Plâng munţii noştri şi pe şesuri

Tot jalea satu-l înveşmântă.

În sfinte funduri de biserici,
Sub lespezi, ţărna se frământă:

E duhul mamelor străbune,

Înlănţuit în ţărna sură,
E sânge ce-ar voi să strige
Că viaţa unui neam se fură

Şi noaptea-mbrobodit-a ţara;
Nu-i nimeni cine să audă
Un glas înăduşit de mamă,
A lutului prea sfântă trudă:

Pleacă-ţi urechea, strănepoate!

Străbunele pe voi vă cheamă
Şi geme în adânc pământul
Că noaptea nu se mai destramă.

Pleacă-ţi urechea, strănepoate!

Şi ascultaţi-le cuvântul
De mame ce născură glorii
Şi ne-au făcut vestit pământul.

În prunci, cu inima-ncă largă,

Străbunele turnau oţele
Din pilde ce-nălţat-au neamul
Din noaptea vremurilor grele.

Când fumega suflarea morţii

Şi-ardea hotaru-n zări, departe,
Cu duhul lor s-a scris pe frunza
Dumbrăvilor o sfântă carte.

Primiţi-o pilda, strănepoate,

Ce lutul de sub noi o geme
Şi rumpeţi broboda de ceaţă
Ce-ntunecă a noastră vreme.

La voi nădejdile de mâine

Un neam din noapte şi le-ndreaptă
Şi de la pruncii voştri, mame,
Seninul dimineţii-aşteaptă!

Cuvântul vostru-i o putere

Nebiruită nici de-o lege
Şi ziua visurilor noastre
Din noapte poate s-o deslege,

Uniţi-vă în gând voi, mame,

Şi-un gând sfinţească-a voastră cale:
Copiii voştri să ne treacă
Dincol‘ de lacrimi şi de jale!