1

e vorbește greu cu copacii. Nu prea ne pricepem să St stăm la taifas.

Nu înseamnă, însă, că nu suntem în stare de lucruri uimi- toare, lucruri pe care voi nu le-ați face,
probabil, niciodată. Legănăm puişori pufoși de bufniță. Proptim zdravăn fortărețe fragile construite
pentru copii. Facem fotosinteză. Dar să vorbim cu oamenii? Nu prea.

Ia încearcă să convingi un copac să-ți spună o glumă bună!

Copacii vorbesc, totuşi, cu anumite făpturi, cele în care ştim că putem avea încredere. Vorbim cu
vitezele veveriţe. Vorbim cu neobosiții viermi. Vorbim cu fluturii cei spilcuiți și cu ruşinoasele molii.

KATHERINE APPLEGATE

Păsările? Sunt încântătoare. Broaştele? Ţâfnoase, dar bune la suflet. Şerpii? Nesuferit de bårfitori.

Copacii? N-am cunoscut niciodată vreun copac pe care să nu-l plac.

Hai, bine! Poate doar pe sicomorul acela din colț. Tranca- fleanca ala, la el mă refer.

Dacă vorbim vreodată cu oamenii? Adică să vorbim de-adevăratelea, cea mai omenească dintre
însuşirile ome- neşti?

Bună întrebare.

Copacii au, la urma urmei, o relație destul de complicată cu oamenii. Acum ne îmbrăţişați, peste o
clipă ne trans- formați în lopățele de consultat în gât.

Poate vă mirați cum de n-ați învăţat la ora de științe na- turale că arborii vorbesc, la lecțiile acelea
numite Natura, prietena noastră.

Nu profesorii sunt de vină. Ei nu știu, probabil, că și copa- cii pot vorbi. Cei mai mulți dintre oameni nu
ştiu lucrul ăsta.
Totuşi, dacă vă aflați lângă un copac care arată deosebit de prietenos, într-o zi care vi se pare deosebit
de norocoasă, nu strică să ciuliți urechile.

Copacii nu ştiu să spună glume.

Dar ştim, cu siguranță, să spunem poveşti.

Iar dacă nu auziți decât foşnetul frunzelor, nu vă îngrijorați. Majoritatea copacilor sunt în adâncul
sufletului nişte introvertiţi.

10

propo, mă cheamă Roşu.

A Poate ne-am cunoscut? Stejarul acela de lângă școala generală? Mare, dar nu foarte mare? Cu
umbră plăcută vara și culori frumoase toamna?

Vă anunţ cu mândrie că sunt un stejar roşu american, cunoscut și sub numele de Quercus rubra.
Stejarii roşii sunt printre cei mai întâlniți copaci din America de Nord. Sun- tem sute şi sute de
exemplare doar la mine în cartier, ne întrețesem rădăcinile în pământ cu zelul unor bunici care ar
tricota pentru nepoți.

Am scoarţă crestată, cenuşiu-roșcată; frunze tari, cu lobii ascuțiți; rădăcini încăpăţânate şi iscoditoare;
și, dacă ar fi s-o spun chiar eu, cele mai frumoase culori de toamnă de pe stradă. „Roşu" e mai puțin
decât mi se cuvine. În octombrie,

116

KATHERINE APPLEGATE

art de parcă aş fi în flăcări. Numai printr-o minune nu vin pompierii cu tulumba, să mă stingă în
fiecare toamnă.

Poate că veți fi surprinşi să aflați că pe toţi stejarii roşii îi cheamă Rosu.

După aceeaşi logică, pe toți arțarii de sirop îi cheamă Si- rop. Pe toți ienuperii îi cheamă Ienupăr. Şi pe
toate tisele le cheamă Tisa.

Aşa merg lucrurile în lumea copa- cilor. Noi n-avem nevoie de nume

propriu ca să ne deosebim unul de

altul.

Imaginați-vă o clasă în care pe toți elevii i-ar chema Mel- vin. Imaginați-vă cum ar fi pen- tru sărmana
profesoară să facă prezenţa în fiecare dimineaţă.

Bine măcar că noi, copacii, nu mergem la școală.

Mai sunt și excepții de la regula

cu numele, desigur. Undeva în Los

Angeles există un palmier care insistă

să i se spună Karma, dar ştiţi şi voi cum

sunt californienii.

P rietenii îmi spun Roşu, iar voi îmi puteți spune tot aşa. Dar de multă vreme, lumea din cartier m-a
numit „copacul dorințelor".
Există un motiv în spatele acestui nume, iar toată treaba a început demult, pe vremea când nu eram
decât o semin- cioară cu aspirații mari.

E o poveste lungă.

