Microeconomie 2011-1

ALEXANDRU LUIELA TEODOR
CIOARNA CSORBA CILAN
ECONOMIE.
MICROECONOMIE
1
2
ALEXANDRU LUIELA TEODOR
CIOARNA CSORBA CILAN
ECONOMIE.
MICROECONOMIE
Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”

Arad, 2011
3
Referenţi Ştiinţifici
Prof. univ. dr. Laura Cismaş, Universitatea de Vest, Timişoara, România
Prof. univ. dr. Gheorghe Ciobanu, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-
Napoca, România
Prof. univ. dr. Silviu Szenteşi, Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad, România
Capitolele I şi VI au fost elaborate de prof. univ. dr. Alexandru Cioarna

Capitolele III şi IV au fost elaborate de conf. univ. dr. Luiela Magdalena Csorba
Capitolele II şi V au fost elaborate de lector univ. dr. Teodor Cilan
Descrierea CIP
4
Cuprins
PREFAŢĂ ............................................................................................................
CAPITOLUL I ŞTIINŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIETATEA ........................

1.1. Formarea şi evoluţia ştiinţei economice ....................................................
1.1.1. Etapele evoluţiei ştiinţei economice ..................................................
1.1.2. Gândirea economică în România .......................................................
1.2. Rolul şi importanţa ştiinţei economice ......................................................
1.2.1. Obiectul ştiinţei economice ...............................................................
1.2.2. Instrumente, tehnici şi metode de analiză în cadrul ştiinţei
economice .............................................................................................................
1.3. Teste ..........................................................................................................
1.3.1. Teste propuse spre rezolvare ............................................................
1.3.2. Teste rezolvate ...................................................................................
CAPITOLUL II ECONOMIA NATURALĂ, ECONOMIA DE SCHIMB

ŞI ECONOMIA DE PIAŢĂ ...............................................................................
2.1. Proprietatea şi formele ei ...........................................................................
2.2. Economia naturală şi economia de schimb ...............................................
2.3. Economia de piaţă .....................................................................................
2.4. Economia de comandă...............................................................................
2.5. Economia mixtă .........................................................................................
2.6. Teste ..........................................................................................................
2.6.1. Teste propuse spre rezolvare .............................................................
2.6.2. Teste rezolvate ...................................................................................
CAPITOLUL III MECANISMUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ .......................

3.1. Mecanismul economic şi activitatea economică – viziune generală .........
3.2. Piaţa – element vital al economiei concurenţiale ......................................
3.2.1. Generalităţi privind piaţa. Tipologia pieţei ........................................
3.2.2. Legea cererii şi a ofertei ....................................................................
3.2.2.1. Cererea .......................................................................................
3.2.2.2. Oferta .........................................................................................
3.2.2.3. Echilibrul pieţei ..........................................................................
3.2.3. Concurenţa .........................................................................................
3.2.3.1. Conceptul de concurenţă în economia contemporană................
3.2.3.2. Tipuri de concurenţă ..................................................................
3.2.3.2.1. Piaţa cu concurenţă perfectă (concurenţa pură) .................
3.2.3.2.2. Piaţa cu concurenţă imperfectă...........................................
3.2.3.3. Politici şi strategii concurenţiale ................................................
3.3. Agenţii economici în cadrul economiei de piaţă .......................................
5
3.3.1. Principalele categorii de agenţi economici ........................................
3.3.2. Instituţiile financiare ..........................................................................
3.3.2.1. Băncile şi creditul.......................................................................
3.3.2.2. Bursa ..........................................................................................
3.4. Teste şi probleme.......................................................................................
3.4.2. Teste rezolvate ...................................................................................
3.4.3. Probleme propuse spre rezolvare .......................................................
3.4.4. Probleme rezolvate ............................................................................
CAPITOLUL IV RESURSELE ECONOMICE ŞI FACTORII DE

PRODUCŢIE .......................................................................................................
4.1. Resursele naturale şi resursele economice - viziune generală ...................
4.1.1. Resursele naturale ..............................................................................
4.1.2. Resursele economice .........................................................................
4.2. Factorii de producţie ..................................................................................
4.2.1. Pământul (natura)...............................................................................
4.2.2. Munca (forţa de muncă).....................................................................
4.2.3. Capitalul .............................................................................................
4.2.3.1. Capitalul fix................................................................................
4.2.3.2. Capitalul circulant ......................................................................
4.2.4. Resursele ştiinţifice şi informaţionale ...............................................
4.3. Rezultatele activităţii economice...............................................................
4.3.1. Utilitatea ............................................................................................
4.3.2. Calitatea .............................................................................................
4.3.3. Valoarea. Teoria obiectivă şi subiectivă a valorii ..............................
4.3.4. Evaluarea rezultatelor activităţii economice ......................................
4.4.2. Teste rezolvate ...................................................................................
CAPITOLUL V COSTUL DE PRODUCŢIE ..................................................

5.1. Comportamentul producătorului ..............................................................
5.2. Costul de producţie şi valoarea. delimitări conceptuale ............................
5.3. Structura şi evoluţia costului de producţie ................................................
5.3.1. Structura şi tipologia costului de producţie .......................................
5.3.2. Analiza evoluţiei costului de producţie .............................................
5.3.2.1. Analiza pe termen scurt..............................................................
5.3.2.2. Analiza pe termen lung ..............................................................
5.4. Reducerea costului de producţie................................................................
5.4.1. Importanţa reducerii costului de producţie ........................................
6
5.4.2. Direcţii, căi şi modalităţi de reducere a costului de producţie ...........
5.5.2. Teste rezolvate ...................................................................................
CAPITOLUL VI PERFORMANŢE ECONOMICE (EFICIENŢA,

PRODUCTIVITATEA ŞI RENTABILITATEA) ............................................
6.1. Eficienţa. Eficienţa economică ..................................................................
6.1.1. Eficienţa economică: concept, forme şi criterii .................................
6.1.2. Măsurarea eficienţei economice ........................................................
6.1.2.1. Eficienţa resurselor economice ..................................................
6.1.2.2. Eficienţa producţiei ....................................................................
6.1.2.3. Trăsături ale eficienţei economice .............................................
6. 2. Productivitatea muncii ..............................................................................
6.2.1. Conceptul şi formele productivităţii muncii ......................................
6.3. Rentabilitatea .............................................................................................
6.3.1. Conţinutul şi modul de determinare ..................................................
6.3.2. Pragul de rentabilitate ........................................................................
6.3.3. Creşterea rentabilităţii ........................................................................
6.4.2. Teste rezolvate ...................................................................................
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................
7
8
PREFAŢĂ
Prin elaborarea acestei lucrări, ne-am străduit nu doar, pur şi simplu,

să preluăm ideile economice de la specialiştii şi oamenii de ştiinţă care au fost
preocupaţi de acest domeniu până acum, ci să ne aducem şi propriile
contribuţii în literatura economică de specialitate, chiar dacă ele, adesea, nu
corespund cu ideile sau rezultatele cercetărilor în domeniu, care ne-au fost
puse la dispoziţie până în zilele noastre.
Alături de analiza unor concepte microeconomice binecunoscute cum
ar fi : economia de piaţă, marfa, bunurile şi serviciile, factorii de producţie,
cererea şi oferta, concurenţa, creditul, costul de producţie, eficienţa,
productivitatea şi rentabilitatea, lucrarea are menirea de a completa unele
concepte, formulări, mecanisme economice, modalităţi de abordare şi
percepţie a realităţii economice, cu noi idei, dând astfel, chiar dacă numai
parţial, un caracter de originalitate lucrării.
Ştiinţa economică, ca ştiinţă în general, are un caracter relativ, fiind
în permanentă schimbare şi evoluţie, motiv pentru care, opiniile diferiţilor
autori nu coincid întotdeauna. Din această cauză, problematica dezbaterii
mecanismelor cu un caracter microeconomic rămâne – din punctul nostru de
vedere – deschisă, acceptând critici şi remarci pozitive de la colaboratori,
colegi şi studenţi.
Autorii
Arad, OCTOMBRIE 2011
9
10
CAPITOLUL I
ŞTIINŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIETATEA
1.1. Formarea şi evoluţia ştiinţei economice

1.1.1. Etapele evoluţiei ştiinţei economice
Ştiinţa economică, precum ştiinţa în general, a apărut şi evoluat în strânsă

legătură cu dezvoltarea economico-socială, condiţionată fiind şi condiţionând-o
pe aceasta.
Creşterea şi diversificarea nevoilor sociale a făcut necesară cunoaşterea
cât mai temeinică a realităţii înconjurătoare, de unde activităţile economice
preiau resursele necesare şi căreia îi răspund prin rezultatele lor. Astfel,
obiectul de analiză a ştiinţei economice s-a conturat în timp, odată cu
aprofundarea cunoaşterii, cu desprinderea economicului ca un domeniu de sine
stătător în cadrul societăţii – sistemul economic.
Analiza evoluţiei cunoaşterii economice necesită luarea în considerare a
mulţimii concepţiilor ce permit etapizarea acesteia. Astfel ca principale etape
ale evoluţiei cunoaşterii economice pot fi considerate: 1
A. Etapa preştiinţifică, începând cu antichitatea şi continuând până în
secolul al XIII-lea, fiind marcată de gândirea economică a antichităţii, cea din
Evul Mediu şi curentul mercantilismului.
Gândirea economică a antichităţii reprezentată prin referiri la aspectele legate de
muncă, de proprietate, monedă, schimburi comerciale, plata datoriilor, impozite percepute de
conducători ş.a., conţinute în diverse surse începând cu codul lui Hamurabi, unele înscrisuri
romane din Egiptul faraonilor, cu Biblia poporului evreu, precum şi alte texte păstrate din
vechime.
Dar în acest cadru, prima adevărată gândire economică este atribuită vechilor greci
(Platon, Aristotel, Xenofon, Stoicus, Epicur). Lui Xenofon i se datorează prima lucrare
dedicată expres domeniului economic prin delimitarea problemelor referitoare la definirea
economiei (economia domestică), metode folosite în agricultură, analiza diviziunii muncii.2
Concepţiile economice ale lui Aristotel, conţinute în lucrările „Politica” şi „Etica
nicomahică”, sunt legate de modalităţile (naturale şi nenaturale) dobândirii bogăţiei, aspecte
legate de valoare şi monedă, activităţii economice naturale (subordonate nevoilor fundamentale
ale omului) şi activităţii economice „hrematistice” (aducătoare de bani, îmbogăţire), activităţile
de servicii de îngrijire a sănătăţii, ospitalitate, etc.
Platon, în ideile sale, subliniază aspecte ale grupării vieţii economice la nivel de stat,
precizând locul şi formele în care statul trebuia să intervină, grupând activităţile umane în
inferioare (economice) şi superioare (spirituale, intelectuale).
1
Colectiv ASE - Economie, Ediţia a şaptea, Editura Economică, 2005, pag. 20-21.
2
A. Jivan, Teorii economice actuale, Editura Mirton, Timişoara, 2007, pag. 19-23.
11
Deşi gândirea economică a Imperiului Roman este considerată inferioară nivelului
vechii Elade (greceşti), aceasta conţine aspecte practice concrete (cuceriri, expansiuni
teritoriale, proprietate, organizare plăţi).
În Evul Mediu s-au prelungit ideile antichităţii sub aspectul creştinismului, economia
rămânând subordonată moralei. Aici, deşi se păstrează gruparea activităţilor în spirituale şi
materiale, gândirea creştină a scolasticilor privea existenţa, etica, bogăţia materială, acumularea
de bogăţie, subordonate fiind ideologiei creştine.3 Reprezentativă acestei gândiri este teoria
preţului just (al fiecărui bun în parte) neaducător de bogăţie pentru unii sau alţii.
Mercantilismul, ca spirit negustoresc, comercial urmează reformei religioase, marcând
trecerea de la dominaţia spiritului moral (religios) în concepţia asupra vieţii economice la
dominaţia spiritului mercantil în teoria economică. Aici, în centrul activităţilor economice este
aşezat comerţul (schimbul), subliniind că „banii adevăraţi” (aur, argint) reprezintă forma ideală
a bogăţiei sociale; balanţa comercială activă sporeşte bogăţia; statul, autoritatea trebuie să
regleze mecanismul creşterii bogăţiei (intrările şi ieşirile de bani din ţară).
În funcţie de nuanţa concepţiilor se pot distinge mai multe curente, respectiv:
mercantilismul iberic (spaniol, portughez), bazat pe lichidităţi băneşti susţinea interzicerea
ieşirilor de bani din ţară şi creşterea exporturilor aducătoare de aur şi argint; mercantilismul
francez (industrial) susţinător de măsuri de protejare a industriei şi comerţului, promotoare a
exportului şi achiziţionarea de aur; mercantilismul englez şi olandez susţinător al abundenţei
de monedă recomandând rate scăzute a dobânzii; mercantilismul german susţinător al
problemelor tezaurului public.
B. Etapa a doua a gândirii economice marchează autonomizarea
ştiinţei economice prin contribuţia substanţială a concepţiilor fiziocraţilor şi a
economiştilor clasici.
Concepţia fiziocraţilor este axată pe rolul principal al producţiei (agricole), ei mutând
centrul analizei din domeniul schimbului în cel al producţiei. Spre deosebire de mercantilişti
care accentuau rolul aurului, fiziocraţii acordă prima atenţie bunurilor de consum, agricultura
fiind considerată a fi locul unde se produc valori. De remarcat, în sensul subliniat, este
concepţia lui Francois Quesnay care, pe modelul producţiei agricole, elaborează primul model
al reproducţiei (ciclul anual al producţiei agricole) luând în considerare legăturile dintre
principalele categorii de actori implicaţi în funcţionarea economiei (proprietarii de pământ,
lucrătorii agricoli şi clasa sterilă, reprezentată de armată, marinari şi corăbieri).4
Gândirea economică clasică este reprezentată, în mod deosebit, de concepţiile lui
Adam Smith, David Ricardo, Jean B. Say, John Stuart Mill, Thomas L. Malthus.5
Adam Smith („Cercetări asupra naturii şi cauzelor bogăţiei naţiunilor” - 1776),
considerat drept „părintele economiei politice” se remarcă prin ideile referitoare la libertatea
economică, liberschimbismul în relaţiile cu alte ţări, diviziunea socială a muncii, teoria valoare
– muncă ş.a.
David Ricardo („Principii de Economie Politică” - 1817) continuă şi amplifică ideile
fiziocraţilor şi ale lui A. Smith pe baza teoriei valoare – muncă încorporată, făcând o deosebire
netă între bogăţie şi valoare, bogăţia reprezentând tot ce este necesar, util; valoarea este
cantitatea de muncă necesară creerii bunurilor reproductibile. El face distincţie între munca
directă şi cea indirectă, între preţul nominal (monetar) şi preţul real (dat de muncă).
În lucrările sale face analiza problemelor privitoare la rentă (ca plată a dreptului de a
exploata facilităţile productive deosebite, originale şi imperisabile ale solului, pentru că
3
Alexandru, Cioarna, Economie, Vol. I, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pag. 13-14.
4
Luiela, Csorba, Economie, Editura Gutenberg, Arad, 2001, pag. 9-11.
5
A., Jivan, op. cit., pag. 28-46.
12
pământul este în calitate limitată), la profit (ca venit al capitalului avansat), la salariu (preţul
unei anumite cantităţi de bunuri de subzistenţă) la teoria costurilor comparative ş.a.
Jean B. Say („Tratat de Economie Politică”) renumit prin Legea debuşeelor, cu ideea că
producţia măreşte nu numai oferta de mărfuri, ea creează şi cerere prin logica plătirii factorilor
de producţie. „simplul fapt al făuririi unui produs deschide, din chiar acel moment, un debuşeu
altor produse”.
John Stuart Mill („Principiile Economiei Politice”) a adus un aport principal în ceea ce
priveşte sublinierea condiţiilor schimbului internaţional al avantajelor fiecărei părţi care
intervin în actul comercial („Legea lui Mill”).
Thomas L. Malthus („Eseu asupra principiului populaţiei”) a fost primul care a
elaborat o teorie a creşterii populaţiei în condiţiile finalului de secol XVIII, când avea loc o
explozie demografică în Europa. „Legea populaţiei”, enunţată de el, arată că în timp ce
populaţia din punct de vedere biologic se poate înmulţi foarte rapid, faptul este în contradicţie
cu posibilităţile de creştere a producţiei bunurilor materiale. După capacitatea biologică de
reproducere, populaţia urmează o creştere în progresie geometrică, ceea ce depăşeşte mult
posibilităţile fizice de creştere a ofertei de produse alimentare ce urmează o progresie
aritmetică.
Sintetizând, putem sublinia câteva concluzii legate de clasicismul economic englez,
respectiv: viziunea statică asupra preţurilor (întemeiate pe valoarea muncă, respectiv valoarea
de schimb obţinută prin însumarea salariului, dobânzii şi rentei specifice unui anumit bun);
viziunea dinamică întemeiată pe creşterea populaţiei şi a bunurilor materiale, legea
randamentelor descrescânde a terenurilor agricole, principiul acumulării capitalului social care
conduce la creşterea investiţiilor, producţiei şi a tuturor categoriilor de venit; sistemul libertăţii
economice (într-un anume cadru instituţional, mecanismul pieţei asigură armonizarea
intereselor individuale).
Importanţa majoră a acestei etape constă în faptul că în cadrul ei are loc
apariţia ştiinţei economice.6
C. Etapa a treia a evoluţiei ştiinţei economice este marcată de gândirea
neoclasică (neoclasicismul) şi de gândirea economică marxistă.7
Gândirea neoclasică este reprezentată de activitatea (ideile, concepţiile) mai multor
şcoli economice (austriacă, engleză, elveţiană, americană, suedeză).
Şcoala austriacă (de la Viena), reprezentată în special de K. Menger („Principii
fundamentale de Economie Politică”), Fr. Wieser şi Bohm – Bawerk, este reprezentanta teoriei
marginaliste a valorii prin prisma a două curente: şcoala psihologică şi şcoala matematică
(neomarginalism).
Şcoala engleză (de la Cambridge) a evoluat în jurul concepţiei lui A. Marshall
privitoare la echilibrul parţial (dintre cerere şi ofertă), aplicabil în mod deosebit firmelor
industriale mici, dar şi a celor referitoare la necesitatea analizei în timp (pe termen scurt şi
lung), elasticitatea cererii în raport cu preţul, problema economiilor de scară, ş.a.
Şcoala elveţiană (de la Lausanne) formulează teoria echilibrului general,
interdependenţa generală a pieţelor produselor şi a factorilor de producţie. Ca reprezentant al
acestei şcoli, L. Walras, folosind tehnica matematică, abordează economia unitar şi global sub
forma modelului echilibrului general.
Şcoala americană, este reprezentată în mod deosebit de J.B. Clark care abordează
amănunţit problema productivităţii marginale a factorilor de producţie (îndeosebi munca şi
capitalul), ca preţ al acestora pe piaţă. Tot el generalizează renta şi randamentele la toate
domeniile economice.
6
Alexandru,Cioarna, op. cit., pag. 14-15.
7
A., Jivan, op. cit., pag. 53-68.
13
Trebuie subliniată şi concepţia lui J. Schumpeter care remarcă necesitatea modificării
structurale a economiei prin înnoire („Distrugere creatoare”). Elementul esenţial, ca şi factor de
producţie, pentru el este spiritul întreprinzător şi inovaţia (tehnică, economică, organizatorică).
Aici competiţia este abordată ca o cursă a, înnoirilor în special în cazul firmelor mari.
Şcoala suedeză, dezvoltată la începutul secolului XX, aduce contribuţii importante
privitoare la abordarea macroeconomică, problema dezvoltării (mai ales a ţărilor sărace pe baza
„efectului de contracurent”, pe baza „efectului de antrenare” din partea ţărilor dezvoltate).
Gândirea marxistă este axată în mod deosebit în jurul operei lui Karl Marx
(„Capitalul”), care a continuat şi dezvoltat teoria valoare – muncă (concepută de economiştii
clasici), analiza rolului şi formelor capitalului, teoria profitului şi reproducţiei sociale,
mecanismul exploatării în capitalism, ş.a.
D. Etapa a patra a evoluţiei ştiinţei economice având ca punct de
început anii ’20 ai secolului trecut şi continuă până în anii ’70 ai aceluiaşi
secol, este marcată de gândirea keynesistă şi are ca subiect principal pe J. M.
Keynes („Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”).8
Gândirea economică specifică acestei etape nu respinge adevărurile din
etapele anterioare, ci le completează şi dezvoltă cu elemente noi de analiză
economică (analiza macroeconomică şi mondoeconomică, concurenţa
imperfectă, asimetriile şi inegalităţile evoluţiei economico – sociale, importanţa
timpului în viaţa economică, creşterea şi dezvoltarea economică, optimul
economic şi bunăstarea socială ş.a.).
Ca şi componente ale gândirii acestei etape se remarcă keynesismul şi
neokeynesismul.
Keynesismul abordează problematica la nivel macroeconomic pe baza unor categorii
specifice precum: economii, investiţii, cerere şi oferta agregată. Analiza echilibrului economic
este realizată pe baza principiilor multiplicatorului şi acceleratorului sugerând inclusiv
intervenţia statului în anumite situaţii prin folosirea pârghiilor economice (politică fiscală,
monetară, bugetară, etc.).
Neokeynesismul ca şi curent specific perioadei postbelice continuă şi reconturează o
serie de aspecte ale predecesorilor. Astfel, dacă keynesismul susţine intervenţia statului în
economie ca factor de echilibru (reglementarea creditului şi dobânzii, controlul asupra firmelor
private), atunci neokeynesiştii sugerează intervenţia statului prin alte pârghii (investiţii şi
împrumuturi de stat, politica impozitelor şi controlul asupra salariilor, preţurilor şi pieţei de
stat), ei considerând bugetul de stat ca un „stabilizator organic al economiei”.
Tot în cadrul acestei etape, ca o formă de adaptare a keynesismului la noile condiţii,
poate fi încadrată „Teoria despre economia mixtă” sau „Sinteza neoclasică” cum o definea P.
Samuelson. În cadrul acesteia se sugerează îmbinarea pârghiilor pieţei cu măsuri de intervenţie
a statului, folosindu-se în realizarea echilibrului pe lângă cheltuielile de consum şi investiţii şi
cheltuielile publice, dar şi influenţa progresului tehnic.
Teoria economică postbelică conţine şi concepţiile neoliberalismului care, opunându-
se oricărei forme de colectivism, absolutizează rolul preţurilor libere, concurenţei şi proprietăţii
private. Intervenţia statului este limitată la crearea cadrului juridic al manifestării concurenţei,
funcţionării armonioase a preţurilor şi limitarea rolului monopolurilor. Dezechilibrele sunt
determinate de intervenţia excesivă a statului prin modul de manipulare a masei monetare şi a
bugetului. Ei accentuează spontaneitatea şi puterea deciziilor indivizilor raţionali bazate pe
calcule de tipul costuri – avantaje şi pe informaţii valoroase.
8
Alexandru, Cioarna, op. cit., pag. 15-16.
14
E. Etapa actuală a evoluţiei ştiinţei economice, începând cu deceniul
opt al secolului XX, are ca temei teoriile şi concepţiile anterioare pe care, în
raport cu valoarea, le dezvoltă şi actualizează la o serie de probleme teoretice,
dar mai cu seamă practice referitoare la: tensionarea raportului resurse – nevoi,
echilibru – dezechilibru; dezvoltare naţională – integrare - globalizare; creştere
şi dezvoltare economică durabilă ş.a.
Sintetizarea mulţimii concepţiilor formulate şi cuprinse în etapele
evoluţiei ştiinţei economice ne arată faptul că teoria economică s-a dezvoltat
pornind de la înţelegerea practică a activităţii oamenilor şi până la acţiuni
concrete de influenţare a desfăşurării afacerilor economice. Astfel, dacă primii
economişti au fost în principal observatori ai activităţii oamenilor, concepţiile
formulate conţineau explicaţii privind modul de funcţionare a economiei, în
timp, preocupările au fost şi sunt legate de găsirea celor mai eficace mijloace,
instrumente, pârghii, care să asigure dezvoltarea ştiinţei economice în direcţiile
dorite.
În lumea modernă se manifestă o nevoie tot mai mare şi diversificată atât
de teorie cât şi de practică pe fondul adevărului că „teoria fără practică este
stearpă, iar practica fără teorie este moartă”.
1.1.2. Gândirea economică în România
Ca şi în cadrul gândirii economice universale, şi în România procesul

formării ştiinţei economice a avut un caracter istoric, complex, legat de
condiţiile noastre concrete. Sub acest aspect nu poate fi acceptată ideea
prezenţei la noi a unui teren gol sau sterp pe care s-au preluat şi aplicat, fără
noimă, ideile economice străine, din afară, dar nici faptul că în închegarea unei
gândiri proprii nu am fi preluat, cu discernământ, şi aplicat ideile valoroase din
gândirea economică universală.9
Începuturile gândirii economice româneşti sunt legate de ideile economice conţinute în
vechile scrieri bisericeşti (pravile, hrisoave) care surprind importante referiri la viaţa
economică autohtonă. Dimitrie Cantemir mai cu seamă în lucrarea „Descrierea Moldovei”
lansează o serie de idei mercantile privitoare la importanţa şi rolul schimbului şi comerţului,
necesitatea creşterii potenţialului financiar al ţării, asigurarea unei balanţe comerciale active,
raporturile dintre Moldova şi Imperiul Otoman etc.
Gândirea economică românească se amplifică în contextul dezvoltării economiei de
schimb din epoca modernă. Dovadă în acest sens sunt ideile economice valoroase ale lui N.
Bălcescu (abordarea valorii, rentei în produse şi bani, şerbia şi claca, munca productivă şi
consumul parazitar, valoarea muncii şi valoarea pământului, ş.a.); Ion Ionescu de la Brad
(dezvoltarea economiei româneşti sub aspectele structurilor economico-sociale în agricultură şi
premisele dezvoltării ei, rolul muncii, comerţului şi finanţelor); D. P. Marţian (ca iniţiator al
protecţionismului abordează „emanciparea economică a naţiunii” prin prisma dezvoltării
industriei şi agriculturii pe baza unei politici economice corespunzătoare, condamnând
liberalismul care ar dezarma economia în faţa concurenţei străine); G. Bariţiu (ştiinţa
9
15
economică binecunoscută şi aplicată contribuie la sporirea avuţiei naţionale); P. S. Aurelian
(abordează probleme deosebite ale epocii în România precum: importanţa reformei agrare,
rolul industriei, raportul dintre cerinţele economiei şi politica economică, necesitatea şi căile
obţinerii independenţei economice ş.a.); A. D. Xenopol (a abordat probleme de bază ale
economiei româneşti privind sistemele de producere a bogăţiilor în contextul neintervenţiei
statului în economie şi în condiţiile intervenţiei statului nu în sensul de producător, ci de
observator şi rectificator); C. D. Gherea (abordează de pe poziţii socialiste probleme ale
economiei româneşti pe baza unui fundament - industria).
Gândirea economică românească a fost pusă în faţa unor probleme majore după
formarea statului unitar român; probleme legate de: înfăptuirea reformei agrare; poziţia faţă de
capitalul străin şi rolul acestuia; rolul statului; economia în condiţii de criză şi război;
dezvoltarea centralizată în contextul revoluţiei tehnico-ştiinţifice; trecerea de la economia de
comandă la cea de piaţă ş.a. Legat de problematica acestei etape se poate sublinia contribuţia
unor autori români (şi nu numai) precum: Şt. Zeletin; V. Brăteanu; M. Manoilescu; M.
Constantinescu; I. N. Angelescu; V. Madgearu; G. Zane; V. Slăvescu; N. Georgescu-
Roengen; C. Murgescu; C. Kiriţescu; N. N. Constantinescu etc. (detaliat a se vedea
Dicţionarul de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, 2001).
1.2. Rolul şi importanţa ştiinţei economice
1.2.1. Obiectul ştiinţei economice
În cadrul sistemului ştiinţei, fiecare componentă (ştiinţă) îşi are rolul şi

menirea sa. Rolul şi importanţa activităţilor economice în cadrul sistemului social a
determinat desprinderea, constituirea şi amplificarea ştiinţei economice, a
componentelor acesteia, inclusiv al economiei politice.
Primele referiri la câmpul de investigaţie a Economiei pot fi localizate în antichitate
unde: Xenofon arată că economia este „ştiinţă a economiei domestice” (reprezintă arta,
mijlocul prin care oamenii sunt capabili şă-şi mărească gospodăria, patrimoniul); Aristotel
arată că scopul economiei este bogăţia cetăţii (comportamentul omului în cadrul cetăţii, studiul
resurselor cetăţii, natura şi mărimea lor, cheltuielile pentru a putea fi înlăturate cele inutile,
deoarece îmbogăţirea se face nu doar prin mărirea averii, ci şi reducând cheltuielile).
În fapt, constituirea ştiinţei economice are loc spre sfârşitul secolului al XVIII –lea,
odată cu consolidarea capitalismului în ţările vest-europene. Ca fondatori ai ştiinţei economice
pot fi consideraţi clasicii acesteia (A. Smith, D. Ricardo, J. B. Say, W. Petty, K. Marx). Atunci
noua ştiinţă a fost denumită Economie Politică, termen aparţinând lui Antoine de Montchretien
(„Tratat de Economie Politică” - 1615). Termenul provine de la cuvintele greceşti OYCOS
(gospodărie, gospodărire), NOMOS (regulă, lege) şi POLIS (oraş, cetate).
Delimitarea ştiinţei economice avea loc prin particularizarea domeniului ei de studiu
(producerea, repartiţia, schimbul şi consumul avuţiilor, îndeosebi a bunurilor materiale).
Spre deosebire de gândirea economică antică, economiştii clasici accentuează aspectul
social al bogăţiei (nu cel individual); economia politică fiind ştiinţa formării, distribuirii şi
consumării bogăţiilor nu numai sub aspect material, ci şi valoric, „tot ceea ce satisface o
necesitate, tot ceea ce are o utilitate”.
Economiştii neoclasici abordează Economia politică ca „ştiinţa schimbului comercial”,
ea fiind o ştiinţă a preţului.
K. Marx arată că obiectul de studiu al Economiei politice îl constituie relaţiile de
producţie, legile economice ce guvernează pe diversele trepte de dezvoltare a societăţii.
16
Economiştii occidentali contemporani, în marea lor majoritate, definesc obiectul
Economiei politice pe baza relaţiei nevoi nelimitate – resurse limitate, a modalităţilor teoretice
şi practice a acesteia.
Sintetizând mulţimea concepţiilor privitoare la definirea Economiei
politice, le putem încadra în trei grupe.10
O primă grupă cuprinde concepţiile reprezentanţilor gândirii clasice care
defineau Economia politică ca ştiinţă a bogăţiei, avuţiei, a căilor şi mijloacelor
de sporire a acesteia.
A doua grupă îi încadrează pe cei ce definesc Economia politică drept
ştiinţa schimbului de mărfuri, a bazelor şi mecanismelor acesteia. Legat de
schimb, această ştiinţă se ocupă cu studiul preţurilor, a modalităţilor de formare
şi a raporturilor dintre preţuri.
A treia grupă cuprinde concepţiile privitoare la gestionarea resurselor,
rolul Economiei politice fiind axat pe procesul prin care omul îşi satisface
trebuinţele prin bunurile aflate la dispoziţie. Ea studiază formele
comportamentului uman, privind folosirea resurselor limitate. În această
concepţie, Economia politică este o ştiinţă a alegerilor eficiente, studiind modul
în care resursele limitate sunt alocate în societate pentru satisfacerea unor
obiective alternative. Astfel, economia ar studia modul în care oamenii
efectuează alegerile lor în condiţiile folosirii unor resurse limitate.
Elementele subliniate mai sus pot fi întărite prin alte definiţii ale unor renumiţi
economişti străini, dar şi români. Astfel, economistul american P. A. Samuelson arată că,
Economia este ştiinţa despre acele resurse productive rare pe care oamenii le aleg cu ajutorul
banilor sau fără ei, pentru a produce diverse mărfuri şi despre repartiţia lor între diferiţi oameni
sau grupuri ale societăţii, în scopul consumului lor prezent şi viitor.
„Noii economişti” analizează Economia politică ca o ştiinţă a alegerilor raţionale ce
trebuie făcute într-o lume dominată de realitate.
În ce priveşte economiştii români, subliniem concepţiile lui: V. Madgearu (Economia
politică ca şi ştiinţă socială studiază raporturile sociale care se nasc între oameni cu prilejul
activităţilor economice; obiectul ştiinţei economice este viaţa economică); G. Strat (trebuie să
pună în evidenţă, prin analiza ştiinţifică, factorii care acţionează asupra proceselor şi
fenomenelor date, raporturile de condiţionare, interdependenţă şi funcţionalitate între procese şi
fenomene); M. Manoilescu (ca ştiinţă socială, Economia nu se ocupă cu fenomene individuale,
ci cu fenomene de masă; baza sa o constituie studiul realităţii analizate în timp şi spaţiu în
strânsă legătură cu împrejurările care le condiţionează); N. Georgescu Roengen (în analiză,
Economia politică nu poate face abstracţie de contribuţia perenă a naturii, ca şi de faptul că
izvoarele acţiunii economice – trebuinţele, credinţele, anticipările, acţiunile instituţionale nu
sunt ficţiuni; cu aceste elemente luăm cunoştinţă direct, adică, mai bine decât de oricare din
„observabilele economice – preţurile, vânzările, producţia”).
Amplificarea şi diversificarea cunoaşterii economice a făcut improprie
folosirea termenului de Economie politică pentru a reprezenta ştiinţa
economică în ansamblul ei. Ca urmare, în prezent se vorbeşte de ştiinţa
economică ca un sistem de ştiinţe autonomizate care, în ansamblul lor
10
17
analizează economia în totalitatea, complexitatea, dinamica şi diversificarea
continuă a ei.
Privită global, ştiinţa economică conţine un ansamblul coerent de
noţiuni, idei, teorii şi doctrine care reflectă în planul gândirii, actele, faptele şi
comportamentele economice, judecăţile de valoare asupra acestora, precum şi
tehnicile, metodele şi procedeele de măsurare, evaluare, gestionare şi stimulare
a activităţilor economice (Economie, Ediţia a şaptea, ASE Bucureşti, Editura
Economică, 2005).
Raportată la obiectivele ei, ştiinţa economică trebuie să asigure
cercetarea analitică, cantitativă, calitativă şi structurală la nivel micro,
macro şi mondoeconomic a proceselor şi fenomenelor economice, în strânsă
legătură cu factorii şi condiţiile ce le determină, în vederea desprinderii
legilor şi raporturilor de condiţionare, interdependenţă şi funcţionare, cu
scopul identificării, teoretice şi practice, a modalităţilor de folosire cât mai
eficientă a resurselor (limitate) şi a realizării obiectivelor de ansamblu ale
agenţilor economici.
Ştiinţa economică contemporană reflectă intrarea ştiinţei economice în
faza sa matură, operaţională, capabilă să analizeze şi să redea ştiinţific, prin
concepte şi instrumente adecvate, motivaţia şi obiectivele activităţilor
economice, să determine rezultatele lor, să le compare şi controleze în raport cu
scopurile propuse.
Când vorbim de ştiinţa economică contemporană avem în vedere faptul că ea se prezintă
ca un sistem de ştiinţe economice11, autonomizate în timp, având ca domeniu activităţile
economice în ansamblu şi interdependenţa dintre ele.
Având în vedere mai multe criterii de analiză (domeniul de cercetare şi studiu,
instrumentele de bază folosite în analiză, interferenţele cu alte domenii şi ramuri de ştiinţă
etc.), componentele actuale ale ştiinţei economice sunt considerate ca fiind: economia,
microeconomia, macroeconomia, mondoeconomia, istoria gândirii economice, finanţele,
contabilitatea, informatica economică, statistica economică, managementul, marketingul,
istoria economică, ecologia economică, ş.a.
Deşi nu există un consens general, se consideră totuşi că economia
ocupă un loc aparte în cadrul sistemului actual al ştiinţelor economice, ea
fiind ştiinţa teoretico-metodologică fundamentală.
Economia se autonomizează în sistemul ştiinţelor economice mai cu
seamă prin modalitatea abordării activităţilor economice, prin premisele atinse,
principiile ei generale (câştig mare preferabil unuia mai mic; obţinerea unei
cantităţi mai mari de bunuri cu cât mai puţin efort; utilitatea marginală
descrescândă; randamentul descrescător al folosirii resurselor, etc.) şi
concluziile formulate.
Economia elaborează, gestionează şi foloseşte atât concepte şi legi
riguroase ce pot fi testate prin raportarea la realitatea economică, cât şi judecăţi
de valoare prin care activităţile economice sunt apreciate.
11
Colectiv ASE, op. cit., pag. 21-24.
18
Legat de economie ca disciplină de studiu şi analiză în raport cu nivelul
de structurare a activităţilor economice contemporane, se impun atenţiei:
microeconomia, macroeconomia, mondoeconomia, economia pozitivă,
economia normativă.
Microeconomia, ca ramură a economiei, analizează unităţile economice individuale,
structurile şi componentele lor (firme, bănci, administraţii) prin prisma interrelaţiilor dintre ele.
Ca domenii prioritare ale microeconomiei sunt considerate: deciziile unităţilor privind oferta de
bunuri; alegerea consumatorilor raţionali; funcţionarea tipurilor şi segmentelor pieţei; eşecul
pieţelor, remunerarea factorilor de producţie.
Macroeconomia este componenta economiei preocupată de cercetarea mărimilor
globale (agregate), cum sunt: cererea globală, oferta globală, indicele general al preţurilor,
şomajul, inflaţia, venitul naţional, deficitul bugetar, datoria externă, etc.
Mondoeconomia abordează analitic fenomenele şi procesele economice la nivel
planetar, prin prisma componentelor economiei mondiale (economiile naţionale, relaţiile dintre
ele, diviziunea internaţională a muncii, fluxurile economice şi circuitul economic mondial,
organismele şi organizaţiile internaţionale).
Având în vedere modalităţile de abordare şi apreciere a problemelor gestionate pe
fondul tensiunii nevoi-resurse, putem sublinia economia pozitivă şi economia normativă.
Economia pozitivă pune în evidenţă ceea ce este în economie, ceea ce se poate întâmpla
dacă nu se va petrece un anume eveniment (endogen, exogen), dacă se vor produce anumite
acte şi fapte economice, naturale, ştiinţifice, tehnice, cultural-politice etc. Ea diagnostichează
starea economiei şi prefigurează dezvoltarea ei în viitor, folosind instrumentele analizei
economice.
Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice, ce ar
trebui făcut ca procesele sociale să se încadreze în normalitate. Ea apreciază activităţile sub
aspectul realizării unei simbioze dintre mediul economic şi cel natural, între eficienţa
economică şi echitatea socială, între interesele umane colective pe termen scurt şi lung, etc.
1.2.2. Instrumente, tehnici şi metode de analiză în cadrul ştiinţei economice
Analiza realităţii, în general, precum şi a celei economice în ansamblul ei

şi a componentelor sale, a legăturilor dintre ele, necesită folosirea unor
mijloace de investigare eficiente (instrumente, pârghii, tehnici) care în
ansamblul lor formează metodele ştiinţei, (se spune că metoda reprezintă
sufletul unei ştiinţe, „cheia progresului ei”).
În formarea sa, ştiinţa economică a împrumutat anumite instrumente şi
tehnici de analiză de la ştiinţele constituite anterior (exemplu: ştiinţele naturii,
biologie, fizică, mecanică), fără însă a neglija crearea şi folosirea unor
instrumente şi mijloace specifice, proprii, mai cu seamă când este vorba de
studiul activităţii oamenilor şi al societăţii.
Etimologic, „metoda” vine de la grecescul „methodos” – cale, mijloc, mod de
exprimare. Transpus în domeniul ştiinţei, „metoda” exprimă modul de cercetare, cunoaştere şi
transformare (modelare) a realităţii obiective.
Adeseori, metoda este analizată sub aspectul procedeelor folosite în scopul descoperirii
şi explicării adevărului, nu rareori fiind confundată cu metodologia care are o sferă mai largă
de cuprindere, incluzând ansamblul metodelor de cercetare folosite în ştiinţă.
Deşi se vorbeşte de metode generale sau comune mai multor ştiinţe, evoluţia cercetărilor
a demonstrat că nu există metode general valabile, universale deoarece, cu toate elementele
19
comune ştiinţei, mijloacele, tehnicile şi instrumentele de cunoaştere trebuie concepute,
adoptate, folosite în raport cu specificul fiecărei ştiinţe. (A. Marshall spunea că „metoda unei
ştiinţe depinde de natura acesteia”).
Având în vedere specificul economiei în cadrul sistemului ştiinţelor,
putem sublinia că în acest domeniu, metoda reprezintă ansamblul principiilor,
procedeelor, instrumentelor şi tehnicilor de cercetare chemate să asigure
lărgirea orizontului cunoaşterii prin descoperirea de noi adevăruri, verificarea
şi îmbogăţirea celor existente şi a rezolvării problemelor practice.
În consens cu cele arătate şi având în vedere procesul istoric al apariţiei şi
evoluţiei ştiinţei economice, putem sublinia faptul că în acelaşi context s-a
constituit şi sistemul metodologic al ştiinţei economice, care include în
interdependenţa lui: inducţia şi deducţia; abstracţia ştiinţifică; analiza şi
sinteza; analiza cantitativă şi calitativă; analiza logico-istorică; analiza statică şi
dinamică; experimentul economic; modelarea matematico-informatică; alte
metode (a scenariilor, contabilităţii naţionale, cercetările operaţionale, etc.).
Inducţia şi deducţia, în unitatea lor reciprocă. Inducţia este modul de a raţiona trecând
de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice prin observarea atentă a
fenomenelor, proceselor, activităţilor economice. Deducţia reflectă modul de raţionare trecând
de la general la particular, permiţând astfel ca pe baza legilor cunoscute să se înţeleagă
fenomenele concrete, paticulare.
Abstracţia ştiinţifică presupune înlăturarea în procesul cunoaşterii a ceea ce este
neesenţial, secundar şi generalizarea mentală a caracteristicilor esenţiale proprii masei,
fenomenelor şi proceselor studiate.
Analiza şi sinteza, folosite în interdependenţa lor. Analiza presupune dezmembrarea
fenomenului, procesului în elemente componente şi cercetarea fiecăruia ca părţi ale întregului.
Sinteza înseamnă unirea elementelor analizate separat, stabilindu-se legăturile dintre ele
(cauzale, funcţionale).
Analiza cantitativă şi calitativă sugerează faptul că cercetarea trebuie să ţină seama de
conexiunea dintre actele şi faptele economice, de aspectul cantitativ al lor, dar şi de măsura şi
intensitatea lor (aspectul lor calitativ).
Analiza logico-istorică în vederea punerii în evidenţă a cauzelor şi sensului mişcării
fenomenelor şi proceselor economice. Faptele şi evenimentele trebuie prezentate prin
modalităţile petrecute în timp degajând elementele întâmplătoare nerelevante.
Analiza statică şi dinamică presupune o abordare a concluziilor formulate la un
moment dat, considerat ca punct de referinţă cu cele privitoare la condiţiile şi factorii ce
determină starea actuală şi evoluţia viitoare a fenomenelor şi proceselor economice.
Experimentul economic reflectă intervenţia activă în economie, în mod controlat, în
condiţii concrete sau special create.
Modelarea matematico – informatică, ca prezentare schematică a unui proces
economic sub forma unui sistem matematico – informatic linear sau analog în scopul studierii
modului de desfăşurare a fenomenului şi procesului real, reprezintă un element important în
trecerea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a analizei cantitative, calitative şi
structurale.
Sistemul metodologic al ştiinţei economice presupune folosirea corelată,
în interdependenţă, a mulţimii metodelor, în vederea atingerii rapide a celor
mai bune rezultate în cadrul cercetărilor economice întreprinse.
Încercând o privire de ansamblu asupra ştiinţei în general, şi a ştiinţei
economice, se impune sublinierea că ştiinţa economică nu se identifică cu
20
ştiinţa în general, nici chiar cu componentele acesteia, ea având menirea de a
clarifica problemele fundamentale ale economiei şi a formelor manifestării în
spaţiu şi timp a acesteia.
Importanţa studierii ştiinţei economice, a economiei, decurge în primul
rând de la faptul că ele analizează fenomene şi procese ce privesc ansamblul
societăţii, cum ar fi cele referitoare la: nivelul şi dinamica veniturilor; a
preţurilor; concurenţa; cererea şi oferta; piaţa, moneda; nivelul de trai şi
bunăstarea, etc.
În acelaşi timp ştiinţa economică analizează o serie de probleme de natură
politică, mai cu seamă sub aspectul efectelor economico-sociale ale acestora
(consecinţele economico-sociale ale inflaţiei; ale şomajului; formarea şi
distribuirea socială a veniturilor, etc.).
Ştiinţa economică încearcă să răspundă unor probleme ce stau la
fundamentarea deciziilor întreprinzătorilor, precum: cursul acţiunilor; raportul
de schimb; pragul de rentabilitate; evoluţia preţurilor, etc.
Ştiinţa economică este preocupată de răspunsuri şi soluţii ale problemelor
majore ale fiecărei ţări, pornindu-se de la realitatea că nevoile indivizilor sunt
raportate prioritar la starea economică a ţării lor, speranţele lor fiind legate de
progresul economico-social al naţiunii respective.
Sintetizând înţelegerea şi însuşirea ştiinţei economice, aceasta are,
cumulativ, mai multe semnificaţii12: a) în mod deosebit, cognitivă („Nu există
nimic mai practic decât o teorie bună”, Henry Poincarey); b) utilitatea
aplicativă (ea stă la baza conceperii şi folosirii căilor şi mijloacelor de sporire a
eficienţei activităţilor economice şi sociale); c) baza ideatic – normativă a
elaborării şi folosirii politicilor economice raţionale; d) puternic rol
predicativ în contextul caracterului tot mai complex şi dinamic al vieţii
economice.
1.3. Teste
1.3.1. Teste propuse spre rezolvare
1. Gândirea economică mercantilă are ca element de bază:

a) analiza activităţii de producere a bunurilor economice;
b) comerţul - ca principală activitate economică, creatoare, aducătoare
de bogăţii;
c) analiza diversităţii bunurilor ce trebuie create;
d) studierea avuţiei indivizilor;
e) costul activităţilor economice.
12
Colectiv ASE op. cit., pag. 31.
21
2. Concepţia fiziocraţilor este axată pe:
a) ce bunuri trebuiesc produse şi comercializate;
b) raportul dintre bunurile libere şi bunurile economice;
c) rolul deosebit al activităţilor de producere a bunurilor necesare;
d) consumul de resurse ocazionat de producerea bunurilor economice;
e) distribuţia bunurilor economice.
3. Gândirea economică clasică are în centrul analizei:

a) analiza căilor şi modalităţilor de sporire a avuţiei naţiunii;
b) căile şi mijloacele de creştere a bogăţiei individului;
c) fenomenul dominant al risipei de resurse;
d) folosirea eficientă a resurselor limitate;
e) folosirea resurselor alternative.
4. În cadrul gândirii neo-clasice se încadrează:

a) gândirea economică a fiziocraţilor;
b) gândirea economică keynesistă;
c) gândirea specifică celor trei mari şcoli economice (Viena, Lausanne,
Cambridge);
d) gândirea economică a lui Karl Marx;
e) gândirea specifică celor trei mari şcoli şi cea a lui Karl Marx.
5. Gândirea economică keynesistă:

a) respinge în totalitate adevărurile subliniate de gândirea anterioară;
b) abordează problemele specifice doar perioadei interbelice;
c) tratează exclusivist căile şi modalităţile depăşirii crizei economice
mondiale a vremii respective;
d) preia tot ce este valoros din gândirea economică anterioară,
completează şi dezvoltă cu elemente noi de analiză economică;
e) analizează probleme ale funcţionării normale a pieţei.
6. Actuala etapă a evoluţiei ştiinţei economice:

a) abordează problematica creşterii şi diversificării nevoilor sociale;
b) atrage atenţia asupra caracterului tot mai limitat al resurselor
economice;
c) subliniază tensionarea raportului resurse nevoi;
d) caută soluţii teoretice şi practice privitoare la relaţia resurse limitate –
nevoi nelimitate în contextul problemelor legate de echilibru – dezechilibru,
dezvoltare naţională – globalizare, creştere şi dezvoltare ecologică durabilă
ş.a.;
e) vizează obţinerea de bunuri economice în condiţiile maximizării
profitului.
22
7. Gândirea economică românească:
a) îşi are originea în concepţiile unor personalităţi ce au trăit la noi
începând cu secolul al XIX-lea;
b) a apărut pe un teren gol, prin preluarea ideilor din gândirea
economică din alte ţări (teritorii);
c) este legată direct şi îşi are izvorul în realitatea românească de la
începuturile ei;
d) a evoluat pe parcurs, ca rezultat al ideilor româneşti, dar şi a preluării
selective şi adaptării ideilor (gândirii) economice străine;
e) a apărut, evoluat şi amplificat în primul rând pe fondul realităţii
economico-sociale din România.
8. Problema de bază a economiei este:

a) analiza raportului bunuri libere – bunuri economice;
b) repartizarea bunurilor economice;
c) ce bunuri şi în ce cantitate trebuie produse în contextul resurselor
existente;
d) studierea bogăţiei indivizilor;
e) analiza mijloacelor utilizate la producerea bunurilor economice.
9. Ştiinţa economică are ca obiectiv esenţial:

a) modalităţile folosirii proprietăţii;
b) căile şi modalităţile teoretice şi practice de maximizare a rezultatelor
cu un consum cât mai redus de resurse economice;
c) libertatea economică şi modul de manifestare a agenţilor economici;
d) studierea comportamentului oamenilor în societate;
e) comportamentul individului cu privire la folosirea resurselor
disponibile.
10. Ştiinţa economică are ca rezultat:

a) realizarea de noi bunuri economice;
b) descoperirea de noi resurse economice;
c) administrarea mai eficientă a resurselor eficiente;
d) valorificarea superioară a resurselor;
e) oferirea de soluţii şi alternative teoretice şi practice privind folosirea
resurselor disponibile.
11. Ştiinţa economică studiază:

a) tehnologiile protejării mediului înconjurător şi resursele limitate;
b) tehnologiile valorificării superioare a resurselor limitate;
c) modul de combinare şi substituire a factorilor de producţie;
d) administrarea eficientă a resurselor;
e) mecanismul de funcţionare a economiei naţionale.
23
12. Care din afirmaţiile de mai jos definesc ştiinţa economică şi rolul ei?
a) oferă agenţilor economici putere de anticipare, posibilităţi de a alege
din multitudinea de alternative;
b) permite realizarea unui model eficient de alocare şi utilizare a
resurselor limitate, în vederea satisfacerii nevoilor;
c) studiază comportamentul uman în activitatea de alocare şi utilizare a resurselor;
d) accelerează schimbul de mărfuri;
e) oferă modalităţi de decizie pentru a folosi resursele productive rare,
cu întrebuinţări alternative.
13. Analiza structurii verticale a economiei naţionale presupune

abordarea următoarelor nivele:
a) micro-, macro-, mezo- şi mondoeconomia;
b) economia agrară şi silvică;
c) economia industrială, tehnologică şi informatică;
d) economia agrară şi economia industrială.
14. Bunurile necesare satisfacerii nevoilor sociale sunt:

a) doar bunurile materiale;
b) doar serviciile;
c) bunurile libere şi bunurile economice;
d) doar bunurile libere;
e) numai bunurile create de către oameni.
15. În situaţia în care nevoile evoluează (cantitativ, calitativ şi structural)

mai rapid ca resursele economice, avem de a face cu:
a) evoluţia limitată a bunurilor economice;
b) impunerea principiului raţionalităţii;
c) producerea bunurilor economice în ritm susţinut;
d) raţionalitate şi eficienţă economică şi socială;
e) oprirea pentru moment a producţiei bunurilor economice.
16. Creşterea nevoilor oamenilor se caracterizează prin:

a) este însoţită de o creştere similară a resurselor;
b) nu este însoţită de o creştere similară a resurselor;
c) implică o utilizare raţională a resurselor limitate;
d) are loc odată cu dezvoltarea societăţii.
17. Nevoile sunt dinamice şi nelimitate, deoarece:

a) satisfacerea lor necesită noi resurse;
b) creşterea lor nu este însoţită de o creştere similară a resurselor;
c) se multiplică odată cu diversificarea mijloacelor de satisfacere a lor;
d) sunt legate de dorinţele, aşteptările, aspiraţiile tot mai variate ale oamenilor;
e) sunt legate de dezvoltarea producţiei şi a societăţii.
24
1.3.2. Teste rezolvate
1. Ştiinţa economică:
a) analizează politicile economice comune şi specifice statelor lumii;
b) oferă soluţii teoretice tuturor problemelor cu care se confruntă
economia;
c) este ştiinţa alegerilor oportune şi eficiente privitoare la raportul nevoi
sociale – resurse economice;
d) are un caracter teoretic dar şi practic, de sistem şi istoric;
e) oferă soluţii practice privind rezolvarea problemelor conflictuale.
2. Problemele deosebite cu care se confruntă economia reală sunt legate de:

a) maximizarea câştigurilor;
b) securitatea socială;
c) restrictivitatea raportului nevoi – resurse;
d) mecanismul formării preţurilor;
e) mecanismul funcţionării pieţei.
3. Rolul economiei şi utilitatea studierii ei decurg din:

a) necesitatea orientării activităţii agenţilor economici;
b) formarea unei concepţii generale despre societate;
c) cunoaşterea realităţii economice şi elaborarea unei politici economice
sănătoase;
d) studierea raportului producţie socială – mediu natural;
e) cunoaşterea raportului dintre volumul mărfurilor de pe piaţă şi volumul
masei monetare.
4. Care din următoarele constituie idei fundamentale ale doctrinei

keynesiste:
a) sprijinirea economiei de piaţă de către stat;
b) centrul de greutate a cercetării economice este macroanaliza;
c) realizarea spontană a echilibrului economic;
d) şomajul voluntar este inevitabil;
e) predicţia pentru analizele dinamice pe termen lung.
5. Ideile specifice doctrinei mercantiliste sunt:

a) intervenţia activă a statului în economie;
b) metalele preţioase reprezintă forma ideală a bogăţiei;
c) neintervenţia statului în funcţionarea economiei;
d) comerţul reprezintă principala sursă a profitului;
e) rolul deosebit al activităţilor de producere a bunurilor economice.
25
6. Sub aspect economic, alegerea celor mai bune soluţii privind
satisfacerea nevoilor sociale este cerută de:
a) caracterul predominant al bunurilor libere;
b) caracterul nelimitat al bunurilor economice;
c) existenţa risipei;
d) existenţa limitată a resurselor necesare acoperirii nevoilor sociale;
e) abundenţa posibilităţilor de satisfacere a nevoilor.
7. Desfăşurarea oricărei activităţi sociale, mai mult economice, are drept

bază:
a) interesul;
b) spiritul de aventură;
c) plăcerea de a face ceva;
d) curiozitatea;
e) interesul, obligaţia şi dorinţa de a face ceva util.
8. Care din afirmaţiile de mai jos corespund realităţii:

a) economia produce bunurile libere necesare oamenilor;
b) timpul şi spaţiul constituie resurse;
c) activităţile sociale, mai mult cele economice, sunt confruntate cu o
serie de restricţii legate de resursele necesare;
d) bunurile economice au un caracter nelimitat în raport cu nevoile;
e) relaţia om – mediu natural este nerestrictivă.
Răspunsuri:
1) c;d. 2) a;c. 3) a;c. 4) a; b; d. 5) b; d. 6) c; d. 7) e. 8) b;c.
26
CAPITOLUL II
ECONOMIA NATURALĂ, ECONOMIA DE SCHIMB

ŞI ECONOMIA DE PIAŢĂ
2.1. Proprietatea şi formele ei

În contextul acestui capitol ce abordează principalele forme de
organizare a sistemului economic, este necesar să tratăm mai întâi problematica
proprietăţii. Motivul este faptul că proprietatea, prin însăşi esenţa şi modul
manifestării ei, influenţează în mod direct modalităţile de organizare a
activităţilor economice. Indiferent de optica asupra sa (juridică, filosofică,
economică) proprietatea influenţează mai ales prin formele manifestării ei
(individuală, privată, asociativă, publică) gradul de libertate a agentului
economic în satisfacerea intereselor sale, din aceasta decurgând motivaţia de
acţiune a întreprinzătorilor, proporţiile distribuirii averii în cadrul societăţii,
modul de organizare a activităţilor economice etc. Toate acestea sunt elemente
structurale, definitorii pentru modelele organizării sistemelor economice.
În sens juridic, proprietatea presupune dreptul de a dispune şi a utiliza
un bun într-un mod absolut şi exclusiv, sub rezerva unor limite prevăzute de
legiuitor.
Concepţia filosofică – proprietatea are caracteristici nu numai
economice, ci şi sociale, vizând afirmarea personalităţii umane; relaţiile de
proprietate îi oferă individului satisfacţia de membru al societăţii şi îl
responsabilizează totodată prin ceea ce posedă, dispune şi foloseşte.
Concepţia economică abordează proprietatea prin prisma ansamblului
relaţiilor dintre oameni în legătură cu bunurile, relaţii reglate de norme istoric –
statornicite pe plan social.
Considerate în sens juridic, noţiunile de „proprietate” şi „drept de proprietate” sunt
sinonime. Literatura de specialitate subliniază trei atribute esenţiale ale dreptului de
proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Posesia este o stare de fapt care presupune stăpânirea concretă a unui bun. Posesia dă
posesorului unui bun, posibilitatea ca acesta să se comporte faţă de toate celelalte persoane ca
şi când este adevăratul titular al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.
Prin prisma abordării economice, posesia poate fi considerată drept atributul de bază
care conferă fiecărui proprietar capacitatea de a-şi atinge scopurile, adică utilizarea economică
a proprietăţii sale.
27
Folosinţa constă în facultatea pe care o are proprietarul de a utiliza bunul care îi
aparţine, în scopul satisfacerii nevoilor sale13. Din acest atribut derivă şi dreptul de uzufruct,
adică de a culege roadele utilizării proprietăţii şi de a beneficia de ele.
Dispoziţia este acel atribut al dreptului de proprietate care constă în puterea
proprietarului de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia,
precum şi de a consuma sau de a distruge lucrul ce-i aparţine.
Manifestarea practică a proprietăţii are loc prin intermediul obiectului,
subiectului şi formelor manifestării ei.
Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, în special cele economice,
deoarece intră în circuitul marfar sau, sunt măsurabile în formă bănească.14
Subiectul proprietăţii îl reprezintă individul, familiile, statul, socio –
grupurile, organizaţiile.
Formele proprietăţii sunt modalităţile concrete de manifestare a ei în
timp şi spaţiu, forme aflate în strânsă legătură cu dezvoltarea economică.
Deşi proprietatea, în evoluţia sa a îmbrăcat diverse forme, totuşi putem
sublinia ca forme de bază: • proprietatea publică şi proprietatea privată.
Există de asemenea şi forme derivate de proprietate în raport cu
modalităţile asocierii dintre deţinătorii drepturilor de proprietare. Putem astfel
vorbi despre proprietatea mixtă (o asociere public – privată) sau proprietatea
cooperatistă (o asociere între mai mulţi proprietari privaţi).
Proprietatea publică are în vedere acele drepturi de proprietate asupra
unor bunuri (resurse) care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
(comune, oraşe, municipii, judeţe). Aceste bunuri se mai numesc bunuri
domeniale şi ele pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.
Bunurile ce aparţin domeniului public sunt cele care prin natura sau
finalitatea utilizării lor sunt declarate prin lege ca aparţinând domeniului
public. Domeniul public se manifestă în general în domenii devenite de utilitate
publică sau în cele care nu prezintă interes din partea sectorului privat.
Domeniul privat al statului cuprinde toate bunurile care nu fac obiect al
proprietăţii domeniului public.
Proprietatea privată reprezintă acel drept real care conferă titularului
său posibilitatea exercitării posesiei, folosinţei şi dispoziţiei asupra oricărui bun
(cu excepţia celor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice), în
putere proprie şi în interes propriu, în limitele prevăzute de lege15.
Amplificarea proprietăţii, presupune, în primul rând realizarea sa
economică (creşterea şi diversificarea sa; • modul de distribuire în cadrul
societăţii; • lărgirea independenţei funcţionale; • creşterea puterii economice
ş.a.).
Realizarea economică a proprietăţii sub dimensiunile cantitative şi
calitative vizează în fapt: • amplificarea obiectului său; • distribuirea în cadrul
13
Popa, E., Trifa, I. – Curs de drept civil, Ed. Concordia, Arad, 2003, p.85
14
Csorba, L - Microeconomie, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2008, pag. 80
15
Popa, E., Trifa, I. – Curs de drept civil, Ed. Concordia, Arad, 2003, p.89
28
societăţii; • creşterea forţei economice a subiectului; • lărgirea autonomiei de
acţiune a sa.
La nivelul agentului economic aceasta se manifestă prin: • realizarea
economică potenţială; • realizarea economică efectivă; • realizarea economică
anticipată (prevăzută), considerându-se eficiente unele prin raportare la altele.
Realizarea efectivă a proprietăţii se concretizează în puterea (forţa)
economică a subiectului acesteia, care poate fi redată astfel:
Pea = f(Ap; Li; Inf).
unde:
Pea=puterea economică a agentului;
Ap=activele patrimoniale;
Li=lichidităţile;
Inf=informaţia.
2.2. Economia naturală şi economia de schimb

Activităţile economice, analizate în desfăşurarea lor şi raportate la
spaţiu şi timp, au îmbrăcat în decursul istoriei forme principale de desfăşurare,
respectiv: A) Economia naturală şi B) Economia de schimb, care la rândul
său s-a manifestat printr-o serie de forme particulare: • economia de piaţă; •
economia de comandă (planificată, centralizată) şi • economia mixtă.
A. Economia naturală (casnică, autarhică), corespunde etapelor
sociale în care nevoile erau puţine şi nediversificate, ea constituind acea formă
de organizare şi desfăşurare a activităţilor în care nevoile de consum sunt
satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, nefiind necesar schimbul. Ea se
caracterizează prin faptul că: • proprietarii sunt şi producători; •
produsele obţinute sunt destinate autoconsumului; • diviziunea naturală a
muncii (sex, vârstă, posibilitate de efort).16
Economia naturală a devenit insuficientă pentru satisfacerea în bune
condiţii a nevoilor, ea fiind treptat înlocuită de economia de schimb. Cu toate
acestea nu putem spune ca economia naturală a dispărut în totalitate, putând
găsi chiar şi în perioada actuală anumite elemente ale ei, însă ponderea acestora
este cu siguranţă redusă. În prezent, în condiţiile extinderii timpului liber,
există opinii favorabile extinderii economiei naturale, dar chiar dacă unele
elemente ale ei cunosc în ţările dezvoltate o oarecare revigorare, rolul
economiei casnice rămâne unul marginal.
B. Economia de schimb (de mărfuri) se manifestă în condiţiile
creşterii şi diversificării nevoilor, ea constituind sistemul organizării şi
desfăşurării activităţilor în care bunurile create sunt destinate satisfacerii
nevoilor sociale prin intermediul pieţei, îmbrăcând forma de mărfuri.
16
29
Deci, dacă în cazul economiei naturale există o legătură directă între
producător şi consumator, de cele mai multe ori aceşti identificându-se, în
cadrul economiei de schimb ei sunt separaţi, legătura dintre producătorii
specializaţi în producerea anumitor bunuri şi consumatori realizându-se prin
intermediul unui mijlocitor – piaţa17.
Procesul satisfacerii nevoilor prin intermediul schimbului a cunoscut o
evoluţie cronologică, oamenii fiind intr-o continuă căutare a unor soluţii cat
mai facile de realizare a tranzacţiilor şi mai ales a unor soluţii adaptate
cerinţelor pieţei. Într-o primă etapă a economiei de schimb, tranzacţiile se
realizau sub forma trocului, adică marfă contra marfă. Treptat, anumite mărfuri
(piei de animale sau chiar animale) care puteau fi mai uşor măsurate şi
transportate au devenit etalon de schimb, ele fiind de fapt primele forme de
bani.
Apariţia banilor a însemnat împărţirea procesului de schimb în două
etape: marfă contra ban şi ban contra marfă.
M1  B  M 2
Până în momentul actual banii au cunoscut importante prefaceri, de la
monedele din metale preţioase, la banii de hârtie, banii de cont şi banii
electronici.
La baza apariţiei, evoluţiei şi funcţionării economiei de schimb stau
două condiţii (premise): • diviziunea socială a muncii şi • autonomia
(independenţa) producătorilor.
Diviziunea socială a muncii, ca şi condiţie de bază, reprezintă
procesul obiectiv de desprindere, separare din munca socială (Ms) a
diverselor categorii de muncă (Mi) şi statornicirea lor în activităţi concrete, de
sine stătătoare, corespunzătoare nevoii sociale. La baza sa stă nevoia socială
(Ns) a cărei creştere şi diversificare determină, în fapt adâncirea diviziunii
sociale a muncii, prin apariţia de noi activităţi, domenii, ramuri,
corespunzătoare trebuinţelor nou apărute. De fapt diviziunea socială a muncii
provine din dorinţa naturală a oamenilor de a-şi satisface tot mai bine nevoile.
Prima mare diviziune socială a muncii s-a produs în perioada
descompunerii comunei primitive, prin desprinderea triburilor de păstori din
masa celorlalte triburi de agricultori. A doua mare diviziune socială a muncii a
fost reprezentată de desprinderea meşteşugarilor de agricultori, lucru ce a dus
la o importantă creştere a productivităţii muncii. A treia mare diviziune socială
a muncii a fost reprezentată de desprinderea negustorilor care se ocupau
exclusiv cu schimbul. A patra mare diviziune socială a muncii vizează
muncaintelectuală şi mai cu seamă activitatea de creaţie ştiinţifico-tehnică,
fiind caracteristică zilelor noastre.
Schematic procesul adâncirii şi diviziunii sociale a muncii poate fi
reprezentat astfel:
17
Cioarna, A – Economie vol. I, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pag. 48
30
Sursa: Cioarna, Al.; Isac, F.; Cilan, T. – Economie – Teorie şi practică I, Ed. Mirton,
Timişoara, 2007, pag. 28
unde:
Ms = resursele de muncă socială;
Ns = nevoile sociale.
În virtutea diviziunii sociale a muncii are loc specializarea agenţilor economici în
raport cu interesele lor date de avantajul relativ şi avantajul absolut.
Un agent economic dispune de avantaj relativ dacă obţine un anumit bun cu un cost
de oportunitate mai mic; costul de oportunitare fiind dat de preţuirea acordată de agentul
economic unei anume variante din mulţimea posibilă a acestora. Altfel spus, costul de
oportunitate exprimă costul renunţării la o alternativă de acţiune (şi la beneficiile potenţiale
obţinute) în favoarea alteia.
Avantajul absolut se manifestă atunci când agentul economic în cauză, raportat la alţi
agenţi economici specializaţi în acelaşi domeniu, obţine o cantitate de bunuri mai mare cu
resurse economice mai mici (are o activitate mai eficientă faţă de ceilalţi).
Autonomia producătorului, având la bază forma de proprietate
existentă, constă în dreptul acestuia de a dispune asupra activităţii sale;
libertatea economică de decizie şi acţiune (• ce să producă; • cât; • când; •
cum; • pentru cine etc.). Numai produsele unor producători de sine stătători,
independenţi unii faţă de alţii, se pot manifesta ca mărfuri (pot fi vândute).
Autonomia se bazează pe interesul agentului economic, determinat la rândul
său de forma de proprietate (manifestându-se diferit în raport cu forma de
31
proprietate dominantă). Numai în aceste condiţii autonomia, independenţa
producătorilor, care la început exista doar la nivelul comunităţilor, a început să
se manifeste şi în cadrul societăţii.
2.3. Economia de piaţă

Apariţia şi funcţionarea economiei de piaţă, ca formă actuală,
preponderentă de manifestare a economiei de schimb are la bază preocupările
teoretice şi practice de găsire a noi modalităţi organizatorice care să asigure
rezolvarea ecuaţiei tot mai restrictive: nevoi în continuă creştere şi diversificare
– resurse economice limitate.
Economia de piaţă reprezintă o formă mai evoluată a economiei de
schimb, un stadiu mai avansat de dezvoltare în cadrul căreia ansamblul
activităţilor economice (şi sociale) se desfăşoară pe baza pârghiilor
economico – financiare, reglarea lor fiind realizată de către piaţă, prin
pârghiile sale eficiente (cerere, ofertă, concurenţă, preţ ş.a.); finalitatea
socială fiind asigurarea bunăstării individuale şi sociale. O caracteristică
importantă a economiei de piaţă se referă la proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie.
Economiştii clasici au atras atenţia asupra necesităţii găsirii unor modalităţi practice
privind utilizarea resurselor economice, tot mai limitate. În acest context, forma de organizare
preconizată are la bază ideea libertăţii de acţiune a agenţilor economici corelată cu o
funcţionare liberă a pieţei. Adam Smith spunea că liberalizarea sistemului economic
funcţionează precum o „mână invizibilă” care reglează totalitatea fenomenelor şi proceselor
economice şi că indivizii, în urmărirea intereselor proprii vor determina şi realizarea intereselor
sociale generale. Pe parcurs, forma de organizare a activităţilor economice în contextul
economiei de piaţă a fost abordată nuanţat, rezultatul fiind diferite tipuri concrete ale
economiei de piaţă: • anglo-saxon (neoliberal-caracterizat prin neintervenţia statului în
economie); • vest-european - mai cu seamă francez - cu insistenţa dirijismului statului; •
paternalist de piaţă sau japonez (cu puternice elemente naţionale şi tradiţionale); • social de
piaţă (bazat pe corelarea elementelor pieţei cu armonia socială din ţară); nordic-european
(caracterizat prin cooperarea sectoarelor public şi privat mai ales în domeniul serviciilor
sociale); • orientat şi dependent de exterior (specific ţărilor slab dezvoltate).
Delimitarea lor este realizată sub o serie de aspecte privitoare la : • rolul şi locul
proprietăţii private; • rolul şi locul pieţei în cadrul mecanismului economic; • piaţa şi funcţiile
ei; • măsura intervenţiei statului în economie, ş.a. În raport cu acestea pot fi delimitate două
tipologii generale ale economiilor de piaţă:
a) Modelul neoamerican (specific SUA, Anglia, Australia, Noua Zeelandă, noile ţări
industrializate din Asia) se particularizează printr-o serie de elemente: • ponderea redusă, cu
tendinţa de diminuare a sectorului public; • rolul determinant al pieţei în circulaţia bunurilor; •
dependenţa preţurilor bunurilor economice(şi a salariilor) de condiţiile aleatorii ale pieţei; •
baza politicii economice este dată de stimularea ofertei; • implicarea redusă a statului în
economie; • fiscalitate redusă; • rolul bursei ca barometru al vieţii economico-financiare; •
rolul deosebit al întreprinderii ca centru al deciziilor economice; • un sistem de învăţământ
elitist ce tinde să funcţioneze după regulile pieţei, ş.a.
32
b) Modelul renan (având nucleul în sistemul economiei de piaţă din Germania,
Austria, Elveţia, Olanda, Japonia, ţările nordice) se caracterizează prin: • o politică economică
ce încurajează economisirea şi redistribuirea veniturilor; • caracterul prelevant al fiscalităţii
directe; • articularea directă şi puternică a sistemului bancar cu firmele; • redistribuirea
interzonală a veniturilor; • interesele de cogestiune dintre bănci, acţionariate şi întreprinderi; •
un sistem de învăţământ egalitar, asigurând o bună formare a nivelurilor profesionale
intermediare; • o mişcare sindicală puternică ; • preponderenţa clasei mijlocii; • echitate
socială; • grad ridicat de securitate socială, etc.
Condiţiile necesare funcţionării economiei de piaţă pot fi sintetizate în
următoarele: • preponderenţa proprietăţii private armonios manifestate cu
celelalte forme de proprietate; • rolul pieţei ca element de reglare economică
(socială); • pluralismul economic (ca proprietate, forme de coordonare;
subordonare; pârghii economico-financiare, ş.a.); • segmentarea pieţei (în
raport cu obiectele schimbului; • cadru legislativ adecvat şi stimulatoriu; •
implicarea statului (doar prin pârghii economice) astfel ca să stimuleze
funcţionarea economiei.
Aşadar economia de piaţă contemporană nu corespunde modelului
„laissez – faire”, cel care a pus bazele teoretice ale acestui sistem de
organizare, deoarece evoluţiile din secolul trecut au demonstrat ca deşi piaţa
are capacitatea de reglare a activităţilor, trebuie să existe anumite elemente
coordonate de către autorităţile publice.
Elementele structurale ale sistemului ideal de economie cu piaţă
concurenţială sunt:
 agenţii economici (menaje, întreprinderi, instituţii), independenţi
juridic şi egali în faţa legii, îşi exercită liber atributele dreptului de
proprietate asupra bunurilor economice de care dispun;
 proprietatea privată, un drept sacru şi inviolabil, subiecţii acestuia
având deplina libertate de a se angaja în acţiuni economice legale, pe care le
consideră oportune în conformitate cu interesul propriu;
 relaţiile economice dintre operatorii economici îmbracă forma
tranzacţiilor bilaterale de piaţă, libere şi directe;
 existenţa unui sistem generalizat de pieţe interdependente;
 toţi agenţii economici şi toate categoriile de pieţe se află într-un
sistem de concurenţă liberă;
 formarea liberă a preţului pe toate pieţele şi la toate categoriile de
bunuri economice;
 este exclusă intervenţia administrativă în viaţa unităţilor economice
din parte statului şi a altor centre de presiune(monopoluri, sindicate);
 statul este prezent în viaţa economică în măsura în care este un agent
economic ca oricare altul.
În viaţa reală, acest model teoretic de organizare a economiei de piaţă
nu funcţionează în formă pură. Principalele trăsături ale sistemului real
(funcţional) de economie cu piaţă concurenţială sunt:
33
 pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul
cărora ponderea principală o deţine cea privată;
 economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa
alegerilor individuale, a căror conexiune se realizează pe baza pieţei, cadrului
legislativ şi a pârghiilor economico-financiare;
 interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza
activităţii economice, impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru
vânzător şi a utilităţii pentru cumpărător;
 piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii
economice;
 pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi
investiţii, forţă de muncă, titluri, valute), preţurile se formează liber, prin
negocieri între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale
statului şi fără practici monopoliste;
 concurenţa loială, conformă reglementărilor legale, pe toate
categoriile de pieţe, îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători,
înlăturându-i pe cei slabi, inadaptabili;
 existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat,
care îşi asumă reglarea operativă a masei monetare şi orientarea acţiunilor
celorlalţi agenţi economici, furnizându-le servicii şi informaţii necesare
adoptării deciziilor;
 o structură tehnico-economică modernă, care reprezintă componenta
esenţială a unei înalte eficienţe economice;
 statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei,
completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi
pârghiile economico-financiare;
 acţiunile agenţilor economici, firme şi familii, au la bază unele
mentalităţi, atitudini şi comportamente specifice: prevederea, iniţiativa,
responsabilitatea, asumarea riscului, spiritul de competiţie, inhibarea
atitudinii paternaliste din partea statului sau a colectivităţii.
Economiile care au funcţionat o perioadă mai îndelungată pe
coordonatele sistemului de piaţă au evidenţiat, prin rezultatele obţinute,
viabilitatea acestui sistem, virtuţile potenţiale, dar mai ales valenţele practice
ale acestuia:
 modul specific de alocare a resurselor, libera iniţiativă şi concurenţa
de pe toate pieţele sunt factori interni pentru creşterea eficienţei economice;
 având ca fundament proprietatea particulară şi prioritatea
interesului personal, sunt create premise favorabile pentru stimularea inovaţiei
individuale şi asumarea riscului ca principală sursă de progres;
 sistemul este mobil, adaptabil la schimbări, reacţionează operativ la
anomaliile endogene şi exogene care se unesc;
34
 proprietatea particulară, concurenţa şi preţurile libere determină un
comportament economic hedonist, în care agenţii economici se raportează în
permanenţă la relaţia costuri-beneficii.
Funcţionarea sistemului economic este de aşa natură încât îi elimină
operativ pe cei ineficienţi, prevenind situaţiile de folosire iraţională a
resurselor. Cu toate acestea, economia de piaţă de tip capitalist nu este un
sistem perfect de utilizare a resurselor şi de satisfacere a nevoilor.El există prin
acţiunile oamenilor, iar ceea ce aceştia întreprind are şi imperfecţiuni şi
neajunsuri şi se soldează cu eşecuri. În acest context, amintim:
 inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoţitorii săi;
 se produce o tendinţă de concentrare anormală a puterii economice
într-un număr redus de întreprinderi şi centre economice;
 nu realizează un echilibru acceptabil între eficienţa economică şi
echitatea socială, protecţia socială şi corecta funcţionare a pieţei;
 amploarea dedicată birocraţiei politice şi administrative.
2.4. Economia de comandă

Găsirea unor soluţii de rezolvare a problemelor cu care se confruntă
economiiel de piaţă a generat apariţia în secolul trecut a unui al sistem de
organizare a economiei de schimb şi anume economia de comandă.
Economia de comandă are astfel la bază reacţia ideologică asupra
disfuncţionalităţilor economiei de piaţă. Ea se caracterizează prin •
coordonarea tuturor activităţilor sociale, în mod unitar, centralizat pe baza
instrumentului principal – planul naţional unic de dezvoltare economico –
socială.; • în cadrul său, dominantă (aproape atotcuprinzătoare) este
proprietatea socială (a statului); • autonomia agenţilor economici este extrem
de limitată, ea manifestându-se în limitele planului naţional.
Sistemul de comandă, bazat pe proprietatea publică generalizată ar
trebui să genereze realizarea intereselor individuale prin prisma intereselor
generale şi colective.
Se pare că experienţa practică a dovedit că economiile de comandă au şi
au avut în general o mai redusă capacitate de a satisface nevoile individuale şi
sociale, prin urmare raportul „cost/beneficii” recomandă în acest caz
economiile de piaţă ca formă de organizare a sistemului economic.
2.5. Economia mixtă

