridică tributul
moldovenesc, și nu numai în vremea sa, dar și în trecut, așa încât poate să arate sporirea lui: la
început era de 2.000 de scunzi (écus), apoi s-a ridicat la 80.000, iar pentru Muntenia la 140.000,
căci domnii, pentru căpătarea tronului, se supralicitau, și astfel tributul sporea necontenit” 50.
4. Philippe le Masson du Pont (înainte de 1650 – după 1735), fiul lui Guillaume Le
Masson, părăsește Franța în 1671 și se stabilește în Polonia, în calitate de inginer militar. Ia parte
la campaniile lui Jan III Sobieski împotriva turcilor, participă la asediul Hotinului (1673),
participând la expedițiile regelui din Moldova (anii 1685 și 1686). În penultima expediție,
participă la bătălia de la Boian 51. Memoriile sale au fost publicate în limba franceză la Varșovia,
în 1882. 52
Același Nicolae Iorga are cuvinte de apreciere pentru memoriile acestui inginer militar:
„Călătorul, care a petrecut 33 de ani în Polonia, era în oastea lui Sobieski și în acea zi de
11 noiembrie 1673 când, sub Hotin – descris cu bisericile ruinate, cu patru turnuri, cu grupul de
case – sunetul trâmbiții din tabăra lui Ștefan Vodă Petriceicu, cea cu 5.000 de călăreți, arătă
polonilor că moldovenii se supun.
Ceea ce descrie el însă mai pe larg, cu o deosebită vervă și un perfect spirit de de dreptate,
e expediția regală din 1686, la care a luat parte el însuși, cu alți francezi, marchizul Costanveaux,
49
50
Ibidem, p. 290-291.
51
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. VII, p. 278.
52
Ibidem, p. 280, nota 1.
18
Etienne Carle, inginer, Boucher, cavaler al „Ordinului lui Hristos”, contele de Beaujeuși alții,
care <<au văzut ca și el prăpădenia și distrugerea unei țări așa de frumoase>>” 53.
5. François Gaston de Béthune (1638-1692), militar și diplomat de origine nobilă,
născut în familia marchizilor de Béthune. Căsătorit cu sora Mariei Casimira d’Arquen, viitoarea
soție a regelui polon Jan III Sobieski, este trimis ca reprezentant diplomatic al Franței în Polonia,
în 1674, unde dobândește funcția de ambasador deplin în 1676. Din cauza unei certe între cele
două surori, de Béthune este rechemat în Franța în 1680. Revine în Polonia în 1683 și participă la
campania polonezilor din Moldova din 1686 54, asupra căreia ne lasă informații prețioase,
cuprinse într-un jurnal de campanie 55.
6. Philippe Avril (? – după 1694), iezuit francez devotat Regelui-Soare Ludovic al XIV-
lea (1643-1715), care trece în vara anului 1689 prin Moldova, în cursul călătoriei sale spre China.
Și-a publicat în 1692, la Paris, memoriile sale de călătorie dedicate hatmanului polonez
Jablonowski sub titlul Voyage en divers Etats d’Europe et d’Asie, entrepris pour découvrir un
nouveau chemin à la Chine, contenant plusieurs remarques curieuses de Physique de
Géographie, d’Hydrographie et d’Histoire. Avec une description de la grande Tartarie, et des
différentes Peuples qui l’habitent 56.
Nicolae Iorga surprinde fulgurant esența informațiilor despre Moldova oferite de părintele
Avril, care nu era totuși prea mult interesat de această țară:
„D’Avril nu vine decis să ne cerceteze ca un om curios. Pe când din tot ce are Moldova nu
este un lucru care să nu îl intereseze pe Bandini (Marco Bandini, călător Italian din secolul XVII,
nota ns.), pentru D’Avril interesul este mai restrâns: el vine în părțile acestea ale Moldovei pentru
scopurile Ordinului său, pentru lupta pe care catolicismul o duce împotriva turcilor, spre cea mai
mare glorie a papalității. Recomandat de hatmanul polon Iablonovschi, călătorul nu intră pe la
Camenița, unde în curând niște negustori armeni vor fi prădați de tătari, ci prin Moldova, cu o
escortă de 30 de călăreți români. Astfel de la castelul Iablonow se ajunge la Câmpulung, ocupat
de poloni, trecând prin pădurea mlăștinoasă a Bucovinei, infestată de tâlhari.
53
54
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. VII, p. 399-402.
55
Ibidem, p. 404-415.
56
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 92 și 101-102.
19
Un interes real pentru noi nu putem găsi la D’Avril, și ne pare rău că n-a avut nici timpul,
nici dispoziția de a vedea mai multe lucruri în Moldova, pentru că Moldova lui Constantin
Cantemir era fără îndoială o țară cu character deosebit de ce cunoaștem până acum, de pe urma
războaielor între turci și poloni” 57.
7. François Paulin Dalérac (secolul al XVII-lea), numit uneori în scrierile
contemporanilor săi „cavalerul Dalérac”, a fost însă mai puțin un militar și mai mult un literat, cu
o excelentă cunoaștere a limbii latine. A fost mai întâi un apropiat cardinalului d’Arquen, tatăl
reginei Maria Kazimiera d’Arquen (soția lui Jan III Sobieski), apoi secretarul acesteia. A
îndeplinit diferite misiuni desemnate de regină, care l-a răsplătit cu o pensie de 1000 de livre. Un
detractor al său, Du Pont, consider că acesta a fost silit să părăsească Polonia, datorită
caracterului său intrigant. Opera sa este considerată de către specialiști cel mai consistent izvor
istoric francez privitor la situația Poloniei sub conducerea regelui Jan III Sobieski 58.
În relatările sale privitoare la Polonia, cavalerul Dalérac ne-a lăsat o serie de relatări
bogate privitoare la campaniile din 1685 și 1686 ale regelui Sobieski în Moldova. Acestea sunt
conținute în opera sa, cu un mare succes editorial, publicată la Paris în 1699 sub titlul Les
anecdotes de Pologne ou Mémoires secrets du règne de Jean III du nom. Această carte a fost
publicată și la Amsterdam, în același an. În anul 1700, la Paris apare o a doua ediție a acestei
opere, tot atunci fiind publicată o traducere a sa în limba engleză și una în olandeză 59
8. Jacques Moreau de Brasey (1663-1723), militar francez cu un rang îndoielnic de
noblețe, contestat de contemporani (aceștia îl acuzau că este un simplu fiu de țăran din
Champagne), literat ce lasă memorii tipărite la Amsterdam (redat pe copertă sub numele de
Veritopolie – orașul adevărului) în 1716. Participant, cel mai probabil ca voluntar în armata rusă
(deși el susține în aceste memorii că era ofițer în cadrul armatei ruse) în bătălia de la Stănilești, pe
Prut, din 1711 60.
9. Aubry de la Motraye (1674-1743), celebru călător francez stabilit în Anglia.
Călătorește prin Moldova în 1711, lăsând informații interesante despre bătălia de la Stănilești pe
57
N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 271.
58
Ștefan Andreescu (coordonator) et al., Călători străini despre Țările Române. Supliment I, București, Editura
Academiei Române, 2011, p. 177 și 178, inclusiv nota de subsol nr. 21
59
Ibidem, p. 175-176.
60
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, p. 459-462.
20
Prut dintre forțele ruso-moldovene și cele turcești (1711), ca și despre zona de sud a Moldovei (în
special orașul Galați și sudul Basarabiei) 61.
10. Charles-Claude de Peyssonnel (1727-1790), născut la Marsilia, fiul consulului
Franței la Smirna, Charles de Peyssonnel. Din 1763, membru corespondent al Academiei
Franceze. În calitate de consul al Franței la Caneca (Creta), călătorește în 1758 în Moldova,
despre care lasă o serie de informații interesante privitoare la trecutul, forma de guvernământ,
bogățiile și comerțul său. Observațiile sale privitoare la Moldova sunt cuprinse, în cea mai mare
parte, în lucrarea sa Traité sur la commerce de la Mer Noire, finalizată în 1762 însă publicată
abia în 1787 la Paris, în 2 volume 62. Informațiile oferite de Charles-Claude de Peyssonnel au fost
analizate mai întâi de către Nicolae Iorga, în Les voyageurs français dans l’Orient européen,
Paris, 1928, p. 104-105 63.
11. François de Tott (1733-1793). Baronul de Tott s-a născut la Chamigny (Seine et
Marne), fiind fiul unui răsculat maghiar refugiat și stabilit în Franța după insuccesul revoluției
antihabsburgice a lui Ferencz Rákóczy din 1711 și al unei mare franțuzoaice. A fost militar și
diplomat, începându-și cariera ca secretar al lui Vergennes, celebrului ambasador al Franței la
Constantinopol. În 1767 este trimis în calitate de consul al Franței în Crimeea de către
atotputernicul său ministru de externe, Etienne François, duce de Choiseul.
În perioada 1767-1769 întreprinde trei călătorii în Moldova, lăsând informații puțin
măgulitoare despre starea de sclavie a locuitorilor ei, umiliți de despotismul turcesc. Informațiile
în cauză sunt publicate în lucrarea sa, Mémoires sur les Turcs et les Tartares, publicată în 1781 la
Amsterdam iar în 1795 la Paris. 64
12. Jean-Louis Carra (1742-1793) a fost un personaj straniu, motiv pentru care vom
insista puțin mai mult asupra sa în această prezentare. Aventurier de vocație, filosof de
circumstanță, pedagog, politician fără scrupule, implicat în evenimentele tumultoase ale
Revoluției franceze din 1989, fapt care l-a împins vertiginos in noiembrie 1793, învinuit fiind de
61
Ibidem, p. 512-513 și 525.
62
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române,vol. IX (1716-1768), Bucureşti,
Editura Academiei, 1997, p. 391.
63
Ibidem, p. 392.
64
Ibidem, p. 595-596.
21
uneltiri în favoarea generalului Dumoriez si a Ducelui de Brunswick spre eșafod 65. Rolul lui în
Revoluția franceză nu a fost unul însemnat. Cu toate acestea, Carra a fost unul care a ieșit la
iveală dintre mulți ambițioși care se îmbulzeau să influențeze atunci soarta Franței tumultoase 66.
El a creat publicația „Les Annales Patriotiques”, fiind membru al Adunării care avea apoi sa
voteze moartea regelui Ludovic al XVI-lea si a reginei Marie Antoinette. Pentru propunerea de a
se îngropa de vii deputații care ar sugera o restabilire a monarhiei, a fost ales deputat pe opt
departamente 67
Cunoscător a opt limbi străine, prieten cu Diderot, Voltaire si abatele Raynal, colaborator
el însușii la Suplimentul Enciclopediei (marea enciclopedie iluministă, nota ns.), pentru care a
întocmit 800 de termeni, a călătorit prin Elveția, Germania, Anglia si Rusia, iar în ultima țară l-a
cunoscut pe Grigore al III-lea Ghica, pe care l-a însoțit în Moldova după pacea de la Kuciuk-
Kainargi (1774), ca preceptor al fiilor săi și ca secretar 68. Îndeplinind funcția de secretar domnesc
și având o fire iscoditoare, el cercetează, în principiu, arhivele si cronicele locale. Rezultatul
acestor cercetări a fost lucrarea „Istoria Moldovei si Valahiei” 69 Aceasta operă – care plagiază
masiv inclusiv celebra Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir – rămâne – din nefericire –
cea dintâi sinteză istorică pentru Țările Române publicată în limba franceză și, ca atare, a fost
obligatoriu folosita de toți publiciștii care s-au ocupat ulterior de Moldova și Țara Românească,
străini sau chiar români.
Acest abil agent în slujba regelui Frederic al II-lea cel Mare al Prusiei și-a publicat
lucrarea în cauză în 1777 la Bouillon și nu la Iași, cum apare pe copertă, sub titlul Histoire de la
65
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973, p. 30.
66
67
Dan Berindei, Românii și Europa în perioada premodernă și modernă, București, Editura Enciclopedică, 1997, p.
87.
68
Ibidem.
69
Marin Popescu-Spineni, România în izvoarele geografice și cartografice, București, Editura Științifică, 1978, p.
206.
22
Moldavie et de la Valachie avec une dissertation sur l’etat actuel de la Moldavie et de la
Valachie 70.
13. Louis Emmanuel d’Antraigues (1753-1812), urmașul unei familii de conți născut la
Montpellier, admirator al lui Jean Jacques Rousseau, prieten cu marchizul de Mirabeau și cu
Bernardin de Saint-Pierre, devenit apoi regalist, trecut în slujba austriecilor apoi a rușilor, a fost
asasinat în împrejurări necunoscute la Londra, în 1812. A călătorit în 1779 prin Moldova și
Dobrogea, lăsând niște însemnări de valoare inegală 71.
14. Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte – conte de Hauterive (1754-1830) diplomat
erudit și subtilul care, colaborator al lui Talleyrand, va ajunge conte al Imperiului francez și va
inspira multă vreme politica externă a Franței sub diferite regimuri.
Născut în ținutul Alpilo în 1754, a fost inițiat profesor de oratorie apoi, remarcat de
contele Choiseul-Gauffier, ambasador al Franței în anul 1784, l-a urmat în capitala Imperiului
Otoman. Conform tradiției ambasadei franceze, d’Hauterive a primit funcția de secretar de limba
franceză al noului domn al Moldovei, Alexandru Mavrocordat, fiul lui Ioan Mavrocordat și l-a
însoțit pe acesta de la Istanbul la Iași, unde a ajuns în martie 1785. D’Hauterive a ținut un prețios
jurnal de călătorie în care a însemnat toate împrejurările mai importante, inclusiv plăcutele clipe
de conversație cu frumoasa Zamfira, fiica lui Nicolae Voda Caragea si soția lui Alexandru
Mavrocordat 72.
Noul secretar primise de la ambasadorul Franței consemnul general de a observa cu
atenție tot ceea ce întreprindeau domnii fanarioți din ambele tari și, mai cu seamă, consulii
țarinei și ai împăratului și să raporteze tot ce afla, prin curier trimis la ambasada Franței din
capitala otomana. D’Hauterive însă, probabil jignit că primise o asemenea însărcinare, s-a gândit
s-o transforme în funcție diplomatică neoficială și i-a scris contelui de Vergennes, ministrul de
afaceri străine al Franței, o scrisoare tainică, oferindu-se să-l informeze direct de tot ce avea să
observe în capitala Moldovei, solicitând chiar un cifru special.
70
Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil),vol. X, partea I
(1769-1786), Bucureşti, Editura Academiei, 2000, p. 235.
71
Ibidem, p. 285-290.
72
Vasile Mihordea, De Hauterive secretar domnesc în Moldova, 1785, în „Revista istorică”, tom XXII (1935), nr. 1-
3, p. 35.
23
Firesc, contele de Vergennes i-a răspuns politicos că tot mai bine era să trimită
informațiile la Constantinopol, spre nemulțumirea lui d’Hauterive. În perioada cât a stat la Iași,
scrie un memoriu (nepublicat) asupra Moldovei, intitulată La Moldavie en 1785. 73
15. Louis Joseph Parant (1773 – 1806) a fost primul viceconsul trimis în Moldova în
timpul Revoluției franceze. Tânăr plin de zel, s-a zbătut la Iași cu cele mai mari greutăți
administrative și financiare, zugrăvind un tablou întunecat despre realitățile din Moldova 74.
Toate însemnările sale au fost surprinse într-un raport adresat ministrului de externe
Talleyrand, scris cu o tentă gravă și oficială, urmărind în fond un scop mult mai direct și meschin
într-o anumită privință: să stimuleze interesul negustorilor francezi pentru resursele economice
ale Moldovei. Raportul aduce date importante asupra comerțului si resurselor naturale ale
Moldovei. 75
16. Balthasar Hacquet (1739-1815), chirurg militar, naturalist, geolog și chimist aflat în
slujba Imperiului Austriac. O buna parte a cercetărilor științifice întreprinse de Balthasar Hacquet
în Moldova, în 1788, sunt legate de prezența trupelor austriece în zona de nord-vest a țării, care
se va numi ulterior Bucovina.
Planul inițial al călătoriei, începute de la întreita graniță a Transilvaniei, Bucovinei și
Moldovei, în apropiere de Vatra Dornei, era să-l duca pe autor prin Moldova spre orașele Roman
si Iași. Ocuparea Moldovei de către turci îl silește să se oprească în Bucovina, de unde trece prin
Hotin în Podolia, unde face o serie de prospectări în căutarea unor locuri bogate în varietatea de
cremene folosită ca piatră de scăpărat pentru puștile armatei austriece. La întoarcere, trece prin
unele așezări dinspre granița de nord a Moldovei (Suceava, Frătăuți, Rădăuți, mănăstirile
Sucevița, Solca, Gura-Humorului).
În a doua sa călătorie, are prilejul sa vadă meleagurile Neamțului, Botoșanilor, Valea
Trotușului cu Târgu Ocna și a Siretului cu Bacău și Roman, de unde trece la Târgu Frumos și
Iași.
Însemnările lui Hacquet, pe lângă observațiile științifice care străbat ca un fir roșu întregul
text (observații privind relieful, botanica, geologia regiunilor cunoscute etc.), mai cuprind o serie
73
Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaționale. Secolul al XVIII-lea, Iași, Editura
Junimea, 1986, p. 112.
74
Paul Cernovodeanu, op. cit. p. 91.
75
Ibidem.
24
întreagă de informații asupra metodelor destul de primitive de exploatare minieră precum și, ceea
ce e mult mai important, indicații sugestive ale acelei ambianțe de nesiguranță și de împilare în
timpul războiului purtat pe teritoriul țărilor române, cu alternarea ocupațiilor străine și
exploatarea fără seamăn a populației de rând. 76
17. Louis Alexandre Andrault de Langeron (1763-1831). Conte, regalist, general aflat
în slujba Rusiei și administrator al Odessei, a sosit în Moldova cu prilejul războiului ruso-austro-
turc din 1787–1791 și a înserat în jurnalul său un larg capitol privitor la Moldova și Țara
Românească, situația lor geografică, cârmuirea, clasele sociale, limba, populația. Spirit caustic,
pornit pe critică, călătorul francez a relevat mai ales părțile negative pe care le condamnă cu toata
tăria. Rechizitoriul aspru pe care-l face însă regimului turco-fanariot este pe deplin îndreptățit. 77
1.3. Metode de predare-învăţare clasice si moderne

Având în vedere tema generală a lucrării noastre metodico-didactice pentru obținerea
gradului I, vor fi exemplificate teoretic, pentru a fi transpuse în practică, metodele folosite pentru
predarea unui curs opțional dedicat mărturiilor călătorilor francezi aflați în trecere prin Moldova
secolelor XVII-XVIII.
Metoda de prezentare va fi următoarea: se va proceda inițial la o clasificare a metodelor
de predare învățare; vor fi exemplificate practic acele metode pe care le vom considera potrivite
pentru acest curs opțional.
Cuvântul „metodă” provine din expresia methodos care, în greaca veche, reprezenta
combinarea cuvintelor meta = „după” și hodos (uneori scris ôdos) = „cale”. De aceea, metoda
reprezintă o cale verificată de a obține rezultate cu elevii, în domeniul oricărei discipline
didactice.
Metoda poate fi considerată astfel un model de realizare practică a operaţiilor care stau la
baza acţiunilor parcurse în comun de profesor şi elev şi care conduc în mod planificat şi eficace la
realizarea scopurilor propuse.
Metodele sunt căile prin care elevii învaţă asistaţi de către profesori şi pot fi clasificate
astfel:
a. după conţinutul învăţării:
76
Ibidem, p. 98.
77
Ibidem, p. 115.
25
- metode informaţionale;
- metode formative;
b. după sfera de aplicabilitate:
- metode generale;
- metode particulare sau speciale;
c. după modalitatea de prezentare a cunoştinţelor:
- metode verbale;
- metode intuitive;
d. după gradul de angajare a elevilor în lecţie:
- metode active;
- metode pasive;
e. după scopul urmărit:
- de transmitere de noi cunoştinţe;
- de fixare şi consolidare;
- de formare a deprinderilor;
- de verificare şi apreciere;
f. după forma de organizare a muncii:
- metode individuale;
- metode de muncă pe grupe;
- metode de muncă colectivă;
g. din punct de vedere istoric:
- metode tradiţionale, clasice;
- metode moderne 78.
În partea finală a acestui capitol vom folosi clasificarea metodelor de predare-învățare
utilizate în mod obișnuit în mediul preuniversitar: metode tradiționale, clasice și metode
moderne.
Considerăm că în predarea unui curs opțional, cele mai potrivite metode clasice pot fi
următoarele: povestirea, explicația, prelegerea, conversaţia, demonstraţia, comparaţia. În cadrul
metodelor moderne, vom exemplifica cu problematizarea, învăţarea prin descoperire, modelarea
și eseul.
78
Gh. Iutiș, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, Elemente de didactica istoriei, Iași, Editura Graphys, 2008, pp. 53-54.
26
Povestirea
Reprezintă o formă de expunere cu caracter narativ, care poate fi cu uşurinţă folosită
surprinzând frumuseţea şi dramatismul faptelor istorice, în mod captivant, cu rezonanţe afective,
fără însă să ne abatem de la prezentarea adevărului istoric. Această metodă poate fi folosită cu
succes la clasele gimnaziale datorită trăsăturilor specifice acestei vârste şi anume gândire
concretă, imaginaţie fantastică şi intensitatea trăirilor afective. Poate fi folosită pentru
transmiterea cunoştinţelor sau pentru completarea cunoştinţelor elevilor din beletristica istorică.
În cadrul povestirii poate fi încadrată descrierea de personaje, locuri istorice, prezentarea unor
obiecte, cu scopul de a conferi culoarea locală a epocii, faptelor relatate.
Exemplu: profesorul va povesti situația nefericită a țăranilor moldoveni din secolul XVII-
XVIII pe baza mărturiilor călătorilor francezi.
Explicaţia
Constă în argumentarea ştiinţifică a faptelor relatate, punându-se accent pe evidenţierea
cauzelor care determină evenimentul, a modului de desfăşurare, a urmărilor, a relaţiilor cu alte
fapte şi evenimente istorice.
Această metodă este folosită în special la clasele mari deoarece ea se adresează gândirii
elevilor şi nu afectivităţii lor 79.
În viziunea lui Gh. Tănase, explicația este forma expunerii care pune în mișcare gândirea
logică în reconstituirea și explicarea evenimentelor istorice, dezvăluind adevărul pe baza unei
argumentații deductive 80.
Exemplu: Profesorul explică de ce relatările călătorilor străini au influențat scrierea
istoriei noastre, în secolele XX-XXI: datorită puținătății izvoarelor istorice interne.
Prelegerea
Reprezintă o expunere neîntreruptă, bine organizată şi sistematizată a unei teme, fiind
folosită la liceu sau în învăţământul superior. Conţinutul prelegerii se caracterizează prin arta de a
prezenta logic ideile, prin măiestria de a formula ipoteze, teorii, analiza critică a acestora, prin
capacitatea de selectare riguroasă şi de sistematizare a unui bogat material, printr-o vorbire
aleasă, caldă, expresivă şi convingătoare, capabilă să capteze auditoriul făcându-l părtaş la
79
Constantin Moise, Elena Seghedin, Metodele de învățământ, în Constantin Cucoș (coordonator), Psihopedagogie
pentru examenele de definitivare și grade didactice, ediția a III-a revizuită, Iași, Editura Polirom, 2009, p. 349
80
Gh. Tănase, Metodica predării-învățării istoriei în școală, Iași, Editura Spiru Haret, 1996, p. 57
27
stabilirea la adevărului istoric. Expunerea sistematică a cunoştinţelor nu va fi unica metodă
folosită în predarea unui curs special de istorie, chiar dacă este cea mai avantajoasă metodă de
transmitere a unui volum mare de informaţii într-un timp scurt. S-a constatat că dacă se foloseşte
doar expunerea ,,...elevii vor reţine de la 1/10 până la 1/6 din prelegere, iar dacă vor fi utilizate
tehnicile audio-vizuale, vor reţine până la ½ din ceea ce se expune”. 81
Exemplu: profesorul va ține o prelegere privitoare la reflectarea epocii Movileștilor în
scrierile lui Charles de Joppecourt.
Conversaţia
Metoda expunerii poate fi îmbinată cu succes cu metoda conversaţiei caracterizată de
întrebările adresate de către profesor şi răspunsurile oferite de către elevi.
În funcţie de obiectivele operaţionale şi cele de referinţă conversaţia poate fi:
- conversaţia introductivă, având rolul de a pregăti demersul lecţiei;
- conversaţia euristică pentru dobândirea de noi cunoştinţe;
- conversaţia de aprofundare, cu rolul de aprofundare şi sistematizare a cunoştinţelor;
- conversaţia de verificare, cu rolul de a evalua performanţele elevilor.
Prin metoda conversației, elevul își poate forma deprinderi de cercetare și comunicare ca
urmare a discuțiilor și dezbaterilor antrenante dintre profesor-elev 82.
Dintre tipurile de conversaţie, cel mai des folosită este conversaţia euristică, cu scopul
dobândirii unor cunoştinţe noi de către elevi în mod conştient şi pe baza valorificării
cunoştinţelor anterioare.
Un curs opțional de istorie ar trebui să se bazeze foarte mult pe conversaţia profesor –
elev, dar şi elev – elev, deoarece este o metodă bună prin care se pot clarifica anumite aspecte
controversate din istoria locală şi nu numai.
Prin această metodă va fi activată întreaga clasă, deoarece profesorul va încerca să-şi
stimuleze toţi elevii prin întrebări. Aceste întrebări îi vor determina pe elevi să caute răspunsuri în
discuţiile cu părinţii sau bunicii ca martori ai transformărilor economico-sociale cauzate de
diferiți factori.
Exemplu de conversație euristică
81
Ibidem, p.71;
82
Dumitru Boghian, Curs de metodica istoriei pentru învățământ la distanță, Suceava, Editura Universității Ștefan
cel Mare, 2006, p. 67
28
Întrebare 1: De ce la curtea regelui Jan III Sobieski au existat atâția nobili poloni care au
călătorit în Moldova și au descris realitățile de aici?
Răspuns 1: Deoarece soția regelui, Marie Casimire d’Arquen era franțuzoaică
Întrebare 2: De ce călătorii francezi de la curtea lui Sobieski descriu în mod diferit
campaniile acestuia, din 1685 și 1686, în Moldova?
Răspuns 2: Deoarece unii erau militari iar alții nu, unii au participat direct la operațiunile
militare, alții nu.
Întrebare 3: Sunt veridice descrierile Moldovei de către călătorii francezi de la curtea
regelui Jan III Sobieski?
Răspuns 3: Critica istorică românească a arătat că majoritatea acestora, prin comparație cu
alte mărturii interne și externe, sunt veridice.
Demonstraţia
A apărut ca reacţie la folosirea excesivă a expunerii. Orice demonstraţie conţine
următoarele componente:
- prezentarea ideii;
- fundamentul demonstraţiei;
- procedeul prin care demonstrăm;
- verificarea soluțiilor găsite 83.
Demonstraţia se poate realiza prin mai multe mijloace şi anume:
- demonstraţia cu ajutorul unor obiecte şi urme istorice. Elevii vor efectua o vizită la
mănăstirea Zamca din Suceava, elevii putând să observe fortificația și șanțul construite de
oștenii lui Jan III Sobieski, amintite în relatările lui Philippe le Masson du Pont și François Paulin
Dalérac);
- demonstraţia cu ajutorul materialului grafic. Vor fi puse la dispoziția elevilor grafice,
scheme, fotografii ale călătorilor străini și ale edițiilor princeps ale operelor lor.
- demonstraţia cu ajutorul documentelor istorice. Vor fi puse la dispoziția elevilor
excerpte din opera lui Charles de Joppecourt privitoare la luptele Movileștilor cu Ștefan II
Tomșa, din perioada 1612-1615.
83
C-tin Moise, Elena Seghedin, op. cit., p. 363
29
- demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio – vizuale. Vor fi puse la dispoziția elevilor
reconstituiri video ale unor cetăți medievale moldovenești amintite de călătorii străini (Suceava și
Neamț sunt cele mai cunoscute), amintite de călătorii străini din secolele XVII-XVIII).
Prin utilizarea acestei metode elevii vor putea să își dovedească demonstrat sau
argumentat că cele învățate sunt conforme cu realitățile istorice.
Comparaţia
Poate fi cu uşurinţă folosită pentru a demonstra similaritatea evenimentelor locale cu cele
de la nivel naţional. Prin această metodă elevii vor explica trecutul prin găsirea asemănărilor şi
deosebirilor dintre diferite evenimente istorice, pe baza unor criterii științifice 84.
Există două tipuri de comparaţie şi anume: concomitentă şi succesivă.
Prin comparaţia concomitentă elevii pot compara faptele istorice care s-au produs în
aceeaşi perioadă, atât la nivel regional cât şi naţional.
Exemplu. Elevii vor compara situația boierilor din Moldova, cu cei din Țara Românească
de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, așa cum reiese din mărturiile contelui
Louis Alexandre Andrault de Langeron.
Comparaţia succesivă presupune compararea etapelor aceluiaşi proces istoric sau a
evenimentelor de acelaşi fel care s-au petrecut la date diferite pe scara timpului istoric.
Exemplu
Elevii vor compara situația femeilor nobile din Moldova ultimului deceniu al secolului
XIX cu cea de la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XIX, în ceea ce privește
emanciparea, pe baza mărturiilor contelui Louis Alexandre Andrault de Langeron
Problematizarea
Este o metodă de tip euristic care dezvoltă creativitatea elevilor, stimulează gândirea,
deoarece elevul este pus în faţa unor probleme. Metoda este considerată în prezent una dintre cele
mai eficiente metode ale didacticii moderne 85. Această metodă este mai greu de folosit la
gimnaziu, mai ales dacă nivelul clasei este scăzut.
Cu toate acestea, nu trebuie uitaţi elevii care se ridică peste nivelul clasei cărora li se pot
pune întrebări problemă.
84
Gh. Tănase, op. cit., p. 71.
85
I. Albulescu, M. Albulescu, Predarea și învățarea disciplinelor socio-umane, Iași, Editura Polirom, 2000, p. 139.
30
Exemplu: Elevii dotați din clasă vor încerca să explice cum au influențat relatările
călătorilor străini percepția Occidentului despre Moldova secolelor XVII-XVIII.
Învăţarea prin descoperire
Este o metodă des întâlnită în predarea unui curs opțional de istorie, deoarece se bazează
pe investigaţia proprie a elevilor. Se poate realiza individual sau pe grupe, punându-se accent pe
cooperarea elevilor. Elevii sunt îndrumaţi să observe, să cerceteze, să aprecieze şi să analizeze.
Elevii pot primi spre analiză un document cu referire la istoria locală, cerându-li-se apoi
precizarea unor aspecte pornind de la cunoştinţele dobândite în orele anterioare.
Învățarea prin descoperire este o metodă despre care se vorbește tot mai mult, fiind
apărută ca o reacție față de folosirea în exces a metodelor verbale și fiind opusul învățării prin
receptare, de tip clasic 86.
Se poate transforma într-o activitate pe grupe, în care fiecare grupă, într-un timp limitat,
are de rezolvat o sarcină. La final, fiecare grupă îşi prezintă concluziile. După prezentarea
rezultatelor cercetării fiecărei grupe, cu ajutorul profesorului, elevii vor reuşi să-şi creioneze
principalele idei ale lecţiei.
Descoperirea poate fi inductivă, mergându-se de la particular la general sau deductivă,
mergându-se de la general la particular. Mai există şi descoperire prin analogie, prin care elevii
pot presupune că asemănarea unor evenimente din istoria locală sau naţională va determina şi
asemănări ale etapelor acestora.
Exemplu de învățare prin descoperire de tip inductiv. Pornind de la relatările lui
Charles-Claude Peysonell privitoare la bogățiile naturale ale Moldovei, arătați situația comerțului
intern și extern al acesteia.
Exemplu de învățare prin descoperire de tip deductiv. Pornind de la situația politică a
Moldovei, stat vasal Imperiului Otoman, arătați cum îi priveau călătorii străini pe domnii
Moldovei.
Modelarea
Este o metodă de cunoaştere a istoriei prin intermediul unor modele materiale sau ideale
asemănătoare cu cele reale, în care gândirea elevului este condusă spre descoperirea adevărului
prin intermediul raţionamentului analogic. Pentru o mai bună înţelegere a noţiunilor şi
86
C-tin Moise, E. Seghedin, op. cit., p. 369.
31
evenimentelor istorice, profesorul poate interveni cu modele figurate de genul fotografiilor,
planşelor, desenelor şi schiţelor de pe tablă, dar şi prin grafice sau statistici 87.
Exemplu. Elevii vor amplasa pe harta mută diferite obiective istorice şi culturale din
judeţul Suceava, amintite la sfârșitul secolului XVIII de către chirurgul militar, naturalistul și
montanistul Balthasar Hacquet.
Eseul
Reprezintă o lucrare de factură literară în care elevul tratează un anumit subiect. Prin
intermediul eseului, elevii ar putea să-şi prezinte propriile păreri legate de o anumită temă, având
la bază o cercetare a diferitelor surse.
Exemplu. Elevii vor realiza un eseu privitor la situația țăranilor din Moldova secolelor
XVII-XVIII, pornind de la mărturiile a doi călători străini din secolul XVII (François de Pavie,
baron de Fourquevaux și François Gaston de Béthune din secolul XVII; François baron de Tott și
Louis Alexandre Andrault de Langeron din secolul XVIII).
87
Sorin Bolovan, Didactica istoriei, Cluj Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 106
32
CAPITOLUL 2
Date fizico-geografice, organizarea și instituţiile. Metode de evaluare – clasice şi

complementare
2.1. Repere geografice și resursele țării

Într-o vreme în care proiecția cartografică a olandezului Mercator se impusese deja în
secolul XVII în vestul Europei, era firesc ca descrierile de călătorie ale autorilor occidentali să fie
mai îngrijite decât în secolele anterioare, aceștia consemnând în jurnalele de călătorie sau pe hărți
multe detalii geografice, care ajunseseră o adevărată „obsesie”, atât pentru scriitori, cât și pentru
cititori. Călătorii francezi nu au făcut excepție de la regulă, în descrierile lor de călătorie
privitoare la Moldova, aceștia oferind mai întotdeauna reperele geografice esențiale pentru
localizarea țării.
2.1.1. Repere geografice

