Răbdarea nebuniei ori nebunia răbdării?

Petrache PLOPEANU

Motto:
„Răbdarea germanilor e fără margini, pînă
şi în privinţa nebuniei, pe care Nietzsche a
îndurat-o unsprezece ani, iar Hölderlin
patruzeci.” (Cioran, Silogismele amărăciunii,
Humanitas, București, 1992, p. 7)

Răbdarea este definită în acest mod în Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a
revăzută și adăugită, 2009): „…capacitate firească de a suporta greutăți și neplăceri fizice sau morale;
putere de a aștepta în liniște desfășurarea anumitor evenimente”, iar nebunia astfel: „1. Pierdere a
judecății din cauza unei boli mintale; demență, alienație mintală… 2. Lipsă de judecată dreaptă, de minte,
de cumpănire; nechibzuință, nesocotință, prostie... 3. Faptă, vorbă etc. nesocotită, extravagantă,
prostie...”. Am subliniat ceea ce consider că ilustrează tema indicată de titlul acestui articol.
Nu voi mai întârzia cu alte considerații istorice, filozofice sau de altă natură în legătură cu cei doi
termeni, ci voi trece direct la modul în care vede Cioran relația dintre aceștia. Mai întâi însă consider
necesară o oarecare digresiune în ceea ce privește selecția termenilor făcută de Cioran: răbdare, nebunie,
germani, durata nebuniei la Nietzsche și la Hölderlin. Nimic nu este de prisos în acest „silogism”, nimic
nu lipsește pentru a sublinia o idee și anume că este o calitate extremă a unui popor precum germanii de a
accepta „pînă și” și nebunia. De ce i-a ales oare Cioran pe germani pentru a-i da ca exemplu al răbdării
unui fenomen care presupune haosul rațiunii? De ce i-a ales, din rândul membrilor acestui popor pe
Nietzsche și pe Hölderlin?
Germanii sunt fără îndoială poporul european cel mai des dat drept exemplu pentru disciplină,
hărnicie, seriozitate, scrupulozitate, inventivitate și tenacitate. Adică răbdare. Există un proverb german
care spune: „O şcoală fără disciplină e ca o moară fără apă.” În privința nebuniei Cioran creează o durată
exemplară, plasându-l la un capăt pe filozoful Nietzsche, unsprezece ani, iar la celălalt capăt pe poetul
Hölderlin, patruzeci de ani. Înțeleg că aceștia doi sunt introduși în scenă ca reprezentanți ai poporului
german care au răbdat nebunia atâția ani.
Dar să punem într-un silogism citatul cioranian pe care mi-am permis să-l reorganizez astfel:
„în privinţa nebuniei… Nietzsche a îndurat-o unsprezece ani, iar Hölderlin patruzeci”;
Nietzsche și Hölderlin sunt oameni de cultură, reprezentanți de prestigiu ai germanilor;
„Răbdarea germanilor e fără margini”.
Desigur, concentrându-ne privirea pe tot ce a urmat în Germania în perioada interbelică, se poate
conchide cu deplină îndreptățire că germanii au avut o răbdare fără margini în ceea ce privește nebunia
care a cuprins societatea germană din 1933 până în 1945, perioada regimului nazist care s-a manifestat la
cotele unei nebunii extrem de violentă și inumană. Sigur, nebunia respectivă a fost creată chiar de
germani și poate de aceea au fost extrem de toleranți și atașați de ea, așa cum părinții unui copil dement
sunt atașați de acesta și au o răbdare fără margini față de el. Cioran preferă însă exemplele culturale și nu
pe cele politice.
Repet: înțeleg că germanii sunt aleși de Cioran în mod exemplar pentru a crea relația paradigmatică
dintre răbdare și nebunie. Este evident că nu dorește să-i scoată pe germani în evidență pentru tot ceea ce
s-a întâmplat nebunesc în secolul al XX-lea: Primul Război Mondial, regimul nazist, al Doilea Război
Mondial, ci doar să creeze un model prin care să se raporteze la răbdare și la nebunie. Punând în legătură
calitatea răbdării unui popor precum germanii, creator de cultură, de tehnologie și știință cu manifestările
extreme ale nebuniei datorate tot lor, Cioran poate extinde discuția asupra relației dintre răbdare și
nebunie și asupra altor spații istorice și popoare.