Nicio societate modernă nu se încadrează perfect într-una din cele două
categorii anterior menţionate. Mai degrabă s-ar putea spune că toate societăţile
35
au la bază economia mixtă, cu elemente preluate atât de la economia de piaţă,
cât şi de la economia de comandă18.
Economia mixtă reprezintă un concept mai nou, baza sa fiind
nefuncţionarea „pură” nici a economiei de piaţă, nici a celei de comandă,
ambele folosind instrumente aparţinătoare celeilalte. Astfel, deşi în cadrul său
dominantă este proprietatea privată, rolul de instrument (pârghie) a pieţei este
dublat de programarea (planificarea) minuţioasă a activităţii, intervenţia
statului în economie fiind şi ea prezentă în mod consistent.
Sublinierea particularităţilor celor trei forme de manifestare a
economiei de schimb rezultă din următoarea schemă, care ia în considerare trei
parametri (proprietate, piaţă şi preţuri):
Manifestarea concretă a economiei de schimb şi mai mult de piaţă are

loc prin intermediul relaţiilor economice, materializate prin prisma fluxurilor
economice şi circuitului economic.
Fluxurile economice sintetizează legăturile dintre agenţii economici;
ele reflectând şi proporţiile economice din cadrul sistemului economic.
Fluxurile economice pot fi privite atât sub aspectul naturii, cât şi a sensului
desfăşurării lor.
În raport cu natura lor deosebim fluxuri reale (fizice, materiale) şi
fluxuri monetare (financiare).
Funcţie de sensul derulării distingem fluxurile bilaterale (cele mai
numeroase) şi cele unilaterale.
18
Samuelson, P., Nordhaus, W – Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pag. 26
36
Circuitul economic cuprinde ansamblul fluxurilor economice, în
interdependenţa lor. Privite sub aspectul sferei de cuprindere deosebim: ●
circuit economic naţional (dintre agenţii economici dintr-o ţară); ● circuit
economic internaţional (dintre agenţii economici din ţări diferite) şi ● circuit
economic mondial (dintre agenţii economici dintr-o ţară şi organismele
internaţionale: F.M.I., Banca Mondială ş.a.).
Cunoaşterea fiecărei componente a circuitului economic prezintă
importanţă datorită implicaţiilor asupra proceselor de ansamblu ale reproducţiei
sociale.
2.6. Teste
1. Subiecţi ai proprietăţii sunt:

a) firmele producătoare;
b) comercianţii;
c) doar persoanele fizice;
d) agenţii economici, indiferent de natura lor.
2. În condiţiile economiei de piaţă viabilitatea formelor de proprietate se

verifică prin:
a) concurenţă;
b) eficienţă şi rentabilitate;
c) volumul activităţilor economice;
d) volumul, structura şi calitatea capitalului.
3. Preţuirea pe care un agent economic o acordă şanselor când renunţă la

o alegere este:
a) costul de oportunitate;
b) avantajul economic relativ;
c) avantajul economic absolut;
d) concurenţa.
4. Într-o economie de piaţă guvernul poate:

a) controla calitatea bunurilor economice;
b) limita imigraţia;
c) fixa nivelul producţiei;
d) stabili norme de combatere a poluării.
5. Într-o economie de piaţă rolul esenţial în alocarea resurselor limitate pe

diverse activităţi revine:
37
a) producătorilor;
b) guvernului;
c) planificării;
d) mecanismului preţurilor;
e) managerilor.
6. În cadrul economiei de piaţă se constată:

a) dominantă este proprietatea publică;
b) contribuţia majoră a sectorului privat în PIB;
c) dirijarea resurselor de către guvern;
d) preţuri de monopol la majoritatea bunurilor economice.
7. Într-un sistem economic bazat pe economia de piaţă care din scopurile

finale ale producţiei nu este corect?
a) ocuparea forţei de muncă;
b) reducerea diferenţelor dintre venituri;
c) maximizarea profitului;
d) satisfacerea nevoilor de investiţii;
e) satisfacerea nevoilor de consum ale populaţiei.
8. I se impută sistemului real al economiei de piaţă:

a) eficienţa economică ridicată;
b) sărăcia;
c) şomajul;
d) mobilitatea şi adaptabilitatea sistemului economic.
9. După natura lor fluxurile sunt:

a) materiale şi servicii;
b) reale şi monetare;
c) interne şi internaţionale;
d) relaţii între oameni indiferent de natura acestora;
10. Economia centralizată se caracterizează prin:

a) dominaţia proprietăţii private;
b) reglarea economică prin intermediul pieţei;
c) reglarea întregii vieţi economico-sociale prin intermediul planificării;
d) inexistenţa poluării.
11. Proprietatea se prezintă întotdeauna sub forma:

a) prodfactorilor;
b) satisfactorilor;
c) agenţilor economici;
d) unităţii a două elemente
38
e) prodfactorilor şi satisfactorilor.
12. Care dintre afirmaţiile de mai jos caracterizează pluralismul formelor

de proprietate, în condiţiile economiei de piaţă:
a) proprietatea în industrie, agricultură, transport, comerţ;
b) coexistenţa mai multor forme de proprietate;
c) dreptul democratic de liberă alegere din partea oamenilor;
d) interdependenţa şi competiţia formelor de proprietate;
e) caracterul marfar sau nemarfar al bunurilor care fac obiectul
proprietăţii;
f) persoanele individuale îşi urmăresc propriile interese şi îşi ajustează
individual comportamentul.
13. Delimitarea tipurilor de economie de piaţă se face în raport de:

a) nivelul P.I.B.;
b) curentul de gândire economică ce stă la baza politicii economice;
c) rolul şi funcţiile pieţei;
d) modul în care statul intervine în economie;
e) forma de guvernare.
14. Obiectul tranzacţiilor economice îl constituie:

a) bunurile corporale;
b) bunurile necorporale;
c) serviciile factorilor de producţie;
d) banii (moneda);
e) toate.
15. Circulaţia bunurilor economice, disponibilităţilor băneşti şi altor

valori între agenţii economici rezidenţi într-o ţară reprezintă:
a) relaţii de aprovizionare;
b) fluxuri economice;
c) operaţii de cumpărare;
d) expresia informaţiilor deţinute de ei;
e) reţeaua relaţiilor personale dintre ei.
16. Intervenţia statului în economia modernă:

a) scade eficienţa acesteia;
b) împiedică realizarea echilibrului în această economie;
c) creşte eficienţa acesteia;
d) are efecte negative asupra echilibrului acestei economii;
e) este o conduită rar aplicată.
17. Intervenţia statului în economia de piaţă reprezintă:

39
a) o trăsătură specifică economiei de piaţă;
b) o necesitate pentru economia de piaţă;
c) o cale de corectare a dezechilibrelor de pe diferite pieţe;
d) un rezultat al predominanţei proprietăţii private şi liberei iniţiative.
18. Procesul tranziţiei economiei româneşti spre economia de piaţă,

impune cu necesitate:
a) restructurarea proprietăţii;
b) lichidarea intervenţiei statului în economie;
c) înlăturarea inflaţiei şi şomajului;
d) implementarea unui management centralizat la nivel macroeconomic.
19. Într-o economie de piaţă este normal să existe:

a) doar proprietate publică;
b) doar proprietate privată;
c) doar proprietate cooperatistă;
d) un pluralism de forme de proprietate.
20. Este specifică unei economii de piaţă:

a) producţia de bunuri destinate schimbului;
b) producţia de servicii cu caracter social;
c) monopolul;
d) preţul, ca expresie a condiţiilor de formare a ofertei şi de realizare a
cererii;
e) existenţa fluxurilor economice.
21. Diviziunea muncii nu generează:

a) raporturi de interese între agenţii economici;
b) creşterea eficienţei economice;
c) adâncirea specializării;
d) independenţa producătorilor.
22. Economiile moderne sunt:

a) economii de schimb;
b) economii de piaţă;
c) economii naturale;
d) toate răspunsurile sunt corecte.
23. Arătaţi care din elementele de mai jos sunt trăsături ale unei economii
moderne:
a) nu are inflaţie;
b) furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii;
c) nu este poluată;
40
d) este o economie centralizat-planificată;
e) este o economie de piaţă;
f) nu are pierderi şi falimente;
g) are o eficienţă ridicată;
h) există o intervenţie a statului;
i) nu există săraci.
24. Care dintre caracteristicile de mai jos sunt proprii economiei de piaţă:
a) ajustarea comportamentului agenţilor economici în funcţie de propriile
lor interese;
b) raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în
producerea bunurilor;
c) relaţiile de schimb se află într-un sistem de concurenţă;
d) preţurile sunt libere;
e) vânzarea şi cumpărarea mărfurilor se face prin intermediul banilor;
f) folosirea creditului în finanţarea activităţii economice.
25. Termenul de „economie condusă de la centru” se identifică cu:

a) economia de piaţă;
b) economia naturală;
c) economia centralizată;
d) economia planificată;
e) economia descentralizată;
f) economia socialistă.
26. Termenul de „economie modernă” este sinonim cu:

a) economia socialistă;
b) monarhia;
c) economia de piaţă dezvoltată;
d) economia casnică.
1. Obiectul dreptului de proprietate îl constituie:

a) proprietatea publică;
b) proprietatea privată;
c) satisfacerea nevoilor sociale;
d) bunurile, în special cele economice;
e) combinarea factorilor de producţie.
2. Într-o economie de schimb, baza cooperării între agenţii economici şi

a progresului economic o constituie:
a) proprietatea privată;
41
b) autonomia şi independenţa agenţilor economici;
c) proprietatea publică;
d) maximzarea profitului;
e) specializarea agenţilor economici în virtutea diviziunii sociale a
muncii.
3. Autonomia cea mai largă a agenţilor economici se realizează în

condiţiile:
a) liberei concurenţe şi a proprietăţii private;
b) proprietăţii private şi proprietăţii publice;
c) concurenţei limitate;
d) proprietăţii publice;
e) proprietăţii mixte.
4. La baza autonomiei producătorilor stă:

a) diviziunea sociala a muncii;
b) forma de proprietate;
c) specializarea;
d) schimbul;
e) autoconsumul.
5. În cadrul economiei de piaţă se constată:

a) predominanţa proprietăţii publice;
b) preţuri de monopol pentru majoritatea bunurilor economice;
c) dirijarea resurselor economice în mod centralizat;
d) contribuţia majoră la crearea P.I.B a sectorului privat;
e) centralizarea excesivă a deciziilor economice.
6. În economia naturală:
a) fiecare producător creează o gamă largă de bunuri;
b) nivelul eficienţei economice este ridicat;
c) de obicei producătorul se identifică cu consumatorul;
d) nivelul vieţii este foarte ridicat;
e) produsele obţinute sunt destinate schimbului.
7. Elementul structural esenţial al economiei de piaţă îl constituie:

a) agenţii economici;
b) cererea şi oferta;
c) concurenţa;
d) piaţa;
e) pârghiile economico-financiare.
42
8. Printre particularităţile ce domină economia modernă de piaţă se pot
sublinia:
a) pluralismul formelor de proprietate;
b) dominaţia proprietăţii publice;
c) dominaţia proprietăţii private;
d) dominaţia proprietăţii publice în raport cu cea privată;
e) orice, dar nu proprietatea privată.
9. Într-o economie de piaţă modernă :

a) creşte nivelul de trai al populaţiei în mod permanent;
b) salariile scad constant;
c) salariile cresc permanent;
d) inflaţia se află în mod permanent controlată;
e) condiţiile se raportează la cele ale pieţei.
Răspunsuri: 1. d; 2. d; 3. a; 4. b; 5. d; 6. c; 7. d; 8. c; 9. e.
43
44
CAPITOLUL III
MECANISMUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ
3.1. Mecanismul economic şi activitatea economică –

viziune generală
Noţiunea de mecanism este legată prioritar de ştiinţele tehnice, în primul rând de

mecanică. Etimologic, termenul provine din limba greacă, de la „mekhane” care semnifică
maşină, maşinărie. Cu timpul acesta a fost extins şi folosit în numeroase domenii, cum ar fi şi
cel economic.
În sensul cel mai larg, mecanismul reflectă o combinaţie de piese şi organe aşezate
într-o ordine bine determinată, în vederea obţinerii cât mai rapide a unui rezultat.
Mecanismul economic reprezintă un sistem sau un subsistem de
elemente şi pârghii, cu roluri şi funcţii specifice, angrenate între ele, care
produc şi transmit mişcarea economică. El trebuie privit şi analizat din prisma
elementelor sale, a legăturilor dintre acestea şi a modului de funcţionare a
părţilor componente, dar şi a întregului ansamblu.
Având în vedere complexitatea sistemului economic şi funcţiile sale, în
economie acţionează mai multe mecanisme parţiale sau submecanisme care, în
totalitatea interdependenţei lor formează mecanismul economic de ansamblu.
Un element al acestui uriaş angrenaj este mecanismul economiei de piaţă,
care este alcătuit din ansamblul mijloacelor şi metodelor de antrenare a
resurselor economice, a pârghiilor de susţinere a acestora prin intermediul şi cu
ajutorul cărora economia naţională în ansamblu, dar şi prin subsistemele ei,
sunt puse în mişcare pe baza raţionalităţii sociale şi a eficienţei maxime.
Mecanismul economiei de piaţă poate fi evidenţiat prin prisma
trăsăturilor sale, respectiv:19
● este un mecanism liber, de piaţă, concurenţial, bazat pe proprietatea
privată;
● libera iniţiativă este cea care stimulează interesele fiecărui agent
economic;
● echilibrul producţie-consum şi cerere-ofertă sunt create şi menţinute
prin intermediul pieţei.
Înţelegerea funcţionării acestui mecanism presupune perceperea lui ca
un sistem integrat, complex şi dinamic, având un număr ridicat de elemente
componente, dar şi modalităţi specifice de reglare şi autoreglare. O
subdiviziune a acestui mecanism este activitatea economică care, odată cu
dezvoltarea societăţii, a devenit tot mai complexă, diversificându-se şi
multiplicându-şi formele concrete de manifestare. Polii activităţii economice
19
Cioarna, A - Economie, volum I, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pag. 66
45
sunt consumul şi producţia – consumul dă sens activităţii economice, iar
producţia este mijlocul de realizare al scopului. Între cei doi poli se dezvoltă
numeroase alte activităţi care se extind sau se restrâng în funcţie de condiţiile
de loc şi de timp, de posibilităţile practice de existenţă a lor.
Într-o apreciere foarte generală, activitatea economică reprezintă un
ansamblu de fapte, acţiuni şi acte (comportamente) ale agenţilor economici, în
vederea obţinerii şi utilizării bunurilor economice necesare existenţei umane,
indivizilor şi societăţii.
Rezultatul oricărei activităţi economice este obţinerea bunurilor şi
serviciilor necesare satisfacerii trebuinţelor umane. Odată obţinute acestea, ele
trebuie să ajungă pe piaţă, unde vor fi oferite la preţuri variabile,
consumatorilor finali. Cei care oferă aceste bunuri şi servicii sunt agenţii
economici – producători sau intermediari – care produc şi comercializează
bunurile economice şi serviciile, spre a satisface cererea pieţei. Scopul final al
activităţii economice trebuie să fie nu câştigul material, profitul pe care în mod
firesc îl urmăreşte fiecare agent economic, ci satisfacerea nevoilor
consumatorilor prin produse şi servicii de calitate, care să nu prejudicieze
sănătatea şi securitatea consumatorilor. Cei doi poli ai mecanismului economic
sunt: agenţii economici şi consumatorii, ambii confruntându-se pe piaţă.
3.2. Piaţa – element vital al economiei concurenţiale

3.2.1. Generalităţi privind piaţa. Tipologia pieţei
Un element important al mecanismului de funcţionare al economiei de

piaţă este chiar piaţa, care influenţează într-o proporţie însemnată deciziile şi
comportamentul atât al agenţilor economici, cât şi al consumatorilor.
Piaţa este privită de mulţi economişti drept un mecanism complex, care
cuprinde un sistem sau o reţea de relaţii de vânzare-cumpărare de bunuri şi
servicii între părţile contractante, care, pe de o parte sunt unite prin legături de
afaceri, iar pe de altă parte, se află în concurenţă. Acest mecanism este numit în
accepţiunea clasică „mâna invizibilă”, care reglementează întreaga activitate
economică.
În literatura economică, piaţa cunoaşte mai mult definiţii, însă nici una
nu a fost unanim acceptată.
Piaţa apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii prin care
vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre
ceea ce au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun, pentru ca
tranzacţiile dintre ei să se încheie.20
De regulă, în accepţiunea cea mai frecventă, piaţa este un sistem sau o
reţea complexă de relaţii de vânzare-cumpărare între părţile contractante, dar şi
20
Didier, M – Economie: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
46
locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima
fiind o formă de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de piaţă, iar a
doua exprimă nevoile şi trebuinţele solvabile, însoţite de capacitatea şi
posibilitatea financiară şi materială a oamenilor, de a cumpăra mărfurile
oferite.
Cu alte cuvinte, piaţa desemnează locul unde cumpărătorii şi vânzătorii
intră în relaţii de afaceri, cu scopul obţinerii anumitor beneficii: vânzătorii să-şi
vândă produsele şi să încaseze un profit, iar cumpărătorii să achiziţioneze
produsele de care au nevoie. Participanţii la piaţă urmăresc fiecare atingerea
propriilor interese, fiind legaţi prin mecanismul pieţei într-o solidaritate
funcţională.
Care este importanţa pieţei?
Ea derivă din funcţiile pe care le îndeplineşte în economie, respectiv:
a) realizează legătura dintre producţie şi consum;
b) oferă un set de pârghii economice – preţurile, profitul, concurenţa etc
– necesare autoreglării mecanismului economic;
c) asigură echilibrul pe termen lung între ofertă şi cerere.
Putem spune că piaţa apare ca o instituţie care trebuie să asigure:
funcţia de producţie (de alocare şi utilizare a resurselor) şi funcţia de
consum, dar şi echilibrul economic pe termen lung, adică echilibrul între
cerere şi ofertă.
Pentru ca piaţa să îndeplinească un asemenea rol, sunt necesare
următoarele condiţii: 21
● existenţa libertăţii depline de decizie a agenţilor economici, a
autonomiei agenţilor economici, autonomie ce trebuie privită prin cele trei
laturi ale ei: autonomia decizională, autonomia organizării şi conducerii
activităţii economice şi autonomia în ceea ce priveşte modul de valorificare a
rezultatelor activităţii economice. Fundamentul autonomiei - indiferent de tipul
ei - este proprietatea privată, întrucât ea generează iniţiativa privată şi dă
naştere concurenţei dintre agenţii economici;
● intervenţia reglementărilor economice ale statului să fie
minimizate, iar reglementarea economiei de către stat să se facă cu ajutorul
pârghiilor economice ale pieţei: preţurile, nivelul salariilor, rata dobânzii,
schimburile economice reale. Acestea îşi găsesc expresia în acţiunile indirecte
asupra activităţii economice, prin bugetul de stat, impozite, taxe, tarife,
emisiuni monetare etc. Nu trebuie uitat faptul că, statul este principalul mijloc
prin care sunt aplicate normele conform cărora funcţionează piaţa;
● piaţa este reglatorul principal al producţiei, repartiţiei, schimbului
şi consumului. Pe piaţă se stabilesc preţurile bunurilor şi serviciilor, dobânzile,
cantităţile din fiecare bun economic care se cer şi trebuie produse. Ea oferă
informaţii rapide tuturor agenţilor economic participanţi.
21
47
Economia de schimb, în cadrul căreia piaţa are un rol hotărâtor în
alocarea şi utilizarea resurselor, ca şi în gestionarea şi reglarea economiei
naţionale, presupune existenţa şi funcţionarea simultană a mai multor tipuri de
piaţă. Ea poate fi analizată sub următoarele aspecte:
A. În funcţie de natura pieţei:
a) piaţa satisfactorilor, este piaţa bunurilor de consum;
b) piaţa prodfactorilor, este piaţa bunurilor pentru producţie.
B. În funcţie de natura sau forma bunurilor ce fac obiectul
schimbului:
a) piaţă omogenă, cu bunuri uniforme;
b) piaţă eterogenă, cu bunuri diferenţiate.
C. În funcţie de natura subiecţilor participanţi:
a) piaţa vânzătorului;
b) piaţa cumpărătorului.
Pe piaţa cumpărătorului, oferta de bunuri este mai mare decât cererea.
Aceasta este piaţa abundenţei. Pe piaţa vânzătorului, cererea de produse este
mai mare decât oferta, iar preţul este impus de cel care vinde.
D. În funcţie de puterea economică a participanţilor:
a) piaţa caracterizată prin atomicitate, când există un număr ridicat
de vânzători şi cumpărători;
b) piaţă caracterizată prin molecularitate, când numărul
participanţilor este redus.
E. În raport cu timpul în care se transferă obiectul destinat
schimbului, distingem:
a) piaţă la termen;
b) piaţă la vedere.
F. În funcţie de sfera de extindere:
a) piaţa locală;
b) piaţa regională;
c) piaţa naţională;
d) piaţă internaţională;
e) piaţă mondială.
Criteriile de clasificare ale pieţei sunt mult mai numeroase. Indiferent
de acestea, ele se influenţează şi determină reciproc, schimbările din cadrul
uneia afectând evoluţia celorlalte.
Dacă analizăm piaţa din prisma elementelor sale componente, ea ne
apare ca un sistem de piaţă, adică este formată din mai multe segmente, între
care există relaţii de intercondiţionare. Putem distinge următoarele segmente de
piaţă:
a) piaţa bunurilor şi serviciilor (piaţa mărfurilor), este o piaţă atât a
bunurilor de consum personal (satisfactori), cât şi a bunurilor de consum
industrial (prodfactori), sau chiar o piaţă a serviciilor de orice fel necesare
populaţiei, pentru a fi consumate în mod individual;
48
b) piaţa factorilor de producţie, formată la rândul ei din piaţa resurselor
naturale (pământul), piaţa capitalului, piaţa titlurilor de valoare, piaţa muncii
etc.
c) piaţa monetară, piaţa financiară etc.
Acestea sunt constituite la rândul lor din alte pieţe. Astfel, piaţa
bunurilor şi serviciilor cuprinde tot atâtea pieţe sectoriale ce corespund
bunurilor şi serviciilor produse sau cumpărate în societate.
În literatura de specialitate se precizează faptul că, piaţa se poate simboliza prin
formele ei concrete, cum ar fi: hale publice, târguri, magazine, supermaketuri, agenţi
specializaţi (bursa). Nu trebuie să uităm că piaţa este locul de pornire şi derulare a afacerilor.
Înfiinţarea unei afaceri înseamnă apariţia unei noi entităţi, care va trebui concepută, organizată
şi condusă astfel încât să poată activa şi rezista singură, alături de celelalte organizaţii sau
societăţi existente. Pentru ca afacerea să fie profitabilă, este nevoie în primul rând de o piaţă
stabilă, caracterizată printr-o conjunctură economică echilibrată, sigură. Piaţa este cea care
arată dacă afacerea în cauză este eficientă sau nu, deoarece poate da naştere unor bariere de
intrare în afacere, unor idei noi neverificate încă sau poate fi o piaţă puternic concurenţială. În
aceste condiţii, ce şanse are noua afacere?
Iată cum, piaţa este oglinda activităţii agenţilor economici, deoarece
arată cât de eficienţi sunt aceştia în activităţile pe care le desfăşoară.
Am subliniat anterior că, piaţa este locul de întâlnire al vânzătorilor şi
cumpărătorilor, al cererii cu oferta. Din această cauză, nu putem să o analizăm
fără a lua în considerare cele două laturi care negociază afacerile pe piaţă, şi
anume, cererea şi oferta, respectiv legitatea care le guvernează.
3.2.2. Legea cererii şi a ofertei
În economiile planificate, unde deciziile se luau la nivel de stat şi guvern, cantitatea de

bunuri şi servicii care erau vândute, precum şi preţurile acestora, erau stabilite în mod subiectiv
de către aparatul central birocratic. În economiile de piaţă, preţurile, cantitatea de bunuri şi
servicii oferite pe piaţă, nu mai sunt stabilite de către autoritatea centrală, ci sunt rezultatul
jocului liber al pieţei, al corelării nevoilor consumatorilor cu oferta producătorilor şi
intermediarilor, dar şi al concurenţei dintre producători sau, dintre consumatori. În aceste
condiţii, alături de legea concurenţei, cererea şi oferta constituie elemente vitale ale
mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă. Cele două laturi ale pieţei sunt analizate în
corelaţie, deoarece sunt expresii sintetice ale aceleaşi realităţi: „Cele două mâini care se întind,
una ca să dea, cealaltă ca să primească.”22
Cererea şi oferta, confruntările dintre acestea care influenţează şi formarea preţurilor,
dinamica acestora, exprimă o situaţie a pieţei, adică, raritatea sau abundenţa factorilor de
producţie, a mărfurilor şi serviciilor. Raritatea şi abundenţa mai sus amintită este semnalată
prin preţ şi evoluţia lui. În studierea cererii şi ofertei trebuie avut în vedere faptul că ele se
exercită într-un anumit cadru economic şi social – piaţa – aflându-se sub impactul factorilor
economici, sociali, psihologici.
Raportul dintre cerere şi ofertă are un caracter obiectiv, fiind reflectat
de legea cererii şi a ofertei, care exprimă faptul că, într-o economie
concurenţială, când toate celelalte condiţii rămân constante, cererea pentru un
22
49
anumit produs creşte pe măsură ce preţul acestuia scade şi oferta creşte pe
măsură ce preţul creşte. Preţurile şi cantităţile la care bunurile economice se
vând şi se cumpără tind să fie determinate de punctul în care cererea şi oferta
sunt egale.
Din această tendinţă deducem că, într-o economie de piaţă, preţul
variază în raport direct proporţional cu oferta şi în raport invers proporţional cu
cererea. Această relaţie oglindeşte conţinutul legii cererii şi ofertei. La rândul
său, raportul dintre cerere şi ofertă este influenţat de variaţiile preţului, în
sensul că o creştere a preţului duce la creştere ofertei şi scăderea cererii, şi
invers, în situaţia scăderii preţului.
Într-o economie de piaţă, acţiunea legii cererii şi ofertei este o problemă
esenţială, deoarece piaţa, fără rolul adecvat al acţiunii acestei legi, nu este o
piaţă efectivă. Având în vedere corelaţia dintre cerere şi ofertă (cererea fiind de
partea consumatorilor, iar oferta de cea a producătorilor), o cerinţă esenţială a
acestei legi este ca oferta să răspundă întocmai, cantitativ, calitativ şi structural,
cererii. În analiza acţiunii cererii şi ofertei nu trebuie uitat că, ele se exercită
într-un anumit cadru instituţional şi social, aflându-se sub impactul unor factori
economici, psihologici şi sociali, deoarece fiecare agent economic caută să-şi
satisfacă nevoile proprii, la maximum, cu cheltuieli cât mai mici.
3.2.2.1. Cererea
Fiecare consumator, pentru a obţine bunurile şi serviciile de care are

nevoie, alocă o parte din veniturile băneşti pentru a achiziţiona aceste produse,
ceea ce se reflectă în structura cheltuielilor de consum. Preferinţele personale
ale consumatorilor sunt concretizate pe piaţă, sub forma cererii.
În literatura economică, cererea este privită şi definită în mai multe moduri, pornindu-
se de la sensul său general, care semnifică o solicitare, rugăminte, pretenţie, revendicare etc.
Unii autori interpretează cererea din perspectiva cantităţii de bunuri necesare
satisfacerii trebuinţelor producţiei (prodfactori) şi consumului (satisfactori). Alţi autori
interpretează cererea prin ansamblul relaţiilor statornicite cu privire la forma de manifestare a
trebuinţei sociale.
Adam Smith o delimitează în cerere absolută (din prisma dorinţei totale) a individului
şi în cerere efectivă (cererea acelor indivizi dispuşi să plătească preţul natural al mărfii).
Această concepţie se apropie foarte mult de cererea potenţială şi reală, de cererea solvabilă şi
insolvabilă.
Alfred Marshall face un pas înainte faţă de Smith, legând cererea de ofertă. El sublinia
că cererea devine efectivă numai atunci când preţul pe care cumpărătorul este dispus să-l
plătească pentru bunul în cauză atinge nivelul la care vânzătorii sunt de acord să vândă.
Indiferent de concepţiile cu privire la conţinutul cererii, ea este privită
concomitent atât sub aspectul obiectului (marfa), cât şi al subiecţilor
(consumatori, cumpărători).
Cererea reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care agenţii
economici şi indivizii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ, într-o
perioadă determinată de timp.
50
Cererea poate fi privită individual, ca cerere pentru un anumit produs,
sau ca cerere pentru un serviciu anume, şi, de ce nu, ca cerere pentru o anumită
ramură a industriei, pentru o firmă, respectiv pentru produsele ei.
Uneori, două mărfuri pot fi astfel legate încât cererea pentru una dintre
ele afectează cererea pentru cealaltă. Ele pot fi în cerere asociată, când unul
dintre produse îl completează pe celălalt în consum (de exemplu, cererea
pentru autoturisme determină cererea pentru combustibili). Uneori, natura
asociată a cererii determină o cerere derivată, unul dintre produse fiind un
produs dominant, cererea pentru el determinând cererea pentru un al doilea
produs (de exemplu, cererea de pâine determină cererea pentru făină).
Un caz special de cerere derivată este cererea pentru factori de
producţie, care derivă din cererea pentru utilităţi. Dacă întreprinzătorii doresc
să producă, ei trebuie să dispună de pământ, forţă de muncă, capital, abilităţi
manageriale etc.
Uneori, un produs este un substituent pentru un altul, iar mărirea cererii
pentru unul va genera o reducere a cererii pentru celălalt (cererea pentru
bunuri substituibile). Substituirea are loc numai atunci când calităţile
substituentului sunt aproape identice cu cele ale bunurilor pe care le
înlocuieşte, dar şi atunci când, cumpărarea unui produs împiedică cumpărarea
unui alt produs (de exemplu, untul substituie margarina, în consum). În acest
sens, toate bunurile sunt în cerere competitivă, mai ales atunci când un produs
este scump. Acest tip de cerere afectează cererea totală pentru orice clasă de
bunuri şi explică de ce prosperitatea în anumite ramuri este adeseori însoţită de
un declin al afacerilor în alte părţi. Ea ilustrează ideea de „cost de oportunitate”
deoarece, odată ce am ales o variantă, celelalte oportunităţi pentru care am fi
putut opta sunt pierdute pentru noi.
Numeroase produse pot fi folosite pentru o varietate de scopuri. O astfel
de cerere pentru un asemenea produs se numeşte cerere compusă.
Cererea totală pentru un anumit bun sau serviciu reprezintă suma
tuturor cantităţilor cerute pe piaţă, de consumatorii acestuia.
n
CT   ci   p i 
i 1
unde: CT = cererea totală a unui bun sau serviciu la un anumit preţ dat;
n = numărul de consumatori;
ci = cererea consumatorului « i », la un preţ dat (p).
Cererea de consum se poate clasifica după numeroase criterii:

A. După modul de manifestare în timp, cererea poate fi:
a) curentă;
b) sezonieră;
51
c) rară.
B. În funcţie de decizia luată asupra achiziţiei diferitelor produse,
cererea este:
a) fermă, manifestată pentru produsele ce se consumă curent;
b) spontană.
C. În funcţie de intensitatea sa:
a) constantă;
b) crescătoare;
c) descrescătoare.
Luând în considerare faptul că nevoile au o dinamică mai rapidă în
raport cu posibilităţile de satisfacere a acestora, cumpărătorii/consumatorii
trebuie să decidă în fiecare moment care sunt bunurile pe care le vor
achiziţiona şi care sunt cantităţile posibile de achiziţionat. Decizia
cumpărătorului se bazează pe următoarele elemente:
● importanţa şi satisfacţia adusă de respectivul bun pentru consumator;
● urgenţa satisfacerii trebuinţelor;
● posibilităţile de cumpărare ale acestora;
● raportul dintre cantităţile dorite şi preţurile de pe piaţă la bunurile ce
constituie obiectul cererii respective.
Într-o anumită perioadă de timp, cererea pentru un anumit bun sau
serviciu poate să crească sau să se reducă, în funcţie de evoluţia unor factori
specifici care o influenţează. Cei mai importanţi factori de influenţă ai cererii
sunt preţul şi venitul. Alături de aceştia amintim şi: preferinţele cumpărătorilor,
numărul de cumpărători, previziunile privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor
viitoare. Detaliat, factorii care influenţează cererea de consum sunt:23
a) condiţiile de producţie şi de prelucrare, care dau naştere la:
- livrarea pe piaţă de noi produse, dar şi de bunuri la preţuri competitive;
- o creştere economică, mai ales în ramurile producţiei agricole şi
alimentare, în care, progresul tehnic face posibilă intensificarea producţiei şi a
prelucrării;
- o stagnare şi un regres în sectoarele industriale cu tehnologii învechite,
uzate sau în acelea unde orice schimbare pozitivă este dificilă.
b) autoconsumul, influenţează cererea de consum, mai ales în ţările unde
acesta deţine o pondere ridicată;
c) factorii demografici: populaţia, vârsta populaţiei şi caracteristicile
familiei, influenţează cererea de consum.
Populaţia, cu cât este mai numeroasă, cu atât va fi mai mare consumul
alimentar. Cererea de consum va evolua şi în funcţie de indicele de natalitate,
mortalitate, de evoluţia numerică a populaţiei.
Vârsta, determină diferenţe în nevoile fiziologice, în veniturile familiei
şi în stilul de viaţă care, toate influenţează cererea de consum. Este importantă
23
52
cunoaşterea piramidei vârstelor populaţiei unei zone geografice, pentru a
determina consumul prezent şi viitor.
Caracteristicile familiei, cum ar fi structura familiei, categoria socio-
profesională a capului de familie, vârsta acestuia, toate influenţează cererea de
consum.
d) localizarea geografică determină diferenţieri în comportamentul
consumatorilor, din punct de vedere al cererii pentru un bun sau serviciu, atât
pe plan cantitativ, cât şi pe plan calitativ.
Pe plan cantitativ există diferenţieri între consumul populaţiei din
mediul urban şi cel din mediul rural.
Cel mai direct însă, evoluţia cererii este exprimată de modificările
intervenite în preţuri şi venituri şi, nu în ultimul rând, de nevoile
consumatorilor.
Analiza structurii cererii în raport cu aceşti factori le-a permis unor economişti să
contureze o serie de concluzii, cu atribute de legi.
Puterea de cumpărare a unei familii este determinată de venitul său. O modificare a
acesteia va genera o modificare în structura cheltuielilor. Acest fenomen a fost studiat de
statisticianul rus Ernst Engel, plecând de la bugetele unui eşantion de 153 de familii belgiene.
A desprins trei reguli după care evoluează consumul alimentar, care au fost denumite Legile
lui Engel:
- cheltuielile alimentare cresc în proporţie mai mică decât venitul;
- cheltuielile cu îmbrăcămintea şi locuinţa cresc în aceeaşi proporţie cu creşterea venitului;
- celelalte cheltuieli cresc în proporţie mai mare decât venitul.
Legile lui Engel au fost verificate fie comparând în diferite momente, structura
cheltuielilor pentru aceeaşi familie, fie comparând în acelaşi moment cheltuielile familiilor cu
venituri diferite.
Aceste schimbări nu sunt doar un efect al evoluţiei venitului real, ci şi al satisfacerii
progresive al unor noi nevoi, al apariţiei de noi produse şi servicii care modifică structura
nevoilor.
Analizând structura cererii în funcţie de venituri pe baza bugetelor de familie, nu pot
fi omise concluziile lui Colin Clark despre creşterea consumului de bunuri şi servicii proprii
sectorului terţiar, pe măsura depăşirii unui anumit nivel de venit.
Nu putem ignora nici impactul preţului asupra cererii. În general, se
observă următoarele relaţii între preţ şi cererea de consum: cu cât procentul de
creştere al preţului este mai mic, cu atât procentul de creştere a cantităţilor
cumpărate este mai mare, iar, cu cât procentul de creştere al preţului este mai
mare, cu atât procentul de creştere a cantităţilor cumpărate este mai mic. În
anumite cazuri, cantitatea cerută creşte, chiar dacă preţurile cresc. Acesta este
cazul fie al unei perioade inflaţioniste, fie al unei penurii de astfel de produse.
De asemenea, în studierea relaţiei preţ-cerere, trebuie să se ţină seama de efectul
King.
King a observat că, de la o anumită cantitate Q, creşterea cantităţilor obţinute de
producători va antrena o reducere a veniturilor totale ale acestora. Acest efect se bazează pe
inelasticitatea cererii pentru numeroase produse.
Consecinţele efectului King sunt următoarele:
- pentru ansamblul producătorilor unui produs dat, creşterea veniturilor are la bază
controlul asupra cantităţilor produse;
53
- interesul consumatorilor şi puterii politice este de a obţine preţuri scăzute pentru
bunurile alimentare, interes ce se află în contradicţie cu cel al producătorilor;
- într-o piaţă în care preţul este constant sau se reduce, fiecare producător va căuta să-
şi mărească veniturile, sporind cantităţile produse. Acest interes individual se află în
contradicţie cu cel al producătorilor în ansamblu.
În afara legilor amintite, se mai întâlnesc şi o serie de legi şi observaţii referitoare la
evoluţia cererii în funcţie de venituri şi preţuri. Astfel se constată că, în cadrul unor anumite
categorii ale populaţiei, apare aşa numitul consum ostentativ (Thorstein Veblen), care arată că,
actul de cumpărare mai depinde şi de anticipaţiile consumatorilor asupra evoluţiei venitului şi
preţului.
Indiferent de numărul ridicat al factorilor de influenţă ai cererii,
subliniem din nou influenţa indirectă a preţului asupra cererii. Curba cererii se
prezintă ca în figura numărul 3.1:
Figura 3.1. Curba cererii
Analiza cererii sub influenţa diverşilor factori, în primul rând a preţului,

a permis evidenţierea şi a altor aspecte, uneori contradictorii, aspecte reflectate
prin efectul de venit şi efectul de substituire.
Efectul de venit surprinde faptul că nu întotdeauna, în mod automat,
creşterea sau reducerea preţului determină reducerea sau creşterea cererii (la un
anumit produs sau grup de produse), fapt ce echivalează cu o sporire (prin
economisire) a venitului fostului posibil producător.
Efectul de substituire (denumit şi efectul Hicks), se manifestă atunci
când modificarea preţului unor produse determină consumatorul să cumpere
produsele a căror preţ a scăzut şi să reducă sau chiar renunţe la produsele la
care preţurile au crescut.24
Reacţia cererii totale pe piaţă se exprimă prin elasticitatea cererii, adică
aptitudinea cererii de a varia în funcţie de schimbarea sau de modificările aduse
de anumiţi factori determinanţi, care se estimează prin coeficienţii de
elasticitate.
24
Băbăiţă, I., Duţă, A., Imbrescu, I – Microeconomie, Editura de Vest, Timişoara, 2001
54
Coeficientul de elasticitate este un indicator statistic care indică
modificările procentuale ale cererii mărfurilor, în condiţiile modificării
factorilor de influenţă.
Coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ se exprimă cu
relaţia:
C P C P0
K ec / p     
C P P C 0
unde: Kec/p = coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ;

ΔC = variaţia cererii = C1 – C0;
ΔP = variaţia preţului = P1 – P0;
P = P0 = preţul produsului în perioada de bază;
C = C0 = cererea produsului în perioada de bază.
Semnul minus din relaţie indică raportul invers proporţional dintre
cerere şi preţ; când preţul unui bun creşte, cererea scade, şi invers.
Coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit este de
forma:
C V C V0
K ec / v    
C V V C 0
unde: Kec/v = coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit;
ΔV = variaţia venitului = V1 – V0;
V = V0 = venitul din perioada de bază.
Semnul plus din relaţie indică raportul direct proporţional dintre cerere
şi venit: când venitul unui consumator creşte, cererea acestuia pentru diferite
bunuri sau servicii, va creşte.
În funcţie de elasticitate, cererea poate fi:
● elastică, dacă Kec/p>1, şi semnifică o modificare a cererii într-o
măsură mai mare decât se modifică preţul bunului;
● inelastică, dacă Kec/p<1, şi semnifică o modificare a cererii într-o
măsură mai mică decât se modifică preţul bunului;
● de elasticitate unitară, dacă Kec/p=1, cererea se modifică în aceeaşi
măsură ca şi preţul bunului;
● perfect inelastică sau rigidă, dacă Kec/p= 0, ceea ce înseamnă că
cererea nu se modifică;
● perfect elastică, când Kec/p   .
Deja am analizat care sunt factorii ce influenţează cererea de consum.
Alături de aceştia, elasticitatea cererii mai este determinată şi de următoarele
elemente:25
25
55
● numărul de cumpărători, cu care, cererea este în relaţie direct
proporţională.
● preferinţele cumpărătorilor, în sensul că accentuarea preferinţelor
pentru un anumit bun conduce la creşterea cererii. Situaţia este inversă în
condiţiile diminuării preferinţelor pentru un bun.
● ponderea cheltuielilor efectuate pentru un anumit bun, în cadrul
venitului unei familii, arată o relaţie directă între acestea şi cererea pentru
bunul respectiv.
● urgenţa necesităţilor de consum influenţează la rândul său în mod
direct fluctuaţia şi manifestarea cererii, în funcţie de categoria de bunuri avută
în vedere (vitale, de lux etc).
● durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului.
Dacă preţul unui anume bun se dublează, cantitatea cerută din bunul respectiv
se va reduce pentru început cu un anumit procent, dar, pe termen lung se va
reduce cu un procent semnificativ.
● previziunile asupra evoluţiei preţurilor şi veniturilor influenţează
evoluţia cererii în raport cu modificarea lor în timp. Astfel, o creştere a preţului
în viitor va determina, prin anticipare, o creştere a cererii actuale, pe când, o
creştere viitoare a veniturilor va conduce la o amânare a cererii pentru perioada
următoare.
Cunoscând proporţia sau procentul influenţei fiecărui factor, prin
însumarea algebrică a acestora se poate determina modificarea totală a cererii
la un anumit nivel al preţului.
Cunoaşterea formei de elasticitate a cererii prezintă o importanţă
deosebită în procesul decizional, deoarece, în condiţiile practicării unor preţuri
mai scăzute, maximizarea profitului este posibilă numai în situaţia unei cereri
elastice. Mărimea profitului depinde de evoluţia venitului total încasat şi a
costului total. În situaţia în care, creşterea costului este mai mare decât
creşterea venitului, profitul total se reduce, iar dacă procentul de creştere a
costului total este mai redus decât cel de creştere a venitului total, profitul
creşte.
Totodată, mărimea profitului depinde şi de raportul dintre modificarea
cantităţii cerute şi a preţului. Cu cât procentul de creştere a cantităţii cerute este
mai mare decât cel al reducerii preţului, cu atât profitul este mai mare.
În condiţiile în care, concurenţa modernă se desfăşoară prin modalităţi
multiple, printre care, calitatea produselor sau serviciilor primează, elasticitatea
cererii s-a extins, admiţându-se şi elasticitatea cererii în raport cu calitatea,
elasticitatea în raport cu publicitatea etc. Putem arăta astfel că, în rândurile
consumatorilor presistă convingerea că, un preţ mai redus implică o calitate
mai slabă, iar produsele care suportă publicitate excesivă au şi un preţ mai
ridicat. Cererea pentru un produs poate să nu crească la o scădere a preţului, ci
poate chiar să se diminueze, sau invers, totul depinzând de politica de
promovare şi de calitatea produselor.
56
3.2.2.2. Oferta
Cealaltă latură a pieţei este legată de activitatea desfăşurată de agenţii

economici – producători, furnizori, intermediari – agenţi care alcătuiesc, în
ansamblul lor, oferta pieţei.
Ca şi în situaţia cererii, şi în legătură cu oferta s-au formulat în timp
numeroase opinii, toate fiind legate de existenţa şi modul de manifestare a
economiei de schimb, în cadrul căreia majoritatea bunurilor economice,
îmbrăcând formă de marfă, sunt oferite cumpărătorilor pe piaţă.
Reprezentanţii economiei clasice priveau oferta prin prisma cantităţii de marfă adusă
pe piaţă (A. Smith) sau prin cantitatea de bunuri disponibile (D. Ricardo). J.B. Say vorbeşte de
oferta efectivă, adică oferta exprimată în preţurile pieţei.
Obiectul ofertei îl constituie întregul nomenclator al mărfurilor, extrem de eterogen şi
cu o tipologie largă, multimaterială (bunuri de producţie, bunuri capital, bunuri de consum
individual, bunuri fizice, servicii şi informaţii, bunuri reale şi fictive, bani şi titluri de valoare
etc).
Subiecţii ofertei sunt agenţii economici producători de bunuri economice pentru piaţă
(frunizori, ofertanţi).
Oferta – prin definiţie – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care
poate fi vândută pe piaţă, la un anumit preţ dat.
La fel ca şi cererea, oferta poate fi totală sau globală, sau poate fi privită
ca ofertă a unei ramuri şi subramuri, ori, drept ofertă a unei firme, sau, a
produsului. Astfel, oferta pentru un produs sau serviciu anume reprezintă
cantitatea dintr-un produs sau serviciu pe care producătorii pot să o vândă pe
piaţă, la un anumit preţ. Oferta unei unităţi economice exprimă cantitatea pe
care un producător poate să o vândă dintr-un anumit bun economic, la diferitele
niveluri ale preţului.
Oferta totală pentru un bun economic reprezintă suma tuturor
cantităţilor oferite de toţi producătorii individuali ai acestuia, respectiv:
n
OT   oi   p 
i 1
unde: OT = oferta totală a unui bun la un anumit preţ dat (p);
ni = numărul de producători;
oi = oferta producătorului « i » al bunului economic respectiv, la
un preţ dat (p).
Modificarea preţului de piaţă a unui bun economic determină
extinderea sau contracţia ofertei, în aşa fel încât fiecărui nivel de preţ îi va
corespunde o anumită cantitate oferită. Dacă preţul creşte, oferta se va extinde,
deoarece interesul fiecărui producător este să-şi vândă produsele la preţuri cât
mai bune. Dacă preţul se va reduce, oferta se contractă.
Legea generală a ofertei are unele excepţii, cunoscute sub numele de paradoxuri.
Paradoxurile ofertei sunt acele situaţii de pe piaţă când modificarea preţului nu generează
57
modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. Din această categorie de fenomene economice
fac parte:26
● situaţia de pe piaţa muncii
Când salariul evoluează de la un nivel scăzut spre un nivel acceptabil pentru
conjunctura economică de moment, oferta de muncă creşte. După ce tariful salarial a atins o
anumită mărime, omul devine interesat şi de timpul liber de care ar putea dispune. Din acest
motiv, oferta de muncă începe să scadă.
● paradoxul King
Comportamentul producătorilor agricoli se modifică în momentul în care preţurile
scad. Adesea ei îşi extind oferta deoarece au nevoie de încasări pentru a-şi achita datoriile
scadente.
● paradoxul Rugină
Susţine că, de la un anumit nivel de creştere al preţurilor, majorarea în continuare a
acestora este însoţită - pe termen scurt - de contracţia cantităţii oferite, pentru că vânzătorul
aşteaptă condiţii şi mai bune (preţuri mai mari) şi procedează la stocarea unei cantităţi de
bunuri.
Şi în cazul ofertei, relaţia dintre o marfă destinată vânzării şi preţ, poate
fi redată grafic sub forma curbei ofertei.
Exprimând diversele cantităţi de mărfuri pe care vânzătorii sunt dispuşi
să le vândă la diferite preţuri, relaţia dintre ofertă şi preţ este directă, deci,
oferta este o funcţie crescândă de preţuri. Din acest motiv, graficul ofertei are o
înclinaţie pozitivă. Pentru a construi acest grafic, se porneşte de la costurile de
producţie şi se variază preţul, constatându-se cum se modifică şi oferta, însă
strict economic, factorii ce influenţează oferta ţin categoric şi de producţie. De
aceea, putem spune că mărimea ofertei este influenţată de dimensiunea, de
calitatea factorilor de producţie, dar şi de randamentul utilizării lor. Având în
vedere aceste elemente, distingem:
● oferta fixă, în cazul existenţei rarităţii factorilor de producţie, ceea ce
înseamnă că, cantitatea de bunuri oferite pe piaţă este dată, şi nu depinde de
decizii economice;
● oferta flexibilă, există în situaţia în care factorii de producţie au o
raritate relativă şi, prin urmare, bunurile pot fi reproduse în proporţii variabile.
Modificarea ofertei, extinderea sau restrângerea sa într-o anumită
perioadă de timp, depinde de numeroşi factori, cum ar fi:
● preţul factorilor de producţie, influenţează oferta în felul următor:
la o scădere a preţului resurselor, ofertanţii unui anumit produs sunt dispuşi să
mărească volumul producţiei (şi invers);
● costul producţiei este în relaţie invers proporţională cu volumul
ofertei;
● preţul altor bunuri influenţează atragerea factorilor de producţie
spre acele activităţi unde sunt semnalate încasări mai mari;
● numărul de firme de pe piaţă care produc acelaşi bun influenţează
pozitiv oferta, dacă există cerere suplimentară;
26
Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C – Economia, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag.
200-201
58
● taxele şi subvenţiile acordate de stat influenţează invers
proporţional oferta;
● condiţiile naturale influenţează oferta în domeniile în care factorul
natural este prioritar;
● conjunctura economico-socială şi politică îşi pune amprenta asupra
întregii activităţi economice.
Dintre toţi factorii care influenţează oferta, oscilaţiile în nivelul
preţurilor bunurilor au cel mai mare impact asupra acesteia.
Figura 3.2. Curba ofertei
Raportul de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea produsă

pentru piaţă exprimă conţinutul legii generale a ofertei.
Ca şi pentru cerere, reacţia ofertei la modificarea preţului este
exprimată de elasticitatea ofertei care, cu ajutorul coeficientului de elasticitate
exprimă orice schimbare în structura ofertei, ca urmare a influenţei numeroşilor
factori.
Având în vedere că, schimbarea cantităţilor oferite are loc concomitent
cu schimbarea preţului, înseamnă că, elasticitatea ofertei la preţ este
întotdeauna pozitivă, ceea ce se vede şi din relaţia coeficientului de elasticitate
al ofertei la preţ:
O P O P0
K eo / p    
O P P O0
unde: Keo/p = coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ;

ΔO = variaţia ofertei = O1 – O0;
P = P0 = preţul produsului în perioada de bază;
O = O0 = oferta produsului în perioada de bază.
59
În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate, oferta poate fi:
● elastică, dacă Keo/p>1, când o modificare a preţului bunului cu un
anumit procent determină o modificare mai mare a cantităţii oferite;
● inelastică, dacă Keo/p<1, când o modificare a preţului bunului cu un
anumit procent determină o modificare mai mică a cantităţii oferite;
● de elasticitate unitară, dacă Keo/p=1, specifică bunurilor pentru care
modificarea preţului cu un anumit procent determină modificarea în aceeaşi
măsură a cantităţii oferite;
● perfect inelastică sau rigidă, dacă Keo/p= 0, ceea ce înseamnă că nu
se modifică cantitatea oferită dintr-un bun, la o modificare a preţului;
● perfect elastică, când Keo/p   , este un caz teoretic care presupune
că, la un preţ dat, oferta poate să crească la infinit.
Oferta în sine nu se limitează doar la volumul de produse ce ajung pe
piaţă (oferta activă), ci, se referă şi la produsele aflate în stocuri (oferta
pasivă).
Din punct de vedere al momentului apariţiei sale, oferta poate fi permanentă sau
sezonieră.
Ca şi produsele sau serviciile de pe piaţă, şi oferta cunoaşte o tendinţă de evoluţie,
numit ciclul de viaţă al ofertei.
Intervalul de timp dintre momentul apariţiei ofertei pe piaţă şi până la momentul
dispariţiei sale, se numeşte ciclu de viaţă al ofertei.
Fazele prin care trece oferta în cadrul acestui ciclu de viaţă, sunt: lansarea, creşterea,
maturitatea, saturaţia şi declinul.
Figura 3.3. Ciclul de viaţă al ofertei
Având în vedere rolul important pe care îl ocupă procesul realizării unui produs sau
serviciu în vederea atingerii ţelului final al firmei – maximizarea profitului – s-au extins foarte
mult studiile de piaţă. Acestea se realizează pe baza informaţiilor privitoare atât la ofertă, cât şi
la cerere dar, pornind şi de la analiza factorilor de influenţă. Aceste studii efectuate de firme
sau societăţi portă denumirea de studii de marketing/studii de piaţă. În sens mai larg, ele
cuprind procesul colectării informaţiilor cu privire la preţuri, volumul şi structura producţiei,
puterea de cumpărare, precum şi procesul de prelucrare la nivel de firmă, a acestor informaţii.
Cu ajutorul tuturor acestor date se urmăreşte estimarea tendinţelor de piaţă, transformarea
capacităţii de cumpărare în cerere efectivă.
60
3.2.2.3. Echilibrul pieţei
Cererea şi oferta sunt două componente fundamentale ale pieţei care nu

pot fi analizate separat. Ele sunt puternic influenţate de veniturile populaţiei şi
de preţurile la care se vând bunurile şi serviciile. În mod normal, am văzut că
atunci când preţurile bunurilor de consum cresc, cererea pentru acestea scade,
în timp ce oferta creşte, şi invers, când preţurile scad, creşte cererea pentru
aceste bunuri, în timp ce, dorinţa producătorului sau vânzătorului rămâne aceea
de a vinde produsele sale la preţuri cât mai ridicate.
Evoluţia cererii şi ofertei în funcţie de preţuri, poate fi prezentată
exemplificat, ca în tabelul nr. 3.1, iar ulterior în graficul de mai jos.
Tabelul 3.1
Preţul bunului Cererea (unităţi Oferta (unităţi
(lei) fizice) fizice)
100 2000 1500
150 1900 1600
200 1750 1750
230 1600 2000
300 1300 2500
370 1100 3200
400 1050 4000
Din tabel se deduce faptul că, preţul de echilibru s-a stabilizat la

valoarea de 200 lei, unde cererea egalează oferta.
Corelat cu tabelul, unde se poate observa cu uşurinţă cum, între preţuri
şi ofertă există un raport direct proporţional, iar între preţuri şi cerere, relaţia
este de inversă proporţionalitate, se poate întocmi graficul de mai jos care
indică formarea preţului de echilibru.
Figura 3.4. Formarea preţului de echilibru
61
E = punct de echilibru, unde cererea egalizează oferta, punct în care se
formează preţul şi cantitatea de echilibru.
Preţul de echilibru este un preţ al cărui creştere diminuează foarte mult
cantitatea vândută, chiar dacă o asemenea modificare devine problematică
pentru vânzători, deoarece aceştia nu agreează tendinţa de reducere a
vânzărilor.
Preţul de echilibru – prin definiţie – este acel preţ la care, cantitatea ce
se poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare, iar cererea şi oferta
acestuia se egalizează la nivelul celui mai mare volum de vânzări şi cumpărări
de pe piaţă (preţul corespunzător egalităţii cererii, cu oferta).
Acest preţ este considerat un pivot orientativ în estimarea cererii şi a
ofertei pe piaţă, deoarece el reflectă condiţiile economice recunoscute drept
normale şi eficiente pentru derularea activităţii economice. În măsura în care
producătorii sau consumatorii unui bun economic îşi desfăşoară activitatea în
condiţii cât mai apropiate sau identice cu cele pe care le reflectă preţul de
echilibru, riscurile asumate de ei se diminuează şi dispar.
Preţul de echilibru este puternic influenţat de mărimea veniturilor
populaţiei. Dacă desfăşurarea vieţii economice şi conjunctura economică în
general, determină creşterea veniturilor cumpărătorilor, preţul de echilibru al
pieţei se va stabiliza la un nivel mai ridicat, iar, dacă veniturile populaţiei tind
să scadă, preţul de echilibru se va stabiliza la un nivel mai scăzut.
Formarea preţului de echilibru nu este legată de intervenţia statului în
economie, ci, de jocul liber al cererii şi ofertei pe piaţă. Guvernele pot interveni
asupra acestui preţ, însă doar în mod indirect, prin stimularea sau reducerea
cererii şi ofertei. Dar, cel mai sănătos pentru o economie este ca preţul de
echilibru să fie lăsat să se formeze liber, pentru a-şi îndeplini rolul obiectiv pe
care îl are.
„Liberalizarea” mecanismului pieţei, oscilaţia corespunzătoare a cererii
şi ofertei, dar şi a preţului de echilibru, este o condiţie de bază pentru
înţelegerea modului de formare a preţurilor, în condiţiile economiei de piaţă.
3.2.3. Concurenţa
Participanţii la viaţa economică şi la mecanismul pieţei sunt vânzătorii

şi cumpărătorii, sau, producătorii şi consumatorii. Primii sunt cei care prin
munca pe care o depun, obţin bunuri şi servicii pe care ulterior le oferă pieţei
spre a fi achiziţionate, vândute şi aducătoare de profit. Consumatorii sunt cei
care sacrifică o parte sau tot venitul lor pentru a achiziţiona şi consuma
bunurile şi serviciile oferite pe piaţă de către producători. În relaţia dintre
cerere şi ofertă, atât producătorii cât şi consumatorii se află în concurenţă, şi
anume: oferta (producătorii, agenţii economici) se luptă pentru a cuceri o cotă
de piaţă mai mare, prin vânzarea de noi produse/servicii superioare calitativ în
62
raport cu cele ale concurenţilor, şi, obţinerea de profituri cât mai mari. Nu doar
ofertanţii se află în competiţie unii cu ceilalţi, ci şi cumpărătorii, mai ales în
situaţiile de monopol al producătorului când, toţi consumatorii se grăbesc să
achiziţioneze anumite produse limitate cantitativ, a căror ofertă nu vine decât
dintr-o singură sursă.
Concurenţa nu apare doar pe piaţa bunurilor şi serviciilor, ci şi pe piaţa
muncii, între ofertanţii de muncă şi agenţii economici. Pentru analiza noastră,
concurenţa de pe piaţa bunurilor şi serviciilor este relevantă.
3.2.3.1. Conceptul de concurenţă în economia contemporană
În cadrul teoriei economice, concurenţa a depăşit stadiul de noţiune şi

categorie economică, prin implicaţiile ei practice, ea fiind considerată o pârghie
economică de relevanţă în funcţionarea economiei de schimb, şi implicit, a
celei de piaţă.
Datorită implicaţiilor sale, concurenţa - în timp şi spaţiu - a fost interpretată în diverse
moduri. De aceea s-au conturat o diversitate de concepţii.27
Fiziocraţii o considerau o revendicare justificată de către ideea ordinii naturale. Ei
spuneau că, prin contactul liber al subiecţilor economici, se permite stabilirea unui preţ just. În
aceste condiţii, concurenţa este mijlocul care asigură pe de o parte, vânzătorului, un preţ care să
încurajeze continuarea producţiei şi, pe de altă parte, cumpărătorului, cea mai bună marfă, la un
preţ mai scăzut.
Economiştii clasici (J.S. Mill) defineau concurenţa la nivel general ca fiind principiul
ce reglează în măsură hotărâtoare afacerile, tranzacţiile.
Concurenţa este definită şi ca o stare, o situaţie a pieţei caracterizată prin „intrarea
liberă” şi prin egalitatea aproximativă a şanselor pentru toţi; fiecare agent economic poate
participa la producţie, la vânzarea sau cumpărarea mărfii dorite, fără intervenţia sistematică a
statului, a unui trust, cartel sau alt grup. Se vorbeşte astfel despre competitivitatea firmei prin
prisma capacităţii acesteia de a susţine concurenţa cu alte firme pe piaţă.
În optica exponenţilor liberalismului economic, concurenţa nu se reduce doar la
simplul demers de prospectare, de descoperire, ci este un fenomen mult mai complex, fiind
concomitent şi: a) o metodă, un procedeu de prospectare şi descoperire de diverse informaţii,
din diferite domenii; un mod eficient de orientare a unor informaţii necunoscute pentru scopuri
necunoscute; b) o valoare cu un loc bine definit pe tabla valorilor sociale, care oferă subiecţilor
economici rezultate imprevizibile; c) un proces economic cu consecinţe benefice asupra unei
părţi însemnate a agenţilor economici; d) un fenomen economic care, prin urmările sale creează
unor agenţi economici dezamăgire şi dezordine şi nu de puţine ori, neîmplinirea aşteptărilor.
Unii economişti contemporani (F. Braudel, G.G. Frois, J.Robinson) văd în concurenţă
calea de realizare a intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică.
Fr. Perroux vede în concurenţă „o forţă motrice” şi „o forţă de limitare care acţionează
în sânul economiei”. El subliniază faptul că, mai ales în zilele noastre, concurenţa reprezintă un
amestec de „luptă şi concurs”, de „conflict şi cooperare”. Astfel, în realitate, comportamentul
agenţilor economici constituie, într-un anumit sens şi în proporţii diferite, o combinare de
schimb pur şi de putere, de luptă şi concurs, de conflict şi cooperare.
Amplificarea continuă a vieţii economice, precum şi eforturile ştiinţei economice de a
oglindi cât mai corect şi adecvat realităţile economiei de piaţă au determinat folosirea unor
27
63
termeni combinaţi cu privire la concurenţă. Astfel, se vorbeşte de: concurenţă practicabilă,
concurenţă liberă, concurenţă imperfectă, concurenţă monopolistă, concurenţă monopsonică,
etc.
Concurenţa este o trăsătură specifică economiei de piaţă care oglindeşte
o rivalitate între participanţii la actul de vânzare-cumpărare de pe piaţa
bunurilor şi serviciilor, a factorilor de producţie sau de pe piaţa muncii.
Concurenţa reprezintă acea situaţie de pe piaţă în care mai mulţi
producători desfac acelaşi produs/serviciu către consumatori.
Concurenţa poate fi definită ca o confruntare, o competiţie între
producători, ofertanţi sau agenţi economici, cu scopul de a se face cunoscuţi şi
auziţi pe piaţă, pentru a putea atrage de partea lor clienţi (cumpărători,
consumatori), care să le aprecieze produsele sau serviciile oferite, ori alte
calităţi pe care le au producătorii, acest comportament fiind urmărit de
producători în scopul câştigării unui renume pe piaţă, a unei cote de piaţă şi a
unui profit sau cifră de afaceri însemnate.
Economiştii occidentali sunt de acord că, situaţia de concurenţă
reprezintă cea mai bună cale pentru satisfacerea intereselor tuturor, de
maximizare a profiturilor pentru întreprinzători şi de maximizare a satisfacerii
nevoilor pentru consumatori. Concurenţa reprezintă nu doar un factor de
stimulare pentru cei care lucrează bine, ci şi un puternic factor de constrângere
pentru cei care nu lucrează atât de bine. Cu alte cuvinte, concurenţa elimină pe
cei care nu pot face faţă schimbărilor de pe piaţă, pe toţi cei care prin
activitatea pe care o desfăşoară şi bunurile pe care le oferă, arată mediocritate.
Concurenţa, folosindu-se şi de mecanismul preţurilor, de legea cererii şi
ofertei, face posibil ca societatea să producă doar ceea ce într-adevăr se cere
din partea consumatorilor, la cele mai mici costuri, cu cea mai ridicată
eficienţă. Astfel, ea contribuie alături de celelalte elemente ale mecanismului
de piaţă, la repartizarea şi alocarea resurselor de care dispune societatea la un
moment dat, în funcţie de nevoile reale ale acesteia, şi, influenţează
producătorii să obţină produsele şi serviciile pe care le oferă, cu minimum de
cheltuieli. Deci, concurenţa este un puternic factor stimulator care determină
producătorii să reducă cheltuielile de producţie, să extindă capitalul şi să
introducă progresul tehnic, adică, să acţioneze eficient.
Concurenţa se manifestă ca o lege economică obiectivă specifică
economiei de schimb – legea concurenţei – care exprimă relaţiile dintre
producători, precum şi cele dintre producători şi consumatori, în vederea
asigurării unor condiţii cât mai favorabile pentru producerea şi desfacerea
bunurilor economice.
Legea concurenţei îndeplineşte o serie de funcţii:28
a) reprezintă motorul care pune în mişcare ansamblul de legături dintre
capitalurile individuale şi capitalul social, prin conectarea producătorilor
28
64
individuali la producţia socială. Pentru a putea fiinţa, fiecare producător trebuie
să intre într-un sistem de legături cu alţi producători individuali, cu anumite
categorii de vânzători şi cumpărători, atât în amonte, pentru asigurarea
condiţiilor producţiei, cât şi în aval, pentru obţinerea mărfurilor destinate
pieţei;
b) asigură executarea cerinţelor tuturor celorlaltor legi economice
obiective, sancţionând încălcarea acestora. Fără acţiunea concurenţei, a
opoziţiei permanente dintre producători, aceştia nu ar face eforturi deosebite
pentru folosirea eficientă a resurselor existente la un moment dat, în societate;
c) concurenţa transformă suma intereselor individuale în necesităţi
sociale, determinând agenţii economici să-şi dispute supremaţia pe piaţă, pe
baza calităţii, competivităţii şi eficienţei, manifestându-şi caracterul
constructiv.
În condiţiile actuale, acţiunea legii concurenţei prezintă o serie de
caracteristici:
● cuprinderea în sfera sa de acţiune a unor noi domenii de activitate, ea
desfăşurându-se nu numai în sfera producţiei şi circulaţiei, ci şi în domeniul
comunicaţiilor, cercetării ştiinţifice, organizării producţiei şi a muncii;
● sub aspectul spaţiului, acţiunea sa cuprinde nu numai piaţa internă, ci
şi pe cea internaţională;
● are loc o creştere a importanţei factorilor extraeconomici în lupta de
concurenţă (spionajul economic, corupţia, şantajul, furturile de know-how,
etc).
Concurenţa trebuie să fie o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia
vânzătorii şi cumpărătorii să înveţe să-şi îmbunătăţească situaţia de piaţă.
Concurenţa desemnează o anumită structură de piaţă denumită şi
structură concurenţială, în funcţie de:
a) numărul şi puterea agenţilor economici participanţi la procesul
schimbului;
b) gradul de diferenţiere al produselor;
c) posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate;
d) gradul de mobilitate al factorilor de producţie;
e) gradul de cunoaştere al elementelor pieţei.
Concurenţa este considerată de mulţi specialişti drept calea de
satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică.
Pentru ca agenţii economici să se poată menţine pe piaţă în condiţii de
maximă eficienţă, ei folosesc o serie de pârghii numite instrumente ale luptei
de concurenţă. Aceste instrumente pot fi atât de natură economică, cât şi de
natură extraeconomică.29
Căile economice ale luptei de concurenţă sunt:
- reducerea costurilor bunurilor în raport cu cele ale concurenţei;
29
65
- reducerea preţurilor de vânzare;
- ridicarea calităţii bunurilor şi serviciilor;
- acordarea anumitor facilităţi, clienţilor;
- utilizarea unei politici promoţionale intensive;
- îmbunătăţirea căilor de distribuţie ale firmei;
- ridicarea pregătirii profesionale a personalului.
Căile extraeconomice ale luptei de concurenţă sunt:
- desfăşurarea de acţiuni sociale în interesul societăţii;
- furnizarea informaţiilor generale pentru clienţi;
- sponsorizarea unor acţiuni de anvergură locală sau regională.
Pornind de la aceste căi ale luptei de concurenţă, trebuie să subliniem
că, privită din perspectivă juridică, ea se poate departaja în două categorii:
concurenţa loială (corectă) sau concurenţa neloială (incorectă).
Concurenţa loială este acel tip de concurenţă, care se desfăşoară prin
utilizarea nediscriminatorie de către vânzători a instrumentelor economice mai
sus amintite, fără a devia de la normele concurenţiale legale acceptate de ţările
cu economie de piaţă, permiţând o transparenţă în lupta de concurenţă, dar şi în
mijloacele de reglementare a relaţiilor de vânzare-cumpărare.
Concurenţa loială este cea care nu îngrădeşte libertatea de a acţiona în
mecanismul liberei concurenţe, a tuturor agenţilor economici. Concurenţa
loială, prin funcţiile pe care le îndeplineşte, este apreciată drept acea lege
economică care are cel mai mare rol în realizarea progresului tehnico-economic
şi a egalităţii dintre oameni.
Concurenţa neloială (incorectă) constă în utilizarea de instrumente cel
mai adesea interzise şi pedepsite de lege, pentru a elimina în lupta de
concurenţă pe acei concurenţi care, prin calităţile pozitive şi atuurile pe care le
au, pot constitui o ameninţare la adresa concurentului care aderă la această
formă de concurenţă.30
În ţările cu economie dezvoltată, legea pedepseşte aspru pe cei care
optează în activitatea lor, pentru instrumentele concurenţei ilegale. Chiar mai
mult, s-au adoptat reglementări speciale care încriminează actele de concurenţă
neloială, ca: fapte de natură a crea confuzie în legătură cu activitatea industrială
sau comercială a unui concurent, afirmaţii false în exercitarea comerţului de
natură a discredita produsele sau serviciile concurentului etc.
Un exemplu real de concurenţă neloială este cel care a avut loc la
începutul anului 1999 în sectorul industriei alimentare. Firma Coca-Cola a
beneficiat în cadrul campaniei de merchandising de o expunere totală a
produselor sale pe gondolele dintr-un magazin. Acest lucru a fost posibil
datorită practicii concurenţei incorecte, în cazul acesta materializată în mituirea
de către companie a unui merchandiser dintr-un renumit supermaket englez,
30
Dobrotă, N (coordonator) – Economie politică (Economics), Editată de Agenţia de
Consulting Universitar, Bucureşti, 1993, pag. 185
66
pentru ca acesta să elimine de pe standurile magazinului băuturile răcoritoare
ale altor firme, şi să le înlocuiască cu produsele firmei Coca-Cola.
Legislaţia engleză, foarte puternică în soluţionarea acestor încercări de
concurenţă neloială, a amendat firma Coca-Cola cu câteva milioane de dolari.
Acest lucru a dus nu doar atingeri reputaţiei firmei Coca-Cola, ci a generat
diminuarea drastică a cifrei sale de afaceri.
Utilizarea mecanismului concurenţei, drept o caracteristică de bază a
economiei de piaţă, are o serie de avantaje:
- existenţa concurenţei loiale, civilizate, este un semn ce oglindeşte
progresul omului, societăţii şi economiei;
- concurenţa contribuie la perfecţionarea condiţiilor de viaţă şi la
creşterea şi egalizarea veniturilor;
- existenţa mai multor firme care produc mărfuri omogene sau
eterogene duce la reducerea preţurilor de vânzare ale acestora.
Modalitatea de desfăşurare a mecanismului concurenţial este diferită de
la o ţară la alta, în funcţie de conjunctura economică, de gradul de funcţionare
al mecanismului liber de piaţă, de gradul de intervenţie al statului în economie,
şi chiar de nivelul de cultură şi civilizaţie a populaţiei din ţara respectivă.
Factorii pur economici care influenţează mecanismul concurenţial, sunt:
- raportul dintre cererea şi oferta de bunuri;
- numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii;
- gradul de eterogenitate a bunurilor;
- conjunctura politică internă şi internaţională;
- gradul de transparenţă al pieţei.
Ca urmare a acestor factori, în practică se întâlnesc multiple forme de
concurenţă.
3.2.3.2. Tipuri de concurenţă
Teoretic, pe piaţa bunurilor există două tipuri de concurenţă care

prezintă diferenţe în ceea ce priveşte gradul de rivalitate al participanţilor la
schimb, dar şi condiţiile de confruntare pe piaţă. Aceste două tipuri sunt:
concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă.
3.2.3.2.1. Piaţa cu concurenţă perfectă (concurenţa pură)
Se numeşte concurenţă pură sau perfectă, concurenţa purificată de orice

element de monopol.
Prin definiţie, concurenţa perfectă presupune ca toţi agenţii economici
producători să fie capabili să-şi vândă integral producţia obţinută la preţul
pieţei, iar cumpărătorii la rândul lor să poată cumpăra la preţul pieţei, atât cât
doresc, fără să modifice preţul, după voinţa lor.
67
În situaţia mai sus prezentată, preţul bunului se stabileşte la un nivel ce
corespunde punctului de intersecţie al curbelor cererii şi ofertei. Sigur, în acest
punct se formează atât un preţ de echilibru al bunului, cât şi o cantitate de
echilibru.
Pentru a defini cu uşurinţă concurenţa perfectă, pornim de la
următoarele trăsături fundamentale ale acesteia:31
a) atomicitatea participanţilor la piaţă, respectiv, există un număr
mare de vânzători şi cumpărători, de mărime şi putere aproximativ egală, astfel
încât nici unul nu poate exercita vreo acţiune asupra cantităţilor oferite sau ale
preţului;
b) intrarea liberă pe piaţă (fluiditatea pieţei), există atunci când
producătorii pot intra şi ieşi liber pe şi de pe piaţă, neexistând bariere juridice
sau instituţionale pentru a împiedica acţiunea acestora. Producătorii intră pe
piaţă cu uşurinţă atunci când costul produsului este mai mic decât preţul de
vânzare, şi ies de pe piaţă atunci când costul este mai mare decât preţul de
vânzare;
c) omogenitatea produselor, ceea ce înseamnă că produsele sunt
echivalente, identice, astfel încât, celui care cumpără îi este indiferent de la ce
producător obţine produsele. Nu este nevoie de publicitate pentru a putea vinde
produsele;
d) transparenţa pieţei, adică, toţi agenţii economici sunt perfect
informaţi cu privire la schimbările intervenite în cadrul ei.
e) perfecta mobilitate a factorilor de producţie, condiţie ce
presupune că factorii de producţie (muncă, capital) sunt orientaţi spre utilizările
unde se poate asigura cel mai mare profit posibil. Astfel, producătorii au
posibilitatea de a părăsi pieţele unde deţin pierderi, şi, se pot orienta spre
pieţele mai profitabile.
Concurenţa este pură, atunci când cele cinci trăsături prezentate mai
sus, sunt prezente simultan.
Concurenţa perfectă este un ideal, un concept teoretic. Ea nu este
aplicabilă în practică, decât parţial. Un exemplu în acest sens ar fi măsurile
care au fost luate în diferite ţări pentru a diminua sau limita distorsiunile care
apar pe diferite pieţe şi a le asigura posibilitatea de concurenţă. Studiul pieţei
cu concurenţă perfectă ne permite să înţelegem faptul că, tipurile de piaţă se
definesc în funcţie de influenţa pe care, atât producătorul cât şi consumatorul o
pot exercita în mod individual asupra preţului sau cantităţii produse. Această
influenţă depinde de gradul de omogenitate al produsului, de numărul de
consumatori şi producători.
În concluzie, piaţa cu concurenţă perfectă cere ca producătorii şi
consumatorii să fie într-un număr mare, să acţioneze exclusiv în baza unor
principii de raţionalitate economică şi să fie perfect şi permanent informaţi
31
68
asupra raportului dintre cerere şi ofertă. Dacă aceste condiţii sunt reunite,
cererea şi oferta sunt fluide. Dacă nu se întrunesc aceste condiţii, cererea şi
oferta sunt rigide.
3.2.3.2.2. Piaţa cu concurenţă imperfectă
Dacă piaţa cu concurenţă perfectă este un concept teoretic, piaţa cu

concurenţă imperfectă este tipul de piaţă ce caracterizează realitatea economică
a ţărilor contemporane.
Concurenţa imperfectă este acea situaţie de pe piaţă în cadrul căreia,
agenţii economici producători sunt capabili să influenţeze prin acţiunile lor,
preţul produselor.
Sigur, în cazul pieţei cu concurenţă imperfectă, una sau mai multe
condiţii ale concurenţei perfecte nu sunt respectate.
Tipurile de piaţă cu concurenţă imperfectă, sunt: concurenţa
monopolistică, concurenţa de oligopol, monopsonul, duopsonul, oligopsonul şi
monopolul.
Concurenţa monopolistică
Se caracterizează prin existenţa mai multor producători care produc
mărfuri diferenţiate, cumpărătorii având posibilitatea de a alege produsul pe
care îl doresc, iar vânzătorii îşi impun produsele şi preţurile.
Fiecare producător dispune de o clientelă ce este legată de tipul de
produs pe care îl furnizează, acesta urmărind să-şi impună propriile sale
produse pe piaţă, printr-o puternică politică de promovare a produsului.
Atât oferta cât şi cererea prezintă în acest caz un caracter de
atomicitate, însă caracterul de omogenitate al produselor se pierde.
Poziţia de piaţă a producătorului poate fi suprimată datorită reacţiilor
concurenţilor săi. Ca urmare, orice producător trebuie să ţină cont în activitatea
sa, nu doar de elasticitatea cererii în raport cu preţul produsului său, ci şi de
preţurile produselor substituibile furnizate de concurenţii săi (elasticitatea
încrucişată).
Cu toate acestea, o astfel de piaţă dă posibilitatea unei bune satisfaceri a
cererii, datorită posibilităţilor mari pe care le are cumpărătorul de a alege din
multitudinea de vânzători, în conformitate cu oportunităţile şi dorinţele sale. De
asemenea, vânzătorii şi producătorii fac eforturi susţinute pentru a veni pe piaţă
cu produse din ce în ce mai perfecţionate şi superioare calitativ. Astfel, ei se
pot apăra de concurenţa acerbă pe care o constituie ceilalţi producători.
Concurenţa de oligopol
Este o formă a concurenţei imperfecte, caracterizată prin existenţa pe
piaţă a numai câteva firme care operează într-o anumită ramură.
69
Oligopolul este acea formă de concurenţă în care există un număr
limitat de producători, care deţin o parte importantă din piaţă, existând
dificultăţi legate de intrarea în ramura respectivă, dar şi un control general
asupra preţurilor.
Trăsăturile principale ale concurenţei de tip oligopol sunt:
● fiecare firmă produce o parte semnificativă din producţia totală a
ramurii;
● utilizarea factorilor de producţie este puternic influenţată de decizia
oligopoliştilor;
● nici una dintre firmele de pe piaţa de oligopol nu iau decizii fără să
ţină cont de deciziile celorlalţi producători. Ca urmare, pe această piaţă,
preţurile produselor, cantitatea vândută, profitul obţinut depind de reacţiile
celorlaltor entităţi la deciziile unei anumite firme.
Piaţa de oligopol păstrează caracterul de atomicitate al cererii, deoarece
există numeroşi cumpărători. Această situaţie nu dă posibilitatea producătorilor
de a controla preţul.
Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme:
● duopol sau monopol bilateral, când pe piaţă există doi producători în
ramura economică respectivă;
● oligopol propriu-zis, când există un număr limitat de firme, care-şi
împart piaţa.
Analiza concurenţei de oligopol poate fi întreprinsă prin prisma formelor
oligopolurilor şi rezultă din abordarea lor sub diverse aspecte:
A. După gradul de omogenitate al produselor, se pot distinge:
a) oligopol nediferenţiat, care acţionează pe piaţa unor produse omogene (mobilă,
cafea, produse petroliere etc);
b) oligopol diferenţiat, care acţionează pe piaţa produselor eterogene.
B. În raport cu gradul de cooperare dintre firme, întâlnim:
a) oligopol perfect coordonat, pe baza unor înţelegeri sau acorduri între firmele
oligopoliste (cartel, trust). Aceste înţelegeri nu sunt stabile, fiind influenţate sensibil de
schimbarea raportului de forţe între firme şi de interesele acestora.
b) oligopol parţial coordonat, presupune existenţa unor firme lider sub aspectul forţei
economice, a dimensiunii activităţii, care în raport cu celelalte firme stabilesc relaţii de
subordonare sau de coordonare voluntară pe baza unor interese comune.
c) oligopol fără coordonare, fiecare firmă acţionând independent, neexistând
înţelegeri sau strategii comune. Confruntarea dintre firme este deschisă, de multe ori agresivă,
mai cu seamă cu privire la preţ, cantitate, calitate, publicitate etc. O asemenea formă de
oligopol poate crea unele breşe de intrare în domeniu a firmelor noi, mai combatante şi
agresive ca şi cele vechi.
Monopsonul, duopsonul şi oligopsonul