Gentilomul loren Charles de Joppecourt (sfârșitul secolului al XVI-lea – după 1620),
venit în Moldova după 1606 în calitate de mercenar al polonilor, ne oferă o descriere geografică
succintă a acestei țări.
„Moldova se mărgineşte la răsărit cu Pontul Euxin, numit cu alt nume Marea cea Mare
sau Neagră, la apus se mărgineşte cu Transilvania şi cu Munţii Carpaţi, la miază-zi este despărţită
de Ţara Românească prin râul Siret, iar la miază-noapte Moldova este despărţită de Podolia prin
râul Nistru. Toată această ţară se întinde ca la 120 de leghe franceze în lungime şi 110 în lăţime.
Mai este un râu care se cheamă Prut şi care împarte ţara în 2 părţi aproape egale, dintre care,
partea care se întinde spre miază-noapte se numeşte Moldova de sus, iar cea de miază-zi, este
numită Moldova de jos. Aceste două părţi sunt ca 2 provincii, în fruntea cărora domnul are
obiceiul de a pune 2 guvernatori deosebiţi, care să numească în limba ţării, vornici” 1.
François Paulin Dalérac (secolul al XVII-lea), numit uneori în scrierile contemporanilor
săi „cavalerul Dalérac”, autorul celei mai bune descrieri a domniei regelui Jan III Sobieski
(realizată de un autor francez), ne lasă o descriere a „bucovinelor”, care corespunde cu partea de
1
Maria Holban (redactor responsabil), M.M. Alexandresca-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Călători străini
despre Țările Române, vol. IV, București, Editura Științifică, 1972, p. 383.
33
nord-vest a Moldovei numită post 1775 Bucovina. El arată că „bucovinele sunt o regiune din țară
acoperită de păduri întinse și tăiată de munți înalți, precum cei din Ardeni. Ea începe aproape de
Hotin, nu departe de Nistru, și se întinde dincolo de Prut până departe în Valahia, la marginea
hotarelor Moldovei și Transilvaniei, unde acești munți se împart în mai multe grupuri. Acestea,
pe care oastea polonă începuse să le traverseze, sunt denumite Bucovinele mari, în vreme ce cele
mici sunt între Nistru și Prut” 2.
Acest militar folosește denumește Moldova „Valahia”, la fel ca polonii, deși știe că
„numele ei corect este Moldova, potrivit hărților, a tuturor savanților, și chiar a locuitorilor
țării” 3.
Aventurierul Jean-Louis Carra (1742-1793) ne oferă o descriere precisă a hotarelor
Moldovei, arătând că „fluviul Nistru, Podolia și Pocuția polonă mărginesc Moldova la nord-est,
Basarabia și Dunărea la sud-est, Țara Românească și Transilvania la sud-vest” 4.
În continuare, acesta arată că Moldova are aproape 80 de leghe franceze în lungime și 70
leghe franceze în lățime iar Prutul, cel mai mare râu al țării curge de la nord-vest la sud-est și se
varsă la câteva mile de orașul Reni din Buceag sau Basarabia 5
2.1.2. Resursele Moldovei

Charles de Joppecourt ne lasă o sumară descriere a resurselor agricole ale țării, pomenind
de câmpii, cereale, animale sau exportul de vin.
„Câmpiile Moldovei sunt foarte mănoase şi în multe locuri udate de frumoase izvoare şi
râuri care le fac foarte roditoare în grâu, secară, orz, ovăz, mei şi fân; datorită acestora locuitorii
de la şes cresc un număr de vite de tot felul şi chiar bivoli, de care se slujesc în loc de boi sau cai
la cultura pământului. … Se mai văd în această ţară multe dealuri foarte plăcute şi atât de bogate
în vinuri încât nu este îndestulată numai Moldova, ci se mai transportă şi din Podolia şi în alte țări
2
Ștefan Andreescu (coordonator), Călători străini despre Țările Române, Supliment I, București, Editura Academiei
Române, 2011, p. 183-184.
3
Ibidem, p. 189.
4
Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Călători străini
despre Țările Române, vol. X, partea I, București, Editura Academiei Române, 2000, p. 242-243.
5
Ibidem, p. 243.
34
vecine” 6. În continuare, autorul amintește că „aproape de orașul Vaslui” există un vin care arde la
fel ca alcoolul, pe care localnicii îl beau „fără ca din pricina aceasta sănătatea lor să sufere” 7.
Iezuitul francez Philippe Avril (? – după 1694) trece prin Moldova în vara anului 1689 în
drumul său spre China, lăsând o descriere generală, însă frumoasă, a țării. Arată însă că țara era
pustiită de forțele turco-tătare, în războaiele lor cu forțele polone.
„Moldova este una din țările cele mai frumoase și mai fermecătoare din Europa. Aici vezi
câmpii întinse, udate de mai multe râuri, dintre care cel mai însemnat este Moldova, ce șerpuiește
aproape ca Sena, și pare că prin toate cotiturile sale ea caută să răspândească pretutindeni
belșugul. Şi în adevăr toate aceste ape ar face din câmpiile Moldovei o regiune foarte roditoare și
ar contribui cu siguranță ca această țară să ajungă una din cele mai mănoase și mai bogate din
Europa, dacă nu ar fi atât de expusă atacurilor turcilor și tătarilor; dar trupele pe care le trimit
neîncetat și unii și alții pentru apărarea Cameniţei // au pustiit-o în așa hal, încât în multe părți stă
pământul nelucrat, pentru că nu au mai rămas locuitori care să-l muncească, şi mai ales în partea
de răsărit, (care se mărginește cu țara tătărească unde țăranii și toți aceia care nu locuiesc în vreun
oraș întărit, sunt nevoiți aș face bordee sub pământ, pentru a scăpa de furia acestor dușmani
neîmpăcaţi cu tot ce e creștin” 8.
Cavalerul Dalérac (secolul XVII), bun cunoscător al campaniilor regelui Jan III Sobieski
în Moldova, ne lasă o descriere interesantă a resurselor Moldovei, arătând că teritoriul său din
zona de câmpie este foarte fertil. Relieful țării este variat, fiind format din păduri, munți, mlaștini
și câmpii 9. Dar, constată autorul, căruia nu-i sunt străine pustiirile la care fusese supusă Moldova
de către oștile turco-tătare și cele polone, „în prezent este puțin locuită, dar odinioară avea orașe
mari și sate frumoase, din care se văd încă rămășițe triste, biserici dărăpănate, ziduri și
împrejurimi” 10
În ciuda faptului că a plagiat masiv lucrarea lui Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae
(Descrierea Moldovei), Jean-Louis Carra (1742-1793) a lăsat o serie de observații interesante
privind clima și resursele Moldovei.
6
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. IV, p. 383-384.
7
Ibidem, p. 384.
8
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. 8, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1983, p. 104
9
Ștefan Andreescu (coordonator), Călători străini despre Țările Române, Supliment I, p. 198.
10
Ibidem.
35
„Clima este aproape aceea ca în Burgundia și în Champagne, dar ceva mai rece iarna și
mai caldă vara. Aerul nu are acea elasticitate și nici acea vioiciune care caracterizează clima
noastră occidentală. Observ acest lucru după descurajarea inerției si melancolia obișnuită a
locuitorilor. Mulțimea mlaștinilor și a apelor stătătoare de prin văi și câmpii, de asemenea și
întinderea pădurilor, umiditatea firească a atâtor pământuri necultivate și care sunt mereu
acoperite de ierburi uscate și putrezite din anul precedent sunt cauze secundare ale viciului care
domnește în atmosfera acestei clime. Cele principale vin din așezarea țărilor și din orientarea față
de soare”. 11
Jean-Louis Carra notează câte ceva despre solul țării, „format dintr-un pământ negru și
argilos, mai puțin gras decât pământul Ucrainei, al Poloniei și al Rusiei Mari și deci mai potrivit
pentru toate soiurile de grâne, mai ales pentru grâu” 12. Nu uită să deplângă crunta stăpânire
turcească în cuvinte sincere, demne de reținut. „Acest amestec confuz și variat de atâtea bogății,
acest aer simplu și strălucitor al naturii sălbatice deșteaptă o adâncă părere de rău în orice călător
cu suflet, când vede această țară frumoasă în mâinile turcilor”. 13
Sintetizându-și observațiile asupra resurselor Moldovei, Jean-Louis Carra notează
următoarele:
„Am văzut aproape toate țările din Europa, într-adevăr nu cunosc nici una unde șesurile,
dealurile și munții să fie atât de bine împărțite pentru agricultură și pentru priveliște ca în
Moldova. Natura este mai măreață și mai impunătoare în Elveția, dar aici ea este mai blândă și
mai zâmbitoare, dacă te poți sluji de această expresie. Se văd foarte puțini pini sau brazi, veșnica
podoabă a câmpiilor din Rusia și din Țara moscovită”. 14
Autorul scrie câte ceva despre agricultură și, în genere, despre produsele pământului: ce
și cum se cultiva, ce valoare economică au și, totodată, remarcă pretutindeni împilarea și starea
grea a țăranilor. Producția medie de cereale a Moldovei sporise, în viziunea sa, după războiul
austro-ruso-turc din 1797-1791. Vinurile Moldovei, din care o parte lua calea Moscovei, îi par
„ușoare și apoase, gustul lor fiind plăcut și calitatea corespunzătoare”. Agentul lui Frederic al II-
11
Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Călători
străini despre Țările Române, vol. X, partea I, p. 243-244.
12
Ibidem, p. 244.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
36
lea cel Mare al Prusiei constată, de asemenea, că creșterea vitelor devenise foarte rentabilă de
când se practica exportul lor către Constantinopol și țările germane. Carra indica chiar și prețurile
curente practicate la consumul intern și export. Amintește, exagerând, desigur, de milioane de oi,
care luau anual drumul Stambulului și de abundența de lapte, brânză, lână, miere și ceară.
Menționează de asemenea că un mare număr de porci se exportau în Ungaria. Carr observă că
salinele exploatate erau foarte bogate, că Moldova exporta o mare cantitate de nitrați și că, în
vremea sa, se înființase o fabrică de postav 15.
Încă din momentul în care Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte – conte de Hauterive
(1754-1830) intră din Muntenia în Moldova, întâlnește un peisaj mai vesel, mai viori.
„Pădurile forfotesc de păsări ce vestesc chiar de pe acum primăvara, florile, frunzele și
fructele, de care pe semne, sunt pline pâlcurile acestea, de peri și de cireși sălbateci, ca și tufele
de răsură; ce frumos trebuie sa fie timpul acesta atât de râvnit pe niște meleaguri atât de minunate
și ce păcat că, la două sute de leghe de aici, sunt turci, sultani, viziri pe care trebuie să-i saturi cu
seva acestui darnic pământ, unde , în ciuda atâtor nereguli, fără măsură, din vremuri uitate se mai
văd încă arbori, ierburi, oi, cai și chiar oameni”. 16
Un personaj fabulos care se remarcă prin informațiile despre Moldova este naturalistul
francez Balthasar Haquet (1739-1815), care considera această țară drept „o grădină roditoare și
bine sădită”. 17
„Veniturile acestui principat au fost in 1785 de 2.840.000 de piaștri, dar azi nu mai e in
stare țara să dea nici măcar o treime, după ce locuitorii care au mai rămas au fost luați de
amândouă armatele imperiale și puși la transporturi și livrări continue de furaje, în așa măsură, că
rareori le mai rămânea timp și putere ca să mai cultive pământul.
Și populația a ajuns în țara asta de vreo doi ani încoace cu totul neînsemnată, neajungând
după toate probabilitățile, decât abia la o jumătate de milion de oameni deoarece mai mult de
jumătate din ei s-au băjenit și-au pierit. În afară doar de exploatarea de la Ocna nu se mai știe azi
de nici un venit sigur în toată țara. Ce populație redusă pentru o țară atât de mare și atât de
15
Ibidem, p. 245-248.
16
Neagu Djuvara, Între Orient si Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), traducere de
17
98.
37
productivă în toate domeniile! Bunătatea sa poate fi asemuită cu a unei grădini mănoase și bine
plantate, dar care e plină de cârtițe și de lăcuste …Este pretutindeni cea mai mare lipsă de
libertate și siguranță și pe deasupra mai sunt arendate în fiecare an diferite dări pe vite, albine, vin
și așa mai departe și lăsate în folosința celui ce oferă mai mult.
Cum însă toată povara cade asupra țărănimii și nu asupra grecului lacom care este tocmai
stăpânul ce îi suge sângele – afară de dările extraordinare ce le pune Poarta și de care nu este
scutit nici boierul nici clericul, arendașul are deci toată libertatea să asuprească, să înșele și să
stoarcă atât cât e cu putință ca de altminteri în toate locurile în care s-a introdus sistemul arendării
<dărilor >, prin care domnii aceștia de cele mai multe ori irosesc prin risipă și trândăvie sudoarea
de sânge a nenorociților de supuși…. Cum am amintit aici că jupuiala birnicilor e răspunzătoare
de puținătatea populației, trebuie să și dovedesc acest lucru.
Să luăm, de pildă doar capitația. Aceasta se percepe în Moldova în toate lunile. Când un
sat e prețuit la o sută de case, atunci se încasează de la el patru sute de piaștri, în timp ce un cap
de om revine azi la zece parale. Ispravnicul, sau mai marele județului, împreună cu oamenii săi,
fac încasarea. Câteodată, satul are mai puțin de o sută de case și atunci se îndreaptă vaiete și
plângeri către mai marele satului, pe care ei îl numesc pârcălab. Acesta trebuie să facă reclamație
la zapcii sau și mai departe. Dacă nu se ține seama de ea, cum se întâmplă de cele mai multe ori,
atunci se sparge satul, o parte emigrează din țară, o alta se alipește la alte sate ce sunt mai mari și
se află într-un ținut mai depărtat. Cum ar fi deci cu putință ca o asemenea țară să ajungă să aibă o
populație însemnată?” 18
Învățatul conte francez Louis Alexandre Andrault de Langeron (1763-1831), regalist care
este nevoit să părăsească Franța revoluționară și să se refugieze în Rusia, ne oferă o serie de date
interesante privitoare nu atât la resursele, cât la potențialul Moldovei.
Arătând că Moldova este extorcată de fanarioți și că, în afară de tribut și de darurile
cuvenite vizirilor și pașalelor, trimite pe an 100.000 de oi la Constantinopol 19, acesta conchidea
următoarele: „își poate închipui cineva ce-ar putea ajunge Moldova și Țara Românească dacă ar
fi supuse unui principe puternic? Ar fi raiul Europei, dar starea înfiorătoare a acestei țări
nenorocite, distruse de războaie, pustiită de învingători, jefuită de învinși, supusă unui regim care
18
Ibidem, p. 100.
19
38
stinge orice vlagă și orice idee de activitate și de propășire spre o stare mai bună, secătuită de
domni care nu caută decât să-și îmbogățească familiile lor și a căror educație și autoritate
nemărginită și nesigură nu presupune și nici nu îngăduie nici o dezvoltare a spiritului sau a
talentelor; starea acestor țări unde suportul fizic de cea mai strictă necesitate pentru viață ajunge
pentru ambiția și poate neștiința locuitorilor, ar avea nevoie de secole de pace și de muncă înainte
ca natura să poată fi ajutată de meșteșugul omului și ca amândouă să aducă rezultatele pe care le
admirăm în țările favorizate de avantajele unei cârmuiri bune și de norocul unei păci
îndelungate”. 20
Viceconsulul francez trimis de către Talleyrand la Iași, Louis Joseph Parant (1773 –
1806), deși întâmpină în capitala Moldovei diferite greutăți administrative și financiare, ne lasă o
descriere frumoasă a potențialului natural al țării.
„Așezarea acestui principat era cum nu se poate mai variată și mai fericit alcătuită. In
privința aceasta se deosebește mult de Muntenia care, adesea, nu este decât o nesfârșită câmpie pe
care ochiul liber caută zadarnic în depărtări o movilă cât de mică, un copac la umbra căruia să te
poți odihni. Aici, natura n-a făcut toate lucrurile la fel, totul este făurit de ea, dar nimic nu
seamănă cu altceva, acolo sunt munți uriași, la poalele lor sunt vâlcele luminoase, într-o parte se
află stânci, prăpăstii, ape repezi, lângă pășuni sunt izvoare și pretutindeni rodnicia pământului
este nesecată; pretutindeni pământul, chiar dacă este nelucrat, produce ceva, fiecare loc se
împodobește după cum este timpul, cu vegetația care i se cuvine, încât, trecând prin aceste
ținuturi, ai crede că Moldova este o înfățișare a tuturor minunilor lumii, care ne desfată cu
felurimea și mulțimea lor. S-ar părea că natura a creat acest pământ părăsit, cu tot ce a avut ea,
aici și-a pus comorile, iar călătorul ce-l străbate, mirându-se de cât poate rodi, ar trebui să spunem
că aici întâlnim două păcate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi mereu înfloririi la care
ținuturile acestea frumoase ar putea să ajungă și chiar negustorii care, cu vremea, s-ar putea
întâlni in aceste locuri, nu vor putea aduna decât prea puține foloase” 21.
20
Ibidem, p. 165.
2121
Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice internaţionale. Secolul al XVIII-lea, Iaşi, Editura
Junimea, 1986, p. 23.
39
2.2. Organizarea Moldovei
Jean-Louis Carra (1742-1793) arată că, din punct de vedere al organizării juridice,
Moldova era situată la distanță de ani-lumină de societatea iluministă a Occidentului, bazată încă
din secolul XVIII pe domnia legii.
„Moldova și Țara Românească nu au nici o lege tipărită sau scrisă. Toate principiile sunt
judecate verbal de domn sau de sfetnicii săi. Sentințele sunt pronunțate prin viu grai și rareori
sunt scrise. Dacă, din întâmplare, sunt așternute pe vreo foaie de hârtie, ele nu constituie un titlu
prin faptul acesta, căci nu există nici o grijă și nici o cancelarie unde să se depună. Nimic mai
obișnuit decât să vezi reîncepând de zece ori același proces sub același domn sau sub altul”. 22
Tot Jean-Louis Carra ne arată că atât Țara Românească, cât și Moldova, sunt împărțite în
12 județe (în fapt, în Moldova, ținuturi) conduse de câte un ispravnic 23. Datorită unei situații
speciale (corupție și lipsa salariului), acești ispravnici reprezintă în fapt o calamitate pentru bunul
mers al justiției.
„Acești ispravnici, ca și toți slujbașii publici și cei de la Curte nu au altă leafă decât ceea
ce pot câștiga prin îndemânarea și felul lor de a împărți dreptatea. Acest fel are atâtea șerpuiri și
întortocheli crunte pentru public, încât negustorii și orășenii nu încetează de a le face daruri tot
mereu de teamă de a fi condamnați din senin să plătească vreo amendă însemnată” 24
Diplomatul francez Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte – conte de Hauterive (1754-
1830) ne arată că boierii dădeau țăranilor atâta pământ cât puteau ei să muncească, împreună cu
familia, fapt ce reprezenta o ilustrare a vremurilor medievale, când oricine putea să dobândească
atâta pământ cât voia prin lăzuirea (tăierea) sau arderea pădurilor.
„Orice bucată de pământ nedesțelenit aparține primului venit, nu că nu ar avea proprietar,
însă, dacă nu este lucrat și nu este împrejmuit, cel dintâi care vrea să sape, să zidească sau să
planteze, pune mâna pe el, plătește dijma dacă nu clădește nimic și ceva pe deasupra, dacă
zidește. În ultimul caz, pământul este al lui, chiar și un prăpădit gard de mărăcini este semnul
proprietății inviolabile: vinde, dă și transmite acest drept copiilor lui, fără măcar să-l întrebe pe
22
străini despre Țările Române, vol. X, partea I, București, Editura Academiei Române, 2000, p. 252.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
40
primul proprietar, care, pe lângă el, este mai puțin decât un stăpân”. 25 Podgoriile plantate pe
pământul altcuiva erau garantate în mod special, prin cultura împotriva unei eventuale deposedări
a podgoreanului; proprietarul pământului nu putea da o vie decât dacă cel ce o plantase nu o
lucrase trei ani la rând și chiar și așa era nevoie de hârtie de la ispravnic și de o hotărâre a
domnului. După care, mai era și dreptul rudelor, apoi al vecinilor, de a cere via cu pricina înaintea
altora.
Analizând situația economică a Moldovei, după războiul din 1787-1791, d’Hauterive
recurge la o interpretate uimitoare. El trage concluzia că, după acest război, boierii, inițial sărăciți
prin rechiziții și corvezi au fost în situație să înregistreze mari progrese în exploatarea moșiilor și
să devină mai bogați decât înainte 26.
Contele d’Hauterive găsește că administrația Moldovei era rea și caută să indice
mijloacele de îndreptare. Față de propunerea pe care o făcuse Jean-Louis Carra, total
neaplicabilă, de a aduce coloniști din Olanda și Saxonia, el propune să fie aduși din părțile Italiei,
care ar da locuitorilor exemple de bună gospodărire. El respinge cu totul ideea că o cucerire
străină ar face să renască țara, alții erau de această părere: n-ar avea nici un rost aceia care s-ar
așeza aici, neputând să fabrice ei înșiși lucrurile de care are nevoie țara. Moldova i se pare lui că
se poate ridica numai prin mijloace proprii, și aceste mijloace el le găsește numai printr-o nouă
așezare administrativă și fiscală. 27
Pătrunzătoarele observații ale lui d’Hauterive ar fi putut orienta mult mai corect politica
marilor puteri decât planurile fantastice de împărțire ale Imperiului Otoman propuse de Carra. Se
găsesc la d’Hauterive, mai limpede expuse decât la toți ceilalți publiciști care au scris despre
Moldova, păreri ce au depășit faza propunerilor de cedare a țării unor puteri străine, precum și
idei care îi îngăduiau un viitor prosper și îndelungat. 28
Nu numai că d’Hauterive a ajuns să vadă limpede calitățile unui popor, dar el a consemnat
suficiente analize capabile să ducă la concluzii pozitive referitoare la marile calități ale poporului
român. Referitor la situația Moldovei față de Țara Românească, el folosește o zicală culeasă în
25
Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 290.
26
Ibidem.
27
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Adrian Anghelescu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 383.
28
Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor române în viziune europeană (secolul al XVIII-lea), Iași,
Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1999, p. 211.
41
peregrinările sale: „Atunci când plouă pe o parte a Milcovului, se întunecă cerul în cealaltă
parte”. 29
Contele d’Hauterive, după ce s-a reîntors la Paris și a avansat într-un ritm accelerat în
ierarhia diplomatică a Republicii, a Imperiului și apoi a Restaurației nu a avut posibilitatea să
contribuie pe cale diplomatică și politică la materializarea viziunii sale referitoare la poporul
român din Moldova. Nu este însă mai puțin adevărat că fostul secretar al domnului Alexandru
Mavrocordat a deschis o serie de reprezentanțe diplomatice, unde îi vom găsi pe baronul Bois le
Conte, Adolphe Billecocq, Victor Place și contele de Saint Aulaire, care se vor situa în primele
rânduri pentru a proiecta în opinia publică europeană o imagine corectă și mișcătoare cu privire la
poporul român. 30
2.3. Instituțiile țării

Călătorii francezi din secolele XVII-XVIII au inclus în scrierile lor informații interesante
despre o parte dintre instituțiile țării, care completează datele despre acestea cunoscute din
sursele interne. Principala instituție de care se preocupă acești călători este, cum era și firesc,
instituția Domniei. În scrierile lor se mai găsesc însă informații privitoare la denumirea și
atribuțiile dregătorilor și, bineînțeles, la atribuțiile Divanului.
2.3.1. Domnia
Gentilomul loren Charles de Joppecourt (sfârșitul secolului al XVI-lea – după 1620), ne
lasă o serie de mărturii interesante privitoare la instituția Domniei. Informațiile sale sunt ușor
confuze (mai ales cea referitoare la denumirea de „boier”, pe care credea el că în trecut o avea
domnul țării. Totuși, el surprinde faptul că instituția domniei, autonomă în trecutul țării (față de
Coroana polonă sau cea maghiară), devenise la începutul secolului XVII total dependentă față de
turci. Punem la îndemâna cititorului considerațiile sale referitoare la această chestiune.
„În ceea ce priveşte cârmuirea, Moldova înainte de a fi supusă dominaţiei sultanului, era
cârmuită în pace de un duce sau principe care se chema boier, astăzi voievod, ceea ce înseamnă
guvernator sau baliv şi era ales dintre boieri. Datorită strânsei alianţe pe care o aveau cu regele
Poloniei, moldovenii se puteau împotrivi duşmanilor de toate felurile. Dar de când balaurul cel
29
Ibidem, p. 213.
30
42
nesăţios şi duşman neîmpăcat al creştinătăţii şi-a întins ghearele şi domni asupra lor, el le-a dat un
domn după bunul său plac, mai bine zis, după placul paşalelor sale lacome, care de obicei se lasă
câştigate de darurile enorme ale celor care aspiră la domnia acestui principat; de aici au provenit
mai ales tulburările din urmă din Moldova, care vor fi descrise mai jos” 31.
„Mai jos”, mercenarul francez aflat în slujba Poloniei ne arată împrejurările de la moartea
lui Ieremia Movilă, survenită în 1606 (el o datează greșit în 1608) și preluarea succesiunii de
către fratele său, Simion Movilă. Acesta datează greșit și moartea lui Simion Movilă, survenită în
1607 nu în 1611. În acest context și nepotul său Constantin, fiul lui Ieremia Movilă, preia tronul
Moldovei prin luptă de la vărul său, Mihail Movilă (fiul lui Simion Movilă) care, refugiat în
Muntenia, moare în 1608 32. Cu toate aceste imperfecțiuni cronologice, mărturia lui Charles de
Joppecourt, privitoare mai cu seamă la descendența lui Ieremia Movilă, arată că gentilomul loren
era bine informat asupra realităților politice și genealogice din Moldova începutului de secol
XVII.
„Vom începe deci această istorie de la moartea lui Ieremia Movilă întâmplată în anul
1608, spre marea întristare a tuturor moldovenilor, pe care îi cârmuise în pace şi întru mulţumirea
tuturora, timp de 14 ani. El lăsă 3 copii de partea bărbătească; cel mai mare se chema Constantin,
al doilea Alexandru // şi cel mai mic Bogdan, toţi 3 încă în vârstă foarte crudă, căci cel mai mare
nu împlinise decât 8 sau 9 ani. Mai avea şi 3 fete, dintre care pe cea mai mare o măritase înainte
de a-şi da el sfârşitul, după prea nobilul Potocki, pe a doua după principele Wisniowiecki, iar cea
mai tânără, cu numele Alecsandrina a rămas sub paza şi epitropia mamei sale, doamna, care a
dat-o apoi în căsătorie principelui Korecki, toţi 3 poloni şi bărbaţi viteji. Aşadar domnul Ieremia,
lovit de boala care i-a pricinuit apoi şi moartea şi pierzând orice nădejde de a mai scăpa, a rugat
pe principele Simion, fratele său, să ia în mână conducerea ţării, până când Constantin, fiul său
cel mai mare, va ajunge la o vârstă potrivită pentru a cârmui el însuşi ţara ţi a se menţine <în
scaun˃. Simion a primit bucuros şi a primit încuviinţarea sultanului care era <pe atunci˃ Ahmed.
Astfel a cârmuit fără nici o piedică până în anul 1611, când a trecut din această viaţă în cea
veşnică” 33.
31
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. IV, p. 384.
32
Ibidem, p. 385, notele 25 și 26.
33
Ibidem, p. 385.
43
Iezuitul francez Philippe Avril (? – după 1694), însoțit de tovarășul său, iezuitul
Beauvoillier, călătorește în vara lui 1689 în Moldova lui Constantin Cantemir (1685-1693), fiind
primit de către acesta la Iași, motiv cu care ne lasă o descriere interesantă a ceremonialului de
curte și a discuției cu tatăl lui Antioh și Dimitrie Cantemir.
„De cum a fost înștiințat de sosirea noastră, ne-a și dat o casă bună pentru găzduirea
noastră, și chiar în aceeași zi a trimis la noi pe unul din secretarii săi, ca să ne arate bucuria ce
avea de sosirea noastră și nerăbdarea sa de a ne vedea cât mai degrabă. În adevăr, chiar de a doua
zi, dimineața a trimis după noi careta domnească, escortată de 50 de soldați, împreună cu fiul
marelui logofăt spre a ne sluji de tălmaci.
Am fost conduși în chipul acesta până la palat, unde ne aștepta domnul. Toată oastea, în
arme, era înșirată în cea mai frumoasă ordine până la intrarea palatului, unde am coborât din
caretă. Aici ne-au întâmpinat doi boieri, care ne așteptau ca să ne conducă la audiență. Îndată ce
am deschis, ei ne-au ridicat de subţiori ca să ne ajute să suim scara de // vreo 30 de trepte până la
capătul căreia am dat de sala cea mare unde se adună de obicei marii boieri. În acea clipă ei se
aflau adunați acolo în număr destul de mare; trecând pe lângă ei i-am salutat și am mers apoi
până la odaia domnului; la uşă ne-a întâmpinat maestrul de ceremonii care ne-a introdus. Abia
am intrat, că domnul s-a și sculat de pe tron și a venit spre noi pentru a ne primi și a ne îmbuna cu
tot felul de măguliri cu care ne-a copleșit apoi timp de mai bine de două ceasuri cât a ținut
convorbirea noastră cu el. Noi l-am salutat după cuviință, la care ne-a răspuns în chipul cel mai
onorabil cu putință” 34.
Se remarcă aici faptul că domnul Constantin Cantemir – considerat de către
contemporanii săi necultivat – reușește totuși să se comporte cu oaspeții săi francezi ca o gazdă
primitoare și să facă față cu bine situației.
Între călătorii francezi din secolul XVIII, Charles-Claude de Peyssonnel (1727-1790)
face o figură aparte. Inițiat în toate secretele diplomatice și economice de tatăl său, primește în
timpul războiului de șapte ani (1756-1763) o misiune în zona Mării Negre, cu scopul de a extinde
relațiile comerciale ale Franței cu Levantul și regiunea Mării Negre. 35
34
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, p. 104-105.
35
89.
44
În această perioadă scrie o lucrare intitulată Observation historiques et geografiques sur
les peuples barbares que ont habite les bords du Danube et du Pont Euxin, tipărită la Paris în
1786. Diplomatul și învățatul francez consacră capitolele XXIV si XXV din această lucrare Țării
Românești și Moldovei. Aceste capitole reprezintă, în fond, cel dintâi studiu savant consacrat
poporului român, de la întemeierea Principatelor până la regimul fanariot. 36
În referirile asupra regimului fanariot, Peyssonnel aduce informații interesante despre
acesta. Referitor la domnie, el scrie: „Domnii ambelor Principate se aleg de obicei din sânul a
numai patru familii de greci, care pun tronurile la mezat și se străduiesc fără încetare să și le
smulgă unii altora. Cea mai veche dintre aceste familii este familia Ghica, dar care nu e
cunoscută. … A patra este nouă de tot, și primul voievod din această familie al cărui nume îmi
scapă a fost dragoman la Poartă și a fost trimis în Moldova în 1758 (Ioan Teodor Callimachi, nota
ns.)”.25
Menționând asimilarea domnilor fanarioți în ierarhia administrației otomane, cu rangul
pașalelor cu două tuiuri, Peyssonnel arată că totuși acești domni se bucurau de anumite privilegii
speciale, de care nu beneficiau nici pașalele cu trei tuiuri si nici chiar marii viziri. În speță, turcii
au îngăduit acestor domnitori vremelnici să mențină în fiecare din Țările Române „un fel de
consiliu de stat alcătuit din 24 de boieri, care reprezentau, de fapt, pe străvechii nobili ai țării. Se
mai întrezărește – continua Peyssonel – la curțile acestor voievozi o slabă licărire de suveranitate,
deși ei se află într-o situație de înjosire cumplită și tremură la venirea celui mai mic dregător turc
sau tătar. Se răzbună în schimb pe supușii lor, pentru starea de umilință în care se află, pregătesc
daruri uriașe pe care se văd necontenit nevoiți să le facă pentru a-și menține protecția
intermedierilor lor pe lângă Sublima Poartă, spre a-și păstra astfel tronurile 37.
În continuare, Peyssonnel afirmă un lucru ce nu s-a prea păstrat în manualele noastre de
istorie. Românii din Moldova, arată el, „nemaiputând răbda asupririle, aceștia ar prefera ca
stăpânii otomani să nimicească și fâșia de libertate fățarnică pe care le-a mai îngăduit-o și să-i
pună sub cârmuirea nemijlocită a pașalelor, cârmuire care ar fi, fără îndoială, mult mai blândă și
36
Ibidem, p. 240.
37
despre Țările Române, vol. IX, București, Editura Academiei Române, 1997, p. 407.
45
mai de suportat decât aceea a unor micuți tirani înfumurați, fiecare dintre ei considerându-se pe
acea treaptă pe care se afla cel mai puternic monarh de pe pământ”. 38
François, baron de Tott (1733-1793), călătorește în Moldova în timpul domniei lui
Grigore Callimachi (1761-1764; 1767-1769), 69), fiul dragomanului Teodor Callimachi și fratele
viitorului domn Alexandru Callimachi. Deoarece era un cunoscut al tatălui său, domnul îl
primește cu mare cordialitate și îi oferă șerbet, în cadrul unei ceremonii fastidioase, descrisă cu
umor și cu ironia occidentalului detașat, care observă că regulile de igienă nu sunt prea bine
respectate.
„Acest șerbet, de care se vorbește atât de des în Europa și care este așa de puțin cunoscut,
este făcut din paste de fructe cu zahăr, topite apoi în apă și care sunt atât de parfumate încât abia
poți să guști această băutură; astfel că pocalul odată umplut ajunge pentru vizitele dintr-o
săptămână întreagă. M-am servit deci cu tot atâta discreție ca și din dulcețurile care însoțesc
cafeaua și pentru care lingurița nu se schimbă niciodată. Acest ceremonial, repetat în anticameră
pentru feciorul (în sens de slujitor, nota ns.) meu, a fost primit de le într-un chip mult mai puțin
economic; pofta lui nu și-a interzis nimic, a mâncat tot gingimbrul zaharisit ce i s-a înfățișat, a
înghițit dintr-o dată tot vasul de șerbet și cei de la Curte erau încă în culmea admirației când am
ieșit de la domn” 39.
Viceconsulul Franței la Iași, Louis Joseph Parrant (1773-1806), nu are – și pe drept
cuvânt – o părere bună despre instituția Domniei, sub regimul fanariot. Astfel, el arată
următoarele:
„Cele două păcate (care apasă asupra Moldovei, nota ns.) sunt cârmuirea, care, prin natura
ei, este o adevărată nenorocire, și depopularea, urmare firească a celei dintâi. Provincia are și un
stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuiește, care este silit să o jefuiască și să facă acest lucru cu
o grabă necrezut de mare. Miniștrii de lângă el știu să facă întocmai ca el, toți slujbașii au grijă să
le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf, toți membrii sunt niște
lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unei mulțimi vlăguite.” 40
38
Ibidem.
39
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. IX, București, Editura
Academiei Române, 1997, p. 608.
40
Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice internaţionale. Secolul al XVIII-lea, Iaşi, Editura
Junimea, 1986, p. 23.
46
În continuare, diplomatul francez, fin observator, prezintă toate dezavantajele aduse
pentru țară de cârmuirea fanariotă, care secătuia resursele țării prin sistemul de cumpărare al
domniei la Constantinopol.
„Bunurile nu se mai întorc de unde au plecat; poate că niciodată un piastru nu a ieșit din
cuferele curții ca să intre de unde a plecat. Noile nevoi ale domnului trebuiau acoperite cu noi
venituri. Nici cele mai neobișnuite întâmplări nu vor face ca baierele unei pungi odată ce a fost
umplută să se dezlege. Totul este păstrat cu grijă și trimis la Constantinopol, unde vor fi împărțiți
la prieteni ,ocrotitorii domnului, care, astfel, își pregătesc propriile izbânzi.
La Constantinopol, în fiecare an, în fiecare zi, în fiecare seară, se vor risipi bogățiile
Moldovei. Din doi în doi ani, cel mult trei, Poarta îi dă un nou domn. Acesta, secătuit de
cheltuielile făcute ca să-și țină rangul și de prețul dat pentru scaun, pe care nu-l poate avea decât
plătindu-l, vine în această provincie nu doar să domnească, ci să-și adune avere, să-și
îmbogățească neamurile, prietenii și pe cei care-l slujesc”. 41
Inclusiv admiratorii fanarioților nu au putut să nege spolierea economică cumplită a
Moldovei de către regimul fanariot, chiar dacă domnii fanarioți erau oameni cu siguranță mai
cultivați și mai instruiți decât vechii domni ai țării.
Louis Alexandre Andrault de Langeron (1763-1831) ne oferă o scurtă caracterizare a
domnului Alexandru Moruzi al Moldovei (1792-1793, 1802-1806, 1806-1807), care a domnit
însă și în Țara Românească (1793-1796, 1799-1801). În viziunea sa, acesta „avea calități de preț.
A fost singurul administrator bun întâlnit în lunga serie a acestor domni nevrednici care s-au
străduit doar să se îmbogățească și care adeseori erau maziliți sau sugrumați înainte de a fi avut
vreme să o facă” 42.
2.3.2. Dregătoriile și Divanul