În prima zi din luna mai a fiecărui an vin la mine oa- meni din tot oraşul şi mă împodobesc cu bucăți
de hârtie, etichete cu şiret, fâşii de pânză, fire de lână și uneori cu cio- rapi de sport. Fiecare dintre
aceste ofrande reprezintă un vis, o dorinţă, o năzuinţă.

136

Copacul dorinţelor

Indiferent dacă sunt agăţate, aruncate la întâmplare sau legate cu fundiță, toate sunt speranțe pentru
ceva mai bun.

Copacii dorințelor au o istorie lungă și onorabilă, veche de secole. Găseşti mulți în Irlanda, de obicei
păducei, uneori frasini. Dar există copaci ai dorințelor peste tot în lume.

De cele mai multe ori, oamenii sunt prietenoşi când mă vizitează. Par să înțeleagă că un nod prea
strâns m-ar putea împiedica să mă dezvolt aşa cum am nevoie. Sunt blânzi cu frunzele mele noi şi
grijulii cu rădăcinile aflate la vedere.

După ce îşi scriu dorinţa pe o.bucată de pânză sau de hâr- tie, o prind de una dintre crengile mele. De
obicei, îşi şoptesc dorința cu voce tare.

În mod tradițional, dorința se pune pe 1 mai, dar oamenii se opresc la mine tot timpul anului.

Oho, ce de lucruri am auzit!

Aş vrea un skateboard zburător.

Aş vrea o lume fără războaie.

Aş vrea o săptămână fără nori.

Aş vrea cea mai mare ciocolată din lume.

Aş vrea să iau zece la teza de la geografie.

Aş vrea ca doamna Gentorini să nu fie așa de morocănoasă dimineața.

Aş vrea să poată vorbi hamsterul meu.

Aş vrea să se facă tata sănătos.

Aş vrea ca măcar din când în când să nu-mi mai fie foame.

Aş vrea să nu fiu atât de singur.

Aş vrea să ştiu ce vreau.

Atât de multe dorințe! Mărețe și caraghioase, egoiste şi fermecătoare.

15

KATHERINE APPLEGATE

Toate aceste speranțe încredințate crengilor mele bătrâne şi obosite mă onorează.

Chiar dacă până la sfârşitul zilei de 1 mai arăt ca și cum ar fi vărsat cineva peste mine un coş uriaş de
gunoi.

16

A șa cum probabil ați observat deja, sunt mult mai vorbăreţ decât majoritatea copacilor. E o noutate
și pentru mine. Încă încerc să mă obişnuiesc.
Cu toate acestea, m-am priceput întotdeauna să păstrez un secret. Când ești un copac al dorințelor,
trebuie să fii dis- cret.

Oamenii le spun copacilor tot felul de lucruri. Știu că noi îi ascultăm.

Nu că am avea de ales.

În plus, cu cât asculți mai mult, cu atât înveți mai mult.

Bongo zice că sunt un băgăcios, și bănuiesc că are drep- tate. Bongo este prietena mea cea mai bună,
o cioară pe care o cunosc de când nu era decât un vârf de cioc ițit prin coaja pistruiată a unui ou.

17

KATHERINE APPLEGATE

Uneori ne contrazicem, dar aşa fac toți prietenii, indife- rent de specie. Am văzut în viața mea multe
prietenii sur- prinzătoare: un ponei și o broască râioasă, un şoim cu coadă

roşie și un șoarece cu picioare albe, o tufă de liliac și un flu- ture monarh. Toți au avut neînțelegeri de-
a lungul timpului.

Bongo mi se pare prea pesimistă, pentru o pasăre atât de tânără.

Ea crede că eu sunt prea optimist, pentru un copac aşa bătrân.

Este adevărat. Sunt optimist. Prefer să privesc viața în per- spectivă. Bătrân cum sunt am văzut și
bune, şi rele. Dar mult mai multe lucruri bune, decât rele.

Aşadar, Bongo și cu mine am căzut de acord să nu fim de acord. Iar asta-i excelent. La urma urmei,
suntem foarte diferiți.
De pildă, Bongo consideră că felul în care ne dăm nume noi, copacii, este caraghios. Aşa cum se
obişnuieşte în cazul ciorilor, Bongo și-a ales singură numele, după primul zbor. Și se poate să nu fie
singurul ei nume. Ciorile îşi schimbă

18

Copacul dorinţelor

numele oricând le trece prin cap. Gizmo, verişoara lui Bongo, s-a numit în șaptesprezece feluri
diferite.

Uneori, ciorile îşi iau nume omeneşti; am văzut mai mulți Joe Cioară decât zilele însorite de care am
avut parte. Câteo- dată, îşi aleg numele după lucruri care le cad cu tronc: Iarbă, Jujuba, Şoarecemort.
Se mai numesc și după acrobații aeri- ene: Spirala Morții, Looping sau Tonou. Ori după culori: Mov
Vânătă sau Negru Gândac.