Am văzut cum, piaţa cu concurenţă imperfectă se diferenţiază în primul
rând, în funcţie de categoria şi numărul entităţilor de pe piaţă (producători şi
vânzători, sau cumpărători şi consumatori). În funcţie de tipul concurenţei
imperfecte, fie producătorul, fie cumpărătorul, poate fi cel care domină piaţa.
70
Piaţa poate fi dominată şi de anumiţi cumpărători puternici – unul, doi,
câţiva – pieţele imperfecte respective fiind desemnate, după caz, prin termenii
de monopson, duopson şi oligopson.
Piaţa de monopson – prin definiţie – este acel tip de piaţă cu
concurenţă imperfectă, caracterizată prin faptul că însuşi cumpărătorul exercită
o inflenţă asupra produsului, el fiind doar unul singur.
Mulţi îşi vor pune întrebarea: „Cum este posibil ca un producător să
producă pentru un singur cumpărător?” Un exemplu de monopson este situaţia
în care producătorul este industria de armament, iar cumpărătorul este statul.
Piaţa de duopson este acea formă de concurenţă imperfectă în cadrul
căreia se păstrează aceleaşi caracteristici care apar la monopson, cu deosebirea
că există doi cumpărători care achiziţionează produsele respective, controlând
în mare măsură şi preţul.
Oligopsonul este tot o formă de concurenţă imperfectă cu aceleaşi
trăsături ca şi cele întâlnite la cele două tipuri anterioare însă, numărul
cumpărătorilor care achiziţionează produsele de la producătorul în cauză este
mai mare decât doi (dar nu foarte mulţi).
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, concurenţa imperfectă nu
apare în mod absolut într-o formă sau alta. Există o îmbinare a acestor forme,
dar, în majoritatea ţărilor se observă o preponderenţă a pieţei de tip oligopol.
Monopolul
În literatura de specialitate, la categoria pieţelor cu concurenţă
imperfectă, majoritatea autorilor analizează şi monopolul, care nu este o formă
efectivă de concurenţă deoarece, un singur producător nu are cu cine concura.
Termenul de monopol derivă de la cuvintele greceşti „mono” = unul şi
„polist” = vânzător, ceea ce înseamnă că pe piaţa unui bun (serviciu) operează
un singur vânzător.
În economia contemporană, monopolul există şi acţionează în
majoritatea ţărilor, prezenţa lui putând fi identificată în ramurile în care nu
există concurenţă reală sau, acolo unde aceasta este foarte slabă.
Firma monopolistă se caracterizează prin aceea că, fiind vânzător unic
al unui produs, ea controlează piaţa, impune preţul de vânzare şi dictează
consumatorilor condiţiile sale. În monopol, suveranitatea consumatorului din
libera concurenţă este înlocuită cu autoritatea producătorului.
Monopolul este un fenomen opus concurenţei perfecte, deoarece
elimină libera concurenţă.
Monopolul – prin definiţie – este situaţia de piaţă ce presupune
existenţa unui singur producător, care produce şi controlează oferta unor bunuri
de producţie sau de consum, sau, chiar a unor servicii.
Producătorul care deţine monopolul pe piaţă este capabil să influenţeze
nivelul preţului bunului sau serviciului oferit, datorită lipsei oricărui concurent.
71
Cu toate acestea, monopolul nu poate determina cantitatea de produse vândute,
care depinde de disponibilităţile de cumpărare la un moment dat.
Preţul de monopol este mai ridicat decât preţul de pe piaţa cu
concurenţă monopolistică sau de oligopol. Din această cauză, monopolul nu
dezvoltă o piaţă capabilă să asigure maximum de satisfacţie cumpărătorului.
Cum am arătat şi anterior, monopolul elimină libera concurenţă,
instaurând dominaţia absolută asupra consumatorului, ceea ce deteriorează
mecanismul pieţei şi condiţiile de satisfacere a nevoilor de consum. Din acest
motiv, în economiile ţărilor dezvoltate, politica economică promovează metode
antimonopoliste (antitrust), care au ca obiectiv limitarea tendinţei de
monopolizare a producţiei unor produse şi reducerea puterii pe care o pot
obţine pe piaţă producătorii aflaţi în situaţia de monopol.
Monopolul poate fi permanent, atunci când o anumită firmă deţine o perioadă
îndelungată supremaţia de vânzare şi de producere a unui produs/serviciu, sau, poate fi
temporar, în cazul acelor entităţi care pun în vânzare un produs nou, dispunând numai
provizoriu de o poziţie de monopol, până când alţi producători vor reuşi să realizeze produse
similare. Orice inovaţie dispune de un monopol temporar, dar acesta dispare odată cu venirea
pe piaţă a unor producători de asemenea produse. În condiţiile economice contemporane,
acesta este un factor ce determină entităţile dinamice să pună accent pe cercetare-dezvoltare, în
vederea reînnoirii permanente a inovaţiilor de care ele beneficiază, pentru a continua astfel să
beneficieze de avantajele legate de poziţia de monopol absolut.
Formele de monopol derivă, în principal, din condiţiile şi factorii generatori şi din
împrejurările în care acţionează firma monopolistă. Distingem astfel:
a. Monopolul natural, ce rezultă din posesiunea şi folosirea în exclusivitate a unor
factori naturali cu calităţi deosebite (terenuri, căderi de apă, căi navigabile etc);
b. Monopolul tehnic este deţinut de agenţii economici care au posibilitatea să
utilizeze tehnici şi tehnologii performante, inaccesibile firmelor concurente;
c. Monopolul de marcă este consacrat prin lege şi distinge produsul firmei (din punct
de vedere calitativ), făcându-l comparabil cu produsele similare ale altor firme.
d. Monopolul artificial este întreţinut de reclama şi publicitatea ofensivă – ambele
menite să atragă şi să reţină clientela – sau, prin eliminarea concurenţei, folosind metode
neloiale.
e. Monopolul public este exercitat de către regiile autonome şi firmele de stat, el
având la bază proprietatea publică. Protejat de lege şi subvenţii, monopolul public este durabil
în timp şi inadaptabil concurenţei.
f. Monopolul privat este reprezentat de unităţile private, ca urmare, are mai puţină
stabilitate în timp;
g. Monopolul temporar reflectă poziţia de unic vânzător al unei firme, pe o durată
limitată. Este cazul unei firme care produce şi pune în vânzare produse noi, în calitate de unic
ofertant, până în momentul în care producţia respectivului bun este asimilată şi de alte firme.
Poziţia de unic vânzător al unei firme monopoliste îi asigură acesteia privilegiul şi
posibilitatea să controleze piaţa, conferindu-i aşa-numita „putere de piaţă”.
Puterea de control al monopolului asupra pieţei este exploatată de
acesta prin preţ. Preţul de monopol asigură firmei profitul dorit. În economia
reală, preţul de monopol apare ca un preţ administrat controlat de firma
monopolistă. În fixarea lui, entitatea testează piaţa cu ajutorul studiilor de
marketing şi constată mărimea cererii pentru diferite niveluri de preţ. Apoi,
determină costul de producţie unitar corespunzător, la care se adaugă
72
cheltuielile generale (care nu depind de volumul activităţii) şi, o marjă de
profit. Preţul de monopol apare astfel, ca o mărime rezultată din politica firmei
monopoliste de dominare a pieţei şi de realizare a profitului urmărit, fără să
ignore însă total relaţia dintre cerere şi ofertă.
Ca urmare a manevrelor firmelor monopoliste, se ajunge la situaţia
caracteristică pieţei de monopol în care, consumatorii plătesc mai scump
produsele/servicile şi beneficiază de mai puţine utilităţi decât în situaţia
concurenţei libere. Acesta este unul din motivele pentru care, în ţările
dezvoltate este interzisă prin lege formarea de uniuni monopoliste care
limitează sau îngrădesc concurenţa.
Cu toate acestea, „puterea de piaţă” a monopolului nu este nelimitată.
Monopolul nu poate impune un preţ de vânzare oricât de mare, fără să rişte un
efect contrar intereselor urmărite. Controlul monopolului asupra preţului este
limitat de elasticitatea cererii faţă de preţul produsului oferit, de existenţa şi
accesibilitatea unor substituenţi ai produsului/serviciului oferit de firma
monopolistă şi de existenţa unor reglementări guvernamentale care prevăd
baremurile de preţ (mai ales în cazul monopolului public).
Pentru a compensa limitele politicii de preţ, monopolul influenţează
cererea consumatorilor pe alte căi. El pune în mişcare un întreg arsenal de
metode şi mijloace (publicitate, facilităţi de plată, vânzări preferenţiale etc)
pentru a convinge consumatorul privat şi administraţia publică să prefere
produsul sau serviciul său.
Echilibrul firmei de monopol este marcat de atingerea acelui volum de
activitate care asigură maximizarea profitului. Ca urmare, monopolul, în
strategia de optimizare a activităţii sale, poate folosi fie variabila preţ, fie
variabila calitate, problema fundamentală a lui constând în determinarea acelui
volum al producţiei şi ofertei care, vândută la preţul fixat, asigură firmei cel
mai mare profit posibil. Acest volum este atins când se realizează egalitatea
dintre venitul marginal şi costul marginal.
Profitul de monopol este mai ridicat decât profitul normal, el fiind egal
cu profitul normal plus supraprofitul. Obţinerea supraprofitului se explică prin
relaţiile ce se formează în condiţii de monopol între costul marginal, venitul
mediu şi preţul pieţei. Dacă în situaţia de concurenţă, venitul marginal, venitul
mediu şi preţul sunt egale, în cazul firmei de monopol, datorită puterii de
control asupra preţului, venitul marginal este mai mic decât preţul şi venitul
mediu, pentru orice producţie mai mare de 0 unităţi.
Lipsa concurenţei de pe piaţa de monopol conferă profitului o anumită
stabilitate şi durabilitate în timp. De aceea, situaţia monopolului pe termen lung
nu este fundamental modificată faţă de cea pe termen scurt, preţul şi profitul
ridicate fiind menţinute mai mult timp. Pentru a descuraja concurenţa şi a-şi
menţine puterea de piaţă pe termen lung, firma monopolistă acţionează în
direcţia reducerii costurilor de producţie, pentru că diferenţa dintre preţul de
73
vânzare şi cost revine acesteia şi nu dispare prin jocul cererii şi ofertei, ca în
situaţia pieţei concurenţiale.
Din cele prezentate deducem că există numeroase forme de concurenţă.
Situaţiile de concurenţă pot fi grupate şi după următoarele criterii:32
A. După gradul de diferenţiere ale produselor, există: a) concurenţă
omogenă; b) concurenţă eterogenă.
B. După gradul de libertate la intrarea în ramură: a) concurenţă
închisă; b) concurenţă deschisă.
C. După variabila de acţiune, deosebim: a) concurenţa prin variaţia
preţului; b) concurenţa prin variaţia produsului.
Toate modalităţile de concurenţă vizează maximizarea profitului. Dintre
acestea, menţionăm:
a) Implementarea de către firme a unei anumite politici a
vânzărilor: creşterea volumului acestora, diferenţierea produselor cu ajutorul
publicităţii, prin prime acordate vânzătorilor; asigurarea de demonstraţii
privind calitatea produselor etc.
b) Măsuri şi politici de influenţare a cererii, venite mai ales din
partea monopolurilor. Măsurile cum ar fi: informarea detaliată legată de
produs, calităţile şi avantajele folosirii lui, convingerea în mod direct a
consumatorilor prin amabilitatea şi competenţa vânzătorului, ameliorarea
condiţiilor de vânzare etc, pot influenţa direct preferinţele şi opţiunile
consumatorilor.
c) Intrarea şi rămânerea într-o ramură nu mai este accesibilă în
zilele noastre aşa cum era în perioada liberei concurenţe, când nu existau
niciun fel de impedimente. În afara unor obstacole obiective, care ţin de
specificul ramurii astăzi, firmele desfăşoară o veritabilă strategie preventivă
faţă de concurenţii potenţiali, ridicând noi bariere ca: practicarea de preţuri
limită, efectuarea unor investiţii masive, instituirea unui control sever privind
accesul la materii prime, echipament, resurse financiare etc. Numai acele firme
care dispun de posibilităţi de creditare, de rezerve de autofinanţare şi pe care le
pot utiliza, ajung să surmonteze obstacolele de intrare în alte ramuri, să
prospere cu adevărat.
d) Stabilirea unor înţelegeri între firmele dintr-o ramură.
Pentru ca, din lupta de concurenţă să nu rezulte decât un singur
învingător, adesea, între firmele dintr-o anumită ramură se stabilesc anumite
înţelegeri, care dau naştere uniunilor monopoliste, dintre care, cele mai
cunoscute sunt: cartelul, trustul, concernul şi conglomeratul.
Cartelul este un acord între producători, în ce priveşte nivelul preţurilor şi împărţirea
pieţelor de desfacere, astfel încât, fiecare să-şi păstreze individualitatea.
Trustul desemnează gruparea mai multor capitaluri sub acelaşi management, unităţile
participante pierzându-şi independenţa productivă şi comercială.
32
74
Concernul este o înţelegere oligopolistă, bazată pe criterul cooperării, care cuprinde
entităţi din diferire ramuri.
Conglomeratul este tot o formă de înţelegere oligopolistă, care cuprinde firme a căror
scop final în procesul economic este tendinţa de diversificare a activităţii, dorind realizarea
unui profit cât mai mare, simultan, pe mai multe pieţe.
Aceste forme de uniuni monopoliste nu înlătură libera concurenţă, ci, întăresc poziţia
participanţilor de pe piaţă.
3.2.3.3. Politici şi strategii concurenţiale
Existenţa concurenţei pe piaţă este o expresie a gradului de dezvoltare a

pieţei, de liberalizare economică, oglindind libertatea preţurilor şi existenţa
atomicităţii, fie de partea cererii, fie de partea ofertei.
În lupta de concurenţă, producătorul caută să se bucure de o anumită
imunitate. Aceasta este totală, atunci când producătorul este singur pe piaţă şi
nu are de cine să se teamă, sau, poate fi parţială, atunci când există şi alţi
concurenţi, care se impun prin mărfurile şi serviciile oferite spre vânzare.
Intrând în relaţii de concurenţă unul cu celălalt, producătorii încearcă să obţină
o poziţie din ce în ce mai bună faţă de cumpărători şi în raport cu ceilalţi
producători, prin promovarea fie a unor produse superioare din punct de vedere
calitativ, fie la preţuri mult mai scăzute decât cele ale celorlalţi producători.
Pentru a deţine supremaţia pe piaţă, întreprinzătorii se impun folosind strategii
anticoncurenţiale, care sunt un ansamblu de instrumente, pârghii, mijloace,
tehnici utilizate de aceştia, pentru a-şi atinge scopul. Reţinem pentru analiza
noastră următoarele strategii concurenţiale:
a) strategia efortului concentrat – exprimă efortul pe care îl face un
producător, pentru a obţine supremaţia asupra vânzării unui produs, asupra unei
categorii de clientelă sau a unei regiuni de desfacere a mărfurilor. Această
strategie constă în concentrarea efortului într-un scop unic, accentuând
importanţa unui element particular al ofertei, cum ar fi supremaţia în vânzarea
unui produs pentru o clientelă selecţionată;
b) strategia elitei – exprimă efortul pe care îl face un producător de a
aduce în exclusivitate pe piaţă un produs de excepţie care, prin calitatea sa să
elimine orice alt concurent. Această strategie este cunoscută şi sub numele de
„Strategia Mercedes”, evocând exemplul firmei de automobile Daimler-Benz,
care s-a impus autoritar pe piaţa autoturismelor prin crearea unui produs de o
calitate excepţională;
c) strategia costurilor – exprimă efortul pe care îl face un producător
de a obţine supremaţia de piaţă prin practicarea unor preţuri mici, datorate unor
costuri mici. Această strategie se numeşte şi „Strategia Japoneză”, deoarece
succesul comercial pe care firmele japoneze l-au avut pe piaţa mondială, s-a
datorat, într-o primă etapă, preţurilor mici.
Strategiile concurenţiale nu se manifestă în mod strict izolat.
Producătorii nu utilizează separat aceste strategii, ci simultan, în diferite
75
perioade de timp, în mod alternativ. Cu toate acestea, strategiile sunt foarte
importante pentru a înţelege poziţia pe care un producător o are, într-o anumită
perioadă, în lupta de concurenţă.
Concurenţa nu este un fenomen economic de piaţă, nelimitat. Oricât ar
fi de avansată o economie, managerii trebuie să vegheze ca, competiţia să se
desfăşoare în limite legale şi raţionale, pentru ca să nu se transforme într-o
concurenţă neloială care să poată afecta negativ consumatorul, sau, chiar şi pe
ceilalţi producători. Prin cocnurenţă trebuie să se ajungă la o deservire mai
bună a nevoilor de consum, dar şi la ridicarea competitivităţii unităţilor
economice pe piaţa internă şi externă, asigurându-se integrarea favorabilă a
economiei naţionale în structura economiei mondiale.
3.3. Agenţii economici în cadrul economiei de piaţă

Desfăşurarea activităţii economice are loc prin acţiunea concretă şi
complexă a agenţilor economici în dubla lor calitate, de producători şi
consumatori.
Agenţii economici reprezintă o persoană sau un grup de persoane fizice
şi/sau juridice care participă la viaţa economică, având funcţii şi
comportamente asemănătoare. Aceştia se delimitează între ei pe baza unor
criterii: forma de proprietate, formele de organizare şi folosire a factorilor de
producţie, funcţiile economice îndeplinite, sfera de activitate etc.
În vederea caracterizării fluxurilor intervenite între ei în procesul de
producţie şi de utilizare a bunurilor, agenţii economici sunt grupaţi după
criteriul de ramură, care pune în evidenţă relaţiile de ordin tehnico-economic
şi de echilibrare a resurselor dintre unităţile cu producţie omogenă dintr-o
anumită ramură, şi criteriul instituţional, care evidenţiază fluxurile reale şi
monetare (de venituri şi cheltuieli) dintre agenţii economici autonomi în
exercitarea funcţiilor principale (de a produce, a finanţa, a asigura, a consuma
etc), acţionând într-un cadru specific activităţii sale.
În economia de piaţă modernă, cei mai reprezentativi agenţi economici
sunt firmele/întreprinderile sau entităţile, menajele (gospodăriile),
administraţiile (publice şi private), instituţiile financiare şi bancare, restul lumii
(agenţii economici străini).
Entităţile grupează toate unităţile, indiferent de forma de proprietate, a
căror funcţie principală este producerea bunurilor şi serviciilor destinate
vânzării, incluzând pe toţi aceia care produc pentru piaţă. Acestea cuprind:
societăţi cu capital privat, cooperative şi asociaţii cu personalitate juridică,
firme individuale şi publice etc. Desfăşurarea activităţii din cadrul unei firme
este indisolubil legată de întreprinzător, de persoana sau grupul de persoane
care asigură organizarea şi conducerea firmei, în scopul obţinerii profitului.
76
Rolul principal al acestuia este de a asigura o astfel de combinare a factorilor
de producţie, care să aducă un maxim de rezultate.
O altă funcţie pe care şi-o asumă întreprinzătorul este cea a riscului.
Realizarea acestor două funcţii este condiţionată de o a treia, adică de modul
raţional de constrângere, pentru a face compatibile diversele interese între ele,
şi apoi, scopul urmărit de unitatea economică, planurile tuturor angajaţilor
acesteia.
Manifestarea funcţiilor întreprinzătorului are loc diferit, în spaţiu şi timp. Astfel, dacă
la începuturile capitalismului, întreprinzătorul individual conducea întreprinderea, el fiind
proprietarul întregului capital sau a unei mari părţi a acestuia, mai târziu, odată cu creşterea
considerabilă a capitalurilor şi a dezvoltării proprietăţii asociate, funcţia de întreprinzător în
marile firme a devenit colegială, fiind exercitată fie de un număr de proprietari, fie de salariaţi
delegaţi în acest sens.
Azi, conducerea este asigurată de o echipă competentă de administratori, ajutaţi de
experţi în diverse domenii.
Încă de la început, întreprinzătorul era subiectul activ al vieţii economice, care plasa
capitalul propriu sau împrumutat într-o afacere de producţie oarecare, şi, care, în virtutea
dreptului de proprietar asupra bunurilor investite, asigura bunul mers al activităţii lucrative, în
vederea obţinerii profitului.
Pe măsura dezvoltării, odată cu apariţia societăţilor pe acţiuni, problema rolului şi
funcţiilor întreprinzătorului s-a pus pe baze noi, în condiţiile în care relaţiile dintre producători,
proprietari, întreprinzători şi manageri s-au schimbat, devenind tot mai complexe. Pentru a
asigura reuşita în activitatea unei firme este necesară o strategie a funcţionării şi dezvoltării
acesteia, lucru posibil prin conceperea şi promovarea unui întreprinzător modern - Consiliul de
Administraţie – care, format din acţionari, specialişti în marketing şi management,
reprezentanţi ai proprietarilor şi salariaţilor, adesea proprietari ai băncilor şi administraţiilor,
concepe şi promovează politica firmei, apără interesele ei generale în raporturile economico-
sociale obiectiv existente.
În condiţiile revoluţiei manageriale, funcţia de manager a devenit mai complexă.
Subiect important al economiei de piaţă, managerul îşi poate desfăşura activitatea ca salariat în
cadrul Consiliului de Administraţie, în calitate de conducător relativ autonom al unor domenii
funcţionale de mare importanţă, ca prestator de servicii comerciale pe cont propriu.
Ca verigă de bază a economiei naţionale, în cadrul căreia
întreprinzătorul îşi manifestă funcţiile conform scopului urmărit, agentul
economic (entitatea) reprezintă o organizaţie economică autonomă care
reuneşte sub conducere unitară, factorii de producţie necesari în scopul
obţinerii bunurilor economice şi a comercializării lor. Ea este acea componentă
a societăţii în care se realizează cea mai mare parte a bunurilor şi serviciilor
necesare existenţei şi dezvoltării continue a acesteia.
Sub aspect macroeconomic, entitatea reprezintă unitatea de bază a economiei
naţionale, în care se desfăşoară activităţi economico-sociale. Ea reuneşte diferite genuri de
activităţi (industriale, agricole, comerciale, de transporturi, bancare, construcţii etc),
constituind o unitate tehnico-productivă, economică, financiară, etc, care îi oferă atât
autonomie patrimonială şi funcţională, cât şi un loc bine definit în cadrul diviziunii sociale a
muncii, respectiv un anumit mod de organizare a relaţiilor sale, pe orizontală şi verticală, în
cadrul economiei naţionale.33
33
77
Privită sub aspect microeconomic, entitatea reprezintă un microsistem economico-
social, caracterizat prin următoarele trăsături:
a) entitatea presupune un mod istoriceşte determinat de existenţă, funcţionare şi
evoluţie a factorilor de producţie, respectiv a complexului de resurse materiale, financiare,
energetice, ştiinţifice, organizatorice etc, constituit pe baza diviziunii sociale a muncii. Sub
acest aspect, firma constituie o unitate tehnico-productivă independentă, autonomia sa fiind
dată de specialitatea factorilor de producţie, în consens cu obiectul activităţii ei;
b) entitatea este un microsistem de relaţii economice, îndeosebi de producţie, unde are
loc într-un cadru organizatoric specific, combinarea factorilor de producţie;
c) entitatea constituie o unitate socială de producţie, un subsistem de relaţii sociale ale
sistemului social global;
d) entitatea se caracterizează prin autonomie tehnico-productivă şi economico-
financiară. Autonomia tehnico-productivă reprezintă premisa materială a independenţei
economico-financiare a firmei. Proprietatea asupra factorilor de producţie se manifestă direct în
formele de posesiune, dispoziţie, folosire. Tocmai relaţiile de posesiune şi de folosire a
capitalului constituie conţinutul principal al autonomiei unei firme, indiferent de forma ei de
proprietate, conferind entităţilor calitatea de sistem socio-economic, autoreglabil,
autoorganizabil şi autocondus. În acelaşi timp, autonomia economică a firmelor se manifestă pe
fondul accentuării interdependenţelor rezultate din adâncirea specializării, cooperării,
concentrării şi combinării producţiei.
Deşi fiecare agent economic, în raportul cu obiectivul său, desfăşoară activităţi
proprii, concomitent, toţi sunt legaţi între ei prin schimbul de activităţi, aflându-se într-o
interacţiune permanentă, fiecare jucând rolul unui pion în angrenajul de ansamblu al procesului
reproducţiei sociale. Din acest motiv, entitatea trebuie privită şi analizată atât sub aspect
macro- cât şi microeconomic.
Ansamblul proceselor de natură tehnico-productivă, economico-financiară,
psihosocială etc, care au loc în cadrul entităţilor, este pus în evidenţă de funcţiunile acesteia.
Funcţiunea reprezintă ansamblul de activităţi omogene sau
complementare a căror desfăşurare urmăreşte realizarea unor obiective
concrete ale firmei. Funcţiunile de bază ale entităţii sunt:34
a) Funcţiunea de producţie cuprinde activităţile ce caracterizează
profilul agentului economic şi care asigură desfăşurarea normală a procesului
de producţie. În cadrul acestei funcţiuni se realizează combinarea raţională a
factorilor de producţie prin gruparea activităţilor de pregătire, programare,
lansare şi control al producţiei, organizarea transportului intern, asigurarea
activităţilor auxiliare şi de deservire, organizarea şi efectuarea aprovizionării
locurilor de muncă etc.
b) Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde ansamblul
activităţilor prin care se studiază, concepe, elaborează şi realizează viitorul
cadru tehnic, tehnologic, organizatoric al firmei. În mod concret, această
funcţiune are în vedere: cercetarea, proiectarea produselor, pregătirea tehnică şi
tehnologică a produselor, asimilarea de produse noi, organizarea laboratoarelor
uzinale, activitatea de investiţii şi inovaţii, activitatea la staţiile pilot,
organizarea pe baze ştiinţifice a conducerii firmei, perfecţionarea sistemului
informaţional şi implementarea metodelor şi mjiloacelor moderne de calcul etc.
34
78
c) Funcţiunea comercială cuprinde activităţile ce asigură legăturile
firmei cu exteriorul, respectiv activitatea de aprovizionare cu resursele necesare
(în cantitatea, calitatea şi structura cerută), de desfacere a produselor finite, de
prospectare a pieţei (studiile de marketing), de prezentare a produselor, de
reclamă, de participare la expoziţii şi târguri etc. Această funcţiune are rolul şi
de a verifica raporturile dintre programele de producţie şi necesităţile pentru
care se fabrică produsele sau se execută serviciile acesteia.
d) Funcţiunea financiar-contabilă reuneşte activităţile care asigură
obţinerea şi folosirea raţională a resurselor financiare necesare desfăşurării
activităţii de ansamblu a firmei, înregistrarea şi evidenţa în expresie monetară a
fenomenelor economice din unitatea respectivă, comensurarea cheltuielilor şi a
veniturilor, depistarea fenomenelor cu influenţă negativă asupra costului
producţiei, profitului, exercitarea controlului financiar etc.
e) Funcţiunea de personal urmăreşte asigurarea firmei cu forţa de
muncă necesară. Ea se referă la procesele de recrutare, selectare, pregătire,
promovare, salarizare a forţei de muncă.
Toate funcţiunile entităţii sunt organic legate între ele, existând relaţii
de condiţionare reciprocă, multiple şi variate zone de interferenţă, în sensul că
activităţile care, deşi aparţin unei anumite funcţiuni, apar şi în celelate
funcţiuni.
În contextul economiei de piaţă actuale se constată o schimbare a
raporturilor dintre funcţiuni, trecându-se de la faza în care funcţiunea de
producţie avea rolul determinant, la faza în care toate funcţiunile au o poziţie
relativ egală. Această schimbare oglindeşte trecerea de la mentalitatea „a vinde
ceea ce se produce” la noua mentalitate caracteristică nivelului actual de
dezvoltare şi civilizaţie, care solicită „a produce ceea ce se vinde”, reflectând
prin cerere dominaţia consumatorului asupra producătorului.
Desfăşurarea unor activităţi eficiente de către entităţi presupune o
organizare riguroasă a acestora, precum şi promovarea unei conduceri
moderne, fundamentate ştiinţific. În cadrul firmelor de desfăşoară activităţi
economice care, în termeni moderni se numesc afaceri (business).
Afacerea este o unitate economică organizată care efectuează activităţi
productive al căror rezultat este obţinerea de bunuri şi servicii oferite pieţei.
Afacerile se pot derula la scară redusă, de către întreprinzătorii
individuali sau de parteneriate, ori, la nivel naţional sau internaţional. Mărimea
afacerii relevă, de regulă, volumul capitalului investit.
3.3.1. Principalele categorii de agenţi economici
În literatura de specialitate se întâlnesc numeroase categorii de entităţi.

Privite sub aspect general, acestea pot fi grupate în următoarele categorii:
Gospodăriile sau menajele reprezintă acel agent economic care
exprimă generic calitatea de consumatori de bunuri şi servicii personale.
79
Acestea folosesc veniturile lor pentru a cumpăra şi consuma bunurile şi
serviciile de care au nevoie, pentru a plăti impozite, a închiria sau cumpăra
locuinţe, pentru economii etc. Menajele cuprind toate entităţile ce încasează
venituri şi organizează consumarea lor: familii, celibatari, diverse comunităţi
consumatoare. Veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor, titluri
de proprietate, transferuri din alte sectoare.
Administraţiile, indiferent de forma de proprietate (publice, private),
formează acel agent economic care, execută funcţii de redistribuire a venitului
şi avuţiei pe baza serviciilor prestate, în cazul în care firmele (sectorul
productiv) nu oferă pe piaţă astfel de servicii sau le oferă în cantităţi
insuficiente. Veniturile acestor agenţi economic nu provin din vânzarea de
bunuri, ci din prelevările asupra veniturilor altor agenţi economici (de
exemplu: administraţiile publice sau ministerele, administraţiile locale de stat,
instituţiile publice de învăţământ). Tot din cadrul acestei categorii face parte şi
statul – ca distribuitor de servicii nonmarfare altor agenţi economici, ca:
prestaţii de servicii de învăţământ, de justiţie, de infrastructuri publice (căi
rutiere, poduri, aeroporturi etc). Administraţiile private reprezintă agentul
economic care grupează organismele private fără scop lucrativ (organizaţii,
asociaţii, fundaţii etc) care au ca funcţie principală prestarea de servicii
nonmarfare pentru grupurile respective sau colectivităţi voluntare, veniturile
lor provenind din cotizaţii, folosirea de proprietăţi etc.
Instituţiile de credit şi societăţile de asigurare (private, publice sau
mixte) reprezintă agentul economic intermediar între ceilalţi agenţi economici,
el mobilizând disponibilităţile băneşti temporar existente în societate şi le
acordă sub formă de credit solicitanţilor, în schimbul plăţii dobânzii. Din
această categorie fac parte toate tipurile de bănci şi societăţile de asigurare.
Resursele lor principale sunt constituite din fondurile provenite din
angajamentele contractate (depuneri la vedere şi la termen, bonuri de casă,
obligaţiuni), dobânzile primare, primele de asigurare etc.
Exteriorul („restul lumii” sau agenţii economici străini) reprezintă
grupa agenţilor străini ce facilitează legăturile pe plan extern, cum ar fi
administraţiile străine şi internaţionale aflate pe teritoriul unei anumite ţări.
Aici sunt incluse unităţile nerezidente în măsura în care efectuează operaţiuni
cu unităţile rezidente, aceste tranzacţii oferind o imagine de ansamblu a
tranzacţiilor care leagă economia naţională cu restul lumii, operaţii referitoare
la creanţe asupra străinătăţii, la angajamentele ţării, operaţii de import şi export
etc.
Mulţimea şi diversitatea entităţilor din cadrul economiei de piaţă pot fi
analizate sub o diversitate de aspecte referitoare la: dimensiunea activităţii,
criteriul proprietăţii, domeniul de activitate, specificul activităţii, modul de
constituirea şi de utilizare a capitalului.
În ceea ce priveşte dimensiunea activităţii, în estimarea acesteia se
iau în calcul o serie de indicatori: numărul de lucrători, valoarea capitalului,
80
volumul producţiei, cifra de afaceri, mărimea profitului. Sub acest aspect,
firmele pot fi: mici, mijlocii şi mari. Dimensiunea optimă a entităţii trebuie
evaluată în contextul unei anumite ramuri date şi în cel al conjuncturii
economice a ţării respective.
Pentru a evita o parte a restricţiilor impuse de piaţă ori din afara ei, firmele caută să
devină mai puternice, să-şi adapteze producţia şi activitatea la schimbările ce intervin în
condiţiile tehnice, tehnologice, economice şi sociale. În acest sens, are loc un proces de
concentrare economică, caracterizat prin diminuarea numărului entităţilor şi sporirea puterii
economice a fiecăreia dintre ele, atât pe baza autofinanţării (folosirea unei părţi a profitului
pentru dezvoltare sau emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni), cât şi prin fuziune (achiziţionarea
unor firme mai mici ori mai slabe, de către cele puternice).
Principalele forme de concentrare economică şi fuziune a entităţilor, sunt:
● concentrarea pe orizontală, care grupează unităţile economice ce fabrică acelaşi
produs şi vizează o specializare pe plan tehnologic;
● concentrarea pe verticală, reuneşte entităţile complementare, firma respectivă
cuprinzând un întreg circuit economic, de la aprovizionare până la desfacere şi organizarea
service-ului pentru clienţi;
● concentrarea prin conglomerat, prin care sunt grupate unităţi independente sub
aspect tehnic, economic, juridic, dar legate între ele din punct de vedere financiar. Sub acest
aspect, riscurile sunt repartizate asupra tuturor unităţilor care fac parte din conglomerat.
În contextul economiei de piaţă, dacă analizăm tipologia firmelor în
funcţie de criteriul proprietăţii ce stă la baza constituirii lor, distingem:
Entitatea (firma) individuală, este acea unitate economică al cărei
patrimoniu aparţine unei singure persoane, care foloseşte direct factorii de
producţie. De regulă, aceste entităţi sunt de mică dimensiune, o parte a
activităţii lor fiind destinată autoconsumului, şi cealaltă pieţei, proprietarul
conducând direct activitatea firmei. Pentru completarea capitalului necesar
funcţionării şi pentru lărgirea afacerii, întreprinzătorul împrumută resurse.
Deoarece este singurul care gestionează firma, el dispune liber de beneficii şi
răspunde de pierderi, cu totalitatea avuţiei personale.
Entitatea individuală favorizează iniţiativa personală. Capitalul
existent limitează expansiunea afacerii peste o anumită limită.
Entitatea individual – asociativă (cooperativa) este cea mai cunoscută
unitate de producţie, ea fiind constituită prin consimţământul liber al unor
proprietari individuali care devin membri cooperatori. Bunurile economice
produse, pe baza resurselor aduse şi a muncii depuse de membri, sunt destinate
atât satisfacerii nevoilor individuale, cât şi a celor comune.
Entitatea cu caracter privat (de familie), ca persoană fizică, se
caracterizează prin aceea că, proprietarul angajează lucrători, conducerea
afacerii fiind realizată, de obicei, de către proprietar sau prin reprezentanţii săi
(manageri).
Entitatea privat-asociativă, ca persoană juridică, se prezintă sub
forma societăţilor comerciale.
81
Entitatea publică se particularizează prin faptul că resursele sale
aparţin în totalitate statului sau unor administraţii publice locale. Cel mai
adesea, ele se numesc „regie autonomă” sau „regie publică”.
Regia autonomă are ca obiect de activitate producerea de bunuri economice în
vederea obţinerii de profit din gestionarea bunurilor statului. Ea poate avea ca obiect de
activitate şi exercitarea unor funcţii acordate de stat ca: perceperea de impozite, administrarea
de domenii publice etc. Regiile autonome exercită dreptul de proprietate asupra bunurilor din
patrimoniul lor, dispunând de acestea în vederea producerii de bunuri economice pentru piaţă.
Regia autonomă are personalitate juridică proprie, gestiunea sa fiind separată de
bugetul statului, deşi este legată într-o măsură mai mare sau mai mică de rezultatele financiare
generale ale proprietăţii publice. Regia autonomă poate fi: a) directă, dacă atribuţiile
economico-financiare ale ei sunt încredinţate unor funcţionari publici; b) indirectă, atunci
când aceste funcţii sunt concesionate sau închiriate unor întreprinzători particulari.
Regiile autonome din ţara noastră au fost înfiinţate pe baza legii nr. 15/1990, privind
reorganizarea unităţilor economice de stat. Ele se organizează şi funcţionează în ramurile
strategice ale economiei naţionale: industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a
gazelor naturale, poşta şi transporturile feroviare.
Entităţile mixte sunt reprezentate de acele unităţi ale căror capitaluri
sunt formate prin participarea unor proprietari individuali, privaţi, asociaţi,
precum şi a diverselor firme publice. Astfel de firme se pot constitui şi cu
participarea entităţilor din una sau mai mult ţări.
În ţările cu economie de piaţă, sfera cea mai largă de cuprindere o au
societăţile comerciale, care reunesc mai multe persoane fizice şi/sau juridice,
numiţi asociaţi sau acţionari, care au cel puţin o trăsătură comună dată de un
anumit interes, contribuind la formarea capitalului social comun, în scopul
desfăşurării unei activităţi profitabile.
Având în vedere sfera largă de cuprindere a societăţilor comerciale în
cadrul economiei de piaţă, pentru surprinderea particularităţilor acestora se
impune folosirea mai multor criterii de analiză.35
A. După forma de constituire şi funcţionare, în ţările dezvoltate se
cunosc următoarele tipuri de societăţi comerciale:
a) societăţi în nume colectiv (S.N.C), ale căror trăsături sunt: un
număr redus de asociaţi, capital mic, afaceri şi relaţii limitate, răspundere
solidară şi nemărginită pentru datoriile neacoperite din patrimoniul societăţii;
b) societăţi în comandită simplă (S.C.S), în care asociaţii se împart în
două categorii: comanditaţi, care administrează direct societatea, răspunzând
solidar şi nemărginit; comanditari, care răspund direct numai în raport cu
capitalul adus şi nu au dreptul să intervină în administrarea societăţii;
c) societăţi în comandită pe acţiuni (S.C.A), care au aceleaşi
caracteristici ca şi cele în comandită simplă, cu excepţia că părţile
comanditarilor sunt exprimate prin acţiuni cumpărate la bursă;
d) societăţi cu răspundere limitată (S.R.L), în cadrul cărora, capitalul
şi afacerile pot fi de mari proporţii. Părţile asociaţilor – înscrise în statut – se
35
82
numesc părţi sociale şi nu sunt transmisibile. Răspunderea acţionarilor se
limitează la acţiunile subscrise;
e) societatea în participaţiune (S.P), reprezintă un contract prin care
părţile se asociază pentru desfăşurarea unei activităţi lucrative şi împărţirea
beneficiilor realizate.
B. După obiectul de activitate, societăţile comerciale pot fi:
a) societăţi de producţie;
b) societăţi specializate pe desfacerea mărfurilor;
c) societăţi de construcţii-montaj şi exploatări miniere;
d) societăţi de prestări servicii.
C. Din punct de vedere al modului de formare al capitalului social,
societăţile comerciale pot fi grupate în două categorii:
a) societăţi de persoane, la constituirea cărora se are în vedere
prioritar, personalitatea asociaţilor, aportul la capitalul social nefiind
transmisibil, asociaţii răspunzând solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
societăţii. Din această categorie fac parte S.N.C-urile şi S.C.S-urile;
b) societăţile de capital, caracterizate prin aceea că asociaţii nu se aleg
după calităţile lor personale (în cele mai multe cazuri, ei nici nu se cunosc),
capitalul social constituindu-se din acţiuni transmisibile, iar răspunderea este
limitată la capitalul subscris de către fiecare acţionar. Din această categorie fac
parte şi societăţile anonime, care au luat o mare amploare la sfârşitul secolului
XIX, când prima mare revoluţie industrială necesita un mare volum de capital,
concretizat în întreprinderi mari şi foarte mari, capabile se presteze lucrări de
mare anvergură (reţele feroviare, linii maritime, prelucrarea metalelor etc).
Cea mai reprezentativă formă contemporană de societate comercială
este societatea pe acţiuni.
Societatea pe acţiuni este principala formă de organizare a proprietăţii
private sau individuale, dar şi a proprietăţii de stat, având la bază capitalul
format prin contribuţia asociaţilor, persoane fizice şi/sau juridice, sub forma
unor înscrisuri (hârtii de valoare) numite acţiuni. Fiecare acţiune constituie o
parte a capitalului social, proprietarii acestora devenind acţionarii firmei,
calitate ce le conferă o serie de drepturi şi obligaţii.
Nu acţionarii unei societăţi o şi conduc, chiar dacă ei sunt proprietarii
ei. Deţinerea unei acţiuni nu înseamnă că acţionarul participă la conducerea
acesteia. Dar, nu dispare orice legătură cu conducerea firmei.
Drepturile acţionarilor sunt:
- de a încasa o parte din profit (dividend), proporţională cu numărul acţiunilor şi nu cu valoarea
acestora;
- dreptul de a alege Consiliul de Administraţie, drept proporţional cu numărul de acţiuni
deţinute;
- posibilitatea obţinerii unui câştig (sau de suferire a unei pierderi), ca urmare a vânzării
numărului de acţiuni la bursă sau pe piaţa extrabursieră.
83
Conducerea oricărei societăţi comerciale pe acţiuni este prevăzută prin statutul
acesteia. Organele de conducere sunt: Adunarea Generală a Acţionarilor şi Consiliul de
Administraţie.
Dintre atribuţiile Adunării Generale ale Acţionarilor, enumerăm:
- numeşte membrii Consiliului de Administraţie;
- examinează şi aprobă bilanţul societăţii;
- decide creşterea sau reducerea de personal.
Consiliul de Administraţie este organul de conducere operativ al unei societăţi, fiind
compus dintr-un număr de administratori, numiţi de către Adunarea Generală. Acesta numeşte
un număr de directori a căror activitate o supraveghează. Consiliul de Administraţie formează
conducerea firmei.
Cei aleşi în Consiliul de Administraţie pot fi sau nu acţionari la societatea respectivă.
De asemenea, ei pot să fie, în acelaşi timp, acţionari la alte firme, sau, pot face parte în acelaşi
timp din Consiliul de Administraţie al altor corporaţii.
Activitatea Consiliului de Administraţie se desfăşoară pe baza legislaţiei economice
şi, este aplicabilă tuturor agenţilor economici. La baza activităţii acestor consilii stau două
documente fundamentale:
- contractul corporaţiei, care, în esenţă, prevede volumul capitalului şi definirea obiectului de
activitate;
- regulamentul de organizare, care stabileşte drepturile şi răspunderile Consiliului de
Administraţie.
Drepturile Consiliului de Administraţie sunt:
- numeşte şi concediază directorii;
- stabileşte structura capitalului, în sensul creşterii lui şi al emiterii de noi acţiuni;
- stabileşte salariile conducerii;
- angajează împrumuturi (dacă este cazul).
Consiliul de Administraţie nu răspunde pentru pagubele aduse firmei (provocate de
incompetenţa membrilor Consiliului de Administraţie).
Răspunderile pe care membrii Consiliului de Administraţie le au, se pot sintetiza
astfel:
- acţiunile întreprinse să fie în conformitate cu prevederile legii, cu obiectivele impuse prin
regulamentul de organizare;
- diligenţa membrilor consiliului se exprimă prin atenţia, grija, prudenţa pe care trebuie să le
exprime în deciziile lor, sau, hotărârile pe care le iau trebuie să fie exact aceleaşi pe care le-ar
lua oricare proprietar, în gestionarea oricărei averi;
- răspunderea fiduciară faţă de acţionari se exprimă pirn subordonarea intereselor lor personale
faţă de interesele corporaţiei.
Constituirea de societăţi comerciale cu participare străină, în asociere cu persoane
fizice sau juridice române, sau cu capital integral străin, se efectuează cu respectarea legii nr.
31/1990 şi a legii privind investiţiile de capital străin în România.
3.3.2. Instituţiile financiare
Desfăşurarea raţională şi eficientă a activităţilor economico-sociale

presupune asigurarea resurselor băneşti necesare, respectiv, finanţarea. Ea se
referă la procurarea, posesiunea şi gestionarea monedei (banilor),
corespunzător cerinţelor concrete ale societăţii.
Resursele financiare cuprind ansamblul disponibilităţilor monetare,
precum şi instrumentele şi mijloacele de plată de care dispune şi pe care le
84
poate utiliza un agent economic, o colectivitate sau autoritate publică, în
vederea realizării obiectivelor de activitate.
Asigurarea resurselor financiare are loc printr-un proces complex şi
diversificat, în cadrul căruia băncile ocupă un loc central. Un rol deosebit în
multitudinea de agenţi economici îl au instituţiile financiare, care au rolul de a
mobiliza şi repartiza disponibilităţile financiare ale populaţiei, agenţilor
economici, statului. Din această categorie fac parte: băncile, bursa, trezoreria,
direcţiile financiare etc.
Agenţii economici care au nevoie de resurse financiare pot să le procure
fie apelând la creditele acordate de instituţiile financiar-bancare, fie să emită
hârtii de valoare pe termen lung, pe care să le vândă deţinătorilor de
disponibilităţi băneşti. Pe piaţa financiară se întâlnesc agenţii economici care
au nevoie de surse de finanţare pe termen mediu şi lung, de la cei care deţin
lichidităţi sub formă de economii şi sunt dispusşi să le transforme în titluri
mobiliare.
Principalele funcţii ale pieţei financiare constau în:36
a) atragerea economiilor băneşti de la persoanele care dispun de
lichidăţi excedentare pe termen lung, şi doresc să le valorifice prin
intermediul titlurilor de valoare. Transformarea economiilor băneşti în hârtii de
valoare constituie pentru posesorul lor o investiţie şi o alternativă la alte
plasamente. Atracţia deţinătorilor de bani pentru investiţia în hârtii de valoare
este stimulată şi de posibilitatea oferită de piaţa financiară de a dobândi oricând
lichidităţi, cu un minim de risc;
b) finanţarea agenţilor economici care au nevoie de resurse băneşti pe
termen lung, pentru efectuarea de investiţii sau angajarea unor afaceri de
amploare. Funcţia de mobilizare a lichidităţilor are o însemnătate majoră în
economia contemporană întrucât, pe această cale devine posibilă utilizarea în
scopuri investiţionale a unor sume mici, a economiilor modeste ale populaţiei,
prin plasarea lor în hârtii de valoare şi formarea de mari capitaluri pentru a fi
puse la dispoziţia investitorilor;
c) deplasarea şi dirijarea capitalurilor disponibile către agenţi
rezidenţi sau, după caz, către cei extrateritoriali, unde nevoile de capital
depăşesc posibilităţile financiare proprii de acoperire sau, autorităţile monetare
impun anumite restricţii privitoare la accesul la resursele financiare;
d) transformarea cumpărătorilor de titluri de valoare, din simpli
deţinători de economii băneşti, în coproprietari ai capitalului societăţilor
emitente şi coinvestitori la obiective inaccesibile, în lipsa posibilităţii
menţionate pentru achiziţionarea hârtiilor de valoare.
36
85
3.3.2.1. Băncile şi creditul
Băncile sunt instituţii financiare care au luat naştere cu secole în urmă.

La început, activitatea lor se limita la păstrarea valorilor mobiliare care le erau
încredinţate şi la executarea ordinelor de plată primite de la clienţii lor. În
epoca contemporană, ele s-au impus ca un agent economic foarte dinamic, cu
un impact major asupra mediului economico-social.37
Experienţa mondială şi cea naţională arată că băncile joacă un rol
esenţial în economia de piaţă, în dezvoltarea socio-economică a fiecărei ţări,
atât sub aspectul mobilizării şi repartizării resurselor băneşti disponibile pentru
finanţarea activităţii agenţilor economici solicitanţi, cât şi din prisma faptului
că, prin mijloace specifice, ele impulsionează activităţile din cadrul sistemului
social.
Băncile sunt instituţii care asigură legătura economiei cu sectorul
monetar, fiind definite cel mai exact cu ajutorul funcţiilor pe care le
îndeplinesc.
Funcţiile principale ale băncilor sunt:
● atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor,
persoane fizice sau juridice;
● acordarea de credite pe diferite termene;
● efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi a transferurilor
între conturile deschise la alte bănci;
● efectuarea operaţiunilor valutare.
Băncile efectuează două categorii de operaţiuni: active şi pasive.
Operaţiile pasive constau în:
● atragerea unor disponibilităţi băneşti sub formă de depuneri în cont;
● constituirea depozitelor sub formă de economii.
Operaţiile active sunt:
● acordarea de credite;
● contul curent, este deschiderea de credit în cont pe care o bancă o realizează
în favoarea unui client, pentru anumite servicii, percepând şi un comision.
● scontul, adică cumpărarea de către o bancă a unei cambii de la beneficiarul
acesteia, înainte de scadenţă, banca plătind acestuia suma înscrisă în cambie,
mai puţin dobânda calculată din momentul scontării şi până la scadenţă;
● reescontul, constă în cumpărarea de către Banca Centrală a cambiei de la o
bancă comercială, plata făcându-se în condiţiile expuse la scontare;
● lombardul, este creditul de amanet acordat pe baza hârtiilor de valoare,
purtătoare de dobândă.
Pe lângă cele două categorii de operaţiuni analizate (pasive şi active),
băncile efectuează şi alte activităţi legate de prestarea de servicii financiare:
37
Dobrotă, N - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 415
86
operaţiuni de arbitraj, emisiunea împrumuturilor de stat, emisiunea de acţiuni
etc.
O detaliere a activităţilor din cadrul băncii ne arată că acestea sunt
foarte complexe. Din obiectul de activitate al băncilor comerciale – spre
exemplu – fac parte:38
a) colectarea depozitelor băneşti de la agenţii economici şi de la
populaţie, cu plata dobânzilor corespunzătoare;
b) acordarea de credite agenţilor economici solicitanţi, băncile încasând
dobânzi;
c) transferul de bani din conturile şi din dispoziţia clienţilor titulari de
cont, prin intermediul unor instrumente ca: ordin de plată, cec etc;
d) acordarea de servicii de consultanţă în special marilor firme
industriale şi comerciale, legate de sursele şi modalităţile procurării de capital;
e) efectuarea unor operaţiuni legate de activităţile de import-export
(încasări, plăţi, credite);
f) prestarea unor servicii către alte bănci, în vederea acoperirii sau
lichidării de fonduri;
g) operaţiuni de scontare a efectelor de comerţ etc.
Una dintre operaţiile principale realizate de bănci este acordarea de
credite.
Creditul – prin definiţie - reprezintă operaţiunea de cedare a unei sume
de bani de către un subiect, în folosinţa altui subiect, cu obligaţia acestuia din
urmă de a restitui mai târziu, la un termen dinainte stabilit, a sumei aferente.
Creditul - exprimând relaţiile dintre debitor şi creditor - este condiţia
esenţială pentru desfăşurarea proceselor economico-financiare din economia
modernă. Rolul său în viaţa economică este decisiv pentru că, el contribuie la
fluidizarea fluxurilor economice.
Similar cu băncile, şi creditul – în calitate de pârghie economică -
îndeplineşte la rândul său numeroase funcţii:39
● generează utilizarea mai eficientă a capitalului bănesc de către cei cu
posibilităţi de valorificare superioară, ca urmare a mobilizării resurselor
financiare temporar disponibile ale unor agenţi economici (sau a populaţiei),
către aceia care au nevoie de aceste fonduri şi nu le pot acoperi din surse
proprii;
● determină creşterea gradului de valorificare a factorilor materiali de
producţie, prin sporirea cifrei de afaceri a firmelor;
● înlesneşte procesul de concentrare şi centralizare a firmelor şi a
capitalului;
● mijloceşte redistribuirea capitalurilor pe diferite ramuri de producţie,
determinând modificarea structurii de ramură a economiei naţionale;
38
39
87
● stimulează desfacerea mărfurilor pe scară mai mare, datorită
vânzărilor pe credit (en gros şi cu amănuntul), pe baza poliţelor ce se scontează
la bancă;
● reglează circulaţia monetară prin sistemul băncilor de credit, care pun
în circulaţie banii de credit, dar efectuează şi operaţiuni de credit;
● influenţează consumul prin vânzarea în rate, îndeosebi a mărfurilor
de valoare mare şi uz îndelungat.
Pe fundalul acestor funcţii se impune sublinierea faptului că, abuzul de
credit are şi mari dezavantaje, deoarece poate duce la pierderi pentru instituţiile
de credit, la falimente ale entităţilor insolvabile, cu influenţă directă sau
indirectă asupra conjuncturii economice.
Volumul total al creditului dintr-o anumită perioadă reprezintă un factor
ce influenţează creşterea economică şi, prin aceasta, conjunctura economică,
putând conduce la creşterea sau scăderea rezultatelor macroeconomice.
Relaţiile de credit au apărut încă din antichitate, sub forma raporturilor dintre
cămătar (persoana care împrumută suma de bani) şi datornic (cel care se împrumută), iar
suma plătită de acesta din urmă pentru utilizarea banilor era denumită camătă (echivalentul
dobânzii). În perioada premergătoare economiei de piaţă, creditul avea ca scop preponderent
acoperirea nevoilor de consum, destinaţia lui fiind, în general, neproductivă.
În orice operaţiune de credit intervin doi subiecţi: cel care acordă
creditul, numit împrumutător sau creditor, şi cel care primeşte creditul, numit
împrumutat sau debitor. Scadenţa este momentul în timp fixat pentru
restituirea sau rambursarea creditului. Sumele parţiale care se rambursează
eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii dintre creditor şi debitor, se
numesc rate scadente sau anuităţi. Suma de bani plătită de către debitor,
creditorului său, pentru împrumutul acordat, se numeşte dobândă.
Nivelul dobânzii este considerat a fi rezultatul tensiunii dintre cererea şi
oferta întregii mase monetare aflate în circulaţie, dar, este puternic influenţat şi
de activitatea autorităţilor monetare. Dobânda se poate determina fie în mărime
absolută, fie în mărime relativă.
Mărimea absolută a dobânzii se poate calcula diferit, în funcţie de
perioada de timp pentru care aceasta se acordă (pentru care se acordă creditul).
Dacă creditul se acordă pentru perioade de 1 an sau mai mici de un an,
dobânda se calculează cu ajutorul formulei dobânzii simple:
D = C∙ d’∙ n
unde D = masa dobânzii;

C = creditul acordat;
d’ = rata dobânzii;
n = perioada de acordare a creditului.
88
Exemplu: O bancă acordă un credit de 200.000.000 lei, pe o perioadă
de 6 luni, cu o rată anuală a dobânzii de 10%. Mărimea dobânzii va fi de:
10 1
D  C  d '  n  200.000.000    10.000.000lei
100 2
Când se acordă un credit pe o perioadă mai mare de un an, intervine fenomenul

dobânzii compuse, care înseamnă că, dobânda din fiecare an se adaugă la
capitalul dat cu împrumut şi, de aceea, în anul următor va fi luată în calculul
dobânzii, la fel ca suma iniţială.
D  Sn  C Sn = suma ce revine proprietarului după n

ani de folosire a capitalului

Sn  C 1  d ' 
n
Exemplu: Un agent economic contractează la o bancă un împrumut de

100.000 u.m., cu rata anuală a dobânzii de 15%, pe termen de trei ani.
Rambursarea împrumutului şi plata dobânzilor aferente se va face într-o
singură tranşă, la sfârşitul celui de al treilea an. Care este suma totală pe care
trebuie să o achite debitorul, băncii, la scadenţă. Dar dobânda?
 
S n  C 1  d ' n  S 3  100.0001  0,15  152.087u.m
3
D  S n  C  152.087  100.000  52.087u.m
Mărimea relativă a dobânzii se calculează sub forma ratei dobânzii,

care exprimă raportul procentual dintre mărimea absolută a dobânzii plătite
anual şi volumul creditului acordat.
D
d'   100 unde D = masa dobânzii.
C
Rata dobânzii este o mărime variabilă în timp, fiind influenţată mai ales
de raportul dintre cererea şi oferta de credite, de starea economiei şi de risc.
Când rata dobânzii este mai mare, scade cererea de credite.
Relaţiile dintre creditor şi debitor se caracterizează printr-o serie de
atribute care oglindesc principiile creditării. Acestea sunt:40
a. Cedarea condiţionată a unei sume de bani
40
89
Condiţiile de cedare a banilor sunt stabilite de creditor şi se referă la:
termen, dobândă, garanţii etc. Prin contractul de împrumut, creditorul transferă
temporar unele elemente ale proprietăţii (folosinţa şi uzufructul) debitorului, în
schimbul unei prestaţii reprezentată de dobândă.
b. Rambursabilitatea, adică restituirea la termenul convenit a sumei
împrumutate, sporită cu dobânda aferentă;
c. Garantarea creditului cu valori care să asigure recuperarea de către
creditor a sumei împrumutate, în cazul insolvabilităţii debitorului. Ea are ca
scop eliminarea riscului şi a incertitudinii la care se expune creditorul. Garanţia
poate fi „materială”, în bunuri sau alte valori, şi „morală” reprezentată de
„încrederea” pe care o prezintă debitorul, susţinută şi de situaţia lui financiară,
respectiv, de credibilitatea acţiunilor sale.
Fundamentat pe aceste principii, creditul asigură o serie de avantaje
pentru agenţii economici:
- impulsionează progresul economic şi tehnic, permiţând
întreprinzătorilor să angajeze investiţii în limite mai mari decât cele îngăduite
de resursele financiare proprii;
- favorizează concentrarea unor capitaluri modeste, dispersate la
milioane de deţinători, în mari capitaluri cu o puternică forţă economică;
- reduce considerabil cheltuielile cu circulaţia bănească. Operaţiunile de
vânzare pe credit fac posibilă realizarea unui volum mai mare de tranzacţii cu o
cantitate relativ mică de bani.
Pentru activitatea pe care o depune în cadrul pieţei monetare, banca are
un câştig. Câştigul brut al băncii se calculează ca diferenţă între dobânda
încasată pentru creditele acordate şi dobânda plătită celor care-şi păstrează la
ea, disponibilităţile băneşti. Câştigul net va fi diferenţa între câştigul brut şi
cheltuielile de funcţionare ale băncii.
Posibilităţile de creditare ale economiei se află chiar în desfăşurarea
fluxurilor economice, care presupune acumularea de excedente temporare de
către unii agenţi şi existenţa unor deficite la alţi agenţi economici. Formarea
surselor de bani ce se acordă cu împrumut de către bănci sau instituţii
financiare, are loc din: capitalul propriu al băncilor, depunerile clienţilor,
emisiunile de monedă ale băncilor centrale (care devin sursă de creditare
pentru băncile comerciale), economiile băneşti ale populaţiei, creditele de
refinanţare primite de băncile comerciale de la Banca Centrală, mijloacele
temporar disponibile ale societăţile comerciale de la Banca Centrală, mijloacele
temporar disponibile ale societăţilor comerciale, concentrate în conturi bancare
(fond de amortizare, fond de rezervă etc).
Astfel, prin intermediul creditului are loc o susţinere financiară mutuală
între agenţii economici, în schimbul contraprestaţiei numită dobândă.
90
Creditul a cunoscut numeroase forme de-a lungul timpului. El poate fi
analizat sub diferite aspecte, care generează o tipologie complexă. Astfel,
sintetizăm următoarea clasificare:41
A. După obiectul creditului:
a) Creditul comercial, este cel practicat între vânzător şi cumpărător,
atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică, înstrăinarea mărfii
este separată în timp de încasarea totală a preţului ei. La baza acestui tip de
credit stă contractul de vânzare-cumpărare încheiat între cele două părţi, unde
se stipulează obiectul schimbului, valoarea lui, termenul de achitare a datoriei,
dobânda aferentă.
b) Creditul bancar, este cel acordat agenţilor economici sub formă
bănească, de către instituţii specializate (bănci). Prin creditul bancar se asigură
mijloacele financiare necesare diferitelor sectoare de activitate.
B. În funcţie de destinaţia creditului:
a) Credit de producţie, este destinat procesului de producţie, având
scop lucrativ;
b) Credit de consum, este destinat în exclusivitate consumului.
Aceste două forme de credit au cunoscut o expansiune deosebită în
economiile ţărilor dezvoltate în perioada interbelică şi mai cu seamă după cel
de al doilea război mondial, ca urmare a numeroaselor solicitări de refacere a
economiei şi de dezvoltare a acesteia, dar şi din cauza creşterii cererii pentru
bunurile de folosinţă îndelungată.
Creditul de producţie, destinat pentru lărgirea şi modernizarea
producţiei, poate fi la rândul lui de următoarele tipuri:
- credit de exploatare, pe termen scurt, pentru procurarea de materii
prime, materiale, energie etc, în vederea asigurării fluenţei procesului de
producţie;
- credit de ameliorare, pe termen mai lung, destinat modernizării
capacităţii de producţie;
- credit de investiţii, pe termen lung, utilizat pentru lărgirea bazei
materiale, respectiv construirea de noi secţii, sectoare, fabrici, uzine etc.
Sursa de restituire a creditului şi de plată a dobânzii în cazul acestor
tipuri de credit este diferită. Astfel, dacă în situaţia creditului de producţie
acesta este parte a venitului obţinut pentru realizarea producţiei obţinute, în
situaţia creditului de consum, baza restituirii o constituie mărirea venitului
solicitantului acestuia (dar şi nivelul economiilor de care dispune).
C. În funcţie de subiectul care angajează creditul:
a) Credit public, contractat de stat, pentru completarea veniturilor sale;
b) Credit privat, contractat de o persoană particulară sau de o entitate
privată.
41
91
D. În funcţie de modalitatea în care este asigurată garanţia
creditului:
a) Credit real, garantat în valori materiale sigure;
b) Credit personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se
bucură cel care ia un împrumut.
Tot în funcţie de modul de garantare a creditului, distingem:
a) Creditul financiar, garantat cu terenuri;
b) Creditul ipotecar, garantat cu imobile;
c) Creditul lombard, garantat cu valori mobiliare.
E. În funcţie de modul de restituire a creditului:
a) Credit amortizabil, prin rate anuale eşalonate sau plata integrală la
scadenţă;
b) Credit neamortizabil, când creditul este restituit prin rate sau rente
anuale perpetue.
F. În funcţie de durata împrumutului:
a) Credit pe termen scurt, de până la 1,5 ani;
b) Credit pe termen mediu, de până la 5 ani;
c) Credit pe termen lung, peste 5 ani, care, de regulă se acordă pentru
efectuarea lucrărilor de investiţii de către agenţii economici (inclusiv
populaţia).
G. În funcţie de locul de domiciliu al creditorului, distingem:
a) Credit intern, atunci când atât debitorul, cât şi creditorul, sunt
domiciliaţi în ţară;
b) Credit extern (internaţional), contractat pe piaţa externă între
debitorii şi creditorii din ţări diferite.
Creditele externe pot fi bilaterale (credite SWAP) sau multilaterale,
acordate de Fondul Monetar Internaţional (credite Stand - By), sau de alte
organisme.
Creditul are un rol deosebit de important în promovarea relaţiilor
economice internaţionale, prin diferitele sale forme utilizate mai ales în
comerţul exterior (credite acordate de Banca Mondială ori de Fondul Monetar
Internaţional).
Pe piaţa creditului, rolul principal revine băncilor şi altor instituţii
bancare, având ca obiect de activitate păstrarea disponibilităţilor băneşti ale
populaţiei şi acordarea de împrumuturi tuturor celor interesaţi.
Banca este o „entitate” specială cu activitate complexă deoarece, pe de
o parte, ea gestionează bani iar, pe de altă parte, cu ajutorul operaţiilor
monetare pe care le desfăşoară, este un pion major în finanţarea activităţilor.
Sistemul bancar al oricărei economii de piaţă cuprinde mai multe tipuri
de bănci. Ele primesc de la clienţii lor depozite la vedere şi la termen, putând
face împrumuturi sau aproba credite pe termen scurt, mijlociu sau lung.
Reprezentative pentru economia de piaţă sunt două categorii de bănci:
Banca Centrală (de emisiune) şi băncile comerciale.
92
Banca Centrală este instituţia bancară aflată în fruntea aparatului bancar naţional,
fiind investită de autoritatea de stat cu următoarele atribuţii:
- emisiunea monetară;
- acordarea de credite băncilor comerciale;
- concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale;
- acordarea de împrumuturi statului;
- păstrarea tezaurului de stat;
- controlul masei monetare din economie;
- implementarea politicii monetare a statului.
Raporturile Băncii Centrale cu celelalte bănci se realizează mai ales prin intermediul
conturilor deţinute de către acestea la Banca de Emisiune şi prin operaţiunile de refinanţare
efectuate pentru băncile comerciale.
Pasivul Băncii Centrale este alcătuit din: capitalul propriu, capitalul de rezervă,
depunerile băncilor comerciale, ale marilor firme, ale statului, valoarea bancnotelor emise.
Activul Băncii Centrale constă în acordarea de credite băncilor comerciale şi statului,
sub formă de: reescont de cambii, împrumuturi de gaj de efecte comerciale, lombardarea de
efecte publice etc.
Băncile de emisiune mai efectuează şi operaţiuni de decontare între băncile
comerciale, vânzarea şi cumpărarea de aur şi devize, păstrarea rezervelor de aur şi devize ale
statului etc.
Băncile comerciale deţin, ca pondere, locul principal în sectorul bancar. Ele sunt
specializate în mod deosebit în păstrarea capitalurilor temporar disponibile (ale agenţilor
economici şi persoanelor fizice), împrumuturi pe gaj de mărfuri şi documente, acţiuni,
obligaţiuni şi alte efecte publice şi acordarea de credite pentru efectuarea de operaţiuni
comerciale.
Resursele băncilor comerciale provin din capitalul propriu constituit pe baza emisiunii
de acţiuni, depunerile agenţilor economici, ale persoanelor fizice, scontarea şi rescontarea
efectelor comerciale etc.
La rândul lor, Băncile Comerciale sunt de următoarele categorii:42
a) Băncile de clearing autorizate în decontarea de cecuri;
b) Băncile de investiţii (de afaceri), specializate în acordarea de credite pe termen
lung, agenţilor economici interesaţi;
c) Băncile de depozit specializate în operaţiuni de constituire a depozitelor provenite
din economiile populaţiei, acordând şi credite. Din această categorie fac parte Băncile de
Economii (Băncile Populare, Băncile de Credit), care au ca obiect de activitate atragerea pentru
fructificare a economiilor micilor depunători;
d) Băncile agricole sunt instituţii bancare ce acordă credite pe termen scurt diferitelor
exploataţii agricole. Ele stimulează dezvoltarea marii producţii în agricultură. În România,
această categorie de bănci a cunoscut o mare dezvoltare, reamintind următoarele denumiri pe
care le-au avut de-a lungul vremii: Banca Agricolă, Creditul Funciar-Rural, Casa Rurală,
Banca Agriculturii Româneşti, Casele de credit etc.
e) Băncile ipotecare sunt instituţii bancare ce acordă împrumuturi pe termen lung,
garantate cu ipotecă asupra unor proprietăţi. Cele mai importante bănci ipotecare din România
interbelică au fost: Societatea de Credit Agricol Ipotecar al României şi Institutul de Credit
Ipotecar.
f) Banca universală se caracterizează prin aria largă a operaţiunilor efectuate şi a
serviciilor prestate, de la plasarea valorilor mobiliare pe piaţă şi până la acordarea de credite şi
deschiderea unor depozite şi efectuarea de operaţiuni cu titluri.
42
93
g) Băncile de Comerţ Exterior sunt instituţii specializate pentru a facilita operaţiunile
cu pieţele externe, putând fi private sau de stat, naţionale sau mixte.
h) Instituţiile speciale de credit, din care fac parte: CEC Bank, cooperativele de
credit, societăţile de asigurare, uniunile cooperatiste etc.
CEC Bank – spre exemplu – a fost Casa de Economii şi Consemnaţiuni, având iniţial
menirea de a încuraja micile economii, dar, a ajuns să reprezinte o vastă reţea de mobilizare a
disponibilităţilor băneşti prin intermediul instrumentelor de economisire, de atragere, păstrare,
de valorificare a lor. Valorificarea acestor resurse financiare temporare este realizată prin
împrumutarea lor cu diverse destinaţii, prin finanţarea construcţiilor de locuinţe, credite
acordate clientelei etc.
În perioada contemporană, s-a manifestat o tendinţă de extindere a
sferei operaţiunilor bancare efectuate, evoluţie considerată pozitivă întrucât
favorizează concurenţa în sectorul financiar-bancar.
Pentru România, trecerea la o economie de piaţă cu adevărat
funcţională a necesitat restructurarea sistemului bancar care, în mare măsură a
fost realizat. Prin măsurile deja adoptate, dar şi prin cele viitoare, se urmăreşte
stimularea iniţiativei private, crearea unui cadru legislativ care să permită
stabilitatea necesară unei activităţi bancare eficiente, stimulatoare. Măsurile
întreprinse trebuie corelate necontenit cu standardele internaţionale, tinându-se
cont de experienţa ţărilor dezvoltate.
3.3.2.2. Bursa
Sub denumirea de bursă, de regulă, se înţelege o piaţă specială de

mărfuri, efecte sau devize, ceea ce înseamnă o reuniune de agenţi, bancheri,
comercianţi sau intermediari, a căror menire este de a negocia, vinde sau
cumpăra valori fungibile (omogene), cât şi spaţiul sau locul în care se
desfăşoară asemenea tranzacţii. Bursa este considerată o formă de piaţă cu
concurenţă aproape desăvârşită, perfectă.
Rolul şi importanţa socială a bursei ca instituţie (agent economic,
segment al pieţei) este reflectat de funcţiile sale, respectiv:
a) Organizarea unei vaste pieţe, cu un număr important de
participanţi, de negocieri şi tranzacţii, având la bază reglementări şi condiţii
generale privitoare la concentrarea cererii şi a ofertei;
b) Formarea corectă a preţului, pe baza condiţiilor ce asigură
echilibrul cererii şi al ofertei, punctul de echilibru al acestora fiind preţul
reprezentativ (de referinţă) pentru întreaga piaţă.
c) Armonizarea preţurilor pe întreaga economie. Prin informaţiile
realizate şi difuzate de bursă, aceasta joacă rol de mediator pe piaţa naţională,
stabilindu-se preţul de referinţă, celelalte produse sau servicii armonizându-se
cu acesta.
d) Barometru economic, prin însăşi cursul stabilit la bursă, care devine
un instrument de analiză economică şi evaluare, luându-se în considerare la
stabilirea politicii economice (la diverse nivele), devenind un semnal de
94
acţiune pentru agenţii economici, administraţiile locale, guverne, servind şi ca
un important instrument în activitatea de prognoză.
e) Acoperirea riscurilor participanţilor la piaţă, cu motivaţii diferite
în raport cu expunerea la risc (expunerea lor la risc în condiţiile unui profit mai
mare, sau, dimpotrivă). Transferul riscului de la participanţii cu aversiune faţă
de risc, la cei cu dispunere la risc, are loc prin bursă, cu ajutorul operaţiunilor
de acoperire (hedging).
f) Feed-back economic prin însăşi semnalul dat de evoluţia bursei
(cursul bursier, indicii de bursă) devine un criteriu de decizie economică pentru
agenţii de piaţă care emit semnale de reacţie în sens invers.
Bursa - ca piaţă reprezentativă pentru economia modernă - impune
cunoaşterea, pe lângă funcţiile sale, şi a structurii şi operaţiunilor din cadrul
său.
Bursele pot fi cunoscute şi analizate după criterii legate de obiectul
tranzacţiilor efectuate, forma de organizare, statutul juridic, reglementarea
participanţilor, mecanismul de derulare a tranzacţiilor, tehnici şi instrumente
folosite etc. Astfel, distingem:43
A. În raport cu obiectul tranzacţiilor:
a) burse de mărfuri;
b) burse de servicii;
c) burse de valori;
d) burse valutare.
B. În funcţie de forma de organizare (de tipul de proprietate):
a) burse publice;
b) burse private.
C. După numărul de participanţi (membri):
a) burse cu participare limitată;
b) burse cu participare nelimitată.
D. În funcţie de gama de bunuri tranzacţionate:
a) burse specializate;
b) burse universale.
E. În raport cu tehnica tranzacţionării:
a) burse cu strigare liberă;
b) burse la termen sau cu tranzacţii în marfă.
Fără a minimiza rolul şi importanţa fiecărui tip de bursă în parte, vom
analiza în cele ce urmează bursele de mărfuri, de valori şi bursele valutare.
Bursele de mărfuri sunt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se

tranzacţionează bunuri care au anumite trăsături:
● sunt bunuri generice, care se individualizează prin măsurare,
numărare, cântărire;
43
95
● sunt bunuri fungibile, care pot fi înlocuite unele cu altele;
● sunt bunuri cu un caracter tradiţional, standardizabil, în sensul că
marfa poate fi împărţită pe loturi omogene, apte de a fi livrate la executarea
contractului încheiat la bursă;
● sunt bunuri depozitabile;
● sunt bunuri cu grad redus de prelucrare, ca o condiţie a menţinerii
caracterului de produs de masă, nediferenţiat, omogen.
Din categoria bunurilor tranzacţionate la bursă, fac parte: produsele
agroalimentare (grîu, porumb, orez etc), metalele (cupru, aluminiu, zinc etc),
produsele tropicale (cafea, cacao, zahăr etc), produsele de origine minerală
(petrolul). În măsura în care unele servicii devin mărfuri, s-au organizat şi
burse pentru servicii, respectiv pentru închirieri de nave (navlosire) sau
asigurări.
Bursa este o piaţă de schimburi de mărfuri şi servicii, guvernată de
legea cererii şi ofertei, tradusă în mecanismul de stabilire a preţurilor prin
apropieri succesive, până la atingerea optimului.
Bursa de mărfuri se constituie într-o instituţie ce presupune reguli stricte de conduită
pentru cei care uzează de serviciile ei, reguli bazate pe justiţie, echitate, transparenţă. Bursa
reprezintă cadrul organizat de asociere şi funcţionare a mai multor agenţi de intermediere
(membrii bursei), care au acceptat spre interesul lor şi al clienţilor virtuali pe care îi reprezintă
să tranzacţioneze mărfurile după anumite reguli dictate de un cod specific. Interesele clienţilor
se traduc în efectuarea tranzacţiilor, cu obţinerea unor preţuri avantajoase, iar cele ale
membrilor bursei, în comisionul perceput, fiecare operaţiune finalizată implicând un membru
reprezentant al vânzătorului şi un al doilea din partea cumpărătorului.
În zilele noastre sunt cunoscute marile burse specializate din lume şi localizate astfel:
bursa din Chicago şi New York pentru cereale, bursa de la Singapore pentru cauciuc, bursa de
la Sao-Paolo pentru cafea, bursa de la Anvers pentru metale, bursa de la Rotterdam pentru
petrol, bursa din Londra pentru aur etc.
Bursele de mărfuri aduc un serviciu real agenţilor economici prin faptul
că, concentrând în acelaşi loc numeroase tranzacţii comerciale, ele creează
posibilitatea stabilirii unui preţ (curs) uniform pentru mărfurile de acelaşi fel.
Operaţiunile la bursa de mărfuri pot fi:
a) la vedere, unde se tranzacţionează contracte cu executare imediată,
prin livrarea efectivă a mărfii şi plata preţului respectiv la cursul existent;
b) la termen, care prevede un decalaj, în timp, între momentul
negocierii, tranzacţionării şi plăţii.
Astăzi, bursa de mărfuri asigură nu numai operaţiunile specifice care-i
revin de drept în controlul preparativelor tranzacţiilor, efectuarea licitaţiilor şi
finalizarea contractelor, ci se implică autorizat şi operativ atât în expertizarea
mărfurilor, cât şi în mijlocirea depozitării lor temporare. De aceea, bursele de
mărfuri mai pot include şi tranzacţii sau instrumente financiare derivate
(contractele de opţiune, contractele futures), care generează drepturi asupra
altor active.
96
În acest fel, bursa de mărfuri are o capacitate deosebită de a simplifica
şi uniformiza practicile comerciale, de obicei greoaie şi arborescente, unele cu
specific regional.
Bursa de valori
Economiile naţionale se caracterizează prin existenţa şi funcţionarea