Aventurierul francez și spionul lui Frederic al II-lea cel Mare al Prusiei, Jean-Louis Carra,
ne oferă o listă a dregătoriilor Moldovei și a principalelor atribuții ale dregătorilor.
Astfel, el ne arată că cel mai important dregător era marele postelnic, numit de către el
primul ministru. Semnul dregătoriei sale era un baston mare, negru, împodobit cu o măciulie de
41
Ibidem, p. 24.
42
Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă,
vol. I (1801-1821), București, Editura Academiei Române, 2004, p. 312.
47
argint, având misiunea de a face cunoscute zilnic Divanului hotărârile și poruncile domnului.
Marele postelnic era ajutat de un vtori și un treti postelnic, dregători de rang inferior.
Al doilea dregător (sfetnic) ca importanță era căminarul, „introdus în tainele politicii
domnului”. Al treilea dregător era marele logofăt sau marele cancelar, ajutat de un vtori și un treti
logofăt, cu rol de grefieri sau scribi. Al patrulea dregător era considerat marele vistier (mai
marele trezoreriei). Acesta era ajutat de un vtori și un treti vistier, care plăteau chitanțele semnate
de domn. Ca importanță, urmau apoi cămărașul sau primul șambelan și „marele și micul paharnic
sau ceașnic” 43.
În continuare, Carra ne mai arată că mai existau „un fel de intendenți ai casei” (vornicul
mare și cel mic), „marele hatman sau generalul cavaleriei alcătuită din cel mult 25 de oameni
îmbrăcați în albastru”, aga sau șeful poliției, marele și micul armaș, însărcinați să execute
pedepsele corporale 44
În sfârșit, Jean-Louis Carra ne mai arată că Divanul Moldovei era alcătuit din 12 boieri 45
Vorbind de Divanul Moldovei din timpul administrației militare ruse din 1806-1812,
contele de Langeron arată că senatorul Kușnikov a fost numit președinte al Divanurilor Țării
Românești și Moldovei. Acesta l-a luat în calitate de mâna sa dreaptă pe Teodor Krupenski, vtori
logofăt de Divan în 1809. Moldova a fost, în viziunea lui de Langeron, cârmuită de Divanul
controlat de ruși „tot atât de bine cât poate fi cârmuită o țară unde nu există nici legi, nici justiție,
nici morală” 46. În continuare, el mai arată că Iordache Balș fusese păstrat în funcția de mare
vistiernic în cadrul acestui Divan, fiind urmat în această funcție de către Iordache Rosetti
Rosnovanu (1764-1836) 47.
2.4. Metode clasice şi complementare de evaluare

În cadrul învățământului centrat pe elev, predominant cel puțin din punct de vedere
teoretic în zilele noastre, evaluarea este un proces esențial, de reușita acestuia depinzând practic
43
44
Ibidem, p. 251-252.
45
Ibidem, p. 252.
46
47
Ibidem, p. 330.
48
viabilitatea și succesul actului instructiv educativ. În prezent, metodele clasice de evaluare dețin
încă o oarecare preponderență însă se impun din ce în ce mai mult metodele moderne,
complementare.
2.4.1. Definiția, scopul, elementele, metodele și instrumentele de evaluare
Evaluarea este o componentă esenţială a procesului instructiv-educativ, a triadei predare –
învăţare – evaluare, având drept scop cunoaşterea efectelor activităţii desfăşurate, în vederea
optimizării ei, pe baza colectării, organizării şi interpretarea rezultatelor obţinute prin intermediul
instrumentelor de evaluare.
Evaluarea constituie o determinantă necesară în contextul în care procesul instructiv –
educativ are la bază o monitorizare permanentă a performanţelor atinse. Evaluarea pedagogică
este o acţiune complexă, care cuprinde un ansamblu de operaţii şi activităţi mintale şi acţionale,
intelectuale şi afective, prin care se realizează colectarea, organizarea şi interpretarea datelor
obţinute, prin aplicarea unor instrumente de măsurare, în scopul emiterii judecăţii de valoare pe
care se bazează o anumită decizie educaţională.
Scopul evaluării este de a obţine date despre rezultatele unui grup sau ale unei persoane,
de a raporta rezultatele obţinute la criterii specifice, de a face o judecată de valoare asupra
randamentului activităţii de instruire şi de învăţare, de a facilita reglarea şi autoreglarea
procesului de învăţare. Evaluarea este activitatea profesorului, prin care se prelucrează
informaţiile obţinute prin verificare, în sensul aprecierii şi corectării cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor elevilor. De asemenea, rolul ei este să depisteze limitele învăţării – greşeli, lacune,
nivelul scăzut de cunoştinţe, dificultăţi în interpretarea şi aplicarea cunoştinţelor – pentru
depăşirea acestora şi realizarea progresului şcolar 48.
Elementele evaluării sunt următoarele:
- informaţiile care privesc nivelul de cunoştinţe şi competenţe ale elevilor, permiţând
formularea aprecierilor;
- aprecierile, estimări ale situaţiei prezente sau prognoze ale celei viitoare 49.
Evaluarea procesului de învăţare şi a cunoştinţelor, competenţelor elevilor este un proces
complex, care se desfăşoară în timp şi necesită din partea evaluatorului utilizarea unor strategii şi
48
Gheorghe Iutiş, Cozma Elena, Asăvoaie Iuliana, Elemente de didactica istoriei, Iaşi, Editura Graphys, 2008, p. 85.
49
Ibidem
49
instrumente variate. În proiectarea şi desfăşurarea procesului de învăţare, corelat cu cel de
evaluare, se disting mai multe etape:
- definirea competenţelor procesului de învăţare;
- proiectarea şi desfăşurarea activităţilor de învăţare, în care elevii să achiziţioneze
cunoştinţele preconizate prin obiective;
- proiectarea unei proceduri de evaluare (selectarea metodelor şi a instrumentelor de evaluare
necesare);
- aplicarea procedurii de evaluare a cunoştinţelor achiziţionate;
- verificarea rezultatelor elevilor, prin utilizarea diferitelor forme, strategii şi metode de
verificare;
- măsurarea rezultatelor şcolare prin procedee specifice, folosind instrumente adecvate
scopului urmărit;
- aprecierea rezultatelor şcolare pe baza unor criterii unitare (poate avea semnificaţii diferite
de la elev la elev, de la situaţie la situaţie);
- argumentarea poate avea două forme: normativă (raportată la criteriile după care s-a realizat
evaluarea) şi formativă (vizează obţinerea acordului elevului pentru nota primită precum şi
mobilizarea sa în vederea autodepăşirii);
- interpretarea datelor obţinute pentru a concluziona şi adopta decizii adecvate 50.
Metoda de evaluare este o modalitate prin care profesorul oferă elevului posibilitatea de a
dovedi cunoştinţele achiziţionate, capacităţile şi atitudinile, utilizând în acest sens o gamă variată
de instrumente adecvate scopului urmărit.
Instrumentul de evaluare este o parte integrantă a metodei, concretizând la nivel de produs
opţiunea metodologică a profesorului pentru evaluarea performanţelor elevului într-o situaţie
educaţională bine determinată. În acest sens, între metodă şi instrumentul de evaluare există
relaţii de dependenţă, de exemplu metoda testării are ca instrument de evaluare testul. Strategiile
de evaluare se referă la succesiunea metodelor, instrumentelor şi probelor de evaluare selectate şi
îmbinate într-o manieră flexibilă în cadrul unei situaţii de evaluare, pornind de la obiectivele
operaţionale urmărite şi de la conţinuturi.
Notarea este acţiunea realizată de profesor prin care se cuantifică prin note cunoştinţele
elevilor dovedite într-un anumit moment. Nota şcolară reprezintă o „unitate de măsură”
50
Ibidem, p. 88.
50
exprimată prin numere, care cuantifică rezultatele/conduita elevilor în urma actului de examinare.
Ea are valoare instructiv-educativă şi socială, prin impactul asupra examinatului şi
examinatorului 51.
2.4.2. Funcţiile evaluării

Funcţiile reprezintă sarcinile, rolul şi destinaţiile evaluării. Funcţiile pedagogice ale
educaţiei au în vedere şi informaţiile privitoare la relaţiile dintre profesori şi elevi. Ca atare,
funcţiile generale ale evaluării au la bază constatarea rezultatelor învăţării, prin cunoştinţe,
abilităţi şi atitudini.
Stabileşte punctele critice în pregătirea elevilor şi propune

Funcţia diagnostică
anumite proceduri de remediere a acestora.
Evidenţiază performanţele viitoare ale elevilor pe baza
Funcţia prognostică rezultatelor obţinute şi face posibilă planificarea
secvenţelor următoare ale activităţii.
Permite clasificarea/ierarhizarea elevilor şi accesul lor
Funcţia de selecţie
într-o formă superioară de învăţământ.
Relevă competenţele elevului la sfârşitul unui ciclu de
Funcţia de certificare
învăţare.
Stimulează activitatea de învăţare a elevilor şi se
Funcţia motivaţională manifestă prin valorificarea pozitivă a feed-back-ului
oferit de evaluare, în sensul aprecierii propriei activităţi.
Funcţia de orientare Ajută la alegerea, de către elevi, a formei corespunzătoare

şcolară şi de învăţământ, după ce aceştia şi-au evaluat
profesională performanţele 52.
51
Ibidem, p. 89.
52
Ştefan Păun, Didactica istoriei, Bucureşti, Editura Corint, 2007, p. 168.
51
52
2.4.3. Tipurile evaluării
Pentru cunoaşterea rezultatelor şcolare, a evoluţiei comportamentului elevilor în timpul
procesului educaţional şi pentru stimularea activităţii acestora se impune evaluarea prin strategii
distincte.
Diversele tipuri de evaluare utilizate în practica didactică se raportează la operaţiile de
măsurare, apreciere şi interpretare pentru adoptarea deciziilor. Pe de altă parte, evaluarea are ca
scop şi determinarea modului în care obiectivele stabilite se realizează în activitatea didactică.
Fiind un proces continuu şi de durată, evaluarea se poate realiza în trei timpi, la începutul
programului de instruire, secvenţial, pe parcursul sau în finalul acestuia.
Principalele criterii de clasificare a tipurilor de evaluare pot fi grupate astfel 53:
Criterii de clasificare Tipuri de evaluare
după formă orală, practică, scrisă
după momentul evaluării iniţială, continuă şi formativă, finală
după scop predictivă, de diagnoză, normativă,
criterială, sumativă, formativă
după provenienţa evaluatorului internă, externă
după criteriile obiectivităţii empirică (subiectivă), obiectivă
după numărul subiecţilor evaluaţi individuală, frontală, de grup
Relaţia evaluare curentă/continuă şi examene – factorii decizionali ai sistemului

educaţional fac eforturi pentru a stabili un echilibru între evaluarea continuă/curentă şi examene,
în a face cât mai transparente procedurile de evaluare în situaţie de examen.
În practică, profesorii trebuie să ţină cont de acest lucru, parcurgând tot acest traseu,
atunci când proiectează fiecare unitate de învăţare. Proiectarea pe unităţi de învăţare îi dă
posibilitatea profesorului să personalizeze actul de evaluare.
2.4.4. Proiectarea evaluării

Proiectarea evaluării: trebuie să aibă în vedere câteva întrebări, de ale căror răspunsuri
depinde structura demersului de evaluare şi eficienţa actului de evaluare:
Ce evaluăm? – cunoştinţe, capacităţi, abilităţi, aptitudini, atitudini;
53
Ibidem, p. 170-171.
53
Cu ce scop evaluăm? – formativ, sumativ, de orientare/consiliere, clasificare;
Pe cine evaluăm? – toţi elevii, un anumit grup - după capacităţi, abilităţi, un elev;
Cum evaluăm? – stabilim clar întreg demersul: scop – obiective – instrumente –rezultate
– interpretare – comunicare, individual sau în echipă;
Când evaluăm? – pe parcursul orei, la începutul anului şcolar/semestrului, la sfârşitul
semestrului;
Cu ce evaluăm? – cu instrumente de evaluare; prin observaţie directă; prin întrebări,
exerciţii, fişe, teme, eseuri, referate, proiecte, teme de investigaţie, portofolii; proceduri de
evaluare şi autoevaluare individuale, în perechi, în grup;
Cine sunt beneficiarii evaluării? – elevii, părinţii, profesorii, alte instituţii 54.
Ce evaluăm?
Pentru a răspunde la această întrebare, se stabilesc obiectivele/competenţe de evaluare,
care trebuie să fie în relaţie directă cu competenţele cadru şi cu activităţile de predare - învăţare.
Competenţa de evaluat este un enunţ succint, sintetic, care vizează rezultatele concrete ale
procesului de predare - învăţare, pe care elevul evaluat trebuie să le demonstreze, prin acţiunea de
evaluare.
Competenţa de evaluare trebuie formulat în termenii comportamentului observabil
urmărit, încât doi sau mai mulţi evaluatori să ajungă la aceeaşi judecată de valoare – dacă
obiectivul a fost atins sau nu. Formularea competenţei trebuie să precizeze nivelul de performanţă
necesar a fi atins de către elev, precum şi condiţiile în care acest nivel trebuie să fie atins.
Competenţele de evaluare se obţin prin operaţionalizarea competenţelor curriculare. Enunţul
formulat trebuie aşadar, să conţină cinci elemente:
- realizarea acţiunii de evaluare (CINE?);
- comportamentul necesar a fi demonstrat (CE?);
- nivelul de performanţă dorit, criteriul de reuşită (CÂT?);
- mijloacele necesare demonstrării performanţei (CU CE?);
- condiţiile în care se produce acţiunea (CUM?) 55.
CINE? Subiectul evaluării, elevul, evidenţiază prin evaluare achiziţiile de cunoştinţe,
abilităţile dobândite şi atitudinile formate în procesul instructiv - educativ.
54
Ibidem, p. 173.
55
Ibidem, p. 174.
54
CE? Pentru a stabili comportamentul necesar a fi demonstrat, se folosesc diferite
taxonomii, cea mai des utilizată fiind cea a lui Benjamin S. Bloom:
- cunoaştere - să definească, să descrie, să identifice, să selecteze, să enumere;
- înţelegere - să explice, să diferenţieze, să exemplifice, să rezume, să argumenteze;
- aplicare - să aplice, să înlocuiască, să utilizeze, să descopere, să opereze;
- analiză - să diferenţieze, să compare, să identifice, să selecteze, să explice legăturile, să
ilustreze;
- sinteză - să clasifice, să compună, să elaboreze;
- evaluarea - să justifice, să argumenteze, să aprecieze, să critice, să concluzioneze, să
decidă 56.
O altă taxonomie utilizată pentru testări evaluative este taxonomia lui Kenneth Ebel, care
se bazează pe categorii de întrebări care vizează:
- înţelegerea terminologiei şi vocabularului;
- înţelegerea faptelor şi principiilor;
- abilitatea de a ilustra, de a explica (relaţia cauză - efect);
- abilitatea de a face o judecată evaluativă;
CÂT? Condiţiile de reuşită vizează două aspecte:
- cantitativ – se precizează numărul de exemple dorite, numărul de elemente vizate
(cauze, caracteristici, urmări, consecinţe, termeni, date etc. );
- calitativ – se fac precizări de tipul: „corect”, „în ordine (des) crescătoare/de la vest la
est”, „pe scurt”, „utilizând limbajul istoric adecvat” etc.
CU CE? Priceperile, deprinderile şi abilităţile formate în activităţile independente din
timpul lecţiilor şi în aplicaţiile practice presupun utilizarea resurselor materiale- instrumente de
lucru, orientarea pe hartă şi în teren, notarea, citirea şi interpretarea datelor şi informaţiilor
obţinute, confecţionarea, citirea şi interpretarea reprezentărilor figurative (hărţi, grafice, planşe,
hărţi mute, şabloane) ş. a.
CUM ? Condiţiile pot fi precizate prin formulări de tipul: „oral”, „în scris, pe baza
textului dat”, „pe baza imaginii”, „utilizând harta/graficul/textul/manualul”, „realizând o
diagramă”, Competenţele/obiectivele care stau la baza construirii unor instrumente de evaluare
56
Ibidem, p. 175.
55
trebuie să fie clar formulate, în termeni operaţionali, astfel încât să fie evident faptul că sunt
măsurabile şi eficiente 57.
Exemple de operaţionalizare a competenţelor la clasa a VIII-a, Unitatea de învăţare
Moldova în viziunea călătorilor francezi în secolul XVII.
Exemplul 1:
Competenţe generale:1. utilizarea adecvată a comunicării şi a limbajului de specialitate
Competenţe specifice: 1.1 folosirea limbajului adecvat în cadrul unei prezentări;
Competenţa de evaluare: elevul la sfârşitul lecţiei va fi capabil să argumenteze oral
creşterea ponderii descrierii de către călătorii francezi a așezării geografice, resurselor și
instituțiilor Moldovei.
Exemplul 2: Elaborarea competenţelor de evaluare pentru conţinutul Moldova în viziunea
călătorilor francezi în secolul XVII.
Domeniu de A defini, a numi, a enumera, a recunoaşte, Enumeraţi călătorii francezi
cunoaştere a preciza, a distinge, a identifica, a aminti care descriu, în scrierile lor,
(date, instituția domniei (6 călători
termeni, – Charles de Joppecourt,
clasificări) Philippe Avril, Charles-
Claude de Peyssonnel,
François baron de Tott,
Louis Joseph Parrant, Louis
Alexandre Andrault de
Langeron
Înţelegere a transforma, a ilustra, a redefini, a Explicaţi cauzele exercitării
(capacitatea interpreta, a reorganiza, a explica, a puterii executive în mod
de raportare a demonstra, a extinde, a extrapola, a discreționar de către domnii
noilor estima, a determina. Moldovei (cultura politică
cunoştinţe la orientală, ce favoriza
cele despotismul)
anterioare)
57
Ibidem, p. 175-176.
56
Aplicarea a aplica, a generaliza, a utiliza, a se servi Caracterizați atribuțiile
noilor de, a alege, a clasifica, a restructura, a dregătorilor postelnic, mare
cunoştinţe caracteriza logofăt și mare agă în
viziunea călătorilor francezi.
Analiza a distinge, a identifica, a recunoaşte, a Comparaţi descrierea
pentru analiza, a compara, a deduce, a detecta instituției domniei de către
căutarea Louis Joseph Parrant cu cea
elementelor, întreprinsă de Louis
relaţiilor, Alexandre Andrault de
Langeron.
Sinteza a scrie, a relata, a produce, a proiecta, a Sintetizați tipurile și
pentru planifica, a propune, a formula, a sintetiza răspândirea resurselor
crearea unei Moldovei în viziunea
opere călătorilor francezi.
personale,
Evaluarea a judeca, a argumenta, a valida, Argumentaţi importanța
mărturiilor călătorilor
francezi pentru istoria
Moldovei.
2.4.5. Metode clasice de evaluare. Evaluarea cu ajutorul itemilor

a). Itemii obiectivi
Realizează o structurare a sarcinilor propuse elevilor, în concordanţă cu competenţele de
evaluare, constituind fundamentul realizării testelor de progres şcolar. Principalul avantaj l-ar
putea constitui gradul înalt de obiectivitate pe care îl oferă în măsurarea rezultatelor învăţării,
punctajul acordându-se sau nu în funcţie de marcarea răspunsului corect la item Răspunsul corect
este unul singur, iar elevul trebuie să-l aleagă dintr-o listă de variante plauzibile şi paralele.
b). Itemii cu alegere duală
Solicită elevului să selecteze unul din cele două răspunsuri posibile: adevărat sau fals,
corect sau greşit, da sau nu. Acest tip de itemi poate fi realizat pentru :
- cunoaşterea unor termeni, date factuale sau principii;
57
- a diferenţia între enunţuri factuale şi cele de opinie;
- a identifica relaţia de tip cauză - efect;
Cerinţe de proiectare: enunţul va fi clar; limbajul adecvat vârstei; lungimea enunţurilor
adevărate aproximativ egală cu a celor false; se vor evita enunţurile negative şi în special,
folosirea dublei negaţii.
Exemplul 3:
Competenţa de evaluare: elevii vor fi capabili să identifice o relaţie de determinare
observabilă.
Sarcină de lucru: Citeşte enunţul, dacă consideri că afirmaţia este adevărată încercuieşte
litera A, iar dacă este falsă, încercuieşte litera F.
A/F În septembrie 1607, Ieremia Movilă este înlocuit pe tronul Moldovei de Simion
Movilă (Fals).
Obiectiv de evaluare: elevii vor fi capabili să identifice caracteristicile principale ale unor
componente din realitate.
Sarcină de lucru: Citeşte enunţul, dacă consideri că afirmaţia este adevărată încercuieşte
litera A, iar dacă este falsă, încercuieşte litera F.
A/F Charles de Joppecourt este bine informat asupra realităților economice din Moldova
începutului de secol XVII (Adevărat).
c). Itemii cu alegere multiplă
Pun elevul în situaţia de a alege un răspuns dintr-o listă de alternative oferite pentru o
singură premisă. Itemul are un singur răspuns corect, celelalte răspunsuri fiind distractoare. Acest
tip de itemi vizează nivelul de cunoaştere (termeni, date, evenimente etc. ). Pot fi construiţi şi
itemi în care se solicită alegerea celei mai bune variante, care cer înţelegerea, aplicarea sau
interpretarea datelor factuale.
Exemplul 4:
Sarcină de lucru: Citiţi cu atenţie şi încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect.
competenţa de evaluare: elevii vor fi capabili să identifice o relaţie de condiţionare.
* Bătălia de la Cornul lui Sas are loc în anul:
a)1596 b) 1611 c) 1612 d) 1615
* Alexandru Movilă l-a înfrânt pe Ștefan Tomșa al II-lea la:
a)Suceava b) Roman c) Vaslui d) Tăutești-Tătăreni
58
d). Itemii de asociere
Solicită elevilor stabilirea unor corespondenţe între denumiri, cuvinte, categorii distribuite
pe două coloane paralele, prima fiind enunţul itemului, iar a doua răspunsurile. Acest tip de item
se bazează pe abilitatea de a identifica relaţia existentă între două lucruri. Itemii de tip pereche
trebuie să utilizeze material omogen, să includă un număr inegal de răspunsuri şi premise. Lista
răspunsurilor urmează să fie aranjată într-o ordine logică (ex: alfabetică); toate cerinţele şi
răspunsurile să fie pe aceeaşi pagină.
Exemplul 5:
Competenţa de evaluare: elevii vor fi capabili să identifice caracteristicile esenţiale ale
unor fenomene.
Sarcină de lucru: Stabiliţi corespondenţa între cele două coloane de mai jos:
1. Mare Postelnic (f) a. execută pedepse corporale
2. Mare logofăt (b) b. este șeful cancelariei
3. Hatman (e) c. este șeful trezoreriei
4. Mare vistiernic (c) d. aprovizionează curtea domnească cu

alimente
5. Mare armaș (a) e. comandă cavaleria
f. face cunoscute Divanului poruncile

Domnului
e). Itemii semiobiectivi

Includ itemi cu răspuns scurt/de completare şi întrebările structurate. Elevul este pus în
situaţia de a construi răspunsul. Se poate testa o paletă largă de capacităţi intelectuale. Cerinţe în
proiectare:
- spaţiul liber să sugereze dacă răspunsul conţine un cuvânt sau mai multe;
- nu este indicată folosirea unui text din manual, deoarece ar încuraja memorarea;
- itemul trebuie să fie scurt şi bine definit.
f). Itemi cu răspuns scurt/de completare
Presupun elaborarea unui răspuns limitat ca spaţiu, formă şi conţinut. Elevilor li se cer
definiţii, enumerarea unor caracteristici ale unui concept dat, să completeze spaţiile liber dintr-o
59
propoziţie sau text lacunar, să completeze diferite părţi lipsă ale unui material vizual. Elevul
trebuie să-şi demonstreze abilitatea de a elabora şi structura cel mai potrivit şi scurt răspuns.
Itemul solicită o anumită coerenţă în elaborarea răspunsului.
Exemplul 6:
Competenţa de evaluare: elevii vor fi capabili să exprime coerent relaţiile între elementele
observate.
Sarcină de lucru: Completaţi spaţiile libere din textul următor, cu termenii din următoarea
listă: Moldova, boierii, Cornul lui Sas, Fântâna lui Păcurar.
Astfel, pătrunzând în …. în 1612, Ștefan Tomșa al II-lea susţine cu Constantin Movilă
lupta de la . (Cornul lui Sas) . . . . . . . . . . . . . . . , unde câştigă o importantă victorie. Ulterior, el
intră în conflict cu . . . . . . . . . . . . . pe care îi înfrânge la ……………...
g). Itemi cu suport cartografic
Exemplul 7:
Competenţă de evaluare: elevii vor fi capabili să localizeze pe hartă localitățile Tătăreni-
Tăutești (jud. Iași), Drăcșani (jud. Botoșani), Iași, Hotin (regiunea Cernăuți, Ucraina).
Sarcină de lucru: Utilizând harta şi atlasul istoric, localizaţi în ordine cronologică bătăliile
purtate de Alexandru Movilă în Moldova, în anii 1615-1616. (Ordinea corectă: Tătăreni-Tăutești,
Hotin, Iași, Drăcșani).
h). Întrebările structurate
Sunt formate din mai multe subîntrebări de tip obiectiv sau semiobiectiv, legate între ele
printr-un element comun. Răspunsurile pot varia de la răspunsuri alese din variante oferite până
la semieseuri. Modul de prezentare al unei întrebări structurate include: un material stimul (texte,
grafice, date, diagrame etc.), subîntrebări, date suplimentare, alte întrebări.
Exemplul 8:
Competenţa de evaluare: elevii vor fi capabili să transforme informaţia scrisă în informaţie
grafică.
a) sarcină de lucru: reprezentaţi grafic etapele evoluţiei teritoriului Moldovei în secolele XV-
VIII; analizând hărțile Moldovei din această perioadă istorică, descrieţi situaţia ei geopolitică.
i). Itemii subiectivi
Cu răspuns deschis, sunt folosiţi pentru a testa creativitatea, originalitatea. Aici se includ
itemi de tip eseu sau rezolvarea unei situaţii problemă. Activitatea se poate desfăşura individual
60
sau în grup. Acest tip de itemi necesită timp pentru proiectare şi un timp şi mai mare pentru
administrare, dar sunt utili deoarece stimulează dezvoltarea gândirii critice şi creative, oferind
posibilitatea evaluării unor competenţe şi abilităţi de mare complexitate.
Rezolvarea de probleme sau a unor situaţii problemă, reprezintă antrenarea într-o activitate
nouă, cu scopul dezvoltării creativităţii, a gândirii divergente multidisciplinare, a imaginaţiei, a
capacităţii de generalizare etc.
j). Itemi de tip eseu structurat
Elevul este solicitat să producă un răspuns liber, în conformitate cu anumite cerinţe sau
criterii formulate. Răspunsul este orientat prin cerinţele formulate, libertatea de organizare a
răspunsului nefiind totală.
Exemplul 9:
Competenţa de evaluare: elevul va fi capabil să selecteze fapte specifice, esenţiale şi
concepte.
Sarcină de lucru: Prezentaţi în aproximativ două pagini „Politica de independență față de
Poartă a domnului filopolon Ștefan Petriceicu (1672-1673; 1673-1674; 1684)” având în vedere:
*obiectivele politicii externe;
*mijloacele şi tacticile de luptă;
*acţiunea sa antiotomană de la Hotin, 1673.
Notă: Se punctează atât explicarea ideilor menţionate, cât şi utilizarea limbajului istoric
adecvat, structurarea prezentării, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice.
k). Itemi de tip eseu nestructurat (liber)
În acest tip de item nu sunt creionate jaloane pentru răspunsul aşteptat. Elevul poate alege
atât elemente care vor fi incluse în răspuns, cât şi modul lor de organizare, structurarea
prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect.
Exemplul 10
Competenţa de evaluare: elevul va fi capabil să descrie corect şi coerent fapte specifice.
sarcină de lucru: Redactaţi în aproximativ o pagină un text cu caracter istoric, în care să integraţi
următorii termeni istorici: așezarea geografică, resursele Moldovei, domnia, dregătoriile, divanul.
Notă: Se punctează atât explicarea ideilor menţionate, cât şi utilizarea limbajului istoric
adecvat, structurarea prezentării, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice,
structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect.
61
2.4.6. Metodele complementare de evaluare
Metodele complementare de evaluare sunt o alternativă din ce în ce mai des folosită la
metodele tradiţionale şi prezintă numeroase valenţe formative:
- oferă profesorului informaţii asupra nivelului de pregătire al elevului; folosind aceste
informaţii, profesorul poate emite judecăţi de valoare;
- oferă elevului posibilitatea să demonstreze „ce ştie” şi „ce ştie să facă”;
- asigură interactivitatea actului didactic, elevul devenind partener în acest demers;
- asigură o clarificare a noţiunilor şi conceptelor;
- oferă informaţii profesorului asupra atitudinii elevului în diferite situaţii 58.
Strategiile moderne de evaluare urmăresc să accentueze dimensiunea acţiunii evaluative
care oferă elevilor suficiente şi variate posibilităţi de a demonstra ceea ce ştiu ca ansamblu de
cunoştinţe, dar mai ales, ceea ce pot să facă (priceperi, deprinderi, abilităţi, competenţe),
deziderat realizabil prin utilizarea metodelor complementare de evaluare.
Utilizarea strategiilor moderne de evaluare se impune pentru a oferi elevului posibilitatea
să demonstreze atât ceea ce ştie (cunoştinţe) cât şi ceea ce poate să facă (deprinderi, abilităţi).
Metodele complementare pot oferi această posibilitate şi răspund mai bine caracterului
formativ al evaluării decât metodele tradiţionale, fapt ilustrat în tabelul alăturat 59.
PROFESORUL ELEVUL
- realizează o evaluare pe bază de criterii clare, - conştientizează scopul sarcinii de lucru;
dinainte stabilite; - înţelege cerinţele, utilizează tehnici de
- furnizează tehnici de lucru/învăţare, materiale lucru, surse de informare;
documentare; - găseşte modul de abordare a cerinţelor;
- semnalează reuşitele şi erorile elevului; - se autoevaluează, cunoscând criteriile
- nu corectează şi sancţionează greşelile; stabilite dinainte;
- formează elevului deprinderea de a se
autocorecta şi autoevalua.
58
Constantin Cucoș, Pedagogie (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 189-190.
59
Ibidem, p. 192.
62
Portofoliul și proiectul/referatul sunt metode alternative de evaluare utilizate tot mai mult
de profesorii de istorie, deoarece au multe avantaje:
- au caracter sumativ, prin evaluarea unei unităţi de învăţare sau teme, a capacităţilor şi
atitudinilor pe o perioadă mai lungă de timp;
- au caracter formativ, prin activitatea depusă de elev;
- stimulează motivaţia intrinsecă şi creativitatea elevului;
- evidenţiază dificultăţile pe care le întâmpină elevul în rezolvarea sarcinilor;
- creează elevului deprinderi de a utiliza tehnici şi metode de muncă intelectuală
independentă, specifice istoriei;
- cultivă interesul pentru cunoaşterea istoriei;
- au caracter individualizat;
- facilitează conexiuni interdisciplinare;
- sunt evaluate capacităţile elevului de investigare, de informare şi de realizare a unei
sarcini stabilite de profesor 60.
Exemplul 11: Realizați un portofoliu cu extrase din scrierile călătorilor francezi care
conțin date privitoare la descrierea geografică și resursele Țării Moldovei în secolele XVII-
XVIII.
Bibliografie: Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române,
vol. IV, VII, VIII.
Proiectul
Este un demers ce are caracter aplicativ, implicând cercetarea unor surse bibliografice de
arhivă, sau date statistice, ori de cercetare pe teren. De cele mai multe ori proiectul îmbracă forma
referatului. Abilităţile formate şi exersate prin investigaţii, ca şi prin itemi cu răspuns deschis vor
fi utilizate de elev pentru a redacta un referat. Elevul trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a
selecta informaţia, de a activa în momentul realizării referatului următoarele cunoştinţe:
Exemplul 12:
Realizați un proiect privitor la instituția Domniei din Moldova, văzută de călătorii
francezi în secolul XVIII.
Bibliografie: Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, IX, X, partea I și partea II.
Etapele realizării unui proiect:
60
Ibidem, p. 287.
63
- etapa organizatorică ce constă în alegerea subiectului şi înfiinţarea grupelor de lucru;
- realizarea proiectului de către elevi, timp în care are loc culegerea, selectarea şi
prelucrarea informaţiilor, toate sub supravegherea profesorului;
- prezentarea proiectului şi evaluarea lui.
Grila de evaluare a proiectului
Aspecte evaluate – partea teoretică Puncte acordate
Formularea titlului 0, 25
Motivarea subiectului 0, 5
Planul proiectului 0, 25
Utilizarea corectă a terminologiei specifice 0, 5
Sistematizarea informaţiilor 0, 5
Ordonarea logică, de la particular la
1
general şi în sens invers
Utilizarea citatelor 0, 5
Calitatea argumentelor 1
Asocierea argumentelor 0, 5
Respectarea termenelor, seriozitatea 0, 25
Aspecte evaluate – partea practică
Prezentarea dovezilor 0, 5
Exemplificarea 1
Calitatea reprezentărilor grafice 0, 5
Originalitatea ideilor personale 1
Estetica referatelor, graficelor 0, 25
Grila de evaluare a prezentării proiectului