Multe ciori optează pentru sunetele pe care adoră să le scoată. (Ciorile sunt nişte imitatoare
excelente.) Am cu- noscut ciori numite Clopot de Vânt, Motor de Tir sau Şofer Certăreţ, ca să nu mai
pomenesc alte câteva nume complet nepotrivite pentru o societate distinsă.

Pe stradă locuiește și o trupă aspirantă de rock compusă din patru elevi de gimnaziu. Repetă într-un
garaj. Printre instrumentele lor se numără un acordeon, o chitară bas, o

tubă şi un set de tobe bongo.

Trupa încă n-a cântat în afara garajului, dar lui Bongo îi place să stea pe acoperiş şi să se legene pe
muzica lor.

N u ne deosebim de ciori numai prin nume. Unii copaci sunt masculi. Alți copaci sunt femele. Iar alţii,
ca mine, sunt și una, şi alta.

Asta-i ceva în stare să zăpăcească pe oricine, cum se în- tâmplă foarte des cu lucrurile din natură.

Prin urmare, îmi puteți spune ea. Sau îmi puteți spune el. Se potriveşte oricum.
De-a lungul anilor, am învăţat că botaniștii, sufletele ace- lea norocoase care studiază ziua întreagă
viețile plantelor, spun despre unii copaci - cum sunt laurii sau sălciile, de exemplu - că sunt copaci
„dioici", adică arborii masculi și arborii femelă există separat.

O mulțime de alți copaci, cei la fel ca mine, sunt numiți „monoici". Asta-i doar un mod fistichiu de a
spune că veți

21

KATHERINE APPLEGATE

găsi pe aceeaşi plantă atât flori cu caracteristici masculine, cât și flori cu caracteristici feminine.

Asta mai dovedește și că noi, copacii, avem vieți mult mai interesante decât credeți voi uneori.

22

Ul In lucru pe care copacii și ciorile îl au în comun - de fapt, un lucru pe care îl are în comun toată
lumea naturală este regula conform căreia nu trebuie să vorbim cu oamenii.

M-am întrebat deseori dacă tăcerea nesfârșită reprezintă o idee bună. De nenumărate ori am vrut să
iau cuvântul, să intervin, să-i ajut pe ceilalți. Și totuşi, n-am scos o vorbă. Pur şi simplu aşa a
funcționat lumea mereu.

Dacă au existat scăpări? Sigur, s-a mai greşit.

Am auzit anul trecut că o broscuță pe nume Musca tocmai trăgea un pui de somn într-o cutie poştală.
(Broaştele poartă toate numele insectelor pe care le place să le mănânce.) Poş- taşul a deschis cutia,
iar Musca a sărit cât colo şi a orăcăit înnebunită. Poştaşul a leşinat.

23

KATHERINE APPLEGATE
Când s-a trezit, Musca stătea pe fruntea lui şi îşi cerea scuze de mama focului.

A fost clar o încălcare a regulii Nu se vorbeşte cu oamenii. Dar, aşa cum pare să se întâmple de fiecare
dată, inciden- tul a fost uitat curând. La urma urmei, poştaşul era absolut sigur că broaştele nu pot
vorbi. „Mi s-a părut, și-a spus el fără îndoială.

Lucru destul de interesant, însă, nu multă vreme după întâmplarea cu broscuța, poştaşul s-a lăsat de
meserie.

În orice caz, dacă luaţi în considerare numărul de copaci, de broaște, de vidre, de pitulici, de libelule,
de tatu și tot res- tul făpturilor care există în lumea naturii, te-ai aştepta ca oamenii să se fi prins până
acum de micul nostru secret.

Ce pot să zic? Natura este șireată. Iar oamenii sunt... îmi pare rău s-o spun, dar cei mai mulți dintre
voi nu prea aveţi spirit de observaţie.

Dacă sunteţi genul curios sau neîncrezător, poate că vă întrebați cum comunică exact copacii. Ați
putea afla singuri studiind vreun pin galben de prin preajmă, un plop tremu- rător sau un arbore de
gumă, ca să le descifrați magia.

Oamenii vorbesc cu ajutorul plămânilor, al gâtului, al la- ringelui, limbii şi buzelor, grație unei simfonii
complexe de sunete, respirații şi mişcări.

Există, însă, o mulțime de alte mijloace de a transmite informația. O sprânceană ridicată, un chicotit
înăbuşit, o la- crimă ștearsă: acestea sunt și ele modalități de a vă exprima.

Pentru un copac, comunicarea este la fel de complicată şi de miraculoasă ca și pentru oameni. Într-un
dans misterios al luminii soarelui, al zahărului şi al apei, al vântului şi al solului, noi construim punți
invizibile prin care ne conectăm cu lumea.

S ă știți că nu sunt doar un copac. Sunt un cămin. O comunitate.