unor pieţei monetare (bancare) şi de capital. Este foarte greu să se facă o
delimitare netă între cele două tipuri de piaţă, pentru că ele se întrepătrund
reciproc. Dacă pieţele monetare sunt specializate în efectuarea de tranzacţii cu
active monetare, cu scadenţă relativ scurtă, pieţele de capital spre deosebire de
cele monetare sunt specializate în efectuarea de tranzacţii cu active financiare,
pe termen mediu şi lung.
Prin intermediul pieţelor de capital, toate capitalurile disponibile sunt
dirijate către agenţii economici naţionali sau internaţionali, unde nevoile de
capital depăşesc posibilităţile interne de acoperire, sau, autorităţile monetare
impun anumite restricţii privind accesul la resursele financiare interne. Una
dintre cele mai importante funcţii ale pieţelor de capital constă în emisiunea şi
plasarea de valori mobiliare, din însărcinarea emitenţilor sau a debitorilor,
adică vânzarea pentru prima dată de obligaţiuni, acţiuni, sau alte titluri, către
deţinătorii de capitaluri financiare disponibile. Caracterul negociabil al
valorilor mobiliare, faptul că ele pot fi vândute de primii deţinători înainte de
scadenţă şi transformate în lichidităţi, reprezintă o motivaţie a pieţelor de
capital, al rolului lor în funcţionarea economiei naţionale şi a economiei
mondiale, în ansamblul ei.
Una din modalităţile principale de mobilizare a capitalurilor disponibile
pe unele pieţe naţionale şi de introducere a lor pe pieţele altor ţări sau în
circuitul internaţional, o constituie plasamentul internaţional de valori
mobiliare. Această plasare internaţională se face, fie pe piaţa internaţională, ca
piaţă a euroemisiunii de titluri, fie pe piaţa de capital al altor ţări (ca piaţă a
titlurilor străine).
Structura pieţelor de capital, cuprinde:44
● pieţe naţionale, pe care sunt emise şi negociate titluri interne şi
străine;
● europieţele, pe care sunt emise şi negociate eurotitluri (euroacţiuni şi
euroobligaţiuni), fiind cea mai importantă formă de existenţă a pieţei
internaţionale de capital. Emisiunile eurotitlurilor sunt subscrise şi plasate la
nivel internaţional, fiind relativ neafectate de reglementările guvernamentale
din fiecare ţară.
În procesul segmentării pieţei de capital, se ţine cont de existenţa a două segmente
diferite şi independente.
44
97
Segmentul primar serveşte la prima plasare a emisiunii de valori mobiliare, pentru
atragerea capitalurilor financiare disponibile pe termen mediu şi lung, atât de pe pieţele interne
de capital, cât şi de pe piaţa internaţională. Tot în cadrul pieţei primare se înscrie şi reinvestirea
unei părţi din profiturile realizate, pentru majorarea capitalului social.
Segmentul secundar se constituie din sistemul bancar şi bursele de valori, la care
cercuri largi de investitori instituţionali şi particulari, vând şi cumpără valori mobiliare emise şi
puse în circulaţie de segmentul primar. Existenţa pieţei secundare garantează deţinătorii că
aceste valori mobiliare sunt negociabile, deci, pot fi valorificate înainte de a aduce dobânzi sau
dividende. Faptul că există o piaţă secundară este o garanţie că aceste efecte au valoare, că ele
se vor vinde şi cumpăra în continuare. Concentrând cea mai mare parte a tranzacţiilor, piaţa
secundară stabileşte cursul de piaţă a valorilor negociate, aceste cursuri fiind indicative
barometrice ale stării economice şi politice a fiecărei ţări. Fără existenţa pieţei secundare, cei
care plasează capitalurile disponibile în valori mobiliare, nu ar putea ieşi de pe piaţa primară
când doresc, deci, înaintea scadenţei titlurilor cumpărate de la investitori. Ceea ce îl atrage pe
deţinătorul de titluri este negociabilitatea acestora, posibilitatea de a le vinde când este interesat
de bani. Din această motivaţie ia naştere o circulaţie liberă şi intensă a titlurilor pe piaţa
secundară, la o valoare reală, diferită de valoarea lor nominală. Teoria financiară modernă
menţionează că pe o piaţă de capital eficientă, preţul de piaţă al titlurilor echilibrează cele două
obiective pe care le urmăresc deţinătorii de valori mobiliare: creşterea rentabilităţii şi
diminuarea riscurilor. În prezent, obţinerea de venituri din plasamente, sub formă de dividende,
dobânzi, rente etc, este, pentru deţinătorii de titluri, un obiectiv secundar. În zilele noastre, ceea
ce contează cu adevărat sunt speculaţiile la bursă.
Bursa de valori reprezintă principalul element al segmentului secundar
al pieţei de capital. Cu ajutorul acestei instituţii financiare se desfăşoară o
multitudine de tranzacţii financiare, evidenţiindu-se cu precădere tranzacţiile
privind valorile mobiliare.
Bursele de valori reprezintă o piaţă financiară unde se fac tranzacţii cu
hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, titluri de proprietate etc)
şi, unde se stabilesc modalităţile de vânzare-cumpărare a acestora, precum şi
preţul (cursul) lor.
Deoarece în interiorul lor se derulează tranzacţii cu titluri de valoare,
bursele de valori sunt instrumente ale pieţei financiare, care au două funcţii
principale:
● rapida şi efectiva substituire, în raportul de finanţare, a deţinătorilor
de valori mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni);
● crearea condiţiilor favorabile de emisiune pentru cei care vor să se
finanţeze prin intermediul emisiunii de acţiuni şi obligaţiuni.
Rolul principal al bursei de valori este de a permite efectuarea de
tranzacţii cu hârtii de valoare, care au fost emise şi plasate în cadrul pieţei
primare de capital. După emisiunea şi plasarea titlurilor la investitori, ele pot fi
comercializate în cadrul bursei, datorită caracterului lor mobil deci, negociabil.
Bursele sunt pieţe foarte bine organizate, unde negocierile au loc după scheme
tip, numite generic contracte. În cadrul fiecărui contract, variabilele sunt
titlurile, cantitatea, scadenţa convenită şi preţul. Pentru o mai bună desfăşurare
a operaţiei de emisiune şi negociere a titlurilor, s-au înfiinţat firme intermediare
specializate, care permit întocmirea contractelor de bursă şi atingerea unei
98
eficienţe maxime, într-un interval foarte scurt de timp. Rolul acestor societăţi
de intermediere este de a elimina incertitudinea şi dificultăţile ce pot apare în
procesul de emisiune.
Pentru efectuarea tranzacţiilor, bursele de valori realizează operaţii de
popularizare, stabilind preţul de vânzare-cumpărare a titlurilor cotate,
organizează plasarea efectivă a lor, prin aceasta asigurând capitalurile
financiare necesare emitenţilor de titluri. Aşa cum nu oricine poate fi cotat, tot
aşa şi cei care doresc să vândă sau să cumpere titluri de credit sau valori
mobiliare, nu pot participa direct la operaţiile de bursă. Ei se adresează
intermediarilor care mijlocesc accesul la valorile mobiliare cotate la bursă.
Bursele de valori sunt instituţii foarte sensibile la multitudinea de
influenţe declanşate în urma evenimentelor de ordin economic, social, politic şi
valutar, întrucât ele sunt punctul terminal unde se culeg şi prelucrează o
multitudine de informaţii privitoare la situaţia economică şi financiară a
societăţii emitente. Toate perturbaţiile de ordin economic, social, politic,
valutar, sunt reflectate în evoluţia cursului valorilor mobiliare negociate.
Principalele burse de valori existente în lume sunt cele de la New York,
Londra, Zürich, Paris, Tokio, Roma, Milano, Frankfurt.
Obiectul negocierilor la bursele de valori
Mijloacele financiare necesare derulării activităţii unei entităţi, pot fi

obţinute prin intermediul a două căi:45
● cu angajare de credit;
● cu angajare de capital.
A - Titlurile cu angajare de credit semnifică faptul că, acela care
acordă mijloacele financiare o face în calitate de creditor, el acceptând
remunerarea la scadenţă, precum şi unele modalităţi specifice de rambursare.
Aceste titluri sunt caracteristice statului şi întreprinderilor publice.
Titlurile caracteristice statului sunt de două tipuri:
● titluri de tip datorie publică, sunt cele la care statul se obligă să
plătească dobânda cuvenită;
● titluri răscumpărabile, sunt cele care presupun plata la o scadenţă,
creditul fiind rambursat după un plan de amortizare.
Bonurile de tezaur sunt titluri emise de stat, purtătoare de dobânzi.
Prin intermediul lor, tezaurul mobilizează importante active monetare
disponibile, utilizate pentru acoperirea cheltuielilor bugetare curente. Aceste
bunuri atrag deţinătorii de disponibilităţi, şi, datorită garanţiei acordate de stat,
ele asigură un nivel al dobânzilor competitiv, diferit de durata împrumutului.
Titlurile garantate de stat, sunt acelea în care statul devine garantul
emisiunii şi plasării de titluri. Din această categorie pot fi amintite obligaţiunile
45
99
emise de entităţile publice. Garanţia statului este prevăzută în momentul
rambursării creditului.
Obligaţiunile sunt o categorie aparte a titlurilor de credit, care dau
dreptul posesorului să încaseze anual un venit sub formă de dobândă. Această
dobândă se numeşte venit fix, fiind plătit de emitentul debitor, indiferent de
rezultatele obţinute.
Titlurile cu angajare de credit pot fi titluri pe termen scurt sau lung. În categoria
titlurilor pe termen scurt, intră: trate, bilete la ordin, iar în cea a titlurilor pe termen lung,
obligaţiunile.
În timp ce creanţele pe termen scurt se pot negocia pe piaţa monetară prin scontare şi
rescontare, cele pe termen lung nu pot fi negociate decât pe piaţa secundară, la bursa de valori.
Pe piaţa de capital, în scopul sporirii interesului celor ce economisesc şi îşi investesc
capitalul disponibil în obligaţiuni, asistăm la apariţia unor noi forme de obligaţiuni.
A. După forma de prezentare, distingem:
- obligaţiuni nominative, sunt cele care au înscrise pe ele numele deţinătorului.
Transmiterea drepturilor care decurg din ele are loc prin înţelegerea dintre deţinătorul şi
cumpărătorul titlului, şi, prin înmânarea efectivă a acestora. Ele se prezintă sub forma unui
certificat nominativ, operaţiunea de transfer a dreptului de proprietate fiind înregistrată în
registrul emitentului.
- obligaţiuni la purtător, conţin aceleaşi carateristici ca şi cele nominative, fiind
tipărite conform unor standarde. Ele sunt detaşabile dintr-un carnet, fiecare obligaţiune fiind
alcătuită dintr-un corp principal şi un cupon. Pe fiecare cupon este menţionată o dată de
scadenţă pentru plata dobânzilor.
B. După locul de contractare
- obligaţiuni interne;
- obligaţiuni străine;
- euroobligaţiuni.
O dată cu evoluţia pieţelor şi cu creşterea necesităţii de capital pentru investiţii, în
vederea sporirii interesului celor ce economisesc şi a celor ce dispun de fonduri ce pot fi
mobilizate, au apărut noi forme de obligaţiuni, alături de cele clasice, şi anume:
- obligaţiunile indexate, prezintă particularitatea că valoarea lor se reactualizează în
funcţie de un indice ales de comun acord cu creditorul. Actualizarea poate privi atât dobânda
de plătit, cât şi suma de rambursat. Această inovaţie în materie de obligaţiuni, are drept scop
asigurarea recuperării reale a capitalului investit şi realizarea de venituri.
- obligaţiunile de participaţie, leagă creditorul de rezultatul investiţiei la care a
participat ca şi finanţator. La acest tip de obligaţiuni variază suma anuală de rambursat, precum
şi mărimea dobânzii. Deţinătorul de obligaţiuni este protejat împotriva pierderilor, prin
asigurarea unui câştig minim, eliminând riscul, dar plafonându-se posibilitatea câştigului.
Din categoria noilor tipuri de obligaţiuni fac parte cele convertibile în acţiuni
(obligaţiunile schimbabile) şi cele convertibile în orice moment.
- obligaţiunile convertibile în acţiuni dau dreptul deţinătorului ca, în cadrul unei
perioade fixate în contractul de emisiune, să poată converti titlul într-o acţiune.
- obligaţiunile convertibile în orice moment dau dreptul deţinătorului ca, în orice
moment, de la emitere la scadenţă, creditorul să poată converti obligaţiunea în acţiune.
- obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare emise de băncile ipotecare pentru
împrumuturile acordate debitorilor pe baza ipotecării terenurilor sau imobilelor. Potrivit
contractului de ipotecă încheiat cu băncile ipotecare, proprietarii de pământ şi imobile primesc
suma solicitată ca împrumut sub forma înscrisurilor financiare, la valoarea lor nominală. Pentru
a obţine banii necesari, deţinătorii titlurilor le vând la bursa de valori. La scadenţa fixată pentru
100
rambursarea împrumutului, debitorii cumpără de la bursă înscrisuri financiare, la preţul zilei şi
le restituie băncii emitente.
- titlurile de rentă sunt hârtii de valoare emise de administraţia publică. Ele
concretizează un împrumut al puterii centrale sau locale care se adresează, în general, marelui
public şi pot fi negociate de cumpărători la bursa de valori. Deţinătorii acestor titluri nu pot
pretinde rambursarea valorii lor nominale de către emitent, întrucât acesta se obligă să
plătească pe o perioadă nedeterminată o anumită sumă de bani la intervale de timp stabilite.
Suma plătită reprezintă de fapt dobânda la capitalurile atrase pe această cale şi amortizarea
împrumutului. Titlurile de rentă pot fi folosite pentru garantarea împrumuturilor acordate de
bănci, clienţilor, sau, pentru garantarea creditului de refinanţare acordat de Banca Centrală,
băncilor comerciale.
Preţul obligaţiunilor emise poate fi egal sau inferior valorii nominale, dar restituirea
se fac la valoarea nominală. Rambursarea împrumutului poate avea loc o singură dată – la
scadenţă – sau fracţionat, an de an, la date stabilite, potrivit unei scheme de amortizare a
împrumutului.
Cumpărătorii obligaţiunilor emise de guvern sau societăţile particulare urmăresc
valorificarea capitalului pe care îl deţin, obiectiv care se realizează prin dobânda plătită de
emitent. În plus, deţinătorul de obligaţiuni care doreşte să reintre în posesia capitalului înainte
de termen, poate vinde la bursă titlurile pe care le deţine, la preţul pe care îl au acestea în
momentul negocierii. Prin negociere, posesorul titlurilor poate obţine o cotare superioară sau
inferioară preţului de emisiune, în funcţie de raportul cerere-ofertă, de gradul de solicitare a
respectivelor obligaţiuni.
După cum am arătat deja, o entitate îşi asigură – cu ajutorul
obligaţiunilor – creşterea disponibilităţilor, pe baza contractării de
împrumuturi. Ele au ca scop acoperirea acestora, conferind posesorului lor nu
numai calitatea de creditor al sumei pentru care au fost emise, şi, dreptul la
restituirea acestei sume, ci asigură şi un venit fix, precum şi dreptul de a încasa
dobânzile. De aceea sunt numite titluri cu venit fix. Cursul (valoarea) la care
obligaţiunea se vinde, se calculează astfel:
Vf
Co  unde Co = cursul obligaţiunii;
d'
Vf = venit fix;
d’ = rata dobânzii.
B - Titlurile cu angajare de capital, sunt definibile uşor prin termenul

de acţiuni.
Acţiunile sunt valori mobiliare care reprezintă o cotă parte a capitalului
social şi care încorporează drepturi sociale şi patrimoniale asupra societăţii
emitente. Ele dau dreptul deţinătorului de a participa cu un număr de voturi la
Adunarea Generală a Acţionarilor şi, prin aceasta, îi dau dreptul de a lua parte
la administrarea şi controlul societăţii.
Acţiunile sunt emise şi plasate pe piaţa primară, iar, ulterior, sunt
negociate pe piaţa secundară, la bursele de valori. Preţul la care sunt cotate
aceste acţiuni se numeşte curs al acţiunii, care poate fi inferior sau superior
valorii sale nominale. Acest curs variază în funcţie de cererea şi oferta de
acţiuni, care, la rândul ei este influenţată de o multitudine de alte fenomene
101
economice, sociale şi financiare, cu acţiune indirectă asupra cursului acţiunii
respective.
Di
Ca  unde Ca = cursul acţiunii;
d'
Di = dividend;
d’ = rata dobânzii.
Actualmente, pe piaţa acţiunilor sune emise şi negociate mai multe tipuri de acţiuni,
grupate după criterii diferite.
I. După forma de prezentare:
- acţiuni nominative, la fel ca şi obligaţiunile nominiative, au înscris pe ele numele
deţinătorului şi pot fi transmise altei persoane doar prin transcrierea tranzacţiei într-un registru,
la societatea emitentă. Astfel, acţiunea respectivă trece în portofoliul noului deţinător,
împreună cu drepturile aferente;
- acţiuni la purtător, nu au înscrise pe ele niciun nume şi se pot transmite fără nicio
formalitate, deţinătorul lor fiind recunoscut ca acţionar, cu toate drepturile aferente acestuia.
II. După drepturile pe care le generează:
- acţiuni ordinare, dau dreptul deţinătorului lor la un dividend, echivalent cu partea
proporţională din profitul realizat de societate în anul trecut, care este repartizat acţionarilor;
- acţiuni privilegiate, dau dreptul la un dividend fix, indiferent de mărimea profitului
realizat de societate în anul respectiv. Acest tip de acţiune asigură un dividend minim
determinat şi dedus din profitul net, înainte ca acesta să fie atribuit acţionarilor ordinari. Ele nu
dau drept de vot celui care le deţine, însă dau dreptul de participare la Adunarea Generală a
Acţionarilor. Acest tip de acţiuni se emit pentru a conserva poziţiile acţionarilor fondatori în
structura de acţionariat.
Pe piaţă sunt tranzacţionate şi următoarele tipuri de acţiuni:
- acţiuni fără valoare nominală, sunt acelea fără indicaţie de valoare, deoarece
aceasta este stabilită în mod diferit, în funcţie de evoluţia conjuncturii economice;
- acţiuni noi, sunt valori mobiliare emise în cursul unui exerciţiu bugetar, care nu dau
dreptul la un dividend întreg. Începând cu exerciţiul imediat următor, acestea vor fi asimilate
vechilor acţiuni şi vor genera aceleaşi drepturi patrimoniale şi sociale;
- acţiuni gratuite, reprezintă o formă particulară de repartizare a profitului, în cazul în
care rezervele acumulate în anii anteriori sunt transformate în acţiuni noi, printr-o mărire a
capitalului social. Astfel, patrimoniul social nu se modifică în volum ci, doar în structură.
Plasarea economiilor în titluri de valoare pe piaţa financiară constituie o investiţie de
portofoliu. Acest tip de investiţie este o alternativă la alte plasamente pe care le pot face
deţinătorii de economii: depozite bancare, cumpărare de valută, investiţii pe cont propriu în
active reale. Decizia potenţialilor investitori în titluri de valoare se fundamentează pe criterii de
eficienţă care au în vedere randamentul şi câştigul titlului de valoare.
Preferinţa investitorului pentru o categorie sau alta de titluri de valoare este substanţial
influenţată şi de riscul pe care îl comportă achiziţionarea lor, respectiv, de perspectiva de a
obţine venitul preconizat. De aceea, opţiunile investitorilor se orientează către titlurile de stat,
dacă investitorul este un agent prudent şi preferă venituri ceva mai mici, dar sigure.
Dimpotrivă, dacă investitorul nu este un adversar al riscului, el va prefera titlurile aducătoare
de posibile venituri mai mari, dar nesigure.
În condiţiile economice actuale ale procesului de restructurare şi modernizare a
economiei româneşti, sunt necesare importante resurse financiare care se obţin, în mare
măsură, din emisiunea şi plasarea de acţiuni şi obligaţiuni. Oferta publică poate fi realizată de
emitent, de către o societate de valori mobiliare, sau chiar de către deţinătorii valorilor
102
mobiliare respective. Orice ofertă de valori mobiliare necesită o autorizare prealabilă din partea
unei comisii, care va superviza operaţiunile cu valori mobiliare. Comisia nu va autoriza
ofertele publice, fără publicarea adecvată într-un prospect, a informaţiilor relevante cu privire
la emitent şi la valorile mobiliare ce urmează oferite public, prospect ce se va publica şi pune la
dispoziţia investitorilor potenţiali.
Organizarea şi funcţionarea bursei de valori

Bursa de valori este piaţa financiară pe care se negociază, după o procedură specială,
valorile mobiliare. Chiar dacă în aparenţă pare a fi o componentă deosebit de importantă a
economiei de piaţă contemporane, trebuie subliniat că ea nu este o creaţie a lumii moderne.
Primele burse sunt atestate documentar din evul mediu.
Bursa – din punctul de vedere al organizării ei – reprezintă o instituţie
înfiinţată pe baza legii şi supravegheată de către stat, cu scopul încheierii de
tranzacţii, fără prezentarea concomitentă a obiectului tranzacţiei.
După regimul juridic de organizare, bursele pot fi înfiinţate şi funcţionează ca:
- burse de stat;
- burse particulare (private), organizate de persoane fizice sau asociaţii, de cele mai
multe ori ca societăţi pe acţiuni.
După modelul de admitere a participanţilor, bursele pot fi:
- burse la care participarea este limitată;
- burse la care participarea este nelimitată.
Bursele de valori au un rol important în transformarea valorilor mobiliare în capital
bănesc, şi invers, ele efectuând tranzacţii cu hârtiile de valoare emise de agenţii economici şi
plasate pe piaţa primară. Activitatea pe piaţa bursieră este urmărită prin intermediul cursurilor
hârtiilor de valoare şi al indicilor bursei. Aceşti indicatori sunt consideraţi barometri ale stărilor
economice, sociale, politice a ţărilor respective, bursa fiind sensibilă la toate evenimentele de
ordin economic, valutar, social-politic.
Intermedierea valorilor mobiliare este o activitate desfăşurată de persoane legal
autorizate, cu scopul de a cumpăra sau vinde valori mobiliare sau drepturi, derivând din
acestea. Participanţii la activitatea bursieră sunt, pe de o parte, investitorii sau cei care plasează
capitalul, iar, pe de altă parte agenţii bursieri (firmele ce asigură încheierea şi desfăşurarea
tranzacţiilor la bursă, care pot acţiona atât ca profesionişti independenţi, cât şi ca angajaţi ai
unor firme de specialitate). Cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare au acces la bursă
indirect, doar prin intermediul agenţilor de schimb, brokerii – agenţi, care primesc ordine de
vânzare-cumpărare de la clienţii lor şi brokerii-specialişti, care negociază ordinele primite de la
brokerii agenţi.
Pe lângă investitori şi agenţi de schimb, în structura organizatorică a bursei de valori
se include şi Comisia oficială a bursei şi Casa de clearing.
Comisia oficială a bursei stabileşte cursul titlurilor pe baza comenzilor de vânzare-
cumpărare, pe care le înregistrează şi afişează. Casa de clearing are rolul de a garanta
executarea obligaţiunilor asumate de parteneri, primirea banilor de către vânzători şi a titlurilor
solicitate de către cumpărători.
Intermedierea titlurilor se desfăşoară pe o pieţă bine organizată. Aceste operaţiuni
desfăşurate de bursele de valori, pot fi sintetizate astfel:
a) vânzări şi cumpărări de valori mobiliare în calitate de intermediari, pe bază de
comision;
b) garantarea plasamentului de valori mobiliare cu ocazia ofertelor pe piaţa primară
sau secundară;
103
c) acceptarea, pregătirea şi transmiterea ordinelor clienţilor, cu scopul executării lor
prin intermediul altor intermediari autorizaţi;
d) deţinerea de fonduri ale clienţilor şi de valori mobiliare, cu scopul executării
ordinelor acestora privitoare la aceste valori;
e) gestionarea prin conturi individuale a portofoliilor de valori mobiliare ale clienţilor;
f) păstrarea de fonduri şi valori mobiliare, cu scopul gestionării lor, sau cu alte
scopuri, care constituie obiectul autorizării exprese de comisia operaţiunilor financiare;
g) acordarea de credite pentru finanţarea tranzacţiilor.
La bursa de valori, cursul de vânzare a titlurilor se negociază. Această negociere
presupune transmiterea ordinelor de bursă şi stabilirea modului de negociere a titlurilor, după
una din cele două modalităţi: la vedere sau la termen.
Ordinele de bursă sunt adresate agenţilor de schimb (brokeri), de clienţii lor direcţi
(bănci, persoane fizice sau juridice). Prin aceste ordine se precizează sensul operaţiei (care
poate fi de vânzare sau cumpărare), numărul titlurilor ce vor fi negociate şi modul de negociere
al titlurilor. Din punctul de vedere al cursului la care ordinul trebuie executat, există mai multe
tipuri de ordine:
- ordinul la primul curs, adică la cursul de deschidere a şedinţei de bursă. Utilizarea
acestuia impune ca ordinul de bursă să fie transmis înainte de şedinţă;
- ordinul cel mai bun, semnifică încheierea tranzacţiei în cele mai bune condiţii ale
pieţei, după transmiterea ordinului;
- ordinul de curs limită, când se fixează preţuri maxime la cumpărare şi la vânzare;
- ordinul de curs limită cu menţiunea „stop”, atunci când se fixează un preţ sub
care se execută ordinul. Astfel, cumpărătorul fixează un preţ care să constituie un nivel maxim
pentru executarea ordinului său, iar vânzătorul fixează un preţ minim. Ordinul stop devine un
ordin „cel mai bun”, din momentul în care limita fixată este atinsă.
Negocierea valorilor mobiliare se realizează în funcţie de ordinele
primite de la clienţi, la vedere sau la termen.
O negociere realizată la vedere, necesită pentru participanţii la
tranzacţie, executarea imediată a obligaţiilor: vânzătorul cedează titlurile şi
primeşte echivalentul lor, iar cumpărătorul achită suma şi primeşte titlurile.
Negocierile la termen au la bază speculaţii în urma cărora unii agenţi
economici câştigă, iar alţii pierd. Vânzătorul mizează pe faptul că, până la
scadenţă, cursul acţiunii va scădea, el fiind un speculator „á la baisse” (joacă la
scădere). Cumpărătorul este un speculator „á la hausse” (joacă la creştere),
sperând să crească cursul acţiunilor până la scadenţă. Pe această piaţă,
regularizarea conturilor şi livrarea titlurilor se face într-o perioadă numită de
lichidare (scadenţă). Valorile admise la cotaţia la termen nu pot fi negociate
decât în cantităţi minimale.
Cotarea valorilor mobiliare este o operaţie complexă, care presupune
determinarea cursului la care urmează să se realizeze tranzacţia, precum şi
alegerea celor mai adecvate tehnici de cotare. Cursul valorilor cotate la bursă
este unul de piaţă, stabilit pe baza echilibrului cerere-ofertă.
Bursa este sensibilă la toate evenimentele de ordin economic, valutar şi
social-politic. Ea pune în evidenţă starea conjuncturală a economiei, situaţiile
de criză sau alte faze ale ciclului economic, înregistrează mersul afacerilor
marilor societăţi industriale şi comerciale, culege şi oferă informaţii.
104
Concentrând cea mai mare parte a cererii şi ofertei de valori mobiliare,
bursa asigură mobilitatea şi lichiditatea capitalurilor. Numai prin intermediul
bursei, agenţii economici care şi-au plasat capitalurile pe piaţa primară, pot
reintra în posesia capitalurilor înainte de scadenţă.
Bursa facilitează o circulaţie liberă şi intensă a titlurilor de valoare la un
curs ce reflectă interesul publicului pentru deţinerea anumitor titluri, interes
motivat de competitivitatea economică şi financiară a emitentului.
Bursele valutare
Sunt pieţele valutare unde se efectuează operaţiuni de vânzare-

cumpărare de valute convertibile. În derularea tranzacţiilor cu valute, rolul
principal îl au băncile comerciale. La bursă se stabileşte dimensiunea valorică a
fiecărei tranzacţii. Reprezentanţii băncilor la bursă preiau tranzacţiile cu valute,
astfel că, băncile execută viramentele (transferurile) din conturile clienţilor care
au negociat tranzacţiile sau din ordinul cărora s-au efectuat. Printre bursele cu
un însemnat volum de tranzacţii valutare le menţionăm pe cele din Paris,
Londra, Zürich, Frankfurt etc. Operaţiunile la bursă reprezintă doar un canal
prin care se desfăşoară vânzările devizelor, piaţa valutară cuprinzând şi alte
modalităţi de schimb.
Tendinţa de globalizare a pieţelor financiare a impus noi dimensiuni
pieţei bursiere mondiale, aceasta fiind dominată de potenţialul şi volumul de
activitate al burselor de valori din New York, Londa şi Tokio, care reprezintă
adevăratele centre financiare ale lumii, atât sub aspectul potenţialului lor, a
numărului de firme listate cât şi a creşterii continue a ponderii investitorilor
internaţionali.
O altă caracteristică a burselor de valori o constituie tendinţa de
internaţionalizare, creşterea permanentă a numărului de societăţi străine care
participă pe listele de cotaţii ale burselor naţionale, cât şi volumul în creştere a
tranzacţiilor desfăşurate de agenţii străini (vânzători şi cumpărători), la aceste
burse.
3.4. Teste şi probleme
1. Care dintre afirmaţiile de mai jos definesc complet noţiunea de piaţă:

a) este un loc unde se fac tranzacţii;
b) este o hală;
c) este un magazin;
d) este o bursă;
105
e) reprezintă toată gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii
intră în contact şi schimbă bunuri şi servicii, indiferent de locul unde se
desfăşoară.
2. Care din următoarele caracteristici, luate împreună, pot constitui

definiţia pieţei:
a) este un spaţiu economic şi fizico-geografic;
b) este locul de întâlnire al vânzătorilor şi cumpărătorilor;
c) este locul confruntării cererii cu oferta;
d) este un loc special amenajat, unde oamenii pot vinde şi cumpăra
mărfuri;
e) este cadrul în care se formează preţul unui bun economic;
f) este procesul prin care cumpărătorii unei mărfi încearcă să impună
vânzătorilor preţuri cât mai mici.
3. Piaţa este o realitate a:

a) tuturor economiilor;
b) economiilor moderne;
c) economiei naturale;
d) economiei de schimb.
4. În perioada contemporană, piaţa reprezintă:

a) un spaţiu economic în care agenţii economici îşi desfăşoară
activitatea;
b) locul de întâlnire al cumpărătorilor şi vânzătorilor;
c) cadrul formării preţului bunurilor/serviciilor şi titlurilor de valoare;
d) cadrul de întâlnire a cererii cu oferta de bunuri;
e) spaţiul de reglare a concurenţei între vânzători şi cumpărători;
f) oglinda activităţii agenţilor economici.
5. Scăderea volumului vânzărilor la diferite mărfuri, poate fi cauzată de:

a) reducerea cererii;
b) mărirea producţiei de mărfuri;
c) scăderea preţurilor de vânzare;
d) creşterea preţurilor de vânzare;
e) scăderea salariului real;
f) creşterea mai rapidă a preţurilor faţă de sporirea veniturilor
populaţiei.
6. Într-o perioadă de un an, cererea pentru o anumită marfă este

influenţată de:
I. creşterea veniturilor;
II. schimbarea preferinţelor consumatorilor;
106
III. creşterea numărului de emigranţi;
IV. modificarea sistemului de taxe şi impozite;
V. modificarea raportului dintre diferite venituri.
A. I, II şi IV;
B. I, II şi V;
C. II şi III;
D. I, II, III, IV şi V.
7. Bunurile cu cerere elastică sunt acelea:

a) a căror cerere se modifică;
b) care sunt de strictă necesitate;
c) a căror cerere se modifică într-o măsură mai mare decât se modifică
preţul lor;
d) a căror cerere se modifică mai puţin decât scăderea preţului.
8. Cererea pentru o anumită marfă destinată consumului populaţiei se

poate restrânge sau extinde ca urmare a influenţei directe a:
a) modificării sistemului fiscal;
b) modificării numărului de firme;
c) reducerii costului de producţie;
d) schimbărilor economice provocate de evenimente naturale.
9. Cei mai importanţi doi factori care influenţează cererea sunt:

a) costul de oportunitate şi cererea asociată;
b) preţurile şi veniturile;
c) cheltuielile alimentare şi cele cu locuinţa;
d) vârsta populaţiei şi caracteristicile familiei.
10. Dependenţa cererii în funcţie de preţ este dată de relaţia C = 140 –

5P. Dacă preţul creşte de la 10 la 12 u.m, să se determine valoarea
coeficientului de elasticitate în funcţie de preţ:
a) 0,55;
b) 5;
c) – 0,5;
d) -5.
11. „Consumul ostentativ” analizat de T. Veblen arată că, cererea

depinde şi de:
a) nivelul preţului bunului;
b) autoconsum;
c) factorii demografici;
d) anticipaţiile consumatorului asupra venitului şi preţului.
107
12. Fie curba cererii P = 6-3Q. La ce nivel al preţului, cererea are o
elasticitate unitară;
a) 1; b) 3; c) 2; d) nu se poate determina.
13. Mărimea coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ

este întotdeauna:
a) supraunitară;
b) pozitivă;
c) unu;
d) zero.
14. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ se calculează conform

formulei:
O P
a)  ;
O0 P0
O P
b)  ;
P0 O0
O P
c)  ;
O0 P0
O P0
d)  .
O0 P
15. Din punctul de vedere al posibilităţii ajungerii sau nu a produselor

pe piaţă, oferta poate fi:
a) permanentă sau sezonieră;
b) curentă sau rară;
c) elastică sau inelastică;
d) activă sau pasivă.
16. Un producător aduce pe piaţă 200 produse, din care vinde 150. În
acest caz putem spune că:
a) oferta producătorului este de 200 produse;
b) oferta este de 150 produse;
c) oferta sa este mai mare decât cererea.
17. În situaţia în care, oferta unei anumite mărfi este perfect inelastică
la modificarea preţului, nivelul coeficientului de elasticitate este:
a) mai mare decât 1;
b) mai mic decât 1;
108
c) egal cu 1;
d) egal cu 0.
18. Ciclul de viaţă al ofertei cunoaşte următoarele faze:

a) declinul, profitul, maturitatea şi lansarea;
b) saturaţia, creşterea şi maturitatea;
c) lansarea, creşterea, maturitatea, saturaţia şi declinul.
19. În situaţia în care, volumul ofertei este mai mic decât cel al cererii,
asistăm la:
a) un exces de ofertă;
b) un exces de cerere;
c) un echilibru al pieţei.
20. Dacă se estimează o reducere a preţului calculatoarelor în viitor şi

creşte numărul firmelor care comercializează acest produs, preţul
acestui bun:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) depinde de evoluţia veniturilor firmelor.
21. Pe piaţă, diferenţierea produselor se poate realiza prin:

a) ambalaj;
b) reclamă;
c) calitate;
d) formă;
e) oricare din procedeele enumerate anterior.
22. Când populaţia unui sat scade, preţul caselor din respectivul sat:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) poate să crească, să scadă sau să rămână acelaşi;
e) niciun răspuns nu este corect.
23. În ţările cu economie de piaţă, este preponderentă:

a) piaţa cu concurenţă monopolistică;
b) piaţa cu concurenţă de oligopol;
c) piaţa cu concurenţă de monopol;
d) piaţa cu concurenţă monopsonică.
109
24. Precizaţi care dintre caracteristicile de mai jos sunt proprii, pieţei cu
concurenţă de monopol:
a) oferta este concentrată la un singur producător;
b) asigură libera concurenţă;
c) monopolul determină cantitatea de mărfuri vândute;
d) posibilitatea controlului pieţei de către producătorul care asigură
oferta;
e) asigură maximum de satisfacţie cumpărătorilor;
f) puterea de piaţă a monopolului determină nivelul preţurilor;
g) clienţii au şi alte alternative.
25. În condiţiile economiei de piaţă dezvoltate, care dintre afirmaţiile de

mai jos sunt corecte?
a) concurenţa este pură şi perfectă;
b) există preţuri libere;
c) există preţuri „administrate”;
d) se promovează metode antimonopoliste;
e) se urmăreşte deteriorarea mecanismului pieţei;
f) se stimulează concurenţa;
g) există concurenţă imperfectă.
26. Manifestarea concurenţei în condiţiile economiei de piaţă, este

posibilă atunci când:
a) există libertatea de acţiune a agenţilor economici;
b) preţurile se formează liber;
c) economia este condusă centralizat;
d) autonomia agenţilor economici este îngrădită;
e) agenţii economici pot să vândă şi să cumpere, în locurile care nu sunt
interzise tranzacţiilor economice, când doresc şi cât doresc.
27. Care din caracteristicile de mai jos sunt specifice pieţei imperfecte
de monopol?
a) oferta este concentrată în mâna mai multor producători;
b) producătorul determină nivelul preţurilor;
c) elimină libera concurenţă;
d) preţul de vânzare este cel mai scăzut preţ;
e) asigură maximum de satisfacţie consumatorului.
28. Vânzarea de mărfuri diferenţiate sortimental, de către un mare

număr de producători, caracterizează piaţa:
a) cu concurenţă perfectă;
b) cu concurenţă incorectă;
c) cu concurenţă de oligopol;
110
d) cu concurenţă monopolistică.
29. În condiţii de monopol, de pe urma creşterii preţului la aceeaşi

cantitate vândută, câştigă:
a) cumpărătorul;
b) vânzătorul;
c) ambii agenţi economici;
d) statul.
30. Legile antitrust:

a) elimină monopolurile din economie;
b) împiedică funcţionarea pieţei oligopoliste;
c) reduc puterea monopolurilor;
d) defavorizează consumatorii.
31. O firmă de monopol se deosebeşte de una de oligopol, prin:

a) atomicitatea cererii;
b) diferenţierea produselor;
c) costuri unitare mai mici;
d) preţuri mai mari.
32. Într-o ţară, producţia de autoturisme este asigurată de trei firme care
satisfac 90% din cererea internă (ca volum şi structură sortimentală). O
parte importantă a producţiei acestor firme se exportă. Concomitent,
10% din cererea de autoturisme este satisfăcută pe seama importului.
Piaţa autoturismelor este o piaţă:
a) de monopol;
b) de oligopol;
c) monopolistică;
d) incorectă.
33. În cazul pieţei cu concurenţă de monopson:

a) există atomicitatea cererii;
b) există un singur cumpărător;
c) cumpărătorul nu poate exercita nicio influenţă asupra preţului.
34. Care din elementele de mai jos caracterizează piaţa cu concurenţă

perfectă?
a) atomicitatea cererii şi ofertei;
b) diversitatea ofertei;
c) preţuri de monopol.
111
35. O companie poate fi considerată ca având statut de monopol, dacă:
a) provoacă o politică de dumping;
b) stabileşte întregul volum al ofertei unei anumite mărfi şi fixează
preţul de vânzare;
c) vinde marfa fără niciun fel de reclamă;
d) producţia se bazează pe o largă diviziune a muncii;
e) vinde concomitent aceeaşi marfă pe mai multe pieţe.
36. Monopolul se deosebeşte de concurenţa perfectă, prin:

a) preţuri mai mari;
b) atomicitatea cererii;
c) lipsa de atomicitate a cererii;
d) omogenitatea produselor.
37. Cea mai ridicată rată a profitului la costuri, obţin:

a) monopolurile;
b) oligopolurile;
c) firmele în concurenţă monopolistică;
d) orice agent economic.
38. Care din următoarele caracteristici sunt proprii concurenţei

imperfecte:
I. existenţa mai multor firme care produc şi vând aceeaşi marfă
diferenţiată calitativ;
II. oferta firmelor este adaptată permanent la cerere;
III. intrarea unor noi firme, în industrie şi pe piaţă, fără a întâmpina
greutăţi deosebite;
IV. oferta mărfii nu este controlată de nicio firmă;
V. preţul pe piaţă reprezintă preţul de echilibru pe o perioadă scurtă de
timp.
A: I şi V;
B: II şi IV;
C: I, II şi III;
D: I, II, III, IV, V.
39. Monopolul există în următoarele situaţii:

a) oricând există numai un singur vânzător al unui produs;
b) oricând există mai mulţi vânzători ai unui produs;
c) oricând un producător reuşeşte să-şi menţină poziţia printr-o
publicitate reuşită;
d) în niciuna din situaţiile de mai sus.
112
40. Condiţiile de bază ale funcţionării concurenţei sunt:
a) existenţa unei oferte rigide;
b) existenţa unei cereri rigide;
c) existenţa unei egalităţi între cerere şi ofertă;
d) existenţa unor preţuri libere şi a unei cereri şi oferte fluide;
e) existenţa unui număr mic de producători.
41. care din caracteristicile de mai jos sunt specifice pieţei cu

concurenţă imperfectă de tip oligopol:
a) numeroşi producători;
b) producătorii au posibilitatea de a controla preţul;
c) fiecare producător trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi;
d) elimină concurenţa;
e) există un singur consumator.
42. Piaţa energiei electrice în România este o piaţă de:

a) monopol;
b) oligopol;
c) concurenţă monopolistică;
d) oligopson;
e) monopson.
43. Un singur vânzător şi foarte mulţi cumpărători, caracterizează piaţa:

a) de monopol;
b) de monopson;
c) monopolistică;
d) de oligopson.
44. Care dintre trăsăturile de mai jos caracterizează piaţa cu concurenţă

perfectă:
a) fluiditatea pieţei;
b) costuri şi preţuri minimale;
c) inexistenţa şomajului şi a inflaţiei;
d) omogenitatea produselor;
e) un echilibru economic perfect;
f) atomicitatea cererii şi a ofertei;
g) transparenţa pieţei.
A: a+c+e+f;
B: b+e+g;
C: a+b+c+f+g;
D: a+d+f+g;
E: a+b+c.
113
45. Monopsonul este o formă de concurenţă, caracterizată prin:
a) o mulţime de producători;
b) un singur producător;
c) doi cumpărători;
d) un singur cumpărător.
46. Reducerea costurilor şi acordarea de avantaje cumpărătorilor, sunt

instrumente concurenţiale:
a) de natură economică;
b) de natură extraeconomică.
47. Concentrarea eforturilor în direcţia realizării unui produs de o

calitate excepţională, formează conţinutul:
a) strategiei efortului concentrat;
b) strategiei costurilor;
c) strategiei elitei;
d) nici uneia dintre strategiile concurenţiale.
48. În vederea obţinerii unui profit maxim, un agent economic oarecare

va promova, în condiţii concurenţiale:
a) strategia efortului concentrat;
b) strategia elitei;
c) strategia costurilor;
d) niciuna dintre strategiile menţionate;
e) elemente din strategiile menţionate, dar în proporţii diferite.
49. În lupta de concurenţă, adesea au loc între firmele dintr-o anumită

ramură, înţelegeri. Uniunile monopoliste astfel apărute, pot lua forma
de:
a) carteluri;
b) conglomerate;
c) trusturi;
d) concernuri;
e) toate cele enumerate.
50. Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt corecte, pentru a defini
dobânda?
a) este o cheltuială de bani;
b) este un venit;
c) este suma de bani plătită de debitor, creditorului, pentru capitalul
bănesc împrumutat.
51. Rata dobânzii este mai mare, când creşte:

114
a) oferta de credite;
b) cererea de credite;
c) durata creditului.
52. Nivelul ratei dobânzii curente depinde de:

I. rata de scont;
II. importanţa creditului pentru debitor, respectiv destinaţia sa;
III. durata şi condiţiile împrumutului;
IV. mărimea instituţiei care acordă împrumutul;
V. localizarea geografică a creditorului.
A. I şi II;
B. V;
C. III;
D: II, III, IV şi V.
53. Folosirea creditului în activitatea unui agent economic, poate

conduce la:
I. utilizarea mai bună a capitalului;
II. reluarea producţiei înainte de vânzarea mărfurilor;
III. creşterea preţurilor în perioadele de avânt economic;
IV. controlul monopolist al producţiei;
V. supraproducţia de mărfuri.
A. I şi II;
B. III şi IV;
C. IV şi V;
D. I, II, III, IV şi V.
54. Dacă rata dobânzii într-o economie scade, în mod normal, populaţia
va economisi:
a) mai puţin şi se va împrumuta mai mult;
b) mai puţin şi se va împrumuta mai puţin;
c) mai mult şi se va împrumuta mai puţin;
d) mai mult şi se va împrumuta mai mult.
55. Dacă rata dobânzii la credite este mai mică decât rata profitului, vor
creşte:
a) importurile mai rapid decât exporturile;
b) investiţiile în activităţi productive;
c) depunerile în bănci, la vedere;
d) depunerile în bănci, la termen.
115
56. Profitul bancar este dependent de:
a) dobânda încasată;
b) dobânda plătită;
c) cheltuielile de funcţionare ale băncii;
d) eficienţa operaţiilor de creditare;
e) raportul dintre rata dobânzii şi rata rentabilităţii agenţilor economici.
57. Pentru a stimula investiţiile, rata dobânzii trebuie să fie:

a) superioară ratei medii de rentabilitate;
b) inferioară ratei medii de rentabilitate;
c) egală cu rata medie de rentabilitate.
58. Când cererea de credit creşte mai repede decât oferta, rata dobânzii
pe piaţa monetară:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) poate avea orice sens de evoluţie.
59. Sunt purtători ai cererii pe piaţa monetară:

a) băncile;
b) statul;
c) societăţile comerciale;
d) menajele.
60. Instituţiile financiare primesc de la debitori:

a) dobânzi;
b) depozite;
c) împrumuturi;
d) comisioane.
61. Rata dobânzii este influenţată mai ales de:

a) mărimea creditului;
b) capacitatea de plată a debitorului şi durata acordării creditului;
c) prestigiul şi puterea economică a băncii care acordă creditul;
d) raportul dintre cererea şi oferta de credit şi starea economiei;
e) amploarea operaţiunilor speculative şi evoluţia cursului acţiunilor la
bursă.
62. Pentru a satisface cererea de monedă, agenţii economici au

următoarele posibilităţi:
a) să acorde credite;
b) să sporească impozitul pe profit;
116
c) să solicite împrumuturi de la alţi agenţi economici;
d) să solicite împrumuturi de la instituţii financiare şi bancare.
63. O instituţie financiară sau o bancă are posibilitatea de a acorda

credite, dacă:
a) are suficiente disponibilităţi financiare;
b) din activitatea pe care o desfăşoară, rezultă un excedent al plăţilor în
raport cu încasările;
c) din activitatea pe care o desfăşoară rezultă un excedent al încasărilor
în raport cu plăţile;
d) acordă credite oricând, dacă există cerere permanentă.
64. Care din următoarele funcţii nu sunt caracteristice Băncii Centrale

(de Emisiune):
a) emisiunea de numerar;
b) acceptarea de depozite şi acordarea de împrumuturi clienţilor
nebancari;
c) supravegherea băncilor comerciale, în vederea prevenirii falimentului
acestora;
d) conducerea politicii monetare prin controlul – direct sau indirect – a
ratei dobânzii sau a masei monetare.
65. Băncile acordă credite din:

a) resurse proprii;
b) resurse atrase de la deponenţi;
c) resurse atrase de la alte bănci;
d) venituri bugetare.
66. În economia de piaţă, cele mai importante decizii economice sunt

luate de:
a) consumatori;
b) manageri;
c) acţionari;
d) guverne.
67. Dintre trăsăturile bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor la bursa de

mărfuri, pot fi enumerate:
a) caracterul tradiţional al bunurilor;
b) uşurinţa depozitării bunurilor;
c) gradul redus de prelucrare al bunurilor;
d) caracterul fungibil şi generic al bunurilor;
e) toate trăsăturile enumerate mai sus.
117
68. Bursa este o piaţă specializată, unde se vând şi se cumpără:
a) titluri;
b) mărfuri de toate categoriile;
c) mărfuri omogene.
69. Obligaţiunea se deosebeşte de acţiune prin aceea că:

a) este un titlu de valoare;
b) se negociază pe piaţa financiară;
c) venitul ei se numeşte dividend;
d) aduce un venit fix.
70. Relaţia dintre cursul acţiunii şi mărimea dividendului este:

a) direct proporţională;
b) invers proporţională;
c) atât inversă, cât şi directă.
71. Care este venitul adus de o acţiune?

a) dobânda;
b) profitul;
c) dividendul;
d) economiile.
72. Într-o operaţiune bursieră „la termen”, cumpărătorul pierde în

situaţia în care modificarea procentuală a cursului titlurilor este:
a) mai mare decât rata dobânzii;
b) nulă;
c) negativă;
d) egală cu rata inflaţiei.
73. În cazul unei operaţiuni bursiere „la termen”, de pe urma creşterii

cursului acţiunilor, nu câştigă:
a) vânzătorul;
b) cumpărătorul;
c) ambii câştigă.
74. Ce aşteaptă vânzătorul unui titlu la bursa de valori, în cadrul unei

operaţiuni „la termen”?
a) să sporească cursul titlului;
b) să scadă cursul titlului;
c) să nu se modifice cursul titlului.
75. În cazul unei operaţiuni bursiere „la termen”, de pe urma scăderii

cursului acţiunilor, pierde:
118
a) vânzătorul;
b) cumpărătorul;
c) ambii;
d) firma care a emis acţiunile;
e) nu câştigă nimeni.
76. Acţiunea se deosebeşte de obligaţiune, prin:

a) are un preţ mai mare;
b) are un preţ mai mic;
c) aduce un venit variabil.
77. Acţiunile garantează celor ce le deţin:

a) un venit anual ferm;
b) o dobândă fixă;
c) sume fixe din profitul societăţii;
d) o parte din profit numită dividend, care variază de la un an la altul.
78. Acţiunile la purtător sunt acele titluri de valoare, care:

a) au înscris pe ele numele posesorului;
b) oferă avantaje de care poate dispune orice persoană;
c) oferă avantaje de care poate dispune doar persoana care le deţine;
d) nu au înscris pe ele numele posesorului.
79. Acţiunea se deosebeşte de obligaţiune, prin:

a) mărimea venitului adus proprietarului;
b) randament;
c) gradul de risc;
d) natura venitului adus proprietarului.
80. Când cresc investiţiile de portofoliu într-o ţară, cursul mediu al

titlurilor de valoare:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) poate să crească, să scadă sau să rămână constant.
81. În cazul în care o firmă se află în faliment, primii despăgubiţi sunt:

a) acţionarii;
b) deţinătorii de acţiuni privilegiate;
c) obligatarii;
d) niciuna dintre categoriile mai sus menţionate.
119
1. Într-o ţară cu economie de piaţă, structura ofertei de mărfuri este

determinată de:
a) nevoile populaţiei;
b) structura cheltuielilor de consum;
c) trebuinţele producătorului;
d) structura ofertei pe plan mondial.
2. Nu se supun legii cererii şi ofertei:

a) investiţiile;
b) salariul;
c) rata dobânzii;
d) preţul pământului;
e) nevoile.
3. În cadrul pieţei cu concurenţă imperfectă monopsonică, se realizează:

a) atomicitatea cumpărătorilor;
b) omogenitatea produselor;
c) influenţa cumpărătorului asupra preţului produsului.
4. Piaţa autoturismelor este, în general, o piaţă de:

a) monopol;
b) oligopol;
c) oligoposon;
d) monopson.
5. Cu cât durata creditului este mai mare, cu atât dobânda percepută de

bancă va fi:
a) mai mare;
b) mai mică;
c) mai certă;
d) niciun răspuns nu este corect.
6. Cu cât riscul unei acţiuni este mai ridicat, cu atât dividendul sperat de
acţionar va fi:
a) mai mare;
b) mai mic;
c) mai sigur;
d) nu există nicio legătură între riscul titlului financiar şi dividendul
sperat.
120
7. Acţiunea trebuie să poarte înscris pe ea, în mod obligatoriu:
a) numele emitentului;
b) numele posesorului;
c) valoarea nominală;
d) data emiterii.
8. Rata dobânzii şi cursul obligaţiunilor se află într-o relaţie:

a) directă;
b) inversă;
c) de independenţă;
d) pozitivă.
9. În cadrul pieţei financiare primare:

a) preţul de vânzare a titlurilor este, de regulă, ferm;
b) are loc emisiunea şi plasarea de titluri emise anterior;
c) operaţiunile se efectuează, în principal, prin intermediul băncilor.
10. Titlurile tranzacţionate pe piaţa financiară secundară, provin:

a) direct de la firme;
b) de la bănci;
c) de la alte instituţii financiare;
d) de la posesorii de titluri;
e) de la posesorii de titluri care le-au achiziţionat de pe piaţa primară;
f) de la orice agent economic.
11. Piaţa financiară primară se deosebeşte de cea secundară, prin:

a) felul titlurilor tranzacţionate;
b) modul de formare al cursurilor;
c) numărul societăţilor emitente de titluri;
d) valoarea totală a titlurilor tranzacţionate.
12. Cum trebuie considerat câştigul realizat în urma tranzacţiilor

bursiere?
a) prea mare;
b) prea mic;
c) normal de mare;
d) anormal, pentru că provine dintr-un schimb neechivalent;
e) legal;
f) ilegal;
g) rezultat firesc al operaţiei respective;
h) o înşelătorie;
i) cuvenit;
j) necuvenit.
121
13. Ce prevesteşte creşterea puternică a cursurilor la bursă?
a) o depresiune;
b) o criză;
c) o inflaţie;
d) un boom;
e) un reviriment;
f) o contracţie economică.
14. Bursa de valori nu este:

a) piaţă financiară primară;
b) piaţă financiară secundară;
c) barometru al stării economiei;
d) domeniu de activitate al brokerilor.
15. Dintre mărfurile de mai jos, nu pot face obiectul tranzacţiilor la

bursele de mărfuri:
a) produsele industriei constructoare de maşini;
b) produsele agricole;
c) metalele;
d) ţiţeiul.
Răspunsuri:
1) a. 2) e. 3) b; c. 4) b. 5) a. 6) a. 7) c. 8) b. 9) a; c. 10) e. 11) b. 12) e; g; i.
13) d;e. 14) a. 15) a.
3.4.3. Probleme propuse spre rezolvare
1. Se consideră că preţul unei mărfi X este de 40.000 u.m. La acest

nivel al preţului, cererea săptămânală este de 200 unităţi. Care va fi cererea
pentru marfa respectivă, dacă preţul creşte la 50.000 u.m, iar coeficientul de
elasticitate al cererii mărfii la acest preţ este egal cu 2.
2. Se consideră că funcţia cererii este Qc = 1400 – 4P, iar funcţia ofertei

Qo = 200 + 4P. Determinaţi preţul şi cantitatea la care cererea şi oferta se
echilibrează.
3. Pe baza datelor din tabelul de mai jos cu privire la patru bunuri

economice: A, B, C şi D, să se completeze rubricile referitoare la coeficientul
de elasticitate al cererii faţă de preţ, precizându-se şi felul cererii:
122
Bunul Preţul unitar Cererea (buc) Kec/p Felul
în t0 în t1 în t0 în t1 cererii
A 80 60 500 700
B 100 120 600 300
C 120 110 600 800
D 150 180 1000 900
4. Pornind de la următoarele informaţii în legătură cu oferta, cererea şi

preţul produsului X, pe o anumită piaţă, în decursul unei săptămâni:
a) determinaţi excesul de ofertă sau de cerere;
b) arătaţi la ce nivel al preţului, ofertei şi cererii se realizează un
echilibru. Demonstraţi acest lucru şi grafic.
Preţul (lei) Cantitatea Cantitatea cerută Exces de ofertă

oferită sau de cerere (+ /
-)
20 20.000 7.000
19 19.000 8.000
18 16.000 9.000
17 13.000 10.500
16 12.000 12.000
15 11.000 14.000
14 10.500 15.500
13 9.000 16.000
5. Cererea pentru caiete a fost în anul 2010 de 10 milioane bucăţi. În

anul 2011, preţul caietelor creşte cu 100%, iar veniturile familiilor cu 50%.
Dacă elasticitatea cererii la preţ este de 0,5, iar la venit de 0,25, determinaţi
cantitatea cerută în anul 2011.
6. Pe piaţa zahărului, oferta totală se ridică la 600.000 tone, la un preţ

de 20.000 lei/kg. Ştiind că preţul creşte cu 100% iar elasticitatea ofertei la preţ
este de 0,5, determinaţi noua cantitate oferită de piaţă.
7. Când preţul este de 150.000 u.m, cererea pentru bunul X este de

100.000 bucăţi. Să se determine cererea când preţul creşte la 200.000 u.m,
ştiind că unui procent în modificarea preţului îi corespund 2 procente în
modificarea cererii.
123
8. Un debitor plăteşte o dobândă de 30 milioane u.m, pentru un credit
pe 1 an, cu o rată a dobânzii de 30%. Să se calculeze volumul creditului
respectiv.
9. O bancă acordă sub formă de credite anuale, sume deponenţilor în

valoare de 900.000.000 u.m, percepând o rată anuală a dobânzii de 10%,
plătind deponenţilor o rată a dobânzii de 6%.
Ştiind că profitul realizat reprezintă 70% din câştigul brut al băncii, se
cere să se determine cheltuielile de funcţionare şi masa profitului anual.
10. Excedentul de disponibilităţi al unei bănci este de 200 milioane u.m,

dobânda plătită deponenţilor ridicându-se la 10% din excedent. Ce rată a
dobânzii trebuie să perceapă banca pentru creditele acordate (egale cu
excedentul respectiv), astfel încât să-şi acopere cheltuielile de 5.000.000 u.m şi
să obţină un profit de 10.000.000 u.m?
11. Care este durata unui plasament de 100.000 u.m în regim de

dobândă simplă, cu o rată a dobânzii de 10%, pentru a se obţine la scadenţă o
dobândă de 5000 u.m.
a) 3 luni;
b) 6 luni;
c) 1 lună;
d) 9 luni;
e) 1 an.
12. Dacă un capital de 120.000 $ dat cu împrumut, aduce un venit anual

sub formă de dobândă de 100.000 $, care va fi rata dobânzii ?
13. Se efectuează un depozit la termen pentru o perioadă de trei ani, în

sumă de 500.000 u.m, cu o rată anuală a dobânzii de 20%. Operaţiunea are loc
în regim de dobândă capitalizată. Care va fi mărimea depozitului peste trei
ani ?
14. Peste patru ani, un individ îşi propune să dispună de un depozit

bancar de 500.000 u.m. Ce sumă trebuie să depună în prezent ca, în condiţiile
unei rate anuale a dobânzii de 25% în regim de dobândă capitalizată, să
dispună de suma dorită peste 4 ani.
15. O bancă mobilizează disponibilităţi băneşti de 80 mil u.m pe termen

de 6 luni, plătind o dobândă de 30%. Creditele acordate sunt de 60 milioane
u.m pe 3 luni cu o dobândă de 50% şi 20 milioane pe 6 luni, cu aceeaşi rată a
dobânzii. Cheltuielile de funcţionare aferente perioadei în care s-au efectuat
aceste operaţiuni sunt de 500.000 u.m. Să se determine profitul băncii.
124
16. O bancă a atras de la populaţie într-un an, depozite în valoare de
100 mld u.m, cu o dobândă de 50%, şi a creditat agenţii economici cu 300 mld
u.m, la o dobândă de 60%. Cheltuielile de funcţionare ale băncii au fost de 10
mld u.m, iar impozitul pe profit de 38%. Calculaţi profitul admis al băncii.
17. Cunoscând relaţiile dintre fenomenele şi mărimile economice

respective, să se completeze tabelul de mai jos :
Nr. Dobânda Creditul Rata Durata de

crt dobânzii acordare a
creditului
1 ? 900.000 8 1 an
2 800.000 ? 20 1 an
3 950.000 1.500.000 ? 1 an
4 1.700.000 34.000.000 10 ?
18. O bancă acordă următoarele credite : 106 dolari pe o durată de 6

luni, 2∙106 dolari pe o durată de 9 luni şi 3∙106 dolari pe o durată de un an. Rata
anuală a dobânzii percepută de bancă este de 46%, iar cea plătită este de 30%.
Cheltuielile anuale ale băncii pentru administraţie şi funcţionare sunt de 104
dolari. Care este câştigul net (profitul) obţinut de pe urma acestor operaţiuni.
19. În condiţiile unei rate a dobânzii de 10%, venitul anual adus de o

obligaţiune este de 6000 u.m. Mărirea cu 50% a ratei dobânzii va determina
scăderea sau creşterea cursului obligaţiunii pe piaţa financiară secundară ? La
cât ?
20. În momentul T0, cursul acţiunilor unei firme este de 10.000 lei. Un
agent economic vinde 1000 de acţiuni unui alt agent economic, cu scadenţa în
T1. La scadenţă, cursul acţiunilor este de 9000 lei. Care dintre cei doi
participanţi la tranzacţie câştigă ? Cât ? Cum explicaţi acest lucru ? Cu ce tip
de operaţiune bursieră avem de a face ?
21. O obligaţiune are o valoare nominală de 1000 dolari şi aduce un

venit anual fix de 200 dolari. Care va fi cursul obligaţiunii dacă rata dobânzii
este de 10% pe an ? Dar în cazul reducerii ratei dobânzii la 8% ?
22. În momentul t0, cursul acţiunilor firmei X este de 500 u.m. Între
agentul economic A (vânzător) şi B (cumpărător) se încheie un contract pentru
vânzarea-cumpărarea de 1000 acţiuni, cu scadenţa în t1. La scadenţă, cursul
125
acţiunilor este de 600 u.m. Care dintre cei doi agenţi câştigă ? Cât ? Cum
explicaţi câştigul lui ? Cu ce tip de operaţiune bursieră avem de a face ?
23. Să presupunem că, o societate comercială îşi propune să-şi procure

un împrumut prin emiterea şi vânzarea de obligaţiuni. In acest scop, ea pune în
vânzare 1000 de obligaţiuni, din care vinde în anul respectiv jumătate, cu un
venit fix de 2000 u.m fiecare, în condiţiile în care rata dobânzii pe piaţa
monetară este de 10%. În anul următor vinde şi cealaltă jumătate, cu acelaşi
venit fix, dar în situaţia în care rata dobânzii pe piaţa monetară a crescut la
20%.
Care este împrumutul total obţinut din vânzarea obligaţiunilor ?
24. Se achiziţionează acţiuni nou-emise în valoare de 500.000 u.m,

având o valoare nominală de 5000 u.m După primul an, acţiunile asigură un
dividend de 10%, profit care este reinvestit în acţiuni, la o valoare de 2500
u.m/acţiune. Care va fi numărul acţiunilor deţinute în urma acestor operaţiuni?
25. Cunoscând faptul că valoarea unei acţiuni este de 100 lei, iar rata
dobânzii de 15%, să se determine mărimea dividendului adus de această hârtie
de valoare.
26. Venitul anual adus de o obligaţiune este de 800 u.m, în condiţiile în

care rata dobânzii este de 10%. Creşterea ratei dobânzii determină o reducere a
cursului obligaţiunii cu 3000 u.m. Să se determine la cât a crescut în acest caz,
rata dobânzii.
27. Reducerea ratei dobânzii pe piaţa monetară, de la 20% la 15% duce

la modificarea cursului unei obligaţiuni cu 2000 u.m. La ce curs s-a vândut
iniţial titlul ?
28. O obligaţiune aduce un venit de 800 u.m la o rată a dobânzii de

20%. Dublarea ratei dobânzii face ca, în mod normal, cursul obligaţiunii pe
piaţa secundară să fie de :
a) 2000 u.m ;
b) 2200 u.m ;
c) 4000 u.m ;
d) 1500 u.m.
29. Când rata dobânzii creşte de la 10% la 15%, cursul unei obligaţiuni
care aduce un venit anual de 4500 u.m :
a) creşte cu 30.000 u.m ;
b) scade cu 15.000 u.m ;
c) creşte cu 30.000 u.m ;
126
d) scade cu 45.000 u.m ;
e) rămâne constant.
30. O bancă pune în vânzare obligaţiuni cu valoarea nominală de

100.000 u.m. Prin această operaţiune se urmăreşte mobilizarea rapidă a sumei
de 3.600 milioane u.m. Câte titluri trebuie să plaseze banca, în cazul în care
titlurile se vând sub pari (sub valoarea nominală) cu 10% ?
31. O obligaţiune are o valoare nominală de 10.000 dolari şi aduce un

venit fix de 2000 dolari anual. Care este randamentul obligaţiunii (rata
dobânzii) ?
32. Un agent economic cumpără la termen 1000 de obligaţiuni care

aduc un venit fix de 100 dolari fiecare. La termen, rata dobânzii pe piaţă este
de 10%. Dacă în momentul încheierii tranzacţiei rata dobânzii era de 8%,
agentul economic :
a) câştigă 250.000 dolari ;
b) pierde 250.000 dolari ;
c) nici nu câştigă, nici nu pierde ;
d) niciun răspuns nu este corect.
3.4.4. Probleme rezolvate
1. Dacă la un bun economic, scăderea preţului de la 1500 u.m la 1000

u.m, a determinat o creştere a cererii la acel bun de la 100 de bucăţi la 200 de
bucăţi, să se calculeze coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ şi,
să se arate, ce fel de elasticitate a cererii are bunul respectiv.
2. O bancă acordă unui agent economic un credit de 100 milioane u.m

pe termen de 1 an, cu o rată anuală a dobânzii de 40%. Să se calculeze care va
fi suma pe care o va plăti debitorul la scadenţă.
3. O bancă are în păstrare 300.000.000 u.m, pentru care plăteşte anual o

dobândă de 50%. Banca acordă unor agenţi economici credite în valoare de
300.000.000 u.m, cu o dobândă anuală de 80%. Cheltuielile de administraţie
ale băncii sunt de 25.000.000 u.m. Care este profitul net al băncii ?
4. Un individ îşi propune ca peste patru ani să dispună de un depozit

bancar în sumă de 100.000 u.m.
Ce depunere trebuie să facă în prezent, pentru ca, în condiţiile unei rate
anuale a dobânzii de 25%, să dispună peste patru ani de suma de 100.000 u.m.
127
5. O firmă comercială beneficiază de un împrumut de 100.000 lei, cu
rambursare în tranşe anuale egale într-o perioadă de 4 ani, cu dobânda de 20%.
Care va fi suma ce se va rambursa la sfârşitul anului al doilea.
6. O obligaţiune aduce un venit anual fix de 1400 u.m. Care este cursul
(preţul) obligaţiunii pe piaţa financiară, în condiţiile în care rata dobânzii este
de 10%?
Rezolvarea problemelor:
1.
C P C P0 100 1500
K ec / p      =  3
C P P C 0  500 100
Pentru că Kec/p > 1→ cererea este elastică
2. D  Sn  C → Sn  D  C
40
D  C  d '  n  100.000.000   1  40.000.000u.m
100
S n  40.000.000  100.000.000  140.000.000u.m
3. Prn = Prb – Ch
Prb = Dî - Dp
' 80
Dî  C  d î  n  300.000.000   240.000.000u.m
100
' 50
D p  C  d p  n  300.000.000   150.000.000u.m
100
Prb = 240.000.000 – 150.000.000 = 90.000.000 u.m
Prn = 90.000.000 – 25.000.000 = 65.000.000 u.m
Sn 100.000
4. S n  C (1  d ' ) n → C    40.983,6u.m
(1  d )
' n
(1  25%) 4
Persoana trebuie să depună 40.983,6 u.m pentru ca, peste patru ani să
dispună de suma de 100.000 u.m, în condiţiile unei rate a dobânzii de 25%.
128
5. Pentru a uşura modalitatea de calcul, vom sintetiza enunţul
problemei şi o vom rezolva, sub formă tabelară.
Anul Credit Dobânda anuală Suma anuală de

nerambursat plată
1 100.000 20.000 25+20 = 45.000
2 75.000 15.000 25+15 = 40.000
3 50.000 10.000 25+10 = 35.000
4 25.000 5.000 25+ 5 = 30.000
Suma care se va rambursa la finele celui de al doilea an este de 40.000 lei.
Vf 1400
6. Co  '
  14.000u.m
d 0,1
129
130
CAPITOLUL IV
RESURSELE ECONOMICE ŞI FACTORII DE

PRODUCŢIE
4.1. Resursele naturale şi resursele economice - viziune

generală
Pentru satisfacerea în cele mai bune condiţii a necesităţilor de consum,

oamenii achiziţionează bunuri şi servicii cât mai variate. În acest fel, producţia
de bunuri şi servicii este rezultatul cerinţelor umane în creştere.
Pentru ca activitatea economică să poată avea loc, în afară de munca
oamenilor sunt necesare şi resursele naturale care pot fi transformate în resurse
economice cu ajutorul agenţilor economici.
4.1.1. Resursele naturale
Ansamblul activităţilor economice au ca premisă resursele naturale,

care constituie un cumul de mijloace disponibile şi susceptibile de a fi
valorificate în vederea producerii de bunuri materiale şi servicii.
Prin resurse naturale se înţelege acea categorie de resurse care sunt puse
la dispoziţia omului prin generozitatea naturii, datorită faptului că ele
reprezintă un uriaş depozit pentru fiecare individ în particular şi pentru întreaga
societate umană, în general.46
Natura este punctul de plecare al oricărei activităţi economice, căreia îi
oferă mediul de desfăşurare şi condiţiile primare de producţie. Prin însăşi
existenţa şi utilizarea lor, resursele naturale atestă utilitatea socială a naturii,
capacitatea sa de a servi omului, economiei şi societăţii, în ansamblul ei.
Prin definiţie, resursele naturale reprezintă rezervele de bunuri
nemijlocite, care sunt înmagazinate în natură, concretizate în totalitatea
resurselor pe care omul le-ar putea utiliza în scopul asigurării cerinţelor de
materie primă naturală ale activităţii economice.47
Resursele naturale sunt extrem de diversificate, motiv pentru care se pot
clasifica din numeroase puncte de vedere. Astfel:
A. În funcţie de destinaţia lor:
a) satisfactori (resurse pentru consumul nemijlocit);
b) prodfactori (resurse pentru consumul activităţilor economice).
46
47
Csorba, L - Microeconomie, Editura Dacia, Cluj - Napoca, 2004, pag. 87
131
B. În funcţie de apartenenţa lor:
a) resurse biotice, de natură vie, cum ar fi: microorganismele, lumea
plantelor, a animalelor;
b) resurse abiotice/nevii, cum ar fi: apa, aerul, căldura cosmică.
C. În funcţie de gradul în care pot sau nu pot fi utilizate în
activitatea economică:
a) resurse naturale latente, care se găsesc în natură şi nu vor fi
utilizate în viitorul apropiat în activitatea economică;
b) resurse naturale active, care fac obiectul procesului de producţie,
transformându-se în resurse economice.
D. În funcţie de gradul lor de perisabilitate:
a) resurse perisabile: minereuri metalifere şi nemetalifere, ţiţeiul,
gazele, cărbunii etc.
b) resurse neperisabile.
E. În funcţie de natura lor:
a) resurse energetice;
b) resurse agro-silvice;
c) resurse reutilizabile (deşeuri, subproduse).
Spre deosebire de alte categorii de resurse, cele energetice nu sunt
recuperabile prin reciclare, ele pierzându-se în procesul folosirii lor (aceasta nu
exclude posibilitatea recuperării şi reciclării unor elemente rezultate din
consumul resurselor energetice, cum ar fi: zgura, aburul, apa etc).
Analiza resurselor energetice trebuie făcută în strânsă legătură cu
purtătorii primari de energie, care pot fi divizaţi în trei mari categorii:48
a) energiile dense, care la rândul lor se împart în două mari categorii:
● combustibilii fosili: petrol, gaze naturale, cărbuni;
● combustibilii nefosili: hidrogen, uraniu etc.
La aceste tipuri de energie, drumul de la zăcământ la utilizatorul final
este lung, tehnologiile sunt sofisticate, cheltuielile de investiţii mari, la fel cum
este şi costul combustibililor.
b) energiile intermediare: lemn, turbă, biomasă, hidroenergie etc.
Specific acestora este faptul că, lanţul transformărilor este foarte scurt,
tehnologiile sunt simple, unele dintre acestea au costuri ridicate, în timp ce
altele sunt deficitare.
c) energiile difuze şi neregulate: energia eoliană, energia solară
termică, energia solară fotovoltaică, sursele hidro, energia mareelor, a valurilor,
geotermia, unde lanţul transformărilor este relativ scurt, folosindu-se
echipament direct de la utilizator.
Interesul pentru energia alternativă a captat atenţia specialiştilor ca urmare a
problemelor mondiale legate de asigurarea resurselor energetice, preţul barilului de petrol
dublându-se în ultimul deceniu. Numeroasele probleme ridicate de schimbările climatice
48
132
determinate de poluare, dar şi oportunităţile pe care energia alternativă le oferă spre noi direcţii
de dezvoltare economică şi socială, fac ca aceasta să fie un domeniu nou care să aducă
beneficii atât pe plan local, cât şi regional, dar şi internaţional, dacă ar fi pus în practică pe
scară largă.
Abandonarea combustibililor fosili în schimbul biogazului şi al alcoolului, a fost
prezentată drept un remediu împotriva schimbărilor climatice. Oficialii de la Bruxelles au cerut
ca 6% din carburantul utilizat în anul 2010 să fie biogaz şi 20% din totalul carburantului
utilizat în anul 2020. Pentru a atinge aceste obiective, guvernul Britanic a redus taxele asupra
biocarburanţilor cu 0,30 euro pe litru, în timp ce reprezentanţii Uniunii Europene dau
agricultorilor 45 de euro/hectar pentru culturile din care se produc combustibili verzi (biogaz
sau alcool). Utilizaţi la scară mică, biocarburanţii sunt inofensivi.49
Biodieselul pare a fi unul din combustibilii viitorului, în principal datorită abundenţei
resurselor primare naturale din care se poate produce. În acest context nu ne miră faptul că
acesta se poate produce şi din algele marine. Cel mai mare avantaj al algelor este că, cu
ajutorul acestora se poate obţine de 30 de ori mai mult biodiesel pe hectar, decât din porumb
sau soia. Având în vedere faptul că algele cresc în apă sărată (cea mai abundentă substanţă de
pe pământ), este limpede că acestea pot deveni o alternativă la petrol.
Nu putem încheia această analiză fără a face câteva referiri la energia
nucleară. Această energie este rezultatul reacţiilor nucleare, în care materia
este transformată în energie. În acest fel, mecanismul amintit poate fi utilizat în
mod obişnuit pentru a genera energie.
În prezent, energia nucleară asigură aproximativ 16% din electricitatea mondială. Cu
toate acestea mai persistă o teamă faţă de energia nucleară, datorită asocierii acesteia cu ororile
războiului nuclear. Această teamă însă este nejustificată. Suntem îngrijoraţi de deşeurile
nucleare şi de depozitarea lor în siguranţă. Sigur, ca orice altă industrie, energetica nucleară îşi
are riscurile ei. Folosirea materialelor nucleare trebuie controlată şi reglementată strict, nu
numai pentru a proteja sănătatea oamenilor care lucrează în domeniu, ci şi pentru a asigura
viitorul planetei. Energia nucleară trebuie să fie perfect stăpânită şi foarte bine controlată.
Riscul erorilor ce pot apare şi al accidentelor ce au loc în industria nucleară, pot şi trebuie
reduse cât mai mult posibil. Ţările foarte avansate trebuie să ajute celelalte ţări în îmbunătăţirea
securităţii unităţilor nucleare energetice şi să închidă pe cele vechi, care nu mai pot fi
îmbunătăţite. Electricitatea produsă de centralele învechite trebuie înlocuită cu programe de
economisire a energiei, prin utilizarea rezonabilă şi inteligentă a energiei nucleare, care are
avantaje incontestabile pentru sănătatea publicului şi protecţia mediului.50
Cantităţile de substanţe chimice evacuate în mediu de către o centrală nuclearo-
electrică, sunt neglijabile, iar radioactivitatea eliberată ridică foarte puţin nivelul natural de
radioactivitate din amplasament. Singurul impact al centralelor nuclearo-electrice asupra
mediului se referă la peisaj şi la uşoara încălzire, cu câteva grade, a apei mării sau a râurilor.51
Energia nucleară este de departe sursa de energie cea mai prietenoasă
cu mediul, uşor disponibilă şi existentă în mari cantităţi, în raport cu energia
regenerabilă. Cu toate acestea, avem nevoie de o simbioză între protecţia
mediului şi tehnologie, în scopul de a construi o lume mai bună, mai frumoasă,
mai respectuoasă cu mediul, în care să fie plăcut să trăieşti.
49
Csorba, L - "Energy resources in the sustainable development view", revista Journal of
Economics and Business Research , Editura Universităţii "Aurel Vlaicu" Arad, nr. 2/2009,
ISSN 2068-3537, pag. 7-14
50
B. Comby - Energia nucleară şi mediul, Editura TNR, Bucureşti, 2001
51
http://www.referat.ro/referate/Energia_nucleara/
133
În acest fel, a apărut şi energia prin fuziune. Fuziunea termonucleară
controlată este astăzi calea cea mai promiţătoare pentru energetica viitorului,
realizarea ei urmând să asigure, pe o perioadă practic nelimitată, întregul
necesar de energie al omenirii, utilizând drept combustibil hidrogenul greu din
apă. Elementul de bază pentru reacţia de fuziune este atomul de hidrogen.
Există şi un hidrogen de două ori mai greu - izotop al hidrogenului, deuteriul -
care are aceleaşi proprietăţi cu hidrogenul, dar şi un izotop mai greu al
hidrogenului, denumit tritiu.52
Francezii vor folosi în câţiva ani energia prin fuziune produsă de primul prototip de
reactor comercial construit în sudul ţării. Cercetătorii spun că deuteriul este obţinut din apa de
mare. Din două grame de deuteriu se va produce energie echivalentă cu arderea a 10 tone de
cărbune. Proiectul pentru producerea energiei prin fuziune va fi derulat timp de 35 de ani şi va
avea un buget de 10 miliarde de euro.
Riscul dezvoltării acestui tip de energie este că va distruge conceptul binecunoscut de
"resurse naturale limitate". Corect utilizată, fuziunea nucleară ar putea crea resurse naturale
nelimitate, nefolosite încă, din cele mai banale substanţe, aducând astfel foloase întregii
omeniri, într-un mod care, deocamdată nu este nici măcar pe departe înţeles de public.53
O scurtă analiză a datelor privind evoluţia societăţii ne arată corelarea
din ce în ce mai puternică a nivelului de trai al oamenilor, cu producţia de
energie. Datele oficiale publicate în diverse ţări - privind venitul mediu şi
consumul de energie pe cap de locuitor - au arătat că nivelul de trai într-o ţară
este direct proporţional cu producţia de energie din ţara respectivă. Statele
Unite - de exemplu - care deţin numai 6% din populaţia globului, consumă
peste 30% din producţia mondială de energie. În Europa, consumul mediu de
energie pe cap de locuitor este echivalent cu aproximativ 1000 de kg cărbune,
faţă de 300 kg cărbune ce revine pe locuitor în Africa.
În perioada actuală, necesităţile de energie electrică ale ţărilor
industrializate se dublează la fiecare 10 ani. Chiar dacă presupunem că în viitor
vom asista la o încetinire a exploziei demografice, vor fi necesare alte surse de
energie - decât combustibilii clasici sau hidroelectricitatea - pentru a satisface
nevoile umane. În acest fel, nu doar energia de fuziune ar fi o soluţie, ci şi
fisiunea nucleară, dar problemele de securitate şi de stocare a deşeurilor
radioactive pe care aceasta le aduce o fac neutilizabilă pe termen lung. Energia
de fuziune însă, dacă ar putea fi stăpânită în laborator, ar permite să se rezolve
în mare parte aceste probleme.
În cadrul resurselor naturale, un rol deosebit îl ocupă şi resursele
minerale a căror analiză porneşte de la potenţialul mineral al ţării.
Pentru evaluarea acestuia se utilizează un set de indicatori, cum ar fi:
a) potenţialul geologic natural, ce cuprinde totalitatea acumulărilor de materii prime
minerale încadrate în grupe şi categorii de ramuri;
52
http://www.referat.ro/referate/Fuziune_nucleara/
53
J. Coleman - Conspirators hierarchy: The story of the Committee of 300, Editura America
West Publishers, 1992
134
b) potenţialul geologic echivalent în resurse valorificabile, ce se obţine prin aplicarea
unor coeficienţi de transformare;
c) potenţialul geologic industrializabil, ce ţine seama de pierderile din exploatare;
d) potenţialul geologic de elemente utile în concentrate, care include cantităţile de
elemente utile recuperabile;
e) potenţialul geologic de produse finite, cuprinde cantităţile de elemente utile
rezultate în urma proceselor de prelucrare chimico-metalurgică, fizico-chimice etc.
Indicatorii potenţialului mineral pot fi exprimaţi sintetic în unităţi fizice şi valorice.
Exprimarea în unităţi fizice este cea mai răspândită, atât sub aspectul cunoaşterii rezervelor, cât
şi al punerii în exploatare, folosindu-se ca indicatori: masa minieră, masa utilă etc. Evaluarea
bănească reprezintă o problemă mai complexă datorită intervenţiei preţului şi a unor posibile
denaturări condiţionate de acesta, mai ales prin abaterea sa de la valoare. În unele cazuri se
încearcă şi exprimarea pe baza unui indicator sintetic al tuturor componentelor utile ale unui
zăcământ (de exemplu: Cu - echivalent, Pb - echivalent etc).
În perioada contemporană, caracterul limitat al acestor resurse este tot
mai frecvent invocat, motiv pentru care ele au devenit un factor restrictiv al
creşterii economice.
Deşi unele resurse par la o primă vedere că sunt inepuizabile din punct
de vedere cantitativ, o analiza mai atentă a lor arată caracterul epuizabil al
majorităţii resurselor naturale, ceea ce implică o utilizare şi gestiune raţională a
acestora. Această remarcă trebuie completată cu precizarea că, pe măsura
exploatării resurselor are loc o înrăutăţire a condiţiilor de exploatare, indicatorii
de eficienţă economică se deteriorează tot mai mult, industria extractivă fiind
nevoită să apeleze la tehnici mai costisitoare şi să realizeze un volum tot mai
mare de investiţii de capital.
Azi nu se poate vorbi de existenţa unui mediu natural nemodificat,
resursele naturale şi exploatarea lor ducând la apariţia unui nou mediu artificial
care influenţează echilibrul ecologic al Terrei.
În prezent, din raţiuni ecologice şi economice se elaborează studii
globale şi regionale de mare complexitate în plan conceptual, în scopul
concilierii relaţiei om-mediu, protecţia mediului şi utilizarea raţională a
resurselor naturale fiind un obiectiv prioritar al guvernelor tuturor ţărilor lumii,
acestea fiind conştiente că revoluţionarea actualelor probleme de mediu nu se
poate realiza decât printr-o abordare pluridisciplinară, care face ca specialiştii
să dobândească o viziune globală şi să poată integra totalitatea proceselor din
societate şi mediu, într-un sistem unitar.
Antrenarea societăţii pe traiectoria dezvoltării sustenabile depinde de
capacitatea şi abilitatea actorilor implicaţi, mai exact, de factorii politici şi de
decizie, de specialişti, cercetători, organizaţii guvernamentale şi
nonguvernamentale, precum şi de publicul larg, de a adopta şi pune în aplicare
programe, strategii şi planuri de acţiune bazate pe modele conceptuale
specifice dezvoltării durabile.
135
4.1.2. Resursele economice
Natura oferă oamenilor şi societăţii în ansamblul ei, o multitudine de