Aspecte evaluate Puncte acordate
Stăpânirea conţinutului 0, 2
Clarificarea termenilor necunoscuţi 0, 2
Accesibilitatea limbajului 0, 1
Utilizarea materialelor suport 0, 1
64
Adaptarea gesticii/mimicii la subiect şi 0, 1
auditoriu
Evidenţierea concluziei 0, 1
Feed-back la reacţia auditoriului 0, 1
Formularea răspunsurilor la întrebări 0, 1
Evaluarea modernă trebuie concepută nu numai ca un control al cunoştinţelor sau ca
mijloc de măsurare obiectivă, ci ca o cale de perfecţionare ce presupune o strategie globală
asupra formării. Operaţia de evaluare nu este o etapă supraadăugată procesului de învăţare, ci
constituie un act integrat activităţii pedagogice.
65
CAPITOLUL 3
Structuri sociale, structuri urbane, comerț, mentalități. Vizita şi excursia de studiu
3.1. Structuri sociale

Călătorii francezi din secolele XVII-XVIII aduc o serie de precizări interesante, validate
de știința istorică modernă, privitoare la structurile sociale din Moldova, atât în ceea ce privește
structurile sociale superioare (boierimea și negustorimea) cât și în ceea ce privește țărănimea,
crunt exploatată încă din secolul XVII. Prezentăm în continuare cele mai reprezentative
informații sub acest aspect.
3.1.1. Boierimea
Gentilomul, diplomatul și militarul polon François Paulin Dalérac (secolul XVII), aflat în
slujba regelui Jan III Sobieski, lasă o descriere generală a unor oameni din Moldova care, având
în vedere că este puțin probabil ca el să fi avut de a face cu țăranii moldoveni, se potrivește atunci
mai degrabă boierilor.
„Poporul vorbește propria limbă, un amestec de cuvinte latine și italiene. Hainele, ca și
armele, sunt asemănătoare cu cele ale polonilor. Poartă barba lungă, dar tăiată rotund, cu părul
tăiat scurt, cu o mică cărare precum cazacii. Oamenii sunt înalți, bine făcuți, cu o fizionomie
frumoasă, cu maniere alese. Femeile sunt frumoase, plăcute și cu o înfățișare atrăgătoare” 1
Iluministul Louis Emmanuel d’Antraigues (1753-1812) ne lasă un portret puțin măgulitor
boierilor moldoveni care, pe de o parte, sunt total la cheremul domnului iar pe de altă parte se
poartă arbitrar cu supușii lor.
„Dar domnul are asupra boierilor drept de viață și de moarte și poate să-i închidă, să-i
jupoaie sau să-i prăpădească …. La rândul lor, boierii folosesc împotriva supușilor lor aceeași
tiranie cu care ei sunt oprimați de domnitor” 2.
1
Ștefan Andreescu (coordonator), Călători străini despre Țările Române, Supliment I, București, Editura Academiei
Române, 2011, p. 200.
2
despre Țările Române, vol. X, partea I, București, Editura Academiei Române, 2000, p. 300.
66
Descrierea cruzimii și arbitrarului de care dau dovadă boierii în raporturile lor cu țăranii
este într-adevăr revoltătoare, reliefând odată în plus observatorului iluminist, deprins cu alte
maniere și moravuri, absurditatea despotismului oriental. Supunem atenției cititorului un pasaj
ilustrativ sub acest aspect.
„Fiecare boier asuprește cât mai mult în ținutul său, după voia inimii. Fiecare neascultare
sau nesupunere este pedepsită cu câte 100 de lovituri de băț, dar boierii nu au dreptul de viață și
de moarte asupra țăranilor, nu-i pot spânzura, arde de vii sau tăia capetele, singurul care și-a
păstrat acest drept fiind doar domnul. Totuși, ei își pot omorî oamenii închizându-i și lăsându-i să
moară de foame sau chiar prin bătăi. Fiii boierilor au aceleași apucături ca și părinții lor. Nu
rareori răpesc fetele oamenilor din popor, fără ca părinții lor să se poată împotrivi” 3
Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte – conte de Hauterive ne lasă descrieri interesante
privitoare la boierii, țăranii și mentalitățile din Moldova. Relativ la boieri, el observa că aceștia
începeau să urmeze moda apuseană în materie de vestimentație, în special femeile. Mai arată că
boierii din Moldova erau „adevărați moșieri”, dându-și multă silință și neprecupețind timpul să-și
vadă moșiile lor, din care făceau principala lor sursă de bogăție. Venitul teritorial al unora din cei
mai bogați se ridica la două, trei sute de mii piaștri, iar când ajungeau în slujbe publice, lucrul
acesta se face fără a-l fi cerut ei. Mai arăta că boierii din Moldova erau mai bogați și mai
gospodari decât cei din Țara Românească, că le plăcea viața la țară, preferând o viață
îndestulătoare și patriarhală, ca niște stăpâni absoluți ai satelor lor, unei vieți de slugă la Curtea
domnitorului 4. Se temea însă că, și aici, moravurile urmau să se strice:
„Curând vom vedea cum lumea sporește la oraș, în dauna satelor și, cum luxul ce duce la
sărăcie înlocuiește luxul de la țară, adevărata podoabă și bogăție a unui ținut agricol, lux
binecuvântător care nu zvârle comori pe plăceri nebunești ci care se mândrește cu împrejmuiri
foarte bune, cu herghelii frumoase, cu sate foarte îngrijite, ogoare bine muncite, știind cum să
scoată comori din toate acestea”. 5
3
Ibidem.
4
Neagu Djuvara, Între Orient si Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), traducere de
5
Ibidem.
67
Viceconsulul Franței la Iași, Louis Jacques Parant (1773-1806) realizează o interesantă
comparație între clasele conducătoare din Moldova și Țara Românească, în urma căreia prima
țară iese într-un vădit avantaj.
„În Moldova, boierii sunt mai bogați decât în Muntenia. În această din urmă provincie,
toți boierii, obișnuiți să-și găsească rostul vieții în diferite slujbe date la curte, nu se grijesc de
moșiile lor, de satele de pe acestea, preferând viața de curteni ce stau de pomană. La Iași, mai toți
boierii sunt bogați și, în loc să umble după favorurile domnului, mai curând le disprețuiesc. O
parte din an și-o petrec la moșie, îngrijind pământul care, cu puțină bătaie de cap, le aduce
venituri mari. De aceea au și de unde cheltui, duc o viață îmbielșugată, casele lor sunt mari și
bine mobilate și tot ce-i înconjoară este de bun gust și îngrijit, ceea ce nu se vede la București,
unde putem spune că domnește un fel de sărăcie.” 6
Spirit caustic, cultivatul conte francez Louis Alexandre Andrault de Langeron (1763-
1831), aduce atât critici cât și cuvinte de laudă boierilor fanarioți din Moldova, referindu-se în
special la greci: „toți au spirit fin si tot așa de plăcut ca și vechii greci. Mulți știu limba franceză
și toți foarte bine pe cea italiană…” 7
Intrat în slujba Rusiei și vizitând Moldova și Muntenia în timpul războiului ruso-austro-
turc din 1787-1792, contele de Langeron descoperă printre suferințele ce le vin boierilor de la
starea lor de robi, lumina harului rămas de la străbunii lor greci. „Sunt așa cum se spune că erau
atenienii, iuți, ușuratici, nestatornici, tăioși, fără astâmpăr. Mai toți au fost la Constantinopol,
călătoria în acest oraș, pentru cel de la Iași este ceva ce nu poate lipsi din formația unui coconaș
moldovean și din desăvârșirea lui, așa cum în Franța, călătoria la Paris este necesară pentru un
bărbat al Provinciei.” 8
Despre familiile de boieri greci din Moldova, contele de Langeron mai scrie următoarele:
,,Nu numai că au cu toți pretenția că ar coborî cel puțin de la foștii domni ai țării, dar chiar
îndeobște spun că se trag din împărații de la Constantinopol. Ciudată și nesăbuită pretenția lor,
trufie de barbari să spună că sunt urmașii unor nelegiuiți, necunoscuți sau uzurpatori uciși sau
6
Ibidem, p. 114.
7
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Adrian Anghelescu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 430.
8
68
ucigași. Căci ce altceva erau acei Comneni, Angheli, Andronici, Cantacuzini?” 9. Aceasta era
imaginea pe care o vedea Langeron și totuși, să fim drepți, nu se înșela. Arborii genealogici ai
multor familii fanariote erau mai degrabă fanteziști, decât reali. 10
Spirit iluminist, de Langeron ia în derâdere aerul infatuat al boierilor fanarioți din
Moldova și luxul deșănțat și uneori atât de ridicol al protipendadei.
„Marele lux al boierilor, arată acesta, este de a se plimba călare pe străzile Iașului, urmați
de toți pierde-vară și cerșetorii orașului. Nimic nu este mai caraghios de văzut decât aceste
plimbări. Boierul, ghemuit ca o maimuță pe un cal acoperit cu zorzoane, de panglici, urmat de un
jocheu evreu, cu barbă, și de 30 sau 40 zdrențăroși, ar fi ceva destul de ciudat pe Hyde Park sau
Longchamp”. 11
Contele de Langeron ne mai arată că o parte a boierilor moldoveni, „sunt foarte bogați și
au niște căsuțe la țară așa cum au polonezii”, unde duc o viață destul de luxoasă, într-un amestec
plăcut de modă europeană și asiatică, mai aproape totuși de aceasta din urmă. Portul lor amintește
și el de obiceiurile orientale. 12
Totuși, acest inteligent emigrant francez încearcă să scuze comportamentul caracterul și
comportamentul boierilor prin împrejurările speciale în care trăiau aceștia. În viziunea sa, „boierii
sunt mai curând de plâns decât de condamnat. Sub altă conducere decât despotismul stupid și
atroce al turcilor, ei ar fi cu totul altfel decât ceea ce sunt. În general, au spirit, calități pentru
afaceri, sunt buni, duioși, chiar prea timizi, ceea ce trebuie pus tot pe seama fricii de sabia
turcească pe care o văd mereu atârnată deasupra capetelor lor. Cu alte exemple decât cele pe care
le au mereu neîncetat în fața ochilor, cu mai multă instruire și civilizație ar ajunge curând ceea ce
sunt și alte neamuri și poate mai buni decât multe dintre ele, dar atâta vreme cât vor fi ținuți în
sclavie de o nație de monștri ignoranți și fanatici, ei vor rămâne mereu ceea ce sunt” 13.
9
Ibidem, p. 240
10
Ibidem.
11
Ibidem, p. 131.
12
295.
13
69
3.1.2. Negustorimea
Relatările călătorilor francezi privitoare la negustori sunt mai parcimonioase decât cele
privitoare la boieri și țărani. În mod evident, acest lucru se întâmplă din cauza caracterului agrar
și al stării de înapoiere în care se găsea Moldova secolelor XVII-XVIII, motiv pentru care nu
putea să aibă un negoț prea prosper.
Vorbind despre negustori, diplomatul Charles-Claude de Peyssonnel (1727-1790) îi
amintește pe cei din Iași, „așezați statornic în dughene particulare”, fără însă a se bucura de o
prosperitate economica deosebită 14.
Eruditul diplomat Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte – conte de Hauterive (1754-
1830), colaboratorul ministrului de externe al Franței Talleyrand, ne vorbește despre negustorii
greci, moldoveni și evrei. Grecii și moldovenii sunt numiți explicit negustori, evreilor însă nu li
se dă această denumire deși, știm că încă din Antichitate ei se îndeletniceau cu comerțul. Din
istorie mai știm că ei acaparaseră, în a doua jumătate a secolului XIX, majoritatea comerțului din
Moldova și Țara Românească.
Contele de Hauterive ne arată că în Moldova există „șapte soiuri de oameni”: boieri,
oamenii de la curte, negustorii greci, negustorii moldoveni, nemții, evreii și „poporul”15. Relativ
la negustorii greci și moldoveni, acesta arată următoarele:
„3. Negustorii greci, cu o înfățișare delicată, cu tonul dulceag, cu un aer șmecher, trăsături
care exprimă foarte bine întocmai calitățile morale ale acestei oneste specii de corsari, ce profită
de prostia semenilor lor și de nevoile străinilor, spre a-i jupui în felul cel mai politicos din lume.
4. Negustorii moldoveni, care vând cuie, scânduri, hârdaie, brânză, icre, cu un aer și
maniere corespunzătoare mărfurilor ce le desfac” 16.
Vorbind despre evrei în chip vădit influențat de antisemitism, învățatul conte de Hauterive
ne lasă o interesantă caracterizare a acestora: „evreii din această țară au moravuri specifice, care-i
diferențiază de toți ceilalți evrei din Turcia sau din lume. Aviditatea lor este mai puțin odioasă,
sunt mai puțin hoți, mai puțini murdari și mai puțin detestați ca în alte părți” 17.
14
Ibidem, p. 90.
15
16
Ibidem.
17
Ibidem, p. 693.
70
Repetăm, în a doua jumătate a secolului XIX evreii vor controla cea mai mare parte a
comerțului din Țările Române.
3.1.3. Țărănimea
Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte – conte de Hauterive (1754-1830) a fost un erudit
iluminist sincer mișcat de situația nefericită a țăranilor moldoveni. Nu a luat în considerație
spusele boierilor, în conformitate cu care aceștia păreau leneși și delăsători, ci a încercat să
ajungă până la rădăcina explicației, din care aceștia ies însă bine: de așa-zisa lenevie nu sunt
vinovați țăranii ci stăpânii lor, care le-au impus o situație nefericită.
„Țăranii moldoveni sunt învinuiți că sunt leneși si necinstiți. Nu voi lua niciodată în
seamă spusele acelora ce vorbesc împotriva acestui neam obidit. Dintre toate clasele societății,
poporul este clasa în care, ca nici o alta, oamenii își nesocotesc propriile lor interese, punând mai
presus de orice interesele clasei, o clasă care, la urma urmei, are dreptul, mai mult ca orice altă
clasă, la iertarea păcatelor, căci nevoia îl împinge pe țăran să le săvârșească. În Elveția, poporul
nu este necinstit, căci acolo nici un nobil nu se încumetă să necinstească, să hărțuiască sau măcar
să disprețuiască poporul. Nu este delăsător, fiindcă acolo, tot rodul muncii lui este numai al său,
fără să aibă a-l împărți cu cineva. Dar când un popor muncește un pământ care nu este al său și
când, cu cât muncește mai mult, i se cere mai mult, este mare minune că nu muncește decât atât
cât îi trebuie să trăiască! 18
În continuare, autorul face o serie de comparații cu situația din Polonia, arătând că, și
acolo, țăranii crunt exploatați de stăpâni sunt acuzați pe nedrept de lene.
„În Polonia unii se plâng că poporul este leneș. Pământul, roadele lui, munca țăranului,
ființa acestuia, sunt proprietățile nobililor. Drept care, trebuie să stea călăii la spatele lor ca să-i
silească să muncească. Iar când stăpânul vede că ogoarele lui nu sunt prea bine lucrate, în timp ce
palma de pământ pe care o dă împrumut șerbilor ca să nu-i hrănească, dă roade ce lasă să se
înțeleagă că este bine îngrijită, țipă că țăranii sunt niște ticăloși care nu muncesc decât dacă stai
cu bâta după ei.
Țăranul român are mare noroc de sărăcia lui. Dacă ar uda pământul cu sudoarea lui, ar fi
mai înstărit, însă starea aceasta i-ar liniști pe stăpânii săi; în loc de asta, țăranul își pune în gând,
18
Marin Popescu-Spineni, România în izvoarele geografice și cartografice, București, Editura Științifică, 1978, p.
207.
71
și trece la faptă, să plece cât mai iute în altă parte, iar moșierul care, prin emigrări pierde mai
mult decât câștigă prin împilări, vede că are interesul să fie mai curând drept decât lacom”. 19
În continuare, contele de Hauterive admiră voinicia țăranilor moldoveni, pe care îi
consideră urmași ai legionarilor romani, ca și frumusețea și hărnicia țărăncilor din Moldova.
Această descriere face oarecum un contrast cu starea tristă a țăranilor moldoveni zugrăvită mai
înainte.
„Cine a văzut chipurile celor ce au cucerit pe daci, cioplite pe columna lui Traian , nu fără
plăcere, recunoaște, în Moldova chipurile urmașilor lor (…). Moldovenii n-au pierdut nimic din
firea acestora de origine (…). Înfățișarea lor este cât se poate de cumpănită (…). 20
Frumusețea țărăncilor moldovence a fost mult admirată, însă străinii nu le admiră doar
frumusețea, ei le laudă mai ales calitățile de bune gospodine, supunerea față de bărbat, hărnicia.
De fapt, în afară de anumite munci rezervate bărbaților, cum ar fi transportul pe distanțe mari și
tăiatul copacilor în pădure, femeile făceau în general aceleași munci ca și bărbații, atât în câmp
cât și acasă, dar mai existau și alte treburi pe care numai ele le făceau: gătitul, spălatul rufelor,
îngrijitul copiilor, torsul, țesutul, cusutul, vopsirea pânzei 21.
Contele d’ Hauterive vizitează Vasluiul și laudă în cuvinte ditirambice frumusețea unei
tinere țărănci de aici.
„Dacă aici toate femeile seamănă cu această încântătoare copilă, Vasluiul este un sat
binecuvântat! Are optsprezece ani, statura, ochii, forma feței și ținuta sunt aidoma cu cele ale
Genovevei lui Baleschow, n-am mai văzut asemănare mai mare decât asta! Nu toarce, dar tot
timpul are pe genunchi un gherghef: ducesele noastre nu brodează cu o mână mai fină, cu un braț
mai frumos și cu o mai nobilă iscusință. Casa este, de data aceasta, vrednic de ea și de noi, de
cumva este îngăduit să punem mofturile noastre alături de drepturile frumuseții. Simplă și curată,
cum este și costumul gazdei mele, coliba aceasta are pereții albi, tavanul roșu deschis, pardoseala
măturată des, o sobă, și chiar o masă, poți să te așezi, sa te culci, să mănânci. Ar mai fi ele și alte
dorințe, dar la vârsta aceasta, sub acoperișul de paie, cu atâta neprihănire, virtutea are puterea de
a se face respectată măcar o zi: iar noi plecăm mâine (…). Rămas bun, fermecătoare cusătoreasă,
moldoveanul pe care-l vei face fericit, cu adevărat fericit va fi de te va găsi la fel de frumoasă
19
Ibidem.
20
Ibidem.
21
72
cum te găsesc eu! La plecare, îi dau un ban, îl ia, pleacă ochii, îmi sărută mâna, eu, ca să
dovedesc cumințenia, atât a mea cât și a ei, ce pot spune mai mult decât că mă uit la ea ca la o
madona de Correggio”. 22
În continuare, contele d’Hauterive ne arată că, în ceea ce privește viața de familie, este și
ea asemenea acestei copile: deosebit de curată, răzimată pe respectul dintre soț și soție, pe
respectul copiilor față de părinții lor. 23
Contele de Langeron (1763-1831) este impresionat de situația tristă a țăranilor moldoveni,
pentru care arată compasiune și înțelegere. Acesta arată că ei suferă de pe urma tiraniei sau
împilărilor „pe atât de crude, cât de ingenioase ale stăpânilor săi și, mai ales, de acelea ale
căpitanilor de județ, a căror tiranie apasă deasupra lui și întrece orice închipuire”. Populația de la
țară, un milion după ce două sute de mii au murit din cauza războiului, e sordidă și îndrăzneață. 24
În continuare, contele de Langeron ne descrie în culori vii imaginea generală a satului
moldovenesc de la sfârșitul secolului XVIII, situație care corespunde cu descrierile altor călători
străini.
„Satele nu sunt decât niște cătune izolate alcătuite din case înșirate de-a lungul unui drum
lung. Aceste case, înconjurate de grădini sunt toate la fel; au șase sau șapte picioare lungime și tot
atâta lățime și înălțime. Sunt construcții dintr-o paiantă cenușie, apoi spoită cu var iar acoperișul
de paie are streșini late, sprijinite pe stâlpi din lemn. El face în jurul casei o prispă acoperită, unde
pune o laviță. Casele nu au decât o fereastră mică și lumina ca să pătrundă în odaie trebuie să
treacă prin niște bășici groase de bou care țin loc de geamuri. Înăuntru, soba foarte înaltă, așezată
pe două cuptoare mici, este cât jumătate din încăpere. După soba aceasta, deasupra și chiar în ea,
când nu este foc, țăranul moldovean, cu întreaga familie, oricât ar fi de mare, se culcă, fără pat,
chiar și fără rogojină după munca de peste zi și o masă neîndestulătoare, alcătuită din lapte și
mămăligă coaptă sau arsă”.45
Contele francez trecut în slujba Rusiei mai conchide că ,,descripția acestor sate se
potrivește bine cu acelea din Ungaria, din Banat ,dintr-o mare parte a Poloniei și Ucrainei”.
22
Nicolae Iorga, op. cit., p. 382.
23
Ibidem.
24
73
Bisericile îi par însă ,,murdare și mai puțin împodobite decât grajdurile din Anglia”46, descriere
care te pune însă pe gânduri și te face să-l bănuiești pe autor de părtinire.
3.2. Structurile urbane și comerțul

Trecută încă din secolul XVII pe calea unui comerț fructuos cu India, Canada dar și cu
Levantul, Franța căuta debușee comerciale și în Peninsula Balcanică, sau mai la nord de aceasta.
În preajma Revoluției franceze, Franța reușise să înlocuiască în cea mai mare parte comerțul
britanic din Levant. Datorită acestui fapt apare ca firesc interesul călătorilor francezi pentru
structurile urbane și comerțul din Moldova.
3.2.1. Structurile urbane