Germanii au răbdat nebunia, precum spune Cioran, dar m-am întrebat, ce s-ar întâmpla dacă am
schimba locul celor doi termeni și, în loc să spun răbdarea nebuniei aș spune nebunia răbdării? Atunci nu
s-ar mai vorbi despre calitatea unui popor de a răbda nebunia, ci despre nebunia acestuia de a răbda chiar
și lucrurile care stau în puterea oamenilor obișnuiți de a le respinge, de a le schimba sau anula. Jean
Jacques Rousseau scria că un popor are dreptul de a se revolta împotriva unui guvern/regim corupt și
opresiv care nu-i respectă drepturile inalienabile: libertatea, siguranța, dreptatea, prosperitatea, etc.
justificând revoluția și schimbarea pe această cale a regimului respectiv.
Noi românii suntem la aproape 35 de ani de la răsturnarea regimului comunist al lui Nicolae
Ceaușescu printr-o acțiune numită de cei care au realizat-o „revoluție”. Potrivit lui Rousseau schimbarea
de regim o realizează cei nemulțumiți de acel regim. Au fost românii cei care au produs schimbarea din
1989 sau „agenturili” clamate de Ceaușescu la farsa judiciară care i-a adus condamnarea la moarte și
executarea în ziua de Crăciun? Există un criteriu pe care folosindu-l putem să obținem un răspuns
rousseau-ist: rezolvarea problemelor societății românești așa cum era ea în ultimii ani ai regimului
național-comunist și aducerea prosperității peste români. S-au rezolvat aceste probleme? Trebuie să fii
nebun pentru a afirma așa ceva gândindu-te că la o astfel de spusă oricine îți poate da peste rațiune cu
adevărul plecării a milioane de români în „țările străine” în căutarea mijloacelor necesare traiului, pentru
că aici, acasă la ei, cei care făcuseră „revoluția” erau incapabili/nu doreau să creeze prosperitatea visată,
pentru toți românii, nu numai pentru miile de noi „Ceaușești” cocoțați în fruntea bucatelor. Faptul că
majoritatea românilor nu au fost capabili să-i alunge, plecând în schimb ei care-încotro, dovedește
nebunia răbdării lor (a românilor) față de tot ce s-a petrecut rău în societatea românească după 1989. Căci
numai un nebun are răbdarea de a accepta să se împlinească promisiunile privind laptele și mierea care
urmau să curgă pe Dâmbovița la vale și să ajungă și în cel din urmă cătun din țară. Se pare că laptele și
mierea au un caracter discriminator oprindu-se doar la casele politicienilor de tot felul, a foștilor milițieni
de rang înalt, a securiștilor preschimbați și recuperați. Regimul și-a schimbat doar părul, dar năravul care
exista subteran în perioada regimului național-comunist, acela al averilor adunate ilicit, s-a amplificat fără
margini ca și nebunia răbdării majorității covârșitoare a românilor.
Și nebunia răbdării nu s-a vindecat nici în 2024. Îi vom vedea din nou pe români cuprinși în
nebunia alegerilor, în sarabanda minciunilor, a promisiunilor deșarte, în chemarea național-zeloasă „hai la
vot”, iar după alegeri îi vor vedea pe „aleșii neamului” de toate culorile și de toate metalele, potrivit
tabelului lui Mendeleev, vorbind între ei cu gura plină de milioane, de miliarde de euro, bineînțeles în
folosul lor, iar pe cei care i-au votat, cu nebunia răbdării și a speranței că poate se va schimba ceva, îi vor
trimite din nou la cules de căpșuni în Spania, portocale în Cipru, sparanghel în Germania, felinare roșii în
Olanda și alte fapte la fel de logice pentru clasa noastră politică.
În acest mod nu numai cei unsprezece ani de nebunie ai lui Nietzsche vor fi depășiți, ci chiar cei
patruzeci de ani ai lui Hölderlin. Și pentru că răbdarea poporului român este pe termen lung, nebunia
răbdării sale va fi la fel de îndelungată. Și atunci poate, stafia lui Cioran plimbându-și amărăciunea pe
„plaiurile mioritice” va găsi cu cale să schimbe textul silogismului cu pricina, astfel: „Nebunia românilor
e fără margini, până şi în privinţa răbdării, pe care în timpul lui Ceaușescu au îndurat-o douăzeci și
patru de ani, iar din 1989 până în 2024, treizeci și cinci”.