elemente: condiţiile materiale necesare existenţei, purtătorii de energie
necesari, substanţa şi materia utilizată pentru scopul obţinerii de bunuri şi
servicii necesare satisfacerii nevoilor umane şi, nu în ultimul rând, spaţiul de
desfăşurare a tuturor activităţilor umane.54
Nu toate resursele naturale sunt utilizate în procesul de producţie.
Resursele naturale atrase în circuitul economic, în scopul utilizării lor în
procesul de producţie, poartă denumirea de resurse economice.
Resursele economice apar într-o varietate mare de forme. Din acest
motiv sunt dificil de clasificat în funcţie de criterii rigide sau bine stabilite.
În linii mari, resursele economice pot fi analizate sub două forme:
● fluxuri, care apar în momentul atragerii şi utilizării lor în activitatea
economică;
● stocuri, fiind considerate elemente ale avuţiei unui popor, ştiind că
avuţia naţională cuprinde totalitatea bunurilor de care dispune o ţară la un
moment dat.
Legătura dintre cele două forme de analiză a resurselor economice - ca
fluxuri sau stocuri - este interdependentă cu întregul proces al activităţii
economice.
Resursele economice se prezintă într-o varietate de forme, ceea ce face
ca ele să poată fi clasificate în funcţie de multe criterii. Fiecare dintre aceste
clasificări pun în evidenţă caracteristici şi aspecte specifice diferitelor categorii
de resurse economice. Supunem atenţiei următoarea tipologie:
A. În raport cu sursa de provenienţă, distingem:
a) resurse economice primare (originare), care însoţesc societatea pe
tot parcursul existenţei sale: potenţialul natural, potenţialul demografic;
b) resurse economice derivate, rezultate din activitatea umană,
formate pe baza resurselor primare: utilaje, instalaţii, maşini, echipamente,
stocuri de materii prime, combustibil etc.
B. După natura lor:
a) resurse materiale;
b) resurse umane;
c) resurse financiare;
d) resurse informaţionale.
În categoria resurselor materiale intră toate elementele componente ale
capitalului - ca factor de producţie, chiar şi resursele ştiinţifice şi tehnice.
Resursele umane cuprind activitatea umană generatoare de muncă, precum şi
totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale la care omul face apel în procesul
54
136
muncii. Resursele financiare sunt banii, fără de care nicio activitate economică
nu se poate derula.
C. În funcţie de durata folosirii lor:
a) resurse neregenerabile sau epuizabile: zăcămintele de combustibili
fosili, minereurile;
b) resurse regenerabile: pământul, apa, aerul, lumina solară, căldura
cosmică.
D. În funcţie de posibilităţile de recuperare:
a) resurse recuperabile: materii prime;
b) resurse parţial recuperabile: resursele biologice;
c) resurse nerecuperabile: resursele energetice.
Deşi resursele economice pot fi analizate şi sub alte aspecte, importantă
este surprinderea particularităţilor acestora, în vederea cunoaşterii aportului lor
la creşterea şi dezvoltarea economică, contribuţie diferită în spaţiu şi timp, în
funcţie de nivelul dezvoltării economice şi de structura economiei naţionale.
Elementele care alcătuiesc avuţia unei ţări sunt resursele ei economice
şi naturale. Ceea ce defineşte atributul de resurse "economice" este, în cadrul
sistemului economiei de piaţă, cererea pentru aceste resurse, deoarece această
activitate are un caracter economic doar dacă satisface o anumită trebuinţă
umană şi dacă cineva este dispus să plătească pentru a achiziţiona bunul sau
serviciul rezultat din activitatea economică.
Avuţia naţională cuprinde atât resursele naturale, cât şi pe cele
economice. Diferenţa dintre cele două este că, resursele naturale nu sunt atrase
în activitatea economică, fiind în stare latentă, dar se pot transforma în stare
activă, în resurse economice.
Ansamblul de resurse (naturale sau economice) care pot fi atrase în
circuitul economic al unei ţări şi transformate astfel în factori de producţie,
alcătuiesc potenţialul economic al unei ţări.
În concordanţă cu delimitarea generală a resurselor - în resurse naturale
şi economice - şi potenţialul economic al unei ţări poate fi grupat în două
categorii: potenţial efectiv valorificat sau potenţial valorificabil.
Dacă se are în vedere întregul complex de resurse naturale susceptibile
de a fi utilizate odată, în viitor, în procesul de producere a bunurilor şi
serviciilor, avem de a face cu potenţialul economic valorificabil. Însă, în
oricare economie naţională, resursele naturale de care dispune societatea nu
sunt utilizate dintr-o dată, fie datorită unor restricţii de natură tehnică,
economică şi socială, fie pentru a nu se deteriora mediul înconjurător. Din
această cauză, resursele utilizate efectiv în activitatea economică alcătuiesc
potenţialul economic valorificat al unei ţări sau potenţialul atras în circuitul
economic.
In actualul stadiu de evoluţie a societăţii, indiferent de gradul şi de
modalităţile de folosire ale acestora, resursele - indiferent că sunt naturale sau
economice - trebuie interpretate ca având un caracter limitat.
137
4.2. Factorii de producţie
În limbajul cotidian, termenul de "factor" este folosit cu sensul de "ceva

ce influenţează altceva", adică, un element care face să ia naştere un proces, o
acţiune. Dacă activitatea este procesul de producţie, atunci factorii de producţie
reprezintă premisa şi condiţia acţiunii respective.55
Resursele economice sunt atrase în vederea producerii bunurilor
economice, situaţie în care ele devin factori de producţie. Cu alte cuvinte,
factorii de producţie sunt un ansamblu de resurse productive atrase în circuitul
economic. În unitatea şi interdependenţa lor, ei sunt baza activităţii economice.
Factorii de producţie reprezintă ansamblul elementelor (resurselor
naturale, respectiv economice) care participă la producerea bunurilor şi
serviciilor.
Studiile mai recente asupra factorilor de producţie subliniază faptul că
numărul şi conţinutul acestora s-a modificat în timp, apărând noi şi noi factori
de producţie, ca urmare a influenţei progresului ştiinţei şi tehnicii, a
schimbărilor intervenite în volumul, amploarea şi structura nevoilor umane.
Majoritatea economiştilor analizează în lucrările lor doar trei factori de
producţie (munca, natura şi capitalul), dar admit că există o infinitate de factori
de producţie care sunt utilizaţi în activitatea economică. În categoria acestora
intră: informaţia, progresul tehnic, managerul, piaţa, managementul,
marketingul etc.
Reprezentanţii economiei politice clasice - şi nu numai - au arătat că
cei mai reprezentativi trei factori de producţie sunt: pământul (natura), munca
şi capitalul. Alături de aceştia vom lua în considerare şi alţi doi factori de
producţie consideraţi vitali în epoca contemporană, şi anume: resursele
ştiinţifice/informaţionale şi, nu în ultimul rând, factorul managerial. Deoarece
considerăm pe aceştia ca fiind de o importanţă covârşitoare pentru activitatea
economică, îi vom analiza în cele ce urmează.
4.2.1. Pământul (natura)
Referindu-se la factorii de producţie, Adam Smith şi David Ricardo

subliniau însemnătatea acestora în cadrul avuţiei naţionale a unei ţări: natura
este mama, iar munca tatăl avuţiei. În literatura de specialitate se întâlnesc
numeroase discuţii privitoare la importanţa fiecăruia dintre aceşti factori,
procedându-se la o ierarhizare a lor.
Pământul (natura) reprezintă, în calitate de factor de producţie,
totalitatea elementelor naturale la care omul face apel în cadrul procesului de
55
Dobrotă, N - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 101
138
producţie: aerul, apa, solul, resursele minerale, lumina solară, resursele
biologice etc.
Pământul asigură condiţiile naturale, substanţa, majoritatea energiei
primare necesare activităţii, el fiind punctul de pornire al întregii activităţi
umane. Pământul se compune din:56
a) suprafaţa agricolă de pe Terra;
b) păşunile naturale, pădurile şi junglele;
c) deşerturile şi întinderile de apă;
d) oceanele şi mările;
e) substanţele chimice din scoarţa pământului şi din atmosferă.
Terenurile agricole cuprind: terenuri arabile, păşuni naturale, fâneţe
naturale, vii şi pepiniere viticole, livezi şi pepiniere pomicole, terenuri pentru
îmbunătăţiri funciare.
Din categoria suprafeţelor neagricole fac parte terenurile forestiere
(pădurile), dar şi terenurile aflate permanent sub ape, terenurile neproductive
(nisipuri, râpe, smârcuri, sărături, mocirle).
Pământul este un dar oferit de natură, de aceea, toţi oamenii sunt
îndreptăţiţi să-l împărtăşească. Dincolo de acest aspect, natura este şi un spaţiu
geografic a cărei vastă întindere este utilizată pentru desfăşurarea normală a
tuturor activităţilor economico-sociale ale oamenilor.
În agricultură şi silvicultură, procesul de producţie este legat de
valorificarea unui întreg ansamblu de însuşiri ale pământului, însuşiri specifice
solului: suport şi mediu de viaţă pentru toate plantele terestre, sursă primară de
elemente nutritive şi rezervorul principal de energie al organismelor vii,
receptor şi reglator al umidităţii în sistemul sol-apă-plantă. Lumea vie în
totalitatea ei, precum şi dezvoltarea societăţii, depind - direct sau indirect - de
capacitatea solului de a asigura energie şi substanţă.
Rezervele de energie şi de substanţe nutritive care se acumulează în sol,
sunt accesibile tuturor plantelor de cultură. De aceea, pământul este considerat
principalul factor de producţie în agricultură şi silvicultură. Solul constituie
singura resursă naturală de producere a alimentelor şi a unei game largi de
materii prime de provenienţă agro-silvică. Pământul participă şi la procesul de
producţie din industrie, însă aici rolul său economic este diferit faţă de cel din
agricultură, fiinţând ca o temelie, un loc de aşezare sau o bază pentru spaţiul de
funcţionare al activităţilor. Alături de pământ, plantele şi animalele sunt obiecte
ale muncii şi mijloace de muncă, ele fiind considerate mijloacele vii de
producţie specifice agriculturii.
Pământul este un factor de producţie de neînlocuit şi limitat ca
întindere, dar care dispune de o capacitate uriaşă de regenerare şi de sporire a
propriului său randament. Aceste rezerve naturale pot fi epuizate treptat, mai
ales prin practicarea unei exploatări neraţionale a agriculturii, ceea ce afectează
56
139
grav potenţialul productiv al pământului. De aceea, utilizarea raţională a
întregului fond funciar, păstrarea şi creşterea fertilităţii solului în scopul
realizării unei agriculturi intensive, cu randamente sporite, primeşte o
semnificaţie deosebită în condiţiile creşterii demografice şi a sporirii
considerabile a nevoilor umane.
Sintetizând cele analizate anterior deducem că pământul, în calitate de
factor de producţie, prezintă o serie de particularităţi:
a) Pământul este limitat ca întindere, având ca bariere propriile sale
dimensiuni. Această limitare trebuie înţeleasă doar în sensul cuprinderii sale
naturale, nu în cel al epuizării propriilor rezerve.
b) Pământul are caracter imobil, acesta legând procesul de producţie
de un anumit spaţiu: relief, sol, hidrologie. Deşi nu este posibilă extinderea
deosebită a suprafeţelor arabile, se pot lărgi suprafeţele agricole prin lucrări de
desecări, îndiguiri, îmbunătăţiri funciare, extinderea plantaţiilor de vii şi pomi.
c) Pământul este de neînlocuit ca mijloc de producţie şi nu poate fi
multiplicat după voinţa omului.
d) Pământul prin sine nu poate acţiona ca mijloc de muncă în
agricultură, doar dacă forţa de muncă acţionează asupra sa cu alte mijloace de
muncă.
e) Pământul ca mijloc de muncă nu se uzează, ci îşi dezvoltă
continuu capacitatea productivă. Folosirea raţională a pământului împiedică
uzura sa, dar aceasta nu înseamnă că el poate fi folosit la nesfârşit fără acţiuni
raţionale de îmbunătăţire şi păstare a calităţii şi structurii sale.
f) Pământul este nelimitat ca putere productivă, fiind capabil să
asigure folosirea raţională a investiţiilor.
g) Pământul fiind un dar al naturii, nu are valoare, dar are valoare
de întrebuinţare. Din momentul folosirii lui în procesul de producţie agricol,
prin investiţii de capital şi muncă, el devine tot mai mult un produs al muncii
omeneşti. Prin aceste investiţii, el participă la crearea valorii şi de aici apare
necesitatea evaluării economice a pământului.
h) Pământul este foarte variat ca putere productivă, această putere
fiind exprimată prin grade de fertilitate diferite.
Fertilitatea este însuşirea solului de a acumula, păstra şi pune la
dispoziţia plantelor, substanţele nutritive de care acestea au nevoie pentru
creşterea şi dezvoltarea lor. Fertilitatea poate fi:
a) naturală, este zestrea cu care vine pământul în momentul luării lui în
cultură, şi este determinată de factori naturali;
b) economică, se creează în decursul folosirii pământului în agricultură,
ca urmare a investiţiilor succesive de capital.
Diferenţa de fertilitate naturală a terenurilor este determinată de
diferenţierile existente în compoziţia chimică a stratului superior al solului.
În aprecierea locului ocupat de agricultură în cadrul factorului de producţie pământ,
nu putem să omitem faptul că ea rămâne principala ramură ce asigură producţia agro-
140
alimentară pentru consumul populaţiei. Alături de această trăsătură majoră a agriculturii,
sintetizăm în cele ce urmează, funcţiile agriculturii:
a. Agricultura este furnizorul de produse alimentare pentru populaţie.
b. Agricultura este o producătoare şi furnizoare de materie primă pentru
industria alimentară şi prelucrătoare.
Rolul agriculturii este determinant pentru nivelul şi ritmul de dezvoltare al unui şir
întreg de ramuri industriale agricole şi agroalimentare. Acest rol se amplifică pentru că,
probabilitatea de a produce alimente pe cale sintetică este departe de a deveni realitate şi
materiile prime obţinute pe cale sintetică (fibre, fire) pierd tot mai mult teren în favoarea celor
de natură agrară, care îşi îmbogăţesc continuu calitatea datorită selecţiei.
c. Agricultura este o piaţă de desfacere pentru mărfurile industriale, cum ar fi:
maşini, tractoare, echipamente etc, şi prin cerinţa faţă de bunurile de consum de folosinţă
îndelungată.
d. Agricultura poate asigura protecţia mediului ambiant, prin conservarea şi
înfumuseţarea peisajului rural, dezvoltarea turismului şi agroturismului.
e. Agricultura poate deveni sursă de valută, deoarece exportul de produse agricole
reprezintă o sursă de încasări valutare care pot echilibra balanţa de plăţi externe.
f. În agricultură, alături de produsul principal se obţin o mare cantitate de
produse secundare, voluminoase şi greu transportabile.
De obicei, un sfert sau chiar jumătate din materia organică creată de plante, poate
servi omului ca izvor de energie, hrană sau materie primă pentru industrie, restul
materializându-se sub formă de produse secundare (paie, coceni, pleavă) sau produse accesorii
ale pădurii (în ramura agro-silvică), care se valorifică ca materie primă pentru alte ramuri.
Mărimea rezervelor de terenuri ce pot fi atrase în circuitul agricol diferă
mult pe zone geografice şi ţări. În România, rezervele de terenuri sunt foarte
reduse sau chiar epuizate, creşterea randamentelor la hectar rămânând practic
singura sursă majoră de sporire a producţiei agricole. Acest proces implică un
volum important de investiţii, ceea ce înseamnă o creştere continuă a valorii
economice a pământului.
Problema intens disputată în literatura de specialitate este cea a
evaluării economice a pământului, care se impune prin actualitatea şi
importanţa sa pentru utilizarea fondului funciar. Prin aceasta se realizează
procesul de stabilire a valorii pământului şi a capacităţii productive a lui,
făcând posibilă o ierarhizare a tipurilor de sol şi o repartizare a ramurilor în
teritoriu.57
În perioada anterioară Revoluţiei din decembrie 1989 a predominat
concepţia că pământul nu are valoare. Aceasta era o concepţie greşită care a
stimulat folosirea neraţională a pământului, ducând la consecinţe negative
pentru economia românească, şi anume:
● sustragerea sistematică din agricultură a unor însemnate suprafeţe de
teren, pentru construirea de obiective industriale;
● neglijarea unor suprafeţe de teren, datorită organizării diferitelor
şantiere, suprafeţe care au rămas neînsămânţate.
Se pune întrebarea: "Are pământul valoare?"
57
Dobrotă, N - Economie Politică (Economics), Editată de Agenţia de Consulting Universitar,
Bucureşti, 1993, pag. 102
141
Pentru a funcţiona ca mijloc de producţie, pământul necesită consum de
muncă, devenind în cursul timpului un produs al muncii omeneşti; de aceea, în
ţările dezvoltate el reprezintă elementul principal al capitalului fix. Prin
necesitatea evaluării pământului se creează condiţii favorabile utilizării
raţionale a lui pe ansamblul economiei naţionale, prin:
a) eliminarea risipei de teren, cu ocazia executării unor obiective
economice pentru scoaterea din circuitul agricol al unor suprafeţe;
b) necesitatea determinării avuţiei naţională a unui stat;
c) stabilirea corespunzătoare a impozitelor, taxelor şi acordarea
subvenţiilor pentru agricultură;
d) derularea procesului de specializare a producătorilor agricoli;
e) orientarea şi prognozarea nivelului investiţiilor în teritoriu.
Evaluarea pământului are un dublu aspect:
Evaluarea relativă (bonitarea solurilor) este necesară pentru
îmbunătăţirea folosirii pământului în aplicarea unor agrotehnici diferenţiate,
pentru aprecierea obiectivă a activităţii şi rezultatelor exploatărilor agricole.
Evaluarea relativă este o evaluare calitativă în urma căreia, pentru a caracteriza
o suprafaţă de pământ se utilizează un număr de puncte de la 0 la 100. În
funcţie de acestea se fixează clasa de sol, prin ea determinându-se de câte ori
un teren este mai bun sau mai slab decât altul.
În ţara noastră se utilizează cinci clase de fertilitate:
Clasa I (81-100 puncte) - terenuri foarte bune;
Clasa II (61 - 80 puncte) - terenuri bune;
Clasa III (41 - 60 puncte) - terenuri bune;
Clasa IV (21 - 40 puncte) - terenuri slabe;
Clasa V (0 - 20 puncte) - terenuri improprii pentru agricultură.
Numărul de puncte însumate de un teren formează nota de bonitare.
Ea poate fi determinată în funcţie de criterii naturale sau economice:
a) criteriile naturale, prin care diferitele însuşiri, îndeosebi cele
naturale ale solului, sunt apreciate cu un număr de puncte, pe baza cărora se
stabilesc diferite clase de evaluare;
b) criteriile economice, au la bază randamentele la hectar obţinute pe
solurile de evaluat, faţă de cele obţinute pe un sol luat ca etalon.
Evaluarea absolută (economică) a pământului este o evaluare
bănească, care ne oferă următoarele posibilităţi:
● aprecierea bogăţiei funciare de care dispune societatea;
● aprecierea pierderilor datorate sustragerii de teren sau a utilizării
neraţionale a pământului în agricultură;
● includerea pământului în capitalul fix al agriculturii.
Pentru a putea fi înregistrat în avuţia naţională a unei ţări, pământul este
necesar să fie evaluat în bani (să aibe un preţ). Pământul poate lua mai multe
valori în raport de modul cum este apreciat, existând numeroase modalităţi de
estimare valorică a lui. Dintre acestea reţinem următoarele:
142
A. Valoarea (preţul) pământului ca obiect al vânzării-cumpărării
Pentru a stabili preţul pământului în acest mod, se folosesc mai multe
metode.
Prima metodă ia în calcul, pe de o parte, profitul care se obţine prin
cultivarea suprafeţei respective de pământ, iar pe de altă parte, suma de bani
care este dată cu împrumut la dobânda curentă normală să asigure un venit egal
cu profitul cultivării pământului.
Suma de bani care este dată cu împrumut la dobânda curentă normală să
asigure un venit egal cu profitul cultivării pământului, depinde de nivelul
profitului la hectar şi de rata dobânzii pe piaţă, şi este chiar preţul pământului.
unde: Pp = preţul pământului;

Pr
Pp  Pr = profit/hectar (renta) ;
d'
d' = rata dobânzii.
Dezavantajul acestei prime metode este că leagă preţul pământului de

profitul obţinut la o singură cultură, fără a se ţine seama de structura culturilor
şi de asolament.
O a doua metodă este cea bazată pe renta funciară şi pe coeficientul de
inflaţie. Relaţia de calcul este:
V p  q  P  R (%)  t  K i unde: q = producţia medie pe hectar;

P = preţul de valorificare al producţiei;
R(%) = renta funciară ;
t = durata de folosinţă a pământului de
către o generaţie;
Ki = coeficientul de inflaţie.
A treia metodă de calcul a valorii pământului este cea bazată pe venitul

net, ţinând seama şi de fertilitatea solului.
V p  venitnetimpozabil  t  K i
B. Valoarea pământului pe baza aprecierii costului de substituire a

acestuia
Substituirea se poate realiza pe mai multe căi:
a) prin fertilizarea suplimentară a altor terenuri, în vederea obţinerii
unui surplus de produse egal sau mai mare decât producţia de pe terenul în
cauză (care a fost scos din circuitul agricol);
143
b) prin importul de produse agricole la preţuri mai mici decât cele
interne, astfel încât să se compenseze producţia de pe terenurile agricole ce nu
pot primi o altă destinaţie.
În acest caz, pentru determinarea preţului pământului se poate folosi
relaţia:
1
P  Rch 
En
unde:
Rch = mărimea efortului anual de substituire, ca diferenţă între nivelul
cheltuielilor de muncă socială impusă de cea mai eficientă soluţie alternativă
de substituire a producţiei obţinute pe unitatea de suprafaţă supusă evaluării şi
cheltuielile de producţie pe terenul în cauză;
En = coeficientul de eficienţă mediu pe economie.
Nivelul valorii rezultate din evaluare va fi cu atât mai mare, cu cât
costul substituirii producţiei obţinute de pe o suprafaţă de teren este mai ridicat.
Mărimea şi evoluţia preţului pământului sunt influenţate de mai mulţi
factori:
a) cererea şi oferta de terenuri agricole;
b) cererea şi oferta de produse agricole;
c) mărimea şi evoluţia rentei;
d) rata dobânzii bancare;
e) posibilităţile folosirii alternative a pământului;
f) ameliorarea poziţiei terenurilor agricole.
Evaluarea economică a pământului nu se reduce exclusiv la cheltuielile de atragere a
terenurilor în circuitul agricol. În această situaţie s-ar omite diferenţele calitative între diferitele
suprafeţe de teren, determinate de poziţia geografică şi de acţiunea factorilor naturali, dar mai
ales de faptul că, în condiţiile economiei de piaţă, pământul face obiectul vânzării-cumpărării,
indiferent de fertilitatea naturală sau de cea economică, dobândită pe parcurs. Toate aceste
aspecte nu pot fi ignorate în procesul evaluării economice a pământului.
Un rol important în evaluarea economică a pământului îl are luarea în considerare a
rentei funciare. Renta este confundată adesea cu profitul sau cu dobânda capitalului şi, în
limbaj curent este considerată greşit drept suma plătită anual de un fermier, proprietarului de
pământ, pentru dreptul acestuia de a cultiva acea suprafaţă de teren.
Într-o ţară în care pământul fertil se găseşte din abundenţă şi doar o mică parte din
suprafaţa acestuia este utilizată pentru satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei, nu putem
vorbi de rentă pentru că nimeni nu ar accepta să plătească ceva indiferent de sursă, pentru
utilizarea pământului care se găseşte din abundenţă. Întrucât solul este limitat şi pentru că nici
calitatea nu este peste tot aceeaşi, precum şi din cauza creşterii volumului populaţiei,
pământurile de calitate inferioară sau cu poziţia geografică mai puţin avantajoasă trebuie
cultivate.
Pentru utilizarea pământurilor mai fertile, va fi plătită o rentă a cărei mărime depinde
de diferenţa de fertilitate dintre cele două tipuri de sol. Când intră în exploatare pământul de o
calitate şi mai scăzută, se plăteşte o altă rentă, a cărei mărime depinde de diferenţa calitativă
între solurile de calităţi diferite.
144
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe tipuri de rentă, pe care le vom
analiza detaliat la capitolul "Veniturile în economia de piaţă."
Nu trebuie să uităm faptul că, în cadrul factorului natural, un loc important îl ocupă
resursele de apă, care îndeplinesc o serie de funcţii vitale şi de neînlocuit pentru viaţa
biologică, precum şi pentru cea economică: consumul populaţiei, agricultura, silvicultura,
piscicultura, industria etc. Deşi dimensiunile resurselor de apă de pe glob sunt foarte mari,
resursele de apă dulce sunt limitate. Decalajele dintre ţări în ceea ce priveşte disponibilul de
resurse de apă dulce este ridicat. Chiar şi în ţara noastră, nivelul resurselor de apă dulce este
foarte mic şi a continuat să scadă drastic în ultimii ani, datorită secetelor prelungite.
Analiza problemei pământului trebuie făcută prioritar în strânsă legătură cu necesarul
de produse agricole ale economiei în general şi ale populaţiei în particular. Aceasta trebuie să
aibă în vedere aspectul epuizării rapide a potenţialului de creştere prin aceea că, pe de o parte
are loc extinderea zonei aride şi deşertice, iar pe de altă parte se accentueză eroziunea şi
degradarea solului ca urmare a nefolosirii lui raţionale. În acest sens, trebuie accentuate atât
căile şi modalităţile de folosire extensivă a naturii, dar mai ales cele cu un puternic caracter
intensiv.
4.2.2. Munca (forţa de muncă)
Munca omului, privită în complexitatea sa, este unul din factorii de

producţie principali, fără de care activitatea economică nu ar putea avea
caracter de finalitate. Din această cauză, munca este un factor de producţie
originar, ea existând din momentul apariţiei omului pe pământ. În acelaşi timp,
munca este un factor de producţie activ şi determinant, prin intermediul căreia
sunt antrenaţi în activitatea economică ceilalţi factori de producţie, realizându-
se combinarea şi utilizarea lor pe principii de eficienţă economică.
În cadrul sistemului factorilor de producţie, factorul uman ocupă un loc
central şi se impune prin funcţiile sale:58
a) omul este creatorul tuturor bunurilor economice (bunuri directe şi
indirecte). Oamenii sunt cei care, cu ajutorul calităţilor pe care le au
(cunoştinţe, experienţă, deprinderi) produc bunurile şi serviciile de care au
nevoie;
b) omul pune în mişcare toţi ceilalţi factori de producţie. Orice progres
al societăţii şi individului se materializează în muncă;
c) omul este beneficiarul direct şi indirect al tuturor rezultatelor
activităţii economice.
Prin definiţie, munca este un factor de producţie originar, primar, activ
şi determinant, materializat într-o activitate conştientă specific umană în care
oamenii, prin utilizarea instrumentelor de muncă, a aptitudinilor lor, a
cunoştinţelor şi experienţei, îşi realizează scopul final al existenţei lor -
satisfacerea trebuinţelor.
58
145
Munca poate fi abordată din mai multe puncte de vedere, şi anume:
demografic, economic, social. Între variabila economică şi cea demografică sau
socială, există o strânsă legătură.
Mărimea resurselor de muncă ale unei ţări este influenţată direct de
evoluţia demografică. La rândul ei, şi evoluţia demografică depinde de o serie
de factori, cum ar fi cei social-economici, culturali, psihologici, religioşi etc.
Din această cauză, ţările lumii diferă foarte mult în ceea ce priveşte mărimea
populaţiei, nivelul de dezvoltare, tradiţiile istorice, culturale etc.
Mărimea populaţiei şi creşterea ei optimă este unul dintre factorii care
determină dezvoltarea economică a unei ţări. Pentru ca această dezvoltare să se
realizeze cu adevărat, este nevoie de o creştere a calităţii muncii depuse.
Calitatea forţei de muncă se reflectă în: nivelul de calificare a personalului,
gradul de îmbunătăţire a învăţământului şi culturii, nivelul de dezvoltare a
cercetării ştiinţifice etc.
În condiţiile dezvoltării economice contemporane supusă la importante
transformări calitative şi cantitative, datorită progresului ştiinţei şi tehnicii,
rolul factorului muncă sporeşte foarte mult în procesul de producţie. Tendinţele
mondiale pe termen lung în evoluţia factorului muncă pot fi puse în evidenţă
prin analiza sa, pe plan cantitativ, structural şi calitativ.
A. Aspectul cantitativ impune abordarea categoriei de resurse de
forţă de muncă ca un ansamblu al capacităţilor umane de care dispune o ţară
la un moment dat şi care sunt atrase în prestarea unei activităţi sociale utile.
Acest lucru presupune analiza muncii în legătură directă cu populaţia, cu
factorul demografic.
Resursele de muncă, prin definiţie, reprezintă acea categorie a
populaţiei care, înzestrată fiind cu capacităţi fizice şi intelectuale, are
posibilitatea de a depune o muncă utilă societăţii şi mediului socio-economic în
care trăieşte.
Resursele de muncă sau potenţialul de muncă al unei ţări se află în
legătură directă cu persoanele care au capacitate de muncă.
Componentele resurselor de muncă sunt:
a. Populaţia totală a unei ţări (Pt) care este formată din populaţia aptă
(Pa) şi populaţia inaptă (Pi); unde, populaţia aptă mai poartă denumirea şi de
populaţie activă disponibilă.
Pt  Pa  Pi
b. Populaţia aptă de muncă (Pa) ca mărime şi structură este mai

complexă în raport cu populaţia activă, deoarece nu toţi cei care au capacitate
de muncă lucrează sau desfăşoară o activitate cu caracter economico-social.
Diferenţa dintre aceste două mărimi este dată de: oamenii care nu desfăşoară
niciun fel de activitate, persoanele care nu se antrenează în astfel de activităţi
146
fie datorită vârstei prea mici, fie datorită vârstei prea înaintate, persoanele
casnice etc.
c. Populaţia activă (Pac) cuprinde pe toţi oamenii din cadrul unei ţări
care sunt apţi de muncă şi au vârsta cuprinsă între limitele legale de muncă.
În ţara noastră, această categorie cuprinde persoanele cu vârsta cuprinsă
între 16-62 ani la bărbaţi şi 16-57 de ani la femei, cu posibilitatea modificării în
următorii ani.
Nivelul populaţiei active depinde în principal de evoluţia demografică a
populaţiei, dar şi de durata şcolarizării, structura pe sexe a populaţiei,
reglementarea vârstei de pensionare etc.
Unii autori susţin că, resursele de muncă sunt acea parte a populaţiei care este în
vârstă şi aptă de muncă. Trebuie însă subliniat că, în opinia noastră, termenul de resurse de
muncă nu coincide în totalitate cu populaţia în vârstă şi aptă de muncă, deoarece şi acea
populaţie aptă de muncă, dar sub şi peste limita vârstei de muncă, şi care este încadrată efectiv
într-o activitate, face parte din resursele de muncă. Cu toate acestea, cea mai importantă
componentă a resurselor de muncă o reprezintă populaţia activă, care la rândul ei este formată
din populaţia ocupată în diverse activităţi economico-sociale, din populaţia aflată în diferite
stadii profesionale şi în curs de schimbare a locului de muncă, de persoanele casnice. Cu alte
cuvinte, populaţia activă cuprinde atât populaţia ocupată, cât şi persoanele care satisfac
serviciul militar, elevii, studenţii şi persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.
d. Populaţia inaptă/inactivă (Pi) cuprinde acele persoane care din
diferite motive (vârstă, sănătate etc) nu pot şi nici nu vor putea depune eforturi
de muncă, neputându-se integra în angrenajul resurselor de muncă. Din această
categorie fac parte: şomerii, handicapaţii, pensionarii.
e. Populaţia ocupată (Poc) cuprinde toate acele persoane care au un loc
de muncă, prestează efectiv o activitate economică şi sunt remunerate pentru
munca depusă. Din punctul de vedere al mărimii ei, populaţia ocupată este
egală cu populaţia activă, mai puţin militarii în termen, elevii, studenţii şi
persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.
În corelaţie cu definiţia de mai sus, menţionăm că, populaţia totală a
unei ţări este egală cu suma dintre populaţia ocupată şi populaţia neocupată, în
cea de a doua categorie intrând persoanele care nu au loc de muncă, dar pot
presta activităţi cu caracter economic sau social pentru care sunt remunerate,
chiar dacă nu sunt angajate efectiv cu contract sau convenţie de muncă.
Din examinarea acestei tipologii putem deduce rezervele totale de
forţă de muncă, ca diferenţă între populaţia aptă de muncă şi populaţia
ocupată, respectiv rezervele efective de forţă de muncă, ca diferenţă dintre
populaţia activă şi populaţia ocupată.
Indicatorii ocupării forţei de muncă cuprind două categorii mari:
indicatorii în mărime absolută şi indicatorii în mărime relativă.
Din categoria indicatorilor în mărime absolută, fac parte: populaţia
ocupată şi populaţia neocupată.
147
În domeniul ocupării forţelor de muncă, indicatorii relativi care reflectă
acest proces sunt: coeficientul de ocupare a forţei de muncă şi coeficientul
neocupării forţei de muncă.
Coeficientul ocupării forţei de muncă arată care este ponderea
populaţiei ocupate în totalul populaţiei apte de muncă (sau în populaţia totală):
Poc Poc
K oc   100 K oc   100
Pa Pt
unde:
Koc = coeficientul ocupării forţei de muncă;
Poc = populaţia ocupată;
Pa = populaţia aptă de muncă;
Pt = populaţia totală.
Coeficientul neocupării forţei de muncă arată care este ponderea

populaţiei neocupate în totalul populaţiei apte de muncă, sau în populaţia
totală.
Pneoc
K neoc   100
Pa
unde:
Kneoc = coeficientul neocupării forţei de muncă;
Pneoc = populaţia neocupată.
Aceşti coeficienţi se pot calcula global sau sectorial, adică pe total

populaţie ocupată în economie sau, pe grupe de vârstă, sexe etc. Astfel, se
poate evidenţia că rata de activitate este mai redusă pentru femei decât pentru
bărbaţi şi este mai mică pentru grupe de vârstă plasate la extremităţi (15-24 ani
şi peste 60 de ani).
Populaţia ocupată are o deosebită importanţă pentru dezvoltarea
economico-socială, atât sub aspectul numărului său, cât şi a ponderii sale în
totalul populaţiei. Creşterea populaţiei ocupate se poate realiza prin creşterea
sporului natural al populaţiei, pe de o parte, şi prin atragerea în procesul
muncii a întregii populaţii apte de muncă, pe de altă parte.
Asupra structurii şi numărului populaţiei ocupate influenţează migraţia
internă şi internaţională.
Imigraţia este acea mutaţie în volumul şi structura populaţiei unei ţări,
care duce la creşterea acesteia (de exemplu, străinii se mută cu scop definitiv,
în România).
148
Emigraţia duce la scăderea populaţiei unei ţări (de exemplu, românii
pleacă definitiv din România).
În practică se poate determina şi coeficientul activizării forţei de muncă
(Kact), ca raport procentual între populaţia activă şi populaţia aptă (sau
ocupată):
Pac
K act   100
Pa
Alături de mărimile relative prezentate mai sus, un rol deosebit în

calculele economice revine indicatorului care arată ponderea pe care o deţine
populaţia inaptă în populaţia totală, şi care se numeşte rata inapţilor (Ri):
Pi
Ri   100
Pt
Resursele de forţă de muncă trebuie analizate în corelaţie directă cu

procesul creşterii economice, pentru a surprinde contribuţia lor la acest proces
şi pentru a întreprinde măsurile optime de sporire a acestui aport. Un indicator
ce reflectă contribuţia forţei de muncă la procesul creşterii şi dezvoltării
economice îl constituie producţia pe locuitor (Q/P). În această situaţie se
consideră că progresul ştiinţifico-tehnic şi tehnologic acţionează ca factor
încorporat în ceilalţi factori de producţie (forţa de muncă şi capitalul).
Dinamica resurselor de muncă, analizată din perspectiva componentelor
acesteia, este influenţată de o serie de factori, dintre care enumerăm:
a) sporul natural al populaţiei, care se determină ca diferenţă sau raport
între natalitate şi mortalitate;
b) sporul migratoriu al populaţiei, care se determină ca diferenţă sau
raport între imigranţi şi emigranţi;
c) creşterea populaţiei apte de muncă şi îndeosebi a populaţiei ocupate,
prin îmbunătăţirea stării ei de sănătate şi asigurarea creşterii duratei medii de
viaţă a omului;
d) măsuri de natură tehnică, socială, juridică privind atragerea în
activitatea socio-economică a tuturor persoanelor apte de muncă.
În România actuală, conform statisticilor, din populaţia totală (de
aproximativ 21.680. 975 locuitori - în conformitate cu ultimul recensământ -
2002), peste jumătate este populaţia în vârstă de muncă, cea mai productivă
grupă fiind între 25 şi 44 de ani (aproximativ 50%). În ultimii ani, datorită
scăderii drastice a natalităţii, cea mai mare rată de creştere o are grupa de
populaţie în vârstă de peste 60 de ani, ceea ce indică o tendinţă de îmbătrânire
a populaţiei.
149
Îmbătrânirea populaţiei are multiple efecte economice negative, dar şi
efecte sociale, demografice, cum ar fi: reducerea potenţialului de reproducere
biologică a populaţiei, creşterea sarcinii sociale a tinerei generaţii de a întreţine
populaţia în vârstă, etc.
B. Structura forţei de muncă sub toate aspectele sale are o influenţă
directă atât asupra creşterii volumului resurselor de muncă, cât şi asupra
rezultatelor finale obţinute.
Structura populaţiei ocupate poate fi urmărită pe ramurile şi
subramurile economiei naţionale, pe profesii, grade de calificare etc.
Distribuţia forţei de muncă pe ramuri, sectoare de activitate şi în profil
teritorial este considerată o reflectare directă a nivelului dezvoltării economice.
În acest context, structura forţei de muncă se impune a fi privită şi
analizată sub următoarele aspecte: structura pe sexe, structura pe vârste,
structura pe ramuri, structura profesională şi structura teritorială.
În ultimii ani, o schimbare deloc de neglijat în structura forţei de muncă
din România este faptul că ponderea populaţiei ocupate în sectorul serviciilor a
început să crească. Acest lucru însă nu reflectă dovada unei economii
abundente şi prospere. Dacă în ţările dezvoltate ponderea ridicată a serviciilor
reflectă o situaţie generată de progresul tehnic şi de creşterea puternică a
productivităţii muncii în agricultură, industrie şi construcţii, nu aceeaşi este
explicaţia în multe din ţările dezvoltate unde serviciile personale deţin o
pondere mai ridicată în raport cu serviciile generale, care ar putea satisface
necesităţile celei mai mari părţi ale populaţiei.
Analiza celorlaltor aspecte ale structurii forţei de muncă - pe sexe şi în
profil teritorial - oferă importante concluzii cu privire la ocuparea forţei de
muncă şi la creşterea eficienţei folosirii acesteia. În condiţiile actuale din
România, analiza resurselor de forţă de muncă sub aspectul structurii pe sexe
arată existenţa unor importante rezerve de forţă de muncă feminine, dar a căror
ocupare eficientă necesită crearea unor locuri de muncă adecvate.
În acelaşi timp, examinarea şi cunoaşterii structurii teritoriale a forţei de
muncă dă posibilitatea luării unor măsuri de ocupare zonală a forţei de muncă,
diminuând migraţia forţei de muncă, cu toate consecinţele negative ce pot
decurge din acest proces.
Până acum, am analizat volumul şi structura resurselor de muncă, dar
nici analiza calitativă a acestora nu este de neglijat.
C. Aspectul calitativ al resurselor de muncă se află în strânsă legătură

de dependenţă atât cu nivelul de cultură generală şi de instruire profesională a
populaţiei, cât şi cu nivelul de dezvoltare economică a ţării. Calitatea muncii
este cel mai adesea mult mai importantă chiar şi decât rezerva de muncă
propriu-zisă.
Munca poate fi calificată, semicalificată şi necalificată.
150
Forţa de muncă calificată este aceea care fie stăpâneşte o anumită
meserie, fie a fost în prealabil, instruită profesional.
Calitatea resurselor de muncă se reflectă atât prin nivelul de pregătire,
de calificare a forţei de muncă, dar şi cu ajutorul preocupării în vederea
ridicării gradului de calificare a acestora, a perfecţionării lor. Acest lucru este
firesc deoarece aplicarea în activitatea practică a ultimelor realizări ale ştiinţei
şi tehnicii presupune lucrători cu o temeinică pregătire profesională, cu un larg
orizont cultural, capabili să gestioneze şi stăpânească instrumentele moderne
ale procesului de producţie. În aceste împrejurări, calificarea se prezintă ca o
condiţie şi premisă esenţială a producţiei moderne, ca un factor esenţial al
sporirii eficienţei muncii sociale.
Forţa de muncă semicalificată este, pe undeva, un termen impropriu,
deoarece azi, persoanele care nu şi-au finalizat nivelul de pregătire - mai mult
sau mai puţin superioară - au posibilitatea de a o face mult mai lesne decât în
trecut.
Forţa de muncă necalificată necesită puţină instruire specializată.
În general, munca calificată tinde să fie mai specifică decât munca
semi-calificată sau necalificată. Calitatea muncii analizată prioritar prin
intermediul calificării, pune în evidenţă amplificarea resurselor de muncă de
care dispune societatea, ea fiind condiţia de bază a creşterii productivităţii
muncii.
În raport cu acestea, principalele direcţii de acţiune în vederea
creşterii calităţii muncii sunt:
a) creşterea nivelului general de educaţie şi de pregătire profesională a
forţei de muncă;
b) asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a forţei de muncă, prin
creşterea nivelului de trai şi a bunăstării socio-economice. Progresul unei
naţiuni în curs de dezvoltare poate fi lent din cauză că, o forţă de muncă de
maximă eficienţă depinde de creşterea standardului vieţii. Atingerea acestui
standard poate fi un proces lent, fiind condiţionat de existenţa unei forţe de
muncă eficiente;
c) promovarea unui nivel eficient de motivare şi cointeresare a
salariaţilor;
d) asigurarea unei calităţi corespunzătoare a celorlalţi factori de
producţie, avându-se în vedere faptul că forţa de muncă, deşi reprezintă
factorul de producţie esenţial al oricărei activităţi, acţionează numai în corelaţie
directă sau indirectă cu ceilalţi factori de producţie.
Munca a fost în permanenţă sub incidenţa dezvoltării generale a
societăţii. De-a lungul timpului, pe plan mondial, activitatea omului s-a
diversificat foarte mult, dând naştere muncii creative, deoarece s-a trecut destul
de repede de la efortul fizic, la cel intelectual. Prin automatizare, robotizare şi
informatizare, locul şi rolul omului în economie se schimbă, munca creativă
devenind factorul determinant al vieţii economice.
151
Astfel, creşterea nivelului de pregătire profesională capătă o importanţă
deosebită pentru formarea potenţialului de muncă şi valorificarea lui. Ponderea
tot mai mare a muncii complexe, superior calificate, au transformat educaţia şi
formarea profesională într-o problemă esenţială a dezvoltării oricărei economii.
Aspectul folosirii forţei de muncă trebuie analizat în complexitatea sa,
atât în ceea ce priveşte utilizarea deplină, cât şi utilizarea eficientă a acesteia.
Problema ocupării depline a forţei de muncă a apărut în teoria
economică relativ târziu (deceniul al patrulea al secolului nostru), prin studiile
realizate de Keynes sub influenţa crizei economice a anilor 1929-1933.
Folosirea deplină a forţei de muncă se referă la: utilizarea tuturor resurselor
individuale de muncă, reducerea şomajului, utilizarea integrală a aptitudinilor
oamenilor, folosirea integrală a timpului de muncă disponibil, intensitatea
utilizării forţei de muncă etc.
Ocuparea forţei de muncă se determină în mod absolut cu ajutorul
numărului persoanelor folosite în ansamblul activităţilor economico-sociale, iar
în mod relativ se exprimă cu ajutorul coeficientului ocupării forţei de muncă.
Această ocupare deplină a forţei de muncă trebuie îmbinată cu folosirea
eficientă a resurselor de muncă. Nu orice utilizare deplină a forţei de muncă
este şi eficientă. Folosirea eficientă a forţei de muncă se oglindeşte în nivelul şi
dinamica productivităţii muncii.
Progresul ştiinţei şi tehnicii, amplificarea continuă a complexităţii
proceselor de producţie, deprecierea rapidă a stocului de cunoştinţe acumulate
în perioada de pregătire a forţei de muncă, toate impun perfecţionarea pregătirii
profesionale a polulaţiei ocupate. Formele de realizare a acestui proces sunt
multiple, în funcţie de profesie şi de specialitate, de necesităţile entităţilor, de
cerinţele postului ocupat, de interesul şi perspectivele de promovare ale
salariaţilor.
Pe măsura îmbunătăţirii conţinutului calitativ al muncii şi al rodniciei
acesteia, are loc o tendinţă de creştere a timpului liber, trend ce nu trebuie
interpretat ca o lipsă efectivă a procesului muncii pentru anumite perioade din
viaţa omului (durata zilei de muncă poate creşte de la 8 la 10 ore, sau mai
mult), ci, ca pe o uşurare a procesului zilnic de muncă, care asigură o
flexibilitate mai puternică a muncii, ceea ce implică uşurinţa de trecere rapidă
de la o activitate la alta, cu atât mai mult cu cât se constată dorinţa specializării
populaţiei ocupate pe mai multe domenii tangenţiale.
Cele două aspecte ale folosirii forţei de muncă sunt interdependente,
dar contradictorii. În societatea actuală există un interes major ca odată cu
sporirea productivităţii muncii să se ocupe cât mai deplin forţa de muncă,
problemă care este complexă şi dificilă. Aceasta se poate realiza până la un
anumit nivel al producţiei în mod complementar, deoarece o sporire mai
accentuată a productivităţii muncii atrage după sine o scădere a ocupării forţei
de muncă.
152
4.2.3. Capitalul
Procesul de producţie în sine şi activitatea economică de zi cu zi nu se

pot derula fără existenţa celui de al treilea factor de producţie: capitalul, alături
de primii doi: pământul şi munca. Ca urmare, activitatea economică necesită -
pentru a se putea desfăşura eficient - un ansamblu de bunuri care pot fi sau nu
rezultat al unui proces de producţie anterior, bunuri care în totalitatea lor dau
naştere conceptului economic de capital.
Capitalul reprezintă o categorie economică cu un puternic caracter istoric. Sensul cel
mai general al capitalului i-a fost atribuit în secolul al XII-lea, când era considerat a fi o sumă
de bani pe care proprietarul său o considera aducătoare de profit. Alţi autori spun că munca
economisită şi investită este cea care dă naştere capitalului. Economisirea este cea care apare
ca o condiţie pentru formarea capitalului, de aceea spunem că naşterea capitalului presupune
totdeauna un excedent al bogăţiei produse peste cea consumată, fapt ce se poate realiza în cel
puţin două modalităţi: fie mărind producţia peste nivelul nevoilor de consum, fie reducând
consumul într-o anumită măsură.
În ambele cazuri este vorba de economisire, aceasta devenind capital numai când este
investită, când se întoarce în procesul de producţie.
Sensul modern al capitalului apare în a doua parte a secolului XVIII când A. J.
Turgot afirma că: "....capitalul nu mai înseamnă doar bani, ci mai mult - participant la
producerea de valoare şi profit." (1770)
În aceste condiţii, capitalul este deja privit ca un factor de producţie.
Urmărind evoluţia istorică a capitalului deducem că primele sale forme
au fost capitalul comercial (legat de dezvoltarea comerţului de mărfuri) şi
capitalul cămătăresc (legat de comerţul în care se utiliza banul ca mijloc de
plată, aceştia fiind purtători de dobândă).59
Aceste două forme ale capitalului au contribuit la apariţia economiei de
schimb şi a capitalului industrial (odată cu apariţia şi dezvoltarea industriei),
iar ulterior a capitalului financiar (rezultat din îmbinarea capitalului industrial
cu cel bancar). Cu ajutorul acestor două forme s-a influenţat maturizarea
economiei de schimb şi trecerea la economia de piaţă.
Capitalul - prin definiţie - reprezintă un ansamblu de bunuri economice
care nu servesc direct nevoile de consum ale oamenilor, ci reintră în procesul
de producţie, deservind nevoile diferitelor ramuri ale economiei (industrie,
agricultură, silvicultură, construcţii etc), pentru a da naştere în final la noi
bunuri şi servicii (de producţie sau de consum).
Capitalul este format din acele bunuri care nu sunt supuse consumului
final al oamenilor, ci sunt utilizate de entităţi pentru a produce noi bunuri sau
servicii care, prin vânzare, pot fi aducătoare de profit (din aceasta cauză, pentru
a delimita noţiunea de capital se mai utilizează şi termenii de bunuri indirecte,
bunuri de producţie sau prodfactori). Bunurile care rezultă din procesele de
producţie în care s-a folosit capitalul, pot fi atât bunuri de producţie
(prodfactori), cât şi bunuri de consum personal (satisfactori).
59
153
Ca factor de producţie, capitalul desemnează stocul de bunuri de
producţie care sunt disponibile întreprinzătorului, pentru a le folosi în procesul
de producţie. Cele mai obişnuite tipuri de bunuri de producţie care dau conţinut
definiţiei capitalului, sunt:
a) lucrările de construcţii (clădiri în care se desfăşoară activităţi
economice, drumuri, căi ferate etc);
b) pământul (suprafaţa de pământ pe care este amplasată construcţia în
care au loc activităţi socio-economice);
c) instalaţii, maşini, utilaje, echipamente;
d) materii prime, materiale, combustibil, energie, apă industrială.
Toate aceste elemente care alcătuiesc capitalul din punct de vedere
structural, trebuie achiziţionate - în contextul economiei de schimb - cu ajutorul
banilor; de aceea, forma iniţială a capitalului o constituie resursele financiare.
Este firesc ca banii să fie asimilaţi capitalului deoarece, în mod practic, oricând
se pot transforma în mijloace de producţie care permit întreprinzătorilor
organizarea şi desfăşurarea activităţii în vederea obţinerii unui venit sub forma
profitului. Însă, nu în toate împrejurările o sumă de bani devine capital, ci
numai atunci când este investită, când intră în procesul de producţie (în
conformitate cu definiţia capitalului), aducând profit. Din acest motiv, capitalul
trebuie analizat sub două aspecte: fizic şi valoric.
Sub aspect fizic, maşinile, utilajele, echipamentele, calculatoarele,
materialele etc, poartă denumirea de active reale sau capital real.
Hârtiile de valoare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de proprietate) care
exprimă dreptul de proprietate al deţinătorului lor asupra activelor reale
utilizate la un moment dat, constituie activele financiare sau capitalul financiar
(bănesc).
Activele financiare sunt imaginea în oglindă a situaţiei pieţei, reflectând
din perspectivă bănească proprietatea asupra activelor reale. Această dedublare
a activelor folosite în economia de piaţă a apărut ca urmare a necesităţii de a
asigura circulaţia cât mai liberă, alocarea şi utilizarea cât mai eficientă a
activelor reale între şi către sectoarele şi ramurile economiei naţionale, în
condiţiile păstrării proprietăţii private asupra activelor reale în cauză.
Abordând rolul şi funcţiile mijloacelor de producţie şi posibilitatea
exprimării lor atât sub formă materială, cât şi bănească, se consideră că şi
entitatea reprezintă un factor de producţie de sine stătător. În acest caz,
capitalul rămâne numai în expresia lui bănească, financiară, cu destinaţia de a
fi folosit pentru cumpărarea de mijloace de producţie şi pentru acoperirea altor
cheltuieli legate de desfăşurarea producţiei.
Capitalul este analizat şi clasificat din multiple puncte de vedere. De o
deosebită importanţă este clasificarea sa în capital real şi capital nominal.
Capitalul real este acela care are o valoare de sine stătătoare, fiind
concretizat în mijloacele de producţie care funcţionează în activitatea
economică (uzine, clădiri, mijloace de transport etc).
154
Capitalul nominal nu are o valoare reală, de sine stătătoare, şi nu
funcţionează în producţie, el constituind un titlu de proprietate asupra unor
valori reale, şi dă dreptul de însuşire a unui venit.
Unii autori delimitează capitalul în productiv şi lucrativ.60
Capitalul productiv este acela care prin natura sa nu poate servi decât
la producerea de "bogăţii" noi (maşini, utilaje, instalaţii etc). Această categorie
are rolul şi ponderea cea mai ridicată în cadrul societăţii.
Capitalul lucrativ prin natura sa nu poate servi decât consumului, dar,
prin destinaţia pe care i-o dă proprietarul (vânzare, închiriere, împrumut), îi
poate aduce un venit. Este vorba de acele bunuri pe care proprietarul lor fie le
vinde, fie le închiriază şi îi aduc profit.
Componenta principală a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic.
Mulţi autori îşi pun întrebarea: "Care este deosebirea între capitalul tehnic şi
capitalul total?"
În opinia noastră, capitalul total este o componentă mai largă decât
capitalul tehnic.
Capitalul tehnic, prin definiţie, include toate elementele pur tehnice
necesare desfăşurării normale a procesului de producţie (maşini, utilaje,
instalaţii, echipamente de producţie, calculatoare, materii prime, materiale,
combustibil, energie), dar nu include capitalul financiar (banii entităţii aflaţi în
caseria ei, sau în conturile bancare).
Capitalul total, spre deosebire de capitalul tehnic, include şi mijloacele
financiare ale firmei (în caseria unităţii sau în cont la bancă, care urmează a fi
investite).
Pornind de la importanţa capitalului productiv în interiorul unei entităţi,
de la scopul pentru care este utilizat, putem deduce că el are capacitatea de a se
autovalorifica prin continua sa mişcare. Mişcarea capitalului are loc în cadrul
circuitului şi a rotaţiei sale.
Capitalul productiv - în circuitul său - îmbracă trei forme funcţionale:
bănească, productivă şi marfă. Cele trei forme corespund celor trei stadii pe
care le parcurge capitalul în utilizarea sa (aprovizionare, producţie, desfacere).
Trecerea continuă a capitalului de la o formă de existenţă la alta, dintr-un
stadiu în altul, dintr-o sferă în alta, constituie rotaţia capitalului (circuitul
capitalului).
La acest proces de rotaţie participă întregul capital al firmei.
B Kp --------- proces de producţie ---------- M B'

aprovizionare producţie desfacere
Figura 4.1. Circuitul capitalului
60
Ghide, C - Principles of Political Economy (1931), 26th ed., Paris, Librairie du Recueil Sirey
155
Stadiul întâi al acestui circuit al capitalului total îl constituie procesul
prin care banii (B) se transformă în capital productiv (Kp), prin cumpărarea de
bunuri capital necesare procesului de producţie. Stadiul al doilea al mişcării
capitalului total îl constituie transformarea capitalului în bunuri destinate
vânzării pe piaţă (mărfuri - M). Ultimul stadiu al circuitului constă în trecerea
lui din formă de marfă în formă bănească (de la care s-a pornit şi anterior) cu
deosebirea că, această nouă sumă de bani (B') este mai mare, deoarece include
şi valoarea adăugată (profitul).
B< B' deoarece B' = B + valoarea adăugată (profit)
Acest circuit are un caracter de continuitate. Reluarea permanentă a lui

poartă denumirea - în literatura de specialitate - de rotaţia capitalului; timpul
necesar pentru a parcurge un circuit complet se numeşte durata de rotaţie a
capitalului.
O activitate economică este eficientă atunci când, capitalul parcurge
mai multe circuite, într-un interval de timp cât mai redus. Acest proces se poate
realiza doar prin accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului.
Asupra vitezei de rotaţie a capitalului influenţează mai mulţi factori.
Cel mai important este structura capitalului.
Cum întotdeauna capitalul fix se consumă treptat în mai multe cicluri de producţie,
firmele care îşi desfăşoară activitatea în sectoarele şi ramurile economiei cu o pondere ridicată
a capitalului fix, au o viteză de rotaţie mai mică, şi invers. În ţările cu economie dezvoltată se
constată o scădere a volumului de capital fix care revine unei unităţi de producţie, datorită
tendinţei de a produce în serie o mare parte a produselor finite, dar şi din cauza utilizării unor
tehnologii de producţie de mare randament, ceea ce permite repartizarea cheltuielilor de capital
fix pe o cantitate mai mare de produse şi recuperarea într-un termen scurt a unor investiţii.61
Accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului fiind dependentă de numărul
de circuite efectuate în unitatea de timp, presupune reducerea duratei fiecărui
circuit, acţiune ce necesită la rândul său modalităţi specifice de scădere a
duratei aprovizionării, care poate avea loc prin măsuri ca:
● aprovizionarea ritmică de la cei mai apropiaţi furnizori,
aprovizionarea în cantitatea şi varietatea necesare procesului de producţie,
efectuarea aprovizionării cu cele mai potrivite mijloace de transport.
● reducerea duratei procesului de producţie, prin organizarea
corespunzătoare a activităţii, organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii,
reducerea timpului alocat întreruperilor în procesul de producţie, a timpilor de
stagnare.
Nu în ultimul rând, reducerea duratei procesului de distribuţie
(desfacere) este vitală, realizându-se prin contractarea la timp a producţiei,
61
Dobrotă, N - Economie Politică (Economics), Editată de Agenţia de Consulting Universitar,
Bucureşti, 1993, pag. 107
156
respectarea clauzelor contractuale, urgentarea vânzării şi a încasării banilor din
producţia livrată etc.
În acest fel, minimizarea duratei circuitului capitalului se poate realiza
prin minimizarea tuturor componentelor acestuia, prin modalităţile analizate
mai sus. În final, minimizarea acestei durate va duce la accelerarea vitezei de
rotaţie a capitalului, concretizată în creşterea numărului de circuite efectuate pe
unitate de timp, care se materializează la rândul lor în creşterea profitului
obţinut, ştiind că: B' = B + profit.
Viteza de rotaţie a capitalului este reflectată cu ajutorul a doi
indicatori:
a) numărul mediu de rotaţii al capitalului pe unitatea de timp, care
se determină ca raport între producţia obţinută (Q) şi volumul capitalului
utilizat (K):
Q
Nk 
K
b) durata în zile a unei rotaţii a capitalului este raportul dintre

volumul capitalului utilizat înmulţit cu numărul de zile de rotaţie a capitalului
(Tz), şi producţia obţinută:
K
Dz   Tz
Q
Pe măsura desfăşurării normale a circuitului şi rotaţiei capitalului

trebuie ţinut cont şi de faptul că, asigurarea continuităţii activităţii presupune
optimizarea volumului capitalului aflat în fiecare stadiu al circuitului, în raport
cu specificul şi volumul activităţii unităţii economice. În acelaşi timp, având în
vedere relaţiile obiective de colaborare între entităţi, este necesară
sincronizarea circuitului şi a rotaţiei capitalului tuturor firmelor aflate în
interdependenţă, aceasta fiind o condiţie importantă a desfăşurării normale a
circuitului economic naţional.
Analiza rolului, funcţiilor şi specificului capitalului în procesul de
producţie necesită abordarea acestuia sub aspectul principalelor sale
componente: capitalul fix şi capitalul circulant.
4.2.3.1. Capitalul fix
Am arătat în subcapitolul anterior cum, componenta principală a

capitalului real o reprezintă capitalul tehnic, acesta cuprinzând ansamblul
bunurilor utilizate în procesul de producţie, capabile să contribuie la creşterea
eficacităţii muncii şi să aducă un profit proprietarului său. În funcţie de
157
trăsăturile caracteristice ale elementelor ce compun capitalul tehnic, distingem
cele două laturi ale acestuia: capitalul fix şi capitalul circulant.
Diferenţierea dintre capitalul fix şi capitalul circulant se face pe baza
mai multor criterii, cum ar fi:
a) din punct de vedere al calculului costului de producţie, respectiv al
transferului valorii capitalurilor fixe asupra noului produs;
b) din punct de vedere al consumului material în procesul de producţie;
c) din punct de vedere al modului de înlocuire.
Capitalul fix reprezintă acea componentă a capitalului tehnic, format
din bunuri care servesc procesul de producţie în mai multe cicluri de producţie,
consumându-se treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare.
Capitalul fix serveşte procesului de producţie o perioadă mai
îndelungată de timp, păstrându-şi forma materială în mai multe circuite,
înscriindu-se în costul de producţie al produselor fabricate cu ajutorul său
numai cu o parte a valorii, pe măsură ce se uzează şi amortizează. Acest lucru
înseamnă că, capitalul fix participă la fiecare circuit cu întreaga sa valoare de
întrebuinţare (utilitate), dar parţial cu valoarea pe care o transmite eşalonat, în
timp, în valoarea noilor produse.
Din punct de vedere material, din componenţa capitalului fix fac parte
următoarele elemente: clădiri, hale de producţie, construcţii, utilaje, instalaţii,
echipamente de producţie, mijloace de transport, calculatoare, suprafaţa de
pământ pe care se găseşte firma, dar şi plantaţiile, animalele de tracţiune şi
animalele pentru reproducţie, în cazul unei entităţi care fiinţează în domeniul
agriculturii.
Aceste elemente, aflându-se necontenit sub influenţa progresului tehnic,
se dezvoltă şi evoluează inegal, creându-se în acest fel un "pluralism tehnic şi
tehnologic", cu consecinţe vaste asupra producţiei, a investiţiilor, a pregătirii şi
utilizării forţei de muncă.
Schimbările în structura capitalului fix nu se desfăşoară cu aceeaşi
intensitate şi simultaneitate în toate ramurile economiei. În unele ramuri:
agricultura, industria extractivă, construcţiile, această schimbare este mai lentă,
pe când în ramuri ca: siderurgia, construcţiile de maşini, chimia, schimbarea
este mai dinamică, având loc o trecere rapidă la automatizare şi robotizare.
Concomitent, nu toate elementele capitalului fix sunt influenţate în
aceeaşi măsură de efectele revoluţiei ştiinţifico- tehnice şi tehnologice. Sunt
mai intens influenţate elementele active de care depinde direct volumul şi
calitatea producţiei, care sunt supuse unui proces mai intens de înnoire şi
înlocuire (maşinile, utilajele, instalaţiile de lucru).
Pe măsura dezvoltării economice, capitalul fix sporeşte considerabil. Se
produc nu numai sporuri cantitative, ci şi modificări structurale, respectiv
îmbunătăţiri calitative ale capitalului fix. În acest mod, nu doar volumul, ci mai
ales calitatea şi structura capitalului au o mare importanţă şi influenţă asupra
eficienţei economice. Un indicator ce reflectă calitatea capitalului fix îl
158
reprezintă coeficientul de înnoire al acestuia, calculat prin raportarea
volumului capitalului fix pus în funcţiune anual, la volumul capitalului fix
existent la începutul anului.
Calitatea capitalului fix mai este evaluată şi prin structura acestuia,
respectiv ponderea părţii active a capitalului în totalul capitalului. Partea activă
este concretizată în locul ocupat de maşini, instalaţii, aparate etc, din totalul
capitalului.
Formarea capitalului fix are loc prin intermediul investiţiilor, acestea
reprezentând totalitatea cheltuielilor făcute de agentul economic pentru
dezvoltarea şi refacerea capacităţii de producţie. Investiţia totală făcută într-o
anumită perioadă, pentru formarea brută de capital fix, poartă denumirea de
investiţie brută. Ea are ca sursă amortizarea capitalului fix.
Asupra dinamicii capitalului fix, o influenţă hotărâtoare o are evoluţia
investiţiilor de capital şi ritmul transformării acestora în capital fix. Astfel,
investiţiile de capital asigură înlocuirea totală sau parţială a capitalului fix uzat,
precum şi creşterea volumului de capital fix prin completarea şi dezvoltarea
mijloacelor de muncă în funcţiune sau crearea de noi capacităţi de producţie.
Sursele de investiţii pentru achiziţionarea de bunuri capital sunt: fondul de
amortizare, economisirea unei părţi din profit respectiv valoarea reziduală a
capitalului fix scos din funcţiune.
În perioada funcţionării sale în mai multe cicluri de producţie, capitalul
fix se uzează. Acest lucru înseamnă faptul că, prin utilizare capitalul fix se
consumă, având loc procesul de depreciere a capitalului fix. Deprecierea
acestuia poartă denumirea de uzură. Uzura poate fi de două tipuri: fizică sau
morală.
Uzura fizică a capitalului constă în deprecierea treptată a
proprietăţilor tehnice ale acestuia, ca urmare a utilizării lui în procesul de
producţie, dar şi a acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală a capitalului fix (uzura involuntară) se datoreşte
apariţiei de noi elemente de capital fix, cu randamente superioare, cu calităţi
tehnice mult mai perfecţionate decât ale capitalului fix anterior.
Uzura morală îmbracă, la rândul ei, trei forme:
● uzura morală de tip I, când utilajele noi care apar au aceleaşi
caracteristici, dar se găsesc la un preţ mai redus, datorat creşterii productivităţii
muncii în ramurile producătoare;
● uzura morală de tip II, constă în apariţia de utilaje care au
parametrii tehnici superiori;
● uzura morală de tip III, este o formă particulară a uzurii morale de
tip I, fiind datorată în exclusivitate tehnologiilor de lucru (de exemplu,
introducerea în locul comenzii manuale, a celei automatizate).
Procesul uzurii capitalului poate fi preîntâmpinată printr-o serie de
modalităţi, cum ar fi: utilizarea raţională a capitalului fix, revizii periodice a
capitalului fix, modernizarea capitalului fix. Modul concret de întreţinere,
159
revizie şi reparaţie a capitalului fix vizează aspectele legate de uzura fizică a
lui, în timp ce modernizarea are ca rezultat înlăturarea efectelor uzurii morale.
Procesul obiectiv al uzurii îl determină şi pe cel al amortizării,
respectiv, al recuperării sub formă bănească a valorii capitalului fix, valoarea
care se transmite treptat în valoarea produselor fabricate cu ajutorul acestuia. O
parte a valorii capitalului trece asupra noului produs, adică se include în costul
acestuia şi este recuperată în preţul de vânzare, cu ocazia vânzării produsului
respectiv, permiţând constituirea fondului de amortizare.
Amortizarea este procesul de recuperare treptată (eşalonată) a valorii
capitalului fix, valoare care se transmite treptat în cea a produselor fabricate cu
ajutorul său.
În literatura de specialitate sunt analizate mai multe metode de amortizare:
● amortizarea lineară (proporţională), care se bazează pe principiul proporţionalităţii
dintre timp şi uzura capitalului fix. Această tehnică nu ia în considerare uzura morală.
● amortizarea progresivă se realizează prin creşterea cotelor de amortizare în
progresie aritmetică sau geometrică. Se aduc argumente numeroase în favoarea acestei metode,
în sensul că, în această situaţie uzura fizică se îmbină cu cea morală;
● amortizarea regresivă presupune stabilirea unei cote de amortizare descrescătoare
în timp. Această metodă pare cea mai avantajoasă deoarece urmăreşte preîntâmpinarea uzurii
morale şi formarea resurselor de înlocuire a capitalului fix. Pe de altă parte, ea are în vedere
randamentele descrescătoare ale maşinilor şi utilajelor.
Amortizarea regresivă poate fi la rândul ei: lineară sau accelerată.
Dintre cele trei tipuri de amortizare, cea mai utilizată în calculele economice este
amortizarea regresivă (accelerată).
Amortizarea nu se calculează doar în modalitate absolută, ci şi în
mărime relativă.
Cea mai simplă metodă de calcul a amortizării în mod absolut - utilizată
în activitatea practică - este raportul dintre capitalul fix şi durata de amortizare
a acestuia.
Kf
A
T
unde: A = amortizarea anuală capitalului fix;

Kf = valoarea capitalului fix;
T = durata de funcţionare a capitalului fix.
Mărimea relativă a amortizării poartă denumirea de rata amortizării.
A 1
rA   100   100
Kf T
Amortizarea - prin rata ei - influenţează atât mărimea costului, cât şi

durata de funcţionare a capitalului fix. De aceea, pentru a nu se ajunge la o
160
creştere a costului prin nivelul ratei amortizării, sau la imposibilitatea
recuperării valorii capitalului fix pe perioada funcţionării acestuia, se impune
optimizarea mărimii ratei amortizării în funcţie de categoria capitalului fix şi
de domeniul de folosire.
Rezerva de amortizare va fi utilizată pentru înlocuirea capitalului fix
când acesta ajunge la limita capacităţii sale de folosinţă. Dacă se scade
amortizarea (contravaloarea uzurii), o parte din valoarea capitalurilor fixe
rămâne fixată în aceasta, constituind valoarea rămasă.
Ca urmare a procesului de amortizare se constituie fondul de
amortizare, care are drept destinaţii: înlocuirea capitalului fix uzat, efectuarea
reparaţiilor capitale, efectuarea de investiţii brute (care în unităţile economice
din ţările dezvoltate ating până la 60% din valoarea investiţiilor, fiind destinate
cu precădere modernizărilor, reutilărilor şi, într-o mai mică măsură, creării de
noi capacităţi de producţie şi dezvoltării celor existente).
În strânsă legătură cu capitalul fix, trebuie analizată şi capacitatea de
producţie care, prin definiţie reprezintă producţia maximă ce poate fi obţinută
într-o perioadă dată, în condiţiile folosirii depline a capitalului fix productiv,
potrivit celui mai raţional şi eficient regim de lucru şi de organizare a
producţiei şi a muncii.62
C p  D  I  Td
unde: Cp = capacitatea de producţie;

D = mărimea caracteristicilor dimensionale a verigii de
producţie conducătoare;
I = indicator de folosire intensivă;
Td = fond de timp disponibil.
Capacitatea de producţie astfel determinată se evaluează în unităţi de
măsură fizice: kg, tone, metri, m2, etc.
Acolo unde sunt mai multe verigi de producţie, capacitatea de producţie
se determină pe baza parametrilor tehnico-productivi ai utilajelor, instalaţiilor,
secţiilor de producţie, în care se execută cele mai importante operaţii
tehnologice.
4.2.3.2. Capitalul circulant
Spre deosebire de capitalul fix, capitalul circulant se consumă dintr-o

dată, într-un singur proces de producţie, se distruge din forma sa iniţială şi îşi
transmite în întregime valoarea asupra noului produs. Din această categorie fac
parte nu doar materiile prime, materialele, combustibilul şi energia, ci şi
62
161
capitalul financiar al firmei (mijloacele băneşti ale firmei, aflate în caseria
unităţii şi în contul firmei la bancă).
Deoarece volumul capitalului circulant este considerabil şi nu de puţine
ori poate conduce la imobilizări şi stocuri supranormative, se impune normarea
volumului său luându-se în considerare specificul activităţii, volumul
producţiei şi viteza de rotaţie. De aceea este necesară găsirea de soluţii
specifice dar eficiente care să conducă la accelerarea vitezei de rotaţie a
capitalului circulant, cu implicaţii directe asupra minimizării volumului
acestuia. Aceste soluţii se pot găsi examinând circuitul şi relaţia capitalului
circulant în raport cu specificul fiecărei unităţi economice.
Departajarea capitalului în fix şi circulant nu trebuie să pornească de la
forma natural-materială a bunurilor respective. Unul şi acelaşi bun economic
având aceleaşi proprietăţi materiale, poate fi, în funcţie de destinaţie, şi bun de
consum, şi bun capital. Bunurile produse devin bunuri capital numai atunci
când sunt atrase în activitatea productivă, participă la tranzacţii în scopul
obţinerii profitului şi îndeplinesc funcţiile specifice care le revin în calitate de
capital fix sau circulant.
4.2.4. Resursele ştiinţifice şi informaţionale
Analiza resurselor - indiferent de categoria acestora - şi a factorilor de

producţie sub aspectul contribuţiei lor la dezvoltarea şi progresul economico-
social nu poate fi realizată decât în strânsă legătură cu ştiinţa şi informaţia, cu
progresul ştiinţific, tehnic şi tehnologic, care reprezintă factori amplificatori ai
tuturor celorlalţi.
Sublinierea rolului ştiinţei în cadrul societăţii contemporane trebuie
efectuată în contextul actualei revoluţii ştiinţifico-tehnice şi tehnologice
(R.S.T.T).
În lucrarea de faţă vom utiliza termenul R.S.T.T, deşi în literatura de
specialitate se mai folosesc şi alţi termeni pentru a defini acelaşi concept,
acelaşi conţinut, cum ar fi: revoluţia ştiinţifică, revoluţia tehnică, revoluţia
industrială, revoluţia tehnico-ştiinţifică etc.
R.S.T.T. reprezintă ansamblul transformărilor esenţiale, calitative şi
structurale din domeniile ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei, transformări rapide
care provoacă schimbări profunde în conţinutul şi structura factorilor de
producţie, precum şi în ansamblul vieţii economico-sociale.
Actuala R.S.T.T, declanşată atât ca urmare a acumulărilor cantitative
din domeniile ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei până în acest moment, cât şi
datorită marilor probleme de natură tehnică, economică şi socială ce îşi
aşteaptă rezolvarea, reprezintă sinteza a trei aspecte ce se întrepătrund:
revoluţia în ştiinţă, revoluţia tehnică şi tehnologia actuală.
Trăsăturile actualei R.S.T.T pot fi sintetizate astfel:
162
a) transformarea ştiinţei într-un element important al sistemului
factorilor de producţie, atunci când aceasta se materializează în şi prin celelalte
elemente ale acestui sistem;
b) caracterul universal, internaţional al R.S.T.T., atât sub aspectul
generării, cât şi a culegerii rezultatelor sale;
c) influenţa considerabilă a ştiinţei asupra ritmului creşterii şi
dezvoltării economice, stabilindu-se o relaţie de interdependenţă între creşterea
economică şi nivelul dezvoltării ştiinţei;
d) scurtarea considerabilă a perioadei dintre momentul realizării
descoperirii ştiinţifice şi cel al aplicării sale în practică, respectiv al difuzării şi
generalizării acesteia;
e) uriaşele resurse (umane, financiare, material şi energetice) solicitate
de desfăşurarea R.S.T.T în condiţiile unei înalte eficienţe economice şi sociale;
f) caracterul complex, atotcuprinzător, global al R.S.T.T, în sensul
influenţei sale asupra tuturor domeniilor vieţii sociale;
g) schimbarea rolului şi locului omului în procesul de producţie, el fiind
considerat un creator şi programator al etapelor necesare derulării acestei
verigi a activităţii economice,
h) influenţa ştiinţei asupra producţiei, a creşterii şi diversificării ei, a
ridicării nivelului său calitativ precum şi asupra formelor şi metodelor de
organizare şi conducere a producţiei, pe baza cibernetizării, informatizării şi
folosirii calculatoarelor. În aceste condiţii, ştiinţa devine un factor de producţie
care îi accelerează şi amplifică pe toţi ceilalţi factori, în măsura în care aceştia
o integrează şi îi valorifică rezultatele.
Prin aplicare, ştiinţa determină progresul tehnic şi tehnologic, trecerea
de la tehnica maşinistă la cea automatizată şi cibernetizată. Astfel, în domeniul
automatizării are loc trecerea de la etapa automatizării clasice, rigide, la cea
flexibilă, bazată pe utilizarea largă a calculatoarelor în toate fazele de
proiectare, de la producţie şi până la desfacere.
Evoluţia în domeniul ştiinţei, caracterizată prin noi faze ale R.S.T.T.,
determină trecerea la noi etape şi trepte superioare şi în domeniul progresului
tehnic şi tehnologic.
Noua fază a R.S.T.T este bazată pe evoluţia rapidă a informaticii,
ciberneticii, electronicii şi microelectronicii, a tehnicii informaţionale şi a
calculatoarelor utilizate în cercetare ştiinţifică, proiectare, inginerie
tehnologică, medicină, studierea mediului, iar în domeniul tehnologiilor prin
trecerea de la tehnologiile mecanice (dure, murdare, risipitoare), la cele
biologice (curate, economice).
În condiţiile actuale se impune o ameliorare substanţială sub toate
aspectele (cantitativ, calitativ şi structural) a factorilor de producţie, sub
impulsul unor aspecte legate de tendinţa de scumpire a lor, ca urmare a
creşterii cererii, a perspectivei răririi şi chiar epuizării unor resurse
economice (cum ar fi cele naturale).
163
Progresul calitativ al factorilor de producţie se regăseşte în: accentuarea
caracterului intensiv al procesului creşterii economice, devansarea dinamicii
factorilor consumaţi de către dinamica producţiei, creşterea interdependenţei
factorilor de producţie, aplicarea rapidă şi pe o sferă cât mai largă în activitatea
economică, a rezultatelor cercetării ştiinţifice.
Efectele concrete ale actualei R.S.T.T sunt legate de rezultatele
acesteia, respectiv de informaţie şi de progresul tehnic şi tehnologic.
A. Informaţia
Resursele informaţionale reprezintă o sursă care prin conţinutul,
modul de organizare şi regăsire a lor prezintă utilitate şi disponibilitate pentru a
fi utilizate de factorul uman în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune.
Resursele informaţionale fiind generate prin procese specifice de know-
how şi inovare, sunt potenţial nelimitate, dezvoltându-se în mod progresiv şi
cumulativ, cu o rată de creştere rapidă, multiplicându-se prin diseminare.
Această categorie de resurse primesc o importanţă deosebită pentru
evoluţia sistemului social, în mod deosebit al celui economic, condiţionând
astfel evoluţia progresului economico-social.
Fiind baza deciziilor în cadrul firmelor, resursele informaţionale
reprezintă o sursă importantă de avantaj concurenţial, în măsura în care sunt
cunoscute şi folosite.
În raport cu celelalte categorii de resurse, informaţia prezintă o serie de
particularităţi:
a) are un caracter reproductibil, fără să-şi piardă valoarea;
b) are un caracter difuzabil, privit din perspectiva posibilităţilor
multiple de folosire a informaţiei;
c) are un caracter transferabil, având numeroase posibilităţi de
transmitere pe alt suport;
d) caracterul partajabil, adică mai mulţi utilizatori pot folosi
concomitent informaţia dorită;
e) element de legătură în cadrul sistemelor, dar şi între sistemele
economico-sociale;
f) important element de reglare, în şi dintre sisteme;
g) prin utilizare, informaţia nu se consumă, ci se multiplică;
h) uzura morală nu distruge valoarea statistică şi istorică a
informaţiei;
i) recuperându-i-se valoarea economică, prin refolosire ea devine o
resursă inepuizabilă;
j) costurile de producere sunt ridicate, comparativ cu cele de stocare
şi difuzare a ei.
Informaţia - ca resursă economică - are un rol deosebit prin funcţiile
sale, ea devenind un factor de producţie numai prin folosirea sa practică. În
aceste condiţii, mai mult ca în alte situaţii, informaţia devine un "bun
164
informaţional", fiind un produs intelectual care satisface nevoi umane de
cunoaştere şi informare, şi a cărei utilizare specifică se regăseşte în conţinutul
mesajelor sale.
Bunurile informaţionale au o varietate de forme, manifestate prin existenţa, dar şi prin
destinaţiile posibile de utilizare.
Conţinutul informaţional reprezintă latura "soft" (inteligentă) a bunurilor
informaţionale în calitatea lor de "rezultat intelectual", în timp ce suportul lor tehnic artificial
reprezintă latura "hard" (tehnologică).
Pornind de la rolul social al informaţiei şi urmărind procesele de creaţie, distribuţie,
utilizare şi stocare a ei, aceste elemente luate împreună reprezintă procesul de informatizare, cu
un efect deosebit asupra creşterii şi dezvoltării economico-sociale.
În ţările dezvoltate, activităţile legate de producerea, prelucrarea, administrarea şi
difuzarea informaţiilor sunt grupate în "sectorul quaternar" al sistemului activităţilor
economice. Gama activităţilor din acest sector poate fi structurată în:
a) activităţi informaţionale propriu-zise (evidenţă, documentare, cercetare,
învăţământ, publicitate, proiectare sisteme informaţionale, inteligenţă artificială etc);
b) activităţi producătoare de tehnologii şi echipamente (destinate celor din prima
categorie: producţia de calculatoare, electronice şi mijloace de telecomunicaţii, elaborarea în
regim industrial de programe informaţionale standard pentru calculatoare, producţia de radio şi
TV, transmisii de date etc).
B. Progresul tehnic şi tehnologic