Așa cum este firesc, în descrierile călătorilor străini – nu numai francezi – privitoare la
structurile urbane din Moldova, orașul Iași ocupă o poziție de prim rang, datorită faptului prozaic
că era capitala țării.
Începem prezentarea structurilor urbane în viziunea călătorilor francezi cu descrierea lui
François de Pavie, baron de Fourquevaux (1563-1611), fiul ambasadorului Franței la Madrid,
Raimond Becarie, care a călătorit în Moldova în 1587.
În opinia Georgetei Crăciun „François de Pavie este primul călător care descrie curtea
domnească din Iaşi dar în acelaşi timp şi locuinţele populaţiei sărace. Este primul contrast social
pe care îl întâlnim în lucrările călătorilor străini despre Iaşi. Mulţi vor reproduce acest tablou dar
nici unul nu va descoperi multiplele cauze care l-au generat.” 25.
Referindu-se la Iași, baronul de Fourquevaux arată următoarele: „Iaşul este un oraş mare
unde îşi are reşedinţa principele ţării şi e aşezat într-o câmpie fără să fie închis cu ziduri, având
spre sud un lac ce se trage dintr-un izvor şi în acesta se prinde mult peşte” 26.
Interesant este faptul că baronul francez ne descrie o structură rurală din jurul Iașului,
neînsoțită de un nume sau de alte detalii topografice, locuită de… rromi, cu o origine etno-
spațială și culoare a pielii diferită de cea a băștinașilor moldoveni.
25
G. Crăciun, Călători străini despre Iaşi în secolele XIV-XIX, în „Studii şi Articole de Istorie”, nr. 8, 1966, p. 239.
26
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. III, București, Editura Științifică,
1971, p. 181.
74
„În afara înconjurului Iaşilor se afla un număr de case ce socotesc eu că ajung la două mii,
toate clădite din paie şi din lemn în care locuiesc multe familii din acele neamuri rătăcitoare
numite ţigani sau în părţile dinspre noi, egipteni, care plătesc tribut ducelui. De aceea socot,
văzând că ei au o locuinţă statornică numai în această ţară, cum că şi-au tras de aici obârşia în
vreun secol oarecare din trecut şi că şi-au păstrat de asemenea portul, căci femeile mai de seamă
din Moldova se îmbracă tot aşa cum vedem pe acele ţigănci rătăcitoare... Doar aceasta este
deosebirea între aceste fiinţe rătăcitoare şi femeile moldovene: anume că acestea sunt albe şi
bălaie şi acelea negre la faţă, dar în mod artificial, folosind la spălat decocţi de buruieni” 27.
Baronul francez ne lasă și o descriere mult mai detaliată a Cetății Albe, cucerită după cum
bine se știe de către sultanul Baiazid al II-lea în 1484, de la Ștefan cel Mare.
„Creman (Akerman) este un oraş din Moldova pe care sultanul l-a supus de nouăzeci şi
cinci de ani când l-a luat de la genovezi; este aşezat pe râul Turla (Nistru, nota ns.), având la unul
dintre capete o cetate cu numeroase turnuri, două rânduri de ziduri şi şanţuri adânci, clădite după
sistemul vechi, dar ticluite cum nu se poate mai bine; mahalalele sunt mai întinse decât oraşul şi
casele sunt făcute toate de sus până jos din lemn, negăsindu-se piatră decât foarte anevoie. Acest
oraş era numit odinioară Monte Castro sau Citta Alba” 28.
Charles de Joppecourt (sfârșitul secolului XVI – 1620), gentilom loren fără de care nu se
poate scrie istoria Movileștilor, ne-a lăsat o descriere interesantă a orașului Iași: „Cel mai de
seamă oraş din principat, în care domnul sau voievodul // îşi ţine de obicei curtea se numeşte Iaşi,
care se află la o depărtare de o jumătate de leghe de râul Prut. Nu este înconjurat cu niciun fel de
ziduri, cum nu sunt nici celelalte oraşe şi sate ale ţării, astfel încât cine e stăpânul câmpiei poate
după bunul său plac, să dispună de toată ţara. În acest oraș îşi are reşedinţa mitropolitul ortodox a
cărui religie şi credinţă nu se deosebeşte prea mult de <religia˃ romano-catolică, afară doar de
unele ceremonii, precum şi prin a ceea ce el nu recunoaşte ca mai mare al său pe sfântul nostru
părinte, papa, ci pe patriarhul de la Constantinopol. Religia catolică e liberă în Moldova; aşa se
explică faptul că cei de religia ortodoxă nu sunt deloc împotriva religiei catolice şi nu-i împiedică
exerciţiul în Moldova” 29.
27
Ibidem, p. 183
28
Ibidem, p. 180.
29
despre Țările Române, vol. IV, București, Editura Științifică, 1972, p. 383.
75
Vorbind de orașul Cotnari, Charles de Joppecourt arată că acolo exista un episcop catolic
(fals însă: acesta rezida la Bacău) și mai mulți călugări franciscani 30
François Gaston de Béthune (1638-1692), nobil francez născut în familia marchizilor de
Béthune, căsătorit cu sora Mariei Casimira d’Arquen, viitoarea soție a regelui polon Jan III
Sobieski, participant la expediţia regelui polon, Ioan Sobieski în Moldova (1686) și ne lasă o
descriere interesantă a orașului Iași, văzută în principal cu ochiul militarului, fără a neglija însă
detaliile civile.
Astfel, în viziunea sa, „oraşul Iaşi nu este închis de nici un şanţ sau zid şi poate să conţină
şase mii de case; are un castel de piatră care e destul de bun şi douăzeci şi opt de biserici şi
mănăstiri foarte frumoase din piatră care servesc de adăpost întregii populaţii si de care turcii şi
tătarii, din motiv de ordin politic, nu s-au atins niciodată. S-au luat măsuri pentru a pune castelul
în stare de apărare şi sunt cuprinse în acelaşi sistem de fortificaţii trei din aceste mari mănăstiri
aflate mai aproape şi se lasă o garnizoană de trei mii de oameni pentru a apăra acest loc întărit,
unde se încearcă a se strânge merinde din tot locul pentru a hrăni oastea, aşa încât nu mai încape
îndoială că regele Poloniei va lăsa armata sa să ierneze în aceste provincii şi că va rămâne chiar el
însuşi aici.” 31.
François Paulin Dalérac (secolul al XVII-lea), desemnat câteodată în scrierile
contemporanilor cu numele „cavalerul Dalérac”, lasă o descriere interesantă a orașului Iași. Mai
întâi, arată că în oraș și împrejurimi există o serie de mănăstiri „care sunt încă foarte frumoase”,
adăpostind comunități de călugări greci (ortodocși, nota ns.). Totodată, mai arăta că palatul
domnilor („castelul Hospodarilor”) din Iași este „destul de mare, plăcut, comod și neatins” 32. Ne
mai arată că orașul era așezat într-o vale, înconjurată de dealuri acoperite, în mare parte, cu viță
de vie 33.
30
Ibidem.
31
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. VII, Bucureşti, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1980, p. 408.
32
Ștefan Andreescu (coordonator), Călători străini despre Țările Române, Supliment I, București, Editura
33
Ibidem, p. 192.
76
Insistând cu descrierea asupra capitalei Moldovei, acesta mai arată că orașul Iași fusese
„ruinat în mai multe rânduri”, având circa 1200 case, în vreme ce „bisericile și celelalte
construcții impunătoare sunt risipite printre ruine și ziduri” 34
În sfârșit, cavalerul Dalérac ne lasă o descriere succintă a Sucevei, arătând însă, în mod
inexact, că aceasta este străbătută de râul Siret: „Suceava este un oraș în ruine, ca și celelalte, cu o
mare incintă, cu mănăstirile în bună parte neatinse și prin mijlocul cărora trece Siretul. Suceava
mai are încă câțiva locuitori, care stăpânesc pădurile și munții învecinați, rămase nelocuite” 35. În
continuare, amintește de Bacău și Roman, „oraș însemnat al moldovenilor”, ambele orașe fiind,
după părerea sa, „mai neatinse și mai bine păstrate decât Suceava” 36
Celebrul călător francez Aubry de la Motraye (1674-1743) trece și pe meleagurile noastre.
Deși francez, a locuit puțin în țara sa natală. Persecuțiile religioase, dezlănțuite de Ludovic al
XIV-lea, l-au silit să-și părăsească patria. Se stabilește în Anglia, de unde pleacă in 1698 la
Constantinopol.
Timp de peste 25 de ani a făcut lungi călătorii prin Europa, Asia și Africa. A cunoscut
îndeosebi diferite țări din cuprinsul Imperiului Otoman. Ne dă informații scurte dar prețioase
despre toate provinciile țării noastre, prin călătorii repetate a cunoscut Țara Românească,
Moldova, Transilvania, ca și teritoriile aflate încă sub administrația turcească: Banatul, Dobrogea,
raialele de la Dunăre, Bugeacul.
La Motraye a publicat la Londra in 1732 în limba engleză și franceză călătoriile sale din
Europa centrală și Răsăriteană sub titlul Voyages en Anglois et en François d’Aubry de la
Montraye en diverses provinces et places de la Prusse Ducala et Royale , de la Russie, de la
Pologne & Co.
Acest autor a vizitat orașul Chilia, despre care ne lasă o descriere interesantă, menționând
faptul că era locuit și de o populație românească.
„Despre Chilia se spune că este un oraș destul de mare. Nu mai vorbim de Chilia Veche,
care într-o hartă despre care se va vorbi mai departe este trecută cu numele ei românesc. Orașul
34
Ibidem, p. 199.
35
Ibidem, p. 200.
36
Ibidem.
77
este destul de mare, dar populația aici n-are caracter covârșitor românesc. Sunt turci, evrei, greci,
puțini armeni pe lângă români. Castelul, foarte mare, fără garnizoană, n-are nimic remarcabil” 37.
Diplomatul Charles-Claude de Peyssonnel (1727-1790) aduce diverse informații despre
Iași, pe care-l considera „destul de mare și de bine populat”, putând să numere vreo 50.000 de
locuitori 38.
Informațiile cele mai numeroase aduse de acest spirit iscoditor se referă însă la orașul
Galați. Peyssonnel arată că orașul reprezenta „schela cea mai însemnată din Moldova”, așezat pe
malul de miazănoapte al Dunării, de la 40 până la 45 leghe de gurile ei, „aflându-se sub
autoritatea unui dregător moldovean, nu voievodal, cu titlul de pârcălab. Cele mai multe mărfuri
îndreptate spre Moldova sunt debarcate la Galați și, tot acolo, se îmbarca și cele ce vin din
Moldova”. Deși, adăuga el, „vasele nu iernează de obicei la Galați, ci la Sulina, unde este port
bun”. 39
La Galați, adăuga diplomatul francez, „sunt doi vameși, unul turc și altul moldovean.
Turcul ia vama musulmanilor de 3%, iar moldoveanul pretinde vama creștinilor după tariful de
4%, cu toate că, în urma tocmelilor‚ „evaluarea mărfurilor reducea această taxă la mult mai
puțin” 40. Am adăuga noi, exact ca și în zilele noastre, când în funcție de șpaga primită, mărfurile
(inclusiv cele de contrabandă), se vămuiesc în mod diferit, sunt lăsate să treacă sau nu.
François, baron de Tott (1733-1793), ne lasă o descriere succintă a orașului Iași. În
viziunea sa, orașul era așezat pe un „teren noroios”. În afară de casele boierilor și a fanarioților
din suita domnului, care vin de la Constantinopol, „toate celelalte locuințe ale capitalei sunt în
cea mai mare mizerie” 41.
Același autor, căruia i se spusese că Botoșanii sunt unul din cele mai mari orașe ale
Moldovei, îl găsește „părăsit cu totul” 42
37
Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 514.
38
Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), p. 164.
39
Ibidem, p. 204-205.
40
Neagu Djuvara, op. cit. p. 76.
41
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. IX, București, Editura
42
Ibidem, p. 614.
78
Jean-Louis Carra (1742-1793) vorbește despre situația meșteșugurilor din Iași. Contrar
celor menționate ulterior de alți observatori străini, el constată prezența unui mare număr de
meșteșugari în acest oraș, arătând însă că majoritatea acestor „profesioniști”, rotari, caretași,
croitori și pantofari de modă europeană nu erau români; în schimb, potcovarii erau toți țigani 43.
Louis Emmanuel d’Antraigues (1753-1812), iluminist admirator al lui Jan Jacques
Rousseau, călătorea în 1779 prin Dobrogea și Moldova, lăsându-ne o serie de impresii de
călătorie despre orașele și fortificațiile celei din urmă.
Mai întâi, descrie orașul Galați. Arată că acesta e „un oraș mare așezat pe un dâmb la
malul Dunării, ars în întregime de ruși în războiul ruso-turc din 1768-1774. Arată că locuitorii
reconstruiseră orașul în 1779, însă casele arătau ca niște „bordeie”. În continuare, autorul ne oferă
niște interesante detalii de construcție a acestor case de lut (probabil din chirpici).
„Totuși moldovenii își fac casele din lut. Fac întâi cuhnea, pe urmă, alături, o încăpere în
care doarme tot neamul. Acoperișul e uneori din tablă, dar de obicei îl fac din stuf. Împrejurul
casei este o curte împrejmuită, în care oamenii își țin vitele. Casele din Galați, afară de câteva,
sunt asemănătoare celor de la țară” 44.
În continuare, Louis Emmanuel d’Antraigues descrie portul succint portul Galați, arătând
că acolo sunt construite nave comerciale care călătoresc spre Constantinopol. Observă două
corăbii în șantierul naval, pe care le consideră foarte rău construite și de „calitate proastă”.
Arată că singurele clădiri din orașul Galați zidite din piatră sunt bisericile ortodoxe,
flancate fiecare de către două turnuri înalte. Consideră ca fiind „foarte ciudate” picturile
privitoare la muncile iadului 45.
Descriind succint orașul Bârlad, autorul ne arată că acesta „pare un sat mare”, fiind așezat
într-o vale înconjurată de mici dealuri și pășuni 46.
Ajungând la orașul Huși, d’Antraigues ne arată că în palatul episcopului de atunci,
Inochentie (1752-1782), ferestrele nu se închideau și nu exista nici un scaun. Menționează că și
acest oraș a fost ars de trei ori în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774 47.
43
44
Ibidem, p. 293.
45
Ibidem, p. 293-294.
46
Ibidem, p. 295.
47
Ibidem, p. 296-297.
79
În sfârșit, vorbind despre Hotin, autorul arată că acesta are o garnizoană de 3.000 militari,
dintre care 2.000 ieniceri. Orașul însă este văzut de el ca fiind „urât, cu ulițe strâmbe, case rău
clădite, acoperite cu șindrilă sau stuf. Cetatea trebuie să fi fost puternică, dar acum e aproape
dărâmată” 48
Louis Alexandre Andrault de Langeron (1763-1831) descrie în mod sumar orașele
Moldovei. În viziunea sa, orașele sunt „urâte”, fiind locuite de o proporție mare de evrei, pe lângă
care există și mulți țărani. Podurile acestora sunt „infecte”, iar în Iași boierii de case mari de
piatră, cu puține podoabe, însă cu curți mari 49
Contele Langeron, militar aflat în slujba Rusiei, ne oferă o descriere importantă a Cetății
Albe (Akerman) și a împrejurimilor sale, pe care o înserăm în cele ce urmează.
„Akerman, așezat pe o stâncă foarte înaltă, a fost clădit de genovezi care, odinioară
stăpâni ai Mării Negre, au construit aici multe cetăți. Întăriturile de la Akerman sunt gotice.
Genovezii au îngrămădit aici ziduri peste ziduri, toate uimitor de înalte. Șanțul tăiat are o
adâncime de 7 stânjeni și este foarte strâmt. Poți ușor nărui aceste ziduri uriașe cu niște baterii ce
pot fi așezate foarte aproape și foarte repede, mahalaua fiind chiar lângă povârniș și chiar dacă i
s-ar da foc ar rămâne destule dărâmături pentru a acoperi pe cei ce ar lucra <la minare> și străzile
ar sluji de tranșee, dar un asediu pe neașteptate e cu neputință.
Akerman este și mai bine întărit de-a lungul golfului decât în partea dinspre uscat și cum
golful îngheață câteodată, această măsură de prevedere e necesară.
Împrejurimile Akermanului sunt înfrumusețate de grădini cu pomi roditori și cu vii foarte
bogate. În cetate nu sunt decât două sau trei case de locuit, dar în mahalale sunt foarte multe case
frumoase turcești bine clădite, împodobite cu zugrăveli și înconjurate de grădini” 50.
În continuare, el arată că orașul Galați este mare și foarte bogat, având o poziție foarte
prielnică pentru comerț, fiind așezat pe malul stâng al Dunării, la 5 verste de Siret, la 15 de Prut
și la 15 de Brăila 51.
48
Ibidem, p. 299.
49
50
51
Ibidem, p. 317.
80
3.2.2. Comerțul
Militarul francez aflat în slujba regelui Jan III Sobieski, François Paulin Dalérac (secolul
XVII), arată că orașul Iași fusese, înainte de pustiirea sa de către războaiele dintre oștile turco-
tătare și cele polone (ultima treime a secolului XVII), „antrepozitul negustorilor orientali și
prăvălie care furniza regiunilor septentrionale mărfuri aduse din Levant” 52. Ne mai arată că orașul
adăpostea în 1673 multe bogății, capturate de marele stegar al Coroanei polone Mikolay
Hieronim Sieniawski. La fel procedase în 1685 numitul Galetski, locotenent-colonel de dragoni
al regelui Sobieski 53
Charles-Claude de Peyssonnel (1727-1790) a fost deosebit de interesat de comerțul
Moldovei, despre care ne lasă mărturii prețioase. În primul rând, acesta arată că la Galați fusese
înființat o casă de comerț de către negustorul francez Francois Thomas Linchon, întreprindere ce
a înflorit în vremea domniei protectorului acestuia, Constantin Racoviță (1749 – 1753), dar care a
dat faliment sub persecuția predecesorului său. 54
În continuare, el mai arată că Moldova este un izvor nesecat de grâu, orz și secară.
Subliniază că exportul grânelor este interzis de Poartă, care preia tot surplusul pentru
aprovizionarea capitalei Imperiului. De asemenea, el afirma că boii erau un articol foarte
important în comerțul Moldovei și că „un număr mare trece în Polonia , în Prusia, Germania, în
Statul venețian și Turcia. De obicei, cântăresc între 200 si 250 de ocale.” 55 Referindu-se la
posibilitatea stabilirii unor case franceze de comerț în Moldova și Țara Românească, autorul arată
că un asemenea lucru nu s-ar putea face fără deschiderea unor consulate franceze la Iași și
București, pentru protecția negustorilor francezi aflați altfel la discreția domnitorilor lacomi și
abuzivi. 56
Dovedindu-se un foarte bun cunoscător al situației din sud-estul Europei, Peyssonnel
sublinia că în calea relațiilor comerciale franco-române stăteau trei mari piedici:
1. Îndărătnicirea Porții, care foarte anevoie s-a resemnat să-și piardă monopolul comercial
în Marea Neagră și care nu renunța ușor la monopolul economic exercitat în Țările Române;
52
Ștefan Andreescu (coordonator), Călători străini despre Țările Române, Supliment I, p. 199.
53
Ibidem.
54
55
Ibidem.
56
Pompiliu Eliade, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile, București, Editura Univers,
1982, p. 126-127.
81
2. Administrația samavolnică și abuzivă a domnilor fanarioți;
3. Incapacitatea tehnică a corăbierilor francezi de a naviga în Marea Neagră, mare destul
de puțin cunoscută în acea vreme. 57
Acest tablou zugrăvit de Peyssonnel a fost rezultatul celor constatate de el fără a avea la
dispoziție documente oficiale, bazându-se doar pe propriile impresii și, probabil, pe unele
informații primite de la diverși locuitori ai Moldovei, boieri sau negustori. Interesant este că cele
relatate de el au fost confirmate de către știința istorică românească.
Moldova se bizuia precumpănitor pe creșterea vitelor, remarca diplomatul Alexandre-
Maurice Blanc de Lanautte – conte de Hauterive (1754-1830) și ducerea lor în exterior. „Nemții
duc în fiecare an zece mii de boi si tot atâția silezienii. În țară sunt uciși cel puțin patruzeci de mii
pentru seu, încât, dacă socotim și consumul local, ajungem la vreo 80000 de boi”. 58
3.3. Mentalitățile
Mentalitatea nestatornică (pentru a ne exprima blând) a moldo-valahilor a fost bine
observată de către călătorii francezi din veacurile XVII-XVIII care, sub acest aspect, ne-au lăsat
destule impresii, deseori caustice. Am putea spune că au exagerat din neștiință, cunoaștere
superficială sau reavoință. Însă, rămânem siderați de faptul că metehnele de caracter zugrăvite de
către aceștia în secolele XVII-XVIII rămân în picioare și în secolul XXI.
François, baron de Tott (1733-1793), descrie mentalitatea temătoare a moldovenilor,
influențată de barbaria și despotismul turcesc. Acesta descrie sub forma unei piese de teatru care
se vrea satirică, dar care este însă tragică, operațiile prin care mehmendarul său (însărcinatul cu
dirijarea și aprovizionarea unui sol) Ali-Aga folosește biciul și brutalitatea pentru a-i determina
pe moldoveni să construiască o plută și să le aducă alimente gratis. Ali-Aga îi ține baronului de
Tott următorul discurs:
„Ei domnule, dv. vorbiți turcește, ați locuit la Constantinopol, cunoașteți pe greci și nu
știți că moldovenii nu fac nimic decât după ce-i snopești în bătăi? Mai credeți cumva că trăsura d-
voastră ar fi trecut Prutul dacă nu i-ași fi bătut toată noaptea până la sosirea voastră pe malul
râului?”59
57
Leonid Boicu, op. cit. p. 64.
58
Nicolae Iorga, op. cit., p. 383.
59
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. IX, p. 600.
82
Aventurierul francez Jean-Louis Carra (1742-1793) descrie situația femeilor din clasa
superioară a țării, cea boierească. Ca majoritatea observatorilor străini, acesta se extaziază
înaintea frumuseții femeilor din Moldova, cărora le găsește însă o serie de defecte de mentalitate.
Astfel, ele au „pielea albă și tenul de obicei cam palid. Printre ele sunt foarte puține blonde, multe
brune deschis, cu ochii negri și frumos arcuiți”. Le considera însă ca „foarte iubărețe, ceea ce le
face să aibă un caracter de o blândețe extraordinară”. „De această blândețe a lor de caracter s-au
folosit părinții, soții, chiar și iubiții lor, ca să le mențină într-o situație de robie și să le facă să nu
cunoască altă voință decât voința bărbaților”. „O asemenea educație le-a făcut să fie leneșe și de o
adâncă ignoranță. Nici una dintre ele, nici chiar Doamna țării, nu știe să scrie și să citească”. 60
Se pare că eruditul Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte – conte de Hauterive (1754-
1830) a fost impresionat sincer de soarta nefericită a țăranului moldo-valah și ne-a lăsat cea mai
cuprinzătoare descriere de secol XVIII a mentalităților țăranilor și boierilor din Moldova.
Totodată, el a fost impresionat în mod deosebit de horele tumultuoase și grația fetelor în timpul
cusutului. A mâncat mămăligă și alte mâncăruri tradiționale. A stat de vorbă cu populația,
negustorii, arătând că țările noastre merită lauda sub toate rapoartele, dar recunoaște că din cauza
exploatării și războaielor cu Imperiul Otoman, posibilitățile noastre materiale sunt foarte reduse,
din care pricină poporul suferă. Aduce o serie de învinuiri administrației pentru lipsa de
gospodărire și remarcă asemănarea dintre felul de trai din Transilvania și Moldova și Țara
Românească 61.
Acesta arată că denaturarea mentalității moldovenilor este datorată istoriei lor triste, care
le-a adus pierderea libertății. Totodată însă sugerează, în manieră iluministă, că această libertate
ar putea fi recăpătată.
„Pătrunzând în arhivele și memoria moravurilor națiunilor, ea ne luminează asupra
schimbărilor petrecute în lume și învață neamurile care nu și-au pierdut încă libertatea, marea lor
îndatorire, de a veghea fără încetare să-și păstreze armonia, atât de fericită, atât de rară, între
legislație și opinia publică, armonie fără de care neatârnarea nu poate fi niciodată temeinic
statornicită și nu se poate ajunge la fericirea obștească. Istoria îi învață pe principi că deprinderea
cu o îndelungată robie nu ajunge să înăbușe cu totul, în sufletele supușilor lor, nădejdea și
năzuința către străvechea egalitate, chiar când lingușitorii tronului s-ar strădui să-și încredințeze
60
Vasile Mihordea, Contribuții la bibliografia lui J. L. Carra, în „Revista istorică”, tom XXV (1939), nr. 7-9, p. 230.
61
Dan A. Lăzărescu, op. cit., p. 286.
83
stăpânii că ar avea asupra supușilor o precădere care, de cele mai multe ori nu se datorește decât
unei greșeli săvârșite de soartă”. 62
În continuare, contele de Hauterive consideră că mentalitatea țăranilor români, care
îndrăznesc să se plângă de nedreptăți în fața judecătorilor, poate fi comparată cu mentalitatea
vechilor lor strămoși, romanii.
„Nu se plâng că dau o parte din munca lor și roadele ei cum cere legea; însă, la orice
cerere neașteptată, se răzvrătesc. Sunt oricând gata să se plângă de moșier în fața ispravnicului și
de ispravnic în fața Domnului. Nu se dau îndărăt să bată drumul toată țara să vină la Curte și să-și
spună singuri, cu multă cutezanță, care le este păsul. Sunt cu atât mai convingători cu cât vorba
lor are o simplitate firească, deși arta nu-i este nici ea străină. Nu se poate vedea o mutare mai
modestă decât a lor. Așteaptă cu ochii înfipți în pământ să li se poruncească de câteva ori, să
vorbească, de a-i crede că nici nu știu cum să spună, nici nu se încumetă să spună ce gândesc;
însă stânjeneala aceasta prefăcută este numaidecât ușurată de un șuvoi de vorbe, rostite, uneori,
cu o repeziciune uluitoare, alteori susținută cu însuflețire și, întotdeauna, însoțită de un gest care
spune multe, în timp ce pe chip li se citește hotărârea. Mărturisesc că tradiția asta veche de
libertate romană este lucrul de care mă așteptam cel mai puțin și că mi-a făcut bine s-o întâlnesc
aici, la 400 de leghe depărtare de Roma și la 18 veacuri după Cicero” 63
Viceconsulul Franței la Iași Louis Joseph Parant (1773 – 1806) surprinde coruperea
mentalităților elitelor din Moldova, din rațiuni ce țineau deopotrivă atât de despotismul turcilor,
cât și de setea de înavuțire. Finalizând descrierea generală a țării, acest autor arată următoarele:
„S-ar părea că natura a creat acest pământ părăsit, cu tot ce a avut ea, aici și-a pus
comorile, iar călătorul ce-l străbate, mirându-se de cât poate rodi, ar trebui să spunem că aici
întâlnim două păcate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi mereu înfloririi la care ținuturile
acestea frumoase ar putea să ajungă și chiar negustorii care, cu vremea, s-ar putea întâlni in
aceste locuri, nu vor putea aduna decât prea puține foloase.
Cele două păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, și
depopularea, urmare firească a celei dintâi. Provincia are și un stăpân, însă un stăpân străin, care
o jefuiește, care este silit să o jefuiască și să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare.
Miniștrii de lângă el știu să facă întocmai ca el, toți slujbașii au grijă să le urmeze pilda, încât
62
63
Marin Popescu-Spineni, op.cit., p. 207.
84
întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf, toți membrii sunt niște lipitori dornice să sugă
ultima picătură de sânge a unei mulțimi vlăguite.” 64
Contele regalist francez intrat în slujba Rusiei, Louis Alexandre Andrault de Langeron
(1763-1831). Ajuns în slujba Rusiei, unde ajunge general și administrator al Odessei, a sosit în
Moldova, cu prilejul războiului ruso-austro-turc din 1787–1792. Pe baza observațiilor directe, a
inserat în jurnalul său un larg capitol privitor la Țările Române, situația lor geografică, cârmuirea,
clasele sociale, limba, populația. Spirit critic, adevărată „gură rea”, nobilul francez a relevat mai
ales aspectele negative ale regimului turco-fanariot, pe care le condamnă cu toata tăria;
rechizitoriul aspru pe care-l face însă regimului turco-fanariot este, conform aprecierii lui Paul
Cernovodeanu, îndreptățit. 65
În jurnalul său de campanie arată în prealabil că mentalitatea degradată a locuitorilor
Moldovei se datorează în primul rând caracterului toxic al regimului fanariot, datorat în primul
rând felului josnic în care fanarioții ajungeau la conducerea Moldovei.
„Nu mă tem nici de bănuiala ca aș întrece măsura, nici de învinuirea că aș ponegri dacă
voi spune că nu se află pe fața pământului un neam mai mârșav decât fanarioții. Ei sunt cei ce
mijlocesc, cei ce pun la cale, atâtea și adesea duc la îndeplinire toate fărădelegile ce le săvârșesc
zilnic la Constantinopol, de către o cârmuire sângeroasă, unde nici un fel de lege sau credință nu
domnește, slăbiciunea slujbașilor ei, care, cu toții, sunt de obște proastă și nu răzbesc în viața asta
trecătoare decât împingându-și vrăjmașii la picioare sau ucigându-i.
Singurul țel al tuturor fanarioților, țintit încă din cea mai fragedă copilărie este un loc la
tronul Moldovei sau Munteniei. Ca să-l atingă, nici o fărădelege nu li se pare prea mare, nici o
josnicie nu este prea umilitoare. Lăcomia binecunoscută a acestei nemernice cârmuiri duce la
locurile râvnite. Ca să ajungi acolo, rămâi sărac lipit, apoi furi și jefuiești ca să-ți refaci averea.
Un domnitor proaspăt numit pleacă la Constantinopol cu datorii de 2-3 milioane de piaștri. După
4, 5 sau 6 ani de domnie, se întoarce cu o avere de 5-6 milioane, atunci când i se dă răgazul să le
adune, însă îndeobște este alungat, surghiunuit sau i se taie capul după câțiva ani de huzur, sau se
află că a adunat o avere destul de mare ca să-i fie luată.” 66.
64
Leonid Boicu, op. cit., p. 23.
65
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973 p. 115.
66
Ibidem, p. 116.
85
În continuare, contele de Langeron prezintă mentalitatea țăranilor moldoveni, arătând că
aceștia sunt leneși din cauza adoptării unei filosofii de viață: ,,țăranul valah e isteț din fire și ar fi
muncitor, însă aceasta ar duce la bunăstare și ea ar fi numaidecât luată de stăpân” 67.
3.4. Vizita și excursia de studiu

Reprezintă activități extrașcolare din ce în ce mai des folosite pentru consolidarea și
augmentarea cunoștințelor elevilor, în cadrul procesului de predare-învățare-evaluare.
3.4.1. Vizita de studiu

Se desfășoară pe parcursul unei zile și, de regulă, se organizează pe un traseu scurt,
deseori chiar în localitatea de unde provin elevii sau unde ei studiază. În cazul nostru însă, vom
organiza o vizită de studii la Muzeul Național al Bucovinei din Suceava.
Muzeul este un univers în sine, un loc familiar, dar atât de complex, încât știm puține
despre el 68. Este un loc al învățării opționale, accesibil doar celor care doresc cu adevărat să-l
viziteze, care se adresează unui public variat 69.
Muzeul este un lăcaș special conceput pentru a reface, cu ajutorul exponatelor, plane și
tridimensionale, viața și activitatea unei personalități, colectivități, instituții, a unui domeniu, a
unui popor. Spre deosebire de cabinetul de istorie, unde se permite utilizarea imediată a
mijloacelor de învățământ, pentru eficientizarea actului didactic al predării-învățării, în muzeu
(chiar și în muzeul școlii sau școlar) acest lucru nu este cu putință. Mijloacele respective din
muzeu se numesc „exponate” care au rolul de oglindă a trecutului, deci de reflectare veridică a
istoriei, o cu totul altă funcție, funcție care nu o anulează pe cea didactică. Profesorul, în calitate
de ghid temporar al elevilor, știe bine care exponate pot deveni material didactic pentru elevii săi.
Vizita va avea un caracter de informare, de completare a cunoștințelor pe tema societății
medieval moldovenești din secolele XVII-XVIII, dar și formarea unei competențe generale care
vizează învățarea permanentă, pe tot parcursul vieții, elevii dedicându-și timpul liber turismului
cultural din care să poată obține cât mai mult: noi cunoștințe, socializare, comunicare eficientă,
67
Ibidem, p. 117.
68
Alexandra Zbuchea, Loredana Ivan, Cum să ne cunoaștem mai bine vizitatorii muzeelor, Editura Colias, București,
2008, p. 4.
69
Ibidem.
86
recreere și noi teme de dezbatere în grupuri de cercetare. Profesorul poate da dovadă, prin
integrarea documentelor de istorie locală în discursul didactic, de realizarea unui adevărat act de
creație pedagogică 70.
Organizarea vizitei
Fixarea datei: 2 iunie 2020;
Obiectivul de vizitat: Muzeul Național al Bucovinei din Suceava
Elevi participanți: de clasa a VII-a și VIII-a, Școala Gimnazială Moara Nică, com.
Moara, jud. Suceava
Mijloc de deplasare: autocar;
Fixarea obiectivelor vizitei: documentarea despre esența societății medievale
moldovenești din secolele XVII-XVIII, pe baza artefactelor expuse în muzeu
Prelucrarea regulamentului vizitei: instruirea elevilor în privința modalităților de
comportament în timpul vizitei.
3.4.2. Excursia de studiu

În conformitate cu experiența diverșilor specialiști în psiho-pedagogie, excursia de studiu
reprezintă un mijloc de educație non-formală, care are menirea de a valoriza și potența în zilele
noastre mai cu seamă aptitudinile copiilor în vederea realizării unui obiectiv relativ nou, educația
pentru diversitatea culturală. Considerăm că tema opționalului propus pentru valorificarea
didactică a acestei lucrări de grad I, Moldova în viziunea călătorilor francezi în secolele XVII-
XVIII, se pretează foarte bine la acest obiectiv.
Analizând strategiile prin care se realizează diversitatea culturală, Simona Butnaru arăta
următoarele: „Strategia optimă a formării pentru intercultural pare a fi cea prin care se pornește
de la observarea și trăirea unor situații concrete, se trece printr-o raționalizare și înțelegere de
către cadrele didactice și se revine în concret la rezolvarea unor probleme reale” 71.
70
Mioara Tofan, Valorificarea elementelor de istorie locală în lecțiile de istorie a românilor, în „Preocupări
didactice”, anul V, Nr.1/2002, Suceava, p. 144.
71
Simona Butnaru, Educația pentru diversitate culturală, în Constantin Cucoș (coordonator), Psihopedagogie pentru
examenele de definitivare și grade didactice, ediția a III-a revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom, 2009, p. 587.
87
De aceea, în cadrul excursiei vor fi vizitate o serie de monumente istorice și arhitectonice
care amintesc despre românii transilvăneni și Mihai Viteazul în Evul Mediu, apoi elevii și
profesorul vor folosi în cadrul opționalului proiectat cunoștințele dobândite în cadrul excursiei.
PROIECT DE EXCURSIE
DATA ŞI DURATA EXCURSIEI: 8 iunie 2020
TEMA: Obiective cultural-istorice din ținutul Suceava în Moldova secolelor XVII-XVIII
TRASEUL: Moara Nică – Suceava – Voroneţ – Sucevița – Putna – Moara Nică.
TIPUL EXCURSIEI: excursie cu caracter informativ-formativ, in cadrul opţionalului
Moldova în viziunea călătorilor francezi în secolele XVII-XVIII.
CLASELE: a VII-a şi a VIII-a
COMPETENŢE SPECIFICE:
1.1. Utilizarea termenilor istorici specifici istoriei medievale din spaţiul românesc, în scris
sau oral, în cadrul unor activități formale (sala de clasă) sau informale (excursie, drumeții etc.)
3.1. Localizarea în timp şi plasarea în spaţiu a elementelor de istorie și interculturalitate
desfășurate pe raza județului Suceava, din Evul Mediu și până în prezent
3.5. Emiterea unor judecăți de valoare referitoare la un fapt istoric din istoria Moldovei
medievale, pe baza surselor istorice
OBIECTIVE OPERAŢIONALE (COMPETENŢE DERIVATE):
 Să cunoască datele de bază ale itinerarului Moara Nică – Suceava – Voroneţ – Sucevița –
Putna – Moara Nică..
 Să analizeze aspectele istorice și arhitectonice întâlnite pe parcursul excursiei
 Să explice cu exemple concrete în ce constă stilul gotic, bizantin, moldovenesc.
 Să demonstreze capacitatea de a înţelege, de a compara, de a distinge particularităţile şi
elementele comune ale monumentelor istorice şi arhitectonice
 Să valorifice din punct de vedere intra şi interdisciplinar conţinutul informaţiilor istorice,
arhitectonice și geografice
 Să exprime opinii pertinente privitoare la interculturalitate și tezaurul cultural din județul
Suceava.
 Să aprecieze toleranța interetnică şi frumuseţile naturii din județul Suceava.
88
PREGĂTIREA EXCURSIEI
1) Anunţarea excursiei:
Cu cel puţin două săptămâni înainte de data plecării este anunţat itinerarul excursiei
(Excursia este anunțată, în principiu, încă de la începutul semestrului I)
2) Pregătirea elevilor.
Se face în cadrul unei lecţii sau în cadrul unei şedinţe speciale de instructaj. Profesorul
indică scopul excursiei și delimitează traseul, cu punctele cele mai sugestive. Se precizează felul
și cantitatea materialelor necesare fiecărui elev pentru activitatea desfăşurată (caiete de notiţe,
creioane pixuri, stilouri, aparate foto și camere video), precum şi echipamentul personal adecvat
acesteia.
Se stabileşte mijlocul de transport (autocar), preţul biletelor, sumele de bani necesare
pentru cazare, vizitarea monumentelor de cultură, pentru mici cheltuieli şi pentru hrană. Se
precizează traseul Moara Nică – Suceava – Voroneţ – Sucevița – Putna – Moara Nică. Elevii vor
fi împărţiţi pe grupe, fiecărei echipe repartizându-i-se să observe şi să noteze informaţii de istorie,
arhitectură, geografie. Li se reaminteşte elevilor că informaţiile dobândite în timpul excursiei vor
fi valorificate în cadrul unei lecţii de recapitulare – evaluare.
DESFĂŞURAREA EXCURSIEI
În ziua de 8 iunie, orele 7.30, elevii se adună în curtea şcolii. Se face prezenţa, se verifică
echipamentul și materialele din dotare, apoi se efectuează deplasarea la autocar.
Itinerar obiective
1. Suceava: Muzeul Național al Bucovinei, Cetatea de Scaun a Sucevei
2. Gura Humorului: Mănăstirea Voroneț
3. Sucevița: Mănăstirea Sucevița
4. Putna: Chilia lui Daniil Sihastrul, Biserica de Lemn a lui Dragoș Vodă, mănăstirea
ștefaniană
Conţinut de idei, explicaţiile profesorului
Autocarul pornește de la Școala Gimnazială Moara Nică, făcând prima oprire la Muzeul
Național al Bucovinei din Suceava. Apoi, va pleca spre localitățile Gura Humorului, Sucevița și
Putna, întorcându-se în final la Moara Nică.
89
În cadrul excursiei, vor fi vizitate 7 monumente istorice, despre care profesorul oferă o
serie de explicații, completate de către explicațiile ghizilor.
1. Muzeul național al Bucovinei: funcționează într-o clădire construită între anii 1902-
1903, în stilurile neoclasic și baroc. Va fi vizitată expoziția permanentă a muzeului, cu insistență
pe piesele reprezentative privitoare la civilizația din ținutul medieval Suceava, în secolele XVII-
XVIII (ceramică, arme albe și de foc, monede, piese de orfevrărie și vestimentație). În final, va fi
vizitată celebra „Sală a Tronului”
2. Cetatea Suceava: Construită la sfârșitul secolului al XIV-lea de voievodul Petru II
Mușatinul (1375-1391), mărită și modernizată în secolul al XV-lea de voievodul Ștefan cel Mare
(1457-1504), distrusă în 1675 de către domnul Dumitrașcu Cantacuzino, la ordinul turcilor.
Consolidată de arhitectul austriac Karl AdolfRomstorfer (1897-1903).
Prezintă 4 componente distincte: fortul (castelul) mușatin din sec. al XIV-lea; incinta
exterioară (1476-1478-1497); șanț de apărare (sfârșitul sec. al XV-lea); zidul de contraescarpă (a
doua jumătate a sec. al XV-lea).
Reprezintă cel mai important monument de arhitectură militară medievală din județul
Suceava.
3. Mănăstirea Voroneț: Supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex
monahal medieval construit în satul Voroneț, astăzi localitate componentă a orașului Gura
Humorului. Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie
un record pentru acea vreme. Cea mai vestită mănăstire pictată din nordul Moldovei, construită în
stil moldovenesc. În conștiința publicului și a specialiștilor s-a cristalizat expresia „albastru de
Voroneț”
4. Mănăstirea Sucevița: Considerată de către istoricul de artă francez Paul Henry drept
„testamentul artei moldovenești din secolul al XVI-lea”, mănăstirea Sucevița este ctitoria casei
domnitoare Movilă, cu un rol important în istoria României, Ucrainei și Poloniei. Mănăstirea
Sucevița încheie ciclul mănăstirilor pictate de secol XVI din nordul Moldovei, fiind și cea mai
bine fortificată dintre ele.
Elevii vor vizita biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Învierea Domnului”, construită în
stil moldovenesc, zidul de incintă și muzeul mănăstirii. În cadrul picturilor interne și externe
predomină faimosul „verde de Sucevița”
90
5. Chilia lui Daniil Sihastrul: Pe malul pârăului Vițeul din Putna, acest sihastru își sapă
în stâncă, anterior anului 1466, un paraclis cu naos, pronaos și altar, ale cărei urme se observă și
astăzi, iar dedesubtul paraclisului un adăpost auster. Ambele entități sunt cunoscute astăzi sub
denumirea „Chilia lui Daniil Sihastrul” (9,25 m lungime și 2 m înălțime). Între naos și altar se
află un mic iconostas.
6. Biserica de lemn a lui Dragoș vodă: construită, conform tradiției, în a doua jumătate a
secolului XIV de către Dragoș Vodă și amplasată la Volovăț (localitate din apropierea orașului
Rădăuți). Transferată la Putna din porunca lui Ștefan cel Mare, amplasată actualmente în cimitirul
satului, înainte de mănăstire.
7. Mănăstirea Putna: denumită de poetul național al românilor, Mihai Eminescu, drept
„Ierusalimul neamului românesc”, construcția bisericii a fost inițiată în 1466 și finalizată în 1469,
zidul de incintă fiind realizat în 1481. Totodată, biserica a suferit în 1484 un incendiu major, fiind
refăcută de către ctitor în 1498.
Joacă rolul de necropolă domnească majoră a Moldovei. Pe lângă Ștefan cel Mare, în
biserică sunt îngropate, printre altele, următoarele personaje princiare: Maria de Mangop, cea de-
a doua soție a lui Ștefan cel Mare, descendentă din neamul imperial al Comnenilor; Maria
Voichița, fiica domnului Radu cel Frumos al Țării Românești, a treia soție a ctitorului, Bogdan al
III-lea (1504-1517, fiul lui Ștefan cel Mare; Ștefăniță-Vodă (1517-1527), fiul lui Bogdan al III-
lea, doamna Maria, a doua soție a lui Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546).
III. SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR
Se va insista pe următoarele aspecte:
- Itinerarul parcurs în timpul excursiei
- Obiectivele istorice vizitate
- Prezentarea asemănărilor și deosebirilor dintre ele
- Revederea notiţelor, reamintirea informaţiilor obținute, a impresiilor de călătorie, a
concluziilor. Toate acestea vor fi sistematizate de către elevi și profesor pe următoarele probleme:
1. Istorie
2. Geografie
3. Arhitectură
5. Obiective turistice.
IV. VALORIFICAREA ÎN PERSPECTIVĂ A EXCURSIEI
91
După revenirea elevilor și profesorilor la Școala Gimnazială Moara Nică, va fi pusă la
punct și realizată, în maximum o săptămână de la finalizarea excursiei, o întâlnire a tuturor
participanţilor. În cadrul acestei întâlniri se va discuta despre fotografiile, imaginile video,
pliantele și broșurile adunate pe parcursul excursiei. În plus, se vor marca plusurile și minusurile
excursiei, se vor face recomandări pentru o viitoare excursie în județul Neamț. La ora de opțional,
elevii vor realiza scurte referate consacrate fiecărui monument istoric vizitat. În plus, va fi
realizat un workshop (atelier de lucru), cu prezentare unor monumente, la latitudinea elevilor.
92
V. CONCLUZII
În urma discuţiilor finale vor fi trecute în revistă principalele concluzii legate de
importanța cunoașterii trecutului Moldovei medievale, de necesitatea valorificării turistice și
cultural-științifice a monumentelor civile și religioase care amintesc de această epocă.
Se va insista pe frumusețea și importanța obiectivelor arhitectonice din Suceava, Voroneț,
Sucevița și Putna, care amintesc de trecutul medieval al Moldovei.
Se va mai discuta despre posibilitatea realizării, în anul școlar 2021-2022, a cursului
opțional intitulat Moldova în viziunea călătorilor francezi în secolele XVII-XVIII.
93
CAPITOLUL 4
Aspecte militare. Cabinetul de istorie și expoziția temporară
4.1. Structuri ostășești