Pe crengile mele cuibăresc vietăţi. Îşi sapă vizuini printre rădăcini. Depun ouă pe frunze.
În plus, am scorburi. Trei scorburi - adică găuri în trunchi sau în ramuri - nu înseamnă ceva neobişnuit,
mai ales pen- tru copacii ca mine, care sunt pe-aici de ceva timp.

Scorburile pot fi mici cât să încapă în ele nişte piţigoi suri mărunței, ori o familie de şoareci-cerbi. Sau
pot fi mari de tot, încăpătoare chiar și pentru un urs fără prejudecăţi.

Eu sunt copac de oraş, desigur. Nu prea umblă urşi prin preajma mea, poate doar de pluş. Dar am
găzduit și eu ra- toni, vulpi, sconcşi, oposumi şi şoareci din belşug - chiar mai

27

KATHERINE APPLEGATE

mulți decât mă aşteptam. Într-un an am fost căminul unei familii adorabile de arici deosebit de
politicoşi.

Am adăpostit chiar și o ființă omenească.

E o poveste lungă. (Am grămezi din astea, le strâng așa cum adună o veveriţă provizia de ghinde.)

Scorburile apar din mai multe motive. Ciocănitori. Crengi rupte. Fulgere. Boli. Tuneluri săpate de
insecte.

În ce mă privește, eu am trei scorburi: Două sunt de mă- rime mijlocie și au fost făcute de ciocănitori.
A treia, cea mai mare, mi-a apărut când eram încă destul de tânăr. Am pierdut în timpul unui crivăț
ditamai creanga, slăbită deja de greutatea zăpezii ude. A rămas în urma ei o rană mare, care s-a
vindecat greu, și în primăvara cu pricina frunzişul mi-a fost sărăcăcios, iar toamna abia dacă s-a
îngălbenit anemic - mi-a fost cam ruşine, sincer să fiu.

Dar până la urmă gaura s-a vindecat, insectele i-au dat o mână de ajutor să se lărgească, iar acum, la
puțin peste un metru de pământ, am o scorbură ovală şi adâncă.

Scorburile oferă protecţie în fața elementelor naturii. Oferă un loc sigur în care să dormi și să-ți
ascunzi agoni- seala. Sunt un adăpost.
Scorburile reprezintă dovada că ceva rău care ți se în- tâmplă poate deveni ceva bun, cu timp destul,
cu grijă și cu speranţă.

Să fii cămin pentru alții nu-i mereu uşor. Uneori mă simt

ca un bloc cu prea mulți locatari. Locatari care nu se înţeleg întotdeauna. Şi totuşi, reuşim să ne
descurcăm. În natură lasă fiecare

de la el. Ciocănitorile îmi găuresc trunchiul cu ciocul, dar în același timp mănâncă și o mulțime de
dăunători enervanți.

28

Copacul dorințelor

Iarba răcorește pământul, dar în acelaşi timp se bate cu mine pentru apă.

Fiecare primăvară vine cu locatari noi, prieteni vechi şi multe alte prilejuri de compromis. În
primăvara asta, ca nici- odată, a avut loc o adevărată explozie a natalității. Găzduiesc în prezent pui de
bufniță, pui de oposum şi ratoni mititei. Mă mai vizitează regulat și odraslele sconcşilor care locuiesc
sub veranda din față a unei case din vecini.

Este ceva fără precedent. N-am mai adăpostit niciodată atâţia copii. Pur şi simplu nu s-a mai
întâmplat. Animalelor le place spațiul. Le place să aibă teritoriul lor. În mod nor- mal, s-ar ciondăni.
Poate chiar s-ar fura vreun cuib, sau s-ar încăiera noaptea.

Au existat, desigur, și câteva neînţelegeri. Dar le-am atras atenţia clar că, atâta vreme cât eu sunt
șeful, nu voi îngădui ca vecinii să se mănânce între ei.

În ce mă priveşte, nu mă simt câtuşi de puțin înghesuit, cu atâta companie în jur.

E minunat să-ți petreci zilele făcându-i pe alţii să se simtă la adăpost.

n comunitatea mea mai există un membru, deși cu- vântul „vizitator" probabil că ar descrie-o mai
bine pe Samar.
S-a mutat în ianuarie împreună cu părinții ei în una din- tre casele pe care le umbresc, o căsuţă
albastră cu veranda într-o rână şi grădina bine îngrijită. Cred că are vreo zece ani, ochi atenți și zâmbet
sfios.

Samar arată ca o persoană care a văzut prea multe. Cineva care dorește ca lumea să se liniştească.

Curând după ce s-a mutat, Samar a început să se strecoare în curte când adormeau părinții ei. Chiar și
în nopțile cele mai friguroase, ieşea tiptil afară cu ghetele ei roșii și cu haina verde. Răsuflarea ei
scotea aburi înghețați. Se uita la lună, la

31