Un al doilea efect al R.S.T.T îl constituie progresul tehnic şi tehnologic,
care reprezintă o concretizare practică a informaţiei, el constând în modificările
cantitative, dar mai exact calitative şi structurale, în domeniile tehnicii şi
tehnologiei.
Progresul tehnic şi tehnologic, prin schimbările provocate atât în
domeniile tehnicii şi tehnologiilor, dar şi în natura bunurilor produse, conduce
la schimbarea calitativă şi structurală a factorilor de producţie, făcând
activitatea economică mai eficientă.
Progresul tehnic şi tehnologic nu trebuie analizat ca un scop în sine, ci,
din prisma finalităţii sale, care înseamnă consum de factori de producţie
(resurse), dar şi prin cantitatea şi mai ales calitatea rezultatelor producţiei.
Progresul tehnic nu trebuie privit în mod simplist, îngust, doar din perspectiva
modificărilor ce au loc în procesul de producţie, ci şi în sens mai larg, acela al
necesităţii şi consecinţelor acestuia - de ordin economic şi social.
În ceea ce priveşte raportul dintre progresul tehnic şi tehnologic, pe de
o parte, şi celelalte resurse, pe de altă parte, se poate vorbi de două tipuri de
progres:
a) progresul extensiv sau substitutiv, care influenţează eficienţa şi
echilibrul economic prin substituirea factorilor de producţie, de regulă, prin
înlocuirea muncii vii cu tehnica de producţie;
b) tipul intensiv, optimizant, care presupune micşorarea tuturor
cheltuielilor de producţie în proporţii optime sau chiar dacă se economiseşte
165
doar un factor de producţie, aceasta se realizează nu prin majorarea consumului
altor factori.
Privit din perspectiva consumului de factori de producţie, al
economicităţii acestora, se disting următoarele tipuri de progres tehnic:63
a) progresul tehnic care economiseşte substanţa;
b) progresul tehnic care economiseşte energia;
c) progresul tehnic care economiseşte informaţia şi timpul;
d) progresul tehnic care economiseşte spaţiul.
Tot în raport cu factorii de producţie, deosebim:
a) progres tehnic care economiseşte capitalul. Scopul primordial al
acestuia este economisirea factorilor materiali ai producţiei;
b) progres tehnic care economiseşte munca, situaţie în care factorul
capital creşte mai rapid decât venitul, fiind caracteristic trecerii de la un tip de
tehnică la altul;
c) progres tehnic neutru, caracteristic situaţiilor în care, economisirea
timpului are loc în aceeaşi proporţie cu cea a factorilor materiali.
Eficienţa economico-socială a progresului tehnic şi tehnologic se
manifestă prin prisma costurilor de ansamblu ale implementării lui şi, nu în
ultimul rând, a rezultatelor obţinute, dar mai cu seamă a progresului calitativ al
factorilor de producţie.
Rolul deosebit al informaţiei în cadrul sistemului resurselor economice şi a factorilor
de producţie a creat opinia unor discuţii legate de un nou domeniu al ştiinţei economice -
economia informaţiei, analizată şi văzută ca: a) tip de sistem economic ce se bazează pe
informaţie; b) un sector distinct al economiei naţionale orientat spre producerea de bunuri
informaţionale; c) act economic de gestionare a informaţiei în calitatea de informaţie rară.
Economia informaţiei - un segment nou al ştiinţei economice - se impune prin: a)
afirmarea nevoilor de informare şi comunicare, ca nevoi umane primare, corespunzătoare
subiecţilor individuali şi colectivi; b) ponderea deosebită a resurselor informaţionale; c)
creşterea rolului informaţiei, la orice nivel al societăţii; d) creşterea rolului informaţiei în
deciziile şi acţiunile privind alocarea şi folosirea resurselor economico-sociale; e) accesibilitate
socială largă.
4.2.5. Factorul managerial şi rolul său în procesul de combinare a

resurselor
Un factor de producţie, considerat de noi, cel puţin la fel de important

ca şi cei patru factori analizaţi până acum, este, managementul. Fără existenţa
unei conduceri şi organizări eficiente a activităţii economice, pământul, natura
şi capitalul nu pot aduce rezultatele pozitive aşteptate de beneficiarii unei
afaceri: consumatorii.
Factorul managerial este cel care realizează programarea şi combinarea
optimă a tuturor factorilor de producţie atraşi în activitatea lor, indiferent de
numărul şi volumul acestora. Numeroşi autori vor spune că managerul se
63
166
suprapune cu factorul muncă, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Într-adevăr,
managerul este o componentă a factorului de producţie muncă, însă, nu orice
persoană care este parte integrantă a resurselor de muncă, este şi manager.
Managerii au nevoie în activitate lor de o serie de calităţi, atât native, cât şi acumulate
prin studii şi educaţie. Din categoria calităţilor native fac parte: memoria, inteligenţa, spiritul
de observaţie, capacitatea de concentrare, viziunea de perspectivă, flexibilitatea în gândire şi
caracterul. Cele acumulate prin studii sunt: cunoştinţele profesionale şi cele manageriale.
Reunind calităţile native cu cele dobândite prin studii, managerii ajung să posede următoarele
trăsături:
● dubla profesionalizare, care necesită managerului cunoştinţe de specialitate şi
talent pentru a le putea aplica;
● capacitate organizatorică, managerul fiind nevoit să fie un bun organizator,
cunoscând în acelaşi timp, cele mai eficiente modalităţi de combinare a resurselor materiale şi
umane, pentru atingerea obiectivelor stabilite;
● trăsături etice, managerul trebuind să-şi desfăşoare activitatea pe principii şi norme
de moralitate, implicaţiile etice vizând şi modul de adoptare a deciziilor şi de rezolvare a
problemelor sociale.
Managerii trebuie să se ocupe nu doar de problemele legate de
angrenarea în activitatea firmei a muncii subordonaţilor, ci şi de cele care
vizează previzionarea utilizării şi combinării factorilor de producţie.
Combinarea factorilor de producţie este un mod specific de unire a
factorilor de producţie în cadrul procesului de producţie, respectiv a activităţii
economice, în scopul obţinerii produselor sau serviciilor cerute de piaţă şi a
asigurării eficienţei activităţii economico-sociale.
Utilizarea şi combinarea factorilor de producţie depinde de: natura
activităţii (ramura sau subramura în care sunt utilizaţi factorii de producţie),
nevoile de bunuri şi servicii (cerinţele pieţei), condiţiile tehnice de producţie,
experienţa managerului etc. Agentul economic sau managerul este cel care va
stabili cantitatea din fiecare factor de producţie necesară obţinerii rezultatelor
economice. Pe baza unor anumite elemente pe care le presupunem că le
cunoaşte, el poate să combine în diverse modalităţi factorii de producţie
utilizaţi. Din lupta de concurenţă vor ieşi învingători acei agenţi economici care
vor reuşi o combinare a factorilor de producţie optimă (profit maxim şi cost
minim).
Combinarea eficientă a factorilor de producţie se bazează pe procesele
de divizibilitate, adaptabilitate, complementaritate şi substituibilitate.64
Divizibilitatea unui factor de producţie reprezintă posibilitatea
împărţirii lui în unităţi simple, în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea
factorului respectiv (de exemplu: divizarea factorului muncă în unităţi
omogene de timp de muncă, în număr de lucrători sau în muncitori având o
anumită calificare ori, o divizare a pământului în unităţi de suprafaţă etc).
Adaptabilitatea constă în capacitatea de asociere a unei cantităţi dintr-
un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. De
64
167
exemplu, un muncitor poate lucra la una sau mai multe maşini; la fel cum, pe o
suprafaţă agricolă pot lucra un număr mai mic sau mai mare de lucrători.
Complementaritatea exprimă faptul că la o producţie dată, o cantitate
dintr-un factor de producţie poate fi asociată doar cu o cantitate dată (fixă) şi de
o anumită calitate, din fiecare dintre ceilalţi factori de producţie. Ea reprezintă
procesul prin care se stabilesc raporturi cantitative, calitative şi structurale între
factorii de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic.
Procesul de complementaritate este permanent influenţat de progresul tehnic şi
tehnologic care provoacă schimbări în raportul cantitativ dintre factorii de
producţie, în structura şi calitatea lor, cu consecinţe asupra costului de
producţie şi a profitului.
Substituibilitatea. În procesul de combinare a factorilor apar relaţii de
substituire. Aceasta înseamnă că, pentru obţinerea aceleaşi producţii se poate
folosi o cantitate mai mică dintr-un factor şi o cantitate mai mare dintr-un alt
factor.
Cele mai evidente aspecte de substituire a factorilor apar între muncă şi capital, când
capitalul se substituie muncii.
Substituirea forţei de muncă prin capital poate fi considerată sub forma:
a) substituţiei absolute, respectiv disponibilizarea imediată a forţei de muncă prin
introducerea în procesul de producţie a noi tehnici şi tehnologii;
b) substituţiei relative, care nu conduce la o disponibilizare imediată, ci la creşterea
gradului de înzestrare tehnică a muncii şi la creşterea productivităţii muncii. Substituirea se
manifestă şi în cadrul factorului natural, ea constând în înlocuirea materiilor prime naturale (tot
mai restrictive), cu cele sintetice.
Substituirea factorilor trebuie analizată printr-o serie de indicatori
economici, dintre care reţinem cel puţin trei: productivitatea marginală a
factorilor, rata marginală de substituţie şi randamentul marginal al unui factor
de producţie.65
Productivitatea marginală a factorilor de producţie evidenţiază
sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a factorilor respectivi
(ceilalţi factori rămânând constanţi).
Q
Wmx 
X
Rata marginală de substituţie evidenţiază cu cât trebuie să crească
cantitatea dintr-un factor de producţie utilizată în procesul de producţie, pentru
a obţine aceeaşi producţie în condiţiile reducerii cantităţii celuilalt factor de
producţie, şi se exprimă prin relaţia:
X
Rms  
Y
65
168
Randamentul marginal al unui factor de producţie exprimă
producţia maximă ce se poate obţine prin sporirea cantităţii unui factor de
producţie utilizat în activitatea economică, ceilalţi factori rămânând constanţi.
Q
Rm  max
X
Relaţiile de îmbinare a factorilor de producţie sub aspect tehnic sunt evidenţiate cu
ajutorul funcţiilor de producţie. Considerând doi factori de producţie:
X1 = munca şi X2 = capitalul, iar producţia fiind Q, rezultă: Q = f (X1, X2)
În cazul factorului muncă, D Ricardo şi P. Turgot au enunţat legea randamentelor
marginale descrescânde, referindu-se la producţia agricolă şi explicând noţiunea de rentă.
Legea randamentelor descrescătoare subliniază faptul că, la un nivel dat al cantităţii şi calităţii
echipamentului, orice creştere a nivelului ocupării va înseamna o creştere din ce în ce mai lentă
a producţiei. Astfel, dacă se iau în considerare doi factori, unul variabil (munca) şi altul fix
(suprafaţa agricolă), se constată că mărimea factorului variabil duce la creşterea marginală a
producţiei totale până la un punct maxim, după care are loc tendinţa de scădere a sporului
marginal al producţiei, până ce devine negativ, rezultatele obţinute fiind din ce în ce mai mici.
Utilizarea factorilor de producţie înseamnă atragerea resurselor şi consumarea lor în
procesul de producţie.
Figura 4.2. Reprezentarea grafică a substituirii factorilor de producţie
169
În procesul de combinare şi de substituţie a factorilor de producţie, pentru luarea unei
decizii, trebuie să avem informaţii de natură economică, care să se refere la ce profit se va
obţine, la costul sau preţul factorilor de producţie. Astfel, costul total al producţiei va fi egal cu
suma costurilor totale pentru fiecare factor de producţie, înmulţit cu cantitatea utilizată din
fiecare factor.
C p  C1  x1  C 2  x 2  ............  C n  x n
În luarea deciziei de combinare sau substituire a factorilor de producţie, fiecare

manager trebuie să ştie că este extrem de important studiul evoluţiei raportului dintre
productivitatea factorului şi preţul său. Pentru a ilustra această situaţie, vom lua exemplul de
mai jos:
Fie W = productivitatea marginală;
Wx1, Wx2 = productivitatea marginală a factorilor X1 şi X2;
P1 = preţul factorului X1;
P2 = preţul factorului X2.
W x1 W x 2
Dacă  , în condiţiile în care primul raport este mai mare, înseamnă că
P1 P2
agentul economic va utiliza mai mult din primul factor, decât din al doilea. Acest proces va
continua până când se stabileşte o egalitate între cele două rapoarte.
În această exemplificare este evidenţiată legea randamentelor
neproporţionale, al cărui conţinut este următorul: prin combinarea unor
cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată de un alt
factor de producţie, producţia obţinută creşte mai întâi mai mult decât
proporţional, apoi la un nivel optim şi mai puţin decât proporţional. Dacă vom
continua să adăugăm noi cantităţi din factorii variabili, atunci, producţia
obţinută va fi nu în creştere, ci în scădere.
Număr de Producţia Productivitatea Producţia
lucrători marginală medie
1 10 10 10
2 26 16 13
3 50 24 16,6
4 78 28 19,5
Punct 110 32 22
maxim 5
6 140 30 23,3
- - - -
- - - -
9 212 20 23,5
10 228 16 22,8
- - - -
15 264 0 17,6
170
Din exemplul prezentat, se verifică legea randamentelor neproporţionale. Adăugând
succesiv 1-ul, al 2-lea........al 5 -lea lucrător, producţia fizică a crescut mai mult decât
proporţional. Acest punct este considerat optim. Utilizând al 6-lea, al 7-lea lucrător, producţia
creşte mai puţin decât proporţional, pentru ca după cel de al 15-lea lucrător, producţia să
înceapă să scadă.
Pot exista diferite cazuri de randamente: constante, de scară crescătoare
şi descrescătoare.
În cazul randamentelor constante, o creştere a producţiei necesită o
mărire corespunzătoare a factorilor: dublarea producţiei presupune dublarea
cantităţii de factori de producţie.
În cazul randamentelor de scară crescătoare, o creştere
proporţională a volumului producţiei cere o mărire mai puţin decât
proporţională a cantităţii de factori de producţie. Cu alte cuvinte, dublarea
volumului producţiei necesită mărirea resurselor alocate, însă mai puţin decât
dublul lor.
În cazul randamentelor descrescătoare, o mărire proporţională a
volumului producţiei obţinute implică o creştere mai mult decât proporţională a
cantităţii factorilor; astfel, dublarea volumului producţiei cere o creştere mai
mare decât dublul factorilor de producţie.
Alegerea de către manager a variantei optime de combinare sau substituire a factorilor
de producţie va avea în vedere întotdeauna minimizarea costului fiecărui factor de producţie.
Însă, nu trebuie să uităm că managerul nu activează direct asupra maşinilor, utilajelor,
factorilor de producţie, ci asigură coordonarea activităţilor care au ca rezultat obţinerea
produselor sau serviciilor. Importanţa coordonării activităţii creşte spre nivelurile ierarhice
superioare. Organizarea muncii de management urmăreşte creşterea productivităţii managerilor
prin găsirea unor soluţii optime în procesul diviziunii muncii, în cooperarea dintre manageri şi
adoptarea unor metode adecvate de conducere a activităţii.
Munca managerilor se poate rezuma la următoarea sinteză:
● managerii influenţează imediat procesul de producţie;
● managerii influenţează nemijlocit factorul uman, prin antrenarea şi motivarea
angajaţilor în procesul muncii;
● managerii trebuie să rezolve permanent o mulţime de probleme de producţie,
economico-financiare şi sociale, fiind adesea puşi în situaţia de a alege între mai multe
modalităţi posibile de acţiune. Cu alte cuvinte, ei au un rol deosebit în procesul decizional.
În raport cu activităţile sale, fiecare manager are multiple responsabilităţi. Acestea
sunt variate şi pot fi de natură profesională, socială, juridică şi morală.
Managerii îşi exercită atributele care le revin, rolul pe care îl au în organizarea şi
conducerea muncii, iar natura comportamentului lor şi modul în care aceştia antrenează şi
stimulează subalternii pentru realizarea obiectivelor firmei depinde de stilul de management,
care arată totalitatea particularităţilor caracteristice activităţii managerilor, modalitatea lor
specifică de a gândi, de a se comporta, de a acţiona, felul în care aceştia intervin în munca celor
conduşi, capacitatea lor de a se adapta la diferite situaţii. Stilul de management este supus
continuu schimbărilor şi are influenţe puternice asupra subalternilor.
Succesul în toate domeniile de activitate depinde atât de utilizarea eficientă a
factorilor de producţie: natură, muncă, capital, de modul în care aceştia îşi utilizează timpul,
dar şi de progresul factorilor de producţie, de abilitatea întreprinzătorului de a se adapta
schimbărilor tehnice şi tehnologice.
171
Ţelul oricărei activităţi economice este de a maximiza rezultatele investiţiei în factorii
de producţie (natura, munca, capitalul). În acest scop, managerul combină aceşti factori în
modul în care consideră că este cel mai bine. Apoi se analizează rezultatele obţinute în raport
cu resursele investite şi se fac ajustări, dacă este necesar.
Investiţia în resurse, care ulterior se transformă în factori de producţie, este baza
oricărei activităţi economice. Pentru ca rezultatele obţinute din activitatea economică să se
maximizeze şi să fie superioare nu doar cantitativ, ci şi calitativ, este necesară creşterea
extensivă şi intensivă a factorilor de producţie antrenaţi în procesul de producţie.
Progresul factorilor de producţie reprezintă o componentă vitală a
progresului tehnic, care constă într-o gamă largă de realizări - cantitative şi
calitative - în rândul factorilor de producţie, realizări destul de greu de
enumerat cu exactitate dar, care au aceeaşi finalitate, şi anume: creşterea
eficienţei procesului de producţie şi a calităţii rezultatelor activităţii economice.
Câteva tendinţe practice urmărite în acest proces se referă la:66
● sporirea cantităţii de factori de producţie utilizaţi în activitatea
economică, prin sporirea numărului factorilor sau a volumului în care fiecare
factor de producţie se utilizează în procesul economic;
● sporirea calităţii factorilor de producţie utilizaţi;
● extinderea utilizării factorilor de producţie la noi activităţi;
● producerea, utilizarea şi diversificarea tuturor factorilor de producţie,
pe principii ecologice, astfel încât folosirea lor să nu prejudicieze mediul
înconjurător.
Am subliniat deja faptul că, progresul factorilor de producţie este o
componentă a progresului tehnic, adică, a totalităţii realizărilor cunoaşterii
umane care, prin aplicarea în activitatea economică duc la progres economic,
deoarece, prin intermediul lor, rezultatele activităţii economice sunt mult mai
calitative şi eficiente. Din efectele pozitive pe care le antrenează progresul
tehnic odată aplicat în practică, fac parte: creşterea dezvoltării intensive a
economiei, reducerea costurilor de producţie, îmbunătăţirea calităţii bunurilor
şi serviciilor, protecţia mediului înconjurător.
De-a lungul timpului, progresul tehnic a adus multiple schimbări nu
doar în categoria factorilor de producţie, ci şi în cea a produselor finite şi a
serviciilor (rezultatele producţiei). Toţi factorii generatori de progres tehnic au
un rol hotărâtor în modernizarea tehnico-materială a tuturor ramurilor
economice. Această modernizare - condiţionată de introducerea progresului, a
inovaţiei tehnice, a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice - duce la creşterea
producţiei şi a productivităţii muncii. Asigurarea ramurilor economice cu
mijloace tehnice de producţie avansate, a provocat mutaţii importante în toate
sectoarele de activitate. Dezvoltarea progresului tehnic a dus la o creştere
rapidă a consumurilor intermediare în raport cu creşterea producţiei finale.
66
172
4.3. Rezultatele activităţii economice
Realitatea economică contemporană nu poate fi delimitată cu rigiditate,

ca fiind economie naturală sau economie de schimb, deoarece ambele tipuri se
întrepătrund în proporţii diferite, de la ţară la ţară. Totuşi, recunoaştem în
evoluţia vieţii socio-economice contemporane o restrângere a economiei
naturale, datorită extinderii puternice a economiei de schimb, care este o formă
universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice.
Datorită existenţei celor două trăsături ale economiei de schimb -
diviziunea muncii şi specializarea agenţilor economici - fiecare individ este
dependent de bunurile furnizate de alţii, iar majoritatea bunurilor economice
sunt destinate schimbului (devenind mărfuri), cumpărătorii având posibilitatea
de a alege, atât categoria sau tipul bunului pe care doreşte să-l achiziţioneze şi
consume, cât şi agentul economic ofertant.67
Satisfacerea trebuinţelor se realizează cu ajutorul bunurilor apte să satisfacă o nevoie
umană de consum personal (satisfactori). Delimitarea elementelor realităţii ca bunuri are loc pe
baza determinărilor existenţiale şi a celor economice.
Determinarea existenţială constă în aceea că elementele respective se pretează la
măsurări fizice prin care se evaluează proprietăţile statice (masa, compoziţia, dimensiunea) şi a
celor dinamice (fiabilitate, proprietăţi legate de contactul cu mediul exterior etc).
Determinarea economică a bunurilor se regăseşte, din punct de vedere al măsurării,
în ajustarea acestora în raport cu nevoile umane. În acest sens, determinarea (măsurarea)
economică o implică organic pe cea fizică.
Determinarea economică presupune folosirea concomitentă a celor trei tipuri de scale
(nominală, ordinală, cantitativă). Scala nominală este de fapt scala de clasificare a bunurilor
(marfare, nemarfare, materiale, nemateriale etc). Scala ordinală evidenţiază faptul că, dintr-un
anumit punct de vedere, un bun sau acţiune este raportat (ă) la altul (a) (preferabil, echivalent,
mai puţin preferat). Scalele cantitative (absolute, de proporţie, de interval), folosindu-se de
anumite unităţi de măsură, evaluează corelaţiile (cantitative) dintre elementele măsurabile şi
comparabile.68
Între bunurile economice şi nevoile umane se manifestă multiple
raporturi, în sensul că, activitatea oamenilor reprezintă mijlocul atingerii
scopului propus, iar consumarea bunurilor este modul direct şi concret de
satisfacere a nevoilor, ca scop final al oricărei activităţi economice.
Raportarea nevoilor umane la bunurile create face ca acestea să poată fi
analizate ca bunuri economice nonmarfare şi bunuri economice marfare. În
condiţiile economiei de schimb, majoritatea bunurilor îmbracă forma de marfă.
Marfa este un bun economic necesar atât consumului personal, cât şi
celui productiv, pentru a putea satisface necesităţile oamenilor sau a ramurilor
economice, bun ce este destinat procesului de vânzare-cumpărarea şi pieţei.
67
68
173
Mărfurile - ca de altfel bunurile economice în general - sunt limitate în
raport cu nevoile, deoarece obţinerea lor ocazionează un anumit cost. Pentru ca
ele să fie achiziţionate, cumpărătorul plăteşte un preţ care oglindeşte pe de o
parte valoarea bunului, iar pe de altă parte semnifică faptul că marfa în cauză
este utilă şi de calitate în ochii consumatorului, având, cu alte cuvinte, utilitate
(valoare de întrebuinţare), valoare şi o anume calitate.
4.3.1. Utilitatea
Bunurile trebuie să se bucure de o anumită apreciere sau preţuire pe

care un consumator le-o acordă. Acest lucru înseamnă că bunurile au utilitate.
Alături de puterea de cumpărare a banilor, utilitatea reprezintă un factor
important de care depinde volumul şi evoluţia cererii de mărfuri, atât pe total,
cât şi pe sortimente.
Utilitatea poate fi definită în două moduri: sub aspect tehnic şi sub
aspect economic.
Utilitatea, în general, reprezintă capacitatea unui bun de a satisface
nevoile personale ale unui individ, ori pe cele ale societăţii în ansamblul ei, sau
a diferitelor ramuri economice.
Proprietatea de a fi util al unui bun, decurge din caracteristicile sau
însuşirile sale intrinseci (trăsături ce rezultă din proprietăţile fizice ale mărfii)
sau extrinseci (sentimentele pe care le dă marfa, posesorului său).
Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, cel economic raportează
marfa la o anumită nevoie. În acest sens, utilitatea economică apare ca o unitate
a proprietăţilor intrinseci ale bunului şi a nevoii şi preţuirii de care se bucură
din partea individului nonposesor. Astfel, utilitatea economică reflectă
corelaţia: proprietăţile (caracteristicile) unui bun - nevoia pe care acesta o
satisface.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care un consumator o
obţine prin folosirea unei anumite doze dintr-un bun economic.
Analiza utilităţii economice implică următoarele aspecte:
a) stabilirea unei relaţii între caracteristicile bunurilor şi a nevoilor
(individuale/sociale) pentru care acesta a fost creat. În acest fel, deşi utilitatea
este o proprietate intrinsecă fiecărui bun, decurgând din caracteristicile
acestuia, ea se manifestă şi primeşte un sens economic doar în corelaţie cu o
anumită nevoie socială;
b) conştientizarea de către potenţialii consumatori a relaţiei dintre
bunuri şi nevoile umane. Un bun poate fi dorit numai după ce în prealabil a fost
cunoscut;
c) capacitatea oamenilor de a folosi utilitatea intrinsecă (potenţială) a
bunurilor, pentru satisfacerea nevoilor proprii.
174
Oamenii trebuie să fie conştienţi că, prin caracteristicile lor, bunurile
economice le aduc un serviciu real, o satisfacţie personală, sau poate contribui
la creşterea nivelului de trai.
Chiar dacă literatura de specialitate a subliniat că doar proprietăţile
intrinseci ale bunului sunt cele care se iau în considerare la evaluarea utilităţii
economice, menţionăm şi importanţa, respectiv impactul proprietăţilor
extrinseci ale bunurilor. Într-adevăr, fiecare bun economic are o serie de
trăsături fizice, interne (gust, miros, capacitate tehnică, culoare etc), din care
cauză ele sunt cerute pe piaţă. Dar există şi bunuri extrem de utile anumitor
categorii de consumatori, datorită unor trăsături extrinseci, morale, pe care
acestea le conferă celor care le cumpără (de exemplu, statutul social sau
sentimentul de putere pe care îl oferă achiziţionarea unui Mercedes, în locul
oricărei alte maşini). Tot ce contează este că potenţialul consumator îşi doreşte
acel bun considerat de el a fi util şi este dispus să-l cumpere, făcând un
sacrificiu financiar, în condiţii date de loc şi de timp.
Nu orice bun care este util pentru un anumit consumator, este la fel de
util şi pentru altul. Din această cauză se spune că aprecierea utilităţii
economice are un caracter eminamente subiectiv, ea depinzând de raportul pe
care un consumator îl stabileşte între cantitatea determinată din bunul respectiv
şi nevoile sale. Corelat cu acest caracter pur subiectiv al utilităţii economice, un
loc important ce trebuie alocat în analiza ei le revine celor doi termeni aparent
sinonimi, şi anume, intensitatea şi importanţa nevoi pentru un bun economic.69
Intensitatea nevoii unui bun semnifică gradul în care un bun economic
este încă util şi dorit de consumator, ţinând cont de nivelul de saturaţie la care
se ajunge prin consumul unei cantităţi din ce în ce mai mari din bunul
respectiv.
Intensitatea unei nevoi este mult mai puternică în cazul primei unităţi consumate din
bunul respectiv. Pe măsură ce se consumă noi cantităţi, intensitatea nevoii scade. Legat de
acest fenomen, economistul german Hermann Heinrich Gossen în anul 1854 a formulat Legea
Utilităţii Marginale Descrescânde: "mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până
la saturare, dacă respectiva plăcere este satisfăcută în mod continuu şi neîntrerupt." Acest enunţ
demonstrează faptul că, atunci când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea
marginală a produsului (satisfacţia suplimentară) tinde să se diminueze. Consumând continuu
un anumit bun, se atinge la un moment dat un prag de saturaţie, după care, dacă acest consum
continuă să crească, există riscul să apară insatisfacţia.
Utilitatea economică este expresia intensităţii nevoi pe care o resimte la un moment
dat un consumator determinat, apt de a dobândi şi consuma o cantitate bine definită din bunul
respectiv, în condiţiile existente pe piaţă.
Importanţa nevoii arată că un bun are utilitate economică pentru un individ, dar nu şi
pentru un altul. Bunul X poate fi extrem de important în consum pentru consumatorul A, însă
consumatorul B poate să nu-i acorde niciun fel de importanţă.
Ca urmare, utilitatea economică atestă şi importanţa pe care un consumator dat o
acordă unei doze dintr-un anumit bun, într-un moment anume din viaţa sa, ca urmare a
satisfacţiei pe care se aşteaptă să o obţină prin consum.
69
175
În ultimă instanţă, utilitatea economică depinde de cantitatea în care un bun este oferit
şi de intensitatea nevoilor consumatorilor.
Reprezentantul şcolii marginaliste, Carl Menger, studiind utilitatea, a elaborat un
tablou care întruneşte intensitatea şi importanţa nevoii acordată unui bun economic de primă
necesitate (pâinea). Acest tablou arată în felul următor:
I II III IV V VI VII VIII IX X

10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
8 7 6 5 4 3 2 1 0
7 6 5 4 3 2 1 0
6 5 4 3 2 1 0
5 4 3 2 1 0
4 3 2 1 0
3 2 1 0
2 1 0
1 0
0
Figura 4.3. Tabloul lui Menger
Prin cifrele latine este marcată clasificarea nevoilor în ordinea importanţei lor. I este
cea mai importantă nevoie (cea de hrană), şi trebuie satisfăcută mai întâi, iar prima unitate
consumată din bunul respectiv (pâinea), are cea mai mare valoare. Valoarea scade în măsura în
care avem atâtea unităţi încât putem satisface toate cele zece trebuinţe, ajungând la 1.
Cifrele arabe din coloane indică importanţa cantităţilor suuccesive de la 10 la 0, adică,
până când satisfăcând toate trebuinţele ne mai rămân şi alte unităţi (pâini), care pentru
posesorul lor nu mai au valoare. Întrebarea care se ridică în acest caz este dacă prisosul este
vândut sau schimbat pe alte bunuri; deci are preţ, dar nu are valoare?
Unii economişti subliniază că lucrurile nu sunt atât de simple, deoarece există un
ansamblu de nevoi diverse a căror satisfacere depinde de totalitatea bunurilor oferite de piaţă.
Nu de puţine ori s-a reuşit satisfacerea unei nevoi cu ajutorul unui alt bun decât cel dorit
anterior. Iată, în acest mod are loc substituirea unor bunuri cu altele, în vederea satisfacerii
aceleiaşi nevoi.
Trebuie menţionat faptul că tabloul nu explică valoarea unui bun, ci
oscilaţia preţurilor pe piaţă în funcţie de relaţia cerere-ofertă.
Utilitatea economică cunoaşte în literatura de specialitate mai multe
forme, dintre care subliniem următoarele: individuală, totală, marginală.
Utilitatea individuală reprezintă satisfacţia pe care o generează
consumul unei doze/cantităţi dintr-un bun economic, unui individ. Această
formă de utilitate reflectă acel segment al unei anumite nevoi ce poate fi
satisfăcut prin consumarea unei cantităţi date dintr-un bun.
Utilitatea totală reprezintă satisfacţia pe care o aduce consumatorului
folosirea unor cantităţi succesive dintr-un bun, într-o anumită perioadă
determinată.
Utilitatea totală este calculată drept sumă a utilităţilor individuale, ca în
relaţia de mai jos:
176
U T  u1  u 2  .......  u n
Utilitatea marginală exprimă satisfacţia suplimentară (sporul de

satisfacţie) obţinut ca urmare a consumului unei cantităţi suplimentare dintr-un
bun economic.
Ea se exprimă în funcţie de următoarele două elemente:
a) intensitatea nevoii individului pentru un anume bun;
b) raritatea bunului respectiv.
În acest fel, utilitatea marginală a unui bun este mai mare dacă acest
bun satisface o anumită nevoie cu un grad ridicat de intensitate, şi dacă acesta
este un bun rar. Din acest context deducem faptul că, comportamentul
oamenilor în consum este extrem de interesant. Cu cât cantitatea de care aceştia
dispun dintr-un anumit bun economic este mai mică, cu atât preţuirea pe care o
resimt faţă de acest produs este mai ridicată (şi invers).
Utilitatea marginală se calculează ca un raport între sporul utilităţii
totale şi sporul producţiei, ca în relaţia de mai jos:
U T
U mg 
Q
Dacă ΔQ = 1, atunci Umg = ΔUT, fapt ce arată cu câte unităţi sporeşte

utilitatea totală pentru un consumator, atunci când cantitatea consumată creşte
cu o unitate. Utilitatea marginală are mereu o tendinţă de scădere, deoarece se
reduce intensitatea nevoilor, ajungând la zero atunci când nevoia individului
este satisfăcută în totalitate. În schimb, utilitatea totală (cumulată) creşte
succesiv prin mărirea consumului (dar creşte cu sporuri descrescânde).
Cele subliniate mai sus le vom demonstra în cele ce urmează pe baza analizei
evoluţiei utilităţii totale şi marginale în condiţiile unui bun oarecare (de exemplu: grâul).
Presupunem că la un moment dat, pe piaţă există 11 unităţi de grâu la dispoziţia
consumatorului potenţial, numai 10 dintre acestea fiind necesare pentru satisfacerea nevoilor
cumpărătorului (nevoi de hrană, alimentaţia animalelor, grâu pentru sămânţă, rezerve de grâu
etc). Astfel, pentru individ fiecare unitate din cantitatea de grâu are o utilitate diferită, începând
cu utilitatea maximă a primei unităţi care serveşte pentru hrana sa şi a familiei sale, utilitatea
diminuându-se apoi în raport cu destinaţiile celorlaltor unităţi. Dacă notăm în cifre mărimea
utilităţilor, prima va primi valoarea 100, a doua 90, nivelul acesteia scăzând până la zero pentru
consumul celei de a 11 unităţi care depăşeşte nevoia, ajungând la utilitatea marginală 0 (bunul
nu mai are utilitate pentru consumator). Evoluţia utilităţii totale şi marginale este prezentată în
tabelul şi graficele următoare:
177
Tabelul 4.1.
Doza (cantitatea Utilitatea marginală Utilitatea totală (UT)

consumată) (Umg)
I 100 100
II 90 190
III 80 270
IV 75 345
V 70 415
VI 65 480
VII 50 530
VIII 30 560
IX 20 580
X 10 590
XI 0 590
Între utilitatea totală şi marginală există un raport de inversă proporţionalitate. În timp

ce utilitatea marginală are tendinţă de scădere datorită reducerii intensităţii nevoilor, ajungând
la zero când nevoia individului este satisfăcută în totalitate, utilitatea totală creşte succesiv prin
mărirea consumului (cum rezultă şi din tabel).
Grafic, oscilaţiile utilităţii totale şi marginale se prezintă în felul următor:
Figura 4.4. Evoluţia utilităţii totale Figura 4.5. Evoluţia utilităţii marginale
Din aceste grafice, dar şi din tabel, se deduce că utilitatea marginală are o evoluţie
descrescătoare, iar utilitatea totală creşte cu fiecare nouă doză consumată, dar cu sporuri
descrescânde.
Creşterea utilităţii totale se reduce progresiv, iar la un anumit nivel de consum (doza
XI) este cea mai ridicată. Acest nivel defineşte punctul de saţietate în care utilitatea marginală
devină nulă. Dincolo de acest punct se intră în zona dezutilităţii, în care satisfacţia se
transformă în insatisfacţie.
Concluzionând, se poate spune că sporul de utilitate furnizat de cantităţi crescătoare
dintr-un bun evoluează descrescător până în punctul de saţietate, când devine nul. Această
constatare face legătura cu legea utilităţii marginale descrescânde.
Problema utilităţii economice trebuie privită mai profund, inclusiv sub
aspectul externalităţii, adică a consecinţelor ulterioare ale consumului unui
anumit bun.
178
Externalităţile constau în pierderile sau câştigurile rezultate din
consumarea unui bun, care sunt suportate de alţii. Acestea se pot delimita în
două categorii: pozitive, atunci când aduc avantaje cuprinzând pe lângă câştigul
privat, şi unul extern. Avantajele pozitive se manifestă sub forma beneficiilor
pentru consumatori, alţii decât cei care le-au generat. Externalităţile negative
generează neplăceri pentru consumatorii care intră, în mod individual, în
contact cu cel care le-a generat. În acest fel, activitatea unui individ poate
diminua în mod direct bunăstarea altora.
Utilitatea economică sintetizează importanţa, preţuirea pe care o
anumită persoană o acordă la un moment dat, fiecărei unităţi dintr-o mulţime
de bunuri.
Utilitatea economică poate fi măsurată prin două modalităţi: cardinală
şi ordinală.
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde
fiecărei cantităţi dintr-un anumit bun o utilitate mai mare sau mai mică,
exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate. Aceasta este o exprimare
numerică ce susţine ipoteza existenţei unui consumator ce poate să cuantifice
într-un număr, mărimea utilităţii rezultate din consumul unei cantităţi
determinate dintr-un bun.
Măsurarea ordinală presupune o aşezare a diferitelor bunuri într-o
anumită ordine, în raport cu preferinţele consumatorilor. Ordonarea
preferinţelor este impusă în mod deosebit de situaţiile în care veniturile
disponibile nu permit acoperirea integrală a nevoilor.
Această măsurare are la bază premisele:
a) consumatorul acţionează cu un scop bine determinat, care este
maximizarea satisfacţiei;
b) alegerea formulată de el ia în considerare următoarele reguli:
● consumatorul este capabil să ordoneze şi ierarhizeze variantele de
consum;
● fiecare dintre aceste variante are o ordine ierarhică precisă în
preferinţele consumatorilor.
c) consumatorul este coerent şi consecvent în alegerile sale.
Această măsurare este diferită de la un consumator la altul, datorită
caracterului eminamente subiectiv al utilităţii, dar şi din punctul de vedere al
veniturilor consumatorilor, deoarece oricât de puternică ar fi dorinţa de a
achiziţiona un bun, dacă potenţialul cumpărător nu are suficiente venituri
pentru a-l achiziţiona, va rămâne total nesatisfăcut.
O modalitate de a elimina această problemă ar fi încercarea de
substituire a bunurilor în consum. Dacă un consumator nu poate să
achiziţioneze un bun A datorită unor variate motive, el poate opta pentru un
bun B care are capacitatea de a satisface aceleaşi nevoi ca şi bunul A, însă, este
mai accesibil consumatorului. Apare în acest caz o relaţie de substituire între
bunurile A şi B. Această relaţie nu se limitează doar la simpla înlocuire în
179
consum a bunului A cu bunul B, ci, programele de achiziţii şi consum au arătat
că, o utilitate identică se poate obţine şi prin creşterea cantităţii consumate
dintr-un bun (în cazul nostru, bunul A), şi reducerea cantităţii consumate din
celălalt (bunul B).
Cantitatea dintr-un anumit bun economic la care, un consumator este
dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare din altul, păstrând însă
aceeaşi utilitate (satisfacţie), se numeşte rată marginală de substituire (Rms).
B
Rms  
A
Pentru ca utilitatea să rămână neschimbată, trebuie ca utilitatea

marginală care se realizează pe baza suplimentării consumului din bunul A să
fie egală cu utilitatea marginală la care se renunţă prin micşorarea consumului
din bunul B.
U mA   U mB
Sigur, alegerea bunului A sau a bunului B este decizia consumatorului.

El, pe baza diferitelor momente al existenţei sale, stabileşte unul sau mai multe
programe de consum.
Programul de consum este o mixare a anumitor cantităţi din diferite
bunuri (A, B) care să-i asigure o anumită utilitate agregată (satisfacţie).
Programele de consum sunt diferite de la un consumator la altul, fiind
influenţate de numeroşi factori:
a) statutul social;
b) situaţia familială;
c) contactul persoanei cu sursele de informare în masă (mass-media) şi
impactul acestora asupra comportamentului subiectului;
d) nivelul de dezvoltare al economiei ţării unde trăieşte consumatorul;
e) bugetul consumatorului, mai exact proporţia din venitul său limitat
pe care este dispus să o cheltuiască pentru achiziţionarea unui anumit bun
economic.
În luarea deciziei de a cheltui, consumatorul este influenţat de preţul
bunului.
Nu de puţine ori, consumatorul este nevoit să aleagă din diferite
programe de consum, un anumit program de achiziţii. Această alegere este pur
subiectivă şi obligă consumatorul, care dispune de un venit limitat, să se decidă
în vederea cumpărării unui bun economic A sau B. Decizia finală nu este
întâmplătoare, ci are în vedere drept punct de pornire, preţul bunului A, preţul
bunului B, venitul consumatorului şi necesitatea asigurării satisfacţiei maxime
180
a consumatorului, astfel încât comportamentul şi rezultatele comportamentului
său, să fie în echilibru.
Un consumator îşi asigură echilibrul atunci când pornind de la
veniturile pe care le are şi ţinând seama de preţurile bunurilor economice, va
obţine de pe urma achiziţiilor pe care le efectuează, cea mai mare utilitate
posibilă.
Un consumator obţine maximum de satisfacţie (de utilitate) în condiţiile
venitului disponibil dat, atunci când raportul dintre utilitatea marginală şi preţul
unitar al celor două bunuri A şi B este identic, sau când raportul utilităţilor
marginale ale celor două bunuri este egal cu raportul dintre preţurile lor
unitare:
U mA PA U mA U mB
 sau 
U mB PB PA PB
Obiectivul urmărit de consumator este luarea acelei decizii de

cumpărare care-i maximizează satisfacţia, odată cu consumul bunului
economic. Un bun economic poate avea - pornind de la gradul de satisfacţie pe
care îl conferă celui ce îl consumă - utilitate pozitivă, zero sau dezutilitate.
Bunurile au utilitate pozitivă atunci când sunt constant cerute pe piaţă.
Sunt bunuri cu utilitate zero acele produse care au fost cerute în trecut,
nu mai sunt cerute în prezent, dar pot fi solicitate în viitor.
Dezutilitate au acele bunuri care nu au fost cerute de nimeni în trecut,
nu sunt solicitate nici în prezent şi nu vor fi cerute nici în viitor.
Analiza utilităţii bunurilor şi a comportamentului consumatorilor este
de o importanţă vitală în luarea deciziilor de către producători care, pornind de
la aceste informaţii vor şti cu exactitate ce să ofere pentru a nu pierde
oportunitatea câştigului şi a fi nevoiţi să cedeze altora locul lor de pe piaţă, atât
de intens disputat şi greu câştigat.
4.3.2. Calitatea
Odată cu analiză utilităţii economice a mărfii, nu putem omite să

abordăm şi problema calităţii - un concept şi o categorie economică
fundamentală - de existenţa căreia depinde gradul de satisfacere a nevoilor
consumatorilor. Maximizarea rezultatelor economice şi ale procesului de
producţie este o problemă esenţială, a cărei rezolvare favorabilă se impune
tuturor agenţilor economici. Însă, ea nu se referă doar la obţinerea unui profit
sau a unor încasări cât mai ridicate, ci şi la rezultatele procesului de producţie -
marfa: produsele şi serviciile. Agenţii economici nu mai pot fi indiferenţi faţă
de însuşirile calitative ale produselor pe care le oferă consumatorilor, dar, în
181
acelaşi timp, este important ca şi consumatorii să nu fie mulţumiţi cu orice li se
oferă pe piaţă.
Calitatea reprezintă gradul, măsura, intensitatea în care un bun sau
serviciu corespunde anumitor standarde impuse, măsura în care acestea pot
satisface nevoile pentru care au fost create.
Calitatea este o noţiune complexă, care se analizează în dependenţă cu
utilitatea unui bun, ea trebuind privită atât din punct de vedere al calităţii
producţiei, cât şi din prisma calităţii produsului.
Pentru omenire şi întregul mediu economico-social este importantă
creşterea calităţii produselor oferite spre consum, iar pentru realizarea acestui
obiectiv se utilizează fonduri mai mari sau mai mici care, de regulă, se
deplasează de la o activitate unde rata profitului este mai scăzută, spre o alta
unde este mai ridicată.
Realizarea calităţii produselor sau a producţiei depinde de măsura în
care este controlată calitatea. De obicei, controlul se face în procesul
consumului chiar de către cel care achiziţionează produsul: consumatorul. Dacă
cel care a cumpărat şi consumat produsul nu este satisfăcut, înseamnă că
produsul nu corespunde aşteptărilor sale, fiind de calitate îndoielnică.
Dezvoltarea permanentă a activităţii economice presupune ca produsele să fie
testate calitativ în mod riguros înainte de utilizare, şi anume, în procesul
producţiei. Controlul efectuat asupra producţiei sau a produselor exprimă
interesul producătorilor şi comercianţilor de a livra şi promova doar produse
care sunt calitativ, la nivelul aşteptărilor consumatorilor. Controlul efectuat
asupra producţiei şi produselor se realizează după metode de standardizare,
care permit investigaţii ce au ca efect determinarea calităţii şi obţinerea de
informaţii despre capacitatea mărfurilor de a fi utile pentru producţie şi
consum.
În controlul calităţii, un rol deosebit revine măsurării calităţii, care se
realizează cu ajutorul unui sistem de indicatori, dintre care, cei mai relevanţi
sunt:
a. Indicatorul sintetic al calităţii produselor, exprimă nivelul mediu
al proprietăţilor unor produse de acelaşi gen, din industrie, construcţii,
agricultură, etc, potrivit relaţiei:
n
X  x1  c1  x 2  c 2  ........  x n  c n   xi  ci
i 1
X = indicatorul sintetic al calităţii;

xi = trăsăturile produsului ce definesc calitatea;
ci = procent ce indică gradul de calitate.
182
b. Coeficientul mediu de calitate
n
c i  qi
Kc  i 1
n
qi 1
i
ci = coeficient de calitate (punctaj);

qi = cantitatea de produse a căror calitate se analizează;
i = categoria de calitate.
Cu cât valoarea coeficientului este mai mică, tinzând spre zero, cu atât
calitatea este mai ridicată.
c. Preţul mediu de calitate, exprimă preţul ce revine pe un produs,

indiferent de ramura din care provine.
n
p i  qi
Pc  i 1
n
q
i 1
i
qi = cantitatea de produse a căror calitate se analizează;

pi = preţul produselor din fiecare clasă;
i = categoria de calitate.
Cu cât preţul mediu este mai mare, cu atât calitatea pe ansamblu este
mai ridicată.
d. Punctajele sunt folosite drept indicatori de calitate în anumite ramuri

ale economiei (industrie alimentară, textilă, agricultură, silvicultură). Fiecărei
categorii de produse clasificate după calităţi, i se atribuie un anumit punctaj
(calitatea extra 100 puncte, calitatea a I-a, 99-90 puncte, calitatea a doua, 89-80
puncte etc).
e. Indicatorii reclamaţiilor, cum ar fi: cantitatea produselor refuzate la

recepţie, cantitatea produselor reclamate în perioada de garanţie, valoarea
produselor refuzate (reclamate), ponderea produselor refuzate în totalul
producţiei, pierderile din reclamaţii şi refuzuri etc.
f. Indicatorii rebuturilor (producţia rebutată) exprimă procentul

rebutului în totalul producţiei, valoarea rebutului în raport cu producţia totală,
ponderea cheltuielilor cu rebuturile în totalul costurilor de producţie etc.
183
Pentru a ridica nivelul calităţii bunurilor şi serviciilor, se fac o serie de
cheltuieli suplimentare cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de
costul calităţii, cost în care intră:
- cheltuielile necesare activităţii de cercetare şi proiectare;
- cheltuielile necesare verificării calităţii cu aparate sau instrumente
specifice;
- cheltuielile determinate de înlăturarea defectelor constatate la
materiile prime utilizate în procesul de producţie;
- cheltuielile determinate de înlăturarea defectelor produselor finite,
constatate în momentul livrării lor către beneficiari (consumatori).
Problema creşterii calităţii produselor şi serviciilor rămâne deschisă şi
are implicaţii profunde asupra productivităţii muncii şi a eficienţei economice.
Totodată, calitatea are impact şi asupra nivelului profitului obţinut de firmă, cu
atât mai mult cu cât, consumatorii nu mai sunt mulţumiţi cu orice nivel de
calitate la produsele şi serviciile pe care le consumă, ei fiind dispuşi să
plătească mai mult la cumpărare, dar să fie convinşi că achiziţia făcută este
superioară calitativ.
4.3.3. Valoarea. Teoria obiectivă şi subiectivă a valorii
Economia de piaţă este o economie de mărfuri ajunsă la un anumit

stadiu, şi cu anumite caracteristici dobândite în timp. În cadrul acestui tip de
economie, producătorii îşi schimbă produsele pe piaţă, prin intermediul banilor.
Ca urmare, aceste bunuri trebuie evaluate. De cel puţin două secole se pun
întrebări de felul: Ce este valoarea? Unde se creează ea? Cum se determină
mărimea valorii?
Făcând o incursiune asupra teoriilor valorii care încearcă să dea
răspunsuri la întrebările de mai sus, le grupăm în două categorii: teorii
obiective şi teorii subiective.70
Teoria obiectivă a valorii a fost întemeiată şi susţinută de Adam
Smith, David Ricardo, William Petty, Karl Marx.
Ideile legate de valoare la Smith, le întâlnim în lucrarea: "Avuţia naţiunilor, cercetare
asupra naturii şi cauzelor ei". Întrebarea pe care şi-o pune Smith, dar şi predecesorii săi, este:
Cine creează valoarea, bogăţia?
Doctrinele elaborate înainte lui Smith au considerat că, activitatea umană şi munca
consumată în agricultură este cea mai răspândită, de aceea, se presupunea că valoarea se
creează în agricultură, iar clasa agricultorilor este cea mai productivă, celelalte clase fiind
considerate sterile.
Înainte de Smith, fiziocraţii legau valoarea de o anumită activitate, dar o defineau în
spiritul utilităţii marginale, doctrină ce apare mai târziu. De aceea, unii reprezentanţi ai
curentului respectiv considerau valoarea ca expresie a utilităţii şi rarităţii, spunând că:
"Valoarea este mai puţin în lucru, decât în stima pe care ne-a facem despre dânsul".
70
184
Mercantiliştilor Smith le dă următoarea replică: "Pământul care dă roade în fiecare an, ar
produce în van dacă n-ar fi munca omenească". În felul acesta el pune piatra temeliei pentru
teoria valorii-muncă. Preţul real al fiecărui lucru este osteneala şi greutatea de a-l dobândi.
Munca este măsura reală a valorii de schimb a tuturor bunurilor. Munca umană, efortul depus
de om, este cauza valorii. Smith recunoaşte însă că, doar în societăţile primitive cantitatea de
muncă ar fi singura împrejurare în care aceasta determină valoarea. În societăţile ulterioare
trebuie să se ţină cont şi de ceilalţi factori de producţie.
În altă ordine de idei, Smith a semnalat dubla semnificaţie a noţiunii de valoare.
Cuvântul valoare are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori
puterea de cumpărare a altor bunuri pe care o dă posesiunea altei valori. Una poate fi numită
valoare de întrebuinţare, iar cealaltă valoare de schimb.
În acelaşi timp el a făcut distincţie între preţul natural al mărfii, considerat ca preţ real
sau preţ în muncă, care desemna valoarea de schimb a mărfii, şi preţul nominal, adică, preţul în
bani, preţul curent sau preţul de piaţă.
Spre deosebire de Smith, David Ricardo este mai exact. El sintetizează o teorie a
valorii bazate exclusiv pe muncă. Ricardo face o analiză mai subtilă a mărfii decât a făcut-o
Smith. Această analiză rezultă şi din terminologia diferenţiată folosită de el. Astfel, pentru
valoarea de întrebuinţare, utiliza termenul de utilitate, iar pentru valoarea mărfii utiliza
termenul de valoare reală sau absolută; pentru valoare de schimb folosea valoarea relativă
comparată şi proporţională, iar pentru manifestarea acesteia, termenul de preţ. Ricardo a
sintetizat o teorie a valorii bazată exclusiv pe muncă, dar şi el va ezita în a considera munca un
fundament, o cauză sau o măsură a valorii.
Unde se creează valoarea? Încercând să răspundă la o asemenea întrebare, Smith şi
Ricardo i-au arătat lui Marx un drum, iar pornind de la acesta, Marx spunea: "Ca valori de
întrebuinţare mărfurile sunt în primul rând, de calitate diferită. Ca valori de schimb ele nu pot
avea decât deosebiri cantitative şi nu conţin niciun atom de valoare de întrebuinţare. Dacă
facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare a mărfii, acestora nu le revine decât o însuşire, şi
anume, aceea de a fi produse ale muncii."
Pentru teoria valoare-muncă, mărfurile cuprind cristale ale substanţei sociale, care este
munca omenească abstractă. Preluând ideea lui Aristotel privind dublul caracter al mărfii - ca
valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb - Marx spunea: "Munca are un dublu caracter.
Este în primul rând, muncă concretă, care explică valoarea de întrebuinţare, şi, este în al doilea
rând muncă abstractă, aceasta creând valoarea". Pentru că orice însuşire trebuie să aibă
dimensiune cantitativă, el spune că un bun are valoare, deoarece în el este materializată munca
omenească abstractă. Pentru a măsura această muncă, Marx introduce conceptul de timp de
muncă socialmente necesar, pentru a exclude timpii de muncă individuali.
Din definiţia timpului de muncă socialmente necesar, adică timpul de muncă cerut
pentru a produce o valoare de întrebuinţare, în condiţiile de producţie existente, normale din
punct de vedere social şi cu gradul mediu de îndemânare şi intensitate a muncii, decurge
concluzia: valoarea se creează numai în procesul de producţie; în felul acesta, monopolul
producătorului dobândeşte un suport teoretic. El introduce în teoria valorii şi o dimensiune
socială, aceasta prin faptul că, valoarea poate fi sau nu poate fi pusă în evidenţă, în afara
raportului social. În această definiţie, valoarea nu ţine cont de consum, deoarece, în opinia lui
Marx, consumul nu are niciun rol în dimensiunea valorii. Capitalul adus de capitalist se va
transmite linear asupra valorii, fără nicio multiplicare. Munca vie îşi va reproduce propria sa
valoare, rambursând partea variabilă din capitalul iniţial, şi va crea plusvaloarea. În virtutea
proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, capitalistul îşi va însuşi gratuit această
plusvaloare.
Concluzionând teoria valorii lui Marx, putem spune că el a preluat ideile
predecesorilor, fiind de acord cu ele, şi le-a dezvoltat, dându-le o tentă socială, spunând că
valoarea şi plusvaloarea, fiind create de muncă, capitalistul îşi însuşeşte plusvaloarea, fără
185
niciun drept. El arată că, această plusvaloare trebuie să ajungă în mâna adevăraţilor creatori de
valoare (cei angajaţi direct în procesul muncii).
Sintetizând teoria obiectivă a valorii, putem spune că, cei care au
analizat-o şi dezbătut-o în lucrările lor, au considerat că, la baza ei stau
următoarele:
● activitatea economică are la bază munca, care este văzută, fie ca
muncă trecută (când se conservă şi transferă valoarea mijloacelor de producţie
utilizate asupra bunurilor ce rezultă din procesul de producţie), fie ca muncă
vie (când se creează valoare nouă, care este încorporată noului bun alături de
munca trecută). În acest fel, valoarea unui bun este dată de cantitatea de muncă
vie şi trecută cheltuită pentru obţinerea lui.
● în legătură de dependenţă cu munca consumată, fiecare producător
obţine o valoare individuală la bunul în cauză, dar şi o valoare socială, a
cărei mărime este dată de cantitatea de muncă consumată în condiţii normale
de obţinere a bunurilor economice. Valoarea socială este dată de timpul de
muncă socialmente necesar cerut pentru a produce acel bun, în condiţiile de
producţie existente.
● munca concretă este acel aspect al muncii, caracterizat prin
specificul său dat de forma de desfăşurare, calificarea, instrumentele folosite,
rezultatul său fiind valoarea de întrebuinţare. Munca omenească
nediferenţiată, manifestată prin simpla cheltuială de energie fizică şi nervoasă,
se numeşte muncă abstractă. Ea constituie esenţa valorii.
● mărimea valorii se manifestă pe piaţă, prin valoarea de schimb. La
rândul ei, valoarea de schimb se manifestă prin intermediul preţului.
Teoria subiectivă a valorii s-a conturat la puţin timp după publicarea

lucrării "Capitalul" a lui Karl Marx, deoarece teoria obiectivă a fost pusă la
îndoială de ramura subiectivă. Atunci a început să se dezvolte teoria
marginalistă a valorii. O serie de reprezentanţi ale diferitelor şcoli abandonează
teoria obiectivă şi se îndreaptă spre teoria subiectivă a valorii. Printre
argumentele care explică acest abandon trebuie să reţinem imposibilitatea
teoriei valorii muncă de a explica contribuţia pieţei la influenţarea valorii.
Noua teorie are la bază utilitatea marginală a bunului. Această teorie a fost
susţinută implicit de marginalişti: K. Menger, W.S. Jevons, L. Walras, Pareto,
fiind preluată în perioada postbelică de Samuelson, Debreu, etc.
În timp ce teoria valorii muncă conta pe valoarea medie a produselor, noua teorie ia
drept bază valoarea ultimului produs din seria de producţie. Sigur, în cadrul acestei teorii apar
o serie de aspecte care confirmă o ruptură cu vechea teorie. Are loc o schimbare în privinţa
conceptului de capital. Dacă pentru Marx, capitalul era o expresie a relaţiilor de producţie,
pentru marginalişti capitalul şi munca au un rol simetric, deci munca este deposedată de rolul
exclusiv în obţinerea valorii.
În domeniul repartiţiei venitului global, cei trei factori de producţie vor primi fiecare o
remuneraţie, a cărei nume diferă de la factor la factor (venit pentru muncă, renta pentru natură
şi profit pentru capital).
186
În afara acestor aspecte, saltul calitativ al teoriei marginaliste este reprezentat de
aducerea în mecanismul valorii, alături de producător, şi pe consumator. Acest aspect trebuie
considerat firesc şi normal. Cele două concepte: producţia şi consumul, sunt unite prin termeni
ca: productivitate marginală, utilitate marginală şi cost marginal. Teoria marginalistă,
indiferent că explică productivitatea, costul, utilitatea, este teoria care arată întreprinzătorului
cât va produce ultimul muncitor angajat peste numărul deja existent. Ea arată sporul de cost al
unei firme peste producţia normală. Pentru orice lucru, utilitatea este determinată de
întrebuinţarea cea mai puţin utilă în producţie. Costul marginal joacă rolul de ultim reglator. În
momentul consumului, utilitatea descreşte până în momentul saturaţiei, după care devine
negativă. Suplimentul de utilitate după care beneficiază consumatorul, sfârşeşte cu cât înaintăm
spre saturaţie. Tot aşa se va întâmpla şi cu valoarea.
Teoria marginalistă nu arată cine determină valoarea, ci se rezumă la deosebirea
variaţiilor ei, în funcţie de oscilaţia bunurilor în faza de consum (dar nu numai). Prin aceasta
este superioară teoriei valorii muncă, deoarece aduce în discuţie rolul consumatorului. În
societatea evoluată, consumul este scopul producţiei; din acest punct de vedere, teoria utilităţii
marginale este mai credibilă. O asemenea teorie s-a verificat în condiţiile concurenţei perfecte,
a echilibrului între cerere şi ofertă. Nici această teorie nu explică un paradox sesizat de
Ricardo, şi anume, de ce unele lucruri utile: aur, diamante, au o valoare mai mare? Pe de altă
parte, în prezent, teoria economică din ţările capitaliste dezvoltate are la bază teoria
marginalistă. Mulţi spun că de ea se ţine seama, dar nu poate fi cuantificată, însă, aplicaţiile ei
sunt puţine sau inexistente.
Sintetizând, teoria subiectivă a valorii arată că gradul de utilitate a
bunului pentru o anumită persoană îi conferă acestuia o valoare, mărimea
valorii depinzând de intensitatea trebuinţei pe care o satisface bunul, valoarea
manifestându-se doar când bunurile devin rare sau limitate cantitativ.
Valoarea unui bun economic trebuie să aibă la bază cantitatea şi
calitatea muncii depuse pentru producerea lui, dar şi măsura în care acesta se
găseşte pe piaţă. Valoarea unui bun este rezultatul muncii depuse de obţinerea
lui, dar şi a utilităţii pe care i-o conferă utilizatorul.
Şi această teorie este aspru criticată, deoarece ea nu a găsit un suport
obiectiv pentru comportamentul consumatorului, şi nici un mod necriticabil
pentru a măsura utilitatea marginală a bunului util pentru consum.
Problematica valorii devine extrem de actuală în perioada
contemporană, avându-se în vedere o serie de situaţii legate de: implementarea
tot mai accentuată a ştiinţei şi formarea unei economii informaţionale, creşterea
- ca pondere şi importanţă - a economiei serviciilor şi a economiei mediului,
avându-se în vedere impactul dintre aceste sectoare, dar şi restricţiile generate
de independenţa lor.
Legat de cele de mai sus, se vorbeşte tot mai mult de economia
informaţională şi despre economia serviciilor. În acest context, valoarea nu mai
sporeşte numai prin munca depusă în vederea obţinerii bunurilor economice,
aşa cum se întâmpla la începuturile revoluţiei industriale, ci şi prin serviciile
prestate.
Prin urmare, teoria valorii înregistrează progrese în timp, dar rămâne în
continuare o piatră de încercare pentru teoria economică. Nu ar fi exclus ca în
187
viitor să apară o îmbinare a acestor teorii, care să dea naştere alteia mai
veridice.
4.3.4. Evaluarea rezultatelor activităţii economice
Aprecierea activităţii oricărui agent economic se impune a fi făcută atât

sub aspectul raţionalităţii, cât şi al eficienţei sale. Aspectul raţionalităţii vizează
modalităţile în care acesta, prin activitatea sa, răspunde nevoii sociale, pe când
cel referitor la eficienţă antrenează comportamentul agentului economic faţă de
raportul efecte (rezultate) - efort (cheltuieli).
Activitatea agenţilor economici necesită aprecierea rezultatelor
complexe ale lor, respectiv surprinderea acestora atât în ceea ce priveşte
conţinutul lor fizic (material), cât şi a celui valoric (monetar).
Conţinutul material al rezultatelor agentului economic este reflectat în
producţia fizică, care este exprimată în unităţi naturale: bucăţi, tone, metri etc.
În expresia lor fizică, rezultatele fac legătura directă între consumul de resurse
şi efectele obţinute.
Folosirea acestui indicator are un caracter limitat, putând fi utilizat în
cadrul unei producţii omogene. În condiţiile producerii unor bunuri
economice de acelaşi tip, dar cu caracteristici diferite (de exemplu: vagoane,
combustibili, îngrăşăminte chimice etc) rezultatele economice se impun a fi
apreciate cu ajutorul unităţilor natural-convenţionale.
În cazul entităţilor care au o producţie eterogenă, rezultatele se
apreciază prin intermediul unităţilor monetare (valorice). Cu ajutorul acestui
indicator se aduc la un numitor comun toate categoriilor de rezultate
economice.
Privite valoric, rezultatele activităţii economice surprind:
- rezultatele globale (totale), ce reflectă ansamblul activităţii
desfăşurate de către agentul economic, respectiv valoarea totală a bunurilor
economice (cantitatea ori preţul) obţinute de agenţii economici producători
într-o perioadă de timp (zi, lună, trimestru etc);
- rezultatele finale, oglindesc valoarea totală a bunurilor economice
ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, fiind destinate consumului
final (necuprinzând consumul intermediar referitor la continuarea propriei
activităţi);
- rezultatele nou-create, respectiv surplusul valoric realizat peste
preţul factorilor de producţie achiziţionaţi şi utilizaţi;
- rezultatele nete, cuprind acea valoare a bunurilor economice rămasă
după scăderea ansamblului cheltuielilor (costul factorilor de producţie, la care
se adaugă cheltuielile adiacente) legate de desfăşurarea activităţilor economice.
Exprimarea acestor rezultate, evaluarea şi comensurarea lor necesită
utilizarea unui ansamblu de indicatori specifici, cum ar fi:
188
a) Cifra de afaceri, este suma încasărilor unei entităţi, ca urmare a
vânzărilor efectuate într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei.
Acest indicator reflectă performanţele economice brute ale firmei. În
corelaţie cu acest indicator se utilizează şi următoarele modalităţi de exprimare
a rezultatelor economice:
Producţia totală (globală), exprimă valoric producţia obţinută într-o
unitate de timp. Mărimea sa se determină cu relaţia:
n
Qt   qi  pi
i 1
unde i = numărul de sortimente;

qi = cantitatea de produse din sortimentul i obţinute;
pi = preţul de vânzare (cu ridicata).
Producţia marfă este dată de valoarea tuturor produselor finite şi a
semifabricatelor obţinute din producţia proprie, livrate sau destinate vânzării,
valoarea prelucării unor materii prime şi materiale aparţinând clienţilor,
prelucrate fie pentru terţi, fie pentru nevoile proprii. În raport cu producţia
totală, producţia marfă exprimă partea din producţia firmei care intră în
procesul de circulaţie a mărfurilor pe piaţă. Mărimea sa se determină cu relaţia:
Qm  Q fi  S iv  Pt  Li
unde Qfi = valoarea produselor finite

Siv = valoarea semifabricatelor din producţie proprie, livrate
Pt = valoarea obiectelor din planul tehnic, terminate şi valorificate
Li = valoarea lucrărilor (serviciilor) cu caracter industrial executate
pentru terţi, inclusiv pentru sectorul de investiţii şi alte sectoare ale unităţii
producătoare.
Producţia marfă vândută şi încasată (realizată) evidenţiază finalitatea
activităţii firmei, exprimând faptul că producţia marfă a fost efectiv livrată şi s-
a încasat contravaloarea ei.
Trebuie să sublinem diferenţa dintre acest indicator şi cifra de afaceri,
în ceea ce priveşte nivelul preţului utilizat, care este preţul pieţei în momentul
respectiv.
b) Valoarea adăugată constă în adaosul de valoare (ca supliment)
încorporată cheltuielilor materiale propriu-zise (materii prime, materiale,
energie, combustibil, apă etc), pe care agentul economic îl plăteşte pentru terţi.
La nivelul agentului economic, aceasta reprezintă diferenţa între veniturile
(încasările) şi costurile (plăţile) efectuate.
Ca bază de calcul al acestui indicator se utilizează valoarea nou-creată
(producţia netă - Qn ), care semnifică producţia creată în ramurile productive,
189
ea incluzând elementele: cheltuielile cu salariile şi alte drepturi băneşti ale
salariaţilor, cheltuielile cu cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi
introducerea progresului tehnic şi tehnologic, impozitul pe salarii, contribuţiile
la asigurările sociale, beneficiul (profitul). Mărimea sa se poate determina în
raport cu producţia totală (Qt) sau în raport cu elementele sale componente,
astfel:
Vnc  Qn  Qt  C m
unde: Cm = cheltuielile materiale aferente.