La sfârșitul secolului XVI deja, Moldova nu mai era un stat liber, motiv pentru care
structurile sale militare nu erau prea dezvoltate, simțindu-se în plus influențe maghiare, poloneze
și turcești în echipamentul, armamentul și instrucția trupelor.
Influențele maghiare sunt bine surprinse de către în 1587 de către François de Pavie,
baron de Fourquevaux care, vizitând orașul Iași, arată următoarele:
„Într-o piaţă mare, în faţa castelului, am găsit trei până la patru sute de oşteni îmbrăcaţi în
felul unguresc, înarmaţi cu iatagan la brâu şi cu o secure în mână, aşezaţi doi câte doi până la un
umbrar sub care ducele, aşezat cu toţi marii dregători în jurul său ascultau fără osebire plângerile
tuturor celor care veniseră şi care stând la o sută de paşi de el, paralel, în genunchi, îşi arătau cu
glas tare unul după altul păsurile, şi el îi trimitea înapoi cu sentinţa care i se părea cea mai
dreaptă” 1.
Secretarul de la Croix (? – 1704?), secretar al marchizului de Nointel la ambasada Franței
din Constantinopol în perioada 1670-1695, ne-a lăsat o descriere a participării forțelor moldo-
polone la asediul cetății Camenița, asediu premergător marii bătălii de la Hotin.
Astfel, el arată că pe data de 10 iulie 1672, forțele otomane care urmau să asedieze această
puternică cetate poloneză erau concentrate la Țuțora, lână Iași. În cadrul acestor forțe se găseau și
cele din Moldova și Muntenia, supuse sultanului. Redăm în continuare un mic fragment din
relația de călătorie a acestui secretar deoarece vizează numărul și uniformele purtate de oștenii
din Moldova și Țara Românească.
„Trupele auxiliare din Moldova și Țara Românească de 8.000 de oameni, sau cam atâția,
erau cantonate pe delușoare și formau două corpuri de cavalerie bine echipată, și aveau fiecare
1
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. III, București, Editura Științifică,
1971, p. 182.
94
uniforma lor pentru a se deosebi între ele: moldovenii erau îmbrăcați în tafta roșie, iar cei din
Țara Românească în tafta galbenă” 2.
Jean-Louis Carra (1742-1793), aventurier francez ajuns în 1775 secretar al domnului
Grigore al III-lea Alexandru Ghica ne arată că efectivele militare ale Moldovei scăzuseră drastic
în intervalul 1587-1775, ajungând dacă nu ridicole, cel puțin derizorii. Vorbind de atribuțiile
Marelui Hatman și al Agăi (șeful poliției), el ne arată următoarele:
„Marele hatman, care este generalul cavaleriei alcătuită din cel mult 25 de oameni
îmbrăcați în albastru; Aga sau cu alte cuvinte șeful poliției are totdeauna cu el zece soldați
îmbrăcați cu verde care, împreună cu straja domnului care este de 20 de oameni îmbrăcați în
albastru și de optsprezece îmbrăcați în roșu, pot alcătui împreună cu cavaleria o trupă de 60 la 80
de soldați slabi ce nu ar fi în stare să dea piept cu o companie de husari” 3.
În sfârșit, Louis Alexandre Andrault de Langeron (1763-1831), contele regalist francez
trecut în slujba Rusiei, ne descrie trupele de voluntari moldoveni, care au sprijinit trupele ruse în
războiul ruso-turc din 1806-1812. Descrierea sa, pe care o redăm în continuare, nu este tocmai
măgulitoare pentru istoria noastră militară.
„Alcătuiau (trupele de voluntari moldoveni, nota ns.) o adunătură de greci, de moldoveni,
drojdia nației lor, ruși izgoniți din slujbă, scribi, băieți de prăvălie ai negustorilor din Odessa,
slugi ale unor nobili, fugite din Moscova. … Acești voluntari erau și mai rău înarmați decât prost
recrutați: săbii ruginite, pistoale, halebarde, sulițe. Nenorociții aceștia îmi aminteau de hidoasele
bande ale populației din Paris la începutul Revoluției (din 1789, nota ns.).
Din toți s-au alcătuit șase așa-zise regimente: trei de pedestrași și trei călări, fiecare din
câte cinci sute de oameni. Adunarea tuturor acestor tâlhari a fost încredințată de către ducele de
Richelieu, principelui Cantacuzino (Ioan Cantacuziono, colonel în armata rusă la 1791, nota ns.),
moldovean retras din serviciu ca locotenent colonel și rudă cu generalul Melissino” 4.
Descrierea contelui de Langeron ne arată prăpastia în care se găsea organizarea militară
(în fond, lipsa de organizare!) a Moldovei la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX.
2
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. VII, București, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1980, p. 252.
3
despre Țările Române, vol. X, partea I, București, Editura Academiei Române, 2000, p. 251.
4
vol. I (1801-1821), București, Editura Academiei Române, 2004, p. 320-321.
95
4.2. Confruntări militare
Principalele confruntări militare descrise de călătorii francezi ai secolelor XVII-XVIII se
referă la următoarele conflicte militare de pe teritoriul Moldovei:
- conflictele Movileștilor cu Ștefan Tomșa al II-lea
- conflictele lui Sobieski pe teritoriul Moldovei (1673, 1685 și 1686)
- bătălia de la Stănilești, pe Prut (1711).
Relatările călătorilor francezi constituie izvoare de primă mână, fără de care nu pot fi
descrise complet și corect toate aceste bătălii.
Conflictele din epoca Movileștilor, dintre forțele turco-tătare și cele polone (moldovenii
au luptat, de la caz la caz, în ambele tabere) s-au datorat mai cu seamă ambiției energicei doamne
a lui Ieremia Movilă, Elisabeta Movilă, de a-și susține fiii la tron.
Campaniile regelui Jan III Sobieski în Moldova încep cu miraculoasa victorie de la Hotin
din 1763, repurtată în contra forțelor turcești ale lui Hussein Aga și se finalizează cu campaniile
din 1685 și 1686, purtate mai cu seamă pentru a oferi tronul Moldovei fiului său, Jakub Sobieski.
Bătălia de la Stănilești pe Prut din 1711, purtată de Petru cel Mare al Rusiei (aportul
militar al lui Dimitrie Cantemir a fost neglijabil, cantitativ și calitativ!) împotriva unor forțe
turco-tătare mult mai numeroase s-a sfârșit, așa cum era de așteptat, cu victoria celor din urmă. În
plus, Dimitrie Cantemir și-a pierdut tronul și și-a început lungul său exil în Rusia. Mai mult însă,
după trădarea prințului moldav, turcii au impus în Moldova apăsătorul regim fanariot.
4.2.1. Luptele Movileștilor

Acestea sunt înfățișate in extenso în opera lui Charles de Joppecourt (sfârșitul secolului al
XVI-lea – după 1620), gentilom din Lorena, mercenar în Polonia sosit ulterior în Moldova cu
trupele polone, relatând diverse întâmplări din istoria acestei țări, dintre anii 1606-1619.
Relatarea sa privitoare la aspectele militare ale acestei perioade începe cu descrierea
bătăliei de la Cornul lui Sas (19 iulie 1612), în prezent comuna Popricani din județul Iași, purtată
între forțele lui Constantin Movilă și cele ale lui Ștefan Tomșa al II-lea, pretendent la tronul
Moldovei.
Charles de Joppecourt arată că forțele lui Constantin Movilă, conduse de magnatul polon
Ștefan Potocki, totalizau circa 10.000 luptători (poloni, cazaci și moldoveni) cu 6 tunuri, în vreme
96
ce forțele lui Ștefan Tomșa al II-lea totalizau 20.000 luptători (turci, tătari și „români”, în fapt și
moldoveni și munteni), însoțiți de 12 tunuri 5.
Gentilomul loren, militar de profesie, ne arată cu o deosebită claritate ordinea de bătaie a
celor două armate:
„Constantin a încredinţat toată rânduirea armatei sale lui Potocki, care şi-a împărţit toată
cavaleria în 3 corpuri şi a pus în frunte corpul cazacilor, care sunt foarte războinici şi deprinşi să
se lupte cu turcii şi tătarii, aceasta fiind îndeletnicirea lor de căpetenie. Puţin mai înapoi a aşezat
pe boierii moldoveni, care erau cam 2.500; iar al treilea corp era <alcătuit˃ din 2 000 de lăncieri
poloni şi de alte neamuri, iar infanteria a fost lăsată să apere tunurile şi a fost dispusă în jurul lor
într-o mică întăritură care fusese făcută cu o zi mai înainte.
Cavaleria turcească era împărţită în mai multe escadroane, iar întreaga armată a fost
aşezată în semilună; la aripa dreaptă au fost aşezaţi tătarii, la cea stângă muntenii şi câţiva
moldoveni. Iar turcii, după obiceiul lor și-au păstrat pe seama lor ariergarda sau centrul
semilunei. Infanteria care era între 9 000 și 10 000 de oameni, a fost şi ea așezată de jur
împrejurul artileriei 6.
Autorul arată că unitățile de cazaci ale nobilului Ștefan Potocki au împrăștiat corpul
tătarilor, cărora le-au sărit în ajutor muntenii. Atunci, Potocki a trimis în sprijinul cazacilor
unitățile boierilor moldoveni, care au luptat cu vitejie cu muntenii, fiind însă copleșite de circa
2.000 de călăreți turci „și de alte neamuri”, trimise în ajutorul lor de către Hussein Aga. În acest
context, principele Constantin Movilă și Ștefan Potocki au plecat la atac cu cavaleria care le mai
rămăsese disponibilă, înfrângându-și dușmanii, fiind însă copleșiți de un nou corp de trupe format
din alți 2.000 militari, conduși de Ștefan al II-lea Tomșa în persoană.
În acest context, principele și nobilul polon sunt luați prizonieri. Constantin Movilă, luat
prizonier de tătari, se îneacă la trecerea Nistrului (acesta nu-i cunoșteau rangul său înalt) iar
Ștefan Potocki este dus la Istanbul în Închisoarea celor 7 Turnuri, fiind eliberat abia în 1617 7.
Bătălia este foarte bine descrisă, cu ochiul militarului de profesie și participantului direct
la aceasta.
5
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. IV, București, Editura Științifică,
1972, p. 386-388.
6
Ibidem, p. 388.
7
Ibidem, p. 388-389.
97
Următorul eveniment militar descris de către Charles de Joppecourt este bătălia de la
Fântâna lui Păcurar (în marginea Iașului), desfășurată la 10 octombrie 1615) între boierii rebeli,
vexați de cruzimile lui Ștefan al II-lea Tomșa și trupele domnești. Și de data aceasta, victoria
aparține domnului.
„Aceste cruzimi, departe de a înspăimânta inimile celorlalți boieri, așa cum își închipuise
Ștefan, dimpotrivă îi îndârjiră din ce în ce mai mult, iar câțiva dintre ei se răsculară pe față în
contra lui la începutul anului 1615 și atunci desigur că l-ar fi prins și s-ar fi răzbunat pentru
cruzimile lui și ar fi eliberat țara care nu ar fi fost atât de pustiită cum a ajuns mai târziu, dacă nu
ar fi fost el ajutat de orășenii din Iași, pe care i-a rugat să îl ajute în această împrejurare,
promițându-le scutire de orice dări, dacă ar face-o. În urma acestei făgăduieli, acești nemernici,
alegând mai degrabă câștigul lor decât mântuirea și binele obștesc se puseră în slujba tiranului și
înarmându-se, îl urmară: care pe jos, care călare și se luptară vitejește cu boierii care veniseră să-l
atace pe Ștefan în Iași. Dându-și seama boierii că dușmanii sunt mai puternici decât ar fi putut
bănui, după ce au dat o luptă ușoară s-au retras cum au putut, și mulți dintre ei au fost prinși, iar
tiranul i-a omorât cu sânge rece, sau i-a tras în țeapă pentru a băga groaza în ceilalți” 8.
Evident, se vede aici filo-polonismul gentilomului francez, altminteri locuitorii din Iași nu
pot fi acuzați că l-au urmat în luptă pe domnul legitim al țării (Ștefan Tomșa al II-lea i-a sprijinit
pe răzeși și orășeni), deoarece nu se puteau aștepta la nimic bun din partea boierilor!
Următorul eveniment militar descris foarte amplu de către Charles de Joppecourt este
bătălia de la Tătărani, comuna Tăutești din județul Iași (22 noiembrie 1615), purtată între forțele
polono-cazaco-maghiaro-franceze ale principilor Mihail Wisniowiecki (ginerele doamnei
Elisabeta Movilă) și Samuil Korecki (viitor ginere) și forțele moldo-munteano-tătaro-maghiare
ale lui Ștefan Tomșa al II-lea. Mândrii magnați poloni veniseră în Moldova pentru a-l sprijini la
tron pe Alexandru Movilă, fiul lui Ieremia Movilă, aflat pe atunci în vârstă de 15-16 ani.
Relatările nobilului loren privitoare la această bătălie sunt foarte ample, noi urmând să
prezentăm cititorului doar un rezumat al acestora.
Principii poloni strâng în circa două luni de zile o oaste însemnată, formată din 10-12.000
militari, cărora Ștefan Tomșa al II-lea le opune o armată formată din circa 20.000 oameni.
Mai întâi sunt descrise luptele de hărțuială din apropierea Iașului, înainte de a se da bătălia
decisivă. Astfel, un corp de 800 cazaci ai principilor poloni înfrânge mai întâi 1500 tătari, apoi un
8
Ibidem, p. 390.
98
corp de 500 cazaci și 400 lăncieri poloni înfrâng un corp de 1200 tătari și 2-300 moldoveni. În
sfârșit, cazacii mai înfrâng un detașament înaintat al lui Ștefan Tomșa de 1000 oameni, plasați
într-o poziție strategică 9.
Ordinea de bătaie a celor doi adversari este minuțios redată de către cavalerul francez, ale
cărui mărturii, care redau admirabil culoarea de epocă, le vom folosi în continuare.
„Acesta (Alexandru Movilă, nota ns.) încredințează comanda lui Wisniowiecki care
observând că Ștefan avea cavaleria împărțită în trei corpuri sau escadroane și că acel al tătarilor
era cel mai înaintat, a ales pe cazaci ca să dea piept și să lupte cu ei, ceea ce era o măsură foarte
înțeleaptă, căci și unii și alții merg la atac nestingheriți de vreo armură, și purtând doar niște
cojoace de oaie, de urs, de lup sau de alte sălbăticiuni, cu care se arată cât mai fioroși cu putință.
Şi nu țin nici o ordine în luptele lor, în care se aruncă năvalnic, scoțând strigăte înfiorătoare
pentru cei nedeprinși cu ele; și dacă <se întâmplă˃ ca escadronul lor să fie risipit, doar arareori se
mai adună din nou, ca să se întoarcă la atac.
Lăncierii poloni,numiți în limba lor husari, constituiau al doilea corp din oastea lui
Alexandru, și erau cam în număr de 1500 <de oameni˃bine înarmați și comandați de principele
Korecki. Au fost așezați la aripa dreaptă având în față un corp de cavalerie <dușmană compus
din˃ tătari, munteni și moldoveni care ajungeau cam la 3000 de oameni. Infanteria ungară, care
putea avea cel mult 3000 de oameni, a fost așezată la mijlocul armatei principelui Alexandru
împreună cu tunurile care au fost suite pe o mică ridicătură potrivită. La aripa stângă se găsea
restul cavaleriei comandate de principele Alexandru <Movilă˃ și de Wisniowiecki – cumnatul
său” 10.
În cadrul bătăliei, tătari lui Tomșa (ai lui Cantemir Bey, nota ns.) sunt împrăștiați de
cazaci, iar cavaleria ușoară a principelui Alexandru Movilă cucerește tunurile lui Ștefan Tomșa al
II-lea. Contraatacul dat de forțele moldo-muntene ale lui Tomșa, care încearcă să recupereze
tunurile, este respins de către husarii lui Samuil Korecki. Pedestrașii lui Ștefan Tomșa al II-lea se
predau, însă sunt măcelăriți, împotriva oricăror uzanțe ale unui popor civilizat, de către
învingători 11.
9
Ibidem, p. 391-393.
10
Ibidem, p. 395.
11
99
Următoarea acțiune militară descrisă de către Charles de Joppecourt este răscoala
orheienilor sprijiniți de tătari, trupele acestora fiind înfrânte de către Mihail Wisniowiecki în
apropierea Iașului. Mărinimos, Alexandru Movilă îi iartă pe orheienii înfrânți, punându-i să se
întoarcă la casele lor, după ce-i juraseră credință 12.
Următoarele evenimente militare descrise cu deosebită măiestrie de către cavalerul
francez sunt hărțuielile permanente purtate în sudul Moldovei de către viteazul Samuel Korecki,
personaj de roman cavaleresc, cu trupele lui Ștefan Tomșa al II-lea, care nu voia cu nici un preț
să renunțe la domnia Moldovei 13. Reține atenția și înfrângerea trupelor polono-franceze ale
prințului Alexandru Movilă în apropiere de Ștefănești (județul Botoșani), de forțele turco-tătare
mult superioare numeric. Din acea bătălie scapă cu viață doar 7 poloni și 5 francezi, comandați de
căpitanul Montespin, care este luat prizonier 14.
În continuare, este descrisă bătălia decisivă de la Hotin (sfârșitul lunii martie 1616),
câștigată de forțele polono-cazaco-moldovenești ale principelui Alexandru Movilă în contra
forțelor turco-tătaro-moldo-muntene ale lui Ștefan Tomșa al II-lea 15.
Luptele de hărțuială continuă, cu sorți schimbători, până are loc bătălia decisivă de la
Drăcșani din februarie 1616, soldată cu căderea în prizonierat a lui Samuel Korecki, a doamnei
Elisabeta Movilă cu fiii ei Alexandru și Bogdan. Având în vedere că această bătălie semnifică,
practic, sfârșitul influenței „casei” domnitoare Movilă în Moldova, reproducem pasajul referitor
la finalul acesteia.
„Când principii au văzut că sunt înconjurați de un număr așa de mare de dușmani, din
toate părțile, afară de una singură, se chibzuiră să își facă zid de apărare din carele și căruțele lor
cu bagaje, hotărâţi să se apere până în pânzele albe, deși nu se arăta nici o cale <de mântuire˃,
întrucât ei nu erau decât 5000-6000 de luptători împotriva a 22000 -23000 <de oameni˃, pe
puțin… După ce turcii au mai tras câteva lovituri de tun și au răsturnat // mai multe din carele
care slujeau drept apărătoare, au pornit un escadron de tătari și altul de turci, să atace din două
12
Ibidem, p. 398.
13
Ibidem, p. 399-403.
14
Ibidem, p. 404-405.
15
100
părți tabăra polonilor. Aceștia, văzând că nu mai era chip de împotrivire, au depus armele,
strigând cu glas tare că se predau” 16.
Cu acest sfârșit trist, se încheia practic epopeea casei domnitoare Movilă în Moldova.
4.2.2. Campaniile lui Jan III Sobieski în Moldova

Jan III Sobieski (1674-1696), ultimul mare rege al Poloniei, a fost un personaj epopeic,
foarte cult pentru acele vremuri (cunoștea foarte bine limbile franceză și latină), care a rămas în
amintirea contemporanilor săi din Europa drept omul care a despresurat Viena în septembrie
1683, înfrângând forțele marelui vizir Kara Mustafa. Acesta a efectuat în Moldova trei campanii
militare (în 1673, 1685 și 1686), amintite de călătorii francezi, despre care vom face scurte
referiri în cele ce urmează.
4.2.2.1. Campania de la Hotin

A fost pornită de oștile Coroanei polono-lituaniene în ultima parte a anului 1673, pentru a
răzbuna pierderea cetății Camenița (august 1672) în fața oștilor otomane, urmată de o pace
umilitoare pentru Polonia. Această bătălie s-a desfășurat pe data de 11 noiembrie 1673, când
forțele polone, ajutate de forțele moldovene ale lui Ștefan Petriceicu (1672-1673; 1673-1674 și
1684), au cucerit cetatea Hotin, apărată de către turci.
Această campanie a fost descrisă magistral, în calitate de martor ocular, de către Philippe
le Masson du Pont (înainte de 1650 – după 1735), inginer militar, fiul lui Guillaume Le Masson
Dispunerea trupelor și desfășurarea bătăliei ne sunt descrise cu acuratețea și siguranța militarului
de profesie.
Astfel, el ne arată că cei peste 80.000 de luptători ai turcilor, ajutați de 70 tunuri, se
găseau grupați în „tabăra mare”, în cetatea Hotin și într-o mică fortificație executată din bârne de
lemn, care păzea dinspre Podolia podul de peste Nistru. Cei 5.000 de călăreți moldoveni și
munteni, care-i ajutau pe turci, erau postați în „tabăra mică”, amplasată pe malul drept al fluviului
Nistru, în apropierea cetății 17.
16
Ibidem, p. 413-414.
17
101
Trupele polone s-au dispus în fața „taberei mari”, cele ale Coroanei (polone) în partea
dreaptă, cele lituaniene în partea stângă, potrivit tradiției militare poloneze 18.
Du Pont descrie un moment de la începutul bătăliei, în care este implicat domnul Ștefan
Petriceicu, motiv pentru care îl supunem atenției cititorului.
„Când cele două armate s-au apropiat de dușmani, în această ordine s-a arătat deodată
domnul Moldovei (Ștefan Petriceicu, nota ns.) precedat de un gornist cerând să vorbească cu
Sobieski. Cuvintele sale au fost puține; l-a rugat să îngăduie să-și alăture trupele sale armatei
polone ca să ajute la înfrângerea unui tiran sub al cărui jug se istoveau muntenii și moldovenii de
atâta vreme. Propunerea domnului l-a uimit… Totuși, găsind Sobieski că era multă sinceritate în
fapta moldoveanului care venea el însuși să se predea fără a căuta nicidecum să se păzească, l-a
primit cu multă cinste și i-a făgăduit protecția republicii și pentru el și pentru țara lui. O clipă
după aceea, muntenii și moldovenii puteau fi văzuți cum se sârguiau să-și alinieze rândurile, cu
tot focul cel mare al turcilor care băgaseră de seamă că un corp de trupe atât de mare trecuse la
dușman. Marele hatman i-a răspândit în linia a doua și a treia a oștirii sale” 19
Oștile polono-lituaniene își manifestă zgomotos bucuria față de ajutorul neașteptat, în
vreme ce în tabăra otomană „se blestema, cu urlete îngrozitoare” trădarea moldo-muntenilor.
Hussein aga hotărăște să dea bătălia fortificat în „tabăra mare”, motiv pentru care, după o noapte
deosebit de friguroasă, trupele aliate încep atacul. În bătălia care urmează, marele hatman (pe
atunci), Jan III Sobieski atacă în fruntea unei unități de dragoni, husarii poloni pătrund în tabără
și urmează un măcel îngrozitor. Este cucerită tabăra turcească împreună cu 76 tunuri, numeroase
bogății și o mulțime de steaguri ce au fost expuse apoi în bisericile din Roma și Polonia.
Garnizoana cetății Hotin se predă și ea, împreună cu 13 tunuri, mari cantități de muniție și multe
bogății ale negustorilor greci, armeni și evrei din tabăra turcească 20.
În finalul descrieri sal, Masson du Pont mai arată că trupele lituaniene ale hatmanului
Mikolaj Pac se retrag spre țară, marele hatman Sobieski trebuie să lase niște detașamente militare
pentru protecția Moldovei și Munteniei iar în tabără sosește știrea că regele Mihai Wisniowiecki
18
Ibidem, p. 282.
19
Ibidem.
20
Ibidem, p. 282-286.
102
murise pe 10 noiembrie, cu o zi înainte de bătălia de la Hotin. În acest context, neavând suficientă
oaste, marele hatman Jan Sobieski se retrage în Polonia 21.
Descrierea bătăliei de la Hotin de către ofițerul Philippe le Masson du Pont este bine
făcută, oferindu-se multe amănunte tehnice, fapt care face ca această parte a memoriilor sale să
constituie un izvor de primă importanță pentru istoria românilor.
4.2.2.2. Campania din 1685

Această campanie a fost pornită de regele Jan III Sobieski (1674-1696), în vederea
înscăunării în Moldova sau cel puțin a constituirii unui apanaj din această țară pentru primul său
născut, Jakub Sobieski. Coroana polono-lituaniană nu avea suficiente resurse materiale pentru a
purta un război de lungă durată, motiv pentru care încerca rezolvarea situației în decursul unei
singure campanii militare. Acest fapt nu putea fi îndeplinit din cauza faptului că Imperiul
Otoman, chiar aflat pe panta declinului, avea încă destule forțe ca să apere Moldova.
Campania este descrisă de către Philippe le Masson du Pont și François Paulin Dalérac
(secolul al XVII-lea), numit uneori în scrierile contemporanilor săi „cavalerul Dalérac”, militar și
literat, care cunoștea limba latină în mod excepțional.
Philippe le Masson du Pont începe descrierea campaniei polone din 1685 cu descrierea
trecerii armatei polone, comandată de marele hatman Jablonowski, prin „Codrul Bucovinei”,
trecere finalizată cu lupta îndelungată de la Boian și cu retragerea (1-21 octombrie).
Autorul arată că în acest codru, care are „peste 30 de leghe în lățime și aproape tot atâta în
lungime”, ce se întinde de la munții Carpați și ajunge până la râul Nistru, existau altădată livezi și
așezări umane înfloritoare 22, distruse însă, bineînțeles, de către ciocnirile dintre trupele polone și
cele turco-tătare.
În continuare, sunt descrise cele 10 zile de tatonare dintre forțele polone și cele turco-
tătare, în care s-au executat de ambele părți numeroase trageri cu artileria și cu armamentul de
infanterie 23.
Ulterior, urmează mai multe zile de tatonare, în care forțele tătare încearcă să taie
retragerea spre țară a forțelor polone, iar forțele turcești rămân pe câmpul de luptă 24.
21
Ibidem, p. 286-287.
22
Ibidem, p. 287.
23
Ibidem, p. 288-289.
103
Partea finală a descrierii vizează atacul forțelor turcești asupra celor polone, aflate în
retragere. Cavaleria polonă se retrage, în vreme ce infanteria polonă (11-12.000 luptători), rezistă
în câmp deschis împotriva a peste 40.000 turci, cavaleriști și infanteriști, sprijiniți de 43 tunuri.
Autorul conchide că cei mai buni luptători în această bătălie au fost dragonii polonezi înarmați cu
baltage, cărora ienicerii nu le-au putut face față 25.
François Paulin Dalérac descrie în mod mai amănunțit această campanie. Dacă Philippe le
Masson du Pont încearcă să-și facă cititorii să creadă că forțele polone au triumfat în cele din
urmă, deși s-au retras, expunerea cavalerului Dalérac este mult mai nuanțată și echilibrată.
De la bun început, autorul arată că regele Poloniei nu a vrut să conducă personal această
campanie, datorită slăbiciunii propriilor sale trupe.
„De fapt, oastea Republicii nu era decât un soi de tabără neorânduită, iar regele Poloniei,
căruia i se spuse acest lucru, a socotit că nu ar fi onorabil să se așeze în fruntea unei mâini de
oameni cu care nu ar fi putut întreprinde nimic vrednic de prezența sa. Mai mult, în anul
precedent, hatmanii îl pizmuiseră pe monarh pentru că nu le lăsase nici o parte din gloria
expedițiilor sale. Iscându-se din nou acest murmur în rândul lor, regele a hotărât să le
încredințeze conducerea oștii și să-i lase să acționeze după planurile lor” 26.
În continuare, se arată că polonii pornesc „foarte târziu în campanie, după obiceiul lor”.
Regimentele sunt reduse la o treime din numărul stabilit, companiile de cavalerie mult micșorate
„iar ofițerii comandanți erau prea puțin dispuși să îndure o oboseală îndelungată” 27.
Evident, cu asemenea oștire nu se putea încerca și, dacă se încerca, nu se putea izbuti
mare lucru. Trecerea codrului Bucovinei este descrisă mult mai amănunțit decât la Philippe
Masson du Pont, arătând că, înainte de a ieși din codru, armata a fost surprinsă de forțele tătare.
Marele hatman Jablonowski „s-a văzut silit de această întâlnire neașteptată să se
gândească la retragere, care urma să fie una dificilă dată fiind prezența unei armate puternice,
care le va tăia calea și care va închide trecătorile cu copaci doborâți” 28.
24
Ibidem, p. 290.
25
Infanteriști de elită care se deplasau însă adesea călare.
26
Ștefan Andreescu (coordonator), Călători străini despre Țările Române, supliment I, București, Editura Adacemiei
Române, 2011, p. 181.
27
Ibidem, p. 182.
28
Ibidem, p. 184.
104
Evident, acest lucru nu a fost spre gloria armatei polone. Retragerea trupelor polone este
mult mai amănunțit descrisă decât la Philippe le Masson du Pont. Autorul evidențiază și aici rolul
infanteriei în respingerea asalturilor turcești, însă nu în maniera ditirambică înfățișată de către
acesta.
„Acești soldați nefericiți, morți de foame, aproape goi, de-abia reușind să-și mai țină
muschetele, hărțuiți fără încetare mai bine de zece ore, au rezistat în tot acest timp, cu un curaj și
cu o tărie de neînchipuit, tuturor atacurilor unui foarte mare număr de dușmani. Ei au fost
salvarea oștii. După ce s-au retras, s-au prăbușit la pământ de oboseală și s-au întins pentru a-și
reîncărca muschetele, pentru că nu mai aveau forța de a sta în picioare” 29
Evident, cu asemenea conducători și ostași, nu se putea aștepta mare lucru nici de la
campania polonă din 1686.
4.2.2.3. Campania din 1686