În raport cu elementele sale componente, producţia netă se determină
astfel:
Qn = Salarii (S) + Venitul net (Vn) sau Qn = V - Cm
c) Venitul exprimă partea din rezultatele valorice globale rămasă după
ce se scad cheltuielile totale.
Ve = V - Ct
În funcţie de elementele componente, ţinând cont şi de destinaţia sa,

venitul are ca formă de manifestare:
Venitul brut, care se determină ca diferenţă între cifra de afaceri şi
totalul cheltuielilor.
Venitul net, este diferenţa între venitul brut şi taxele, impozitele,
datoriile legale care sunt deduse din acesta.
Neomogenitatea activităţilor economice obligă la folosirea unui sistem
complex de indicatori economici, în vederea redării cât mai exacte a
rezultatelor totale, medii şi marginale, de către agenţii economici.
Caracterul complex al activităţilor economice nu se poate reduce la o
analiză sumară a sa, chiar şi din prisma indicatorilor economici. Aceştia pot şi
trebuie să fie analizaţi sub diverse aspecte legate de potenţialul, modul lor de
exploatare, profitabilitatea, rezultatul brut şi net al exploatării, potenţialul de
finanţare etc.
Indicatorii microeconomici pot fi diversificaţi în funcţie de sfera şi
scopul analizei, ei fiind utilizaţi nu doar în vederea exprimării rezultatelor, ci şi
pentru realizarea de analize mai profunde şi de perspectivă, care vizează
obiectivele strategice ale activităţii agenţilor economici.
190
1. Raritatea este o caracteristică esenţială a bunurilor:

a) rezultate din activitatea economică;
b) libere sau gratuite;
c) produse prin muncă şi destinate autoconsumului;
d) capital sau indirecte.
2. Caracterul limitat al resurselor naturale, şi implicit al celor

economice:
a) este o problemă permanentă a existenţei sociale;
b) poate fi depăşit ca urmare a progresului societăţii umane;
c) este specific doar acelor ţări care au insuficiente bogăţii naturale;
d) este o realitate a tuturor ţărilor, indiferent de nivelul de dezvoltare
economico-socială a acestora.
3. Resursele economice se manifestă în calitate de factori de producţie,

atunci când:
a) sunt limitate şi au întrebuinţări alternative;
b) participă la procesul de producţie;
c) constituie obiect al speculei;
d) sunt atrase şi folosite în activitatea economică;
e) sunt nelimitate şi substituibile.
4. Termenul de "factori de producţie" se referă la:

a) toate resursele economice de care dispune societatea la un moment
dat;
b) numai resursele naturale ale unei ţări;
c) bunurile materiale şi serviciile obţinute din activitatea economică;
d) resursele economice atrase şi utilizate în procesul de producţie.
5. Pământul - ca factor de producţie - impune ca necesitate evaluarea

lui, pentru:
a) a crea condiţiile favorabile utilizării raţionale a lui;
b) a mări rezervele de terenuri atrase în circuitul agricol;
c) a stimula folosirea neraţională a pământului;
d) sustragerea sistematică din agricultură a unor însemnate suprafeţe de
teren.
191
6. Consumul factorului de producţie natură (pământ) în activitatea
economică, poate fi evidenţiat:
a) numai în expresie valorică;
b) în expresie valorică şi în expresie fizică;
c) numai în cazul activităţilor agricole;
d) numai în cazul activităţilor care presupun stocarea bunurilor
economice.
7. Subliniaţi care din următoarele resurse energetice sunt: epuizabile (1)

şi inepuizabile (2):
a) cărbunele;
b) gazele naturale;
c) energia geotermică;
d) ţiţeiul;
e) vântul;
f) căderile de apă;
g) radiaţiile solare.
8. Tendinţa obiectivă de reducere a duratei muncii într-o anumită ţară,

este generată de:
a) interese politice legate de alegeri;
b) nivelul ridicat al rodniciei muncii, al eficienţei utilizării factorilor de
producţie, în ţara respectivă;
c) nivelul înalt al dezvoltării economiei mondiale.
9. Munca este un factor de producţie originar, pentru că:

a) este ireversibilă (timpul de muncă neutilizat este irecuperabil);
b) este factorul activ şi determinant al producţiei;
c) este neregenerabilă (raportată la scara timpului);
d) nu poate deriva din alţi factori.
10. Munca este o resursă:

a) originară;
b) derivată;
c) nelimitată;
d) recuperabilă;
e) naturală.
11. Munca şi natura:

a) sunt factori de producţie originari;
b) sunt resurse epuizabile;
c) se consumă treptat în activitatea economică;
d) sunt resurse limitate.
192
12. Încadrarea bunurilor economice în categoria capitalului real, are în
vedere drept criteriu:
a) destinaţia lor;
b) modul în care circulă în economie;
c) forma lor concretă de existenţă;
d) provenienţa lor.
13. Împărţirea capitalului tehnic în capital fix şi capital circulant are la

bază, printre altele, următorul criteriu:
a) tipul uzurii;
b) modalitatea de achiziţionare;
c) modul în care se consumă;
d) durata de amortizare.
14. După modul de acces la bunurile economice în cadrul unei

economii, acestea pot fi:
a) de producţie şi libere;
b) de producţie şi de consum;
c) materiale şi tangibile;
d) marfare şi nemarfare.
15. Precizaţi care dintre elementele de mai jos fac parte din: capitalul
fix (1) şi capitalul circulant (2):
a) salariile;
b) banii obţinuţi din vânzarea bunurilor create;
c) maşinile, utilajele, instalaţiile;
d) bunurile destinate autoconsumului;
e) clădirile în care se desfăşoară activităţi economice industriale;
f) energie, combustibil, apă;
g) serviciile cu scop social;
h) materii prime şi materiale.
16. Sunt întotdeauna capital circulant:

a) combustibilul;
b) stofa;
c) zahărul;
d) fonta.
17. Care din elementele de mai jos sunt capital fix, şi care, capital
circulant?
a) clădirile fabricilor;
b) blocurile de locuit;
193
c) energia electrică;
d) calculatoarele fabricii;
e) materiile prime;
f) maşinile unelte;
g) mijloacele de transport ale unei fabrici;
h) combustibilii;
i) animalele de tracţiune;
j) grâul pentru sămânţă.
18. Arătaţi care dintre elementele enumerate mai jos, constituie

componente ale capitalului ca factor de producţie:
a) bunurile destinate activităţilor economice, din care se obţin alte
bunuri şi servicii;
b) bunurile create din activitatea economică;
c) bunurile de producţie;
d) mijloacele de producţie şi bunurile de consum;
e) mijloacele de producţie.
19. Arătaţi care dintre trăsăturile de mai jos, caracterizează: capitalul fix
(1) şi capitalul circulant (2):
a) se consumă în mod treptat în procesul de producţie;
b) consumul componentelor sale poate fi urmărit din punct de vedere
fizic şi valoric;
c) consumul său poate fi evidenţiat pe produs sau pe total producţie,
numai în expresie monetară;
d) consumul său face parte din costurile fixe;
e) expresia bănească a consumului său anual nu se modifică, indiferent
de evoluţia volumului producţiei;
f) cuprinde bunuri destinate autoconsumului.
20. Capitalul reprezintă:

a) un factor de producţie;
b) o resursă originară;
c) un cost variabil;
d) o cheltuială fixă pentru întreprinzător;
e) o resursă regenerabilă.
21. Procesul de consumare treptată a capitalului fix poartă numele de:

a) utilizare productivă;
b) uzură;
c) circuit al capitalului;
d) productivitate.
194
22. Uzura morală se datoreşte:
a) progresului tehnic;
b) scumpirii utilajelor;
c) ieftinirii lor;
d) apariţiei de utilaje superioare.
23. Care dintre elementele de mai jos sunt incluse în categoria de

capital fix:
a) materia primă;
b) stocurile;
c) combustibilul;
d) salariile;
e) maşini, instalaţii, utilaje.
24. Care din elementele de mai jos fac parte din capitalul circulant:
a) mijloacele de transport public;
b) clădirile administrative;
c) calculatoarele personale;
d) calculatoarele firmei;
e) materiile prime, combustibilul şi apa consumată de entităţi;
f) utilajele şi instalaţiile.
25. În capitalul circulant al unei firme nu se includ:

a) materiile prime;
b) materialele;
c) combustibilul şi energia;
d) electrocarele şi alte mijloace de transport;
e) licenţele de fabricaţie.
26. Care din elementele de mai jos fac parte din capitalul fix al unei
firme agricole:
a) suprafaţa de pământ;
b) animalele de tracţiune;
c) grâul folosit la însămânţat;
d) animalele pentru reproducţie;
e) banii obţinuţi din vânzarea produselor;
f) animalele la îngrăşat.
27. Capitalul fix al unei firme este format din:

I. clădirile secţiilor de producţie;
II. maşini şi utilaje;
III. magaziile şi depozitele;
IV. suprafaţa de pământ pe care se găseşte firma;
195
V. producţia finită vândută şi încasată.
A. I şi II C. I, II, III şi IV
B. I, II şi III D. I, II, III, IV şi V
28. Nu sunt factori de producţie:
a) resursele;
b) munca;
c) informaţia;
d) producţia vândută şi încasată.
29. Raportul dintre factorii de producţie şi resurse, este:
a) supraunitar;
b) unitar;
c) subunitar;
d) resursele şi factorii de producţie reprezintă realităţi ce nu se pot
compara din punct de vedere cantitativ.
30. Care dintre afirmaţiile de mai jos definesc progresul tehnic?
a) este o inovaţie;
b) este o invenţie;
c) este un nou produs;
d) este totalitatea realizărilor prin care o entitate sau o economie devin
mai eficiente.
31. Progresul tehnic este rezultatul:
a) activităţii de cercetare ştiinţifică;
b) inovării;
c) informaticii;
d) activităţii economice în general.
32. Progresul tehnic - pe termen lung - nu determină:
a) creşterea eficienţei economice;
b) creşterea şomajului;
c) reducerea şomajului;
d) poluare.
33. Progresul tehnic determină o opoziţie din partea:
a) celor care nu se pot adapta noilor schimbări;
b) agenţilor economici din agricultură;
c) statului;
d) celor rămaşi fără lucru;
e) marilor firme;
f) agenţilor economici mai mici;
g) celor care lucrează în servicii.
196
34. Creşterea rolului progresului tehnic în economie, generează:
a) creşterea cheltuielilor cu cercetarea ştiinţifică;
b) concentrarea capitalului;
c) creşterea rolului statului în economie;
d) creşterea inflaţiei.
35. Combinarea eficientă a factorilor de producţie are loc atunci când:
a) stimulează iniţiativa managerului;
b) permite realizarea de bunuri şi servicii mai multe, cu acelaşi efort sau
cu efort mai mic;
c) costul unitar se micşorează;
d) se ia în considerare proprietatea factorilor de producţie de a se
substitui unul cu altul.
36. Diversificarea factorilor de producţie utilizaţi în activitatea
economică reprezintă un aspect al progresului:
a) cantitativ al factorilor de producţie;
b) calitativ al factorilor de producţie;
c) structural al factorilor de producţie;
d) atât al progresului cantitativ, cât şi al celui calitativ al factorilor de
producţie.
37. Marfa poate fi:
a) un bun liber;
b) destinată autoconsumului;
c) un serviciu;
d) în cantităţi nelimitate.
38. În categoria de mărfuri se includ:
a) toate bunurile utile;
b) orice bun rar;
c) numai bunurile economice destinate vânzării;
d) orice bun economic în schimbul căruia se obţine un echivalent.
39. Utilitatea economică reprezintă:
a) proprietatea unui bun de a fi schimbat pe altul;
b) proprietatea bunului de a aduce un profit agentului economic;
c) satisfacţia obţinută de un consumator prin folosirea unei cantităţi
determinate dintr-un bun economic.
40. Utilitatea marginală a unui bun este:
a) egală cu suma utilităţilor individuale;
b) identică pentru toţi consumatorii;
c) o mărime întotdeauna pozitivă;
d) o funcţie descrescătoare a cantităţii consumate.
197
41. Ce utilitate poate avea un bun economic care nu mai este cerut de
consumatori?
a) zero;
b) negativă;
c) pozitivă.
42. Când numărul de unităţi consumate dintr-un anumit bun creşte,

atunci:
a) utilitatea marginală creşte;
b) utilitatea totală creşte;
c) utilitatea marginală scade;
d) ambele forme de utilitate sunt descrescătoare.
43. Care este utilitatea marginală a unei unităţi consumate dintr-un bun,
dacă prin consumarea ei, utilitatea totală scade de la 16 la 13 unităţi de
utilitate:
a) - 2;
b) - 3;
c) zero;
d) 3
e) 2.
U mA
44. Dacă raportul = 0,8 iar PB = 200 u.m, pentru a obţine
U mB
maximum de satisfacţie, UmB este de:
a) 200 unităţi de utilitate;
b) 250 unităţi de utilitate;
c) 160 unităţi de utilitate;
d) 300 unităţi de utilitate;
e) 150 unităţi de utilitate.
45. Un consumator dispune de 2000 u.m. venit şi achiziţionează mai

multe unităţi dintr-un bun. Preţul bunului este de 250 u.m/buc. Care
este utilitatea totală resimţită de consumator, dacă bunul respectiv este
oferit în 10 unităţi, cu utilităţile: 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1?
a) 19;
b) 27;
c) 52;
d) 49;
e) 54.
198
1. Care dintre afirmaţiile de mai jos definesc factorii de producţie:

a) resursele atrase în activitatea economică;
b) totalitatea resurselor regenerabile şi neregenerabile;
c) munca, natura şi capitalul, indiferent de proporţiile combinării şi
substituirii lor;
d) munca, instrumentele de producţie, energia, informaţia, în măsura în
care asigură ridicarea performanţelor bunurilor create şi creşterea
eficienţei economice;
e) ansamblul elementelor care participă la producerea de bunuri şi
servicii.
2. Pământul - ca factor de producţie - prezintă următoarele trăsături:

a) este regenerabil;
b) este limitat;
c) este neregenerabil;
d) este nelimitat;
e) este singura sursă pentru producerea alimentelor şi a materiilor prime
agro-silvice;
f) este cadrul de desfăşurare a oricărei activităţi umane.
3. Care dintre elementele de mai jos fac parte din capitalul fix al unei
firme:
a) producţia marfă vândută şi încasată;
b) clădirile grădiniţei şi căminul de nefamilişti;
c) maşinile şi utilajele funcţionale;
d) mijloacele de transport ale firmei;
e) calea ferată uzinală.
4. Uzura capitalului fix nu reprezintă o pierdere pentru întreprinzător,

atunci când:
a) capitalul fix se foloseşte în activitatea economică;
b) capitalul fix nu se foloseşte în activitatea economică;
d) uzura s-a produs datorită acţiunii factorilor naturali, fără să fie folosit
capitalul fix;
e) uzura s-a accentuat datorită utilizării necorespunzătoare a capitalului
fix.
5. Apa utilizată în industrie pentru obţinerea bunurilor economice, face

parte din factorul de producţie:
a) muncă;
b) natură;
199
c) pământ;
d) capital.
6. Progresul tehnic duce la:

a) reducerea unor locuri de muncă;
b) creşterea locurilor de muncă în unele ramuri;
c) păstrarea locurilor de muncă;
d) înlocuirea muncii manuale cu munca maşinilor;
e) creşterea productivităţii;
f) menţinerea aceleaşi productivităţi.
7. O marfă are utilitate, în situaţia în care:

a) este produsă din resurse economice limitate;
b) reclama este corespunzătoare caracteristicilor mărfii respective;
c) ambalajul este corespunzător;
d) are puterea de a satisface o trebuinţă;
e) este importată dintr-o ţară cu economie de piaţă.
Răspunsuri:
1) a; c; e. 2) a; b; e; f. 3) c; d; e. 4) a. 5) d. 6) a; d; e. 7) d.
1. Proprietarul unei suprafeţe de teren încasează o rentă anuală de

15.000 lei. El se hotăreşte să vândă această suprafaţă. Care va fi preţul pe care
îl va pretinde, dacă rata dobânzii pe piaţă este de 20%?
2. Populaţia ocupată a unei ţări este de 13 milioane persoane, iar

populaţia inaptă de muncă reprezintă 5% din populaţia totală, aceasta din urmă
globalizând 36 milioane persoane. Să se determine:
a) populaţia aptă de muncă;
b) populaţia inaptă;
c) coeficientul ocupării forţei de muncă;
d) gradul de neocupare a forţei de muncă.
3. Coeficientul ocupării forţei de muncă în România fiind la un moment

dat de 78%, în condiţiile unei populaţii apte de muncă de 13,5 milioane de
persoane şi a unei populaţii totale de 22,6 milioane persoane, să se estimeze:
a) valoarea populaţiei ocupate a ţării;
b) gradul de neocupare a forţei de muncă;
c) volumul populaţiei neocupate;
d) populaţia inaptă.
200
4. În cadrul unei firme industriale, bunurile capital sunt reprezentate de:
- 200.000 lei maşini
- 200.000 lei utilaje şi instalaţii
- 50.000 lei materii prime
- 20.000 lei materiale
- 500.000 lei clădiri
- 10.000 lei combustibil
Să se calculeze:
a) capitalul fix;
b) capitalul circulant;
c) capitalul total.
5. O societate comercială dispune de un capital tehnic de 500.000.000

u.m., din care 70% capital fix, cu o durată de funcţionare de 5 ani. Să se
determine mărimea valorică a capitalului tehnic consumat anual.
6. La 31 decembrie, în evidenţa contabilă a unei societăţi comerciale

este prezentată următoarea situaţie:
- sume în contul bancar 250 mil lei
- sume în casierie, reprezentând salarii neridicate 125 mil lei
- maşini şi utilaje 400 mil lei
- materii prime, materiale, combustibil 170 mil lei
- calculatoare 200 mil lei
- produse finite aflate în stoc 250 mil lei
Să se determine expresia monetară a capitalului tehnic.
7. O societate comercială dispune de un capital tehnic de 400 mld lei,

din care 60% capital fix. Dacă acest capital are o durată de funcţionare de 8
ani, să se determine capitalul fix consumat anual.
8. Se cunosc următoarele date cu privire la activitatea secţiei ţesătorie a

unei firme: numărul de războaie de ţesut 1200 buc, producţia orară a unui
război 3 m2, numărul mediu anual al orelor de nefuncţionare a unui război 25
ore, numărul duminicilor şi sărbătorilor legale 90, numărul de schimburi în
care se lucrează 3.
Să se determine capacitatea de producţie a secţiei respective.
9. Productivitatea marginală a factorului substituit este 20, iar rata

marginală de substituţie este 4. Să se determine productivitatea marginală a
factorului care îl substituie.
201
10. Un consumator raţional dispune de un venit de 450.000 u.m/lună,
pe care doreşte să-l cheltuiască în întregime pe bunul X. Utilitatea totală în
expresie monetară, se prezintă astfel:
Cantitatea 0 1 2 3 4 5
consumată
Utilitatea totală 0 25.000 40.000 52.000 62.000 65.000
Care va fi cantitatea consumată din bunul X, dacă preţul acestui bun

este de 10.000 u.m/bucată?
11. Pe baza următoarelor date, să se determine coeficientul calităţii

medii planificate şi efective şi, să se comenteze rezultatele:
Calitatea U.M. Punctaj Planificat Realizat

Producţie Structura Producţie Structura
(Qfp) (%) (Qfr) (%)
Extra m2 0 900 58,5 1000 58,5
I m2 1 400 25,5 500 29,5
II m2 2 200 12,9 150 8,7
III m2 3 50 3,1 70 3,3
Total - - 1550 100 1720 100
12. Să se analizeze activitatea unităţii economice privind realizarea

programului de calitate a produselor, pe baza următoarelor date:
Clasa de U.M. Planificat Realizat

calitate Cantitate Structură Preţ Cantitate Structură Preţ
unitar unitar
(lei) (lei)
I to 80 61,5 40 120 66,7 40
II to 30 23,1 35 40 22,2 35
III to 20 15,4 30 20 11,1 30
Total - 130 100 - 180 100 -
13. Pornind de la relaţiile existente între cantităţile consumate de o

persoană, dintr-un bun economic, utiltatea marginală şi totală, să se completeze
tabelele de mai jos:
Tabelul A
Bucăţi 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
consumate
Utilitatea 100 90 80 75 60 50 35 25 15 5 0
marginală
Utilitatea totală
202
Tabelul B
Bucăţi 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
consumate
Utilitatea
marginală
Utilitatea 25 45 60 70 78 83 80 87,9 89 90 0 -1
totală
14. Să se completeze tabelul de mai jos:
Cantitatea consumată Utilitatea totală Utilitatea marginală

1 40 40
2 10
3 55
4 8
5 73
6 5
7 81
8 3
9 87
10 2
11 91
12 1,1
13 90
14 0
15 92
1. Într-o economie, populaţia totală este la un moment dat de 33

milioane locuitori, cu o populaţie aptă de muncă de 24,5 milioane. Populaţia
ocupată este de 17,6 milioane locuitori. Să se precizeze mărimea populaţiei
inapte de muncă şi rata acesteia în populaţia totală.
2. În cadrul unei firme, bunurile sunt reprezentate prin:

- maşini 500 mil lei
- utilaje şi instalaţii 600 mil lei
- clădiri 400 mil lei
- materii prime 100 mil lei
- calculatoare 150 mil lei
- energie şi combustibil 100 mil lei
203
- conturi bancare 400 mil lei
- salarii de plată 1.950.000.000 lei
- materiale auxiliare 150 mil lei
Să se determine capitalul fix, capitalul circulant şi capitalul tehnic.
3. Producerea unui lot de piese durează 3 luni, capitalul fix fiind de 10

milioane, iar timpul de amortizare de 5 ani. Calculaţi cât va fi consumul de
capital fix pentru o piesă.
4. O societate comercială dispune de un capital tehnic de 400 mld u.m,

din care 60% capital fix. Dacă acest capital are o durată de funcţionare de 8
ani, să se determine capitalul fix consumat anual.
5. Capitalul fix al unei entităţi are o durată de funcţionare de 4 ani,

capitalul consumat într-un an este de 6 milioane u.m, 2 milioane u.m sunt
capital circulant. Calculaţi capitalul tehnic de care dispune firma la începutul
perioadei.
6. Un consumator dispune de un venit de 10.000 u.m, pe care doreşte

să-l cheltuiască pe prăjituri. Utilitatea totală în funcţie de numărul prăjiturilor
consumate, este:
Cantitatea consumată 0 1 2 3 4
Utilitatea totală 0 250 380 490 580
Dacă preţul unei prăjituri este de 3000 u.m, care va fi utilitatea totală
resimţită de consumator? Dar utilitatea marginală?
1. Pt = Pa + Pi → Pi = Pt - Pa = 33 mil - 24,5 mil = 8,5 mil

persoane
Pi 8,5mil
Ri   100   100  25,75%
Pt 33mil
2. Kf = maşini + utilaje şi instalaţii + clădiri + calculatoare = 500 mil +

600 mil + 400 mil + 150 mil = 1.650 mil lei
Kc = materii prime + energie, combustibil + materiale auxiliare = 350
mil lei
Kt = Kf + Kc = 2 mld lei
204
Kf 10mil
3. A   2mil.u.m / an
T 5
2 mil.................................1 an
x................................. 1/4 ani
x = 500.000 u.m
A/piesă = 500.000/1000 = 500 u.m/piesă
4. Kf = 60% ∙ 400 mld = 240 mld u.m

Kf 240mld
A   30mld .u.m
T 8
5. Ktehnic/an = A + Kc → A = Ktehnic/an - Kc = 6 mil - 2 mil = 4 mil

u.m.
Kf
Dar A  → Kf = A∙ T = 4 mil ∙ 4 ani = 16 mil u.m
T
Ktehnic = Kf + Kc = 16 mil + 2 mil = 18 mil u.m
6. Cu un venit de 10.000 u.m, la preţul unitar al unei prăjituri de 3000

u.m, se pot achiziţiona 3 prăjituri.
UT3 = 490 unităţi de utilitate

UT 490  380
U mg 3    110 unităţi de utilitate
Q 32
205
206
CAPITOLUL V
COSTUL DE PRODUCŢIE
5.1. Comportamentul producătorului

Producţia exprimă procesul combinării şi utilizării factorilor de
producţie în cadrul activităţilor economice în urma căruia se obţin bunurile
economice. Dintr-o altă perspectivă numim producţie rezultatul obţinut în urma
activităţilor economice, adică bunurile economice, putând vorbi în acest sens
de cantitatea producţiei sau de valoarea producţiei.
Restrictivitatea resurselor economice imprimă un anume comportament
al agentului economic atât în raport cu preţul, cât mai ales cu oferta, lucru
reflectat de alegerea sa: • producţie mai mare cu acelaşi consum de resurse; •
consum de resurse mai redus în vederea obţinerii aceluiaşi rezultat sau chiar
mai mare.
Alegerea variantei impune producătorului luarea în considerare a
restricţiilor privitoare în mod special la caracterul limitat al resurselor şi la
preţul acestora. În acest sens producătorul este obligat să i-a în considerare o
serie de elemente legate de alegerea programului oportun de producţie atât sub
aspect tehnic cât şi economic; micşorarea consumului de factori de producţie
pe unitatea de efect; cumpărarea de factori de producţie la preţuri mai mici,
fără însă a neglija calitatea acestora; folosirea eficientă a resurselor în toate
fazele circuitului economic; identificarea produselor generatoare de consumuri
specifice mari s.a.
Pentru exprimarea concretă a modalităţilor de utilizare a factorilor de
producţie se foloseşte noţiunea de funcţie de producţie. Funcţia de producţie
se doreşte a fi o relaţie între cantităţile de factori de producţie utilizaţi şi
volumul producţiei obţinute.
Bineînţeles că în practică sunt utilizaţi o mulţime de factori de
producţie neomogeni şi a căror influenţă este de multe ori greu de cuantificat;
de aceea pentru simplificarea problemei se ia în general în considerare doar
influenţa directă a muncii (L) şi a capitalului (K) şi eventual influenţa
progresului tehnic ca factor marginal. Cea mai des utilizată funcţie de acest gen
este funcţia de tip Cobb-Douglas:
Q (L;K) = a  L  K 
unde:
Q = volumul producţiei;
207
α, β = constante care surprind intensitatea influenţei muncii, respectiv a
capitalului asupra volumului producţiei obţinute;
a = constantă care surprinde influenţa progresului tehnic şi tehnologic.
Firma va căuta întotdeauna acea combinaţie între factorii de producţie
(acea funcţie de producţie) care să genereze un profit maxim. Această
combinaţie o numim optimul producătorului care, ca şi criteriu de
comportament al acestuia, urmăreşte ca la un consum de resurse dat să
maximizeze rezultatul; să producă cât mai mult posibil (în limitele creşterii
reale), sau obţinerea aceloraşi efecte cu un consum de resurse mai redus. Tot in
această idee de optim al producătorului se încadrează şi problema
dimensionării activităţii, adică a găsirii unei dimensiuni optime care să
contribuie la maximizarea profitului71.
Realizarea optimului producătorului necesită o serie de alegeri posibile,
alegeri dependente de timp (pe perioade scurte şi pe perioade lungi).
Pe termen scurt optimul producătorului este legat prioritar de
modificarea factorilor variabili. În asemenea situaţie modificarea condiţiilor
producţiei (a capacităţii de producţie) este greu sau neraţional de realizat,
factorul considerat variabil fiind munca. Modificarea cantităţii de muncă
utilizată determină variaţia raportului L/K, evoluţia producţiei şi a costurilor
supunându-se legii randamentelor marginale descrescătoare.
Pe termen lung optimul producătorului vizează posibilitatea variaţiei
tuturor factorilor de producţie utilizaţi.
Există trei situaţii posibile pe termen lung prin prisma analizei funcţiei
de producţie Cobb-Douglas:
 α+β=1 – randamente de scară constante, adică modificarea cantităţii
factorilor de producţie va determina modificarea în aceeaşi măsură a
volumului producţiei;
 α+β˃1 – randamente de scară crescătoare, când producţia creşte
într-o proporţie mai mare decât factorii de producţie implicaţi;
 α+β ˂1 – randamente de scară descrescătoare, când producţia creşte
într-o proporţie inferioară în raport cu factorii de producţie implicaţi.
Vom detalia problematica evoluţiei costurilor pe termen scurt şi pe
termen lung în continuarea acestui capitol.
În activitatea concretă de alocare şi folosire a resurselor, producătorul ia
în considerare varianta cea mai eficientă atât din punct de vedere tehnic cât şi
economic. El ţine cont prioritar de preţul factorilor de producţie alegând şi
achiziţionând pe aceia care generează efecte mari şi a căror combinare şi
substituire se realizează în condiţiile unor cheltuieli mici şi câştiguri mari.
71
Această problemă se ridică mai ales pe termen lung, făcând referire la scara producţiei
208
5.2. Costul de producţie şi valoarea. delimitări
conceptuale
Caracterul limitat al produselor economice impune evidenţierea
consumului acestora în cadrul tuturor activităţilor sociale (mai mult
economice) la toate nivelele folosindu-se categorii economice adecvate precum
cele de cheltuieli şi cost de producţie.
În timp preocupările teoretice privind consumul de resurse s-au
multiplicat şi diversificat lucru ce a condus la formularea mai multor concepţii.
Astfel, în ce priveşte concepţia economiştilor clasici A. Smith identifică costul
cu preţul natural sau real al bunului, în timp ce D. Ricardo priveşte problema în
dinamica pe baza raportului dintre preţ şi cost; preţul mărfii este reglementat de
creşterea sau descreşterea costului.
K. Marx foloseşte noţiunea de preţ de cost ca parte a valorii; ceea ce îl
costă pe întreprinzător în raport cu consumul de capital constant şi variabil.
J.B. Say arată: costul reprezintă o recompensare a serviciilor factorilor
de producţie; cheltuielile ocazionate de combinarea, substituirea şi folosirea
factorilor de producţie.
Marginaliştii (in special A. Marshall) analizează costul, pe baza
raportului cerere-ofertă; în stabilirea alternativei de cost, rolul principal
revenind utilităţii bunului.
J.M. Reynes face o distincţie între costul factorial (serviciile aduse de
factorii de producţie) şi costul de întrebuinţare (plăţile pentru achiziţiile de la
alţi întreprinzători) la care se adaugă cheltuielile privind folosirea
echipamentului propriu şi alte cheltuieli.
În raport cu cele subliniate este acceptat pe larg conceptul actual de cost
de producţie ca expresie monetară a ansamblului cheltuielilor ocazionate de
producerea unui bun economic; el incluzând în egală măsură cheltuielile de
producţie şi de desfacere.
Noţiunea de cheltuială reflectă orice consum de resurse umane,
materiale sau monetare în cadrul fluxului activităţii care are ca scop asigurarea
bunei desfăşurări a proceselor de producţie şi circulaţie.
În cadrul cheltuielilor efectuate de către agentul economic se includ: •
cheltuielile de fabricaţie; • cheltuielile de desfacere (ambalare, sortare, păstrare,
transport s.a.); • amenzi şi penalizări legate de aspectele negative ale activităţii
întreprinderii; • cheltuieli ce nu sunt generate şi nu afectează direct şi imediat
activitatea agentului economic (pentru prevenirea calamităţilor naturale, pentru
asigurarea echilibrului economic etc.).
Din cele subliniate rezultă faptul ca între cost şi cheltuieli relaţia este de
tipul întreg-parte; costul de producţie incluzând ansamblul cheltuielilor
ocazionate de desfăşurarea activităţii agentului economic.
209
La evidenţierea consumului de resurse şi evidenţierea sa în cadrul
cheltuielilor şi costului de producţie trebuie să se ţină cont de o serie de
aspecte. Astfel, consumul de forţa de muncă se reflectă sub aspect valoric prin
prisma cheltuielilor cu salariile. Consumul de capital trebuie evidenţiat prin
prisma celor două componente ale lui: consumul capitalului fix este oglindit
valoric (cheltuielile cu amortizarea) iar a capitalului circulant şi valoric şi fizic.
Consumul resurselor naturale este reflectat aidoma capitalului circulant.
În condiţiile actuale diversificarea factorilor de producţie precum şi
influenţa cât mai exactă a multitudinii de condiţii ce influenţează activitatea
(economică) impun luarea în considerare la determinarea costului şi a unor
elemente legate de: costul ştiinţei, pregătirii, instruirii, costul informaţiei,
costul şomajului, costul restructurării, costul inflaţiei, costul calităţii, costul
timpului, costul protecţiei mediului, a administraţiei etc.
Este necesară de asemenea înţelegerea diferenţei dintre perspectiva
economică şi cea contabilă asupra costului.
În primul rând se pune problema costului de oportunitate, adică a
costului renunţării la o alternativă de acţiune în favoarea alteia. De fiecare dată
când agentul economic decide să producă un anumit bun, el va realiza un
consum de resurse în acest sens. Acele resurse consumate nu vor mai putea fi
folosite pentru producerea altor bunuri. Astfel costul de oportunitate al
producerii bunului A va fi renunţarea la producerea bunului B şi la eventualele
câştiguri care ar fi putut fi obţinute.
Spre exemplu un agent economic dispune de o sumă de bani pe care
doreşte să o plaseze pe o piaţă de capital. El are două variante: 1) să plaseze
suma cumpărând acţiuni, obţinând un câştig de 12 % sau 2) să constituie un
depozit bancar urmând a încasa o dobândă de 6%. Trecând peste riscurile mai
mari ale plasării capitalurilor pe bursă, agentul în cauză va alege varianta care
îi va aduce cel mai mare câştig. Costul de oportunitate al deciziei sale va fi
reprezentat de rezultatul obţinut dacă ar fi ales a doua variantă, adică de
câştigul (sau neîncasarea acelui câştig) de 6% pe care l-ar fi înregistrat dacă ar
fi depus suma la bancă. Dacă apare o a treia oportunitate de plasare a sumei
care ar aduce un câştig de 14%, aceasta din urmă ar fi aleasă, costul de
oportunitate devenind în acest caz renunţarea la cei 12% care ar fi constituit
câştigul de la bursă. Să observăm deci că costul de oportunitate reprezintă
renunţarea la următoarea ca mai bună alternativă de acţiune.
În al doilea rând din perspectivă economică vorbim despre costuri
explicite şi costuri implicite.
Costurile explicite reflectă totalitatea cheltuielilor efectiv realizate de
către întreprindere, ele suprapunându-se cu costurile contabile. Altfel spus
acestea cuprind toate cheltuielile cu factorii de producţie atraşi din exteriorul
întreprinderii (materii prime, materiale, combustibili, forţă de muncă, chirii,
dobânzi la credite etc.).
210
Costurile implicite se referă la acele costuri care nu se realizează
efectiv prin cheltuieli, adică nu sunt plătite către un agent economic din
exteriorul întreprinderii. Ele reprezintă de fapt veniturile cuvenite
proprietarului pentru munca depusă, capitalul propriu implicat în activitate etc.
Valoarea acestor costuri implicite formează aşa-numitul profit normal.
Câştigul obţinut de către proprietar (întreprinzător) peste profitul normal va fi
numit supraprofit sau profit economic.
Corelaţiile dintre costul economic şi costul contabil sunt evidenţiate în

figura 5.1:
Profit economic
Profit contabil
Cost economic
Cost implicit
Venit total
Cost explicit Cost contabil
Figura 5.1 – Corelaţia cost economic – cost contabil

Sursa: ASE, Catedra de Economie şi Politici Economice – Economie, Ed. A 7-a, rev, Editura
Economică, Bucureşti, 2005, pag. 80
Analiza costului de producţie în strânsă legătură cu valoarea (preţul)

ne arată că el reprezintă o parte a valorii, incluzând doar cheltuielile cu
resursele consumate şi suportate de către agenţii economici producători;
excedentul îl constituie câştigul acestuia ca scopul final urmărit.
Deşi între cost şi valoare exista legături directe (costul este parte
integrantă a valorii şi componentă esenţială a acesteia) totuşi între ele există şi
deosebiri atât de ordin cantitativ cât şi calitativ.
Sub aspect cantitativ diferenţa dintre acestea o constituie câştigul
(profitul).
Deosebirile de ordin calitativ rezultă din funcţiile celor două categorii
(preţul şi costul) în reluarea activităţii agentului economic, dar şi din faptul că,
de obicei pentru unul şi acelaşi bun economic preţul este acelaşi pentru toţi
producătorii fiind stabilit de către piaţă, pe când costul de producţie poate diferi
de la unul la altul în raport cu condiţiile de care dispune şi de eficienta
valorificării acestora.
Costul de producţie, prin însăşi mărimea şi structura sa constituie un
instrument economic util în fundamentarea deciziilor privitoare la alocarea
resurselor, dilatarea sau contractarea activităţii, structura producţiei s.a.
Din perspectiva aspectelor înainte menţionate, costul de producţie poate
fi privit ca un indicator sintetic al activităţii agentului economic, fiind o
211
măsură a eficienţei pe durata întregului ciclu economic, de la aprovizionare la
desfacere72.
Totodată costul reprezintă unul din criteriile de fundamentare a
opţiunilor şi deciziilor dezvoltării economice, deoarece alegerea variantei
optime privind volumul, structura şi calitatea producţiei, filtrate prin prisma
nevoii sociale, se bazează pe informaţii din domeniul costului şi rentabilităţii.
În acelaşi timp, costul de producţie reprezintă un indicator economic
cu o largă sferă de aplicabilitate; calcularea lui se face la nivelul unităţilor
producătoare din toate ramurile economiei, indiferent de forma de proprietate,
mod de organizare şi funcţionare.
Ca orientare actuală se impune analiza costului şi în contextul
legăturilor şi interdependenţelor între ramuri, domenii şi activităţi, pornind de
la premisa că ceea ce în unele cazuri reprezintă preţuri de vânzare, în acelaşi
timp reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. În acelaşi timp,
analiza costului de producţie trebuie să ia în considerare şi relaţiile economice
dintre state, lucru ce creează premisele promovării progresului tehnic şi
tehnologic, a reducerii consumului de factori de producţie, a diviziunii
internaţionale a muncii etc.
Ca indicator de maximă generalitate, costul se impune a fi determinat
nu numai în activităţile productive, ci în toate activităţile sociale consumatoare
de resurse. Acest lucru este impus de caracterul limitat al resurselor în raport cu
nevoia socială, fapt ce determină o comensurare prin prisma consumului de
resurse şi a rezultatelor obţinute, a raţionalităţii oricărei activităţi sociale
necesare73.
5.3. Structura şi evoluţia costului de producţie
5.3.1. Structura şi tipologia costului de producţie

Cunoaşterea structurii costului de producţie, a specificului acestuia în
raport cu factorii spaţiu şi timp are o importanţă deosebită în alegerea celor mai
potrivite căi şi modalităţi de reducere a consumului de resurse.
Structura costului de producţie este dată de: • elementele componente
ale costului; • legăturile dintre ele; • ponderea fiecărui element în totalul
costului; • tendinţele evoluţiei lor.
Elementele componente ale costului sunt, de fapt cheltuielile cu factorii
de producţie folosiţi în mod direct şi indirect.
În general, cheltuielile din componenţa costului de producţie pot fi
grupate în: • cheltuieli materiale (ocazionate de consumul capitalului fix şi al
celui circulant); • cheltuieli cu forţa de muncă (salarii, impozite pe fondul de
72
Cioarna, A. – Economie, vol I, Ed. Mirton, Timişoara, 2004, pag. 299
73
Cioarna, A – Economie, vol I, Ed. Mirton, Timişoara, 2004, pag. 300
212
salarii, contribuţii la asigurările sociale); • contribuţie la fondul de cercetare
ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi introducere a progresului tehnic; • alte
cheltuieli (impozite pe clădiri, taxe, alte cheltuieli prevăzute de lege). În
condiţiile actuale alături de aceste elemente “clasice”, în cazul foarte multor
activităţi economice se impune asimilarea cheltuielilor privind prevenirea şi
înlăturarea poluării mediului natural (apa, aer, sol) respectiv mijloacele băneşti
destinate achiziţionării şi întreţinerii utilajelor şi instalaţiilor antipoluante,
introducerii unor tehnici şi tehnologii nepoluante sau a celor care să reducă
pericolul poluării (reciclarea deşeurilor, reziduurilor).
Structura costului de producţie se diferenţiază atât în spaţiu (de la o
activitate la alta datorită particularităţilor fiecăreia) cât şi în timp (datorită
modificării unor condiţii, mai cu seamă sub influenţa progresului tehnic şi
tehnologic).
Analiza structurii costului de producţie se poate efectua prin prisma
tipurilor acestuia respectiv:
a) Structura pe elemente de cheltuieli primare în cadrul căreia
componentele costului sunt grupate funcţie de conţinutul lor economic (•
materii prime; • materiale; • combustibili; • apa; • amortizări; • salarii; •
contribuţii asupra salariilor s.a.); existând astfel posibilitatea comparării lor
între activităţi sau ramuri, dar şi luarea unor decizii importante privitoare la
reducerea costului de producţie;
b) Structura pe articole de calculaţie, folosită în determinarea costului
pe unitatea de produs; aici componentele costului fiind grupate (delimitate) în:
costuri directe sau variabile (CV) al căror nivel se modifică direct proporţional
cu volumul producţiei (aici sunt incluse în general elementele de capital
circulant si salariile directe) şi costuri indirecte sau convenţional constante
(fixe) (CF) a căror nivel rămâne constant la variaţiile volumului producţiei
(amortizări, salarii indirecte, cheltuieli pentru întreţinerea şi funcţionarea
utilajelor, cheltuieli comune ale secţiilor, cheltuieli generale ale firmei).
Această clasificare a costurilor în variabile şi fixe se referă strict la ideea de termen
scurt, adică perioada în care nu se modifică capacităţile de producţie. Pe termen lung totul se
poate modifica şi implicit toate costurile vor deveni variabile. De asemenea noţiunile de
variabil şi fix sunt direct legate de evoluţia volumului producţiei. Dacă un anumit cost variază
dar nu datorită modificării volumului producţiei, el va fi considerat în continuare cost fix. Spre
exemplu în cazul unui credit în euro pot să apară modificări ale ratei lunare de plată ca urmare
a modificării parităţii leu/euro. Deşi valoarea ratei lunare plătite se va modifica, din punct de
vedere al clasificării costurilor, rata bancară va fi un cost fix, modificarea ei fiind independentă
de modificarea volumului producţiei.
Sintetizând toate aspectele mai înainte prezentate putem spune că
analiza microeconomică se concentrează pe trei categorii importante de
costuri:74
 Costuri globale;
74
213
 Costuri medii;
 Costuri marginale.
Costurile globale sunt exprimate la nivelul întregii producţii realizate.
Având în vedere structura pe articole de calculaţie pot fi delimitate: costurile
globale totale (CT), costurile globale variabile (CV) şi costurile globale fixe
(CF).
CT = CV + CF
Costurile medii reprezintă costuri unitare (pe unitate produsă), ele

calculându-se prin raportarea costurilor globale la volumul producţiei:
CT CV CF
CTM  ; CVM  ; C FM 
Q Q Q
Bineînţeles că relaţia de la nivel global se respectă şi la nivel unitar:
CTM = CVM + CFM
Costul marginal reprezintă sporul de cost total determinat de creşterea

volumului producţiei cu o unitate.
CT
Cmg 
Q
Mărimea costului de producţie poate fi pusa în evidenţă prin prisma altor categoriilor
de costuri de producţie rezultate din analiza sa sub diverse aspecte:
A. După momentul determinării costului deosebim:
a) Costul antecalculat (programat) pe baza normelor şi normativelor de consum
ale efectelor costului;
b) Costul postcalculat (efectiv) care poate fi, funcţie de condiţii şi împrejurări,
mai mare, mai mic sau egal cu cel programat.
B. Funcţie de natura factorilor de producţie avem:
a) Costuri materiale;
b) Costuri salariale.
C. Funcţie de conţinutul economic al activităţii desfăşurate se pot sublinia:
a) Costurile productive;
b) Costurile neproductive.
D. Sub aspectul proprietăţii (a suportului cheltuielilor) avem:
a) Costul privat suportat direct de firme;
b) Costul social, suportat de către societate.
214
5.3.2. Analiza evoluţiei costului de producţie
5.3.2.1. Analiza pe termen scurt
Termenul scurt de timp este acel interval în care agentul economic nu

îşi permite mărirea volumului producţiei prin creşterea capacităţii de producţie
sau investiţii noi în tehnică şi tehnologie sau mai putem să îl considerăm ca
acel interval în care nu este raţional pentru agentul economic să îşi mărească
capacităţile de producţie. În atare situaţii volumul producţiei se poate modifica
doar pe baza factorilor de producţie variabili (modificarea cantităţii de muncă
si/sau a materiilor prime. Evoluţia specifică a costurilor în acest caz este dată
de legea randamentelor descrescătoare a factorilor de producţie.
Cele subliniate pot fi redate în cadrul următoarei reprezentări grafice a
evoluţiei pe termen scurt a diferitelor categorii de costuri:
Figura 5.2 – Evoluţia costurilor medii pe termen scurt
Analiza graficului ne permite sublinierea unor concluzii:

a) Traiectoria descrescândă a costurilor fixe medii CFM pe măsura
creşterii volumului producţiei;
b) Legat de evoluţia costurilor variabile medii (CVM) se constată
următoarele: corespunzător legii randamentelor descrescătoare, acestea se vor
reduce într-o primă etapă, atingând un minim, după care încep să crească;
c) Curba costului total mediu (CTM) înregistrează o evoluţie similară
celei a CVM, dar mai accentuată punctul minim al ei fiind mai la dreapta
datorită influenţei, pe lângă cea a costurilor variabile şi a costurilor fixe (CTM
= CVM + CFM).
Când Q→  , CFM→0 prin urmare către infinit CTM va tinde să fie egal cu CVM.
215
d) Curba costului marginal va intersecta curbele costurilor variabile
medii şi a costurilor totale medii în punctele de minim ale acestora75.
Corelată cu evoluţia costurilor medii este şi evoluţia costurilor globale,
care poate fi reprezentată conform figurii 5.3:
Figura 5.3 – Evoluţia costurilor globale pe termen scurt
5.3.2.2. Analiza pe termen lung
Pe termen lung trebuie luat în considerare faptul că întreprinzătorul are

posibilitatea de a efectua investiţii care vor conduce la creşterea capacităţii de
producţie cu urmări asupra costului de producţie. În această situaţie toţi factorii
de producţie folosiţi vor putea fi modificaţi şi vor fi astfel generatori de costuri
variabile.
Pe baza cheltuielilor de investiţii efectuate se va urmări o dotare tehnică
optimă care să conducă la scăderea costului şi maximizarea profitului.
Dacă pe termen scurt evoluţia costurilor este influenţată mai ales de
legea randamentelor descrescătoare, pe termen lung vorbim despre randamente
de scară şi randamente de substituţie. Cele două noţiuni au în vedere
modalitatea în care se realizează creşterea capacităţilor de producţie.
Randamentele de scară apar în condiţiile în care firma îşi
redimensionează capacităţile de producţie crescând în aceeaşi proporţie
cantitatea factorilor de producţie utilizaţi (munca şi capitalul). Spre exemplu,
un agent economic cu activitate de producţie deţine o hală de o anumită
suprafaţă, cu o anumită dotare tehnică şi având un anumit număr de angajaţi.
Această entitate îşi poate modifica scara producţiei în condiţiile în care îşi
creşte proporţional toţi factorii de producţie utilizaţi, adică poate să mai
75
Întotdeauna când mărimea marginală este mai mică decât mărimea medie, ea va determina
scăderea mărimii medii şi întotdeauna când mărimea marginală este mai mare decât mărimea
mărimii medii, aceasta va determina creşterea mediei.
216
construiască încă o hală, având aceeaşi suprafaţă, aceleaşi dotări tehnice şi
acelaşi număr de angajaţi.
În acest caz putem analiza trei situaţii posibile76:
 Randamente de scară crescătoare, care corespund unor costuri totale
medii pe termen (CTML) descrescătoare. Spunem că în această porţiune se
realizează economii de scară;
 Randamente de scară constante, zonă în care şi CTML va fi constant.
Punctul din care randamentele de scară devin constante se numeşte scara
minim eficace (SME), adică punctul în care se atinge minimul costului total
mediu pe termen lung;77
 Randamente de scară descrescătoare, care vor genera costuri totale
medii pe termen lung crescătoare. În această zonă se vor realiza dezeconomii
de scară.
Sursa economiilor de scară o constituie avantajele unei dimensiuni mai
mari a întreprinderii cum ar fi:
 o mai bună diviziune a muncii;
 reducerea costurilor fixe medii;
 puterea de negociere;
 posibilitatea de a accesa surse de finanţare în condiţii mai
avantajoase.
Cu toate acestea, de la un anumit nivel al producţiei apar dezeconomiile
de scară ca urmare a:
 creşterii inflexibilităţii;
 fragmentării aspectelor decizionale;
 creşterii costurilor de gestiune;
 apariţiei unor probleme de coordonare şi comunicare.
După cum putem observa şi din figura 5.4 graficul CTML este de fapt o
curbă înfăşurătoare a graficelor CTM pe termen scurt78. Acesta deoarece la
fiecare nivel al capacităţii de producţie ne putem imagina o situaţie pe termen
scurt cu costurile pe termen scurt aferente şi cu deciziile optime de
dimensionare a producţiei din partea întreprinzătorului.
76
O analiză a randamentelor de scară este realizată la finalul subcapitolului 5.1.
77
Généreux, J. – Economie politică – Microeconomie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 105
78
Silaşi, G., Sîrghi, N., Lobonţ, O.R. – Microeconomia în fişe, Ed. Mirton, Timişoara, 2004,
pag. 152
217
Figura 5.4 – Evoluţia costului total mediu pe termen lung
De fapt întreprinzătorul îşi va extinde producţia pe termen scurt

crescând doar factorul variabil (munca). Dacă piaţa va putea absorbi o
producţie mai mare, la un moment dat firma va fi nevoită să îşi mărească
capacităţile de producţie, deoarece daca va continua să crească doar factorul
variabil, raportul L/K se va degrada, întrându-se în final în zona unei
productivităţi marginale negative. Astfel pe măsură ce firma îşi va creşte
capacităţile de producţie ea va trece de pe o curbă a costului pe termen scurt, pe
o altă curbă a costului pe termen scurt după cum putem observa în figura 5.5.
Figura 5.5 – Translatarea curbelor CTM ca urmare a modificării scării

producţiei
Sursa: Généreux, J. – Economie politică – Microeconomie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag.
103
218
Dacă firma va dori să îşi mărească producţia de la nivelul Q1 la nivelul
Q2, CTM va creşte foarte mult deoarece se va intra într-o zonă a randamentelor
descrescătoare, cantitatea de muncă fiind prea mare în raport cu cantitatea de
capital cu care se va combina. Prin urmare în loc să producă la nivelul Q2
crescând doar cantitatea de muncă şi înregistrând un cost Q2X3, firma va creşte
scara producţiei (adică şi munca şi capitalul) trecând astfel de pe curba de cost
CTM1 pe curba de cost CTM2, situaţie în care producţia va fi realizată cu costuri
mult mai mici – Q2X2.
După cum putem observa din figura 5.5 firmei în cauză îi va fi mai
convenabil să îşi mărească capacitatea de producţie dacă îşi va mări producţia
peste nivelul Q3. Totodată trebuie să remarcăm faptul că dacă creşterea cererii
pe piaţă este una temporară, ea urmând a se reduce la nivelul anterior – Q1,
pentru firmă nu este recomandat a creşte capacitatea de producţie deoarece în
urma contractării cererii ar înregistra un cost – Q1X4.
În condiţiile manifestării progresului tehnic şi tehnologic putem vorbi
de manifestarea unor randamente de substituţie, care presupun de asemenea
creşterea capacităţilor de producţie, însă fără a creşte factorii de producţie în
acelaşi ritm (cum este cazul randamentelor de scară), ci prin substituirea în
general a muncii cu capitalul.
Putem înţelege mai bine diferenţa dintre randamentele de scară şi cele de substituţie
dacă vom lua un exemplu concret. Să presupunem că o fabrică utilizează în procesul de
producţie a bunului X patru utilaje, fiecare utilaj având nevoie de câte 5 muncitori. Dacă firma
va dori să îşi dubleze capacitatea de producţie ea va avea posibilitatea să achiziţioneze încă
patru utilaje şi să mai angajeze 20 de muncitori, în acest caz plasându-ne în situaţia
randamentelor de scară. S-ar putea însă ca între timp să fi apărut un model mai performant al
utilajului necesar producerii bunului X, care produce în acelaşi timp o cantitate dublă faţă de
utilajele pe care firma le deţine deja şi are nevoie de doar patru muncitori. În aceste condiţii
firma are posibilitatea achiziţionării a două utilaje moderne şi a angajării a doar opt muncitori
noi. Chiar mai mult de atât, dacă utilajele vechi ajung să fie depăşite moral, firma ar putea să le
înlocuiască cu încă două utilaje noi, ajungându-se la un număr de patru utilaje noi şi
şaisprezece muncitori, un raport L/K complet modificat.
În concluzie, o firmă îşi va extinde capacităţile de producţie
multiplicând identic factorii de producţie utilizaţi până la atingerea scării
minim eficace. Din acest punct firma va intra odată cu creşterea în continuare a
producţiei, în zona unor economii constante sau chiar în aceea a
dezeconomiilor de scară şi a randamentelor de scară descrescătoare79. Ea nu va
mai fi astfel stimulată să se extindă păstrând constant raportul L/K, ci va căuta
găsirea unor randamente de substituţie crescătoare80. În urma modificării
raportului L/K şi obţinerii randamentelor de substituţie crescătoare, firma se
poate de asemenea plasa pe o nouă curbă de cost pe termen lung81 care îi va
permite obţinerea unor randamente de scară crescătoare şi a unor economii de
79
Nechita, R. – Introducere în microeconomie, Ed. Efes, Cluj-Napoca, 2006, pag. 115
80
Généreux, J. – Economie politică – Microeconomie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 108
81
Corespunzătoare noului raport L/K
219
scară. Firma va valorifica avantajele economiilor de scară pană la atingerea
unui nou punct al scării minim eficace când va căuta găsirea unui alt raport L/K
şi obţinerea unor randamente de substituţie crescătoare. Acest proces este
ilustrat în figura 5.6.
Figura 5.6 – Manifestarea randamentelor de substituţie

Sursa: Généreux, J. – Economie politică – Microeconomie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag.
109
5.4. Reducerea costului de producţie

5.4.1. Importanţa reducerii costului de producţie
Reducerea costului de producţie presupune, de fapt realizarea unui cost
minim pe unitatea de rezultat respectiv scăderea consumului de resurse pe
unitatea de efect util, adică maximizarea profitului ca scop final al oricărei
întreprinderi.
Reducerea costului având un caracter dinamic trebuie identificată în
consumul de factori de producţie şi în evoluţia preţului acestora. Astfel
mărimea cotului poate fi influenţată pe lângă factorii interni şi cei externi
firmei (preţul factorilor de producţie, concurenţa, politică fiscală a statului ş.a.).
Importanţa reducerii costului de producţie poate fi subliniată prin însăşi
efectele obţinute la toate nivelele: mondo, macro şi microeconomic.
La nivel planetar (global) necesitatea reducerii consumului de resurse
are la bază caracterul restrictiv, tot mai limitat al resurselor economice (în
220
deosebi materiale şi energetice) necesitatea protejării acestora şi a asigurării
existenţei lor şi pentru generaţiile viitoare82.
La nivel naţional (macroeconomic) reducerea consumului de resurse
are efecte multiple şi complexe precum: • posibilitatea reducerii suportului de
resurse şi obţinerea unor însemnate economii valutare; • consumarea resurselor
naţionale; • reducerea preţurilor şi creşterea competitivităţii produselor
naţionale; • posibilitatea alocării resurselor economiste spre alte activităţi şi
domenii şi astfel perfecţionarea structurii economiei; • creşterea nivelului de
trai şi a calităţii vieţii ş.a.
La nivel microeconomic efectele directe se materializează în: • creşterea
rentabilităţii agentului economic; • posibilităţi suplimentare de creştere a
volumului activităţii (ofertei) agentului economic; • creşterea forţei sale
concurenţiale.
De subliniat faptul că efectele reducerii consumului de resurse sunt
multiple, nu numai de ordin economic ci şi social, politic, interne şi externe.
5.4.2. Direcţii, căi şi modalităţi de reducere a costului de producţie
Analiza mărimii şi structurii costului de producţie în raport cu factorii

spaţiu şi timp oferă posibilitatea sublinierii celor mai importante posibilităţi de
reducere a costului de producţie.
Ca principale direcţii de acţiune se recomandă: • reducerea cheltuielilor
materiale; • creşterea productivităţii muncii şi reducerea cheltuielilor
administrative, neproductive şi neraţionale.
Reducerea cheltuielilor materiale reprezintă una din cele mai
importante direcţii având în vedere caracterul limitat al resurselor materiale şi
energetice (naturale).
Reducerea consumului de resurse materiale presupune o serie de căi şi
modalităţi concrete de acţiune respectiv: • micşorarea consumurilor specifice
de materii prime, materiale, combustibili, energie; • extinderea folosirii
înlocuitorilor fără a leza calitatea rezultatelor; • recuperarea şi
valorificarea materialelor refolosibile; • îmbunătăţirea aprovizionării tehnico-
materiale în concordanţa cu cerinţele concrete ale circuitului economic; •
utilizarea eficientă a capitalului fix (scăderea cheltuielilor cu amortizarea).
Creşterea productivităţii muncii, are ca efecte reducerea cheltuielilor cu
salariile pe unitatea de produs dar şi a cheltuielilor fixe acestea din urmă
repartizându-se la o cantitate mai mare de produse obţinute.
Importanţa creşterii productivităţii muncii asupra reducerii costului de
producţie poate fi explicată prin prisma costului total mediu (CTM) şi a costului
82
Este de remarcat în acest sens conceptul de dezvoltare durabilă, adică asigurarea bunurilor
necesare satisfacerii nevoilor curente, fără a afecta posibilitatea satisfacerii nevoilor
generaţiilor viitoare.
221
marginal (Cmg) care la un preţ dat al factorilor de producţie se află în raport
invers proporţional cu creşterea productivităţii muncii.
Reducerea cheltuielilor administrative, respectiv a cheltuielilor cu
salariile personalului administrativ şi ajutător, acelor legate de postă, telefoane,
amenzi, penalizări s.a. Se impune optimizarea acestora mai ales pe baza unui
raport raţional între personalul de bază şi cel auxiliar, dintre costul total –
costurile productive şi cele administrative.
Deşi direcţiile de reducere a costurilor de producţie au un caracter
general se impune adaptarea lor prin căi şi modalităţi specifice de acţiune în
raport cu factorii spaţii şi timp.
1. Costurile fixe sunt acelea:

a) care se modifică odată cu volumul producţiei;
b) care sunt cele mai mici;
c) care nu se modifică odată cu volumul producţiei;
d) care rămân constante indiferent de modificările survenite în
condiţiile economice.
2. Costurile variabile sunt acelea:

a) care nu se modifică odată cu volumul producţiei;
b) care se modifică odată cu volumul producţiei;
c) care sunt diferite de la o perioadă la alta;
d) care cresc tot timpul.
3. La formarea costurilor variabile participă:

a) cheltuielile cu iluminatul şi încălzitul unităţii economice;
b) cheltuielile cu materia primă;
c) cheltuielile cu chiria unităţii economice;
d) cheltuielile cu salariile personalului administrativ.
4. Împărţirea costurilor de producţie în fixe şi variabile ţine de:

a) natura activităţii economice;
b) relaţia dintre consumul factorilor de producţie şi volumul producţiei;
c) dimensiunile activităţii economice;
d) gradul de eficienţă şi rentabilitate al societăţii.
5. O societate comercială la care veniturile sunt egale cu cheltuielile:

a) îşi încetează activitatea;
222
b) va da faliment;
c) nu va obţine profit;
d) nici o afirmaţie nu este corectă.
6. Când costurile variabile cresc mai încet decât producţia, costul total
mediu:
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne constant;
d) poate să crească, să scadă sau să rămână constant.
7. Când costurile marginale sunt mai mici decât costurile totale medii,
productivitatea medie:
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne constantă;
d) este maximă.
8. Limita maximă până unde poate coborî preţul este:

a) costul total;
b) costul fix mediu;
c) costul variabil mediu;
d) costul variabil mediu.
9. Costul mediu este dependent de costul marginal:

a) numai în situaţia în care cantitatea produsă şi costul variabil se
modifică strict proporţional;
b) întotdeauna;
c) niciodată;
d) numai în situaţia în care cantitatea produsă şi costul variabil se
modifică strict proporţional;
10. Când producţia creşte, pe termen scurt, în mod necesar va creşte şi

costul:
a) total;
b) variabil mediu;
c) total mediu;
d) fix mediu.
11. O firmă care pe termen lung îşi extinde scara producţiei va

înregistra într-o primă fază:
a) o creştere a costului total mediu;
b) dezeconomii de scară;
223
c) economii de scară;
d) randamente de scară constante.
12. Cheltuielile de producţie a căror mărime absolută se stabileşte

direct, în funcţie de ceea ce se consumă efectiv şi nemijlocit pentru crearea
bunurilor respective, poartă de numirea de:
a) costuri unitare;
b) costuri marginale;
c) costuri materiale;
d) costuri directe;
e) costuri comerciale.
13. Firma A, având un avantaj de cost, oferă spre vânzare propriile

mărfuri la un preţ superior costului de producţie, însă inferior costului de
producţie al firmei B. Ce consecinţă are această situaţie ?
a) creşte cererea de mărfuri;
b) firma B se menţine pe piaţă;
c) firma B este scoasă din afaceri;
d) firma A nu obţine profit;
e) se micşorează cererea de mărfuri.
14. Precizaţi care dintre afirmaţiile de mai jos corespund noţiunilor de:
(1) costuri fixe şi (2) capital fix:
a) consumul resurselor respective poate fi reflectat în producţia obţinută
numai în expresie bănească;
b) oglindeşte consumurile de factori de producţie care rămân relativ
neschimbate, indiferent de creşterea sau descreşterea producţiei;
c) participă la mai multe cicluri de producţie, consumându-se în mod
treptat;
d) este format din bunuri indirecte.
15. Care dintre afirmaţiile de mai jos corespund noţiunilor de: (1) cost
variabil şi (2) capital circulant:
a) include consumurile de factori de producţie ce se modifică odată cu
schimbarea volumului producţiei;
b) se consumă integral într-un singur proces de producţie;
c) consumul lui poate fi evidenţiat în producţia obţinută, atât în expresie
bănească cât şi fizică;
d) consumul lui poate fi evidenţiat în producţia obţinută numai în
expresie bănească.
16. Indicaţi afirmaţiile de mai jos care corespund noţiunilor: (1) costuri
materiale şi (2) costuri salariale:
224
a) constituie alături de alt element, unul din termenii formulei de calcul
al ratei profitului;
b) sunt formate numai din amortizarea capitalului fix şi din capitalul
circulant;
c) exprimă în formă bănească, consumul mijloacelor de producţie;
d) venitul ce corespunde factorului muncă.
17. Care poate fi opţiunea unui întreprinzător în economia de piaţă

atunci când doreşte să aibă avantaje de cost ?
a) sporirea producţiei odată cu creşterea consumului total de factori de
producţie;
b) obţinerea volumului de producţie dat cu minimum de cheltuieli;
c) mărirea volumului de resurse economice atrase în procesul de
producţie;
d) creşterea investiţiilor de capital;
e) maximizarea producţiei obţinute la un volum dat al cheltuielilor de
producţie;
f) sporirea randamentului factorilor de producţie;
18. Nu intră în componenţa costurilor materiale:

a) cheltuielile cu materiile prime;
b) amortizarea;
c) consumul de capital circulant,
d) cheltuielile cu dobânzile aferente creditelor primite;
e) cheltuieli cu combustibilul.
19. Criteriile care stau la baza delimitării costurilor de producţie în fixe

şi variabile sunt:
a) natura activităţii desfăşurate;
b) relaţia dintre consumul factorilor de producţie şi volumul producţiei;
c) nivelul eficienţei activităţii respective;
d) relaţia dintre factorii de producţie utilizaţi şi natura bunului
economic produs;
e) structura natural – materială a factorilor de producţie utilizaţi.
20. Costul total se determină astfel:

a) suma tuturor cheltuielilor fixe;
b) suma tuturor cheltuielilor variabile;
c) suma cheltuielilor materiale şi salariale;
d) suma costurilor fixe şi a costurilor variabile;
e) toate variantele sunt adevărate.
21. Sunt căi de reducere a costului de producţie:

225
a) reducerea cheltuielilor salariale;
b) reducerea cheltuielilor materiale;
c) îmbunătăţirea aprovizionării tehnico-materiale;
d) utilizarea eficientă a capitalului fix;
e) toate cele enumerate mai sus;
f) niciuna dintre căile menţionate.
1. Costul marginal reprezintă:

a) cheltuielile efectuate pentru întreaga producţie obţinută;
b) costul mediu al unităţilor suplimentar produse;
c) sporul de cheltuieli determinat de creşterea producţiei;
d) raportul dintre costurile fixe şi variabile;
e) raportul dintre costurile variabile şi fixe.
2. În funcţie de modificarea volumului producţiei, costurile variabile se

modifică:
a) invers proporţional;
b) direct proporţional;
c) în acelaşi sens;
d) în sens contrar;
e) nu se modifică.
3. În situaţia în care dinamica costurilor variabile este mai accentuată

decât dinamica producţiei:
a) costul marginal creşte;
b) costul marginal scade;
c) costul marginal nu se modifică;
d) costul fix scade;
e) costul fix creşte.
4. Creşterea volumului producţiei ca urmare a creşterii cantităţii de

forţă de muncă utilizată are următoarele efecte asupra costurilor:
a) costul fix total creşte;
b) costul fix total scade;
c) costul variabil total creşte;
d) costul variabil total rămâne constant;
e) costul total scade.
5. Costul fix depinde de:

a) amortizare;
226
b) producţie;
c) cheltuielile cu iluminatul secţiilor;
d) cheltuielile cu personalul administrativ;
e) niciun răspuns nu este corect.
6. Când producţia creşte de 3 ori, iar costurile variabile cresc în acelaşi

ritm cu ea, costurile fixe:
a) cresc de 4 ori;
b) scad de 3 ori;
c) nu se modifică;
d) depind de evoluţia costului total;
e) cresc, dar nu se poate preciza cu cât.
7. Sporul costului total este direct proporţional cu:

a) costul fix mediu;
b) costul marginal;
c) costul mediu;
d) sporul de producţie.
Răspunsuri: 1. b; 2. c; 3. a; 4. c; 5. a,c,d; 6. c; 7. b, d.
1. Pentru a obţine zilnic 10.000 bucăţi din bunul X, un agent economic

cheltuieşte:
- materii prime 5.000.000 u.m
- materiale auxiliare 110.000 u.m
- amortizarea capitalului fix 40.000 u.m
- salarii 200.000 u.m
- alte cheltuieli materiale 50.000 u.m
Dacă preţul de vânzare al mărfii este de 1500 u.m/bucată, se cere:
a) valoarea producţiei zilnice;
b) costul total;
c) costul total mediu,
d) profitul.
2. Care este ponderea cheltuielilor salariale în totalul costului care are

următoarea structură:
- materiale auxiliare 200.000 u.m
- energie 1.000.000 u.m
227
- salarii 1.500.000 u.m
- amortizare 450.000 u.m
- contribuţii la asigurările
sociale şi fond şomaj 3.500.000 u.m
3. Pentru a produce bunuri economice, o societate comercială face

următoarele cheltuieli cu factorii de producţie:
- combustibil şi energie 2.000.000 u.m
- amortizarea capitalului fix 500.000 u.m
- salarii şi asimilate 3.000.000 u.m
Să se determine ponderea costurilor materiale în costul total.
4. Pe baza următoarelor date referitoare la activitatea unui agent

economic:
 Consumul de materii prime şi materiale = 600.000 lei.
 Combustibili, energie, apa = 250.000 lei.
 Amortizarea capitalului fix = 115.000 lei.
 Cheltuieli cu salariile = 360.000 lei.
 Cheltuieli administrative = 42.000 lei.
 Alte cheltuieli = 26.000 lei.
Să se determine:
a) mărimea costurilor variabile;
b) mărimea costurilor fixe;
c) costul de producţie total;
d) costul de producţie total mediu corespunzător unei producţii totale
de 12.000 buc.
5. Cunoscând următoarele date cu privire la activitatea unei firme:

 Producţia totală = 1.200 produse;
 Materii prime consumate = 120.000 lei.
 Combustibilii consumaţi = 44.000 lei.
 Energia, apa consumată = 36.600 lei.
 Salariile directe = 62.000 lei.
 Salariile indirecte = 15.500 lei.
 Cheltuielile cu amortizarea = 56.000 lei.
 Chiria = 8.600 lei.
 Dobânzi la credite = 5.200 lei.
 Alte cheltuieli = 2.300 lei.
Să se determine:
a) costul total şi costul total mediu;
b) costul variabil global şi mediu;
228
c) costul fix global şi mediu.
6. Dacă:
 Cifra de afaceri anuală a unei firme este de 120.000 lei;
 Volumul producţiei = 12.000 buc.;
 Rata profitului la cifra de afaceri = 20%.
Care va fi costul total mediu al produsului firmei?
7. Având în vedere relaţiile dintre categoriile de costuri de producţie pe

baza datelor din tabelul următor completaţi datele necunoscute:
Costul
Costul Costul Costul Costul
Volumul total
fix variabil total marginal
producţiei ( Q ) mediu
(Cf ) ( Cv ) ( CT ) ( C mg )
buc. ( Cu )
u.m. u.m. u.m. u.m.
u.m.
4 12.000 26.000
8 29.600
12 33.400
16 38.000
20 41.800
24 46.500
28 50.200
32 56.000
8. Un agent economic realizează o producţie de 1.600 unităţi

înregistrând costuri fixe de 230.000 lei şi costuri variabile de 690.000 lei. Care
va fi costul unitar în condiţiile în care producţia creşte cu 20%? Care va fi
situaţia în raport cu cea anterioară?
9. În condiţiile în care costul fix reprezintă 30% din costul total în

situaţia în care costul variabil este de 150.000 lei, care va fi costul total al
producţiei în perioada următoare dacă indicele de creştere a acesteia va fi de
120%?
10. Fie o firmă care realizează lunar o producţie de 12.000 bucăţi dintr-
un bun economic şi are următoarele costuri: costul total mediu este de 80
lei/bucată, iar costul variabil mediu este de 60 lei/bucată. Să se determine
costurile fixe totale lunare ale firmei.
11. O firmă a produs în anul 2010 un număr de 1000 bucăţi din bunul
X, având următoarele cheltuieli de producţie:
229
- materii prime = 200.000 lei
- materiale = 10.000 lei
- combustibil, energie, apă = 30.000 lei
- salarii = 120.000 lei, din care 15% salarii indirecte
- amortizarea capitalului fix = 15.000 lei
- cheltuieli cu chirii, iluminat, încălzitul unităţii = 100.000 lei.
Firma dublează producţia în anul 2011, în condiţiile în care costurile
variabile cresc direct proporţional cu producţia.
Să se determine:
a) costul total, fix şi variabil în 2010 respectiv în 2011;
b) costul total mediu, fix mediu şi variabil mediu în cei doi ani;
12. Costurile de producţie necesare obţinerii unei unităţi de produs în

anul t1 sunt de 400 lei, din care 20% reprezintă costuri fixe. Din totalul
costurilor variabile, 40% sunt costuri salariale. Volumul producţiei create este
de 20.000 bucăţi. În anul următor t2, în condiţiile aceluiaşi consum de capital
fix şi circulant şi ale creşterii numărului de muncitori cu 10%, producţia fizică
sporeşte cu 20%. Cunoscând că nivelul costului marginal (t0 – t1) este de 6000
lei, să se determine:
a) costurile fixe totale şi medii;
b) costurile variabile totale şi medii;
c) sporul total al costurilor variabile în intervalul t0 – t1;
13. Cheltuielile de producţie pentru obţinerea unei unităţi de produs

sunt de 1000 lei, fiind alcătuite din următoarele elemente:
- materii prime şi materiale = 350 lei;
- salarii = 200 lei, din care 35% salarii indirecte;
- amortizare = 250 lei;
- cheltuieli pentru introducerea unor noi tehnologii = 50 lei;
- alte cheltuieli = 150 lei.
Ca urmare a implementării noilor tehnologii consumul de materii prime
şi materiale s-a redus cu 10%, alte cheltuieli băneşti cu 10 lei/produs, salariile
directe s-au redus cu 20%, iar cele indirecte nu s-au modificat, celelalte
cheltuieli crescând în total cu 60 lei/produs.
Să se determine:
a) cheltuielile variabile şi cheltuielile fixe în condiţiile iniţiale şi în
noile condiţii;
b) costul de producţie pe unitate de produs în noile condiţii;
c) procentul şi sensul modificării costurilor de producţie.
14. Care este costul mediu total dacă producţia valorică realizată de o
firmă, într-o perioadă de timp este de 800.000 lei, numărul de produse obţinute
este de 10.000 bucăţi, iar rata profitului în funcţie de cost este de 25% ?
230
15. Să se calculeze costul fix, costul variabil şi costul total, cunoscând
că pentru obţinerea unei anumite cantităţi de produse s-au efectuat următoarele
cheltuieli:
- 40.000 lei pentru materii prime;
- 80.000 lei pentru materiale;
- 20% din totalul cheltuielilor de producţie îl reprezintă salariile directe;
- 9.600 lei salarii ale personalului administrativ;
- 8.000 lei amortizarea capitalului fix;
- 4.000 lei chirii;
- 4.000 lei cheltuieli de întreţinere.
16. Să presupunem că o întreprindere produce 1000 bucăţi dintr-un bun
la costul total mediu de 100 lei/bucată. Pentru realizarea unei producţii
suplimentare de 100 bucăţi, cheltuielile suplimentare sunt de 1200 lei. Explicaţi
ce influenţă va avea costul marginal asupra costului total mediu în aceste
condiţii.
17. La o firmă există următoarea situaţie:
- costurile fixe reprezintă 1/3 din costurile totale;
- costurile totale sunt cu 25% mai mici decât cifra de afaceri;
- producţia vândută este de 120.000 bucăţi;
- preţul unitar este de 200 lei/bucată.
La cât se ridică în această situaţie costurile variabile medii şi totale?
18. Se dau următoarele mărimi referitoare la activitatea unei firme:
Producţia (buc) 0 5 10 12
Costul global (u.m) 100.000 300.000 500.000 600.000
Să se calculeze costul fix mediu, variabil şi total pentru cazul în care
producţia este de 12 unităţi.
19. Având în vedere datele din tabelul de mai jos, să se determine
costul marginal al celei de a 12-a unităţi de produs.
Producţia (buc) Costul total (u.m) Costul marginal (u.m)

11 10.000 -
13 12.800 1000
20. Costul total mediu al primelor 10 unităţi produse dintr-un bun este
de 15 lei/bucată. O creştere a producţiei cu 2 unităţi determină un cost marginal
de 12 lei/bucată. Care este costul total al producerii celor 12 unităţi ?
21. Costul de producţie al unui produs este de 600 lei şi are următoarea
structură:
- costul de secţie 3/4 din costul total;
- costul de uzină 1/6 din costul total;
231
- costul de desfacere este diferenţa până la 600 lei.
Datorită unor măsuri luate, costul de secţie se reduce cu 10%, costul de
uzină cu 15%, iar cheltuielile cu desfacerea cu 10 lei/produs.
Să se determine:
a) costul de producţie după aplicarea măsurilor de reducere;
b) procentul reducerii costului de producţie.
22. La un volum al producţiei de 1000 bucăţi, costul total mediu al unui
produs este de 1200 lei, din care 20% reprezintă costuri fixe. Cu cât ar trebui să
crească producţia astfel încât pe termen scurt costul fix mediu să scadă cu 50% ?
23. Se cunosc următoarele date:
Producţia (Q) CTM

0 200
2 280
3 450
4 600
Să se determine costurile variabile medii corespunzătoare unei producţii
de 4 bucăţi.
24. Un bun se vinde pe piaţă la un preţ unitar de 50 lei. Veniturile totale
încasate de o firmă în decursul unei luni se ridică la 75.000 lei, profitul unitar
obţinut fiind de 10 lei/bucată. Să se determine:
a) cantitatea de bunuri vândute pe piaţă;
b) costul total mediu şi costul total global al bunului.
25. Tabelul următor descrie evoluţia costurilor unei firme pe termen
scurt. Completaţi căsuţele libere. Ce vă indică faptul că avem de-a face cu o
evoluţie a costurilor pe termen scurt ?
Producţia Cost Cost Cost Cost Cost Cost

(Q) total fix variabil marginal total variabil
global global global mediu mediu
0 30 0
1 10
2 18
3 22
4 56
5 64 6
6 76
7 15
8 15
232
1. Se cunosc următoarele date privind evoluţia producţiei ( Q ) şi a

costului total ( CT ) în cazul unei entităţi:
Q (buc.) 0 6 9 11 15 19 24 26 30
CT (u.m.) 1.000 2.600 3.300 3.750 4.160 4.550 5.220 5.600 6.400
Să se determine:
a) mărimea costului fix total;
b) costul variabil total;
c) costul variabil mediu;
d) costul total mediu;
e) costul fix mediu;
f) costul marginal.
2. Pe baza următoarelor date din cadrul activităţii unei firme:

 Capitalul tehnic utilizat = 250.000 lei, din care 120.000 lei
reprezintă capitalul fix;
 Cheltuielile salariale = 86.000 lei;
 Cheltuielile totale = 240.000 lei.
Să se determine cheltuielile cu amortizarea capitalului fix.
3. Pornind de la următoarele date:

 Producţia totală a unei firme = 2.500 buc.
 Preţul unitar de vânzare = 10 lei;
 Costurile fixe au o pondere de 40% în costul total;
 Costul total are o pondere de 80% în venitul total.
Să se determine costurile variabile.
4. O anume societate comercială obţine într-o lună o producţie de

26.000 buc., cheltuielile totale fiind de 138.000 lei. În luna următoare producţia
creşte cu 16% iar cheltuielile sporesc cu 10%. Să se determine:
a) Costul total mediu pe cele 2 luni;
b) Costul marginal.
233
Rezolvări:
1.
a) C ft = 1000 u.m. ;
b) Cvt = CT - C ft ;
Cvt
c) Cvu  ;
Q
CT
a) CTm  ;
Q
C ft
b) C fm  ;
Q
CT
c) Cmg  ;
Q
Adică:
Q (buc.) 0 6 9 11 15 19 24 26 30
CT (u.m.) 1.000 2.600 3.300 3.750 4.160 4.550 5.220 5.600 6.400
C ft (u.m.) 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000
Cvt (u.m.) 0 1.600 2.300 2.750 3.160 3.550 4.220 4.600 5.400
Cvu (u.m.) 0 266,66 255,55 250,0 210,66 186,84 175,83 176,92 180,0
CTm (u.m.) 0 433,33 366,66 340,9 277,33 239,47 217,5 215,38 312,33
C fm (u.m.) 0 166,66 111,11 90,90 66,66 52,63 41,66 38,46 33,33
C mg (u.m.) - 266,66 233,33 225,0 102,5 97,5 134 190,0 200,0
2.
K t utilizat = K f  K c  120.000  130.000  250.000 lei.
CT  C  S
C  Am  K o utilizat.
CT   Am  K c   S .
240.000  Am  130.000  86.000
Am  240.000  130.000  86.000   24.000 lei.
234
3.
Vt  Q  Pu  2.500 10  25.000 lei.
80 80
CT   Vt   25.000  20.000 lei.
100 100
40 40
Cf   CT   20.000  8.000 lei.
100 100
CT = C f  Cv
20 10 6  8 10 6  Cv  Cv  12.000 lei.
4.
16
Q2  Q1  Q1  30.160 buc.
100
10
CT 2  CT 1  CT 1  151.800 lei.
100
C 138.000
a) CTm1  T 1   5,3078 lei/buc.
Q1 26.000
C 151.800
CTm 2  T 2   5,0332 lei/buc.
Q2 30.160
CT 151.800  138.000 13.800
b) C mg     3,3173 lei/buc.
Q 30.160  26.000 4.160
235
236
CAPITOLUL VI
PERFORMANŢE ECONOMICE
(EFICIENŢA, PRODUCTIVITATEA ŞI RENTABILITATEA)
6.1. Eficienţa. Eficienţa economică

6.1.1. Eficienţa economică: concept, forme şi criterii
Evoluţia societăţii este condiţionată de raţionalitatea şi eficienţa tuturor

componentelor sale (activităţilor sociale); raţionalitatea fiind dată de utilitatea
rezultatelor, iar eficienţa de efectele obţinute ca urmare a consumului de
resurse economice.
În toate timpurile, oamenii s-au preocupat de modalităţile prin care pot
obţine rezultate cât mai mari (multe, diversificate), cu un efort cât mai mic,
preocupare care sporeşte odată cu accentuarea restrictivităţii resurselor
economice.
Legat de eficienţa economică, primele referiri sub aspect conceptual le găsim în
gândirea clasică (W. Petty, A. Smith), pentru ca abordarea concretă, sistematică, să aibă loc în
secolul XX, când teoria economică se confrunta cu o serie de probleme practice, restrictive,
pentru rezolvarea lor fiind implicate din plin metodele (modelele) matematice şi informatica.
Eficienţa reprezintă un atribut al activităţii umane, prin prisma ei
hotărându-se oportunitatea şi valabilitatea activităţii agenţilor economici în
calitatea lor de producători şi consumatori, scopul fiecăruia fiind realizarea
obiectivului propus, cu minimum de cheltuieli.
Eficienţa, în general, cea economică în special, reprezintă categorii economice
complexe, lucru ce rezultă şi din interpretările multiple ale lor, respectiv: a) însuşirea unei
activităţi, acţiuni sau resurse de a asigura efecte economice pozitive pe unitatea de rezultat
obţinut; b) includerea în cadrul rezultatelor şi a efectelor „conexe”, care depăşesc sfera de
activitate a unităţii respective; c) a nu privi eficienţa în sine, ci prin corelarea la alte activităţi
sau acţiuni alternative, ca un raport normativ ce exprimă nevoile economice în ansamblu; d) ca
o formă complexă sub aspectul efectelor şi resurselor totale, echivalente ca normă şi timp.
Eficienţa, în sensul cel mai general, pune în corelaţie directă efectele
(rezultatele) unei acţiuni, activităţi, cu eforturile (cheltuielile) ocazionate la un
moment dat. Astfel, prin prisma celor doi poli ai săi (efecte şi eforturi),
eficienţa poate fi interpretată în dublu sens: a) ca randament al folosirii
factorilor de producţie (efectele obţinute pe unitatea de efort); b) ca necesarul
de factori de producţie (pentru obţinerea unei unităţi de efect).
Abordarea sistemică a eficienţei permite sublinierea faptului că eficienţa
economică, ca şi componentă (subsistem) al eficienţei în general, pune în
evidenţă prioritar (exclusivist), efectele şi eforturile de natură economică.
237
Aici se impune a se face o delimitare între eficienţa economică a
activităţii şi eficienţa activităţii economice. Dacă în primul caz se urmăreşte
aspectul economic al oricărei activităţi sociale (în unele cazuri dificil de
măsurat datorită diversităţii efectelor), în cel de-al doilea se surprinde eficienţa
doar în activităţile economice.83
Ca şi categorie economică generală, eficienţa îmbracă mai multe forme
care rezultă din aspectele analizei ei, respectiv: a) sub aspectul diviziunii
muncii pot fi delimitate ca forme: eficienţa activităţilor din industrie,
agricultură, construcţii, transporturi, etc.; b) în raport cu natura activităţii:
eficienţa activităţilor economice, a activităţilor sociale, a protecţiei mediului,
etc.; c) funcţie de componentele reproducţiei: eficienţa cercetării ştiinţifice a
alocării resurselor, a producţiei, a repartiţiei (distribuţiei), a schimbului
(circulaţiei), a consumului; d) sub aspectul sectoarelor economice: eficienţa
sectorului primar, a sectorului secundar, a sectorului terţiar, a sectorului
quaternar; e) funcţie de nivelul desfăşurării activităţilor se cunosc: eficienţa la
nivel microeconomic, mezoeconomic, macroeconomic, mondoeconomic; f) la
nivelul agentului economic, în raport cu factorii de producţie folosiţi: eficienţa
forţei de muncă, a capitalului, a investiţiilor, a resurselor informaţionale şi
manageriale, a progresului tehnic şi tehnologic, etc.
În strânsă legătură cu formele eficienţei economice, în vederea aprecierii
şi delimitării lor, se impune folosirea unui ansamblu de criterii, respectiv: a)
un prim criteriu se referă la măsura în care rezultatele obţinute se încadrează
(cantitativ, calitativ şi structural) în nevoia socială; b) al doilea criteriu priveşte
modul de încadrare a consumului efectiv de resurse în cel programat; c) al
treilea criteriu se referă la mărimea câştigului (profitului) obţinut; d) al
patrulea criteriu îl constituie protecţia mediului şi asigurarea echilibrului
ecologic dinamic; e) criteriul factorului timp vizează evoluţia dinamică a
nevoilor, resurselor şi a legăturilor dintre ele.
6.1.2. Măsurarea eficienţei economice
Determinarea eficienţei economice se realizează pe baza celor doi poli ai

săi: efectele (rezultatele) şi eforturile (cheltuielile). În vederea măsurării cât
mai corecte a ei se impun o serie de sublinieri privitoare la: luarea în
considerare a tuturor rezultatelor obţinute indiferent de natura lor (economică,
socială, ecologică, ş.a.) şi convertirea lor pe cât posibil în efecte economice
cuantificabile; luarea în considerare a efortului integral (resurse avansate,
ocupate, consumate); delimitarea în spaţiu şi timp a efectelor, eforturilor.
Determinarea eficienţei economice pornind de la cei doi termeni ai săi se
poate realiza:
a) în mod absolut ca diferenţă între efecte (Ef) şi eforturi (Efr), respectiv
83
Alexandru, Cioarna, Economie, vol. II, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pag. 17-18.
238
E = Ef – Efr
b) în mod relativ, pe baza raportului dintre acestea, adică:
Ef Efr
E ; E
Efr Ef
Complexitatea eficienţei economice, dată de cea a realităţii economice,
impune ca la determinarea cât mai corectă a ei să folosim un sistem de
indicatori adecvaţi, atât la nivel microeconomic, cât şi la cel macroeconomic.
La nivelul agentului economic ca indicatori mai frecvent folosiţi
subliniem: ● productivitatea individuală (marginală) a muncii; ● costul de
producţie la 1000 u.m. rezultat; ● rezultatul la 1000 u.m. costuri de producţie;
● valoarea rezultatului obţinut la tona de resurse folosite; ● rentabilitatea ş.a.
La nivel macroeconomic se pot folosi: ● nivelul indicatorilor
macroeconomici (venit naţional, produs intern, produs naţional ş.a) la 1000
u.m. investiţii (capital productiv); ● sensul acestui indicator; sporul VN, PI,
PN obţinut la 1000 u.m. investiţii suplimentare; ● productivitatea socială a
muncii, ş.a.
Folosirea sistemului de indicatori, în concordanţă cu situaţiile concrete,
trebuie să ofere cunoaşterea cât mai exactă a situaţiei şi, în acelaşi timp,
posibilitatea implicării rapide a factorilor de decizie în asigurarea unei eficienţe
cât mai ridicate.
În acest sens, analiza eficienţei economice trebuie să pornească atât
dinspre eforturi (consum de resurse) spre efecte, cât şi invers, de la rezultate
(aşteptate, obţinute) spre cheltuieli. Aceste două aspecte pot fi puse în evidenţă
prin prisma eficienţei resurselor economice (factorilor de producţie), şi cea a
producţiei (rezultatelor obţinute).
6.1.2.1. Eficienţa resurselor economice

Caracterul tot mai limitat al resurselor economice impune abordarea
eficienţei folosirii acestora atât în general, cât şi pe categorii de resurse
(naturale, de forţă de muncă, a capitalului, a ştiinţei şi informaţiei, manageriale
ş.a.).
A. Eficienţa resurselor naturale se impune a fi analizată nu doar prin
prisma rezultatelor obţinute (mai mari, de calitate mai bună), ci şi sub aspectele
privitoare la modul de gospodărire şi protejare a lor (mai ales al celor
neregenerabile sau greu regenerabile), asigurarea echilibrului ecologic,
sănătatea oamenilor, etc.84
La determinarea eficienţei acestei categorii de resurse se folosesc o serie de indicatori
specifici: material – intensivitatea; metal – intensivitatea; energo – intensivitatea; randamentele
agricole.
84
Alexandru, Cioarna, op. cit., pag. 19.
239
a) material – intensivitatea evidenţiază resursele materiale consumate în vederea
obţinerii unui anumit efect (producţie, venit, venit naţional, produs intern, produs naţional);
b) metal – intensivitatea reflectă consumul de metal (componentă a resurselor
materiale) ocazionat de obţinerea unui anume rezultat (la nivel micro şi/sau macroeconomic);
c) energo – intensivitatea pune în evidenţă modul de folosire a resurselor energetice
utilizate (folosite) pentru a obţine un anume efect;
d) randamentele agricole măsoară modul de folosire a resursei pământ. Aici se pot
folosi ca indicatori specifici: ● producţia la hectar; ● producţia per animal; ● producţia
raportată la populaţia ocupată în agricultură; ● populaţia ocupată în agricultură în raport cu
populaţia totală ocupată; ● numărul de locuitori ce revin la un lucrător din agricultură; ş.a.
Folosirea acestor indicatori ne oferă posibilitatea efectuării unor analize şi
comparaţii în spaţiu şi timp, a desprinderii unor importante concluzii privind folosirea
resurselor naturale, per total şi categorii, atât în aceeaşi ţară de la o perioadă la alta, cât şi
raportat la alte ţări (static şi dinamic).
B. Eficienţa forţei de muncă
Eficienţa celui mai important factor de producţie, forţa de muncă, este
pusă în evidenţă de nivelul şi dinamica productivităţii muncii, care constituie
obiectul analizei problemei a doua din acest capitol.
C. Eficienţa folosirii capitalului
Delimitarea capitalului tehnic în fix şi circulant impune analiza
eficienţei acestuia prin prisma acestor două componente.
Eficienţa capitalului fix, atât prin căi şi modalităţi extensive, cât şi
intensive, trebuie să evidenţieze atât rezultatul obţinut de pe urma folosirii
capitalului, cât şi capitalul fix consumat pentru obţinerea unui anumit
rezultat.
Eficienţa capitalului circulant, în mare parte se identifică cu cea a
folosirii resurselor naturale şi la rându-i trebuie să pună în evidenţă, în raport
cu condiţiile concrete şi scopurile urmărite, fie rezultatul obţinut de pe urma
folosirii capitalului circulant, fie consumul acestuia pentru a obţine un anume
rezultat (producţie).
D. Eficienţa ştiinţei şi informaţiei, se poate evidenţia sub aspectele
influenţei acestora asupra calităţii şi eficienţei celorlalţi factori de producţie,
în care ele se materializează prin aplicare în practică, respectiv calitatea şi
eficienţa resurselor naturale a forţei de muncă, a capitalului, a factorului
managerial. În mod direct, concret, eficienţa resurselor ştiinţifice şi
informaţionale se manifestă prin maniera în care ele, aplicate în practică îi
potenţează sub aspectele calităţii şi eficienţei pe toţi ceilalţi factori.85
E. Eficienţa factorului managerial se concretizează în mod direct
prin modalitatea în care întreprinzătorul asigură combinarea ansamblului
factorilor de producţie implicaţi într-o activitate, în raport cu specificul
acesteia.
85
240
În acest sens o importanţă deosebită în eficienţa activităţii manageriale o
prezintă determinarea izocoantei, adică alegerea, din mulţimea variantelor posibile
de combinare a factorilor de producţie implicaţi a celei optime.
6.1.2.2. Eficienţa producţiei
Determinarea eficienţei producţiei se realizează atât pe baza unor funcţii

de producţie, cât şi prin folosirea unor indicatori specifici.
Funcţiile de producţie folosite trebuie să pună în evidenţă rezultatul (Y)
în raport cu factorii ce contribuie la obţinerea sa (Xi). Astfel, luând în
considerare doar factorii de producţie clasici (natura, reprezentată prin capitalul
circulant – Kc; munca – L şi capitalul fix – Kf), funcţia folosită este de forma:
Y = E(Kc, L; Kf)
de unde:
Y
E
Kc  L  Kf
Această funcţie este destul de simplă, ea punând în evidenţă doar contribuţia celor trei
factori de producţie clasici, neluându-se în considerare faptul că maximizarea eficienţei
producţiei implică şi posibilitatea substituirii factorilor de producţie implicaţi.
Luarea în considerare şi a influenţei ştiinţei şi informaţiei, mai ales prin prisma
progresului tehnic şi tehnologic, se poate face folosind funcţiile de producţie de tipul Cobb
Douglas:
Y = b . Lα . Kβ sau Y = ekt. Lα . Kβ
Unde:
b = coeficient de proporţionalitate a funcţiei;
ekt = factorul ce ţine cont de influenţa progresului tehnic şi tehnologic;
α şi β = coeficienţi de elasticitate a forţei de muncă (L), respectiv ai capitalului (K).
La determinarea eficienţei producţiei se foloseşte mai frecvent, un sistem
de indicatori specifici, care include:
a) Consumul specific de factori de producţie (Csfp), care pune în
legătură consumul cumulat al factorilor de producţie (Cfp) cu rezultatul (Y)
sub forma:
Csfp = Cfp/Y
Consumul specific al factorilor de producţie stă la baza deciziei
întreprinzătorului care trebuie să ia în considerare atât evoluţia preţului
factorilor de producţie, cât şi a cererii faţă de producţia sa.
b) Coeficientul capitalului (Ck), care evidenţiază capitalul necesar (K)
în condiţii date ale producţiei pentru obţinerea unei unităţi de venit (Y),
respectiv:
Ck = K/Y
Acest indicator poate fi detaliat pe cele două componente ale capitalului (fix şi
circulant), sub forma coeficientului capitalului fix (Ckf = Kf/Y) şi coeficientului capitalului
circulant (Ckc = Kc/Y).
241
c) Coeficientul marginal al capitalului (Cmk) este raportul dintre
capitalul suplimentar (∆K) şi sporul de venit obţinut (∆Y), adică:
Cmk = ∆K /∆Y
La rândul său, acest indicator poate fi abordat prin prisma celor două componente ale
capitalului (coeficientul marginal al capitalului fix şi coeficientul marginal al capitalului
circulant).
d) Cheltuielile totale de producţie la 1000 unităţi monetare rezultate
(Cpt/1000), sub forma:
n
Cpt / 1000   qi  cpi /  qi  pi
i 1
unde:
q = volumul producţiei obţinute;
cp = costul unitar;
p = preţul de vânzare unitar;
i = numărul de produse.
e) Cheltuielile materiale la 1000 de unităţi monetare rezultate obţinute

(Cm/1000):
n n
Cm / 1000   qi  cmi /  qi  pi
i 1 i 1
Unde:
cm = cheltuielile materiale unitare.
f) Randamentul factorilor de producţie (Rfp), ca raport dintre venitul

obţinut (Y) şi consumul de factori de producţie (Cfp) respectiv:
Rfp = Y /Cfp
Acest indicator reprezintă de fapt inversul indicatorului consum specific de factori de

producţie (Csfp).
g) Eficienţa capacităţii de producţie (ECP), ca raport între rezultatul

obţinut (Y) şi capacitatea de producţie a agentului economic, (CP) adică:
ECP = Y/CP
h) Alţi indicatori: eficienţa capitalului (fix, circulant, total); eficienţa

forţei de muncă (productivitatea muncii) ş.a.
6.1.2.3. Trăsături ale eficienţei economice
Eficienţa economică, ca formă de bază a eficienţei în general (sistemului
eficienţei), poate fi caracterizată printr-o serie de trăsături precum86:
86
Alexandru, Cioarna, Economie (Micro şi Macro-economie), Editura Servo-Sat, Arad, 2000, pag. 200.
242
a) caracterul său de dublă relativitate, rezultat din faptul că, pe de o
parte ea se obţine din compararea efectelor cu eforturile, iar, pe de altă parte,
din compararea mai multor variante (posibile) ale eficienţei;
b) caracterul său de sistem, în sensul că eficienţa economică globală (la
nivelul sistemului) este rezultanta eficienţei economice din cadrul subsistemelor.
Această trăsătură poate fi verificată concret prin analiza eficienţei economice a unui
agent economic (întreprindere - S) şi în raport cu eficienţa economică la nivelul subsistemelor
activităţii sale (ateliere, secţii, sectoare, etc. – A, B, C).
I a A b
b
B c
c
C d E
La o primă vedere s-ar crede că eficienţa sistemului (Es) este dată de

diferenţa sau raportul dintre ieşiri (E) şi intrări (I). Dar, o analiză a
transformărilor ce au loc în cadrul sistemului de ansamblu şi a subsistemelor
sale (A, B, C) arată că eficienţa de ansamblu (Es) este dată de eficienţa
activităţilor din cadrul subsistemelor (EA, EB, EC), adică:
EA = b/a; EB = c/b; EC = d/c

sau ES = F(EA,EB,EC).
c) caracterul dinamic al eficienţei economice, dat de însăşi modificările

ce au loc în spaţiu şi timp în cadrul efectelor şi eforturilor, sub influenţa
condiţiilor şi factorilor concreţi.
Sub acest aspect se poate vorbi de creşterea eficienţei economice (∆E)
ca obiectiv important al activităţii tuturor agenţilor economici.
Creşterea eficienţei economice semnifică o serie de situaţii precum:
● obţinerea aceloraşi efecte cu eforturi mai mici; ● obţinerea unor efecte mai
mari cu aceleaşi eforturi; ● obţinerea de efecte mai mari cu eforturi mai mici;
● aceleaşi efecte cantitativ, dar de calitate superioară, cu aceleaşi eforturi sau
mai mici.
243
Determinarea creşterii eficienţei economice se poate face în mod absolut
şi relativ.
a) În mod absolut, ca diferenţă între eficienţa economică în perioada
actuală (E1) faţă de cea de bază (E0):
∆E = E1- E0
b) În mod relativ ca raport între eficienţa economică corespunzătoare

celor două episoade:
∆E = IE = E1 / E0
c) Pe baza evoluţiei efectelor şi eforturilor, a diferenţei sau raportului

dintre rezultatele actuale Ef1 faţă de cele precedente (Ef0) sau a eforturilor
curente (Efr1) faţă de cele anterioare (Ef0)87:
∆E = Ef1- Ef0 sau ∆E = Ef1 / Ef0

∆E = Efr1- Efr0 sau ∆E = Efr1 / Efr0
Creşterea eficienţei economice are loc prin acţiuni conştiente, concrete,

asupra efectelor şi eforturilor, acţiuni care să aibă ca rezultat maximizarea
unora şi minimizarea altora.
În acest sens, dintre multiplele direcţii, căi şi modalităţi de acţiune
aflate la îndemâna agentului economic subliniem: ● folosirea (extensivă şi
intensivă) a capacităţii de producţie; ● perfecţionarea aprovizionării;
● valorificarea superioară a resurselor materiale şi energetice; ● creşterea
productivităţii muncii; ● reducerea cheltuielilor şi costului de producţie;
● perfecţionarea structurii producţiei; ● ridicarea nivelului tehnic şi calitativ al
producţiei; ● creşterea eficienţei investiţiilor.
6. 2. Productivitatea muncii
6.2.1. Conceptul şi formele productivităţii muncii
Analiza productivităţii muncii trebuie realizată în strânsă legătură cu eficienţa

economică, fără însă a le confunda. Productivitatea muncii reprezintă atât un
indicator, cât şi o cale de creştere a eficienţei economice, reflectând eficienţa folosirii
celui mai important factor de producţie – forţa de muncă, şi nu a tuturor factorilor,
cum o realizează categoria de eficienţă economică.
În contextul de mai sus productivitatea muncii oglindeşte rodnicia, eficienţa
forţei de muncă.
87
Alexandru, Cioarna, op, cit., pag. 201.
244
În strânsă legătură cu productivitatea muncii se folosesc şi noţiunile de
productivitate şi forţă productivă a muncii.
Dacă productivitatea în general reflectă modalitatea folosirii tuturor factorilor de
producţie, antrenaţi şi folosiţi, identificându-se în acest sens cu eficienţa economică, atunci
forţa productivă a muncii arată capacitatea forţei de muncă de a crea un anumit număr de
utilităţi, într-un anume interval de timp.
Analiza concretă a productivităţii muncii poate fi efectuată prin prisma
formelor ei de manifestare, respectiv88: ● productivitatea individuală a
muncii; ● productivitatea socială a muncii; ● productivitatea marginală a
muncii.
Productivitatea individuală a muncii (Wi) oglindeşte eficienţa folosirii
forţei de muncă în condiţii concrete specifice de înzestrarea tehnică,
organizare, calificare şi intensitate a muncii. Se determină pe baza relaţiilor:
Wi = Q/T sau Wi = q / t
unde:
Q = producţia (rezultatul) obţinută;
T = timpul total de muncă consumat (om-ore, om-zile, număr de
lucrători, număr de muncitori);
t = timpul de muncă unitar;
q = unitatea de produs obţinut.
Productivitatea socială a muncii (Ws), reflectă eficienţa folosirii forţei
de muncă în condiţii sociale medii (înzestrare tehnică, calificare, intensitate,
etc.). Măsurarea sa se face pe baza nivelului indicatorilor macroeconomici
(produs intern: brut şi net; produs naţional: brut şi net; venit naţional ş.a.) la
numărul total de lucrători (sau doar din activităţile productive), respectiv:
PIB PIN PNB PNN VN
Wb  ; Wb  ; Wb  ; Wb  ; Wb  ş.a.
L L L L L
În literatura economică se poate întâlni şi termenul de productivitate a muncii sociale,
situaţie în care avem de a face cu identificarea acesteia cu eficienţa economică.
Productivitatea individuală şi socială a muncii sunt în interdependenţă, în sensul că
productivitatea individuală a muncii stă la baza creşterii productivităţii sociale în condiţiile în
care economia de muncă sau sporul de producţiei la nivelul agenţilor economici se regăsesc la
nivel social (nu se înregistrează risipă de muncă la nivelul unor agenţi economici).
Productivitatea marginală a muncii (Wm) reprezintă sporul producţiei
(∆Q) rezultat din folosirea unei unităţi de muncă adiţionale (∆L), ceilalţi factori
rămânând constanţi, adică:
Wm = ∆Q / ∆L
Nivelul şi evoluţia productivităţii marginale stă la baza deciziei de
antrenare sau nu a unei cantităţi (consum) suplimentare de forţă de muncă.
88
Luiela, Csorba, Microeconomie, Editura Gutenberg, Arad, 2001, pag. 363-365.
245
Analiza evoluţiei corelate a productivităţii medii a muncii W şi a productivităţii marginale
Wm ne oferă posibilitatea sublinierii unor concluzii referitoare la creşterea productivităţii
muncii pe baza consumului de muncă antrenat aşa cum poate fi observat din graficul următor:
W1
W2
W3
W4 W
Wm
L1 L2 L3 L4
Se observă că prin creşterea consumului de forţă de muncă (Li) are loc creşterea
productivităţii medii şi marginale până la anumite limite (maxime), după care creşterea în
continuare a consumului de muncă este de prisos (nu mai creşte productivitatea muncii,
dimpotrivă scade).
Curba productivităţii marginale intersectează curba productivităţii medii în punctul de
maxim al acesteia, până la acest punct aceasta crescând, după care scade, lucru ce atrage
atenţia asupra oportunităţii sporirii consumului de forţă de muncă.
Curba productivităţii marginale este deasupra curbei productivităţii medii atunci când
aceasta din urmă este crescătoare.
Folosirea forţei de muncă în vederea punerii în evidenţă a productivităţii
ei, trebuie corelată cu ceilalţi factori de producţie. În acest sens, pe baza
analizei interdependente a productivităţii muncii şi a capitalului, economistul
român Mihail Manoilescu a pus în evidenţă coeficientul de calitate
(eficienţă a unei activităţi)89, pornind de la determinarea pe baza producţiei
nete (Qn), a productivităţii celor doi factori luaţi în analiză (L şi Q),
respectiv:
WL = Qn/L, WK = Qn/L
89
Alexandru, Cioarna, Economie, vol. II, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pag. 31-32.
246
Pe baza mediei geometrice a celor două mărimi a determinat coeficientul
de eficienţă a activităţii sub forma:
Qn
Ke  Qn / L  Qn / K 
LK
Autorul foloseşte acest coeficient în desemnarea activităţilor ce produc o valoare nouă

cu un anumit consum de forţă de muncă şi capital, evaluând astfel productivitatea activităţilor
(ramurilor) în raport cu consumul celor doi factori, lucru ce foloseşte la stabilirea priorităţii
economice a activităţilor, domeniilor şi ramurilor economice.
6.2.2. Creşterea productivităţii muncii
La fel ca eficienţa economică, şi productivitatea muncii reprezintă o

categorie economică statică, reflectând modul de folosire a resurselor
economice, respectiv a forţei de muncă, la un moment dat. Ori, la toate nivelele
se urmăreşte creşterea gradului de folosire a acestora, în cazul nostru,
creşterea productivităţii muncii, care are ca efecte: ● obţinerea aceluiaşi
volum de producţie cu un consum de muncă mai redus; ● acelaşi consum de
muncă înmagazinat într-un volum mai mare de rezultate; ● un volum mai mare
de bunuri economice obţinut cu un consum de muncă mai redus; ● cu un
consum de muncă mai mic să se obţină un volum mai mare de bunuri
economice de calitate superioară.
Determinarea creşterii productivităţii muncii (∆W) se poate realiza:
a) în mod absolut, ca diferenţă între nivelul productivităţii muncii
actuale (W1) faţă de cea precedentă (W0), respectiv:
∆W= W1- W0
b) în mod relativ, ca raport între cele două nivele ale productivităţii
muncii (W1/W0) sau pe baza indicelui productivităţii muncii sub forma:
W
IW  1  100
W0
c) pe baza calităţii rezultatelor, reflectate de coeficientul de calitate (Kc), adică:
∆W= Q . Kc / T
Economisirea muncii sociale, în condiţiile creşterii şi diversificării nevoilor, a
accentuării caracterului limitat al resurselor economice, constituie cerinţa unor legi economice
specifice, precum legea generală a economiei de timp şi legea creşterii productivităţii.
Legea economiei de timp exprimă legăturile obiective dintre timpul total de care
dispune societatea (munca socială) şi modul său de repartizare şi folosire în cadrul tuturor
activităţilor sociale. Ea cere o astfel de distribuire şi folosire a acestuia care să permită
(cantitativ, calitativ şi structural) satisfacerea a cât mai multor nevoi sociale.
Legea creşterii productivităţii muncii, ca şi componentă a celei dintâi, reflectă
legăturile dintre nivelul dezvoltării economice şi eficienţa folosirii forţei de muncă.
Creşterea productivităţii muncii afectează atât mărimea, cât şi structura
valorii bunului economic, în sensul că, de obicei, datorită reducerii consumului
247
de muncă înmagazinat scade valoarea unitară a bunului, dar per ansamblu ea
conduce la creşterea valorii totale a rezultatelor obţinute.
Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de o mulţime
de condiţii şi factori obiectivi şi subiectivi, cu acţiune directă şi indirectă,
interni şi externi, economici şi neeconomici ş.a.
Din rândul acestora se impune sublinierea: a) factorilor naturali
(condiţiile de climă, fertilitate, adâncimea şi conţinutul zăcământului);
b) factorilor economici (managementul, calitatea forţei de muncă, investiţiile,
cointeresarea, etc.); c) factorilor tehnici (tehnica, tehnologia); d) factorilor
sociali (condiţiile de viaţă, muncă, conştiinţa, justiţia, etica şi echitatea, etc.);
e) factorilor psihologici (climatul de muncă, motivaţia, viaţa din familie,
societate, ş.a.); f) factorilor externi (integrarea economiei naţionale în
economia mondială).
Aceste condiţii şi factori se manifestă într-un anume cadru spaţial şi
temporal, ei punându-şi amprenta asupra direcţiilor, căilor şi modalităţilor de
creştere a productivităţii muncii, cele mai reprezentative fiind: progresul
tehnic şi tehnologic, creşterea nivelului de pregătire şi instruire a forţei de
muncă, perfecţionarea managementului, cointeresarea lucrătorilor, cunoaşterea
şi influenţarea factorilor naturali.
Progresul tehnic şi tehnologic influenţează nivelul şi dinamica
productivităţii atât sub aspectul factorilor de producţie folosiţi (calitatea şi
eficienţa acestora), cât şi a rezultatelor obţinute (volumul şi calitatea lor).
Progresul tehnic şi tehnologic influenţează productivitatea muncii sub aspectele:
înzestrării muncii; reducerii duratei ciclului de producţie; valorificării superioare a factorilor de
producţie folosiţi; creşterii calităţii producţiei.
Costul progresului tehnic şi tehnologic necesită ca raportul dintre creşterea
productivităţii muncii şi ritmul progresului tehnic şi tehnologic să fie în favoarea productivităţii
muncii.
Nivelul de pregătire a forţei de muncă are în vedere atât rolul, funcţiile
forţei de muncă în orice activitate, cât şi nivelul şi ritmul progresului tehnic şi
tehnologic cu care trebuie să se coreleze permanent.
Pregătirea forţei de muncă îşi pune amprenta asupra capacităţii înalte de prelucrare a
resurselor, folosirea raţională a timpului de muncă, cantităţii şi mai cu seamă calităţii
rezultatelor.
Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate nu numai de calificarea
cadrelor existente în economie, ci şi de raţionalitatea repartizării acestora pe activităţi, ramuri,
domenii, teritorii ş.a.
Influenţa pregătirii forţei de muncă se manifestă cumulat, propagat, pe termen lung şi în
ansamblul societăţii. Astfel, aceasta asigură o folosire tot mai eficientă a tuturor celorlalţi
factori, multiplicându-i şi mărindu-le adaptabilitatea la modificările survenite în cadrul
economiei.
O serie de studii arată că în perioada postbelică, calificării forţei de muncă
(învăţământului) i se datorează 20-30% din sporul producţiei naţionale, în condiţiile în care
cheltuielile implicate (investiţia umană) se recuperează relativ repede (3-10 ani).
248
Perfecţionarea managementului activităţilor are ca efecte folosirea
mai bună a timpului de muncă şi capacităţilor de producţie; acestea regăsindu-
se în scurtarea circuitului economic.
Cointeresarea materială a lucrătorilor influenţează productivitatea
muncii alături de ceilalţi factori, prin modul de corelare a stimulării cu
răspunderea materială în raport cu rezultatele obţinute. În acest sens, un rol
deosebit îl reprezintă sistemul de salarizare, adaptarea sa permanentă la
condiţiile concrete de spaţiu şi timp.
Cunoaşterea şi influenţarea condiţiilor şi factorilor naturali, mai cu
seamă în unele activităţi şi domenii unde influenţa lor este mare (agricultură,
construcţii, extracţie, etc.), îşi pune amprenta asupra creşterii productivităţii
muncii, în sensul că pot fi create tehnicile şi tehnologiile care să contracareze
efectele neprielnice ale acestora, şi, astfel, folosirea mai bună a timpului de
lucru pe tot parcursul anului calendaristic, punerea în valoare a unor resurse
neexploatate sau greu de extras, etc.
În acţiunile necesare şi concrete de creştere a productivităţii muncii
trebuie să se ţină cont de ansamblul condiţiilor şi factorilor ce o influenţează,
de intensitatea influenţei fiecăruia, de legăturile dintre direcţiile, căile şi
modalităţile de creştere, dar şi de necesitatea adaptării lor la condiţiile concrete.
6.3. Rentabilitatea
6.3.1. Conţinutul şi modul de determinare

Orice activitate socială, mai mult economică, trebuie urmărită atât sub aspectul
utilităţii, cât şi a rentabilităţii sale; în acelaşi timp ea trebuind să răspundă prin
rezultatele obţinute nevoii sociale concrete şi să asigure, pe lângă acoperirea
cheltuielilor ocazionate şi obţinerea de câştig.
Ca şi în cazul productivităţii muncii, rentabilitatea se impune a fi abordată în strânsă
legătură cu eficienţa economică, ea reprezentând un indicator şi o cale de creştere a acesteia.
Deosebirea esenţială dintre cele două este legată de sfera de cuprindere, rentabilitatea
urmărindu-se prioritar în activităţile economice, mai ales la nivelele micro şi mezoeconomic.
Rentabilitatea reprezintă o condiţie a existenţei şi evoluţiei activităţilor, o
premisă de bază a dezvoltării; este o consecinţă a folosirii eficiente a
resurselor, a combinării şi substituirii lor şi un factor al dezvoltării viitoare.
Rentabilitatea90 în general, constă în capacitatea agenţilor economici de a-şi
acoperi costurile de producţie din veniturile proprii şi de a obţine un câştig; ea
putând fi abordată: a) în sens restrâns, prin capacitatea firmei de a obţine profit; b)
în sens larg, prin capacitatea sa de a obţine şi alte forme de venit (alte efecte).
Rentabilitatea, ca obiectiv esenţial al oricărui agent economic, oglindă a
utilităţii şi eficienţei activităţii sale, impune ca o primă măsură, determinarea
mărimii ei, lucru realizabil atât sub aspect absolut cât şi relativ.
90
249
Aspectul absolut al rentabilităţii este dat prioritar de masa profitului (pr),
determinabilă atât pe produs cât şi pe total activitate.
La nivel de produs, rentabilitatea (r) este dată de profitul unitar (pru), ca
diferenţă dintre preţul unitar de vânzare (pu) şi costul de producţie unitar (cpu),
respectiv:
r = pru = pu – cpu
La nivelul firmei (ramurii), rentabilitatea (R) este dată de profitul total (Pr) ca
diferenţă între încasările totale (Ît) şi costul de producţie total (Cpt), adică:
R = Pr =Ît – Cpt
În condiţiile luării în considerare a sortimentelor de producţie, determinarea

rentabilităţii se face pe baza relaţiei:
n n
R   qi  pi   qi  cpi
i 1 i 1
unde:
qi = volumul producţiei;
pi = preţul unitar de vânzare;
cpi = costul de producţie unitar.
Aspectul relativ al rentabilităţii este pus în relief pe baza ratei rentabilităţii
(R’), ca rezultat al raportului procentual dintre masa profitului şi resursele avansate
şi/sau consumate. Practic ea, prin însăşi termenii la care se raporteză profitul arată
deosebirile existente de la o unitate economică la alta în ceea ce priveşte: capitalul,
costul de producţie, cifra de afaceri, etc.
Cel mai frecvent, rata rentabilităţii se determină astfel:
a) pe baza raportului dintre masa profitului (Pr) şi total capital (K), relaţie
care reflectă profitul obţinut pe baza resurselor avansate, adică:
Pr
R'   100
K
b) raportând masa profitului la costul de producţie total (Cp), când se pun în
evidenţă doar resursele consumate pentru obţinerea respectivului profit:
Pr
R'   100
Cp
c) raportând masa profitului la total cifră de afaceri obţinută (Ca), care
oglindeşte mai clar şi cuprinzător activitatea agentului economic, respectiv:
Pr
R'   100
Ca
250
O abordare analitică mai complexă a rentabilităţii se poate face luând în considerare metoda
ratelor rentabilităţii91(economice, financiare, comerciale, resurselor consumate, pe baza indicatorilor
bursieri).
a) Rata rentabilităţii economice92 reflectă raportul dintre dintre rezultatul economic şi
mijloacele economice antrenate pentru obţinerea acestuia.
Se exprimă pe baza raportului procentual dintre rezultatul exploatării sau profitul brut şi activele
totale din exploatare93.
b) Rata rentabilităţii financiare94 se determină pe baza raportului dintre rezultatul net al
exerciţiului financiar (profitul net) şi capitalul propriu.
Ea asigură aprecierea eficienţei investiţiilor de capital al acţionarilor şi oportunitatea menţinerii
acestora.
c) Rata rentabilităţii comerciale95 exprimă raportul dintre rezultatul obţinut (profitul aferent
cifrei de afaceri, profitul operaţional, profitul net) şi cifra de afaceri.
d) Rata rentabilităţii resurselor consumate96 oglindeşte raportul dintre rezultatul aferent cifrei
de afaceri (profitul aferent ei) şi costurile totale ale vânzărilor (cheltuielile aferente cifrei de afaceri).
e) În cazul firmelor cotate la bursă o analiză suplimentară se poate face pe baza rentabilităţii
bursiere determinată prin calcularea şi interpretarea corelată a celor mai importanţi indicatori bursieri
precum indicatorii la nivel de acţiune şi ratele de piaţă.
Indicatorii bursieri la nivel de acţiune sunt: ● profitul net pe acţiune (ca raport între profitul net
total şi numărul de acţiuni); ● dividendul pe acţiune; ● capitaluri proprii pe acţiune.
Ratele bursiere sau multipli de piaţă 97 se calculează pe baza preţului bursier şi a indicatorilor
bursieri la nivel de acţiune şi cuprind: ● rata preţ pe acţiune/ profitul net pe acţiune (ca raport între
cursul bursier şi profitul net pe acţiune); ● rata preţ pe valoare contabilă a unei acţiuni98 (ca raport
între preţul curent pe acţiune şi valoarea contabilă a unei acţiuni); ● randamentul dividendelor
(raportul dintre dividendul pe acţiune şi preţul curent pe acţiune); ● rata preţ pe venituri din vânzare pe
acţiune (raportul dintre cursul bursier curent şi veniturile din vânzări pe acţiune); ● lichiditatea acţiunii
(ca raport dintre numărul acţiunilor tranzacţionate într-o perioadă şi numărul total de acţiuni).
6.3.2. Pragul de rentabilitate
În analiza rentabilităţii agentului economic, un moment important îl

reprezintă pragul de rentabilitate („punctul mort”) al activităţii sale, care
reprezintă acel nivel al producţiei pentru care profitul realizat este zero; încasările
totale (It) sunt egale cu costul total (Cpt):
It  Cpt  Pr  0
91
A., Buglea, Analiză financiară. Concepte şi studii de caz, Editura Mirton, Timişoara, 2005, pag. 235.
92
F., Pierre, Valorisation d’entreprise et theorie financiere, Edition d’Organisation, Paris, 2004, pag. 25.
93
Gh.,Vâlceanu, V., Robu, N., Georgescu, Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti,
2004, pag. 278.
94
F., Pierre, op. cit., pag. 32.
95
V., Robu, N., Georgescu, Analiza economico-financiară, Editura ASE, Bucureşti, 2001.
96
F., Weston, T., E., Copeland, Managerial Finance, The Dryden Press, 1992.
97
P., Brezeanu, Diagnostic financiar; Instrumente de analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti,
2003, pag. 163.
98
Gh., Vâlceanu, V., Robu, N., Georgescu, op. cit., pag. 299.
251
În condiţile economiei concurenţiale, situarea agentului economic la
nivelul pragului de rentabilitate poate fi doar întâmplătoare, vremelnică,
accidentală; pe perioadă mai lungă de timp, piaţa eliminându-l.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, în funcţie de
situaţiile concrete, pe baza a două metode: liniară şi neliniară.
Metoda liniară se foloseşte în situaţia în care costurile variabile (Cv) au
o evoluţie direct proporţională cu volumul producţiei (Q), situaţie în care şi
celelalte elemente evoluează liniar. Aceasta poate fi reprezentată grafic astfel:
It
Cp, Î
Ct
Pr
Cvt
Cft
Pd
Q
Qr
Determinarea pragului de rentabilitate se face pornind de la o serie de

relaţii existente între elementele din graficul de mai sus. Astfel:
Pr  0  Ît  Ct  Ît  (Cft  Cvt )  Q  P  Cft  Q  Cvm
Deci:
Cft
Q( P  Cvm )  Cft  Qr 
P  Cvm
Din analiza graficului se desprind o serie de concluzii:

 dacă firma reuşeşte să producă o cantitate mai mare decât Qr, atunci ea va obţine
profit, în sens contrar ea va înregistra pierderi (Pd);
 o creştere a costului variabil mediu are ca efect mărirea pragului de rentabilitate;
 o creştere a costului fix va duce la creşterea costului total, efectul fiind creşterea
pragului de rentabilitate;
252
 firmele cu costuri fixe mari (cele care utilizează mai mult capital sub aspectul
factorilor de producţie şi costuri variabile scăzute, vor avea un prag de rentabilitate mai ridicat
decât cele cu costuri fixe mici şi costuri variabile mari). În această situaţie, firmele care
utilizează capital mai mare vor atinge pragul de rentabilitate la un volum mai mare al
producţiei, această situaţie reprezentând un dezavantaj pentru ele;
 se consideră că rentabilitatea maximă se obţine când capacitatea de producţie este
folosită integral; nivelul normal al acesteia (al producţiei) se consideră de obicei când se
utilizează circa ¾ din capacitatea de producţie.
Metoda neliniară se foloseşte în situaţiile în care costul variabil are o
evoluţie neproporţională în raport cu producţia, imprimând aceeaşi evoluţie şi
costului total, lucru observabil în reprezentarea grafică următoare:
Ct
It
Pd
Cp, Î
Pr
Pd Cft
Q
Qri Qrs
Pornind de la o primă situaţie, în care preţul de vânzare ar rămâne

constant (neschimbat), pe baza analizei situaţiei din grafic se pot sublinia
următoarele concluzii:
● existenţa mai multor zone de pierderi (Pd), la diverse niveluri ale
producţiei, atunci când costul total depăşeşte încasările (veniturile) totale;
● zona de profit încadrată între cele două praguri de rentabilitate (inferior
şi superior), când veniturile totale depăşesc costul total;
● profitul maxim se obţine la un nivel al producţiei la care venitul
marginal este egal cu costul marginal.
În situaţia în care volumul vânzărilor este dependent de nivelul preţului
de vânzare, situaţia reală de pe piaţă, o importanţă deosebită o are stabilirea
unui nivel al preţului care să asigure folosirea capacităţii de producţie cel puţin
la nivel normal.
253
Un astfel de nivel al preţului are la bază elementele conţinute în relaţia P=Cv (1+m),
unde m reprezintă marja ce dă posibilitatea recuperării costurilor fixe şi obţinerea profitului
normal.
6.3.3. Creşterea rentabilităţii
Creşterea rentabilităţii, ca obiectiv de bază al activităţii oricărui agent

economic, constituie şi criteriul fundamental al deciziilor privind angajarea şi
folosirea resurselor economice, mărirea sau restrângerea volumului activităţii.
Ea reprezintă şi expresia cea mai elocventă a eficienţei factorilor de producţie
disponibili, a căutărilor insistente privind diversificarea şi multiplicarea
acestora.
Nivelul şi dinamica rentabilităţii sunt influenţate de o serie de factori cu
acţiune directă (volumul, structura şi calitatea resurselor şi factorilor de
producţie) şi factori cu acţiune indirectă (învăţământul, cercetarea, informaţia,
factori juridici, politici, ş.a.).
În raport cu aceşti factori pot fi subliniate principalele căi şi
modalităţi de creştere a rentabilităţii, respectiv: a) reducerea costului de
producţie fiind principala cale de creştere a rentabilităţii; toate căile reducerii
lui reprezentând modalităţi de creştere a rentabilităţii; b) creşterea cifrei de
afaceri atât pe baza creşterii volumului producţiei (funcţie de raportul cerere -
ofertă), cât şi a preţului de vânzare (în raport cu cea a calităţii); c) volumul,
structura, calitatea şi eficienţa capitalului; accelerarea vitezei sale de rotaţie
(prin căi şi mijloace specifice) contribuind la creşterea profitului şi implicit a
rentabilităţii.
Sintetizând şi luând în considerare relaţiile privitoare la rata rentabilităţii,
putem sublinia faptul că, creşterea rentabilităţii este determinată în mod
deosebit de: ● maximizarea profitului; ● creşterea cifrei de afaceri; ● reducerea
costului de producţie; ● capitalul şi folosirea lui eficientă (extensivă şi intensivă).

1. Subliniaţi (alegeţi) care din următoarele enunţuri oglindeşte cel mai

corect conţinutul eficienţei economice:
a) a avea o rentabilitate cât mai mare;
b) efecte maxime cu eforturi minime;
c) a produce şi a vinde un volum mare de bunuri economice;
d) a obţine venituri mai mari decât cheltuielile;
e) a avea o productivitate mare.
2. Care dintre afirmaţiile de mai jos exprimă eficienţa economică?

254
a) creşterea volumului producţiei;
b) utilizarea mai bună a capitalului;
c) încasările firmei depăşesc cheltuielile;
d) este forma concretă pe care o îmbracă raţionalitatea.
3. Eficienţa economică este un raport între:

a) eforturi şi cheltuieli;
b) efecte şi rezultate;
c) rezultate şi eforturi;
d) cheltuieli şi venituri;
e) efecte şi eforturi;
f) efecte şi cheltuieli.
4. La nivelul agentului economic, criteriul de bază al eficienţei este:

a) volumul mare a bunurilor economice produse şi vândute;
b) nivelul mare a preţului de vânzare a bunurilor produse;
c) un climat social sănătos;
d) maximizarea profitului;
e) minimizarea cheltuielilor (costului).
5. Creşterea eficienţei economice înseamnă:

a) obţinerea aceloraşi rezultate folosind aceeaşi cantitate de resurse economice;
b) obţinerea unor efecte superioare din aceeaşi cantitate de resurse folosite;
c) obţinerea aceloraşi efecte cu cheltuieli mai mici;
d) rezultate mai mari cu resurse economice mai reduse;
e) o cantitate mai mare de calitate superioară, obţinute cu un consum mai
mic de resurse.
6. Pentru un agent economic, o cauză a scăderii eficienţei activităţii

agentului economic poate fi:
a) reducerea costului total;
b) reducerea costului unitar;
c) creşterea ratei profitului;
d) scăderea cifrei de afaceri în condiţiile scăderii profitului;
e) creşterea productivităţii muncii.
7. Productivitatea este:
a) producţia obţinută de o firmă, într-un timp dat;
b) plusul de producţie faţă de perioada anterioară;
c) rodnicia sau randamentul factorilor de producţie;
d) expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie.
255
8. Productivitatea muncii reflectă:
a) eficienţa întregii activităţi economice;
b) raţionalitatea unei activităţi;
c) eficienţa folosirii tuturor resurselor antrenate şi folosite;
d) eficienţa folosirii forţei de muncă;
e) randamentul factorilor de producţie folosiţi.
9. De ce productivitatea muncii ocupă locul central în cadrul tuturor

metodelor de evaluare a productivităţii?
a) pentru că este mai uşor de calculat;
b) pentru că se întâlneşte în orice activitate economică;
c) pentru că se poate exprima fizic şi valoric;
d) pentru că factorul muncă are rolul determinant în ansamblul factorilor de
producţie.
10. Productivitatea muncii poate fi calculată ca raport între:

a) valoarea producţiei obţinute şi consumul total al factorilor de producţie;
b) valoarea nou creată şi numărul total de salariaţi;
c) valoarea producţiei obţinute şi timpul de muncă consumat;
d) valoarea producţiei obţinute şi numărul total al salariaţilor;
e) numărul total al salariaţilor şi timpul total lucrat.
11. Ca indicator, productivitatea muncii se poate exprima în:

a) unităţi fizice;
b) unităţi valorice;
c) unităţi convenţionale;
d) unităţi fizice şi valorice;
e) nu are unităţi de exprimare.
12. Productivitatea muncii se poate exprima pe baza raportului dintre:

a) producţia obţinută şi capitalul fix folosit;
b) producţie şi numărul de salariaţi;
c) producţie şi numărul de muncitori;
d) numărul de salariaţi şi cheltuielile cu salariile;
e) cheltuielile cu salariile şi numărul de muncitori.
13. Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de:

a) calitatea factorului managerial;
b) gradul de uzură a capitalului fix;
c) fenomenele naturale;
d) condiţiile şi climatul de muncă;
e) gradul de cointeresare a angajaţilor.
256
14. Productivitatea marginală a muncii poate fi determinată cu ajutorul relaţiei:
a) Wm = Q/L;
b) Wm  Q / L ;
c) Wm  Q / L ;
d) Wm  Q / L ;
e) Wm = Q/T.
15. Productivitatea marginală ne arată:

a) randamentul pământului;
b) randamentul capitalului;
c) randamentul folosirii factorului muncă;
d) sporul de rezultate obţinut prin creşterea cu o unitate a unuia sau a fiecărui
factor de producţie.
16. Randamentul capitalului se exprimă prin:

a) productivitatea globală a factorilor de producţie;
b) coeficientul marginal al capitalului;
c) productivitatea medie a capitalului;
d) productivitatea marginală a muncii.
17. Rentabilitatea agenţilor economici se exprimă prin:

a) cifra de afaceri;
b) diferenţa dintre profit şi cost;
c) masa profitului şi rata rentabilităţii;
d) preţul de vânzare;
e) suma profitului şi a costului de producţie.
18. Condiţia de bază a maximizării rentabilităţii este:

a) maximizarea cererii totale;
b) maximizarea încasărilor totale;
c) maximizarea preţului de vânzare;
d) maximizarea profitului;
e) creşterea cheltuielilor totale.
19. Rata profitului arată:

a) gradul de rentabilitate a capitalului utilizat;
b) diferenţa dintre încasări şi cheltuieli;
c) gradul de competitivitate;
d) capacitatea de concurenţă.
257
20. Activitatea unei firme este rentabilă, dacă:
a) firma obţine profit;
b) preţul pieţei este mai mare decât costul total mediu al firmei;
c) nu mai există alte firme pe piaţa acesteia;
d) rata profitului firmei la cifra de afaceri este ridicată.
21. În sens general, profitul reprezintă:

a) o parte din costul de producţie al firmei;
b) veniturile firmei;
c) un rezultat financiar provenit dintr-o activitate lucrativă, care se determină
ca diferenţă între încasări şi cheltuieli;
d) o posibilitate de acoperire a cheltuielilor firmei.
22. Profitul lunar al unei firme rentabile este:

a) întotdeauna pozitiv;
b) negativ;
c) pozitiv sau negativ;
d) zero.
23. Dacă costul unui produs scade cu 50.000 u.m, iar preţul de vânzare
creşte cu 50.000 u.m, profitul va:
a) creşte cu 50.000 u.m;
b) rămâne neschimbat;
c) creşte cu 100.000 u.m.
24. Obţinerea profitului depinde de:

a) existenţa unor agenţi economici dornici să investească într-o activitate
economică;
b) abilitatea agentului economic;
c) existenţa unui climat de afaceri relativ favorabil;
d) niciunul dintre factorii menţionaţi.
25. Gradul de rentabilitate se poate exprima prin:

a) profitul obţinut la 100 u.m costuri;
b) profitul obţinut pe produs;
c) profitul obţinut la 100 u.m capital utilizat.
26. Pragul de rentabilitate arată situaţia în care:

a) profitul este maxim;
b) costul de producţie este minim;
c) încasările totale sunt egale cu costurile totale;
d) încasările totale depăşesc costurile totale;
e) costurile totale depăşesc încasările totale.
258
27. Pragul de rentabilitate nu este caracterizat de relaţia:
a) încasările totale = cheltuielile totale;
b) profitul unitar = costul mediu;
c) rata profitului la capital = 0
d) rata profitului la cifra de afaceri este subunitară;
e) preţul de vânzare unitar = costul de producţie unitar
1. Care din următoarele situaţii ilustrează cel mai corect conţinutul

eficienţei şi eficienţei economice:
a) a obţine o rentabilitate cât mai mare;
b) a obţine venituri mai mari ca şi cheltuielile;
c) a avea o productivitate cât mai ridicată;
d) a satisface un volum mare şi diversificat de nevoi cu resurse tot mai mici;
e) a produce şi a vinde cât mai multe bunuri economice.
2. Pentru o firmă, menţinerea consumului de resurse în condiţiile scăderii

producţiei determină:
a) creşterea rentabilităţii;
b) scăderea eficienţei economice;
c) creşterea productivităţii muncii;
d) folosirea mai bună a capitalului;
e) creşterea competitivităţii.
3. Determinarea productivităţii muncii serveşte la luarea deciziilor privitoare la:

a) creşterea randamentului capitalului;
b) folosirea mai bună a forţei de muncă;
c) angajarea sau reducerea de angajaţi;
d) angajarea de credite;
e) reducerea cheltuielilor cu amortizarea.
4. Nivelul productivităţii muncii pe un angajat reflectă:

a) costul pe unitatea de produs;
b) producţia medie obţinută pe salariat;
c) producţia medie obţinută pe unitatea de cost de producţie;
d) costul mediu pe unitatea de produs;
e) eficienţa întregii activităţi economice.
5. Care din factorii de mai jos contribuie la sporirea eficienţei muncii:

a) stimularea materială a lucrătorilor;
b) progresul tehnic şi tehnologic;
259
c) nivelul de pregătire profesională;
d) politica externă a guvernului;
e) creditul şi condiţiile de creditare.
6. Nivelul şi dinamica rentabilităţii se pot exprima prin:

a) masa profitului;
b) indicele masei profitului;
c) rata rentabilităţii;
d) indicele ratei rentabilităţii;
e) nivelul şi evoluţia cheltuielilor.
7. Pragul de rentabilitate se poate determina pe baza:

a) relaţiei dintre costurile fixe şi costurile variabile;
b) relaţiei dintre costul total şi costurile fixe;
c) relaţiei dintre costul total şi costurile variabile;
d) relaţiei dintre veniturile totale şi costul total;
e) evoluţiei veniturilor.
8. Pragul de rentabilitate arată situaţia în care:

a) veniturile sunt în creştere;
b) cheltuielile sunt în scădere;
c) cheltuielile sunt mai mari ca veniturile;
d) veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale;
e) veniturile totale sunt mai mari ca şi cheltuielile totale.
Răspunsuri:
1) d. 2) b. 3) b;c. 4) b. 5) a;b;c. 6) a;b;c;d. 7) d. 8) d.
1. Într-o firmă lucrează 100 de salariaţi, şi se realizează într-o perioadă

dată, o producţie oarecare de 1000 produse. Folosind acelaşi capital tehnic,
dar angajând încă 20 de salariaţi, se obţine o producţie suplimentară de 80
bucăţi. Să se calculeze:
a) productivitatea medie a muncii;
b) productivitatea marginală.
2. O firmă obţine o producţie de 10.000 bucăţi, utilizând 10 războaie de

ţesut. Mărind numărul războaielor cu încă 10, firma obţine o producţie totală
de 15.000 bucăţi. Să se calculeze:
a) productivitatea medie a capitalului;
b) productivitatea marginală a capitalului.
260
3. Într-o fabrică cu 100 de salariaţi, s-au produs în anul T0 500 de
pălării, iar în T1, cu 125 de salariaţi, s-au produs 750 de pălării. Să se
calculeze:
a) productivitatea medie a muncii în cele două perioade;
b) productivitatea marginală a muncii;
c) nivelul procentual al productivităţii medii în T1 faţă de T0.
4. Cunoscând următoarele date cu privire la activitatea unui agent economic:

 în perioada de bază valoarea producţiei obţinute = 680 mil. u.m.,
folosind 650 lucrători;
 în perioada curentă producţia obţinută a fost cu 12% mai mare, iar
numărul de lucrători s-a redus cu 10%.
Să se determine:
a) productivitatea muncii specifică celor două perioade;
b) creşterea productivităţii muncii în perioada curentă faţă de cea de
bază (calculată în cifre absolute şi relative).
5. În anul t1 faţă de t0, producţia de grâu a unei ferme a sporit de la 200.000 t,

la 218.400 t, în condiţiile în care factorii de producţie pământ şi capital au rămas
neschimbaţi. Cu cât a sporit productivitatea muncii la ferma respectivă, dacă
numărul de zile-om lucrate a crescut de la 1000 la 1050?
6. Într-o firmă în care lucrează 450 muncitori, se obţine într-o zi o producţie de

6000 piese. Aceiaşi muncitori obţin în ziua următoare, 6750 piese.
Să se determine:
a) creşterea productivităţii muncii;
b) numărul de muncitori care ar fi necesari în a doua zi pentru a obţine
producţia respectivă, dacă nu ar fi crescut productivitatea muncii;
c) de câţi muncitori ar fi nevoie în a doua zi pentru a obţine producţia
specifică primei zile, în condiţiile creşterii productivităţii muncii în proporţia
dată.
7. La o societate comercială lucrează 150 de lucrători, obţinând într-o zi
60.000 piese. Păstrând condiţiile tehnice dar angajând încă 20 de salariaţi,
producţia societăţii creşte cu 16%.
Se cere:
a) productivitatea medie a muncii specifică celor două situaţii;
b) productivitatea marginală a muncii.
261
8. Pe baza următoarelor date:
Numărul de lucrători (L) Producţia obţinută

mil. u.m. (Q)
560 24,6
620 28,4
680 33,6
750 39,8
810 46,0
900 58,8
Să se determine:
b) productivitatea marginală a muncii.
9. În t0, productivitatea medie a capitalului a fost de 40.000 u.m. În

perioada t0-t1, producţia totală a crescut cu 20%, iar volumul capitalului tehnic,
de la 1000 la 1100 bucăţi.
Să se determine productivitatea marginală a capitalului.
10. Datele de mai jos se referă la activitatea unei entităţi în cadrul căreia
producţia obţinută se schimbă numai în funcţie de evoluţia numărului de
salariaţi, ceilalţi factori rămânând constanţi.
Completaţi tabelul de mai jos ştiind că, în cazul folosirii celor 140 de
salariaţi, se obţine o producţie fizică medie (pe salariat) de 275 unităţi.
Nr. salariaţi Producţia totală obţinută Productivitatea

marginală a muncii
10 1000 -
20 3500
50 20.000
90 30.000
120 240
140
11. Producţia anuală a unei firme a fost de 200 produse, din vânzarea cărora s-
au încasat 5.000.000 u.m, obţinându-se un profit de 1.000.000 u.m.
Să se calculeze:
a) rata profitului;
b) costul total al producţiei;
c) costul total mediu.
262
12. La sfârşitul unei perioade de timp situaţia unui agent economic se
prezintă astfel:
 cifra de afaceri = 250 mld. u.m.;
 ponderea costului total în cifra de afaceri = 86%;
 cheltuielile salariale = 85 mld. u.m. ;
 capitalul total folosit = 950 mld. u.m.;
 impozitul pe profit = 16%.
Să se determine:
a) masa profitului;
b) profitul net;
c) gradul de rentabilitate a agentului economic (determinat pe baza
datelor existente).
13. Un agent economic utilizează într-un an, următorii factori de producţie:

 capitalul fix în valoare de 20.000.000 u.m, a cărui uzură anuală este de 10%;
 capital circulant în valoare de 300.000.000 u.m;
 salarii plătite în valoare de 500.000.000 u.m
Producţia obţinută o vinde cu 900.000.000 u.m.
Să se calculeze masa profitului şi rata profitului.
14. Se cunosc următoarele date privitoare la activitatea unei firme:

 producţia totală obţinută = 450 mld. u.m.;
 valoarea non creată = 200 mld. u.m.;
 cheltuielile cu salariile = 160 mld. u.m.;
Să se determine:
a) masa profitului;
b) rata rentabilităţii.
15. O societate comercială realizează zilnic o producţie din vânzarea căreia

obţine 500.000 u.m. Această producţie îi asigură maximizarea profitului. Costul
mediu variabil al firmei este de 500 u.m, volumul costurilor fixe este de 150.000
u.m. Când volumul producţiei ajunge la 500 produse zilnic, costul mediu al firmei
este de 800 u.m, costul marginal devenind 2000 u.m.
Să se determine volumul producţiei care maximizează profitul (400 sau
500 de produse)?
16. O firmă oarecare utilizează un capital de 50 milioane u.m., din care

50% reprezintă capitalul fix şi plăteşte salarii de 10 milioane u.m, obţinând o
producţie anuală în valoare de 40 milioane u.m. Dacă durata de funcţionare a
capitalului fix este de 10 ani, să se determine:
a) costul anual de producţie;
b) masa profitului;
263
c) ponderea costurilor materiale în costul total al producţiei;
d) gradul de rentabilitate în cele trei forme.
17. O firmă doreşte să obţină la produsul X un profit total de 160.000

u.m, ştiind că preţul de vânzare este de 200 u.m/bucată. Pentru cantitatea pe
care urmează să o producă, se apreciază că firma va avea un volum anual de
cheltuieli totale fixe de 120.000 u.m, din care 80% va reprezenta amortizarea,
iar costul variabil pe bucată va fi de 60 u.m. Capitalul fix folosit este prevăzut
să se amortizeze în 5 ani. Se cere:
a) cantitatea de produse care urmează să se producă;
b) costurile totale;
c) capitalul fix în funcţiune;
d) rata profitului.
18. Pentru a produce bunuri economice din a căror vânzare se obţin

100.000 u.m, un întreprinzător utilizează şi combină următorii factori de
producţie:
 capital circulant = 60.000 u.m
 capital fix = 100.000 u.m, care se uzează în proporţie de 10%
 salarii plătite = 20.000 u.m
Să se determine rata profitului în funcţie de cost şi de capitalul utilizat.
19. Pentru producerea a 100 de bucăţi din bunul A, un agent economic

face următoarele cheltuieli:
 materii prime şi materiale = 100.000 u.m;
 combustibil şi energie = 100.000 u.m;
 chiria = 5.000 u.m;
 salarii = 95.000 u.m;
 alte cheltuieli materiale = 10.000 u.m.
Agentul economic foloseşte un capital fix de 5.000.000 u.m. Amortizarea
inclusă în costul de producţie al celor 100 de bucăţi este de 10% din preţul
capitalului fix. Rata rentabilităţii pe produs (calculată la costuri) este de 20%.
Se cere:
a) costul total;
b) costul mediu;
c) profitul unitar;
d) profitul total;
e) preţul de vânzare unitar.
20. Pentru producerea a 1000 de bucăţi din bunul A, un agent economic a

făcut următoarele cheltuieli:
264
 combustibil şi energie pentru producţie = 200.000 u.m;
 salarii = 200.000 u.m;
 alte cheltuieli materiale = 50.000 u.m.
Valoarea capitalului fix utilizat pentru producerea celor 1000 de bucăţi
este de 10 milioane u.m, care urmează să fie folosit în mai multe cicluri de
producţie. Costurile totale sunt de 700.000 u.m, iar încasările de 1.000.000
u.m. Se cer:
a) costul unitar;
b) cheltuielile materiale;
c) amortizarea (componentă a cheltuielilor materiale);
d) rata profitului la costurile totale.
21. Pentru obţinerea unei cantităţi de produse, o firmă efectuează

următoarele cheltuieli:
 amortizarea capitalului fix = 400.000 u.m;
 cheltuielile cu salariile reprezintă 40% din totalul cheltuielilor de producţie.
Profitul firmei este de 720.000 u.m.
Să se calculeze rata profitului.
22. Capitalul unei firme este divizat în 4000 de acţiuni. Încasările anuale
din vânzări sunt de 40 mld. u.m. Entitatea plăteşte salarii în valoare de 8 mld.
u.m, iar cheltuielile materiale reprezintă 55% din cifra de afaceri. Din profit,
20% este impozitul, iar restul este repartizat acţionarilor sub formă de
dividende.
Să se calculeze costul total şi dividendul pe acţiune.
23. În cazul unei firme, salariile şi profiturile sunt egale şi împreună au o

mărime de 1600 u.m. Cheltuielile materiale reprezintă 60% din cifra de afaceri.
Să se calculeze cifra de afaceri, costul total şi rata profitului.
24. Valoarea produselor realizate de o firmă într-un an oarecare este de

10 milioane lei, din care costurile materiale reprezintă 40%. Salariile reprezintă
50% din costul total. Care este mărimea profitului şi rata profitului firmei
respective?
25. Care este costul mediu al unei firme dacă producţia este de 8.000.000
u.m., numărul de produse obţinute este de 1000 bucăţi, iar rata profitului în
funcţie de cost este de 25%?
265
26. Doi agenţi economici A şi B produc acelaşi bun economic. Agentul A
produce 100 bucăţi, iar agentul B 50 de bucăţi. Agentul A face următoarele
cheltuieli:
 salarii = 100.000 u.m;
 amortizarea capitalului fix = 50.000 u.m.
Agentul B face 120.000 u.m cheltuieli materiale şi 25.000 u.m. cheltuieli
salariale.
Încasările agentului economic A sunt de 600.000 u.m, iar cele ale
agentului B de 350.000 u.m.
Să se arate care dintre cei doi agenţi economici are o rentabilitate mai
ridicată.
27. O firmă cheltuieşte pentru realizarea unui produs 1.000.000 u.m şi obţine
un profit de 120.000 u.m, iar alta cheltuieşte 600.000 u.m şi obţine un profit de
80.000 u.m. Care dintre cele două entităţi este mai rentabilă şi cu cât?
28. Pentru realizarea unei producţii din vânzarea căreia încasează un venit
de 7 milioane u.m., o firmă utilizează un capital de 12 milioane u.m. din care,
10 milioane u.m sunt capital fix. Cheltuielile cu salariile sunt de 2,5 milioane
u.m, iar cheltuielile totale de producţie sunt de 5,5 milioane u.m. Să se
determine:
a) suma anuală a amortizării capitalului fix;
b) durata de amortizare a capitalului fix;
c) rata profitului în cele trei forme.
29. Din vânzarea unei producţii de 50 bucăţi, o firmă obţine un venit de

120.000 u.m. Costurile fixe sunt de 10.000 u.m, iar costurile variabile pe
unitatea de produs sunt de 1800 u.m. Să se determine rata profitului în funcţie
de cost.
30. În condiţiile în care preţul de vânzare al unui produs este de 1600

u.m., iar costul unitar este de 1350 u.m., cu cât va trebui majorat preţul (costul
rămânând constant), pentru ca rata profitului (la cifra de afaceri) să crească cu
6%?
31. O firmă dispune de un capital fix în valoare de 1,5 mld. u.m. şi

realizează un profit de 20 u.m./1000 u.m. capital fix. În raport cu aceste date să
se determine:
a) masa profitului;
b) rata rentabilităţii.
266
32. Un întreprinzător cunoaşte că preţul unitar la bunurile pe care le vinde
este de 100 u.m/bucată. Costurile fixe la firma în cauză sunt de 60.000 u.m., iar
costurile variabile pe unitatea de produs sunt de 30 u.m/bucată.
Ce cantitate de bunuri trebuie să producă şi să vândă acest întreprinzător
pentru a obţine un profit total brut de 80.000 u.m?
33. Preţul pieţei pentru bunul A este de 200 u.m, costul fix total este de
800 u.m, iar costurile variabile pe unitatea de produs sunt de 150 u.m
Determinaţi volumul producţiei la care profitul este zero.
34. Activitatea unei firme este caracterizată prin următorii indicatori:

costuri fixe egale cu 100 milioane u.m, costuri variabile medii de 125.000
u.m/bucată, preţul de vânzare unitar de 250.000 u.m/bucată. Să se calculeze
producţia corespunzătoare punctului de echilibru al rentabilităţii şi producţia
care asigură un profit de 50 milioane u.m

1. Pe baza următoarelor date referitoare la activitatea unei firme:
 producţia totală = 820 mil. u.m.;
 cheltuielile materiale aferente = 500 mil. u.m.;
 numărul de salariaţi = 500.
Să se determine:
a) nivelul productivităţii muncii pe baza valorii nou create;
b) nivelul productivităţii muncii în situaţia în care nivelul cheltuielilor
materiale ar scădea cu 8%;
c) creşterea productivităţii muncii datorată reducerii cheltuielilor
materiale.
2. În cadrul unei firme lucrează 200 de muncitori care realizează într-o

anume perioadă o producţie fizică de 160.000 de produse. Datorită
modernizării tehnicii şi tehnologiei de fabricaţie, producţia fizică creşte cu
12%, iar numărul de muncitori s-a redus la 150 de persoane.
Să se determine:
a) cu cât a crescut productivitatea muncii datorită noilor condiţii;
b) numărul de muncitori necesari pentru realizarea sporului de producţie
în condiţiile în care s-ar fi menţinut vechile condiţii;
c) numărul de muncitori necesari realizării producţiei iniţiale în noile
condiţii ce au dus la creşterea productivităţii muncii.
3. Folosind următoarele date privind activitatea unui agent economic:
267
 pentru a obţine o producţie de 160 mil. u.m. acesta foloseşte 8 utilaje
de producţie;
 pentru producţia de 240 mil. u.m., mai achiziţionează şi foloseşte 2
utilaje;
Care va fi:
a) productivitatea medie a capitalului (utilajelor) în funcţiune;
b) productivitatea marginală a capitalului folosit.
4. În raport cu situaţia următoare:

Numărul de 20 22 24 26 28 30 32
lucrători (L)
Producţia (Q) 20.000 24.400 26.800 29.600 34.400 4200 48.000
u.m.
Să se determine:
b) nivelul folosirii forţei de muncă la care productivitatea marginală este
maximă.
5. Dacă în momentul t0 productivitatea medie a muncii a fost de 1200
u.m./ lucrător, care va fi productivitatea marginală a muncii dacă producţia
creşte cu 20%, iar numărul de lucrători cu 12%?
6. Cunoscând următoarele date privitoare la activitatea unui agent economic:
Producţia
Perioada de bază Perioada curentă Coeficientul de
Sortimentul
Q0 Q1 calitate (Kc)
- tone - - tone -
A 820 900 1,00
B 910 980 1,16
C 960 1050 1,20
D 1120 2200 1,25
Numărul de zile lucrate în perioada de bază sunt de 290, iar în perioada

curentă 298.
Să se determine:
a) productivitatea zilnică a muncii în fiecare din cele două perioade;
b) dinamica productivităţii muncii.
7. Dispunând de următoarele date privind activitatea unei firme:

 valoarea nou creată = 120 mil. u.m.;
 ponderea cheltuielilor materiale în valoarea producţiei totale = 48%;
268
 ponderea costului total în valoarea producţiei = 88%.
Să se calculeze:
a) valoarea totală a producţiei;
b) rata rentabilităţii firmei.
8. Folosind următoarele date privind activitatea unei firme:
Producţia (Q) Preţul unitar (Pu) Costul mediu (Cpm)

Sortimentul
- bucăţi - -u.m.- -u.m.-
A 10.000 6.000 4.600
B 8.000 9.200 8.600
C 12.000 7.600 7.000
Capitalul total al firmei este de 120 mil. u.m.

Să se determine rata rentabilităţii firmei pe baza capitalului, a cifrei de
afaceri şi a costului de producţie.
9. La o anumită firmă se înregistrează costuri fixe în valoare de 16 mil.

u.m. şi costuri variabile unitare de 2.200 u.m. Cifra de afaceri obţinută este de
50 mil. u.m., din care 6 mil. u.m. profit.
Să se determine:
a) cantitatea de bunuri produse şi realizate;
b) rentabilitatea firmei.
10. În condiţiile în care preţul de vânzare al unui bun economic este de

120 u.m., iar costul de producţie unitar este de 96 u.m., cu cât trebuie să
crească preţul (costul rămânând constant) pentru ca rentabilitatea produsului să
crească cu 2%?
1.
Qn Qt  Cm 320  10 6
a) Wa     640.000 um/sal.
L L 500
Qnb Qt  Cmb 820 106  400 106 420 106

b) Wb     840.000 um/sal.
L L 500 500
c) W  Wb  Wa  200.000 um/sal.
2.
269
Q 1 160.000
a) W1    800 prod/ munc.
L1 200
Q 2 179.200
W2    1194,6 prod/ munc.
L2 150
W  W2  W1  394,6 prod/ munc.
W2
Iw =  100  149,3%
W1
Q Q Q
b) W   W1  2  L b  2  224 munc.
L Lb W1
Q Q Q
c) W   W2  1  L c  1  134 munc.
L Lc W2
3.
Q 160  10 6
a) Wk1  1   20  10 6 um/ utilaj
K1 8
Q 2 240  10 6
Wk 2    24  10 6 um/ utilaj
K2 10
Q Q 2  Q1 80  106
b) Wm / k     40  106 um/ utilaj
K K 2  K 1 2
4.
Q Q
W ; W
L L
Număr de
20 22 24 26 28 30 32
lucrători (L)
Total producţie
20.000 24.400 26.800 29.600 34.4000 42.000 48.000
(Q) – u.m.
Productivitatea
medie ( W ) 1000 1109 1218,2 1138,5 1128,6 1400 1500
– u.m./ lucr.
270
Productivitatea
marginală
_ 2200 1200 1400 2400 3800 3000
( Wm )
u.m . / lucr .
Productivitatea marginală este maximă la nivelul L=30 şi Q=42.000.
5.
W = 1200 um/ lucrător; Q 1  1,2Q 0 ; L 1  1,12L 0
Q Q 1  Q 0 1,2Q 0  Q 0 0,2Q 0
Wm      1,66W0 ;
L L 1  L 0 1,12L 0  L 0 0,12L 0
1,66  1200  1992 u.m./ lucr.
6.
n
 Qi  Kci
a) W  i 1
T0
W0 
Qi0 Kci 8201 9101,16 9601,211201,25 5850,2  20,173 tone/ zi
T0 290 290
W1 
Qi1 Kci 9001 9801,1610501,2 22001,25 7596,2  25,491 tone/ zi
T1 298 298
b) W  W1  W0  5,317 tone/ zi
W1
Iw   100  126,36%
W0
7.
a) Q=C+S+Pr
S  Pr  120  10 6 u.m.
48 120  10 6
Q Q  120  10 6  Q   230,77 u.m.
100 52
271
Pr
b) R '   100
Cp
88
Pr  Q  Cpt ; Cpt  Q  0,88  230,77  203,08  10 6 u.m.
100
Pr  230,77  10 6  203,08  10 6  27,69  10 6 u.m.
27,69  10 6
R'   100  13,63%
203,08  10 6
În condiţiile în care producţia totală obţinută (Q) se identifică cu

cifra de afaceri (Ca), rata rentabilităţii va fi:
Pr 27,69  10 6
R'   100   100  12%
Ca 230,77  10 6
8.
Pr t Pr Pr
R'   100 ;  100 ;  100 .
K Cp Ca
3 3
Pr t   qi  pi   qi  c pi  26  10 6 u.m.
i 1 i 1
3
Cpt   qi  c pi 198,8  10 6 u.m.
i 1
3
Ca   qi  pi  224,8  10 6 u.m.
i 1
Pr t 26  10 6
R  '
 100   100  21,66%
K 120  10 6
Pr t 26  10 6
R'   100   100  13,07%
Cp 198,8  10 6
272
Pr t 26  10 6
R'   100   100  11,56%
Ca 224,8  10 6
9.
a) Cpt = Cft + Cvt
Cpt  16  10 6  Cvt
Cpt  Ca  Pr  50  10 6  6  10 6  44  10 6 u.m.
Cpt  Cft  Cvt  Cvt  Cpt  Cft  28  10 6 u.m.
Cvu  Cvt / Q
2200  28  10 6 / Q  Q  28  10 6 : 2200  12727,3 unităţi
Pr 6  10 6
b) R '   100   100  12%
Ca 50  10 6
Pr 6  10 6
R '
 100   100  21,42%
Cpt 28  10 6
10.
Pr1  P1  Cp 1  120  96  24 u.m.
Pr1 24
R 1'   100 ; R 1'   100  25%
Cp 1 96
R 2  R 1  0,2 ; R 1  30%
Pr2 Pr
R '2   100 ; 30  2  100 ; Pr2  28,8 u.m.
Cp 2 96
P2  Cp 2  Pr2  96  28,8  124,8 u.m.
Deci, pentru a creşte rentabilitatea produsului cu 2%, în condiţiile în care

costul producerii lui rămâne constant, preţul acestuia va trebui să crească
cu 4,8 u.m. (de la 120 u.m. la 124,8 u.m.)
273
274
BIBLIOGRAFIE
1. Ailenei, Dumitru - Piaţa ca un spaţiu economic, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1999.
2. Angelescu, Coralia; Stănescu, Ileana - Politici economice, Editura
Economică, Bucureşti, 2001.
3. Angelescu, Coralia(coordonator)- Economie, ediţia a şasea, Editura
4. B. Comby - Energia nucleară şi mediul, Editura TNR, Bucureşti, 2001.
5. Băbăiţă, I., Duţă, A., Imbrescu, I – Microeconomie, Editura de Vest,
Timişoara, 2001.
6. Băbăiţă Ilie şi colaboratorii - Macroeconomie, Editura Mirton, Timişoara, 2003.
7. Bran, Paul - Economica valorii, Bucureşti, Editura ASE, 2002. Buglea,
Alexandru - Analiza situaţiei financiare a întreprinderii, Editura Mirton,
Timişoara, 2004.
8. Burda, Michael, Wiplosz, Charles - Macroeconomie. Perspectiva
europeană, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002.
9. Cioarna, Alexandru - Economie,vol I şi vol. II, Editura Mirton, Timişoara, 2004.
10. Cioarna, Alexandru; Isac, Florin; Cilan, Teodor – Economie – Teorie şi practică
I, Editura Mirton, Timişoara, 2007.
11. Cioarna, Alexandru - Economie (micro şi macroeconomie), Editura
Servo-Sat, Arad 2000.
12. Cioarna, Alexandru; Isac, Florin - Economie (scheme logice, teste, probleme,
răspunsuri, rezolvări, soluţii), voi. I şi voi. II., Editura Mirton, Timişoara,
2004(voL I) şi 2005(vol. H). Cioarna, Alexandru; Cilan, Teodor - Economie
generală (Teorie, probleme de reflecţie şi aplicaţii practice), Editura
Mirton, Timişoara, 2006.
13. Cioarna, Alexandru; Isac, Florin ; Cilan, Teodor – Economie I. Teorie şi
practică, Editura Mirton, Timişoara, 2007.
14. Cioarna, Alexandru; Isac, Florin ; Cilan, Teodor - Economie. Teorie şi
probleme, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2010.
15. Ciobanu, Gheorghe – Microeconomie, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008.
16. Creţoiu, Gheorghe; Cornescu, V.; Bucur, L - Economie, Editura AII Beck,
Bucureşti, 2003.
17. Csorba, L – Microeconomie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.
18. Csorba, L – IMM-urile şi rolul lor în economia modernă, Editura Gutenberg
Univers, Arad, 2007.
19. Csorba, L – Microeconomie, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2007.
20. Csorba, L – Economie, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2008.
21. Csorba, L – Microeconomie, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2008.
22. Csorba, L., Bâra, E – Economia comerţului, Editura Universităţii „Aurel
Vlaicu” Arad, 2008.
23. Dobrescu, Emilian - Tranziţia în România. Abordări economice, Editura
275
24. Dobrotă, Niţă (coordonator) - Liberalizarea schimburilor economice externe -
avantaje şi riscuri pentru România, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
25. Dobrotă, S., Oţet, Fl – Teste de economie, Editura Humanitas, Educational,
2001.
26. Duran, Vasile - Economie. Teorie şi practică microeconomică şi
macroeconomică, Editura Eurobit, Timişoara, 2002.
27. Enache, C – Economie, Editura Universitară, Bucureşti, 2002.
28. Enache, Constantin; Mecu, Constantin - Economie politică, voi. I şi II,
Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2001.
29. Galbraith, J. K – Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,
Bucureşti, 1982.
30. Genereaux, J. - Economie politică. Microeconomic, Editura AII Beck,
Bucureşti, 2000.
31. Généreux, J. – Economie politică – Microeconomie, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000.
32. Hardwick, Ph.; Langmead, J.; Khan, B. - Introducere în economia politică
modernă, Editura Polirom, 2002.
33. Huidumac, Gh – Economie, Editura Mondan, Bucureşti, 2001.
34. Lipsey, R.G. - Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
35. Nechita, R. – Introducere în microeconomie, Editura Efes, Cluj-Napoca,
2006.
36. Niţu, Adrian - Burse de mărfuri şi valori, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2002.
37. Pantea Vasile Voicu; Pantea F. Mioara; Cureteanu, S. Radu, Analiza
economico - financiară a întreprinderii, Editura Universităţii Aurel
Vlaicu, Arad, 2006.
38. Platis, M – Economia sectorului public, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucuresti, 2004.
39. Popa, E.; Trifa, I. – Curs de drept civil, Editura Concordia, Arad, 2003.
40. Popescu, D.; Ciucur, D.; Mergea, D. - Microeconomie concurenţială,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.
41. Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politică, Editura Teora,
Bucureşti, 2000.
42. Silaşi Grigore (şi colaboratorii) - Microeconomia în fişe, Editura Mirton,
Timişoara, 2004.
43. Smith, A – Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei.
Editura Academiei, Bucureşti, 1962.
44. Streinu, Anca - Dicţionar de Economie, Editura Niculescu S.R.L.
Bucureşti, 2001.
45. Suciu, Christina, Marta - Investiţia în educaţie, Editura Economică
Bucureşti, 2000.
46. *** Dicţionar Macmillan de economie modernă, Editura Codecs Bucureşti, 1999.
47. *** Dicţionar de economie, ediţia a doua, Colectivul Catedrei de Economie
şi Politici Economice, ASE Bucureşti, 2001.
276
277

Microeconomie 2011-1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie 2011-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ALEXANDRU LUIELA TEODOR

CIOARNA CSORBA CILAN

Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”

Capitolele I şi VI au fost elaborate de prof. univ. dr. Alexandru Cioarna

CAPITOLUL I ŞTIINŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIETATEA ........................

CAPITOLUL II ECONOMIA NATURALĂ, ECONOMIA DE SCHIMB

CAPITOLUL III MECANISMUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ .......................

CAPITOLUL IV RESURSELE ECONOMICE ŞI FACTORII DE

CAPITOLUL V COSTUL DE PRODUCŢIE ..................................................

CAPITOLUL VI PERFORMANŢE ECONOMICE (EFICIENŢA,

Prin elaborarea acestei lucrări, ne-am străduit nu doar, pur şi simplu,

1.1. Formarea şi evoluţia ştiinţei economice

Ştiinţa economică, precum ştiinţa în general, a apărut şi evoluat în strânsă

1.1.2. Gândirea economică în România

Ca şi în cadrul gândirii economice universale, şi în România procesul

1.2. Rolul şi importanţa ştiinţei economice

1.2.1. Obiectul ştiinţei economice

În cadrul sistemului ştiinţei, fiecare componentă (ştiinţă) îşi are rolul şi

1.2.2. Instrumente, tehnici şi metode de analiză în cadrul ştiinţei economice

Analiza realităţii, în general, precum şi a celei economice în ansamblul ei

1.3.1. Teste propuse spre rezolvare

1. Gândirea economică mercantilă are ca element de bază:

3. Gândirea economică clasică are în centrul analizei:

4. În cadrul gândirii neo-clasice se încadrează:

5. Gândirea economică keynesistă:

6. Actuala etapă a evoluţiei ştiinţei economice:

8. Problema de bază a economiei este:

9. Ştiinţa economică are ca obiectiv esenţial:

10. Ştiinţa economică are ca rezultat:

11. Ştiinţa economică studiază:

13. Analiza structurii verticale a economiei naţionale presupune

14. Bunurile necesare satisfacerii nevoilor sociale sunt:

15. În situaţia în care nevoile evoluează (cantitativ, calitativ şi structural)

16. Creşterea nevoilor oamenilor se caracterizează prin:

17. Nevoile sunt dinamice şi nelimitate, deoarece:

2. Problemele deosebite cu care se confruntă economia reală sunt legate de:

3. Rolul economiei şi utilitatea studierii ei decurg din:

4. Care din următoarele constituie idei fundamentale ale doctrinei

5. Ideile specifice doctrinei mercantiliste sunt:

7. Desfăşurarea oricărei activităţi sociale, mai mult economice, are drept

8. Care din afirmaţiile de mai jos corespund realităţii:

ECONOMIA NATURALĂ, ECONOMIA DE SCHIMB

2.1. Proprietatea şi formele ei

2.2. Economia naturală şi economia de schimb

2.3. Economia de piaţă

2.4. Economia de comandă

2.5. Economia mixtă

Manifestarea concretă a economiei de schimb şi mai mult de piaţă are

2.6.1. Teste propuse spre rezolvare

1. Subiecţi ai proprietăţii sunt:

2. În condiţiile economiei de piaţă viabilitatea formelor de proprietate se

3. Preţuirea pe care un agent economic o acordă şanselor când renunţă la

4. Într-o economie de piaţă guvernul poate:

5. Într-o economie de piaţă rolul esenţial în alocarea resurselor limitate pe

6. În cadrul economiei de piaţă se constată:

7. Într-un sistem economic bazat pe economia de piaţă care din scopurile

8. I se impută sistemului real al economiei de piaţă:

9. După natura lor fluxurile sunt:

10. Economia centralizată se caracterizează prin:

11. Proprietatea se prezintă întotdeauna sub forma:

12. Care dintre afirmaţiile de mai jos caracterizează pluralismul formelor

13. Delimitarea tipurilor de economie de piaţă se face în raport de:

14. Obiectul tranzacţiilor economice îl constituie:

15. Circulaţia bunurilor economice, disponibilităţilor băneşti şi altor