A fost descrisă de către Philippe le Masson du Pont, François Gaston de Béthune (1638-
1692), militar și diplomat de origine nobilă, născut în familia marchizilor de Béthune și de către
cavalerul Dalérac.
Philippe le Masson du Pont arată că regele Jan III Sobieski a avut în campania din 1686,
pe care a condus-o personal, două obiective majore: „a pune câteva orașe părăsite în stare de
apărare” 30; „de a înainta până la Dunăre, întărind o serie de posturi din loc în loc și de a-și așeza
armata pe țărmul acestui mare fluviu, mergând în susul său, ceea ce îi asigură supunerea Țării
Românești; ba hotărâse chiar să petreacă la nevoie și iarna în acea țară” 31.
Regele Jan III Sobieski (1674-1696) a hotărât să urmeze cu oastea același traseu, prin
„codrul Bucovinei”, ca și în anul precedent. Spre deosebire de campania din anul 1695, drumul
prin „codrul Bucovinei” a decurs fără incidente 32. Regele a dispus apoi fortificarea orașului
(târgului) Pererita, în 1685 pustiu și fără locuitori și a cetăților Suceava și Soroca 33, îndeplinindu-
și prima parte a planului său.
29
Ibidem, p. 186.
30
31
Ibidem, p. 301.
32
Ibidem, p. 294.
33
Ibidem, p. 295-296.
105
De îndeplinirea celei de a doua părți a planului regelui nici nu putea fi vorba, în contextul
în care nu au putut fi fortificate localitățile Fălciu și Galați, așa cum se voise inițial, deoarece erau
prea distruse și improprii apărării 34.
Din cauza secetei, care ținuse în Moldova și Muntenia, conform spuselor lui du Pont, s-a
hotărât retragerea. În retragere, trupele polone au fost hărțuite mai întâi de tătari, apoi de către
turci. În cadrul unui atac al tătarilor, Iakub Sobieski, fiul regelui, capturează un tătar, pe care-l
înfățișează tatălui său 35. Relatarea lui du Pont se încheie cu întărirea garnizoanelor polone de la
Pererita, Suceava și Soroca, și întoarcerea oștirii regale spre țară 36.
François Gaston de Béthune ne lasă o mărturie cu totul diferită de cea a lui Philippe
Masson du Pont, în sensul că el ține un jurnal de campanie, începând cu 26 iulie, când trupele
regale cantonează la Lujeni și sfârșind cu data de 15 octombrie, când trupele regale se aflau deja
la Snyatin, în interiorul regatului 37.
Acest jurnal este foarte important pentru istoria militară, deoarece jalonează precis
itinerarul armatei regale, de la intrarea în Moldova până la întoarcerea în Polonia, consemnând
foarte multe nume de localități din Moldova. Este pomenit faimosul căpitan Turculeț, care lupta
în oastea polonă, în avangardă 38, însă stilul jurnalului este prea sec, lapidar chiar, pentru a
interesa altceva decât istoria militară.
Începând cu 17 august și până pe 5 octombrie, călăreții tătari hărțuiesc neîncetat oastea
regală 39. Pe drumul de întoarcere, oastea regală poposește pe 2 octombrie la Suceava, iar ziua
următoare la Părhăuți, unde sunt luați prizonieri 300 de tătari 40.
Cavalerul Dalérac ne lasă o descriere mult mai amănunțită a campaniei lui Jan III
Sobieski în Moldova anului 1686, din care punem la dispoziția cititorului cele mai relevante
aspecte de istorie politică și militară care interesează Moldova.
Dalérac arată că Sobieski venise în Moldova cu o oaste mai bine echipată decât fusese la
asediul Vienei în septembrie 1683 și că se înțelesese cu împăratul romano-german să o ia sub
34
Ibidem, p. 302-303.
35
Ibidem, p. 302-305.
36
Ibidem, p. 309.
37
Ibidem, p. 421-435.
38
Ibidem, p. 425.
39
Ibidem, p. 425-434.
40
Ibidem, p. 434.
106
protecția sa dacă sultanul ar fi învins. În plus, voievodul Constantin Cantemir a intrat în negocieri
cu Sobieski, promițându-i că-l va urma cu trupele în contra turcilor 41.
Evident, Constantin Cantemir a intrat în negocieri cu regele pentru a-și apăra țara, în
contextul în care fiii săi, Antioh și Dimitrie Cantemir, erau ostatici la Poartă.
Regele și-a început campania spre Moldova la mijlocul lunii iulie, adunând o armată de
23-24.000 de oameni bine echipați și cu provizii îndestulătoare, ajungând la 2 august la Pererita,
unde se ridică o redută 42.
Interesantă este informația în conformitate cu care în orașul Iași, părăsit de Constantin
Cantemir, regele Sobieski numește în calitate de comandant „un staroste, pe nume Chalepinski,
gentilom din casa sa, de neam valah și ortodox din naștere, stabilit în Polonia 43.
În continuare, este descrisă odiseea trupelor polone urmărite de tătari prin Basarabia, care
ard ierburile pentru a crea probleme cu aprovizionarea oștirii regale 44.
După o serie de digresiuni privitoare la istoria, organizarea și moravurile tătarilor,
cavalerul Dalérac revine la descrierea aspectelor militare, arătând că trupele polone se decid să
treacă din stânga în dreapta Prutului, din Basarabia în Moldova, ajungând la Fălciu și la Movilă
Răbîia. Consiliul oștii hotărăște retragerea spre Polonia, pe malul drept al Prutului, pentru a avea
o sursă de apă potabilă la dispoziție. Din nou, tătarii ard ierburile pentru a crea probleme oștirii
regale în retragere 45.
Pe 17 septembrie polonii își retrag garnizoana din Iași, fiind urmăriți încontinuu de
trupele turco-tătare, ajungând în prima zi a lunii octombrie lângă Suceava 46. Pe data de doi
octombrie tătarii au încercat să prindă oștirea polonă într-o ambuscadă după ce trecuseră de
Suceava, dejucată însă de poloni datorită informațiilor primite de la niște fugari. În perioada 7-9
octombrie oștile polone străbat „codrul Bucovinei” și se retrag în Polonia 47.
41
Ștefan Andreescu (coordonator), Călători străini despre Țările Române, Supliment I, București, Editura
Academiei Române, 2011, p. 187-188.
42
Ibidem, p. 189-190.
43
Ibidem, p. 191.
44
Ibidem, p. 195.
45
Ibidem, p. 197-198.
46
Ibidem, p. 200.
47
Ibidem, p. 201.
107
4.2.3. Confruntări militare din secolul XVIII
Mărturiile călătorilor francezi privitoare la evenimentele militare din Moldova secolului
XVIII nu-i mai amintesc pe polonezi, deoarece Polonia încetase să mai fie considerată o mare
putere după anul 1696, când ultimul mare rege al Poloniei, Jan III Sobieski, își dăduse obștescul
sfârșit.
Moldova continuă și în secolul XVIII să rămână un câmp de confruntări militare, de data
aceasta între oștile turco-tătare și cele ruse. Bătălia de la Stănilești pe Prut, despre care va fi vorba
în continuare, reprezintă un exemplu ilustrativ sub acest aspect.
4.2.3.1. Bătălia de la Stănilești (1711)

Această bătălie nefericită atât pentru Moldova lui Dimitrie Cantemir cât și pentru Rusia
lui Petru cel Mare, este descrisă de nu mai puțin de 4 călători francezi sosiți pe meleagurile
noastre: Jacques Moreau de Brasey (1663-1723), participant cel mai probabil ca voluntar în
armata rusă (deși el susține că a fost ofițer în cadrul armatei ruse) în bătălia de la Stănilești; un
anonim francez din tabăra rusă, un anonim francez din tabăra turcă și Aubry de la Motraye (1674-
1743), celebru călător francez stabilit în Anglia.
Descriind începutul afluirii trupelor ruse în Moldova, Jacques Moreau de Brasey arată că
generalul feldmareșal conte Boris Petrovici Șeremetev a intrat în contact cu trupele puse la
dispoziția țarului de către Dimitrie Cantemir. Aceste trupe însă nu aveau o valoare militară
deosebită, ba se poate spune că valoarea lor era îndoielnică.
„Generalul feldmareșal conte Şeremetev, a găsit la sosirea sa, potrivit ordinelor care le
dăduse, întreaga cavalerie adunată la Brodi în Rusia polonă, unde o adunase generalul Janus care
o comanda, și a pornit cu ea și cu regimentele Inghermanland și Astrakhan care îl escortaseră de
la Riga până la Moghilev unde trecut Nistrul în trei puncte deosebite, și a mers să se stabilească
în Moldova pentru a avea în mână pe domnul acestui stat tributar Porții, al cărui jug l-a și
scuturat. El a făcut act de supunere mareșalului și i-a dat pe mână vreo 5.000-6.000 de moldoveni
constituind o cavalerie slabă, cei mai mulți fiind înarmați cu săgeți (!) și sulițe mici cum au
cazacii și de asemenea mari hoți în general” 48.
48
Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 463
108
După descrierea mesei pe care o dă țarul la Iași în cinstea victoriei obținute la Poltava (27
iunie, stil vechi, 1709), la care participă și Dimitrie Cantemir, se descrie sosirea trupelor ruse în
Moldova, felul și comandanții lor, în mod foarte amănunțit 49.
Concluzia finală a autorului este următoarea:
„Toate aceste trupe ajungeau cu totul la un efectiv de 79.800 de oameni la venirea pe
malul Nistrului, fiecare regiment fiind completat cu recruții ce fuseseră aduși.
Artileria era compusă din 60 de tunuri cu ghiulele de 12 funţi până la 4 funţi,de 16
pontoane pe carele lor şi de 200 de căruțe de muniții și artificii fără a mai număra cele cu ghiulele
și bombe.
Pe lângă această artilerie fiecare regiment, atât de infanterie cât și de cavalerie și de
dragoni, avea patru tunuri mici cu ghiulele de 2 și 3 funți, care merg întotdeauna în urma
regimentelor cu micile lor cărucioare de muniții pentru ele și cu ofițerii de trebuință, care poartă
numele de “copiii unității”.
Aceasta era puterea armatei în care nu am cuprins pe cei 10.000 de cazaci și 6.000 de
moldoveni care nu sunt potriviți decât să devasteze un ținut ca și tătarii. AceastĂ armată ar fi fost
îndestulătoare, cu vârf și îndesat, pentru a-i alunga departe pe turci, dacă ar fi fost bine
comandată, dacă s-ar fi intrat în țară pe îndelete…” 50.
În continuare, este descrisă poziția generalului Rhenne (Rönne) din cadrul consiliului de
război, în conformitate cu care el cerea să meargă în Țara Românească cu 15.000 de oameni,
pentru a aduce alimente și pentru a-l determina pe Constantin Brâncoveanu să se alăture forțelor
creștine. În plus, s-a decis ca alți 4000 militari să rămână la Soroca pentru a asigura retragerea,
2000 la Movilău pentru a se păzi trecerea pe acolo și 3000 la Iași, pentru a ține sub control
Moldova, în caz de necesitate 51.
Surprinde plăcut descrierea lui Dimitrie Cantemir:
„Acest domn era un prinț de o statură mijlocie, foarte bine proporționat, chipeș și cu
înfățișarea cea mai plăcută pe care am văzut-o eu vreodată. Era afabil, prevenitor, atent, iar în
convorbire era blând, politicos și nestingherit, vorbind foarte bine latinește, ceea ce era un prilej
49
Ibidem, p. 467-469.
50
Ibidem, p. 470.
51
Ibidem, p. 470-471.
109
bun pentru cei ce vorbeau și ei această limbă și își făceau o bucurie a sta de vorbă cu acest
principe” 52.
Bătălia propriu-zisă de la Stănilești a început prin acțiuni de hărțuială ale celor 50.000
tătari, care așteptau trupele turcești. Un prizonier turc arăta că armata era compusă din 150.000 de
oșteni, dintre care 100.000 de călăreți și 50.000 de pedestrași, urmând să mai sosească trupe de
infanterie și de cavaleri, împreună cu 160 de tunuri 53.
În continuare, sunt descrise asediul taberei pătrate a rușilor de către turci, capturarea de
către aceștia a unei părți a bagajelor armatei ruse, contraatacurile rușilor și inițierea convorbirilor
de pace 54.
Descrierea bătăliei de la Stănilești se încheie cu retragerea armatei ruse și cu lista
generalilor și ofițerilor din armata rusă licențiați (lăsați la vatră, nota ns.) de către țarul Petru I 55
Anonimul francez din tabăra rusă a lăsat un manuscris la Ministerul de Afaceri străine din
Paris, unde a fost descoperit de către C.C. Giurescu, care l-a publicat în Mélanges d’histoire
générale, I, Cluj, 1927 56.
Acesta arată că turcii aveau 200.000 de oameni și 250 de tunuri (cifre care concordă, în
general, cu mărturiile oficiale), în vreme ce armata rusă era împărțită în patru divizii, dispuse în
careu 57.
În continuare, autorul descrie situația cel puțin delicată în care se afla armata rusă, mult
inferioară numeric și, pe deasupra, lipsită de suficiente alimente și muniții.
„Oștirea era împărțită în patru divizii care alcătuiau acel careu. Aceea (= divizia) a
generalului Allard a suferit aproape tot focul. Țarul a pierdut aproape cinci sau șase mii de
oameni uciși și trei mii răniți; și culme a nenorocirii, la lipsa de apă și de hrană s-a mai adăugat o
gravă dizenterie ce s-a răspândit în oștire din care cauză a murit o mare mulțime de ostași, atât de
această boală cât și de foame și pe deasupra nu aveau nici gloanțe. S-a dat ordin să se ia toate
fiarele de la căruță pentru a le tăia spre a sluji drept gloanțe. Caii au stat timp de cinci zile și cinci
nopți fără să bea sau să mănânce altceva decât să roadă lemnul și pielea de la căruțe, unii din ei
52
Ibidem, p. 471.
53
Ibidem, p. 480.
54
Ibidem, p. 481-483.
55
Ibidem, p. 488-489.
56
Ibidem, p. 503.
57
Ibidem, p. 504.
110
au mâncat < și> slănină. se poate vedea de aici cât era de mare prăpădul. S-a dat ordin să fie tăiați
caii pentru a hrăni pe ostași, dar nu a fost ucis niciunul, pentru că a venit un contra-ordin. S-a
poruncit mai întâi tuturor ofițerilor să-şi arunce toate bagajele și să nu mai păstreze decât ce era
strict trebuitor. Vă las să vă închipuiți consternarea întregii oștiri, să piardă mai ales niște
echipamente atât de frumoase și de numeroase” 58.
Relatarea anonimului francez din tabăra moscovită se încheie cu prezentarea condițiilor de
pace consimțite de marele vizir Mehmed Baltagi, în urma discuției cu delegația moscovită. Fiul
contelui Boris Petrovici Șeremetev și contele Șafirov rămân ostatici la turci până la îndeplinirea
condițiilor tratatului de pace 59
Relațiile anonimului francez din tabăra turcă sunt mai complete, fiind păstrate la Arhivele
Naționale din Paris în manuscrisul intitulat Relation de ce qui s’est passé entre l’armée des Turcs
et celle des Moscovites pendant l’année 1711, descoperit de cercetătorul Gheorghe Bulgăr care l-
a publicat în „Revue roumaine d’histoire”, VIII (1969), nr. 1, pp. 103-114, cu titlul Un manuscrit
français inédit sur la bataille de Stănileşti (1711).
Autorul anonim descrie precis componența și itinerarul armatei turce:
„Marele vizir Baltagi Mehmet Paşa a pornit de la Constantinopol în ziua de 9 aprilie și a
ajuns la Adrianopol pe data de 19 a aceleiași luni; și-a urmat apoi drumul mai departe cu începere
de la 23 mai, îndreptându-se către Dunăre unde, între 18 și 29 ale lui iunie i s-au alăturat trupele
venite din Asia și Egipt. Oastea întreagă care număra acum 180.000 de oameni, fără a socoti și pe
tătari, a trecut fluviul peste pod înălțat în apropiere de Isaccea”. 60
Totodată, descrie și apărarea devenită destul de deznădăjduită a armatei ruse, înconjurată
deja pe data de 20 iulie 1711 de către forțele turco-tătare:
„După ce se desprinsese iarăși de inamic în cursul nopții, în direcția pozițiilor ocupate de
mareșalul Şeremetev, pentru ca împreună cu acesta să ralieze grosul trupelor aflat sub comanda
țarului, oastea generalului Janus a fost ajunsă pentru a doua oară din urmă de către tătari în zori,
care au hărțuit și au înghesuit atât de tare pe moscoviți încât aceștia s-au văzut siliţi a pune să
descalece călăreții lor, a folosi stănoage cu țepi și a se strânge laolaltă în retragere spre a nu se
58
Ibidem.
59
Ibidem, p. 505.
60
Ibidem, p. 506-507.
111
lăsa copleșiţi de tătari. Ceea ce a fost însă în zadar, căci tătarii i-au pus pe fugă, luându-le pradă
un mare număr de cai și în jur de 4.000 de care cu efecte și echipament” 61.
În finalul relatării, autorul surprinde atitudinea fenomenală a marelui vizir Mehmed
Baltagi, care denotă fie nepriceperea în treburile politico-militare, fie un calcul ascuns (a fost
învinuit că a luat bani de la ruși, pentru a accepta condițiile de pace). Chestionat de către regele
Carol al XII-lea aflat în tabăra turcească de ce nu l-a luat prizonier pe țar, lucru perfect posibil,
acesta răspunde „dar cine ar fi condus țara dacă nu l-am fi lăsat slobod?”62
Aubry de la Motraye, care a călătorit în sudul Basarabiei, ne lasă câteva observații
interesante despre bătălia de la Stănilești și atitudinea lui Dimitrie Cantemir față de țarul Petru I
cel Mare al Rusiei:
„În vremea aceasta, moldoveanul Cantemir, care fusese numit voievod al Moldovei cu
puțin mai înainte, s-a alăturat cu șase sau șapte mii de oameni țarului, pe care l-a atras în țară cu
o oaste de la șaizeci până la șaptezeci de mii de oameni, după ce îi înfățișase această țară ca un
grânar îmbelșugat de bucate și alte alimente, trebuitoare pentru hrana unei armate numeroase; iar
pe moldoveni ca fiind gata să se răscoale și să se adune sub steagurile lui și să-l recunoască drept
suveranul lor” 63.
Bine descrisă de către acești călători francezi, bătălia de la Stănilești pe Prut, urmată de
pacea de la Vadul Hușilor, a reprezentat totuși o nenorocire pentru Moldova: a fost urmată de
impunerea regimului fanariot deoarece, după trădarea lui Dimitrie Cantemir, turcii nu au mai avut
încredere în domni pământeni.
4.3. Cabinetul de istorie și expoziția temporară

Studiind aprofundat însemnătatea dotărilor materiale în predarea-învățarea istoriei,
istoricul și expertul în metodica/didactica istoriei Călin Felezeu arăta următoarele: „Realizarea
sarcinilor studierii istoriei presupune, pe lângă stabilirea obiectivelor, optimizarea conținutului și
a metodelor de învățământ și existența unei săli specializate, dotată cu mijloace de învățământ
specifice predării-învățării istoriei și care să asigure un mediu educativ prielnic dezvoltării
61
Ibidem, p. 508.
62
Ibidem, p. 510.
63
98.
112
capacităților intelectuale, afective și voliționale. Importanța cabinetului, pentru însușirea
conținutului științific al istoriei, constă în aceea că el permite și impune schimbarea opticii asupra
organizării procesului de învățământ, în sensul acceptării dezvoltării spiritului de observație, a
siguranței, independenței și creativității elevilor” 64.
De aceea, am încercat să-mi realizez un cabinet de istorie corespunzător dotat și
funcțional, cu mijloace tehnice audio-vizuale, planșe, scheme, schițe, diagrame, material
cartografic. Pe lângă materialele primite prin intermediul Inspectoratului Școlar General din
Suceava, am căutat să-mi dotez cabinetul prin intermediul sponsorizărilor, al eforturilor proprii și
al elevilor. Totodată, un sprijin necondiționat în realizarea acestei operațiuni mi-a fost oferit în
mod permanent de către conducerea Școlii Gimnaziale din Moara, jud. Suceava.
Studiind aprofundat rolul elevilor în dotarea cabinetului de istorie, profesorul Gheorghe
Tanasă arăta următoarele: „Antrenarea elevilor în procurarea unor izvoare de istorie locală și în
confecționarea mijloacelor de învățământ – scheme, schițe, diagrame, grafice, hărți istorice etc.,
sub îndrumarea profesorului, contribuie la dezvoltarea interesului acestora pentru cunoașterea
istoriei. Aceste materiale sunt folosite în lecții chiar de către cei care le-au strâns sau le-au
confecționat, având astfel ocazia să fie evaluate nu numai răspunsurile date, ci și eforturile
depuse pentru ca mijloacele de învățământ să îndeplinească indicatorii de calitate ceruți și pentru
folosirea lor cu pricepere pentru realizarea predării-învățării în condiții cât mai bune” 65.
Realizarea unor materiale didactice cu ajutorul elevilor mi-a oferit atât acestora cât și mie
multiple motive de satisfacție. Elevii implicați în procesul de realizare al materialelor didactice s-
au dovedit după aceea a fi mai receptivi și mai atrași de istorie. Într-un cuvânt, lecțiile ținute în
cabinetul de istorie au un impact mai mare atât asupra procesului însușirii de cunoștințe de către
elevi, cât și asupra celui al formării de competențe, deprinderi.
Folosirea cabinetului de istorie în procesul didactic poate uneori să-i transpună pe elevi –
cu ajutorul ambientului, al talentului și al cunoștințelor profesorului – în așa-zisa „atmosferă de
epocă” (în cazul nostru, istoria Moldovei în secolele XVI-XVII), de desfășurare a unor fenomene,
procese și evenimente istorice. În mod evident, acest fapt are un impact deosebit asupra
personalității elevilor, influențând pozitiv capacitatea lor de receptare de cunoștințe.
64
Călin Felezeu, Didactica istoriei, Cluj Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 223-224.
65
Gheorghe Tanasă, Metodica predării-învăţării istoriei în şcoală, Iaşi, Editura Spiru Haret, 1996, p. 186.
113
În cadrul cabinetului de istorie pot fi realizate – în mod temporar – o serie de expoziții
tematice, pasagere, în vederea fixării cunoștințelor asupra unor fenomene sau procese istorice,
asupra istoriei colectivității locale etc.
În cadrul cursului opțional Moldova în viziunea călătorilor francezi în secolele XVII-
XVIII, am conceput realizarea unei expoziții temporare, privitoare mai cu seamă la Moldova în
epoca Movileștilor (1595-1616). În continuare, vom prezenta o serie de concepte teoretice
privitoare la organizarea unei expoziții, urmate de exemplificarea lor practică.
Din punct de vedere tipologic, expoziţiile pot fi: permanente (expoziţii tematice de profil;
expoziţii de colecţii), apoi expoziţii temporare-tematice, expoziţii itinerante şi foto-expoziţii sau
expoziţii de panou 66.
Am conceput expoziția consacrată Moldovei în epoca Movileștilor (1595-1616), în
calitate de expoziție de panou, cu materiale scanate sau fotocopiate.
În general, prezentarea unor exponate presupune următoarele:
1. Asigurarea condiţiilor generale pe care trebuie să le îndeplinească un spaţiu consacrat
expoziţiilor;
2. Modul în care se organizează operaţiunile pregătitoare (proiectarea);
3. Operaţiuni de etalare propriu-zise;
4. Asigurarea securităţii bunurilor 67.
Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească un spaţiu expoziţional sunt:
salubritatea, stabilitate microclimatică, fiabilitatea instalaţiilor, rezistenţa plafoanelor, absenţa
poluării alcaline şi aerisirea sălilor de expoziție.
a. Salubritatea presupune ca un spaţiu să fie curat şi lipsit de orice fel de dăunători
biologici: micro şi macromicete, insecte, rozătoare. Pentru a se menţine spaţiul salubru, este
necesar să nu apară infiltraţii de apă şi de umiditate. Cabinetul nostru de istorie îndeplinește
aceste condiții. Nu există instalație climatică, însă nu este necesară deoarece expoziția este
temporară (maxim o săptămână) și nu cuprinde materiale de valoare, care ar putea fi afectate de
schimbările microclimatice (am organizat fotomontaje realizate din fotocopii).
66
Radu Florescu, Bazele muzeologiei, București, Centrul de Perfecționare al Personalului din Cultură și Artă, 1998,
p. 170.
67
Aurel Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, București, Centrul de Perfecționare al
Personalului din Cultură și Artă, 1999, p. 230
114
b. Stabilitatea microclimatică se referă la absenţa oscilaţiilor mari de umiditate şi
temperatură şi se verifică prin analize a valorilor umidităţii şi temperaturii din sălile destinate
expoziţiei; determinarea stabilităţii microclimatice se face cu ajutorul unor aparate speciale şi este
valabilă pentru o perioadă limitată de timp, de aceea trebuie să se aibă în vedere şi alte condiţii
cum ar fi: orientarea sălilor spre sud şi rezistenţa lor termică (grosimea zidurilor, numărul
ferestrelor, suprafaţa). În cabinetul nostru de istorie nu există oscilații mari de umiditate și
temperatură. Aerisirea sălii se face în mod permanent, după fiecare oră de predare-învățare și în
timpul curățeniei zilnice.
c. Fiabilitatea instalaţiilor de energie electrică, de încălzire, de apă curentă, de evacuare a
apelor uzate, de aer condiţionat este verificată de către unităţi specializate care, pentru a dovedi
buna lor funcţionare, emit certificate de conformitate. Această condiție este îndeplinită în cadrul
cabinetului de istorie de la Școala Gimnazială din Moara.
d. Rezistenţa plafoanelor se ia în considerare mai ales pentru acele clădiri care nu au avut
iniţial această destinaţie. Problemele care se iau în calcul atunci când se ia în considerare
rezistenţa plafoanelor sunt: gradul de încărcare a plafoanelor de la nivele superioare; renunţarea
în timp la unele ziduri care duc astfel la scăderea rezistenţei construcţiei; numărul de vizitatori
care contribuie la o solicitare maximă a rezistenţei plafoanelor. Nu este cazul. Obiectele
expoziționale sunt foarte ușoare, astfel că plafonul nu este solicitat de această expoziție.
e. Absenţa poluării alcaline
Zidurile unor construcţii noi sau restaurate, renovate, reparate, văruite, produc o emisie de
particule alcaline care este denumită poluare alcalină, alcalinitatea fiind dată în special de var.
Pentru ca particulele alcaline să fie eliminate de curenţii de aer, spaţiul recent construit sau
renovat trebuie să rămână neocupat aproximativ jumătate de an. Această condiție a fost
îndeplinită, văruitul sălii fiind executat cu mai bine de un an în urmă.
f. Aerisirea sălilor de expoziție
Orice sală de expoziție trebuie să aibă asigurată o ventilare naturală şi, eventual, instalaţii
de aer condiţionat. Pentru ventilarea naturală trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
- evitarea şocului termic trebuie făcută printr-o fereastră întredeschisă un timp mai
îndelungat şi nu prin deschiderea largă a acesteia pentru un timp mai scurt;
- ventilarea naturală este cu atât mai eficientă cu cât sunt mai mari deschiderile de
comunicaţie între săli;
115
- În cazul în care ferestrele sunt acoperite de vitrine sau panouri, aerisirea trebuie
asigurată prin ventilare mecanică 68. În cazul Cabinetului de Istorie, această condiție este
îndeplinită (ventilare naturală, nu există ferestre acoperite de vitrine sau panouri).
Organizarea unei expoziţii presupune următoarele etape:
- o etapă preliminară, care include rezolvarea următoarelor probleme: stabilirea titlului
expoziţiei, elaborarea tematicii şi fixarea portofoliului de obiecte. Titlul expoziției: Moldova în
epoca Movileștilor (1595-1616). Tematica expoziției: Mănăstirea Sucevița, testament al artei
medievale moldovenești din epoca Movileștilor. Portofoliu de obiecte: hărți și planșe foto.
- o etapă organizatorică – elaborarea unui proiect al viitoarei expoziţii. Sarcina a fost
executată
- punerea în practică a principalelor prevederi ale proiectului: amenajarea şi finisarea
elementelor structurale ale spaţiului în care va fi montată expoziţia, iluminatul etc. Sarcina a fost
executată
- montarea exponatelor şi securizarea acestora 69. Sarcină în curs de executare
Fixarea portofoliului de obiecte care vor fi incluse în expoziţie reprezintă o operaţiune
dificilă. Membrii echipei care elaborează proiectul au nevoie de informaţii despre obiect
(dimensiuni, aspect, intensitate cromatică), informaţii care le sunt oferite de sistemul de evidenţă
al obiectului, care de multe ori este lacunar şi de aceea se impune examinarea directă a obiectelor,
şi apoi conservarea şi restaurarea lor în regim de urgenţă 70.
Proiectarea expoziţiei este o etapă esenţială, care presupune următoarelor etape:
a. definitivarea listei obiectelor şi ordinea logică în expoziţie;
b. stabilirea locului unde va fi aşezat obiectul, modul de aşezare şi prindere, poziţia,
materialele complementare în conformitate cu normele de conservare;
c. definitivarea listei materialelor complementare precizând natura, forma, conţinutul şi
locul acestora;
d. stabilirea modului de etalare (panouri, vitrine, postamente);
e. finisarea spaţiilor prin stabilirea culorii pereţilor, natura draperiilor 71.
68
Ibidem, p. 231-232.
69
Radu Florescu, op. cit., p. 171.
70
Ibidem, p. 172.
71
Ibidem
116
Execuţia lucrărilor prevăzute în proiect presupune:
- finisarea spaţiilor, montarea sistemului de iluminat general şi la obiect;
- conservarea şi restaurarea obiectelor din expoziţie;
- executarea modulilor de expunere: panouri, vitrine, postamente;
- realizarea materialelor complementare: hărţi, grafică, diorame etc.;
- elaborarea textelor şi a etichetelor 72.
În cazul expoziției noastre, nu este necesară executarea unor operațiuni de conservare și
restaurare. Fotomontajele urmează să fie expuse pe panouri.
În procesul de etalare a exponatelor, trebuie să fie evitate următoarele greșeli:
- fixarea exponatelor în cuie;
- montarea directă pe pereţi a exponatelor;
- lipirea documentelor;
- etalarea obiectelor fragile în afara vitrinelor;
- aşezarea exponatelor deasupra corpurilor de iluminat în interiorul vitrinelor;
- concentrarea spoturilor de tip incandescent asupra exponatelor;
- expunerea mai mult de 3-4 săptămâni într-un an şi numai în condiţiile reducerii nivelului
de iluminare la 50 lx a următoarelor categorii de exponate: fotografii, documente, piele pictată,
obiecte din mătase, grafică etc. 73.
Expoziția noastră consacrată artei medievale moldovenești din vremea Movileștilor
îndeplinește toate aceste condiții. Exponatele nu sunt fixate cu cuie, planșele sunt plastifiate, nu
există obiecte fragile nici exponate plasate în vitrine. În sala destinată expoziției nu există spoturi
de tip incandescent. Expoziția va funcționa maximum două săptămâni.
72
Ibidem, p. 173.
73
Ibidem, p. 174.
117
PROIECT DE EXPOZIȚIE
Tip de expoziție: Foto-expoziție (expoziție de panou), temporaro-tematică
Perioadă expoziție: 15-30 aprilie 2020
Loc expoziție: Cabinetul de Istorie, Școala Gimnazială Moara Nică
Organizator expoziție: profesor Liliana TATARCAN FRANȚ
Titlu expoziție: Moldova în epoca Movileștilor (1595-1616).
Tematica: Mănăstirea Sucevița, testament al artei medievale moldovenești din epoca

Movileștilor
Portofoliu de obiecte: hărți și planșe foto
Modul de etalare: panouri
Număr estimat de vizitatori: circa 1000 (populația școlară și cetățeni interesați din comuna
Moara)
118
CAPITOLUL 5
Curriculum-ul la dispoziția școlii și opționalul de istorie
5.1. Curriculum-ul la dispoziția școlii

În prezent, procesul de învăţare este considerat a fi principala activitate care duce la
conturarea bazelor personalităţii omului. El poate fi definit ca activitate desfăşurată în unităţi
şcolare, organizată şi planificată sub îndrumarea şi conducerea unor persoane specializate, prin
care se realizează obiectivele valorice privind formarea personalităţii omului.
Evaluarea implică formularea unor judecăţi de valoare în legătură cu o anumită problemă
şi cuprinde validarea răspunsurilor, critica dovezilor, judecarea semnificativă a unei probleme,
stabilirea legăturii între rezultatul unei probleme si alte probleme. Personalitatea elevului se
realizează pe încorporarea unor idei, practici, norme, şi valori pe parcursul mai multor etape, cum
ar fi:
1. capacitatea elevului de a distinge valoarea normei date;
2. dispoziţia elevului faţă de această normă;
3. răspunsurile lui în legătură cu această normă;
4. organizarea sistemului de valori al elevului, pentru a include noua normă
receptată 1.
Toate acestea pot fi urmărite în modul de susţinere al lecţiei, lecţia constituind forma
organizatorică principală în care se desfăşoară activitatea educatorului cu elevii unei clase.
În condiţiile învăţământului modern, lecţia devine mai mult decât o formă sau un cadru
de organizare al instrucţiei, întrucât presupune mecanisme şi legităţi de structurare în
funcţionalitate ce trebuie bine cunoscute 2.
Principalele activităţi avute în vedere în procesul de învăţare sunt următoarele:
- comunicarea şi însuşirea noilor cunoştinţe,
- consolidarea cunoştinţelor,
- formarea de priceperi şi deprinderi intelectuale motorii sau senzoriale,
- verificarea şi evaluarea randamentului şcolar 3.
1
Doina Giurgea, Ghid metodologic pentru disciplinele opţionale, Bucureşti, Editura D&G Editur, 2006, p. 56
2
Ibidem.
119
Structura fiecărui tip de lecţie prezintă o mare varietate în funcţie de numeroase
variabile:
- nivelul de şcolarizare,
- conţinutul,
- condiţiile în care se desfăşoară,
- particularităţi de clasă 4.
Fiecare lecţie trebuie să se încadreze într-un cadru definit de programa şcolară şi de
planificarea calendaristică, astfel încât să corespundă aşteptărilor profesorului, dar şi societăţii.
Acestea din urmă sunt exprimate prin intermediul Curriculum-ului naţional care reprezintă
ansamblul experienţelor de învăţare prin care şcoala asigură realizarea finalităţilor învăţământului
propus de Legea învăţământului. Curriculumul naţional este flexibil şi deschis fiind în măsură să
ofere fiecărui tânăr şanse reale pentru identificarea şi valorificarea deplină a propriilor
posibilităţi. Noua organizare a învăţământului preuniversitar permite şcolii şi profesorilor să
opteze pentru un anumit număr de ore pe săptămână pentru fiecare clasă în parte. În această
situaţie profesorul de istorie poate opta pentru un curs opţional dacă primeşte acceptul din partea
colectivului de elevi, comisiei de organizare a CDŞ-urilor din şcoală, a directorului şcolii şi a
inspectoratului şcolar 5.
Cu toate acestea, în condiţiile modificării statutului disciplinei istorie în şcoala
românească şi trecerea la o nouă formă de învăţământ axat pe elev ca subiect al învăţării şi nu ca
obiect pe interdisciplinaritate, cunoaşterea reciprocă şi colaborarea între cadrul didactic şi elev, a
devenit o necesitate absolută în dezvoltarea curriculum-ului la decizia şcolii. Aceasta poate
satisface nevoile de cunoaştere ale elevilor, care nu îşi găsesc informaţiile dorite în interiorul
Curriculumu-ului naţional al trunchiului comun. Ansamblul proceselor educative şi al
experienţelor de învăţare pe care fiecare şcoală le propune în mod direct elevilor săi în cadrul
ofertelor curriculare proprii – aceasta este definiţia propusă de minister şi acoperă sfera de interes
a opţionalelor, aşa cum le numim în mod neoficial.
În esenţă, însă CDŞ-ul dă dreptul şcolii de a lua decizii şi recunoaşte puterea reală a
acestuia. Derivată din libertatea oferită de planurile cadru de învăţământ, de a decide asupra unui
3
Ibidem
4
Ibidem, p. 59.
5
Ibidem, p. 60.
120
segment al Curriculum-ului naţional, această putere dă libertatea de a defini unele trasee
particulare ale învăţării elevilor.
Societatea democratică uşurează mult demersurile noi de învăţare, deoarece oferă
posibilitatea unor alegeri multiple în interiorul unui sistem deschis. Deşi intenţiile au fost creat
CDŞ-ul nu au reuşit să fie puse în totalitate în aplicare datorită condiţiilor specifice unui sistem
aflat în plin proces de reformă şi care în care în acest moment în acest moment nu poate oferi
celor care lucrează în interior deplină libertate de acţiune, acest lucru putând însemna chiar
prăbuşirea acestuia, există totuşi posibilitatea de a acţiona în interesul elevilor, oferindu-le dreptul
de a decide asupra formării lor individuale. Acest drept la opţiune în cadrul evoluţiei şcolare
personale este cel care dă numele obişnuit al CDŞ-urilor opţionale. El arată în acest timp şi faptul
că societatea este dispusă să acorde tinerilor încredere deplină asupra propriului parcurs de
învăţare.
Dincolo de interesul manifestat faţă de noua formulă de implementare a cursurilor
opţionale, au existat şi există probleme legate de acestea. Politica educaţională a însemnat
reducerea în fiecare an - imediat după lansarea proiectului privind noile planuri – cadru şi
metodologia de aplicare a acestuia – număr de ore alocat de CDŞ. Lucrul acesta s-a întâmplat
datorită presiunii exercitate de grupuri care încercau să protejeze unele discipline prin trecerea lor
în trunchiul comun. Mai mult, la nivelul de decizie al şcolilor s-au manifestat şi alte disfuncţii, în
momentul în acre procesul de consultare s-a desfăşurat formal, orele de CDŞ devenind o formă
de asigurare a normelor didactice, în timp ce programele de opţional au repetat curriculumul
nucleu 6.
Privind în perspectivă procesul de impunere a cursurilor opţionale, sesizăm faptul că ele
pot deveni cea mai bună metodă de a stârni interesul elevilor în legătură cu aspecte ale
fenomenelor istorice mai puţin sau de loc studiate în şcoală.
Curriculum-ul la decizia şcolii:
Circumscrie o zonă de flexibilitate curriculară, de libertate educaţională pentru educatori
şi elevi.
În mod oficial, raportul dintre trunchiul comun şi curriculum la decizia şcolii este în
învăţământul obligatoriu de aproximativ 70 – 75% pe 25 – 25%, cu variaţii în funcţie de clasă şi
nivelul de vârstă al elevilor.
6
Ştefan Păun, Didactica istoriei, Bucureşti, Editura Corint, 2007, p. 75
121
Ponderea CDŞ creşte pe măsură ce elevii avansează în şcolaritate, putând să ajungă la
aproximativ 50% 7.
CDŞ-ul în învăţământul obligatoriu are mai multe ipostaze:
1. Aprofundarea
- urmăreşte aprofundarea obiectivelor de referinţă ale curriculumului nucleu
prin diversificarea activităţilor de învăţare în numărul maxim de ore prevăzut în plaja
orară a unei discipline,
- se aplică numai în cazul de recuperare pentru acei elevi care nu reuşesc să
atingă nivelul minimal al obiectivelor prevăzute în programă în anii anteriori.
2. Extinderea
- urmăreşte extinderea obiectivelor şi a conţinuturilor din curriculum-nucleu
prin noi obiective de referinţă şi unităţi de conţinut, în numărul maxim de ore prevăzut în
plaja orară a unei discipline,
- presupune parcurgerea programei în întregime (şi a elementelor
neobligatorii din programă, marcate cu asterisc),
- în acest caz, elevii manifestă interes pentru anumite discipline şi se
valorifică orele acordate în afara trunchiului comun.
3. Opţionale
a) Opţionalul la nivelul disciplinei
- constă din activităţi, module, teme, proiecte care nu sunt incluse în programa
şcolară avansată de autoritatea centrală,
- dintr-o disciplină care nu este prevăzută ca atare în planul-cadru sau nu apare la o
anumită clasă, ciclu curricular.
b) Opţionalul la nivelul ariei curriculare
- presupune alegerea unei temei care implică cel puţin două discipline dintr-o arie
curriculară,
- pornindu-se de la obiectivele-cadru ale disciplinelor, vor fi formulate obiective de
referinţă din perspectiva temei pentru care s-a optat.
c) Opţionalul la nivelul mai multor arii curriculare
- implică cel puţin două discipline aparţinând unor arii curriculare diferite,
7
Doina Giurgea, op. cit., p. 79.
122
- informaţiile cu care elevii vor opera au un caracter complex şi permit dobândirea
de achiziţii cognitive de tipul generalizării, transferului 8.
Profesorul trebuie să fie foarte atent la o serie de aspecte ale parcurgerii drumului unui
opţional de la propunerea lui până la alegerea şi apoi desfăşurarea lui pe parcursul unuia sau mai
multor ani şcolari:
- tema aleasă trebuie să stârnească interesul, să fie în concordanţă cu
capacităţile intelectuale ale elevilor,
- dacă este vorba de opţional ca disciplină nouă, profesorul trebuie să
propună înţelegerea unor aspecte cărora programa le rezervă mai puţin timp, în cazul
aprofundărilor sau extinderilor,
- prezentarea temei trebuie să răspundă preocupării şi vârstei elevilor,
- realizarea programei de opţionale se va face în conformitate cu toate
cerinţele unui curriculum, pentru a obţine avizul inspectorului de specialitate,
- punerea în aplicare a programei, urmărind în principal atragerea elevilor
către studiul aprofundat al istoriei,
- realizarea de sugestii bibliografice care să îi determine pe elevi să ia parte
la activităţi de cercetare de factură istorică în conformitate cu particularităţile intelectuale
şi de vârstă,
Un pas important este reprezentat de realizarea programei de opţionale într-o manieră cât
mai apropiată de cerinţele în vigoare 9.
Proiectarea curriculară a CDŞ:
Opţionale:
a) Opţionalul la nivelul disciplinei:
- constă din activităţi, module, teme, proiecte care nu sunt incluse în
programa şcolară avansată;
- dintr-o disciplină care nu este prevăzută ca atare în planul-cadru sau nu
apare la o anumită clasă, ciclu curricular.
Modalitatea de proiectare a unui opţional la nivelul disciplinei:
8
Ibidem.
9
Ibidem.
123
* Denumirea opţionalului
* Tipul de opţional (la nivel de disciplină)
* Clasa
* Durata (cel puţin un semestru),
* Număr de ore alocat pe săptămână,
* Cadrul didactic care predă opţionalul
* Argument (în 2-3 alineate, pe o pagină separată, prin care se va motiva alegerea
opţionalului)
* Competenţe cadru (dacă opţionalul se realizează pe o durată de cel puţin 2 ani
şcolari).
* Competenţe specific * Activităţi de învăţare
- derivă din obiectivele cadru - se sugerează să se găsească situaţii
- trebuie să nu fie reluări ale celor din variate cu valenţe formativ-educative,
programa şcolară, - se va avea în vedere un grad mai mare
- să fie formulate într-o manieră generală de implicare al elevilor,
(pentru a se diferenţia de cele opţionale) - să se valorifice înclinaţiile, aptitudinile
şi interesele elevilor.
* Conţinuturi (capitole, teme, subteme),

* Modalităţi de evaluare (se vor indica într-o manieră generală),
* Bibliografie.
b) Opţionalul la nivelul ariei curriculare:
- presupune alegerea unei teme care implică cel puţin două discipline dintr-o arie;
- pornindu-se de la competenţele-cadru ale disciplinelor, vor fi formulate competenţe
specifice din perspectiva temei aleasă.
Modalitatea de proiectare a unui opţional la nivelul ariei curriculare:
Competenţe Competenţe Competenţe Activităţi de Evaluare

cadru cadru ale specifice învăţare
disciplinelor
implicate
124
c) Opţionalul la nivelul mai multor arii curriculare:
- implică cel puţin două discipline aparţinând unor arii curriculare diferite
- informaţiile cu care elevii vor opera au un caracter complex şi permit dobândirea de
achiziţii cognitive de tipul generalizării, transferului.
Modalitatea de proiectare a unui opţional la nivelul mai multor arii curriculare:
Competenţă Competenţe Competenţe Activităţi de Evaluare
transdisciplinară cadru ale specifice învăţare
disciplinelor
implicate
Noul sistem care vizează renunţarea la obligativitatea alegerii unor materii şi deschiderea
spre alegerea unor pachete de opţionale de către elevi, pleacă de la ideea cadrului didactic
profesionist, practician chibzuit şi calculat. Acesta este capabil să analizeze propriile practici, să
rezolve problemele, să producă strategii noi. Formarea acestuia se sprijină pe contribuţiile
cercetătorilor, urmăreşte dezvoltarea unei abordări a situaţiilor folosindu-se în mod egal teoria şi
practica precum şi capacitatea de autoanalizare a practicilor şi cunoştinţelor. 10
Nevoia unui astfel de cadru didactic a apărut deoarece sistemul de învăţământ este
văzută acum ca un proces interpersonal şi intenţional care foloseşte în special comunicarea
verbală şi discursul ca modalităţi pentru a provoca, favoriza şi a face posibilă practica într-o
situaţie dată, este o practică relaţională finalizată.
Finalitatea actului educaţional vizează integrarea în societate a tânărului, şi în
consecinţă, trebuie să se aibă în vedere următoarele:
- exersarea actului democratic – alegerea,
- exprimarea liberă a opţiunii pentru o formă de studiu,
- capacitatea de a decide în legătură cu propria formare,
- asumarea responsabilităţii deciziei 11.
10
Doina Giurgea, op. cit., p.74.
11
Ibidem.
125
5.2. Cursul opțional de istorie
Istoria are, atât în ciclul gimnazial cât și în cel liceal, foarte puţine ore la dispoziţie,
datorită situării ei în trunchiul comun. De aceea, prezenţa opţionalului poate determina creşterea
interesului pentru obiect şi crearea de oportunităţi pentru atragerea elevilor spre aprofundarea
cunoştinţelor de istorie.
Interesul elevilor pentru disciplina istorie a făcut ca opţionalele să fie alese an de an dintr-
o paletă destul de largă de discipline noi, propuse la clase de către colectivul didactic. Acest lucru
nu poate să însemne altceva decât că interesul pentru istorie creşte proporţional cu cunoaşterea ei
şi că opţionalul şi-a atins scopul: apropierea tinerilor de studiul trecutului istoric.
În continuare, vom prezenta o miniprogramă şi planificarea disciplinei pentru clasa a
VIII-a
MINIPROGRAMĂ CURS ŞI PLANIFICARE OPŢIONAL

Denumire opţional: Moldova în viziunea călătorilor francezi în secolele XVII-XVIII
Tipul opţional: Curriculum la decizia şcolii, opţional la nivelul ariei curriculare „Om şi
societate”
Durata: 1 an şcolar
Clasa: a VIII-a
Număr ore săptămână: 1 oră
Cadrul didactic propunător: TATARCAN LILIANA (FRANȚ)
ARGUMENT
Opţionalul îşi propune familiarizarea elevilor cu unele aspecte teoretice şi dezvoltarea de
cunoştinţe, capacităţi, deprinderi, atitudini şi valori necesare în viaţa cotidiană.
La această vârstă elevii sunt foarte curioşi şi dornici să înţeleagă tot ce se întâmplă în
jurul lor şi care este legătura dintre ei şi strămoşi noştri. Explicaţiile şi înţelegerea corectă a unor
evenimente istorice, nu poate fi făcută decât ţinând cont de particularităţile de vârstă şi
individuale ale elevilor. Dificultăţile apar atunci când temele sunt tratate pasager, fără ca elevii să
înţeleagă pe deplin cauzele şi implicaţiile unor evenimente importante din trecutul istoric.
126
Studiul acestei teme are la bază atât cunoştinţele anterioare dobândite de elevi la diferite
discipline: istorie, geografie, religie cât şi elemente din cultura lor generală. Prin opţionalul
propus, doresc să arăt elevilor că istoria reprezintă şi altceva decât o înşiruire de fapte şi date.
Cursul opţional îşi propune ca în perioada unui an şcolar să aducă elevilor o evidenţiere
cât mai clară a relaţiilor care au existat între situația demografică, economică, socială și religioasă
a Moldovei din secolele XVII-XVIII și mărturiile călătorilor francezi. În plus, opționalul dorește
să îmbogăţească cunoştinţele istorice despre Evul Mediu românesc.
Scopul acestui opţional este de a stârni interesul elevilor faţă de tema abordată şi de a-i
determina pe aceştia să studieze istoria Moldovei în secolele XVII-XVIII.
Prezentul curriculum conţine următoarele componente:
 Atitudini şi valori
 Competenţe specifice şi activităţi de învăţare
 Conţinuturi
 Sugestii metodologice
ATITUDINI ŞI VALORI
Cursul opţional Moldova în viziunea călătorilor francezi în secolele XVII-XVIII urmăreşte
să promoveze la elevii de clasa a VIII-a următoarele atitudini, valori şi comportamente generale:
 Coerenţă şi rigoare
 Gândire critică şi flexibilă
 Relaţionarea pozitivă cu ceilalţi
 Respectarea drepturilor fundamentale ale omului
 Acceptarea reprezentărilor multiple asupra istoriei, culturii şi vieţii sociale
 Dezvoltarea spiritului civic
 Înţelegerea unor relaţii şi conexiuni specifice
 Dreptul la liberă exprimare
 Dezvoltarea spiritului de echipă
 Curiozitatea faţă de ineditul istoric
COMPETENŢE SPECIFICE ŞI ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE

COMPETENŢE SPECIFICE ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE
127
O1 – să selecteze informaţii despre - Citirea şi comentarea textelor din
evenimente, personalităţi și procese, din izvoarele istorice
diverse surse istorice - Exerciţii de realizare a axelor
O2 – amplasarea în timp şi spaţiu a cronologice şi a hărţilor istorice
evenimentelor/proceselor istorice studiate simple
O3 – să identifice termenii istorici, să-i - Utilizarea dicţionarelor de termeni
definească şi să-i utilizeze în contexte noi istorici
O4 – să desprindă cauzele şi consecinţele - Folosirea diverselor surse de
unui eveniment istoric, să le ierarhizeze informare
O5 – să realizeze fişe de personaj după un - Întocmirea fişelor de personaj
plan dat
O6 – să distingă influenţele pozitive de cele - Exerciţii de analiză a bibliografiilor
negative ale personalităţilor studiate marilor personalităţi
O7 – să-şi exprime propria opinie în
- Discuţii în grup
legătură cu anumite aspecte din istoria
naţională medievală şi să-şi argumenteze
această opinie
- Prezentarea unui eveniment istoric
O8 – manifestarea interesului pentru
în succesiunea sa logică – cauze,
cunoaşterea istoriei medievale
desfăşurare, consecinţe
O9 – să redacteze scurte lucrări legate de
- Exerciţii de redactare a scurtelor
tematicile studiate
lucrări
O10 - să manifeste interes pentru
conservarea izvoarelor istorice
O11 – să-şi dezvolte respectul faţă de
adevărul istoric
128
CONŢINUTURI
Introducere
Termeni istorici, concepte, probleme de atins:
- Harta
- Evul Mediu târziu și începuturile modernității în spațiul moldovenesc
Conţinuturi :
• Obiectul de studiu al opţionalului
• Harta etnică, demografică, economic, socială și religioasă a Moldovei în secolele
XVII-XVIII
Capitolul 1. Influența franceză și călători francezi în Moldova secolelor XVII-XVIII

- geopolitică
- comerț
- călători străini
Conţinuturi :
• Înlocuirea influenței geopolitice a Angliei în sud-estul Europei cu influența Franței
• Interesele comerciale ale Franței în sud-estul Europei
• Interesele comerciale ale Franței în Moldova
• Relatările călătorilor francezi despre Moldova
Capitolul 2. Date fizico-geografice, organizarea și instituţiile
- așezarea geografică
- resursele țării
- domnia
- dregătoriile
- divanul
Conţinuturi :
• Relatările lui Charles de Joppecourt, François Paulin Dalérac și Jean-Louis
Carra despre așezarea geografică a Moldovei
129
• Relatările călătorilor francezi privitoare la potențialul agricol și hidrografic
al țării
• Relatările călătorilor francezi privitoare la instituțiile țării, dregătoriile și
Divanul Moldovei.
Capitolul 3. Structuri sociale, structuri urbane, comerț, mentalități.
- boierime
- țărănime
- negustori
- orașe
- comerț
- mentalități
Conţinuturi:
• Atotputernicia boierilor, exploatarea țăranilor și numărul restrâns al
negustorilor
• Structurile urbane subdimensionate, insistența călătorilor străini asupra
descrierii orașului Iași
• Interesele Franței pentru comerțul din Moldova
• Mentalitatea temătoare, versatilă, a boierilor și țăranilor din Moldova
Capitolul 4. Aspecte militare
- Luptele din vremea Movileștilor (1612-1616)
- Bătăliile lui Jan III Sobieski (1673, 1685, 1616)
- Bătălia de la Stănilești (1711)
Conţinuturi:
• Luptele de la Cornul lui Sas (1612), Fântâna lui Păcurar, Tăutești-
Tătăreni (1615), Hotin, Iași, Iezerul Drăcșani (1616)
• Bătălia de la Hotin și trecerea domnului Ștefan Petriceicu de partea
Poloniei (1673), campaniile lui Jan III Sobieski în Moldova (1685 și
1685)
130
• Bătălia de la Stănilești, pacea de la Vadul Hușilor și pribegia lui
Dimitrie Cantemir în Rusia (1711)
Modalităţi de evaluare
Evaluare iniţială:
- Chestionar cu itemi obiectivi şi semi-obiectivi
Evaluare formativă orală şi scrisă:
1. Orală
- Observare sistematică;
- Aplicarea problematizării;
- Identificarea obiectivelor cerute pe atlas, hărţi, grafice, etc.;
- Completarea informaţiilor din axe, tabele, texte lacunare, hărţi mute.
2. Scrisă
- Alcătuirea hărţilor simple;
- Completarea hărţilor mute, a textelor, a axelor şi a textelor lacunare;
- Rezolvarea chestionarelor cu itemi obiectivi şi semi-obiectivi;
- Redactarea unor texte cu teme date sau la alegere;
- Autoevaluarea;
- Realizarea proiectului individual sau de grup;
- Alcătuirea produselor originale: afişe, postere, pliante.
Evaluare sumativă:
- Teste, chestionare cu itemi obiectivi şi semi-obiectivi;
- Portofoliul;
- Prezentarea proiectului individual sau de grup.
Sugestii metodologice
În funcţie de competenţele propuse şi de conţinut, pot să fie utilizate atât metodele
tradiţionale, cât şi cele complementare: expunerea, povestirea, conversaţia euristică,
demonstraţia, explicaţia, exerciţiul, portofoliul, brainstorming-ul etc.
Toate metodele de predare/învăţare sunt eficiente în măsura în care contribuie la
dezvoltarea gândirii critice, formarea spiritului civic, ecologic, a capacităţilor şi atitudinilor
elevilor. Metodele de învăţământ se folosesc cu ajutorul diferitelor mijloace: orale şi scrise
131
(scheme, dicţionare, povestiri istorice, hărţi, grafice) şi audio-vizuale (filme artistice și
documentare etc).
Utilizarea metodelor adecvate reprezintă o cale eficientă spre cunoaşterea
particularităţilor geografice, istorice şi implicit ecologice la nivel local şi planetar, un mod de a
cerceta şi descoperi lucruri noi. Astfel, elevii îşi dezvoltă noi deprinderi intelectuale şi capacităţi
cognitive, atitudini, îşi formează convingeri şi comportamente adecvate.
Elevii vor putea exprima opinii personale, formula întrebări, argumenta răspunsuri,
elabora texte scurte. Activităţile propuse vor contribui la cultivarea spiritului civic şi al
responsabilităţilor.
132
CONCLUZII
Lucrarea noastră nu are intenția să epuizeze numărul foarte mare al descrierilor de

călătorie ale calatorilor francezi care s-au ocupat în scrierile lor de Moldova. Ne-am străduit
însă să elucidăm modalitățile prin care o serie de călători francezi, având cele mai variate
poziții sociale în țara lor de origine, de la conți și cavaleri până la consuli, preceptori sau
secretari domnești, au crezut necesar să comunice contemporanilor lor și să lase posterității o
serie de imagini (informații) referitoare la realitățile din Moldova secolelor XVII-XVIII.
Totodată, am încercat să sugerăm o posibilă aplicare a acestor informații în câmpul metodico-
didactic.
Informațiile rămase de la ei sunt încărcate, fără îndoială, de un subiectivism inerent,
dar acesta le conferă însă o coloratură și, poate, o importanță deosebită. De exemplu, cititorul
poate observa cât de mult se detașează viziunile obiective ale contelui d’Hauterive de cele
infinit mai subiective, uneori de-a dreptul injurioase la adresa poporului român, profesate de
spionul regelui Frederic al II-lea cel Mare al Prusiei, Jean-Louis Carra.
Toți călătorii francezi s-au străduit să deslușească realitățile sociale ale Moldovei
secolelor XVII-XVIII. Cu excepția, cu totul remarcabila, a contelui d’Hauterive, nici unul
dintre acești observatori străini nu pare să-și fi pus întrebarea sorții politice viitoare a
Moldovei și a eventualei ei independențe. Unii dintre ei par chiar a fi nutrit concepția unei
anexări a Moldovei de către anumite puteri europene in slujba cărora erau, sau în slujba
cărora doreau să intre (Polonia, Imperiul Rus, Imperiul Austriac).
Operele călătorilor francezi analizați in această lucrare au marele merit de a fi abordat
fie tangențial, marginal, fie compact realitățile Moldovei. Imaginile succesive îngăduie
elaborarea finala a unui portret-robot al societății moldovenești în secolele XVII-XVIII, cu
toate resorturile ei, de la cele potențiale, pana la cele oculte. Toți calatorii pe aceste meleaguri
sunt de acord în privința extraordinarei fertilități a solului (cel din Ucraina și Rusia era
considerat, totuși, ca fiind mai gras). Toți constată marile însușiri cu care este înzestrat
poporul. Ei mai observă însă faptul că moldovenii erau supuși unui regim de asuprire politică
și socială, care nu le îngăduie, nicăieri, să-și etaleze deosebitele calități latente, spre binele lor
și al țării.
Aproape toți călătorii francezi amintiți în această lucrare au încercat să explice
cauzele situației speciale în care se găseau moldovenii. Principalul motiv al acestei situații
tragice l-au găsit în exploatarea otomană din secolul XVII și turco-fanariotă din secolul
XVIII.
133
Faptul ca toți trecătorii prin Moldova – cu foarte rare excepții – nu cunoșteau limba
română și, ca atare, se vedeau siliți să recurgă la informatori interesați, explică în mare
măsură trecerea cu vederea a unor remarcabile realizări pe diferite planuri: cultura
cronicarilor sau a mitropoliților, creații in domeniul cultural, arhitectonic, al tehnicilor
țărănești etc.
Cu toate aceste lipsuri, operele călătorilor francezi constituie, în majoritatea lor,
izvoare istorice de primă mână fără de care nu poate fi scrisă în mod obiectiv istoria
Moldovei secolelor XVII-XVIII.
134
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE NARATIVE
Ștefan Andreescu (coordonator) et al., Călători străini despre Țările Române.
Supliment I, București, Editura Academiei Române, 2011.
Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini
(secolele XV-XVIII), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973.
Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu-Zoner, Marian Stroia, Paul
Cernovodeanu (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române în secolul al
XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), București, Editura Academiei Române, 2004.
Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor
responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I (1769-1786), Bucureşti,
Editura Academiei, 2000.
Maria Holban (redactor responsabil), Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Călători străini despre Țările Române, vol. III, București, Editura Științifică,
1971; Idem, vol. IV, București, Editura Științifică, 1972; Idem, vol. VII, București, Editura
Științifică, 1980; Idem, vol. VIII (1689-1716), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1983; Idem, vol. IX (1716-1768), Bucureşti, Editura Academiei, 1997.
Nicolae Iorga, Călători, ambasadori și misionari în țările noastre și asupra țărilor
noastre, București, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, 1899.
Idem, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de
Adrian Anghelescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători (1716-1789), vol. 1, București,
Editura Sport-Turism, 1985.
LUCRĂRI GENERALE
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu
Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.
Dan Berindei, Românii și Europa în perioada premodernă și modernă, București,
Editura Enciclopedică, 1987.
Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice internaţionale. Secolul al
XVIII-lea, Iaşi, Editura Junimea, 1986.
135
Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coordonatori), Istoria românilor, vol. VI,
Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2002.
Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor române în viziune europeană
(secolul al XVIII-lea), Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1999.
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a, Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 2010.
Radu Florescu, Bazele muzeologiei, București, Centrul de Perfecționare al
Personalului din Cultură și Artă, 1998.
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1999.
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. VII, Reformatorii, vol. VIII, Revoluţionarii,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015.
Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1990.
Aurel Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, București, Centrul
de Perfecționare al Personalului din Cultură și Artă, 1999.
Andrei Oţetea (redactor responsabil), vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1964.
Teodor Pompiliu, Interferențe iluministe europene, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984.
Idem, Influențe iluministe în școala românească, în „Revista de istorie”, tom 42, nr. 6,
iulie 1989.
Marin Popescu-Spineni, România în izvoarele geografice și cartografice, București,
Editura Științifică, 1978.
A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VIII-X, Bucureşti, Editura
Elf, 2009.
Alexandra Zbuchea, Loredana Ivan, Cum să ne cunoaștem mai bine vizitatorii
muzeelor, Editura Colias, București, 2008.
LUCRĂRI SPECIALE
Andrei Cornea, De la portulan la vederea turistică. Ilustratori străini și realități
românești în sec. al XVIII-lea, București, Editura Sport-Turism, 1977.
Georgeta Crăciun, Călători străini despre Iaşi în secolele XIV-XIX, în „Studii şi
Articole de Istorie”, nr. 8, 1966
136
Neagu Djuvara, Între Orient si Occident. Țările Române la începutul epocii moderne
(1800-1848), traducere de Maria Carpov, București, Editura Humanitas, 1995.
Pompiliu Eliade, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile,
București, Editura Univers, 1982.
Stela Mărieș, Supuși străini în Moldova în perioada 1781-1864, Iași, Universitatea
Al. I. Cuza, 1985.
Vasile Mihordea, De Hauterive secretar domnesc în Moldova, 1785, în „Revista
istorică”, tom XXII (1935), nr. 1-3.
Idem, Contribuții la bibliografia lui J. L. Carra, în „Revista istorică”, tom XXV
(1939), nr. 7-9.
LUCRĂRI METODICO-DIDACTICE
I. Albulescu, M. Albulescu, Predarea și învățarea disciplinelor socio-umane, Iași,
Editura Polirom, 2000.
Dumitru Boghian, Curs de metodica istoriei pentru învățământ la distanță, Suceava,
Editura Universității Ștefan cel Mare, 2006.
Simona Butnaru, Educația pentru diversitate culturală, în Constantin Cucoș
(coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, ediția a
III-a revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom, 2009.
Constantin Cucoş (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi
grade didactice, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
Idem, Pedagogie (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Iaşi, Editura Polirom, 2006.
Călin Felezeu, Didactica istoriei, Cluj Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000.
Doina Giurgea, Ghid metodologic pentru disciplinele opţionale, Bucureşti, Editura
D&G Editur, 2006.
Gheorghe Iutiş, Cozma Elena, Asăvoaie Iuliana, Elemente de didactica istoriei, Iaşi,
Editura Graphys, 2008.
Ştefan Păun, Didactica istoriei, Bucureşti, Editura Corint, 2007.
Ion R. Popa (coordonator), Metodica predării istoriei în învăţământul preuniversitar,
Craiova, Editura „Gheorghe Alexandru”, 1999.
Magdalena Rangu (coordonator), Marcela Ţugulea, Cornelia Boboc, Caiet metodic al
profesorilor de istorie. Clasa a V-a, Iaşi, Editura Universitas XXI, 2005.
Idem, Caiet de aplicaţii practice la istorie. Clasa a VIII-a, Suceava, Editura Lidana,
2009.
137
Mihai Manea, Eugen Palade, Nicoleta Sasu, Predarea istoriei şi educaţia pentru
cetăţenie democrată în România: demersuri didactice inovative, Bucureşti, Editura C2
Design, Educaţia 2000+, 2006.
Constantin Moise, Elena Seghedin, Metodele de învățământ, în Constantin Cucoș
(coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, ediția a
III-a revizuită, Iași, Editura Polirom, 2009.
Gheorghe Tănase, Metodica predării – învăţării istoriei în şcoală, Iaşi, Editura Spiru
Haret, 1996.
Mioara Tofan, Valorificarea elementelor de istorie locală în lecțiile de istorie a
românilor, în „Preocupări didactice”, anul V, Nr.1/2002, Suceava.
Anişor Vasiliu (coordonator), Codrin Benţa Dumitru Vasiliu, Îndrumar pentru
profesorii de istorie, Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2009.
138

Tatarcan Liliana Franz.lucrare Asamblata

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tatarcan Liliana Franz.lucrare Asamblata

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI GEOGRAFIE

MOLDOVA ÎN VIZIUNEA CĂLĂTORILOR FRANCEZI ÎN

Conf.univ.dr. Florin PINTESCU

Prof.gr.II Liliana TATARCAN FRANȚ

Capitolul 1. Influența franceză și călători francezi în Moldova secolelor XVII-XVIII.

Capitolul 2. Date fizico-geografice, organizarea și instituţiile. Metode de evaluare – clasice

Capitolul 3. Structuri sociale, structuri urbane, comerț, mentalități. Vizita şi excursia de

Capitolul 4. Aspecte militare. Cabinetul de istorie și expoziția temporară………………… 94

Capitolul 5. Curriculum-ul la dispoziția școlii şi opţionalul de istorie…………………… 119

Influența franceză și călători francezi în Moldova secolelor XVII-XVIII. Metode de

1.1. Influența franceză în Moldova

1.2. Călători francezi pe meleagurile Moldovei

1.3. Metode de predare-învăţare clasice si moderne

Date fizico-geografice, organizarea și instituţiile. Metode de evaluare – clasice şi

2.1. Repere geografice și resursele țării

2.1.1. Repere geografice

2.1.2. Resursele Moldovei

2.3. Instituțiile țării

2.3.2. Dregătoriile și Divanul

2.4. Metode clasice şi complementare de evaluare

2.4.2. Funcţiile evaluării

Stabileşte punctele critice în pregătirea elevilor şi propune

Funcţia de orientare Ajută la alegerea, de către elevi, a formei corespunzătoare

Relaţia evaluare curentă/continuă şi examene – factorii decizionali ai sistemului

2.4.4. Proiectarea evaluării

2.4.5. Metode clasice de evaluare. Evaluarea cu ajutorul itemilor

2. Mare logofăt (b) b. este șeful cancelariei

3. Hatman (e) c. este șeful trezoreriei

4. Mare vistiernic (c) d. aprovizionează curtea domnească cu

f. face cunoscute Divanului poruncile

e). Itemii semiobiectivi

Grila de evaluare a prezentării proiectului

Structuri sociale, structuri urbane, comerț, mentalități. Vizita şi excursia de studiu

3.1. Structuri sociale

3.2. Structurile urbane și comerțul

3.2.1. Structurile urbane

3.4. Vizita și excursia de studiu

3.4.1. Vizita de studiu

3.4.2. Excursia de studiu

Aspecte militare. Cabinetul de istorie și expoziția temporară

4.1. Structuri ostășești

4.2.1. Luptele Movileștilor

4.2.2. Campaniile lui Jan III Sobieski în Moldova

4.2.2.1. Campania de la Hotin

4.2.2.2. Campania din 1685

4.2.2.3. Campania din 1686

4.2.3.1. Bătălia de la Stănilești (1711)

4.3. Cabinetul de istorie și expoziția temporară

Tip de expoziție: Foto-expoziție (expoziție de panou), temporaro-tematică

Perioadă expoziție: 15-30 aprilie 2020

Loc expoziție: Cabinetul de Istorie, Școala Gimnazială Moara Nică

Organizator expoziție: profesor Liliana TATARCAN FRANȚ

Titlu expoziție: Moldova în epoca Movileștilor (1595-1616).

Tematica: Mănăstirea Sucevița, testament al artei medievale moldovenești din epoca

Portofoliu de obiecte: hărți și planșe foto

Modul de etalare: panouri

Curriculum-ul la dispoziția școlii și opționalul de istorie

5.1. Curriculum-ul la dispoziția școlii

Modalitatea de proiectare a unui opţional la nivelul disciplinei:

* Conţinuturi (capitole, teme, subteme),

Competenţe Competenţe Competenţe Activităţi de Evaluare

MINIPROGRAMĂ CURS ŞI PLANIFICARE OPŢIONAL

COMPETENŢE SPECIFICE ŞI ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE