Gheorghiţa DINCĂ

2008

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

 CUPRINS

Tema nr. 1 - Noţiuni introductive

1.1. Obiectul de studiu al finanţelor publice..............................................................5
1.2. Geneza, conţinutul, funcţiile şi rolul finanţelor publice.....................................8
1.3. Conţinutul economic al finanţelor......................................................................9
1.4. Func ţiile finanţelor publice...............................................................................12
1.4.1. Func ţia de repartiţie............................................................................13
1.4.2. Func ţia de control...............................................................................15
1.5. Rolul finan ţelor publice în perioada contemporană..........................................17
Concepte cheie.........................................................................................................18
Teste de evaluarea....................................................................................................18
Bibliografie...............................................................................................................18
Tema nr. 2 - Sistemul cheltuielilor publice
2.1. Conţinutul cheltuielilor publice........................................................................21
2.2. Clasificarea cheltuielilor publice......................................................................23
2.3. Evoluţia cheltuielilor publice............................................................................28
Concepte cheie
Teste de evaluarea
Bibliografie
Tema nr. 3 - Cheltuielile pentru finanţarea acţiunilor social-culturale
3.1.Caracterizare generală........................................................................................34
3.2. Cheltuielile pentru învăţământ..........................................................................35
3.3. Cheltuielile pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitate sportivă si de tineret.......36
3.4. Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii ..............................................................37
3.5. Cheltuieli publice pentru securitate socială......................................................40
Concepte cheie
Teste de evaluarea
Bibliografie
Tema nr. 4 - Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice
4.1. Necesitatea existenţei sectorului de stat............................................................46
4.2. Formele clasice de intervenţie a statului în activitatea economică....................47
4.3. Metodele indirecte de sprijinire a unor întreprinderi şi sectoare.......................49
Concepte cheie
Teste de evaluarea
Bibliografie
Tema nr. 5 - Sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
5.1. Principiile şi rolul sistemului public..................................................................51
5.2. Bugetul Asigur ărilor Sociale de Stat.................................................................54
5.3. Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor sociale....................................55
5.3.1. Contribuabilii în sistemul public de pensii.........................................55
5.3.2. Stabilirea cotelor de contribuţii de asigurări sociale..........................56
5.4. Prestaţiile de asigurări sociale..........................................................................58
Concepte cheie
Teste de evaluarea
Bibliografie

1
Tema nr. 6 - Veniturile bugetului de stat al României
6.1. Consideraţii generale asupra veniturilor bugetare....................................................73
6.2. Principiile generale ale impunerii.............................................................................74
6.3. Noţiunile de impozit şi taxă. Elementele impozitelor şi taxelor ..............................78
6. 4. Clasificarea veniturilor bugetare...............................................................................85
6.5. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice.........................88
6.5. Caracteristicile impozitelor directe............................................................................90
6.6. Caracteristicile impozitelor indirecte.........................................................................92
Concepte cheie
Teste de evaluarea
Bibliografie
Tema nr. 7 - Evaziunea fiscală
7.1. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale.................................................................97
7.2. Evaziunea fiscală în România....................................................................................99
7.3. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale...............................................................101
7.4. Eliminarea corupţiei ................................................................................................102
7.5. Sancţionarea evaziunii fiscale..................................................................................105
Concepte cheie
Teste de evaluarea
Bibliografie
Tema nr. 8 - Dubla impunere juridică internaţională
8.1. Con ţinutul dublei impuneri ......................................................................................108
8.2. Metode pentru evitarea dublei impuneri interna ţionale............................................109
Concepte cheie
Teste de evaluarea
Bibliografie
Tema nr. 9 - Finanţele publice ale colectivităţilor locale
9.1. Conţinutul şi trăsăturile finanţelor colectivităţilor locale.........................................113
9.2. Procesul bugetar la nivelul colectivit ăţilor locale din România...............................115
9.3. Centralizarea şi descentralizarea financiară. Autonomia finanţelor publice locale..120
9.4. Cheltuielile colectivităţilor locale.............................................................................123
9.5. Veniturile colectivităţilor locale...............................................................................126
Concepte cheie
Teste de evaluarea
Bibliografie
Tema nr. 10 - Trăsăturile, rolul şi modul de organizare a instituţiilor publice.
Atribuţiile ordonatorilor de credite
10.1. Trăsăturile instituţiilor publice...............................................................................133
10.2. Resursele financiare ale instituţiilor publice..........................................................135
10.3. Elaborarea şi aprobarea bugetului instituţiilor publice .........................................136
10.4. Clasificaţia principalilor indicatori (clasificaţia bugetară).....................................138
10.5. Organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv la instituţiile publice...........141
Concepte cheie
Teste de evaluare
Bibliografie

2
 Tema nr. 1
Noţiuni introductive

Obiective:
• prezentarea principalelor concepte şi fenomene din domeniul finanţelor publice;
• cunoaşterea fenomenelor şi fluxurilor financiare din economia publică;
• cunoaşterea rolului şi importanţei finanţelor publice în cadrul economiilor
contemporane.
Conţinut:
1.1. Obiectul de studiu al finanţelor publice
1.2. Geneza, conţinutul, funcţiile şi rolul finanţelor publice
1.3. Conţinutul economic al finanţelor
1.4. Funcţiile finanţelor publice
1.4.1. Funcţia de repartiţie
1.4.2. Funcţia de control
1.5. Rolul finanţelor publice în perioada contemporană

1.1. Obiectul de studiu al finan ţelor publice

Termenul de finanţe îşi are originea în limba latină şi se presupune că provine de la
cuvântul finis, utilizat adesea în sensul de “termen de plat ă”. De la acest cuvânt au derivat
apoi expresiile financio, financias şi financia pecuniaria, care au circulat în secolele al XIII-
lea şi al XIV-lea cu sensul de “plat ă în bani”. În Fran ţa secolului al XV-lea se foloseau
expresiile hommes des finances şi financiers, pentru desemnarea arenda şilor de impozite şi a
persoanelor care încasau impozitele regelui. În secolele al XV-lea - al XVII-lea, în Germania,
se întâlnesc expresiile Finanz, care însemna “plat ă în bani” şi Finantzer, care îl desemna pe
cămătar. Ulterior, cuvântul finanţe a căpătat un sens foarte larg, semnificând resursele,
relaţiile şi operaţiile băneşti, persoanele neavizate identificând frecvent no ţiunea de finanţe cu
aceea de bani, de resurse b ăneşti.
În literatura de specialitate, noţiunea de finanţe este abordat ă din mai multe puncte de
vedere, şi anume:
 fonduri băneşti la dispoziţia statului;
 mijloace de intervenţie a statului în economie;
 metode de gestionare a banului public;
 act juridic prin care se preia la dispozi ţia statului o parte din PIB, în vederea
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului;
 relaţii sociale, de natur ă economică, care apar în procesul constituirii fondurilor
financiare publice şi a repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale
ale societăţii.
Fiecare dintre aceste abordări reprezintă o anumită faţetă a finanţelor pe care autorii
respectivi o consideră mai semnificativă şi pe care o scot prioritar în evidenţă atunci când
încearcă să le definească. În realitate, toate aceste elemente coexist ă, se află într-o strânsă
legătură şi ajută la înţelegerea complexităţii deosebite a fenomenelor financiare.
De-a lungul anilor, o dat ă cu evoluţia societăţii în ansamblu, a statului, şi implicit, a
finanţelor, s-au emis diferite concepţii despre acestea. Fiecare dintre ele comport ă unele

5
aspecte particulare, însă s-a căzut, în general, de acord asupra faptului c ă în evoluţia acestor
concepţii se conturează două etape distincte:
- prima corespunde, în linii generale, capitalismului premonopolist, iar concepţiile
promovate în această etapă sunt considerate clasice;
- cea de-a doua corespunde epocii capitalismului monopolist, iar concep ţiile
promovate în această etapă sunt considerate moderne.
Concep ţiile clasice reflectă, de fapt, doctrina liberală care a dominat perioada de
ascensiune a capitalismului. Potrivit acesteia, activitatea economic ă trebuie să se desfăşoare în
conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer, care fusese enun ţat de Adam Smith.
Activitatea economică trebuie să rămână apanajul întreprinderilor private, evitându-se orice
intervenţie a statului în economie, care ar fi de natură să perturbe iniţiativa privată, libera
concurenţă, mecanismele pieţei. Abţinerea statului era considerat ă o condiţie indispensabilă
dezvoltării echilibrului economic, care se realiza automat, graţie mecanismelor naturale şi
spontane. Sub influenţa doctrinelor liberalismului economic se considera c ă existau “legi
economice” care reglau economia şi că nici o voinţă umană sau statală nu trebuia să
contravină acestui joc natural. Statul burghez trebuia s ă se limiteze la îndeplinirea sarcinilor
sale tradiţionale de menţinere a ordinii publice, apărare a ţării, întreţinere a relaţiilor
diplomatice, etc. (aşa numita concepţie a statului jandarm).
Aceast ă viziune asupra statului şi rolului său antrena mai multe consecin ţe pe plan
bugetar. Prima dintre ele era restrângerea la maxim a cheltuielilor bugetare, limitarea lor la
nivelul indispensabil asigurării serviciilor administrative esenţiale (conceptul de guvern
ieftin), iar orice alte cheltuieli efectuate de stat erau considerate o risipă, deoarece
presupuneau o prelevare suplimentară de impozite din veniturile indivizilor. În acest fel, se
reduceau posibilităţile acestora de a folosi în mod eficient resursele respective, prin
economisire şi investiţii.
În al doilea rând, statul avea obliga ţia imperioasă de a echilibra cheltuielile şi
veniturile publice, atingerea acestui obiectiv fiind considerat ă o cerinţă fundamentală a bunei
gestiuni, cheia de boltă a finanţelor publice. Deficitul bugetar, care obliga statul s ă emită bani
de hârtie, generând inflaţie, era considerat ca un fenomen nedorit, de natur ă s ă dezorganizeze
mecanismele spontane ale economiei.
În al treilea rând, impozitele, taxele, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a
veniturilor publice trebuiau astfel concepute încât s ă aibă un caracter neutru şi să nu modifice
relaţiile economico-sociale existente.
În concluzie, aceste idei se bazau pe câteva postulate simple: voca ţia statului constă în
a administra, a menţine ordinea interioară; este contraindicat ca statul să desfăşoare activităţi
productive, domeniu în care iniţiativa privată manifestă o completă superioritate asupra
acţiunii colectivităţilor publice.
În anii care au urmat marii crize economice din anii 1929-1933, ideile referitoare la
rolul statului şi al finanţelor publice s-au modificat radical. Locul statului-jandarm a fost luat
de statul-providenţă sau statul-bunăstării, care îşi lărgeşte considerabil sfera preocup ărilor
(concepţia statului faustian). Deprecierea economică avea să arate, într-adevăr, că iniţiativa
privată, căreia liberalii îi acordaseră deplină încredere, este incapabilă să asigure echilibrul
economic şi social dorit întotdeauna şi în orice situaţie.
Intervenţia directă a statului apare ca singura soluţie capabilă s ă influenţeze procesele
economice, să corecteze evoluţia lor ciclică, să prevină crizele sau cel pu ţin să limiteze

6
efectele negative ale acestora. Bugetul de stat devine în acest caz principalul mijloc de
intervenţie.
Luarea în considerare a rolului activ pe care finan ţele publice trebuie să îl joace a
condus la elaborarea unei teorii intervenţioniste, care va bulversa concep ţiile financiare
tradiţionale. Cheltuielile publice au fost recunoscute ca un mijloc de interven ţie pe plan
economic şi social; dacă ele continuă să finanţeze sarcinile administrative ale statului, nu este
mai puţin adevărat că trebuie să sprijine dezvoltarea capacităţilor de producţie prin înfiinţarea
de întreprinderi publice sau mixte, care nu mai este considerat ă o erezie (cheltuieli publice de
investiţii), ori să asigure redistribuirea veniturilor către categoriile sociale defavorizate
(cheltuieli publice de transfer). Impozitul încetează, de asemenea, s ă fie privit ca simplu
procedeu de prelevare a veniturilor, ci şi ca mijloc de egalizare a condi ţiilor sociale (prin
amputarea unor venituri mari sau prin detaxarea categoriilor sociale defavorizate), sau ca
instrument de incitare a dezvoltării economice (prin facilităţile fiscale pe care le permite).
Bugetul devine, în acest fel, un imens filtru care prelev ă prin impozit o parte din
venitul naţional şi pe care o redistribuie prin cheltuieli în raport de obiectivele economice şi
sociale ale guvernării.
O nouă optică se contureaz ă în concepţia finanţiştilor “moderni” cu privire la
echilibrul bugetar. Pentru ei, echilibrul bugetar nu are decât o valoare relativ ă, consideraţiuni
mai importante putând duce chiar la sacrificarea acestuia: nu existen ţa echilibrului bugetar
constituie prioritatea, esenţialul fiind ca ansamblul activit ăţii economice să fie orientat într-o
manieră convenabilă. “Deciziile de luat în acest domeniu n-ar trebui s ă fie dictate, în nici un
moment, de principii financiare sau de grija echilibrării bugetului, ci de grija respectării
anumitor priorităţi; cu alte cuvinte, de politica economică şi socială”, spunea W. Beveridge cu
peste 30 de ani în urmă.
Fără a abandona atingerea acestui obiectiv, deficitul bugetar în perioada de depresiune
este considerat a avea un efect stimulent asupra conjuncturii economice în raport de
lichidităţile monetare distribuite agenţilor economici. Mecanismele bugetare nu mai au, deci
ca singur obiectiv finanţarea cheltuielilor administrative ale statului, ci devin mijloace
privilegiate de înfăptuire a politicii economice şi sociale ale guvernului.
Aceast ă concepţie voluntaristă a finanţelor publice s-a impus rapid la nivelul factorilor
de decizie din economia statelor dezvoltate şi, mai lent, la nivelul opiniei publice, care a
rămas ataşată vechilor lecţii de liberalism economic. Pentru observatorul impar ţial, însă, şi
aceast ă concepţie, nu rămâne în fond decât o ideologie, adică un ansamblu de credin ţe, care
dictează conduita indivizilor, şi nu un corp de adev ăruri ştiinţifice demonstrate. Ea a devenit
dominantă, eclipsând în perioada postbelic ă vechile concepţii liberale. Aşa cum remarcă, însă
Lalumiere, printre ideile financiare moderne se constată reapariţia unei noi ortodoxii
financiare, care ţinând cont de evoluţia profundă ce a avut loc dup ă 1950 şi speculând unele
eşecuri ale politicilor de inspiraţie keynesiană, reintroduce anumite teme moştenite din
finanţele publice tradiţionale: intervenţia statului trebuie să fie limitată la anumite cazuri
judecate în particular; creşterea cheltuielilor publice trebuie să respecte un anumit ritm pentru
a nu genera infla ţie, deficitul bugetar trebuie să se încadreze în anumite limite. Sub o anumit ă
formă reînnoită subzistă, deci, şi o ideologie financiară de inspiraţie liberală.
Sesizând aceea şi coabitare a concep ţiilor intervenţioniste şi neoliberale, Michel
Bouvier pune chiar sub semnul îndoielii pertinen ţa clasificării celor două concepţii în clasice
şi moderne . Atât timp cât gândirea economi ştilor liberali clasici este reabilitată şi în paralel,
teoriile intervenţioniste sunt adesea infirmate de realit ăţile economice şi sociale, aceast ă

7
clasificare capătă o valoare relativă, care ţine mai mult de istoria ideilor economice decât de
un demers ştiinţific autentic.
De altfel, Maurice Duverger, analizând contradicţiile între concepţia clasică şi cea
modernă privind finanţele publice, subliniază în acelaşi timp, faptul că aceste contradicţii
sunt, totuşi, destul de superficiale. În definitiv, spune el, orice politic ă economică şi socială a
statului modern, dintre care politica financiară e doar un aspect, are ca scop s ă stabilească un
echilibru social complet, care dep ăşeşte şi înglobează vechea no ţiune de echilibru bugetar.
Echilibrul producţiei şi schimburilor, echilibrul repartiţiei bunurilor şi riscurilor sociale,
echilibrul monedei şi al preţurilor, echilibrul general al dezvoltării naţiunii, echilibrul
schimburilor externe, acestea sunt scopurile esen ţiale ale intervenţiei statului, în general, şi ale
intervenţiei sale prin tehnici financiare, în particular.

1.2. Geneza, con ţinutul, funcţiile şi rolul finanţelor publice

Apariţia primelor elemente de finanţe, ca şi evoluţia ulterioară a acestora, se
încadrează organic în procesul obiectiv al evolu ţiei societăţii omeneşti şi presupune existen ţa
unor condiţii indispensabile manifestării lor ca relaţii sociale de natură economică, situându-
se la intersecţia dintre comunitatea gentilică şi orânduirea sclavagistă.
Condiţiile care au făcut necesară şi posibilă apariţia şi dezvoltarea finanţelor publice
au fost:
a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, în măsură să permită formarea şi
utilizarea resurselor statului în formă bănească;
b) apariţia statului, care, pentru exercitarea funcţiilor şi sarcinilor sale pe plan intern
şi extern, avea nevoie de importante resurse b ăneşti, care nu puteau fi procurate în
cadrul relaţiilor existente anterior.
Urmărind evoluţia istorică a finanţelor publice pe baza acestor dou ă condiţii, se poate
aprecia că orânduirea comunei primitive nu a cunoscut relaţii financiare.
Orânduirea comunei primitive nu a cunoscut statul şi nici relaţiile băneşti, economia
având un profund caracter natural. Munca se desf ăşura în comun, iar rezultatele acesteia
serveau la satisfacerea nevoilor imediate ale membrilor societăţii. Neexistând statul, funcţiile
publice (organizarea muncii în comun, aplanarea conflictelor dintre ginţi şi triburi,
supravegherea respect ării obiceiurilor, actele de justiţie în cadrul colectivităţilor locale şi chiar
apărarea acestora împotriva atacurilor din afară) erau îndeplinite de oameni ale şi din rândul
colectivităţii. Organele autorităţii publice nu dispuneau de un aparat special de constrângere.
Pe m ăsura dezvoltării modului de producţie, marcat de diviziunea social ă a muncii, a
avut loc creşterea productivităţii muncii, sporirea producţiei şi dezvoltarea schimbului.
Producţia a depăşit nevoile imediate de consum, ceea ce a determinat apari ţia proprietăţii
private, a inegalităţilor de avere şi scindarea societăţii în clase sociale. A apărut astfel
necesitatea unei instituţii care să apere proprietatea privată şi privilegiile celor avuţi, instituţie
care a fost statul.
Pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, statul are nevoie de un aparat special de
opresiune, dotat cu o serie de accesorii materiale (închisori, etc.) şi cu instituţii de
constrângere (poliţie, jandarmerie, justiţie, etc.). În activitatea acestui aparat au fost angrena ţi
anumiţi oameni, care încetează să mai participe la procesul productiv. Întreţinerea organelor
care constituie forţa publică urmează a se face pe seama veniturilor create de ceilal ţi membri
ai societăţii, care participă nemijlocit la procesul de produc ţie şi din care statul preia o parte,
iniţial în natură şi ulterior şi în bani.

8
 Asistăm la un proces de separare a statului de societate în sfera rela ţiilor economice,
care îşi găseşte expresia în aceea că statul are veniturile, cheltuielile şi datoriile sale. Statul îşi
procură resursele necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, prin constrângerea pe care o
exercită asupra membrilor societăţii.
În primele stadii ale orânduirii sclavagiste, când predomina economia natural ă, se
foloseau modalităţi diferite de îndeplinire a funcţiilor publice şi acoperire a cheltuielilor
implicate de acestea. Astfel, o serie de func ţii publice erau onorifice (de conducere, justi ţie,
etc.). Alte acţiuni, cum ar fi construirea de cor ăbii, de fortificaţii, şosele, apeducte, b ăi
publice, temple şi alte edificii de uz public, precum şi întreţinerea armatelor şi a curţilor,
răscumpărarea prizonierilor ş.a., erau asigurate pe calea presta ţiilor în muncă şi a dărilor în
natură, la care erau obliga ţi supuşii statului sclavagist sau pe baza tributurilor, a bunurilor
jefuite şi a trofeelor de război de la popoarele învinse. Mai târziu, pe m ăsura dezvoltării
producţiei, a adâncirii diviziunii muncii şi a lărgirii schimburilor, supuşii statului sclavagist au
fost obligaţi s ă participe la acoperirea cheltuielilor publice şi cu mijloace băneşti. Acesta este
momentul în care se poate vorbi de apari ţia primelor elemente de finanţe (impozite,
împrumuturi, etc.). Chiar şi în statele sclavagiste cele mai dezvoltate nevoile de func ţionare a
statului erau satisfăcute, în cea mai mare parte, tot în formă naturală, relaţii care nu sunt
incluse în sfera finanţelor. Prin urmare, în orânduirea sclavagist ă, finanţele au o sfer ă de
cuprindere limitată, datorită slabei dezvoltări a economiei băneşti, ceea ce ne îndrept ăţeşte s ă
afirmăm că nu avem de-a face cu finan ţe în adevăratul sens al cuvântului, ci numai cu
elemente de finanţe.
În feudalism, producţia de mărfuri şi relaţiile marfă-bani au cunoscut o anumit ă
dezvoltare, dar nu au devenit dominante. Economia a p ăstrat un caracter autarhic, iar folosirea
monedei ca mijloc general de schimb a r ămas destul de restrâns ă, mai ales în primele stadii de
dezvoltare a acestei orânduiri. Ca urmare, pentru între ţinerea aparatului de stat şi satisfacerea
celorlalte nevoi ale obştii (întreţinerea curţii regale, construirea de castele, fortifica ţii şi
drumuri, paza graniţelor, acordarea de daruri bisericilor şi mănăstirilor, etc.) statul a continuat
să folosească pe scară largă prestaţiile în muncă şi dările în natură, veniturile domeniale şi
drepturile regaliene. Vistieria statului se confunda, de regul ă, cu cămara personală a regelui şi
era alimentată din impozite în bani, daruri, împrumuturi, tributuri, etc. Veniturile b ăneşti ale
statului, mai ales la început, aveau o importan ţă relativ redusă, astfel încât sfera de cuprindere
a finanţelor a fost şi în această orânduire destul de restrânsă.
Abia în orânduirea capitalistă, când produc ţia de mărfuri devine atotcuprinzătoare,
relaţiile băneşti capătă o largă dezvoltare, iar întreţinerea aparatului de stat şi acoperirea
celorlalte cheltuieli publice se bazeaz ă aproape exclusiv pe folosirea resurselor b ăneşti.
Activitatea statului în această orânduire este caracterizată prin două funcţii fundamentale: cea
internă, de menţinere a ordinii publice şi de asigurare a funcţionării instituţiilor noii orânduiri
şi cea externă, de întreţinere a relaţiilor diplomatice, de apărare a independenţei şi
suveranităţii naţionale, sau de extindere a teritoriului prin ac ţiuni militare agresive, după caz.
Dacă în perioada de ascensiune a capitalismului statul se rezuma la îndeplinirea sarcinilor sale
tradiţionale, pe măsura ascuţirii contradicţiilor modului de producţie capitalist, are loc
împletirea forţei politice a statului cu puterea economic ă şi intensificarea rolului
intervenţionist al acestuia. Toate acestea conduc la cre şterea vertiginoasă a nevoilor sale de
resurse băneşti, pentru a căror satisfacere este redistribuită o parte tot mai însemnat ă din
venitul naţional.

9
 În orânduirea socialistă, statul continuă să mobilizeze la dispozi ţia sa o parte
însemnată din venitul naţional, în dubla sa calitate pe care o are - de autoritate public ă şi de
proprietar al marii majorităţi a întreprinderilor din economie. Resursele mobilizate sunt
utilizate pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului, o parte importantă a acestora fiind
alocată finanţării dezvoltării economice, sarcină pe care statul trebuie să şi-o asume în
condiţiile în care proprietatea privată este practic inexistent ă, iar gradul de centralizare este
excesiv. Cum şi în această orânduire se menţin producţia de mărfuri şi schimbul mijlocit de
bani, prelevarea unei părţi însemnate din venitul na ţional la fondurile ce se constituie în
economie şi repartizarea acestora sunt mijlocite tot de relaţiile financiare care cunosc forme
specifice, generate de forma de proprietate.
Astfel, caracterul istoric al finanţelor rezidă în faptul că ele au apărut pe o anumită
treaptă de dezvoltare a societ ăţii, atunci când au fost create o serie de condi ţii economico-
sociale, că ele există atât timp cât există condiţiile care le-au generat, că s-au manifestat diferit
de la o societate la alta, purtând amprenta condi ţiilor economice, politice şi sociale în care au
luat naştere şi că vor dispărea o dată cu dispariţia acestor condiţii.

1.3. Conţinutul economic al finanţelor

Satisfacerea nevoilor generale ale societ ăţii reclamă mobilizarea la dispozi ţia statului
şi a celorlalte autorităţi publice a unor importante fonduri băneşti. Sursa de constituire a
acestor fonduri o reprezintă produsul intern brut, iar destinaţia lor este satisfacerea nevoilor
sociale de interes naţional sau local.
Constituirea acestor fonduri pe seama PIB presupune un transfer de resurse b ăneşti,
deci implicit de putere de cumpărare, de la diverse persoane fizice şi juridice la organele de
stat centrale sau locale. Pe de alt ă parte, din fondurile astfel constituite se efectueaz ă
transferuri de resurse (putere de cumpărare) către diverşi beneficiari, persoane fizice sau
juridice. Avem în acest fel reprezentarea activităţii unui mecanism financiar a c ărui activitate
a fost în mod inspirat asociată de M. Duverger 1 cu cea a unei “pompe gigantice”, care aspir ă o
parte din veniturile private realizate de unele categorii sociale şi o redistribuie către alte
categorii sociale. Orientând cu grijă prelevarea unei părţi din PIB şi redistribuirea alteia, adică
operând un fel de filtraj al veniturilor private, se poate exercita o ac ţiune generală asupra
ansamblului vieţii economice şi sociale.
Desfăşurarea acestui proces determină fluxuri băneşti în dublu sens - către şi de la
fondurile publice, generând relaţii (raporturi) sociale între participanţi, şi anume:
⇒ relaţii ce se nasc în procesul de constituire a fondurilor financiare (rela ţii de
mobilizare) între contribuabili - agenţi economici sau persoane fizice - pe de o
parte, şi colectivitate, reprezentată prin stat, pe de alt ă parte;
⇒ relaţii ce apar în procesul de utilizare a fondurilor financiare (relaţii de repartizare),
ce apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii
fondurilor publice - agenţi economici, instituţii publice şi cetăţeni luaţi individual,
pe de altă parte.
Aceste relaţii sociale, apărute în procesul constituirii şi utilizării fondurilor băneşti
centralizate sau descentralizate, sunt prin natura lor relaţii economice, legate indisolubil de
repartiţia PIB. Având în vedere faptul c ă repartiţia celei mai mari părţi a PIB în economia

1
M. Duverger - Finances publiques, Ed. PUF, Paris, 1984, p. 51

10
naţională se face prin intermediul banilor, rela ţiile economice analizate mai sus îmbrac ă forma
bănească.
Aceste relaţii sociale, de natură economică, exprimate valoric, ce apar în procesul de
repartiţie a PIB în legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului şi satisfacerea
nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare, sau pe scurt, finanţe.
Deşi în toate cele patru orânduiri care au existat (sclavagism, feudalism, capitalism şi
socialism) finanţele au îmbrăcat forma valorică, în fiecare dintre acestea ele au îndeplinit un
anumit rol şi au purtat amprenta condi ţiilor economice, politice şi sociale respective, şi
anume:
a) Resursele materiale mobilizate la dispozi ţia statului sunt produsul muncii celor
ocupaţi în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială, care participă cu o
parte din veniturile lor, la formarea fondurilor respective. În fiecare din stadiile
evolutive ale societăţii, însă, structura contribuabililor, forma şi mărimea
contribuţiei a variat în raport de structura claselor sociale, natura modului de
producţie, interesele politice şi economice ale claselor dominante.
b) Prelevările de resurse băneşti la dispoziţia statului la dispoziţia statului au caracter
obligatoriu, neonorarea obligaţiilor legale în volumul şi la termenele stabilite
atrăgând după sine sancţiuni materiale (amenzi, penalizări, executare silită, etc.).
Chiar şi atunci când, din motive de tehnică financiară, asemenea sancţiuni nu pot fi
prevăzute, în mod expres, în actele normative (cazul impozitelor pe consum), locul
constrângerii politice îl ia constrângerea fiziologic ă. Trebuie precizat, totuşi, că
sumele procurate de stat pe calea împrumuturilor publice au, de regul ă, caracter
facultativ.
c) Beneficiarii fondurilor financiare publice pot fi persoane fizice sau juridice,
categorii sociale, ramuri ale economiei sau sectoare de activitate, precum şi
societatea în ansamblul său. Aşa cum nici participarea la constituirea fondurilor nu
este egală, nici repartizarea cheltuielilor publice pe beneficiarii direc ţi sau indirecţi
nu este uniformă. Uneori, avantajele obţinute sunt cu atât mai mari cu cât
beneficiarii lor deţin poziţii politice şi/sau economice, alteori, avantajele respective
sunt invers proporţionale cu condiţia socială a beneficiarilor sau cu puterea
economică a acestora.
Se cuvine menţionat faptul că nu toate relaţiile băneşti ce apar în procesul repartiţiei şi
circulaţiei PIB sunt, în acela şi timp, relaţii financiare. Sfera relaţiilor financiare este, deci, mai
restrânsă, decât cea a rela ţiilor băneşti.
Pentru ca relaţiile băneşti să fie în acelaşi timp şi relaţii financiare, ele trebuie să
îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:
a) să exprime un transfer de valoare şi nu o transformare a formelor valorii. Astfel,
relaţiile băneşti ce decurg din acte de vânzare-cump ărare a unor bunuri nu reprezint ă relaţii
financiare, întrucât exprimă o schimbare a formelor valorii - din forma marf ă în forma bani
sau invers - şi nu o cedare definitivă şi fără contraprestaţie directă. Analog, relaţiile băneşti
legate de retribuirea muncii presupun, de asemenea, un schimb de echivalente (munc ă contra
bani sau invers) şi nu un transfer de putere de cump ărare fără echivalent. Evident, atunci când
transferul de valoare se face în natur ă, el nu genereaz ă relaţii b ăneşti, deci, cu atât mai pu ţin,
relaţii financiare.
Trebuie precizat că transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se
efectuează, de regulă, fără contraprestaţie directă, imediată sau la o dată ulterioară. Astfel, nici

11
un contribuabil, persoană fizică sau juridică, care a vărsat la buget un impozit, nu poate
solicita rambursarea acestuia sau o alt ă prestaţie de valoare egal ă şi nici nu dobândeşte un
drept de creanţă asupra statului. Chiar şi în cazul taxelor, care presupun, de regul ă, o
contraprestaţie, principiul rămâne valabil, deoarece, întotdeauna, taxa este superioar ă valorii
de piaţă a serviciului prestat, conţinând veritabile elemente de impozit. Invers, sumele
transferate de la buget către diverşi beneficiari cu titlul de alocaţii, burse, pensii, ajutoare,
subven ţii, nu au o legătură directă cu prelevările făcute anterior din veniturile acestora.
Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor valorii există
o legătură strânsă, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă. Aceasta întrucât
nu se poate pretinde prelevarea unei p ărţi din venit (impozit pe profit sau pe salariu, de
exemplu), atât timp cât nu s-a realizat venitul în sine (profit, salariu);
b) Transferul de valoare s ă aibă drept scop satisfacerea unor nevoi de ordin general ,
cum ar fi apărarea ţării, apărarea ordinii de drept în stat, nevoi cu caracter social
cultural (educaţie, sănătate, cultură, etc.); raporturile băneşti generate de dona ţie sau
succesiune, spre exemplu, care se fac în interesul unor persoane particulare, de şi
exprimă un transfer de valoare, nu exprim ă relaţii financiare;
c) Transferul de valoare la şi de la fondurile publice ce se constituie în economie, s ă
se facă, în principiu, cu titlu nerambursabil. Spunem în principiu, pentru că sunt
cazuri când au loc asemenea transferuri, dar presupun rambursabilitate (cazul
împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă şi chiar unele transferuri de
sume către agenţii economice sau populaţie);
De altfel, multitudinea de relaţii financiare existente în economie şi care satisfac
condiţiile ce permit calificarea lor ca rela ţii financiare, poate fi grupată, în raport cu unele
trăsături specifice, în trei categorii distincte:
a) relaţii care exprimă un transfer de resurse b ăneşti fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil, considerate relaţii financiare clasice şi care sunt reflectate în
bugetul de stat sau alte fonduri extrabugetare;
b) relaţii care exprimă un transfer de resurse b ăneşti cu titlu rambursabil, pentru o
anumită perioadă de timp şi pentru care se percepe dobând ă; acestea sunt rela ţiile
de credit, mijlocite în principal de b ănci;
c) relaţii care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse
băneşti, în schimbul unei contraprestaţii, care depinde de producerea unui
eveniment aleatoriu; aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării
fondurilor de asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
În literatura de specialitate se vorbe şte adesea de relaţii financiare în sens restrâns,
înţelegând prin aceasta rela ţii financiare clasice şi de relaţii financiare în sens larg, caz în
care sunt avute în vedere toate cele trei categorii de rela ţii prezentate anterior.

1.4. Funcţiile finanţelor publice

Existenţa finanţelor publice are un caracter obiectiv, care nu ţine de voinţa sau
imaginaţia cuiva şi nici de decizia unei autorităţi publice. Ele există pentru a servi la
realizarea unor sarcini şi obiective bine determinate, lucru ce se realizeaz ă prin funcţiile care
le exercită, şi anume, funcţia de repartiţie şi funcţia de control. Între aceste două funcţii există
o legătură strânsă, o interacţiune continuă, în sensul c ă prima funcţie creează câmp larg de
acţiune celei de-a doua şi invers.

12
 1.4.1. Funcţia de reparti ţie
Funcţia de repartiţie cunoaşte două faze distincte, însă organic legate între ele:
constituirea fondurilor şi distribuirea acestora.
La constituirea fondurilor financiare participă întreaga masă de contribuabili, în rândul
cărora se regăsesc:
⇒ regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat;

⇒ societăţi comerciale cu capital privat sau mixt;

⇒ organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu caracter lucrativ;

⇒ instituţiile publice şi unităţile subordonate acestora;

⇒ populaţia;

⇒ persoanele fizice şi juridice rezidente în str ăinătate.

Din veniturile acestora se prelevă la dispoziţia statului sau a altor entităţi de drept
public, o parte mai mult sau mai pu ţin importantă, forma pe care o îmbracă prelevarea fiind şi
ea extrem de diversă: impozite, taxe, contribuţii de asigurări sociale şi asigurări de sănătate,
contribuţii pentru constituirea unor fonduri speciale cu destinaţie economică sau socială,
amenzi, penalizări; vărsăminte din profitul regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu
capital de stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat, bunuri confiscate sau
fără stăpân; împrumuturi de stat primite de la persoane fizice şi/sau persoane juridice; rate din
împrumuturi acordate anterior de stat şi care sunt rambursate; donaţii, ajutoare şi alte
transferuri primite; alte venituri.
Izvorul acestor prelevări îl reprezintă, în cele mai frecvente cazuri, PIB, şi mai rar
produsul social total, avuţia naţională sau transferurile primite din străinătate. Partea
covârşitoare a acestor prelevări este de natură fiscală, ea fiind în creştere pe măsura
restrângerii sectorului economic de stat.
Deci constituirea fondurilor publice se realizează în procesul distribuirii PIB între
diverse persoane fizice şi juridice, pe o parte, şi stat, pe de alt ă parte.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie constă în distribuirea fondurilor mobilizate
anterior şi generează relaţii financiare între stat, pe de o parte, şi beneficiarii acestor fonduri,
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte. Concret, are loc stabilirea cheltuielilor publice pe
destinaţii: acţiuni social-culturale (învăţământ, sănătate, cultură); protecţie şi asigurări sociale;
acţiuni cu caracter economic; ap ărare publică, etc. În fond, acest proces de distribuire este un
act de decizie politică, întrucât de regulă, cererea de resurse financiare , ca expresie a nevoii
sociale (care are, în principiu, un caracter nelimitat), dep ăşeşte cu mult oferta de resurse
financiare posibil de mobilizat, care are o determinare obiectiv ă, funcţie de nivelul de
dezvoltare al economiei. Aceasta implic ă inventarierea, cuantificarea şi ierarhizarea nevoilor
sociale, stabilirea de către autoritatea publică a anumitor opţiuni în funcţie de anumite criterii,
conform cu obiectivele fiec ărei etape de dezvoltare.
În faza distribuirii, fluxurile financiare ce iau naştere îmbracă forma cheltuielilor
pentru: plata salariilor şi a altor drepturi de personal în sectorul public; procur ări de materiale
şi servicii pentru sectorul public; subven ţii acordate unor întreprinderi publice şi private;
transferuri către persoane fizice sub diferite forme (pensii, alocaţii, burse, ajutoare, etc.);
investiţii publice; constituirea rezervelor materiale de stat, etc. Pe aceste c ăi are loc
completarea resurselor financiare ale agen ţilor economici, instituţiilor publice şi persoanelor
fizice care le utilizează pentru dezvoltare sau pentru consum.

13
 Astfel, constituirea şi utilizarea fondurilor financiare publice reprezintă un proces
unitar şi neîntrerupt, care se realizeaz ă cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi joacă un
rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite. Distribuirea şi redistribuirea poate
avea loc în cadrul aceleia şi forme de proprietate (transfer de resurse între stat şi unităţile sale,
în ambele sensuri, între stat, pe de o parte, şi întreprinderi cu capital privat, cu capital mixt sau
populaţie, pe de alt ă parte).
Semnificaţia funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată prin prisma
dimensiunilor (a amploarei) transferurilor de resurse de la contribuabili la stat şi de la acesta
la diverşi beneficiari, precum şi în raport de mutaţiile care se produc în economie ca rezultat
al transferurilor de resurse materiale, a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice
sau de altă natură, produse de acestea.
Amploarea transferului este o chestiune de op ţiune politică, deoarece statul, în raport
de partea din PIB pe care o mobilizeaz ă la dispoziţia sa, se poate implica, mai mult sau mai
puţin, în satisfacerea nevoilor sociale. În condi ţiile unui PIB şi ale unei nevoi sociale date,
fondurile mobilizate la dispoziţia statului şi cele rămase la dispoziţia cetăţenilor şi a
persoanelor juridice se află în raport de invers ă proporţionalitate, cenzurându-se reciproc. În
mod asemănător, posibilităţile de satisfacere a nevoilor sociale pe seama fondurilor financiare
publice sau private sunt condiţionate după aceeaşi schemă.
În ansamblu, se poate remarca totu şi o tendinţă pronunţată de creştere a părţii din PIB
ce tranzitează fondurile financiare publice şi este redistribuită prin intermediul finanţelor.
În acelaşi timp, trebuie subliniate mutaţiile importante care au loc în economie ,
datorită redistribuirii unei părţi din PIB. Sunt transferate importante resurse financiare între
sferele de activitate (materială şi nematerială), ramurile şi subramurile economice (prin
facilităţile fiscale, creditele avantajoase sau finanţare directă de la buget a unora dintre
acestea), sectoarele sociale, zonele geografice şi cetăţeni. Aceste mutaţii se explică prin aceea
că persoanele fizice şi juridice care beneficiază direct sau indirect de pe urma cheltuielilor
publice nu sunt, întotdeauna, aceleaşi cu cele au participat la constituirea fondurilor financiare
publice, sau nu există corespondenţă între sumele cu care au participat şi cele de care
beneficiază nu există raporturi de echivalenţă.
Prin intermediul finanţelor are loc şi o redistribuire a resurselor financiare pe plan
internaţional, care se realizează pe următoarele căi:
a) primirea de împrumuturi externe, care, pe de o parte, completează resursele
financiare ale ţării, iar pe de altă parte, antrenează cheltuieli cu rambursarea ratelor
scadente şi plata dobânzilor aferente;
b) acordarea de împrumuturi externe, care, pe de o parte, presupun pl ăţi din resursele
financiare ale ţării, iar pe de alt ă parte, generează încasări de rate scadente,
inclusiv dobânzi achitate de debitori;
c) achitarea de cotizaţii şi contribuţii datorate organismelor internaţionale de către
stat sau alte entităţi de drept public şi chiar organizaţii internaţionale pe teritoriul
ţărilor membre (ex. prelevările asupra importului de produse agricole, practicat în
cadrul UE);
d) renunţarea la unele drepturi fiscale în conformitate cu unele conven ţii
internaţionale, încheiate între state (ex. conven ţii vamale sau convenţii pentru
evitarea dublei impuneri);

14
 e) primirea şi acordarea de ajutoare externe, fie în cadrul unor programe elaborate de
organismele de asisten ţă internaţională (ex. TEMPUS, SAPARD), fie pentru
înlăturarea consecinţelor grave ale unor calamităţi naturale, războaie, revoluţii.
Aceast ă redistribuire pe plan interna ţional se realizează pe baza unor acorduri şi
convenţii bi şi/sau multilaterale, ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de rambursabilitate
sau cu titlu definitiv, cu sau f ără contraprestaţie directă.
Dacă constituirea unor fonduri financiare la dispozi ţia statului se manifestă în toate
ţările lumii, imprimând funcţiei de repartiţie a finanţelor publice un caracter obiectiv, în
schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse, mijlocit de finanţe, are un
caracter subiectiv. El depinde de o serie de factori, cum sunt: capacitatea factorilor de decizie
de a percepe şi determina nevoia socială; gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării;
orientarea forţelor politice aflate la putere.
Mărimea, provenienţa şi destinaţia fondurilor financiare publice este caracterizat ă
printr-un dinamism accentuat sub influenţa unei multitudini de factori. Astfel, volumul
acestora depinde de m ărimea PIB, de raportul dintre rata acumulării şi cea a consumului,
raportul dintre consumul individual şi cel social, nivelul fiscalităţii, etc.
Provenienţa fondurilor financiare publice se modific ă şi ea în raport de gradul de
dezvoltare al diferitelor sectoare economice şi sociale, politica promovată de factorii de
putere, credibilitatea internaţională de care se bucur ă statul la un moment dat.
Destinaţia resurselor financiare publice cunoa şte şi ea modificări frecvente, în raport
de obiectivele considerate prioritare în fiecare etapă istorică parcursă: obiective economice,
social-culturale, de apărare, etc.
Intervin modificări în repartizarea resurselor financiare pe ramuri economice şi
sectoare sociale, pe zone geografice sau între membrii societăţii. Aceste modificări cantitative
şi structurale pot accelera, sau dimpotrivă, pot degrada ritmul de dezvoltare al economiei,
satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale cetăţenilor, echilibrul ecologic, calitatea vieţii
în general.

1.4.2. Funcţia de control

Concomitent cu funcţia de repartiţie, finanţele publice îndeplinesc şi o altă funcţie, cea
de control, care are o sferă de manifestare mai larg ă, întrucât vizează, pe lângă constituirea şi
repartizarea fondurilor financiare publice, şi modul de utilizare al acestora. Între aceste dou ă
funcţii există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare
funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul s ău, generează uneori forme de
manifestare a funcţiei de repartiţie.
Pe măsură ce partea din PIB redistribuită prin intermediul finanţelor publice a crescut,
a sporit şi necesitatea şi importanţa funcţiei de control. Statul este interesat să supravegheze şi
să controleze următoarele:
⇒ modalităţile de mobilizare a resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor
generale ale societ ăţii;
⇒ destinaţia pe care o cap ătă resursele, cu luarea în seam ă a priorităţilor stabilite de
organele competente;
⇒ utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, socială,
sau de altă natură;

15
 ⇒ armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectiv ă, referitor la
dimensionarea resurselor mobilizate la dispoziţia statului şi la destinaţia pe care ele
o capătă.
Fiind vorba de bani publici şi având în vedere comportamentul reprobabil, nep ăsarea
şi tendinţa de înavuţire a unor oameni implica ţi în gestionarea acestora, statul trebuie s ă
exercite un control sistematic prin care să împiedice folosirea iraţională a fondurilor publice,
să împiedice risipa, să prevină efectuarea de cheltuieli ilegale, inoportune şi ineficiente, să
contribuie la repararea prejudiciilor aduse patrimoniului public, la instaurarea ordinii şi
disciplinei în gestionarea banilor şi a altor valori publice.
Controlul exercitat de stat are o sfer ă largă de manifestare, cuprinzând toate domeniile
vieţii sociale, care ţin de sectorul public, respectiv activitatea economic ă, cultural-educativă,
de protecţie şi asigurări sociale, de menţinere a ordinii publice, de ap ărare a ţării.
În fiecare din aceste domenii, controlul vizeaz ă cel puţin trei aspecte, şi anume:
sarcinile specifice ce revin fiecărui domeniu şi modul de realizare a lor; efortul financiar din
partea statului pe care îl implic ă desfăşurarea activităţii respective; efectele utile ce se ob ţin şi
care pot fi cuantificate şi evaluate în bani.
Primul obiectiv care se urmăreşte de organe specializate de control, pe domenii de
activitate, întrucât fiecare domeniu are sarcini specifice, al c ăror mod de îndeplinire nu poate
fi evaluat decât de asemenea organe. Ele urm ăresc şi eforturile şi efectele utile, ce nu pot fi
cuantificate şi exprimate în bani. Celelalte două obiective sunt comune tuturor domeniilor de
activitate şi sunt urmărite de organe de control cu profil economico-financiar, capabile să facă
judecăţi de valoare necesare stabilirii priorităţilor şi opţiunilor, cu prilejul trierii nevoilor
sociale.
Controlul asupra activităţii economice în general, ca şi cel asupra laturii economice
(efort-efect) a celorlalte activităţi sociale, este un control mijlocit de bani (un control prin leu
în România).
Funcţia de control a finanţelor publice vizează toate fazele procesului reproducţiei
sociale, în fiecare din aceste faze controlul urm ărind obiective specifice.
În faza repartiţiei, controlul urmăreşte:
⇒ provenienţa resurselor financiare publice şi destinaţia acestora;

⇒ nivelul de constituire a fondurilor, titlul cu care se mobilizeaz ă şi se utilizează

acestea către diverşi beneficiari;
⇒ amploarea procesului de redistribuire şi mutaţiile antrenate prin transferul de
resurse între sferele de activitate economică, în plan social sau în profil teritorial;
⇒ situaţia echilibrului financiar al fiecărui fond, precum şi al finanţelor publice în
ansamblul lor.
Controlul financiar asupra producţiei realizată în sectorul public este foarte important,
deoarece acolo se creeaz ă valorile de întrebuinţare ce fac obiectul schimbului şi al
consumului, precum şi valoarea nou creat ă, care este supus ă repartiţiei. Sunt supuse
controlului toate elementele antrenate în procesul de produc ţie: activele imobilizate şi
circulante, forţa de muncă, precum şi întregul circuit al fondurilor financiare publice utilizate
de agenţii economici aparţinând statului.
În faza schimbului, controlul financiar urmăreşte modul în care produsele obţinute în
sectorul public sunt recunoscute pe pia ţă şi se realizează ca mărfuri, în ce măsură preţul

16
obţinut acoperă cheltuielile socialmente necesare, viteza cu care circul ă produsele la
consumator.
În faza consumului sunt vizate consumul productiv al unităţilor economice aparţinând
statului şi consumul final al instituţiilor publice. Consumul productiv este analizat prin prisma
gradului de valorificare a materiilor prime şi a materialelor, a rentabilităţii produselor şi
eficienţei generale a activit ăţii productive, în timp ce consumul instituţiilor publice este
analizat prin prisma ponderii valorilor materiale şi a serviciilor consumate în totalul
cheltuielilor din sfera nematerială.
Întrucât relaţiile financiare sunt relaţii băneşti şi controlul financiar este un control
mijlocit de bani, sfera relaţiilor băneşti fiind mai largă decât cea a relaţiilor financiare şi
controlul prin leu este mai cuprinzător decât controlul financiar propriu-zis, el incluzând şi
formarea preţurilor, circulaţia bănească şi alte procese sau fenomene economice.
Atribuţii de control în domeniul finan ţelor publice au numeroase organe, începând cu
Parlamentul, care exercită un control politic cu ocazia aprobării proiectului de buget şi a
contului de încheiere a execu ţiei bugetare. Controlul financiar propriu-zis se exercită de către:
- organele Ministerului de Finanţe, Trezoreriei, băncilor şi a altor instituţii
financiare care participă la execuţia de casă a bugetului;
- organele specializate de control din ministere, departamente, întreprinderi de stat şi
instituţii publice, care exercită controlul financiar propriu;
- direcţiile judeţene ale finanţelor publice şi administraţiile financiare, Garda
Financiară, precum şi Curtea de Conturi, ca organ specializat de control financiar
cu atribuţii exclusive de control în sectorul public.
În practică, activitatea organelor de control financiar depăşeşte adesea sfera relaţiilor
financiare şi chiar pe cea a relaţiilor băneşti, urmărind modul de asigurare a integrit ăţii
avutului obştesc, de utilizare a capacit ăţilor de producţie, de gestionare a stocurilor,
completând în acest fel controlul financiar propriu-zis.

1.5. Rolul finanţelor publice în perioada contemporan ă

În teoria financiară nu se face întotdeauna o delimitare strict ă a funcţiilor finanţelor
publice de rolul pe care acestea sunt chemate s ă-l joace în viaţa economică şi socială. Aceasta
face ca, în unele lucr ări de specialitate, obiectivele de natur ă economică, socială, politică sau
administrativă care trebuie să fie atinse prin intermediul finanţelor publice, şi care, în ultimă
instanţă, constituie conţinutul rolului acestora, să fie prezentate ca func ţii autonome (funcţia
de mobilizare, funcţia de alocare, func ţia de redistribuire, funcţia de stabilizare, funcţia de
incitare, etc.). În realitate, toate acestea sunt acoperite de cele dou ă funcţii ale finanţelor
prezentate anterior (funcţia de repartiţie şi cea de control).
Pentru determinarea rolului finanţelor publice, înţeles ca un ansamblu de obiective
menite să contribuie la dezvoltarea economico-social ă a unei ţări, apare deosebit de util ă o
analiză a nevoilor ce se manifest ă în societate, care sunt o no ţiune cu un con ţinut extrem de
complex2 . În structura nevoilor deosebim, mai întâi, nevoile cu caracter individual ale
cetăţenilor (hrană, ad ăpost, îmbrăcăminte, etc.), adică acele nevoi care depind de preferin ţele
fiecăruia şi sunt diferenţiate în funcţie de vârstă, sex, ocupaţie, mediu social, etc. Acestea sunt
satisfăcute pe baza veniturilor private ale indivizilor, fiind procurate de pe piaţă, în condiţii de
concurenţă. Alături de aceste nevoi cu caracter individual, oamenii au numeroase nevoi

2
Vezi I. V ăcărel şi colab. - Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 37-41

17
sociale (colective): nevoia de ap ărare împotriva agresiunilor din afara ţării; nevoia de
asigurare a ordinii de drept în stat; nevoia de a fi proteja ţi împotriva forţelor oarbe ale naturii
sau împotriva riscurilor sociale, etc. Satisfacerea acestor nevoi reclam ă existenţa unor
instituţii care să ofere cetăţenilor utilităţile publice (sociale) de care au nevoie şi pe care nu le
pot procura prin intermediul pieţei. Bunurile sau utilităţile publice au o serie de caracteristici
care le deosebesc de cele private:
- sunt servicii a căror ofertă este indivizibilă, în sensul că de ele beneficiază, în mod
imediat, şi în acelaşi timp, toţi membrii colectivităţii, fără a avea, în mod necesar,
cunoştinţă despre acest lucru, iar uneori, chiar împotriva voin ţei lor;
- consumul lor este individual şi neconcurenţial, fără a avea legătură cu efortul de
participare la finanţarea acestora;
- ele pot fi asigurate numai cu ajutorul autorităţilor publice, singurele în măsură să
sesizeze, inventarieze, ierarhizeze nevoile sociale şi să organizeze instituţii,
servicii sau acţiuni de larg interes social, care s ă conducă la satisfacerea lor.
În fine, există o a treia categorie, intermediar ă de nevoi, aşa-zise semipublice, cum ar
fi nevoia de educaţie, de cultură, de asistenţă medicală, etc. Avantajele satisfacerii acestor
nevoi se răsfrâng direct asupra celor care beneficiaz ă de serviciile respective, putând fi
individualizate (sunt divizibile). În acelaşi timp însă, de anumite avantaje indirecte
(indivizibile) beneficiază anumite colectivităţi (spre exemplu, o întreprindere care utilizează
forţă de muncă înalt calificată prin sistemul public de educaţie), sau societatea în ansamblul
său. Din aceste motive, satisfacerea acestor nevoi se poate face fie pe cale privat ă, prin
mecanismul pieţei, fie prin preluarea lor de către autorităţile publice a sarcinii satisfacerii lor,
pe seama prelevărilor făcute din veniturile tuturor membrilor societăţii. Finanţarea publică,
parţială sau totală, se justifică prin avantajele indirecte pe care aceste activit ăţi le oferă.
Se constată că satisfacerea nevoilor cetăţenilor nu se poate realiza, întotdeauna, pe
seama bunurilor private, prin mecanismul pie ţei, fiind frecvente situaţiile când statul, prin
intermediul finanţelor publice, oferă utilităţile necesare satisfacerii lor. El finan ţează anumite
instituţii publice specializate pe domenii, a c ăror activitate nu este organizată în mod necesar
pe principii de eficienţă economică, ci are ca principal obiectiv maximizarea utilit ăţii sociale,
economice, ecologice, etc., a activit ăţii respective.
Satisfacerea în condiţii cât mai bune a nevoilor cet ăţenilor, prin oferirea utilităţilor
publice şi semipublice menţionate, constituie un obiectiv final al politicii promovate de orice
guvern. Atingerea lui este indisolubil legat ă de resursele financiare de care statul dispune, şi
care la rândul lor sunt dependente de nivelul de dezvoltare al economiei. Din aceste
considerente, statul trebuie să-şi propună ca obiectiv intermediar intervenţia în domeniul
economic, prin măsuri care să asigure condiţii pentru reproducţia PIB.
În secolul al XIX-lea statul nu intervenea financiar în domeniul economic decât într-
un mod limitat şi clar direcţionat. Neimplicarea sa era, pe de o parte, o chestiune de principiu,
impusă de opţiunile sale fundamentale (echilibru bugetar, recurgerea limitat ă la împrumuturi,
neutralitatea monedei, etc.), iar pe de alt ă parte, o problemă de mijloace, datorită resurselor
limitate care îl împiedicau pe statul liberal de a fi un agent economic eficace. Dup ă cel de-al
doilea război mondial, raporturile dintre finanţele publice şi economie s-au schimbat în
întregime. Implicarea internă a statului în economie, chiar şi în statele considerate ca fiind
cele mai liberale, este un fapt recunoscut. Ca întotdeauna, r ăzboaiele şi crizele au jucat în
aceast ă privinţă un rol de accelerator. Suportul teoretic al interven ţiei statului în economie l-a
constituit teoria elaborată de J.M. Keynes şi dezvoltată ulterior de discipolii acestuia.

18
Constatând că deciziile de producţie şi de consum luate de întreprinderi şi menajele
individuale pot să ducă la dezechilibre, analiza keynesiană sugerează că statul nu trebuie să se
mai limiteze la satisfacerea prin intermediul finanţelor a nevoii sociale de bunuri şi servicii
considerate indivizibile, ci că, prin intermediul cheltuielilor publice, al impozitelor,
împrumuturilor, etc., el trebuie să sprijine procesul de relansare a economiei, de ocupare cât
mai deplină a forţei de muncă, să lupte împotriva inflaţiei şi şomajului.
În prezent, se apreciază că rolul finanţelor publice se manifestă în două direcţii
principale: acţiunea asupra structurilor economice şi acţiunea asupra conjuncturii
economice.
Acţiunea asupra structurilor economice presupune încurajarea produc ţiei în diferite
ramuri şi sectoare de activitate şi restricţionarea dezvoltării altor sectoare. Un prim mijloc de
acţiune în acest sens sunt cheltuielile publice în ansamblu, ca modalitate de stimulare a
cererii, iar în particular, cheltuielile publice pentru investiţii, prin a căror direcţionare se poate
realiza o redistribuire a resurselor financiare între sectoare, ramuri sau subramuri ale
economiei. Asupra structurilor din economie î şi pun amprenta şi modalităţile de procurare a
resurselor financiare publice. Protecţia vamală, cea mai veche formă de sprijin a statului
pentru unele ramuri ale economiei na ţionale, facilităţile fiscale acordate pentru investiţii sau
pentru stimularea exportului, amortizarea accelerată a capitalului fix, sau mobilizarea prin
împrumut public a resurselor financiare temporar disponibile în economie şi redirijarea lor
către anumite ramuri sau sectoare din economie, sunt numai câteva dintre c ăile pe care statul
le are la îndemână pentru a direcţiona dezvoltarea structurilor organismului economic.
Idea de a utiliza mijloacele financiare pentru a ac ţiona asupra conjuncturii economice
este ceva mai recentă decât cea a interven ţiei structurale. După marea criză din 1929-1933,
mai întâi, în SUA, şi apoi în Europa, s-a manifestat preocuparea de a nu mai suporta pasiv
fluctuaţiile ciclului economic, elaborându-se anumite strategii bugetare, menite a regla
fluctuaţiile economice. În ţările scandinave a fost elaborat ă o teorie a bugetelor ciclice, al ături
de multe alte preocupări ale economiştilor referitoare la acest domeniu. În multe ţări s-au
constituit anumite fonduri pentru acţiune conjuncturală, încercându-se stabilizarea economiei
printr-o fluctuare a cheltuielilor publice, în sens invers fluctuaţiei ciclului economic. Prin
puterea de cumpărare pe care ele o distribuie, cheltuielile publice permit o relansare a
consumului şi implicit a întregii economii. Cel mai des utilizate în acest sens au fost
cheltuielile pentru remunerarea personalului din sectorul public şi cele privind alocaţiile
sociale, cheltuielile pentru finanţarea unor lucrări publice şi cheltuielile cu caracter militar.
Utilizarea acestui instrument trebuie făcută însă cu prudenţă, pentru a evita declan şarea
fenomenului inflaţionist (mai ales în cazul primei categorii de cheltuieli) sau risipa de resurse
în scopuri neproductive (în cazul cheltuielilor militare).
De asemenea, fiscalitatea poate fi folosit ă ca mijloc de relansare a economiei în
perioadele de depresiune. Acordarea de facilit ăţi fiscale pentru investiţii, acceptarea
sistemelor accelerate de amortizare, stimularea exporturilor prin detaxarea produselor livrate
în afară, sunt măsuri de natură să modifice comportamentul agenţilor economici, incitându-i
să reinvestească profitul, să-şi înnoiască dotarea tehnică, contribuind în acest fel la relansarea
economiei. În fine, reducerea masei globale a prelev ărilor fiscale permite creşterea puterii de
cumpărare disponibile şi, prin aceasta, relansarea economiei.
Instrumentul fiscal poate servi şi ca mijloc de luptă împotriva inflaţiei. El a fost
utilizat, adesea, pentru a înl ătura puterea de cumpărare excedentară şi restabilirea echilibrului
cerere-ofertă pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

19
 Pentru ca măsurile enumerate să-şi dovedească eficacitatea şi pentru a evita anumite
efecte secundare adverse, este necesar ca ele s ă aplice, în mod selectiv, în raport de
conjunctura economică, să promoveze o a şa-zisă politică de flexibilitate fiscală. Promovarea
unei astfel de politici se loveşte adesea de caracterul greoi al procedurilor parlamentare,
modificările în domeniul fiscal cerând, de regul ă, intervenţia Parlamentului.
În ceea ce prive şte rolul pe care finanţele publice îl joacă în economia ţării noastre în
actuala etapă de tranziţie c ătre economia de piaţă se cuvin a fi subliniate câteva aspecte. Este
mai întâi de remarcat o anumit ă restrângere a rolului finanţelor publice în activitatea
economică şi în asigurarea condiţiilor pentru reproducţia lărgită a PIB. Dacă în perioada
conducerii centralizate a economiei, aproximativ 2/3 din resursele bugetare erau destinate
finanţării investiţiilor, în prezent, cheltuielile bugetare cu caracter economic au fost devansate
de cele social-culturale. Alocaţiile de la buget vizeaz ă cu prioritate:
 completarea resurselor proprii ale regiilor autonome aparţinând statului;
 realizarea unor obiective noi în ramuri de importanţă strategică ale complexului
economic naţional sau în domenii cu eficienţă economică mai redusă, în care
capitalul privat nu este interesat;
 participarea la constituirea unor societăţi mixte în ţară sau în străinătate;
 acordarea unor subven ţii societăţilor comerciale cu capital de stat, a căror
activitate prezintă o importanţă deosebită.
Prin diferite mijloace, finanţele publice sunt chemate s ă sprijine procesul de
restructurare a economiei româneşti. Acordarea selectivă şi în condiţii de maximă
transparenţă a subvenţiilor de la buget, exercitarea unui control riguros asupra modului de
utilizare a acestor resurse, urmărirea modului de achitare a obligaţiilor fiscale, sunt măsuri ce
urmăresc astuparea “găurilor negre” din economie, restrângerea activit ăţii în ramurile
energofage sau consumatoare de materii prime deficitare, eliminarea distorsiunilor în alocarea
resurselor, promovarea mecanismelor pieţei concurenţiale.
Renunţarea la sistemul centralizat, autoritar, de conducere a economiei şi înlocuirea lui
cu mecanismul conducerii economiei prin intermediul pârghiilor economico-financiare, care
oferă libertate agenţilor economici dar şi tinde să dirijeze decizia acestor agen ţi în sensul dorit
de guvernanţi, au făcut necesară reforma întregului nostru sistem fiscal. Acest proces a fost
marcat de încercarea de acordare a unor facilit ăţi fiscale şi a altor avantaje pentru agenţii
economici, care să le canalizeze activitatea c ătre anumite sectoare, să reîncurajeze reinvestirea
profitului, să faciliteze acumularea de capital. F ără a fi încununate întotdeauna de succes (a se
vedea eşecul unor facilităţi referitoare la impozitul pe profit) şi mereu cenzurate de necesitatea
acoperirii cheltuielilor bugetare, aceste m ăsuri au sporit totuşi capacitatea de autofinanţare a
agenţilor economici (în special privaţi), ceea ce era de altfel, absolut necesar în condi ţiile
retragerii statului din activitatea economică.
Rolul finanţelor publice nu se limiteaz ă doar la domeniul economic, el manifestându-
se din plin şi în domeniul social. Prin intermediul finanţelor se realizează o largă redistribuire
a veniturilor între membrii societăţii, în vederea corectării unor inegalităţi existente între
indivizi şi a asigurării unor condiţii demne de viaţă pentru toţi cetăţenii. Prin prelevările de la
agenţii economici şi persoanele ocupate în sfera produc ţiei materiale se constituie fondurile
din care se finanţează funcţionarea instituţiilor publice din sfera nematerială (învăţământ,
sănătate, cultură şi artă, asigurări şi protecţie socială, etc.), care prin serviciile pe care le ofer ă
creează condiţii pentru reproducţia lărgită a factorului uman.

20
 Influenţe importante ale finanţelor publice pot fi identificate şi în domeniul politic şi
administrativ. Democratizarea vieţii noastre economico-sociale a antrenat un proces de
reorganizare şi restructurare a tuturor instituţiilor care compun suprastructura societăţii. S-a
reorganizat sistemul politic şi administrativ, au fost înfiinţate noi instituţii care să asigure
apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi ordinea de drept în stat, siguranţa
naţională şi apărarea ţării. În plan financiar, aceasta a însemnat mobilizarea şi utilizarea unei
părţi din PIB pentru înzestrarea corespunz ătoare a acestor instituţii şi organisme publice,
asigurarea logisticii necesare, încadrarea acestora cu personal corespunz ător. Raporturile
dintre organele administrative centrale şi locale au fost reconsiderate, optându-se pentru
descentralizarea activităţilor administrative şi sporirea autonomiei colectivităţilor locale.
Importanţa finanţelor publice în activitatea economico-social ă a cunoscut modificări
de la o etapă la alta de dezvoltare, în raport de curentele ideologice cu privire la rolul şi locul
satului, ceea ce a antrenat o anumit ă amploare a procesului de redistribuire a PIB prin
intermediul finanţelor publice.

Concepte cheie:
• finanţe publice;
• relaţii economice;

• relaţii financiare;

• funcţia de repartiţie;

• funcţia de control;

• pârghii economice;

• bunuri publice;

• bunuri private;

• teorii intervenţioniste;

• principiul laissez-faire, laissez-passer;

• stat jandarm, stat providen ţă.

Teste de evaluare:
1. Când au apărut finanţele publice şi care a fost evolu ţia lor?
2. Prezentaţi concepţia clasică privind finanţele publice.
3. ce reprezintă bunurile publice şi exemplificaţi?
4. ce reprezintă bunurile semipublice şi în ce constau ele?
5. Explicaţi de ce sfera finan ţelor este mai restrânsă decât cea a rela ţiilor băneşti.
6. Ce reprezintă finanţele, private în sens larg? Dar în sens restrâns?
7. Ce forme îmbracă participarea la constituirea fondurilor publice?
8. În ce constă redistribuirea de resurse financiare pe plan internaţional?
9. În ce constă funcţia de control a finan ţelor publice?
10. Ce rol îndeplinesc finanţele publice în economia de piaţă?

Bibliografie:
1. Drăcea, M., Finanţe Publice, Editura Universitaria, Craiova, 1999
2. Moşteanu, T., Finanţe Buget, Editura Economică, Bucureşti, 2001
3. Moşteanu, T., Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
4. Văcărel, I., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004

21
 Tema nr. 2
Sistemul cheltuielilor publice

Obiective:
• cunoaşterea conţinutului cheltuielilor publice;
• cunoaşterea structurii şi dinamicii cheltuielilor publice;
• cunoaşterea principalelor criterii de clasificare a cheltuielilor publice.
Conţinut:
2.1. Conţinutul cheltuielilor publice
2.2. Clasificarea cheltuielilor publice
2.3. Evoluţia cheltuielilor publice

2.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor care se efectueaz ă de la
bugetul statului, din bugetele locale, din fondurile speciale, din fondurile proprii ale agen ţilor
economici cu capital de stat şi ale instituţiilor publice cu acţiunile social-culturale, dezvoltarea
economică-socială, organele statului, apărarea naţională, ordinea publică, înfăptuirea
suveranităţii şi independenţei naţionale, privite în unitatea şi interdependenţa lor.
În cadrul sistemului cheltuielilor publice, cheltuielile bugetare de ţin un loc important
şi cuprind destinaţiile care se dau fondurilor bugetare de c ătre Parlament în vederea realizării
opţiunilor şi priorităţilor stabilite în procesul selecţionării cerinţelor social-culturale,
economice, de ap ărare, etc.
Îndeplinirea celor două funcţii ale statului, cea internă şi cea externă, se realizează
printr-un sistem complex de instituţii şi organe: organe politice şi administrative, armată,
poliţie, jandarmerie, justiţie şi procuratură, instituţii de învăţământ, cultură, artă, sănătate,
protecţie şi asigurări sociale, etc. Pentru întreţinerea şi funcţionarea acestora, statul efectuează
în fiecare an cheltuieli importante. De asemenea, statul aloc ă o parte din cheltuieli pentru
dezvoltarea anumitor sectoare economice, subven ţionarea anumitor activităţi, promovarea
exportului, contracararea concurenţei străine, etc. Toate aceste cheltuieli efectuate de stat sunt
denumite generic cheltuieli publice. Ele dau con ţinut celei de-a doua faze a func ţiei de
repartiţie a finanţelor publice şi exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească ce iau
naştere între stat, pe de o parte, şi diverşi beneficiari - persoane fizice şi juridice, pe de altă
parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare publice, în vederea îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor statului.
Cheltuielile publice, mai restrânse decât cheltuielile sectorului public, înglobează:
a) cheltuielile publice efectuate de administraţiile centrale de stat din fondurile
bugetare, extrabugetare şi fonduri cu destinaţie specială;
b) cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale;
c) cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
d) cheltuielile organismelor (administraţiilor) internaţionale din resursele publice
prelevate de la membrii acestora.
De menţionat, că, pentru a obţine cheltuielile publice totale este necesar ă operaţiunea
de consolidare, adică însumarea cheltuielilor efectuate de diferitele categorii de administraţii
publice, dar cu eliminarea transferurilor de resurse făcute între acestea, în vederea evit ării
dublei înregistrări.

22
 Se impune, de asemenea, a se face o delimitare între no ţiunea de cheltuieli publice şi
cea de cheltuieli bugetare. Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în
sectorul administraţiei publice şi care sunt finanţate atât din resurse bugetare (centrale sau
locale), cât şi din fondurile proprii ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale aparţinând
statului, precum şi din veniturile realizate de instituţiile publice şi lăsate la dispoziţia acestora
pentru autofinanţare. Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoper ă
din bugetul de stat, din bugetele unităţilor administrativ-teritoriale şi din bugetul asigurările
sociale de stat, fiind o parte a cheltuielilor publice.
De altfel, delimitarea cheltuielilor bugetare în ansamblul cheltuielilor publice este
facilitată şi principiile care stau la baza efectu ării lor:
 orice cheltuială bugetară, pentru a putea fi efectuat ă, trebuie să răspundă cerinţei
constituţionale de a fi aprobat ă de Parlament; acesta reglementeaz ă, prin Legea
finanţelor publice, principiile generale de organizare a finanţelor publice, inclusiv
regimul cheltuielilor publice, iar prin legea anuală a bugetului de stat, nivelul
diferitelor categorii de cheltuieli publice în fiecare an financiar. Cuprinderea în
buget a unei cheltuieli şi aprobarea acesteia nu d ă automat dreptul de a o efectua,
fiind necesară a aprobare expresă în acest sens;
 aprobarea cheltuirii resurselor bugetare nu are un caracter global, ci este strict
individualizată pe destinaţii şi beneficiari; schimbarea destinaţiei este admisă
numai în anumite condiţii şi în limita competenţelor prevăzute de lege;
 alocarea resurselor pentru efectuarea cheltuielilor bugetare nu se face în mod
automat, în virtutea faptului că există anumite prevederi în buget, ci treptat, pe
măsura justificării sumelor acordate anterior, în condiţiile realizării sarcinilor
specifice şi eventual, corelat cu îndeplinirea planului de venituri proprii;
 sumele acordate de la buget pentru efectuarea cheltuielilor publice au caracter
nerambursabil, dar autorizarea bugetar ă este limitată în timp; necheltuirea
fondurilor alocate pentru o anumită destinaţie până la finele exerciţiului financiar
determină retragerea fondurilor respective;
 utilizarea fondurilor bugetare este supusă controlului financiar preventiv şi
ulterior, în legătură cu necesitatea, oportunitatea, legalitatea şi realitatea
cheltuielilor bugetare, aşa încât să se asigure un regim sever de economii şi o
eficienţă sporită în utilizarea banului public;
 finanţarea unei instituţii publice se realizează de la un singur buget, în func ţie de
gradul de subordonare: bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigur ărilor sociale
de stat.

2.2. Clasificarea cheltuielilor publice

Utilitatea unei astfel de clasificări rezidă în faptul că, pe de o parte, ea permite
urmărirea modului în care resursele băneşti mobilizate la dispoziţia statului sunt orientate spre
anumite obiective de natur ă economică, politică, socială, militară, iar pe alt ă parte, facilitează
analiza dinamicii cheltuielilor publice, nu numai ca volum global, ci şi pe diferitele lor
componente.
Din multitudinea de clasificări întâlnite în literatura de specialitate şi în practica
financiară şi statistică a statelor contemporane, prezent ăm pe cele considerate mai
semnificative.

23
 Clasificările administrative au cunoscut o anumit ă evoluţie în timp şi au la bază fie
structura administrativă a statului, fie funcţiile fundamentale ale acestuia; au rezultat de aici
două tipuri de clasificări administrative: o clasificare organică şi o clasificare funcţională.
Clasificarea organică este cea mai veche clasificare şi are la bază criteriul instituţiilor
prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere, departamente, unit ăţi administrativ
teritoriale, etc. Această clasificare are o valoare practică, regrupând cheltuielile după
autoritatea administrativă care, prin legea bugetară, este autorizat ă să le efectueze. Valoarea sa
ştiinţifică este însă scăzută, pentru că nu pune în evidenţă natura diversă a cheltuielilor pe care
le poate efectua o autoritate administrativă şi nu asigură o comparabilitate în timp a
cheltuielilor, având în vedere frecventele schimb ări intervenite în structura guvernelor,
organizarea ministerelor sau subordonarea institu ţiilor publice.
Clasificarea funcţională este de dată mult mai recentă, fiind introdusă pentru prima
oară, în 1947, în SUA. Ea încearcă să pună în evidenţă rolul statului în diferite domenii ale
vieţii economice şi sociale, grupând cheltuielile publice nu după ministere ci în raport de
principalele funcţii ale statului: funcţia de administraţie generală, cea de ap ărare naţională,
asigurarea ordinii publice şi a siguranţei naţionale, acţiunile social-culturale, acţiunile
economice, etc., cu note specifice de la o ţară la alta şi de la o etapă la alta. Fiecare din aceste
funcţii se divide pe subfunc ţii (ex.: acţiunile social-culturale se subdivid în: învăţământ,
sănătate, cultură şi artă, asistenţă socială, etc.). cheltuielile fiecărei subfuncţii sunt divizate
apoi în raport de natura lor economică (cheltuieli de personal, cheltuieli materiale, subven ţii,
transferuri, cheltuieli de capital, etc.).
O asemenea grupare se prezint ă Parlamentului sub forma unei anexe la legea bugetar ă
anuală şi are numai o valoare informativă, nu şi o valoare juridică. Ea indică rolul politic şi
economic al cheltuielilor publice, f ăcând trecerea de la clasificarea organic ă spre clasificările
politice şi economice.
Clasificările politice
Sub aspect politic, cheltuielile se împart în dou ă categorii: cheltuieli neutre şi
cheltuieli active.
În concepţia clasicilor, cheltuielile publice trebuiau s ă fie neutre, să nu influenţeze
direct mediul economic şi social. Această neutralitate absolută dorită de clasici nu era practic
realizabilă, cheltuielile publice având cel pu ţin anumite incidenţe indirecte de natură
economică sau socială: creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, utilizarea forţei de muncă
în domeniul serviciilor publice, lansarea de comenzi pentru întreprinderile ce execut ă lucrări
publice, etc.
În concepţia modernă, cheltuielile publice au un caracter activ, prin intermediul lor
urmărindu-se atingerea unor obiective extrem de diverse.
În raport de natura obiectivelor stabilite, cheltuielile active pot fi împărţite în mai
multe categorii:
 cheltuieli active, ce vizează direct sau indirect un obiectiv politic . Este cazul
“fondurilor speciale” sau “fondurilor secrete”, sustrase procedurilor ordinare de
control şi care permit, spre exemplu, subven ţionarea unui partid sau a unui ziar.
Indirect, alocarea din fondurile publice a unor sume destinate protec ţiei unei
anumite clase sau categorii sociale, va menţine influenţa politică a guvernanţilor în
rândul acelei clase sau categorii sociale;

24
  cheltuieli active prin care se urm ăresc obiective sociale, adică acelea care tind s ă
amelioreze condiţiile de trai ale populaţiei şi să atenueze inegalităţile sociale:
cheltuieli cu asistenţa socială, alocaţii, indemnizaţii şi ajutoare sociale, etc.
 cheltuieli prin care se urmăresc obiective economice. Subvenţiile, alocaţiile
bugetare, cheltuielile pentru investi ţii, constituie, alături de facilităţile fiscale şi de
credit, procedee frecvente de interven ţie financiară în economie;
 cheltuieli prin care se urm ăresc obiective diverse: formarea profesională şi
ridicarea nivelului general de cultură, protecţia mediului ambiant, dezvoltarea în
profil teritorial, etc.
Clasificările economice utilizează două criterii de clasificare: unul, care împarte
cheltuielile publice în cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli de capital (de investiţii),
iar un altul, care le împarte în cheltuieli privind serviciile publice (administrative sau efective)
şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente (de funcţionare) asigură întreţinerea curentă şi funcţionarea în
bune condiţii a instituţiilor publice. Ele nu lasă să subziste nimic în urma lor, reprezentând un
consum definitiv de PIB şi presupun o permanent ă reînnoire, pe măsura consumului public.
În raport de conţinutul lor economic, cheltuielile curente se împart în cheltuieli de
personal şi cheltuieli materiale şi servicii. Primele vizează drepturile salariale, drepturile de
deplasare, detaşare şi contribuţiile aferente salariilor cuvenite personalului din sectorul public.
Cea de-a doua categorie cuprinde cheltuielile f ăcute pentru cumpărarea materialelor şi
serviciilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice: materiale şi furnituri de birou,
hrană, medicamente şi materiale sanitare, echipament, manuale şcolare, energie electrică,
termică, poştă, telefon, etc.
Cheltuielile de capital sau de investi ţii sunt cele care permit achizi ţionarea sau
construirea de bunuri publice de folosinţă îndelungată, contribuind la îmbogăţirea şi
modernizarea sectorului public (construirea de autostr ăzi, porturi, aeroporturi, baraje, sisteme
de irigaţii, şcoli, spitale, clădiri administrative, centrale nucleare, etc.). Ele nu reprezint ă un
consum definitiv de PIB, ci o transformare a bogăţiei publice şi uneori creează chiar premise
de sporire a acesteia.
De altfel, pornind de la acest aspect al efectelor economice pe care le au cheltuielile
publice, se vehiculează şi o altă împărţire a acestora în cheltuieli productive şi cheltuieli
neproductive.
Cheltuielile de funcţionare sunt considerate de regul ă cheltuieli neproductive, ele
asigurând subzistenţa sectorului public. Unele dintre ele pot avea, în mod indirect, şi un
caracter productiv: plata salariilor angajaţilor din vămi poate contribui la îmbunătăţirea
condiţiilor de desfăşurare a activităţii de comerţ exterior.
Cheltuielile de capital sunt în general cheltuieli productive, fie direct (înzestrarea
tehnică a unei regii autonome), fie indirect, cum este cazul cheltuielilor cu echipamentul
social-cultural (şcoli, spitale, etc.). Sunt îns ă şi cheltuieli de capital care în mod evident, nu au
un caracter productiv, cum este cazul pentru procurarea echipamentelor militare.
Împărţirea între cheltuieli de capital şi cheltuieli de funcţionare nu trebuie absolutizat ă,
între aceste tipuri existând leg ături intime. Cheltuielile de capital (în special cele pentru
realizarea unor obiective social-culturale) antreneaz ă de multe ori alte cheltuieli pentru
întreţinerea, încălzirea, iluminatul obiectivelor realizate, pentru plata salariilor ce le
deserveşte, etc.

25
 În cazul cheltuielilor pentru serviciile publice (administrative sau efective), elementul
distinctiv faţă de cheltuielile de transfer îl constituie existen ţa unei contraprestaţii directe şi
echivalente, în raport cu efortul statului. Ele cuprind, în general, cheltuielile pentru
remunerarea serviciilor, a prestaţiilor, a furniturilor achiziţionate de stat pentru asigurarea
funcţionării instituţiilor publice sau pentru investi ţii în sectorul public.
Cheltuielile de transfer sunt cheltuieli, care de şi apar înscrise în bugetul de stat sau în
diferite fonduri cu destinaţie specială, nu reprezintă un veritabil consum, ci ni şte operaţiuni de
redistribuire în favoarea unor persoane fizice sau a unor organisme publice sau private. Natura
lor economică este foarte diferită faţă de cea a cheltuielilor privind serviciile publice: ele nu
presupun o retragere de resurse din sectorul privat c ătre sectorul public, ci dimpotrivă,
distribuie o putere de cumpărare suplimentară în sectorul privat.
Între cheltuielile de transfer efectuate de stat deosebim:
 cheltuielile pentru asistenţă socială, reprezentând sume acordate unor categorii sociale
defavorizate: persoane în vârst ă sau cu venituri sub o anumit ă limită, handicapaţi,
veterani de război, etc. şi care îmbracă forma alocaţiilor, a prestaţiilor sociale,
ajutoarelor, subvenţiilor, etc. Ele nu trebuie confundate cu sumele pl ătite din bugetul
asigurărilor sociale de stat, care au la origine o contrapresta ţie (contribuţia plătită în
timpul activităţii);
 cheltuieli de transfer către sectorul cultural-educativ pentru acordarea de burse sau
subven ţionarea instituţiilor din acest domeniu;
 subven ţii acordate regiilor autonome sau societ ăţilor comerciale cu capital de stat, şi
uneori, societăţilor comerciale cu capital privat;
 transferuri pentru echilibrarea bugetelor unit ăţilor administrativ-teritoriale, sub forma
sumelor defalcate din veniturile bugetului de stat sau subven ţiilor de echilibrare;
 dobânzi pl ătite pentru împrumuturile interne sau externe, contractate de stat sau alte
organisme publice;
 cotizaţii externe plătite către organisme internaţionale, ajutoare externe, etc.
Unele dintre acestea sunt legate de îndeplinirea func ţiei sociale a statului, permi ţând
punerea în practică a politicii de venit minimal a acestuia (primele două categorii); altele
mijlocesc funcţia economică a statului, în acest caz transferul cu finalitate economic ă fiind
dublat de un transfer social indirect (cazul subvenţiilor de ramură).
Nici delimitarea cheltuielilor privind serviciile publice de cheltuielile de transfer nu
trebuie absolutizată. Cheltuielile pentru asistenţă socială, de exemplu, permit persoanelor
asistate să subziste şi degrevează statul de anumite sarcini.
Prin combinarea celor două criterii de clasificare economică a cheltuielilor se poate
obţine o împărţire cvadripartită a cheltuielilor publice:
1. Cheltuielile privind serviciile publice se subdivid în cheltuieli de funcţionare
(salarii, materiale, servicii, cheltuieli de întreţinere şi reparaţii, etc.) şi cheltuieli de
investiţii (realizarea de edificii publice, dotarea acestora, etc.);
2. Cheltuielile de transfer se subdivid în transferuri ce genereaz ă noi venituri publice
(alocaţii, burse, asistenţă socială, etc.) şi transferuri de capital sau investiţii
indirecte (subvenţii acordate întreprinderilor private pentru completarea surselor
de finanţare a investiţiilor).
Clasificările financiare au în vedere momentul şi modul în care cheltuielile publice
afectează resursele financiare ale statului. Se disting, din acest punct de vedere, trei categorii
de cheltuieli: cheltuieli definitive, cheltuieli temporare şi cheltuieli virtuale.

26
 Cheltuielile definitive sunt acelea care presupun o ie şire definitivă de resurse din
tezaurul public, atât pentru asigurarea func ţionării curente a instituţiilor publice, cât şi pentru
realizarea de investiţii în sectorul public. Ele nu sunt nici precedate şi nici urmate de o intrare
corelativă de resurse financiare publice. Majoritatea cheltuielilor publice au un caracter
definitiv.
În raport de modul în care afecteaz ă resursele bugetare, unele cheltuieli definitive
(majoritatea) sunt înscrise în mod explicit în buget, altele îmbracă forma aşa-ziselor cheltuieli
fiscale. Aceast ă din urmă noţiune a apărut în deceniul al şaptelea în SUA şi desemnează
ansamblul avantajelor fiscale acordate contribuabililor (exoner ări, reduceri, deduceri din
materia impozabilă) şi care conduc la o diminuare a încas ărilor fiscale, având efecte
financiare similare alocaţiilor sau subvenţiilor bugetare. Numărul şi durata aplicării acestor
măsuri fiscale cu caracter derogatoriu difer ă de la o ţară la alta, fiind abrogate sau modificate
frecvent. Obiectivele astfel urmărite sunt diverse: stimularea investiţiilor sau a comerţului
exterior; sprijinirea construcţiei de locuinţe; încurajarea economiilor băneşti; realizarea de
transferuri sociale; acordarea unor ajutoare regionale sau sectoriale.
Cheltuielile temporare nu reprezintă sarcini definitive pentru stat, ci sunt ie şiri
temporare de resurse financiare publice, care vor fi urmate la intervale mai apropiate sau mai
îndepărtate de timp de intrări corelative de fonduri. Asemenea opera ţii au un caracter divers:
rambursări de credite sau avansuri acordate anterior; credite şi avansuri acordate în anul
curent; împrumuturi acordate colectivităţilor locale pentru acoperirea golurilor temporare de
casă, în aşteptarea încasărilor fiscale viitoare; avansuri acordate de stat în contul furniturilor
ce urmează a fi achiziţionate pentru sectorul public. Ele mai sunt denumite operaţiuni de
trezorerie şi sunt evidenţiate în conturi speciale ale trezoreriei publice.
Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajeaz ă s ă le
efectueze numai în anumite circumstan ţe. Cheltuielile de acest fel au o existen ţă condiţionată,
devenind reale numai dacă se realizează condiţia respectivă. Exemplul clasic îl constituie
garanţiile pe care statul le acordă pentru a facilita acordarea unor împrumuturi către
întreprinderi publice sau private, colectivit ăţi publice sau chiar state str ăine. Dacă debitorul
devine insolvabil, statul preia sarcina împrumutului. În aceeaşi categorie pot fi incluse şi
fondurile de rezervă şi de intervenţie înscrise în buget, pe care guvernul le utilizeaz ă dacă se
produc evenimente deosebite: calamităţi naturale, conflicte sociale grave, războaie, etc.
Cheltuielile publice mai pot fi clasificate şi după alte criterii: după caracterul lor
permanent sau incidental întâlnim cheltuieli ordinare şi cheltuieli extraordinare. Acest criteriu
a stat mult timp chiar la baza prezentării documentelor bugetare.
Cheltuielile ordinare sunt cele care se fac în mod regulat, necesit ă o permanent ă
reînnoire, datorită principiului continuităţii serviciului public. Cheltuielile de func ţionare sunt
de regulă, cheltuieli ordinare.
Cheltuielile extraordinare (excepţionale) se efectuează numai în situaţii deosebite,
nivelul acestora fiind mai greu de estimat, iar finanţarea lor se asigur ă, de regulă, pe calea
împrumuturilor sau prin emisiune monetară.
După rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale, acestea se împart în
cheltuieli publice reale (negative) şi cheltuieli economice (pozitive).
Cheltuielile reale sunt cele care se fac pentru întreţinerea aparatului administrativ,
întreţinerea şi dotarea armatei, rambursarea datoriei publice şi plata dobânzilor şi
comisioanelor aferente acesteia, etc. Ele reprezint ă un consum definitiv de produs intern brut.

27
 În categoria cheltuielilor economice sunt incluse cheltuielile care au ca efect realizarea
de întreprinderi noi, reutilarea celor existente, dezvoltarea infrastructurii de comunica ţii, a
celei turistice, etc., contribuind la creşterea avuţiei naţionale. Ele reprezintă o avansare de
PIB, întrucât prin obiectivele de investi ţii realizate se creeaz ă premisele pentru reproducţia,
eventual lărgită, a PIB.
În România, gruparea cheltuielilor publice este reglementat ă prin clasificaţia
indicatorilor privind finanţele publice, elaborată de Ministerul Finanţelor Publice şi care
cuprinde o clasificaţie funcţională şi o clasificaţie economică a acestora.
Ca anexă la legea anual ă de aprobare a bugetului de stat, Guvernul prezint ă
Parlamentului un document de sinteză a proiectului de buget ce are la baz ă aceste dou ă
clasificări.
Conform clasificării funcţionale, în Legea bugetului de stat, cheltuielile bugetare sunt
grupate în mai multe părţi, corespunzând principalelor funcţii ale statului. Funcţiile principale
(părţile) se divid, unde este cazul, pe subfunc ţii (capitole), iar acestea din urmă, pe baza
criteriului juridic, sunt divizate pe instituţii publice (subcapitole).

2.3. Evoluţia cheltuielilor publice

Finanţele publice contemporane sunt caracterizate printr-o schimbare de dimensiune,
care este rezultatul crizelor economice, războaielor şi a evoluţiei cererii sociale însăşi, care au
modificat concepţiile cu privire la rolul statului în viaţa economică şi socială.
Aceast ă redimensionare a cheltuielilor publice poate fi caracterizat ă din două puncte
de vedere. În primul rând, sub aspect cantitativ, urm ărind evoluţia nivelului absolut şi relativ,
iar în al doilea rând sub aspect calitativ, urmărind structura acestora.
O primă apreciere a gradului de implicare a statului în via ţa economică şi socială se
poate face prin urmărirea evoluţiei volumului total al cheltuielilor publice. Se desprinde de
aici un aspect important şi anume tendinţa generală de creştere a cheltuielilor publice în toate
statele lumii. Chiar dacă, pe perioade scurte se pot observa uneori stagn ări ale acestora, pe
perioade lungi, nivelul cheltuielilor publice are o evoluţie ascendentă. Pentru o apreciere
corectă trebuie să se ţină seama de faptul c ă, fiind exprimat valoric, nivelul absolut al
cheltuielilor publice este influenţat de evoluţia preţurilor, de procesul de depreciere monetară,
ce a căpătat un caracter generalizat, de fenomen major în economia ţării noastre.
În acest sens se poate vorbi de o creştere nominală a cheltuielilor publice, atunci când
acestea sunt exprimate în preţuri curente şi de o creştere reală, atunci când acestea sunt
exprimate în preţuri constante (de referinţă), prin intermediul indicelui de creştere a preţurilor.
Determinarea creşterii nominale şi reale a cheltuielilor publice, în cifre absolute, se
poate realiza conform relaţiilor:

Δ Cpn1/0 = Cpn1 - Cpn0;

r r r
Δ Cp 1/0 = Cp 1 - Cp 0,
în care:
n r
Δ Cp 1/0,  Δ Cp 1/0 - creşterea absolută, nominală şi respectiv reală a cheltuielilor publice în
perioada curentă (1) faţă de perioada de referinţă (0);
Cpn1, Cpn0 - nivelul absolut al cheltuielilor publice din perioada curentă (1) şi perioada
de referinţă (0), exprimat în preţuri curente;
Cpr1, Cpr0 - nivelul absolut al cheltuielilor publice din perioada curentă (1) şi perioada
de referinţă, exprimat în preţuri constante.

28
 Întrucât, de regulă, cheltuielile publice nu sunt exprimate în pre ţuri constante, analiza
evoluţiei acestora presupune transformarea lor din pre ţuri curente în preţuri constante, prin
relaţia:
Cpr1 = Cpn1 : Ip1/0,
în care, Ip1/0 este indicele de modificare a pre ţurilor bunurilor de consum în perioada curentă
faţă de perioada de referinţă.
Evident, pentru perioada de referin ţă Cpn0 = Cpr0.
O altă modalitate de asigurare a comparabilităţii datelor, mai ales atunci când se fac
analize la nivel internaţional, constă în exprimarea cheltuielilor publice într-o moned ă de
circulaţie internaţională, şi care are un caracter relativ stabil (de regulă, dolarul SUA). Şi
atunci, însă, este necesar a se avea în vedere cursurile de schimb dintre monedele diferitelor
state şi nivelul preţurilor din fiecare stat, ceea ce imprim ă comparaţiilor internaţionale o
valoare relativă. Alte elemente de incertitudine sunt generate de inegalit ăţile în dezvoltarea
aparatului statistic al diferitelor state, metodele de calcul al PIB, tehnica de înscrierea a
cheltuielilor publice în buget, modul de repartizare a sarcinilor publice între stat şi alte
organisme publice, etc., în ciuda eforturilor ONU de a defini norme precise de calcul, care s ă
faciliteze comparaţiile între statele membre.
Distincţia între mărimile nominale şi cele reale nu este îns ă suficientă. Este nevoie, ca
în continuare, să facem distincţie între creşterea absolută şi cea relativă. Creşterea relativă se
poate determina fie calculând indicii de creştere a cheltuielilor publice sau sporul relativ( Δ %)
faţă de propriul nivel al acestora, înregistrat în perioada de referin ţă, fie urmărind corelaţia
existentă între nivelul şi dinamica cheltuielilor publice şi nivelul şi dinamica altor indicatori,
cel mai adesea produsul intern brut sau num ărul de locuitori.
În primul caz, păstrând notaţiile anterioare, creşterea relativă se determină astfel:
Cp n Cp n − Cp n
ICpn1/0 = 1n ⋅100 = Δ Cpn + 100 = 1 n 0 ⋅100 + 100;
Cp0 Cp0
Cp1r Cp1r − Cp0r
ICpr1/0 = ⋅ 100 = Δ Cpr + 100 = ⋅ 100 + 100,
Cp0r Cp0r
În care:
ICpn1/0, ICpr1/0 - indicele creşterii relative, nominale şi respectiv reale a cheltuielilor
publice;
n r
Δ Cp , Δ Cp - sporul relativ nominal şi respectiv real al cheltuielilor publice.
Deosebit de semnificativă este analiza evoluţiei cheltuielilor publice în raport cu
evoluţia PIB, prin calcularea ponderii pe care cheltuielile publice o de ţin în PIB:
Cp
GCp/PIB = ⋅ 100 .
PIB
Calculul se poate efectua având în vedere ansamblul cheltuielilor publice sau diferite
categorii de cheltuieli publice, atât cheltuielile cât şi PIB fiind exprimate în preţuri curente.
Un asemenea mod de abordare a evolu ţiei cheltuielilor publice ne fereşte de a trage
concluzia greşită că sporirea cheltuielilor publice este simpl ă reflexie a sporirii generale a
bogăţiei publice, ca urmare a cre şterii PIB.
Fenomenul creşterii continue a cheltuielilor publice a fost pus în evidenţă pentru prima
dată de economistul A. Wagner. El a sesizat faptul c ă în ţările industrializate, care
înregistrează o creştere a venitului şi a producţiei pe locuitor, cheltuielile publice cresc mai
rapid decât PIB. Acest fenomen este suficient de constant, ceea ce a permis economistului

29
german să-l califice în anul 1892 ca o lege, ce-i poart ă numele, şi care după propria-i
formulare este “legea de extensie cresc ătoare a nevoilor financiare”. Cercet ările statistice au
confirmat faptul că, cel puţin pe termen lung, creşterea cheltuielilor publice este caracterizată
printr-o mare regularitate. Într-adevăr, dacă la începutul secolului, ponderea acestora în PIB
era de circa 3%, în anii '50 a atins aproximativ 25%, pentru ca în perioada contemporan ă, s ă
depăşească în medie 40%, în unele ţări depăşind chiar 60% (Suedia). Deşi încă din anii '60,
guvernele multor state au încercat, prin politica bugetar ă, să obţină o anumită stabilitate a
cheltuielilor publice faţă de PIB şi să promoveze principiul potrivit c ăruia creşterea anuală a
cheltuielilor publice nu trebuie să fie superioară creşterii PIB, acest lucru nu a fost mereu
respectat.
Aceeaşi corelaţie între evoluţia cheltuielilor publice şi evoluţia PIB poate fi analizată
şi prin intermediul altor indicatori, cum sunt coeficientul de devansare a cre şterii PIB de către
creşterea cheltuielilor publice (Kdv) sau elasticitatea cheltuielilor publice (eCp):
I
Kdv = Cp1 / 0 ,
I PIB1 / 0
În care:
ICp1/0, IPIB1/0 reprezintă indicii de creştere a cheltuielilor publice şi respectiv a PIB în
perioada curentă faţă de perioada de referinţă;
ΔCp1 / 0

Cp0
eCp = ,
ΔPIB1 / 0

PIB0
în care:
Cp0, Δ Cp1/0 - cheltuielile publice şi respectiv modificarea acestora în perioada de
referinţă;
PIB0, Δ PIB1/0 - produsul intern brut şi respectiv modificarea acestuia în perioada de
referinţă.
Valorile supraunitare ale acestor indicatori semnific ă tendinţa de creştere a părţii din
PIB utilizată pentru finanţarea cheltuielilor publice, în timp ce valorile subunitare exprimă
tendinţa de restrângere a propor ţiei cheltuielilor publice în PIB.
Deosebit de sugestivă este şi analiza evoluţiei cheltuielilor publice în raport cu
evoluţia factorului demografic. Calculul cheltuielilor publice medii pe locuitor şi comparaţia
acestora cu mărimea PIB pe locuitor scoate în eviden ţă discrepanţele mari existente între ţările
cele mai dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare.
Dacă primele dispun de un PIB pe locuitor de 10.000 - 30.000 $ şi utilizează între
5.000 şi 15.000 $ pe locuitor pentru finan ţarea cheltuielilor publice, ţările în curs de
dezvoltare realizează un PIB de 1000 - 3000 $ pe locuitor, din care aloc ă numai 300 - 800 $
pe locuitor pentru acoperirea cheltuielilor publice. Este de remarcat faptul, că indiferent de
gradul de dezvoltare economic ă, aproape fără excepţie, cheltuielile publice pe locuitor cresc
într-un ritm mai rapid decât PIB ce revine pe un locuitor.
Analiza evoluţiei cheltuielilor publice ar fi însă incompletă dacă ne-am limita la
studierea aspectelor cantitative, a nivelului global al acestora. Ea trebuie întregit ă prin
observarea mutaţiilor intervenite în structura cheltuielilor publice şi care reliefează profundele
schimbări de ordin calitativ intervenite în con ţinutul cheltuielilor publice. Cel puţin două

30
modalităţi de abordare a evolu ţiei structurale a cheltuielilor publice merită luate în
considerare: evoluţia structurii funcţionale a acestora şi evoluţia structurii lor economice.
În legătură cu primul aspect, se poate spune c ă structura funcţională a cheltuielilor
publice s-a modificat profund în ultimul secol. În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea,
când predomina doctrina liberal ă, statul se limita la îndeplinirea funcţiilor sale tradiţionale:
administraţia generală, justiţia şi poliţia, diplomaţia şi apărarea naţională. Finanţarea acestor
activităţi necesita peste 2/3 din resursele financiare ale statului.
O dată cu apariţia eşecurilor mecanismelor pieţei libere (crizele economice, poluarea,
etc.) şi cu afirmarea doctrinelor intervenţioniste, activitatea puterii publice s-a lărgit
considerabil, ceea ce a f ăcut ca, alături de cheltuielile tradiţionale, să apară noi categorii de
cheltuieli publice. În vederea intervenţiei în economie, statul a finanţat cheltuieli de investiţii
pentru dezvoltarea infrastructurii, realizarea de obiective energetice şi industriale, asigurarea
cercetării fundamentale, etc. Dacă înainte de marea criză economică din anii 1929-1933,
asemenea cheltuieli reprezentau circa 5% din bugetele statelor dezvoltate, în perioada de
reconstrucţie de după război ele au crescut treptat, pân ă la 40%, pentru ca apoi, pe m ăsura
dezvoltării sectorului privat, să se restrângă din nou, pentru a se stabiliza la aproximativ 15-
20%.
Caracteristica majoră a bugetelor contemporane o constituie îns ă importanţa deosebită
a cheltuielilor de transfer, definite în general ca acele cheltuieli ce tranziteaz ă numai bugetul
şi traduc în practică funcţia redistributivă a acestuia. Astfel, sub presiunea doctrinei sociale,
statul operează importante transferuri de venituri, în vederea egaliz ării condiţiilor sociale şi a
asigurării sistemului de asistenţă socială. S-au impus apoi anumite transferuri cu caracter
economic, în vederea sprijinirii unor ramuri de importan ţă strategică (agricultura, de ex.), a
subven ţionării activităţii unor întreprinderi publice a căror activitate are o importanţă socială
deosebită (transportul urban, etc.), acordări de prime sau de facilităţi fiscale care să incite la
promovarea exportului sau a investiţiilor, etc. În sfârşit, trebuie menţionate transferurile
pentru echilibrarea bugetelor unit ăţilor administrativ-teritoriale şi pentru sprijinirea sectorului
cultural-sportiv. Toate acestea fac ca, în bugetele statelor contemporane, cheltuielile de
transfer să reprezinte mai mult de o treime, un procentaj aproximativ egal cu cel al
cheltuielilor administrative pure, care s-au restrâns considerabil ca pondere, pe m ăsura
creşterii cheltuielilor de capital şi a celor de transfer.

Aplicaţie rezolvată
Se dau următoarele date ipotetice referitoare la situaţia cheltuielilor:
Indicatori Unităţi de măsură Anul t+1 Anul t+2
Cheltuielile bugetului de stat mld. u.m. preţuri curente 700 900
Cheltuielile B.A.S. mld. u.m. preţuri curente 400 450
Cheltuielile bugetelor mld. u.m. preţuri curente 250 500
landurilor
Cheltuielile bugetelor locale mld. u.m. preţuri curente 400 500
Transferuri între bugete mld. u.m. preţuri curente 288 387
PIB mld. u.m. preţuri curente 4000 4900
Indicele preţurilor constante %, an de referinţă anul t 103 108
Curs de schimb u.m. naţionale/USD 5 5,5
Populaţie Mil. locuitori 75 78

31
 Determinaţi:
a) cheltuielile publice consolidate
b) modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice consolidate în expresie nominală
c) modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice consolidate în expresie reală
d) modificarea ponderii cheltuielilor publice consolidate în PIB
e) cheltuielile publice consolidate medii pe locuitor exprimate în dolari
f) elasticitatea cheltuielilor publice consolidate în raport cu PIB.
Rezolvare:
a) Pentru anul t+1 cheltuielile publice consolidate sunt:
Cpc= (700 + 400 + 250 + 400) – 288 = 1462 mld. u.m. pre ţuri curente
Pentru anul t+2
Cpc = (900 + 450 + 500 + 500) – 387 = 1963 mld u.m. pre ţuri curente
b) Modificarea absolută şi relativă în expresie nominal ă:
n n n
Δ Cp t+2/t+1 = Cp t+2 - Cp t+1= 1963 – 1462 = 501 mld u.m. pre ţuri curente;
n n
Δ %Cpn = Cp t 2 −n Cp t 1 ⋅100 = 501 ⋅100 = 34,26%
+ +

Cp t +1 1462
c) Modificarea absolută şi relativă în expresie reală:
r r r
Δ Cp t+2/t+1 = Cp t+2 - Cp t+1 = 1817,6 – 1419,4 = 398,2 mld u.m. pre ţuri de referinţă

Cprt+2 = Cpnt+2 / Ip = 1963 = 1963 ⋅ 100 = 1817,6 mld u.m. pre ţuri de referinţă
108 108
100
Cprt+1 = Cpnt+1 / Ip = 1462 = 1462 ⋅ 100 = 1419,4 mld u.m. pre ţuri de referinţă
103 103
100
d)modificarea ponderii cheltuielilor publice consolidate în PIB
Δ %CpPIB = (Cpt+2/PIBt+2 – Cpt+1/PIBt+1) x 100 = ( 1963 − 1462 ) ⋅100 = 3,51%
4900 4000
e) cheltuielile publice consolidate medii pe locuitor exprimate în dolari
Pentru anul t+1 cheltuielile publice consolidate exprimate în dolari sunt:
Cp$= 1462 mld u.m./5u.m./$ = 292.400.000.000.$
Cp$/loc. = 292.400.000.000/75.000.000 = 3.898,6 $/loc
Pentru t+2 cheltuielile publice consolidate exprimate în dolari sunt:
Cp$ = 1963 mld u.m./5,5 u.m. /$ = 356.909.090.000$
Cp$/loc = 356.909.090.000/78.000.000 = 4.575,7$/loc
f) elasticitatea cheltuielilor publice consolidate în raport cu PIB.
ΔCp t + 2 / t +1

Cp t +1
eCp = = 501 / 900 = 1,52
ΔPIB t + 2 / t +1 1462 4000
PIBt + 1

Aplicaţie propusă spre rezolvare

Se dau următoarele date ipotetice referitoare la cheltuielile publice ale unui stat:

32
Indicatori Unităţi de măsură Anul Anul n+2
n+1
Cheltuieli pentru asistenţă şi mld. u. m. preţuri 52.000 65.000
protecţie socială curente
Cheltuieli pentru învăţământ mld. u. m. preţuri 22.260 26.740
curente
Cheltuieli pentru sănătate mld. u. m. preţuri 3.184 3.517,5
curente
Cheltuieli pentru apărare mld. u. m. preţuri 6.710 8.400
naţională curente
Cheltuieli pentru ordine mld. u. m. preţuri 5.205 7.535
publică curente
PIB mld. u. m. preţuri 368.300 520.000
curente
Indicele preţurilor constante %, an de referinţă anul 106 109
n
Curs de schimb u.m. naţionale/USD 10.900 18.200
Populaţie mil. locuitori 25,3 26

Determinaţi:
a) Volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală şi în expresie reală;
b) Ponderea cheltuielilor pentru protecţie şi asistenţă socială în total cheltuieli publice;
ponderea cheltuielilor publice totale în PIB;
c) Cheltuielile publice totale medii pe locuitor exprimate în dolari;
d) Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice toatele în expresie nominal ă şi
în expresie reală;
e) Modificarea ponderii cheltuielilor publice totale în PIB;
f) Elasticitatea cheltuielilor publice totale în raport cu PIB.

Concepte cheie:
• cheltuieli publice, bugetare;

• operaţiunea de consolidare;

• eficienţa cheltuielilor publice;

• cheltuieli neutre;
• cheltuieli active;

• clasificaţia cheltuielilor publice;

• indicatori ai cheltuielilor publice.

Teste de evaluare
1. Definiţi cheltuielile publice
2. Prin ce delimitează cheltuielile publice de cheltuielile bugetare?
3. Cum se clasifică cheltuielile publice?
4. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice după criteriul economic.
5. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice după criteriul financiar.

33
 6. Care sunt indicatorii privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor
publice?
7. Care sunt factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice

Bibliografie
1. Dracea, M., Finanţe Publice, Editura Universitaria, Craiova, 1999
2. Moşteanu, T., Finanţe Buget, Editura Economică, Bucureşti, 2001
3. Moşteanu, T., Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
4. Văcărel, I., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

Tema nr. 3
Cheltuielile pentru finanţarea acţiunilor social-culturale

Obiective:
• Cunoaşterea scopului acţiunilor întreprinse de autoritatea publică şi al
impactului cheltuielilor social-culturale asupra dezvolt ării economice a unui
stat, sursele utilizate şi modalitatea de acoperire a cheltuielilor publice;
• cunoaşterea conţinutului şi rolului cheltuielilor publice cu acţiunile social-
culturale;
• cunoaşterea principalelor componente ale cheltuielilor social culturale.

Conţinut:
3.1. Caracterizare generală
3.2. Cheltuielile pentru învăţământ
3.3. Cheltuielile pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret
3.4. Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii
3.5. Cheltuieli publice pentru securitate social ă

3.1. Caracterizare general ă

În condiţiile tranziţiei la economia de pia ţă, cheltuielile social-culturale (investiţiile în
resurse umane) ocupă locul principal în cadrul cheltuielilor bugetare.
Importante resurse bugetare trebuie alocate pentru dezvoltarea şi perfecţionarea
învăţământului de toate gradele, legarea strâns ă a acestuia de producţie şi de cercetarea
ştiinţifică, pentru dezvoltarea culturii şi artei, pentru îmbunătăţirea ocrotirii sănătăţii,
extinderea educaţiei fizice şi a sportului, acordarea alocaţiei de stat pentru copii, a ajutoarelor
pentru soţiile militarilor în termen, înfăptuirea asistenţei sociale, a asigurărilor sociale de stat,
a protecţiei sociale, etc.
Cheltuielile social-culturale au ca scop dezvoltarea aptitudinilor fizice şi intelectuale
ale oamenilor, asigurarea materială a cet ăţenilor inapţi de muncă, formarea profesională şi
moral-spirituală a noilor generaţii.

34
 Eficienţa acţiunilor social-culturale poate fi examinată sub două aspecte, şi anume:
eficienţa acţiunii respective şi eficienţa resurselor financiare destinate acestor acţiuni.
Eficienţa acţiunilor de învăţământ, cultură, artă, sănătate, asigurări şi asistenţă socială, etc.
oglindeşte calitatea activităţii desfăşurate şi se exprimă prin indicatori privind randamentul
specific acţiunii, ea reflectându-se ca o eficienţă internă. Eficienţa externă exprimă efectele
economice, sociale, culturale, umane, comparate cu efortul depus, concretizat în rezultatele
activităţii în afară, în viaţa economico-socială. Această eficienţă se exprimă atât prin
indicatori fizici, cât şi valorici.
Determinarea eficienţei economico-sociale a cheltuielilor publice social-culturale are o
importanţă deosebită, deoarece societatea poate decide asupra oportunit ăţii alocării resurselor
financiare pe anumite domenii şi destinaţii. Indicatorii de eficienţă trebuie să permită
cuantificarea eforturilor şi a efectelor. Concomitent, este necesar s ă se stabilească şi căile
concrete de cre ştere a eficienţei acestor cheltuieli.
Finanţarea cheltuielilor publice social-culturale se poate face din: resurse financiare
ale statului; resurse proprii ale instituţiilor publice; resurse private, interne şi externe;
contribuţii ale populaţiei; resurse ale diferitelor fundaţii, asociaţii, etc. În majoritatea ţărilor,
însă, bugetul statului (central sau local) constituie sursa principal ă de finanţare a cheltuielilor
social-culturale.
Cheltuielile bugetare pentru ac ţiuni social-culturale au o mare importanţă, deoarece
sarcinile economice şi organizatorice ale statului sunt tot mai strâns împletite cu ac ţiunile
social-culturale. Creşterea cheltuielilor pentru acţiunile social-culturale este determinată de
însăşi dezvoltarea economiei na ţionale. La rândul lor, cheltuielile social-culturale influenţează
şi condiţionează, în bună măsură, realizarea acţiunilor economice şi a celorlalte obiective ale
dezvoltării ţării. Pe măsura creşterii produsului naţional brut cresc şi cheltuielile pentru acţiuni
social-culturale. Dezvoltarea continuă a acţiunilor social-culturale şi satisfacerea tot mai
completă a cerinţelor spirituale ale cetăţenilor constituie un proces obiectiv.
Dezvoltarea acţiunilor social-culturale depinde de nivelul şi de ritmul de dezvoltare a
economiei naţionale, de creşterea fondului de consum, care este partea cea mai important ă a
produsului naţional brut.
Cheltuieli social-culturale sunt de fapt servicii sociale, care contribuie la crearea PNB,
având astfel un caracter productiv şi un aport important la dezvoltarea economico-social ă a
ţării.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale sunt de dou ă feluri: cheltuieli de capital
pentru investiţii (construcţii, mijloace de transport, aparatur ă, etc.) şi cheltuieli curente,
destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor publice social-culturale (salarii, burse, hrană,
medicamente, iluminat, încălzit).
Cheltuielile social-culturale cuprind subgrupe de cheltuieli cu: a) învăţământul, b)
cultură, religie şi acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret; c) ocrotirea sănătăţii; d) securitatea
socială.

3.2. Cheltuielile pentru înv ăţământ (investiţiile intelectuale)

Cheltuielile pentru învăţământ constituie un avans de PNB , deoarece resursele
bugetare folosite pentru învăţământ nu se consum ă definitiv, ci se regăsesc în nivelul
pregătirii profesionale a membrilor societăţii. Investiţiile intelectuale au unele trăsături
specifice, şi anume:

35
 - produc cadre calificate cu o serie de cuno ştinţe care asigură o creştere însemnată a
productivităţii muncii;
- sunt pe termen lung, având o durat ă de 10-18 ani şi produc efecte pe tot parcursul
vieţii active;
- nu sunt supuse uzurii morale, deoarece pot fi adaptate permanent cerin ţelor
economiei, ştiinţei, tehnicii, culturii, etc.;
- învăţământul oferă persoanelor supleţea necesară adaptării permanente la noile
cerinţe ale economiei şi culturii, prin specializări, recalificări, reciclări, etc;
- investiţiile intelectuale au efecte multiple, cu caracter economico-social, uman şi
sunt incomparabil mai dificil de cuantificat în comparaţie cu investiţiile materiale.
Aceste cheltuieli publice asigură transpunerea în viaţă a dreptului constituţional la
învăţătură.
Cuantumul cheltuielilor pentru învăţământ este determinat de influenţa simultană a
mai multor factori de ordin demografic, economic, social, politic. Dintre ace şti factori,
influenţa cea mai puternică o exercită factorii demografici şi economici.
De la bugetul statului se finan ţează: învăţământul preşcolar (grădiniţele şi căminele
pentru copii), învăţământul primar (clasele I-IV), gimnazial (clasele V-VIII), învăţământul
liceal şi postliceal de specialitate, inclusiv liceele industriale, economice, agroindustriale şi
pedagogice, şcolile speciale şi casele de copii, învăţământul profesional şi de maiştri, precum
şi alte forme de pregătire a forţei de muncă, învăţământul superior (inclusiv cel de scurtă
durată – colegiile), cursurile de calificare şi recalificare, învăţământul postuniversitar,
doctoratul şi alte forme de perfecţionare a pregătirii profesionale a personalului.
Cheltuielile pentru învăţământ cuprind, de asemenea, cheltuielile legate de organizarea
şi desfăşurarea procesului de învăţământ, cum sunt: cheltuielile pentru internate, excursii
şcolare, cămine şi cantine studenţeşti, case de cultură ale studenţilor, etc.
O dezvoltare importantă a cunoscut învăţământul seral şi fără frecvenţă din liceele şi
instituţiile de învăţământ superior de stat şi privat.
Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământul din România sunt în prezent:
alocaţiile de la bugetul statului (în propor ţie de circa 85%); fondurile proprii ale agenţilor
economici; diferite venituri ale instituţiilor de învăţământ; contribuţia populaţiei; alte surse.
În plus faţă de finanţarea de la buget s-au instituit în ultimii ani taxele de admitere,
taxele pentru restanţe şi repetenţie din învăţământul superior.
În ultimii 10 ani în România a ap ărut şi învăţământul privat, în special cel superior,
care se finanţează din taxele încasate de la studen ţi şi parţial din contribuţii ale unor agenţi
economici, sponsorizări, donaţii, sau subven ţii de la bugetul statului.
În ţările dezvoltate, o parte a cheltuielilor publice se efectueaz ă pentru educarea şi
formarea continuă a adul ţilor. În această categorie intră formele exterioare ale educaţiei
şcolare, cum ar fi învăţământul postliceal sau profesional, educa ţia populară, serviciile de
educaţie supravegheat ă, studiile în cadrul unit ăţilor militare, etc.

3.3. Cheltuielile pentru cultur ă, religie şi acţiuni cu activitate sportivă şi de

tineret
Aceast ă categorie ocupă de asemenea, un loc important în cadrul cheltuielilor social-
culturale.
Cultura contribuie la creşterea calităţii factorului uman, la crearea şi lărgirea
orizontului cultural, la cultivarea idealurilor morale şi estetice, precum şi la ridicarea gradului

36
de educaţie şi de civilizaţie, la formarea personalităţii umane, la dezvoltarea societ ăţii umane,
prin: biblioteci, case şi palate de cultură, aşezăminte culturale, radioficare, radioamplificare,
televiziune, presă, edituri, case de creaţie şi uniuni de creatori, case de filme, cămine culturale
şi muzee, etc.
Instituţiile cultural-artistice pot fi publice, aparţinând statului (muzee, biblioteci,
orchestre, etc.) sau în proprietate privat ă, adică aparţinând unor persoane fizice sau firme
(edituri, ziare, teatre, etc.).
În cadrul cheltuielilor pentru cultură, locul principal îl ocupă cheltuielile cu salariile şi
cheltuielile administrativ-gospodăreşti. La biblioteci predomină cheltuielile pentru procurarea
de cărţi, reviste, publicaţii, etc.
În domeniul artei, cheltuielile publice se efectueaz ă pentru întreţinerea de teatre,
operete, filarmonice, orchestre populare, formaţii muzicale cu caracter simfonic şi de cameră,
cinematografe, ansambluri populare de cântece şi dansuri, etc.
Sursa principală de finanţare a cheltuielilor pentru cultură şi artă este bugetul statului,
care acoperă integral sau acordă subvenţii în completarea veniturilor proprii ale instituţiilor
din domeniu. Aceste cheltuieli se mai finan ţează din veniturile proprii ale instituţiilor,
contribuţii ale populaţiei, donaţii, sponsorizări, alte surse.

3.4. Cheltuielile pentru ocrotirea s ănătăţii

Ocupă de asemenea un loc important în cadrul cheltuielilor social-culturale.
Sănătatea constituie un factor important, care asigur ă desfăşurarea vieţii şi activităţii
pentru fiecare membru al societăţii, ca şi pentru întreaga colectivitate. Ocrotirea sănătăţii nu
este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă cu un profund caracter social şi
face parte din ansamblul condi ţiilor social-economice de dezvoltare.
Responsabilitatea menţinerii şi întăririi stării de sănătate cade nu doar în sarcina
medicilor, ci şi în seama colectivităţii, a sistemului de educaţie sanitară, precum şi a factorilor
de decizie politică. Păstrarea sănătăţii persoanei este nu numai o necesitate social ă, ci şi un
drept constituţional fundamental al omului. Acest drept se realizeaz ă prin asistenţa medicală,
serviciile de sănătate publică şi prin politica medico-sanitară a statului.
Reforma în domeniul ocrotirii sănătăţii are următoarele obiective:
- asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la asistenţa şi serviciile medico-sanitare;
- echitatea în obţinerea asistenţei medicale necesare pe baza principiilor solidarit ăţii
sociale;
- fundamentarea întregului sistem medico-sanitar pe promovarea s ănătăţii şi
prevenirea maladiilor (este mai uşor să previi decât să tratezi);
- libera alegere a medicului de c ătre cetăţeni;
- garantarea calităţii serviciilor medicale;
- asigurarea eficienţei serviciilor medico-sanitare sub aspectul costului şi eficacităţii
acestora;
- crearea unui sistem coerent mixt, privat şi public, care să acopere în mod
corespunzător ansamblului cererii de servicii medicale;
- dezvoltarea asistenţei medico-sanitare private, cu deosebire a celei ambulatorii;
- finanţarea ocrotirii sănătăţii atât din fondurile publice, prin impozite şi taxe
generale, cât şi din contribuţii obligatorii şi voluntare, precum şi prin plata directă;
- asigurarea unui grad ridicat de autonomie a furnizorilor de servicii medicale, într-
un sistem descentralizat;

37
 - monitorizarea şi evaluarea periodică a performanţelor calităţii asistenţei şi
tratamentelor, a productivităţii şi a impactului serviciilor medicale asupra st ării de
sănătate;
- integrarea sistemului de ocrotire a sănătăţii în cadrul strategiei naţionale a
asigurării sănătăţii.
Reforma sănătăţii trebuie să se raporteze, în acelaşi timp, la cerinţele internaţionale
cuprinse în politica Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care în programele “Sănătate pentru
toţi” prevede: prevenirea bolilor şi lupta împotriva îmbolnăvirilor; promovarea şi menţinerea
sănătăţii; realizarea unui mediu înconjur ător salubru; adaptarea serviciilor de sănătate la
nevoile populaţiei.
Starea de sănătate a populaţiei şi menţinerea ei este urmărită de toate ţările şi se
reflectă în politica socială a tuturor guvernelor, în strategiile mondiale pentru s ănătate.
Menţinerea şi întărirea stării de sănătate presupun dezvoltarea şi integrarea a trei
elemente:
a) un sistem stabil de resurse viabile, locuin ţe sigure şi salubre, o alimentaţie
sănătoasă, un nivel de instruire adecvat, venituri suficiente, justi ţie şi echitate
socială;
b) măsuri permanente în toate sectoarele pentru promovarea ocrotirii sănătăţii;
c) elaborarea şi punerea în practică a reformei sistemelor de ocrotire a sănătăţii, în
vederea îmbunătăţirii stării de sănătate şi a reducerii efectelor nocive asupra
sănătăţii.
În acest sens, este necesar s ă se acorde importanţă următoarelor probleme: crearea
unor sisteme de finanţare a cheltuielilor cu ocrotirea sănătăţii; raţionalizarea cheltuielilor;
descentralizarea sistemului de organizare şi conducere; dreptul cet ăţenilor de a-şi alege cadrul
medical.
În ţara noastră, resursele financiare folosite pentru ocrotirea s ănătăţii au provenit în
cea mai mare măsură de la bugetul statului. Resursele bugetare sunt completate în oarecare
măsură din fondurile unităţilor economice cu capital de stat, ale cooperativelor, ale agen ţilor
economici privaţi, ca şi din contribuţia populaţiei pentru asistenţă şi tratament medical.
Creşterea cheltuielilor cu ocrotirea s ănătăţii este determinată de mai mulţi factori,
dintre care menţionăm: diversificarea şi sporirea cerinţelor de asistenţă şi tratament medico-
sanitar, datorită creşterii numărului populaţiei şi a modificării structurii ei; creşterea costului
prestaţiilor medico-sanitare; intensitatea factorilor de risc; folosirea unor noi mijloace de
stabilire a diagnosticului şi de tratament; creşterea numărului cadrelor medico-sanitare, etc.
Investiţiile în sănătate cuprind cheltuielile care se efectuează pentru ocrotirea sănătăţii
membrilor societăţii, precum şi resursele necesare finan ţării acţiunilor preventive şi de
conservare a st ării de sănătate. Aceste investiţii sunt un factor al dezvolt ării economice şi
sociale a ţării.
Principiile de bază ale politicii statului român în domeniul ocrotirii sănătăţii publice
sunt: punerea accentului pe latura preventivă (medicina omului sănătos); prevenirea şi
combaterea îmbolnăvirilor; prelungirea duratei vieţii active şi în general, a vieţii omului;
asigurarea accesului popula ţiei la toate formele de asisten ţă medicală; întărirea continuă a
stării de sănătate a populaţiei – componentă a calităţii vieţii; creşterea unor generaţii
sănătoase, viguroase.
Prin fondurile alocate de la bugetul statului şi prin importantele măsuri luate de stat în
ceea ce priveşte reorganizarea, extinderea, diversificarea şi modernizarea reţelei medico-

38
sanitare şi înzestrarea acesteia cu aparatur ă perfecţionată, pentru pregătirea şi creşterea
numărului de cadre medico-sanitare, pentru dezvoltarea cercet ării ştiinţifice şi a producţiei de
medicamente, s-au ob ţinut unele rezultate pozitive în ocrotirea sănătăţii.
În ţara noastră au avut loc: reorganizarea unit ăţilor şi a acţiunilor de ocrotire a
sănătăţii; unificarea asistenţei medicale şi trecerea ei sub conducerea şi controlul Ministerului
Sănătăţii; înfiinţarea a numeroase unit ăţi de ocrotire a sănătăţii (unităţi curative şi profilactice,
circumscripţii medicale, maternităţi, unităţi de tratament ambulatoriu, policlinici, spitale,
servicii medico-sanitare în întreprinderi şi instituţii); înfiinţarea de dispensare de pediatrie, de
spitale unificate, de staţii de recoltare şi de conservare a sângelui, sta ţii de aviaţie sanitară; s-a
trecut la privatizarea ocrotirii sănătăţii.
S-a asigurat o mai bună arondare a populaţiei pe circumscripţiile medicale şi o
repartizare judicioasă a medicilor pe teritoriul ţării. Mortalitatea generală s-a redus la jum ătate
faţă de trecut, cea infantilă a scăzut de aproape şase ori, iar durata medie a vie ţii a crescut,
ajungând în prezent la aproape 70 de ani. Trebuie spus îns ă că, chiar în condi ţiile acestor
realizări, România are de recuperat foarte mult în acest domeniu, deoarece se afl ă pe ultimele
locuri în Europa în ceea ce prive şte nivelul indicatorilor menţionaţi.
Măsurile energice luate în domeniul medicinii preventive privind ocrotirea s ănătăţii au
contribuit la îmbunătăţirea sănătăţii, la creşterea forţei fizice şi morale a populaţiei. De
asemenea, au fost luate măsuri profilactice, antiepidemice, de igienă, de securitate şi protecţie
a muncii, de îmbunătăţire a asistenţei ambulatorii de urgenţă, iar reţeaua medico-sanitară a
fost înzestrată cu utilaje şi aparatură modernă. Alături de dezvoltarea bazei materiale au fost
luate măsuri de perfecţionare a organizării asistenţei medicale, în vederea asigur ării
operativităţii şi eficienţei sale. În staţiunile balneo-climaterice se iau măsuri pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de cazare şi tratament.
Ocrotirea sănătăţii publice cuprinde cheltuielile cu:
- reţeaua instituţiilor şi acţiunilor curative şi profilactice de asistenţă medicală
generală, din care fac parte: spitalele unificate şi neunificate, clinicile cu staţionar,
dispensarele, policlinicile, unităţile ambulatorii, staţiile de salvare, staţiile de
recoltare şi conservare a sângelui, sta ţiile de aviaţie sanitară;
- reţeaua medicală profilactică de ocrotire şi de asistenţă medicală a mamei şi
copilului, care cuprinde: casele de na ştere, casa copilului, creşele, dispensarele şi
policlinicile de copii, spitalele unificate şi neunificate de copii, etc;
- instituţiile şi acţiunile de luptă împotriva tuberculozei, cum sunt: dispensarele
TBC, preventoriile şi sanatoriile TBC, staţiile microradiografice, etc;
- unităţile antiepidemice şi dermatovenerice, şi anume: staţiile sanitare şi
antiepidemice, staţiile de dezinfectare, de deparazitare, serviciile sanitare din
porturi şi de la punctele de frontieră, serviciile de profilaxie şi combatere a bolilor
transmisibile, dispensarele şi spitalele antivenerice;
- instituţiile de acordare a asisten ţei medicale din sectorul de odihn ă şi tratament
balnear;
- diferite alte instituţii şi acţiuni medico-sanitare, ca de exemplu: unit ăţile de
expertiză medicală judiciară, laboratoarele pentru controlul medicamentelor,
unităţile de educaţie sanitară, etc.
În afară de instituţii medico-sanitare publice, au început să ia fiinţă policlinici cu plată
şi instituţii medicale private.

39
 În cadrul fiecărei unităţi, cheltuielile cu ocrotirea sănătăţii cuprind: cheltuielile de
capital, adică investiţiile şi reparaţiile capitale şi cheltuielile curente (salarii, contribuţii pentru
asigurările sociale, cheltuieli pentru medicamente şi hrană, materiale sanitare, calculate în
funcţie de numărul de paturi pe întregul an, cheltuieli pentru aşternuturi, iluminat, încălzit,
etc.)
Prin aceste cheltuieli se urmăreşte dezvoltarea activităţii medicale preventive,
ridicarea nivelului de cultură sanitară a cetăţenilor, asigurarea mijloacelor de apărare şi
perfecţionare a reţelei de asistenţă medico-sanitară – policlinici, spitale, preventorii, case de
naştere, etc. – precum şi luarea de măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de
viaţă, care să ducă la conservarea sănătăţii publice.
Sursele posibile de finanţare a cheltuielilor cu sănătatea sunt: bugetul statului, bugetele
locale, fondul special pentru sănătate, contribuţii ale populaţiei, contribuţii din reclame pentru
tutun şi din încasările realizate din vânzarea ţigărilor (2% şi 2%), resursele proprii ale
instituţiilor medico-sanitare, donaţii, sponsorizări, resurse externe, etc.
Eficienţa cheltuielilor cu sănătatea se apreciază cu ajutorul unor indicatori, cum sunt:
durata medie a vieţii, morbiditatea, natalitatea, mortalitatea infantilă şi generală, cheltuielile
totale pe un pat de spital, num ărul de zile din an în care un pat de spital este ocupat, num ărul
de medici şi personal sanitar mediu la o sut ă de pacienţi, etc.
Creşterea eficienţei cu ocrotirea sănătăţii se poate obţine pe următoarele căi: buna
gospod ărire a mijloacelor fixe, a tuturor dot ărilor şi a întregii aparaturi medicale; repartizarea
judicioasă a bazei materiale în teritoriu; perfecţionarea pregătirii personalului medico-sanitar;
asigurarea accesului popula ţiei la unităţile medico-sanitare, prevenirea şi reducerea
îmbolnăvirilor; efectuarea cu promptitudine a investiga ţiilor medicale, stabilirea promptă a
diagnosticului, efectuarea tratamentului; refacerea s ănătăţii, a capacităţii de muncă în cel mai
scurt timp şi reintegrarea socio-profesională rapidă.
Asigurarea sănătăţii populaţiei se realizează în primul rând prin adoptarea de m ăsuri
complexe economice, sociale, culturale şi de prevenire a polu ării mediului înconjurător. În
acelaşi timp, de mare importanţă sunt acţiunile de educaţie sanitară, care au ca scop
dezvoltarea armonioasă fizică, intelectuală şi morală a omului, călirea şi fortificarea
organismului uman.
În vederea întăririi şi păstrării stării de sănătate a populaţiei, legislaţia ţării noastre
prevede un complex de măsuri, cum sunt:
- promovarea şi întărirea sănătăţii populaţiei;
- apărarea sănătăţii mamei, copilului, tineretului şi a celorlalţi cetăţeni, precum şi
creşterea natalităţii;
- cultivarea unor deprinderi sănătoase de viaţă şi muncă prin folosirea unei
alimentaţii raţionale, practicarea culturii fizice, sportului şi turismului, utilizarea
factorilor naturali;
- desfăşurarea unor ample acţiuni profilactice, identificarea şi evaluarea factorilor
care influenţează negativ sănătatea şi luarea promptă a măsurilor pentru înlăturarea
acestora;
- acordarea unei asistenţe medicale permanente şi tratament medical eficient;
- desfăşurarea unei educa ţii medico-sanitare pentru întreaga populaţie, încât fiecare
cetăţean să-şi apere propria sănătate şi pe cea a familiei sale.

3.5. Cheltuieli publice pentru securitate social ă

40
 Securitatea socială cuprinde un ansamblu de presta ţii diferite care asigură individului
şi familiei un venit minim şi-l protejează în faţa unor evenimente considerate ca riscuri
sociale, evenimente care ac ţionează negativ asupra nivelului de trai. Riscurile sociale pot fi
riscuri fizice, riscuri economice sau riscuri sociale propriu-zise.
În prezent, mecanismele financiare pentru realizarea securit ăţii sociale în diferite ţări
dezvoltate se caracterizeaz ă prin:
- plata unor cotizaţii sociale, salariale şi patronale pentru constituirea fondului
securităţii sociale
- situarea la baza acţiunilor privind asigurarea securităţii sociale a principiilor:
mutualităţii, solidarităţii sociale, echităţii şi asigurării;
- universalizarea acordării ajutoarelor şi prestaţiilor sociale;
- existenţa unor instituţii şi în sectorul privat care furnizează prestaţii sau servicii
sociale;
- existenţa (sau nu) a unui venit minim garantat.
Ajutorului de şomaj reprezintă o formă de susţinere materială a persoanelor peste o
vârstă stabilită legal, care nu exercit ă a muncă retribuită sau nu sunt lucrători independenţi. El
se acordă dintr-un fond financiar constituit din contribuţii obligatorii ale salariaţilor şi ale
patronilor (firmelor) şi, în completare, din subvenţii alocate din fonduri bugetare.
În România, şomerii beneficiază de o indemnizaţie de şomaj care se acordă dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
- au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni;
- nu realizează venituri sau acestea sunt mai mici decât indemniza ţia de şomaj;
- nu îndeplinesc condi ţiile de pensionare;
- sunt înregistraţi la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă.
Indemnizaţiile de şomaj se acordă pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul
de cotizare, între 6 şi 12 luni. Nivelul indemnizaţiei de şomaj este o sumă fixă, neimpozabilă,
lunară, care reprezintă 75% din salariul de baz ă minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii
acesteia. În afara indemnizaţiei de şomaj, din sursele financiare constituite în cadrul bugetului
asigurărilor pentru şomaj se pot acorda şi plăţi compensatorii (pentru salariaţii care sunt
disponibilizaţi prin concedieri colective efectuate în procesele de restructurare, reorganizare,
privatizare sau lichidare de către companii naţionale, regii autonome, societăţi comerciale).
Ajutorul pentru soţiile militarilor în termen constituie o formă de sprijin lunar
acordat de stat soţiilor militarilor în termen. Ajutorul se acordă soţiilor ai căror soţi satisfac
stagiul militar obligatoriu, care realizează venituri mai mici decât salariul minim brut pe ţară,
din care se scade impozitul.
Soţiile militarilor în termen beneficiază, la cerere, de un ajutor social lunar, dac ă se
află în una din următoarele situaţii: sunt gravide, începând cu luna a IV-a de sarcin ă; au copii
în vârstă de până la 7 ani; sunt încadrate în gradul I sau II de validitate.
Ajutorul se acordă cumulativ cu alocaţia de stat pentru copii şi cu ajutorul social.
Dacă mama (soţia militarului în termen) decedează, ajutorul se acordă, până la l ăsarea
la vatră a tatălui, persoanelor care îngrijesc copiii respectivi în vârstă de până la 7 ani.
Ajutorul se acordă şi mamei necăsătorite, în cazurile când paternitatea copilului a fost
stabilită faţă de un militar în termen, prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.
Primesc acest ajutor şi soţiile militarilor cu termen redus şi ale elevilor şcolilor
militare, dacă îndeplinesc condi ţiile de mai sus.

41
 Ajutorul se acordă pe baza propunerilor f ăcute de comisia pentru probleme sociale sau
ale comisiei de pensii şi asigurări sociale din unităţi economice, instituţii sau comune, dup ă
caz.
Stabilirea şi plata ajutorului se fac de c ătre centrele militare judeţene sau ale
sectoarelor municipiului Bucureşti. Acordarea lui nu afecteaz ă plata ajutorului social.
Fondurile necesare pl ăţii se suportă de la bugetul de stat.
Alocaţia de stat pentru copii constituie o altă formă de sprijin bănesc lunar, acordat
de către stat familiilor cu copii.
Reglementările juridice prevăd că “persoanele care primesc aloca ţia de stat pentru
copii sunt obligate să o folosească exclusiv în scopul îngrijirii copiilor”, ceea ce înseamnă că,
în fond, alocaţia este un drept al copilului şi nu al persoanei (părintelui) care o încasează, că
ea are o destinaţie specială.
Alocaţia de stat se acord ă pentru copiii în vârst ă de până la 16 ani. Copiii care urmează
una dintre formele de învăţământ prevăzute de lege beneficiaz ă de alocaţia de stat până la
vârsta de 18 ani.
Constituţia României prevede la art. 45 următoarele: “Copiii şi tinerii se bucură de un
regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor. Statul acordă alocaţii de
stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav sau handicapat.”
Copiii care au contractat o invaliditate de gradul I sau II înainte de împlinirea vârstei
de 16 ani, precum şi copiii handicapaţi beneficiază de alocaţie până la împlinirea vârstei de 18
ani, iar apoi sunt ocrotiţi prin asistenţa socială de stat.
Până la împlinirea vârstei de 18 ani, copiii handicapaţi aflaţi în întreţinerea familiei
beneficiază de alocaţie în cuantumurile prevăzute de lege, majorate cu 100%.
Beneficiază de alocaţie şi copiii cetăţenilor străini şi apatrizilor, născuţi în România,
dacă locuiesc împreună cu părinţii.
Copilul este titular al alocaţiei de stat. Pe lângă copiii născuţi din căsătoria părinţilor,
mai sunt îndreptăţiţi la alocaţie, în aceleaşi condiţii, copiii rezultaţi din căsătoria anterioară a
unuia dintre soţi şi care se află în îngrijirea lor, copiii din afara căsătoriei, dacă au fost
recunoscuţi sau li s-a stabilit filiaţia prin hotărâre judecătorească, copiii primiţi spre creştere
în mod legal.
Alocaţia de stat pentru copii se pl ăteşte unuia dintre părinţi pe baza acordului acestora,
sau în caz de neîn ţelegere, pe baza deciziei autorit ăţii tutelare, părintelui la care s-a stabilit,
prin hotărâre judecătorească, domiciliul copilului ori căruia I s-a încredinţat spre creştere şi
educare. Alocaţia de stat pentru copii se pl ăteşte şi tutorelui, curatorului, persoanei căreia
copilul I-a fost dat în plasament familial sau I-a fost încredinţat spre creştere şi educare.
După împlinirea vârstei de 14 ani, plata aloca ţiei de stat pentru copii se poate face şi
direct titularului, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.
Alocaţia de stat pentru copii nu se acord ă pentru copiii în vârst ă de peste 7 ani care nu
urmează învăţământul general obligatoriu, cu excepţia celor care nu sunt şcolarizaţi din
motive de sănătate dovedite cu certificat medical.
Alocaţia de stat pentru copii nu se pl ăteşte în lunile în care copiii titulari ai dreptului se
află mai mult de 15 zile în instituţii de ocrotire ori asistenţă socială, care le asigură întreţinerea
completă din partea statului. Alocaţia nu se acordă copiilor care realizează venituri proprii
(sunt ucenici) şi copiilor bursieri. Dacă se optează pentru bursă, alocaţia se plăteşte numai pe
timpul vacanţei. Alocaţia o primesc şi copiii cu pensie de urmaş, dacă n-au depăşit vârsta de
16 ani, respectiv 18 ani.

42
 Cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se stabileşte în sumă fixă lunară pentru fiecare
copil, indiferent de mărimea veniturilor părinţilor (tutorilor) şi se indexează periodic.
Naşterea, modificarea sau stingerea dreptului la aloca ţie operează începând din luna
următoare celei în care sunt îndeplinite condiţiile legale.
Alocaţia se acordă pe baza cererii înso ţite de actele necesare din care rezult ă
îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea acestui drept. Cererea se face în numele copilului de
către părinţi, tutori sau curatori. După împlinirea vârstei de 14 ani, cererea se poate face şi de
către copil, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.
Plata alocaţiei se face începând cu luna urm ătoare celei în care s-a n ăscut copilul. În
cazul în care cererea este înregistrată ulterior lunii în care s-a născut copilul, plata aloca ţiei de
stat se poate face şi pentru perioadele anterioare, dar nu mai mult de 12 luni.
Plata alocaţiei pentru copii încetează începând cu luna următoare celei în care nu mai
sunt îndeplinite condiţiile de acordare.
Sumele plătite necuvenit cu titlu de aloca ţie de stat pentru copii se recupereaz ă pe baza
deciziei emise de persoana juridic ă prin care s-a efectuat plata aloca ţiei de stat sau prin
angajamentul de plat ă scris al persoanei care l-a încasat în mod necuvenit.
Alocaţia de stat pentru copii nu este impozabil ă şi nu poate fi urmărită silit decât în
vederea recuperării sumelor plătite necuvenit cu acest titlu.
Gestionarea alocaţiei de stat pentru copii în vârst ă de până la 7 ani apar ţine
Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, care se ocupă, de asemenea, de plata aloca ţiei
pentru copiii care au absolvit învăţământul general obligatoriu înaintea împlinirii vârstei de 16
ani şi care nu mai urmează o formă de învăţământ. Ministerul Educaţiei Naţionale gestionează
fondurile necesare plăţii alocaţiei pentru copiii în vârstă de peste 7 ani, care urmeaz ă
învăţământul general obligatoriu; copiii care sunt înscri şi în unităţile şcolare şi întrerup
temporar şcolarizarea din motive de sănătate, dovedite cu certificatul medical; copiii între 16
şi 18 ani, care urmează o formă de învăţământ la cursurile de zi. Cererile pentru plata alocaţiei
se depun la unităţile de învăţământ frecventate de şcolari şi se achită de către aceste unităţi,
după prezentarea actelor doveditoare şi confirmarea încetării plăţii de către o altă instituţie.
Plata efectivă a alocaţiei se face din bugetul de stat prin conturi personale deschise la
BancPost. Pentru copiii handicapa ţi şi pentru copiii, care până la împlinirea vârstei de 16 ani
au contractat o invaliditate de gradul I sau II, aloca ţia se plăteşte de către Secretariatul de Stat
pentru Handicapaţi, din fondul de risc şi de accident, potrivit legii nr. 53/1992, privind
protecţia socială a persoanelor handicapate.
Normele cu privire la plata alocaţiei se aplică în mod corespunzător şi de către
organizaţiile cooperatiste şi ob şteşti. Astfel, personalul din cooperaţia de consum şi de credit,
din cea meşteşugărească, scriitorii, artiştii, pictorii, sculptorii şi compozitorii, membrii
uniunilor de creaţie, membrii barourilor de avocaţi şi personalul altor organizaţii obşteşti,
salariaţii agenţilor economici privaţi, primesc alocaţia pentru copii din fondurile acestor
organizaţii.
Ajutorul social este o formă de protecţie socială întemeiată pe principiul solidarităţii
umane, de care beneficiază familiile, precum şi persoanele singure, fără venituri sau cu
venituri mici. Prin familie se înţelege soţul, soţia şi copiii lor minori care au domiciliu comun.
Din familie fac parte şi copiii necăsătoriţi, care au domiciliu comun cu p ărinţii şi care
urmează cursuri de zi în instituţiile de învăţământ ce funcţionează potrivit legii, până la
absolvirea acestora, însă fără să depăşească vârsta de 25 de ani, respectiv 26 de ani în cazul
celor care urmează studii superioare cu o durat ă de şcolarizare mai mare de 5 ani. Din familie

43
face parte şi persoana necăsătorită, care domiciliază împreună cu copilul său. Pot beneficia de
ajutorul social şi familiile sau persoanele singure, cet ăţeni ai altor state sau apatrizi, care au
reşedinţa în România. Ajutorul social se acord ă familiilor cu venituri lunare mici şi se
indexează periodic.
Ajutorul social se acordă şi persoanelor singure ale c ăror venituri lunare nete le sunt
insuficiente. Veniturile nete lunare se majorează cu o anumit ă sumă în lei pentru fiecare
membru de familie care face dovada c ă lucrează în baza unui contract individual de munc ă, a
unei convenţii civile, sau se realizează venituri din activităţi pe cont propriu. Cuantumul
ajutorului se determină ca diferenţă între anumite venituri stabilite de actele normative şi
venitul net lunar al familiei respective.
Persoanele care sunt apte de munc ă, nu sunt salariate şi nu realizează venituri din alte
activităţi se iau în considerare ca membri de familie la determinarea nivelului de venituri pe
familie, numai dacă fac dovada c ă s-au prezentat la Oficiul For ţelor de Muncă pentru
încadrare şi nu au refuzat un loc de munc ă, precum şi că au urmat sau urmeaz ă cursurile de
calificare ce li s-au recomandat sau la care au fost înscrise. Nu are obliga ţia de a face aceast ă
dovadă: persoana care are în îngrijire unul sau mai mul ţi copii în vârstă de până la 7 ani;
persoana care urmează forme de învăţământ la zi, prevăzute de lege, pân ă la împlinirea vârstei
de 25 de ani sau de 26 de ani; persoana care îndepline şte condiţiile legale de pensionare. Cu
prilejul stabilirii venitului net lunar al familiei, se iau în considerare toate veniturile pe care
membrii acesteia le realizează, inclusiv cele care provin din crean ţe legale sau din conven ţii
civile de întreţinere, aflate în executare, precum şi din ajutoare şi indemnizaţii cu caracter
permanent, acordate potrivit legii, cu excepţia burselor de merit pentru elevi şi studenţi şi a
ajutorului care se acord ă soţiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu.
În cazul în care familia are în proprietate terenuri, cl ădiri, spaţii locative sau alte
bunuri, mobile sau imobile, la stabilirea venitului net lunar al acesteia se iau în considerare
arenda, chiriile, alte fructe naturale, industriale sau civile, produse de acestea, precum şi
veniturile care se pot obţine din valorificarea bunurilor respective, cu condi ţia păstrării
locuinţei şi a bunurilor necesare nevoilor familiale.
Ajutorul social se stabileşte pe bază de cerere, însoţită de actele doveditoare ale
îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege. Cererea se face de c ătre unul dintre membrii familiei
care are capacitatea de exerci ţiu al drepturilor civile.
Cererea de acordare a ajutorului social, declara ţia privind veniturile realizate de
membrii familiei şi celelalte acte doveditoare se depun şi se înregistrează la primarul
localităţii în a cărei rază teritorială domiciliază titularul. Pentru cetăţenii străini sau apatrizi
documentaţia se depune la primarul localit ăţii în a cărei rază teritorială îşi au reşedinţa.
Cererea de acordare a ajutorului social se solu ţionează în termen de 30 de zile de la
înregistrare. Pentru soluţionarea cererii, primarul poate dispune efectuarea anchetei sociale.
Stabilirea şi plata ajutorului se fac prin dispozi ţia primarului, pe baza documenta ţiei
prezentate de serviciile publice de specialitate. Dispoziţia primarului se comunică titularului
ajutorului social în termen de 15 zile de la emitere.
Persoanele apte de munc ă, beneficiare ale dreptului de ajutor social sunt obligate s ă
probeze cu acte, la fiecare trei luni, că au solicitat la oficiile forţelor de muncă repartizarea în
muncă sau că nu au refuzat nejustificat să dea curs unei repartizări pentru orice loc de muncă
oferit. Nerespectarea acestei obligaţii atrage, după caz: suspendarea pl ăţii ajutorului în cazul
beneficiarului unic; modificarea plafonului de venit, respectiv diminuarea cuantumului

44
ajutorului social, prin excluderea din numărul membrilor de familie a celor care nu
îndeplinesc obligaţiile legale.
Suspendarea pl ăţii ajutorului social sau, după caz, modificarea plafonului de venit se
face prin dispoziţia primarului, se comunică titularului în termen de 15 zile şi operează
începând cu a doua lun ă din trimestrul respectiv.
Plata ajutorului social încetează în următoarele cazuri: beneficiarii ajutorului social nu
mai îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege; plata ajutorului social a fost suspendat ă şi în
termen de trei luni de la data suspend ării efective a plăţii nu au fost aduse dovezi c ă sunt
întrunite condiţiile legale. Încetarea plăţii sau modificarea cuantumului ajutorului social se
stabileşte prin dispoziţia primarului.
Sumele încasate necuvenit cu titlu de ajutor social se recupereaz ă de la beneficiari în
termen de cel mult trei ani. Ajutorul social se acordă din bugetele locale, anume din veniturile
proprii şi din sumele defalcate cu aceast ă destinaţie din bugetul de stat. Guvernul şi primăriile
pot acorda ajutoare de urgenţă, în limita fondurilor existente, familiilor sau persoanelor care
se află în situaţii de necesitate, din cauza calamit ăţilor naturale, a incendiilor, a accidentelor
sau a altor evenimente temeinic justificate.
La stabilirea altor drepturi şi obligaţii nu se ia în considerare ajutorul social, excep ţie
făcând obligaţia legală de întreţinere.
Ajutorul social este scutit de impozit. Dispozi ţia primarului privind acordarea,
neacordarea, modificarea, suspendarea, încetarea dreptului la ajutor social, schimbarea
titularului acestuia, precum şi cea de recuperare a sumelor încasate necuvenit se pot ataca pe
calea contenciosului administrativ.
Cererile, acţiunile şi căile de atac privind drepturile de ajutor social sunt scutite de taxe
de timbru.

Concepte cheie:
• acţiuni social-culturale;

• învăţământ;

• investiţii în resurse umane, s ănătate;

• protecţie şi securitate socială;

• ajutor de şomaj;

• resurse financiare publice;

• resurse financiare private;

• subven ţii de funcţionare.

Teste de evaluare
1. Care sunt direcţiile principale spre care se orientează autoritatea publică în statul
providenţă?
2. Care sunt sursele de finanţare a cheltuielilor social-culturale?
3. Prin ce se poate realiza finan ţarea învăţământului superior?
4. Cum se realizează dimensionarea cheltuielilor pentru învăţământ?
5. Cum se pot realiza finanţările pentru cultură?
6. Ce forme de asistenţă socială pentru sprijinirea familiilor cunoaşteţi?
7. Cum se poate realiza combaterea şomajului într-o ţară în curs de tranzi ţie la economia
de piaţă?

45
Bibliografie:
1. Drăcea, M., Finanţe Publice, Editura Universitaria, Craiova, 1999
2. Moşteanu, T., Finanţe Buget, Editura Economică, Bucureşti, 2001
3. Moşteanu, T., Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
4. Văcărel, I., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004

Tema nr. 4
Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice

Obiective:
• cunoaşterea motivaţiei existenţei sectorului de stat
• cunoaşterea modalităţilor de intervenţie a statului în economie
• cunoaşterea principalelor direcţii de sprijinire a activităţii economice
• tendinţele manifestate în ultimii ani cu privire la oportunitatea şi modalităţile
de intervenţie a statului în economie
Conţinut:
4.1. Necesitatea existen ţei sectorului de stat
4.2. Formele clasice de interven ţie a statului în activitatea economică
4.3. Metodele indirecte de sprijinire a unor întreprinderi şi sectoare

4.1. Necesitatea existen ţei sectorului de stat

Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice reflectă amploarea şi
modalităţile de implicare a statului în economie. Ele sunt destinate finan ţării companiilor
naţionale, regiilor autonome, societ ăţi comerciale cu capital de stat, mixt sau privat sau
vizează obiective sau acţiuni economice de interes na ţional.
Cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt îndreptate în primul rând c ătre
întreprinderile de stat din sectorul public. În perioada contemporan ă sectorul public deţine un
loc important în economia multor ţări dezvoltate. În anul 1990, el reprezenta 20% în Austria,
20% în Italia, şi 14% în Germania, tendinţa fiind totuşi de reducere a ponderii acestui sector.
Existenţa sectorului public în economie are mai multe explica ţii:
a) necesitatea înfiinţări unor întreprinderi de stat în ramuri economice fundamentale
pentru economia naţională şi cu importanţă strategică pentru stat, care nu pot fi
lăsate exclusiv în administrare privat ă. Întreprinderile publice deţin în multe state
poziţii de monopol în transporturi, energie, siderurgie, telecomunicaţii,
aeronautică, apărare;
b) existenţa anumitor ramuri şi sectoare de activitate în care, rentabilitatea fiind
scăzută, capitalul privat nu este interesat. Întrucât importan ţa economică şi
socială a acestor sectoare este deosebit ă, statul a preluat sarcina finan ţării lor (ex.
transportul urban);
c) nivelul ridicat al cheltuielilor implicat de anumite obiective sau activit ăţi
(dezvoltarea infrastructurii, aeronautică, cercetarea în domeniul nuclear, spa ţial

46
 sau militar), care depăşeşte adesea posibilităţile sectorului privat, autoritatea
publică fiind singura în măsură să le susţină;
d) interesul statului de a-şi asigura o sursă de venituri prin înfiinţarea de
întreprinderi proprii sau participarea la capitalul social al unor societ ăţi mixte (cu
capital de stat şi privat);
e) necesitatea preluării, în anumite situaţii de către stat, prin răscumpărare, a unor
întreprinderi private aflate în situaţia de faliment şi a căror activitate prezintă
importanţă pentru stat. În afara desp ăgubirilor, statul suportă şi cheltuielile
necesare reutilării şi modernizării acestora.
Dincolo de aceste situaţii fortuite, având în vedere că în principiu, o activitate
economică este gestionată mai eficient în regim privat, este de preferat restrângerea sectorului
de stat prin privatizare. Ea faciliteaz ă alocarea mai bună a resurselor prin mecanismele pie ţei,
creşterea rentabilităţii întreprinderilor privatizate, înlăturarea risipei. Statul realizează venituri
din privatizări şi îşi diminuează cheltuielile publice pentru activităţi economice.
Ponderea cheltuielilor publice pentru obiective şi acţiuni economice în totalul
cheltuielilor publice diferă, de la ţară la ţară, dar mai ales, pe grupe de ţări, în raport de nivelul
de dezvoltare. În ţările dezvoltate, aceste cheltuieli reprezintă între 3,3% (Japonia) şi 12,2%
(Elveţia) din totalul cheltuielilor publice. În ţările în curs de dezvoltare, aceast ă pondere este
mai ridicată, variind între 5,3% (Emiratele Arabe Unite) şi 36,3% (Republica Democrat ă
Congo), ca expresie a efortului depus de aceste ţări pentru emancipare economică şi reducere
a decalajului care le separă de ţările dezvoltate. În schimb, ponderea acestor cheltuieli în PIB
este mai puţin diferenţiată între cele două grupe de ţări, oscilând între 0,6% în EAU şi 6,7% în
Cehia.
Sub aspectul con ţinutului economic, cheltuielile pentru obiective şi ac ţiuni economice
reprezintă o avansare de PIB, creând premise pentru sporirea avu ţiei naţionale. Unele dintre
ele reprezintă cheltuieli curente sau de funcţionare, asigurând desfăşurarea activităţilor
economice, altele constituie cheltuieli de capital, asigurând finan ţarea obiectivelor de
investiţii, iar altele sunt cheltuieli de transfer (subvenţiile).
Cu toată diversitatea lor, formele prin care statul sprijină întreprinderile, fie ele publice
sau private, pot fi grupate în dou ă categorii: forme clasice sau directe de intervenţie şi ajutor şi
forme indirecte de sprijin, care nu presupun transferuri explicite de mijloace b ăneşti.
Principalele ajutoare financiare directe îmbrac ă formele subvenţiilor, investiţiilor,
împrumuturilor cu dobândă subvenţionată, ajutoare financiare pentru difuzarea de informa ţii,
studii de marketing, organizarea de expozi ţii. Ajutoarele financiare indirecte constau în
acordarea de facilităţi fiscale, precum şi acordarea de garanţii la împrumuturile contractate de
întreprinderi.
Tendinţa care se manifest ă în ţările dezvoltate este de a reduce volumul ajutoarelor
directe acordate întreprinderilor şi sectoarelor şi de a practica pe scar ă mai largă degrevările
fiscale.

4.2. Formele clasice de interven ţie a statului în activitatea economic ă

a) Subvenţiile deţin ponderea cea mai importantă în cadrul cheltuielilor cu caracter
economic efectuate de stat şi reprezintă principala formă de manifestare a ajutorului financiar
direct al acestuia, acordat unor întreprinderi sau sectoare de activitate. Ele au nu numai un rol
financiar (de acoperire a unor cheltuieli), dar constituie şi un important instrument al politicii
economice a statului.

47
 În esenţă, subvenţiile reprezintă transferuri de sume băneşti din bugetul statului către
întreprinderi (sau cetăţeni), cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie, dar condiţionat şi cu
o afectaţie specială. Prin intermediul lor statul introduce în mecanismul spontan de alocare a
resurselor, mijlocit de preţuri, elementul corector, de reglare con ştientă, asigurând o
redistribuire a veniturilor.
Subven ţiile economice acordate de stat vizeaz ă atât activitatea internă cât şi exportul.
Subven ţiile interne, în raport de destinaţia acestora, pot fi împărţite în subvenţii pentru
producţie, destinate sprijinirii întreprinderilor producătoare de bunuri, celor de comer ţ sau
celor de prestări servicii, şi subvenţii de consum, acordate utilizatorilor anumitor bunuri şi
servicii, pentru a acoperi o parte din pre ţul acestora.
La rândul lor, subvenţiile destinate sectorului productiv pot îmbrăca forma:
subven ţiilor pentru exploatare (sau de funcţionare), când acoper ă pierderile unor întreprinderi,
cauzate de faptul că statul impune întreprinderilor publice ce produc bunuri şi servicii de
utilitate publică practicarea unor preţuri (tarife) de vânzare ce nu acoperă integral costurile de
producţie (cazul transporturilor, agriculturii, energiei termice şi a combustibilului pentru uzul
casnic, etc.); subvenţii de echipament acordate pentru completarea surselor proprii de
finanţare a unor investiţii pe care statul vrea s ă le încurajeze (ex. de protec ţie a mediului);
subven ţii de adaptare, acordate pe o perioad ă de timp limitată şi care urmăresc adaptarea
producţiei întreprinderilor la schimbările structurale.
Experienţa a demonstrat că sunt frecvente cazurile în care prin subvenţiile acordate
producătorilor (în special cele de exploatare) nu s-a atins obiectivul propus (protec ţia
utilizatorilor de bunuri şi servicii, fie ei persoane fizice, institu ţii publice sau alţi agenţi
economici). De aceea, ele ar trebui s ă fie acordate nu producătorilor ci direct consumatorilor.
Aceasta presupune practicarea unor pre ţuri şi tarife la nivel real (aşa cum este el determinat de
costuri) şi acordarea subvenţiilor prin alte mecanisme, consumatorilor care nu pot face faţă
nivelului lor real şi pe care statul dore şte să-i protejeze.
Subven ţiile pentru export cuprind, conform definiţiei date de GATT, orice măsură de
sprijin şi protecţie întreprinsă de autorităţile publice ale unei ţări, care au drept efect
nemijlocit creşterea exporturilor ţării respective. Pentru că influenţează condiţiile de
concurenţă şi perturbă relaţiile comerciale dintre state, Acordul interzice, în principiu,
folosirea acestora. Totuşi, după Runda Uruguay, prin “Codul pentru subven ţii şi măsuri
compensatorii”, ţările în curs de dezvoltare beneficiaz ă de o anumit ă flexibilitate în utilizarea
subven ţiilor de export, cu condi ţia notificării la GATT a acestora şi a elaborării unor
programe pentru diminuarea şi eliminarea lor progresivă.
Scopurile urmărite de state prin subven ţiile de export sunt diferite, dup ă cum este
vorba de ţări dezvoltate sau ţări în curs de dezvoltare. Primele vizează cucerirea de noi pieţe
de desfacere sau men ţinerea şi consolidarea poziţiei pe pieţele existente; ţările în curs de
dezvoltare urmăresc în principal sprijinirea producţiei autohtone pentru a face faţă concurenţei
externe. De prime de export beneficiază mai ales agricultorii pentru produsele exportate.
Subven ţiile de export îmbracă cel mai adesea, forma b ănească (prime de export), fiind
stabilite în sume fixe pe unitatea de produs exportat, sau ca diferen ţă între preţul cel mai
ridicat de pe piaţa internă şi preţul cel mai scăzut de pe piaţa externă a aceluiaşi produs. Ele
joacă deci rolul de egalizare a veniturilor ce se ob ţin din export cu veniturile ce s-ar obţine
prin vânzarea la intern.
Alteori, subvenţiile pentru export pot apărea sub forma unor avantaje acordate
exportatorilor: restituirea de la buget a unor impozite (îndeosebi indirecte) plătite de către

48
exportatori, aferente mărfurilor exportate; acordarea unor facilităţi la transportul pe calea
ferată a mărfurilor destinate exportului; avantaje valutare, în sensul c ă, statele în care nu este
asigurată convertibilitatea monedei naţionale lasă la dispoziţia exportatorilor valuta încasată
pentru a o folosi în activitatea lor sau pentru a efectua tranzacţii la bursă. Acestea nu
reprezintă cheltuieli efective pentru stat, ci doar renun ţarea la unele venituri bugetare (primele
două) sau la o parte din disponibilităţile valutare (cea de-a treia).
b) Investiţiile reprezintă ajutoare financiare pe care statul le acord ă pentru dezvoltarea
sectorului public sau a altor sectoare. La baza aloc ării resurselor în acest caz nu st ă
întotdeauna criteriul eficienţei economice, obţinerea de profit, ci satisfacerea unor nevoi de
ordin general. Astfel, statul suport ă integral cheltuielile pentru construirea de întreprinderi noi
în ramurile de importanţă strategică (transporturi, energie, siderurgie, electronică). S-a ajuns
în acest fel, ca statul s ă deţină în unele ţări monopolul asupra unor sectoare de activitate:
producerea energiei electrice (Grecia, Franţa, Canada), transportul feroviar şi aerian (Spania,
Grecia, Italia), poştă şi telecomunicaţii (marea majoritate a ţărilor dezvoltate).
De asemenea, statul participă alături de capitalul privat la constituirea de societăţi
mixte, sau în calitatea de ac ţionar unic, acordă întreprinderilor publice dotaţii de capital din
fonduri bugetare, care nu modifică capitalul social al întreprinderii (Franţa).
Statul ajută propriile întreprinderii şi prin intermediul comenzilor publice, pentru
executarea de lucr ări, livrări de bunuri şi prestări de servicii, practicând pre ţuri ridicate în
favoarea furnizorilor. Deşi accesul la asemenea comenzi ar trebui s ă fie egal şi deschis pentru
toţi ofertanţii, indiferent de ţara de origine, adjudecarea lor se face, de regul ă în favoarea
furnizorilor autohtoni.
c) Împrumuturile cu dobând ă subvenţionată se acordă întreprinderilor publice sau
private din anumite sectoare de activitate sau care întâmpină dificultăţi financiare temporare,
de trezorerie ori legate de restructurare. Nivelul dobânzilor la aceste împrumuturi este redus,
sub cel practicat de băncile comerciale, diferenţa de dobândă fiind acoperită de la buget sau
din alte fonduri speciale, iar termenele de rambursare sunt convenabile. De asemenea
împrumuturi beneficiază frecvent agricultorii pentru procurarea de maşini agricole,
îngrăşăminte, material semincer, etc.
d) Ajutoare financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informa ţii, studii de
marketing, organizarea de expozi ţii. Statul oferă gratuit sau contra unor chirii sau taxe reduse
sisteme informaţionale moderne şi asistenţă tehnică de specialitate. De asemenea, el
finanţează parţial sau integral studii şi cercetări ale pieţei externe, reclamă cu caracter general,
organizarea de târguri şi expoziţii, participă la societăţi mixte pentru vânzarea mărfurilor pe
piaţa externă, acoperă uneori cheltuielile de transport.
e) Avansurile rambursabile constituie o formă de sprijinire a unor acţiuni de
prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi şi asigură între 20% şi 50% din
finanţarea necesară. Avansurile se restituie din încasările realizate din vânzarea în str ăinătate a
noilor produse.

4.3. Metodele indirecte de sprijinire a unor întreprinderi şi sectoare

Metodele indirecte de sprijinire a unor întreprinderi şi sectoare se referă la:
a) avantaje fiscale care nu reprezintă transferuri băneşti, ci se constituie în facilităţi
şi degrevări fiscale care micşorează sarcina fiscală a întreprinderilor beneficiare.
Ele nu apar înscrise explicit în buget ca şi cheltuieli, statul renunţând însă la o
parte din încasările la care este îndreptăţit, motiv pentru care ele se numesc şi

49
 cheltuieli fiscale. Formele pe care le îmbrac ă avantajele fiscale sunt diverse:
amânarea plăţii impozitelor fără perceperea de major ări de întârziere (credit
fiscal); dreptul de a practica amortizarea accelerat ă a capitalului fix; reducerea
impozitului pentru impozitul reinvestit sau pentru profitul aferent producţiei
exportate; reduceri sau scutiri de taxe vamale pentru importul de tehnologie,
maşini şi utilaje sau materii prime deficitare; dreptul de a constitui unele fonduri
(de rezervă, de risc) pe seama profitului brut înainte de impozitare;
b) Garantarea de către stat a împrumuturilor bancare angajate de întreprinderi,
statul asumându-şi obligaţia ca, atunci când debitorul devine insolvabil, s ă asigure
rambursarea împrumutului. Riscul ca aceast ă cheltuială virtuală să devină certă
este mai mare în cazul garan ţiilor acordate pentru exporturi în ţări cu datorii
externe mari şi care prezintă riscuri politice.
Activităţile economice sunt finanţate de întreprinderile respective pe seama resurselor
proprii, obţinute în urma valorificării şi încasării produselor şi serviciilor realizate. Ele îşi pot
completa aceste resurse pe seama împrumuturilor bancare sau obligatare, în raport de
necesităţi şi de posibilităţile de rambursare.
Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice se finan ţează pe seama unor
surse interne şi externe şi anume:
a) bugetul de stat, ca principală sursă internă prin care sunt sus ţinute întreprinderile
publice sau private aflate în dificultate, ce desfăşoară activităţi în condiţii
dezavantajoase sau au nevoie de sprijin pentru finan ţarea investiţiilor;
b) fondurile cu destinaţie specială constituite în afara bugetului şi care se utilizează
pentru dezvoltarea şi modernizarea unor sectoare de activitate;
c) fondurile comunitare cu caracter structural , ca sursă de finanţare externă pentru
ţările membre ale Uniunii Europene: Fondul european de orientare şi garanţie
agricolă (FEOGA), destinat înfăptuirii politicii comunitare în domeniul agricol;
Fondul european de dezvoltare regional ă (FEDER), destinat finanţării investiţiilor
productive, dezvoltării infrastructurii, a întreprinderilor mici şi mijlocii, etc.;
d) fondurile oferite de instituţiile bancare şi financiare internaţionale pentru
finanţarea acţiunilor economice, în special în ţările în curs de dezvoltare (Banca
Europeană pentru Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
Banca Mondială).

Concepte cheie:
• monopol de stat;

• constrângeri guvernamentale;

• ajutoare financiare directe;

• ajutoare financiare indirecte;

• subven ţii de funcţionare;

• subven ţii pentru export;

• dobând ă subvenţionată;
• investiţii;

• avansuri rambursabile;

• facilităţi fiscale.

50
 Teste de evaluare
1. Care sunt modalităţile de intervenţie a statului în economie?
2. Care sunt fluxurile financiare existente între întreprinderile de stat şi bugetul de stat?
3. Daţi exemple de ajutoare financiare directe.
4. Daţi exemple de ajutoare financiare indirecte.
5. Care sunt resursele din care sunt acordate ajutoarele financiare întreprinderilor?

Bibliografie:
1. Drăcea, M., Finanţe Publice, Editura Universitaria, Craiova, 1999
2. Moşteanu, T., Finanţe Buget, Editura Economică, Bucureşti, 2001
3. Moşteanu, T., Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
4. Văcărel, I., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004

Tema nr. 5
Sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

Obiective:
• cunoaşterea sistemului public de asigur ări sociale
• cunoaşterea principiilor sistemului public de asigurări sociale
• cunoaşterea surselor de finanţare, a drepturilor şi obligaţiilor asiguraţilor
• cunoaşterea formelor de protecţie şi asigurări sociale
• cunoaşterea modului de calcul al pensiilor

Conţinut:
5.1. Principiile şi rolul sistemului public
5.2. Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat
5.3. Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor sociale
5.3.1. Contribuabilii în sistemul public de pensii
5.3.2. Stabilirea cotelor de contribu ţii de asigurări sociale
5.4. Prestaţiile de asigurări sociale

5.1. Principiile şi rolul sistemului public

Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în condiţiile Legii nr.
19/2000, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, denumit în
continuare sistemul public.
Asigurarea socială nu este o obligaţie, ci reprezintă dreptul oricărei persoane ca, în
cazul realizării riscului de a nu mai putea desf ăşura o activitate în urma căreia să câştige o
sumă suficientă de bani care s ă îi permită asiguratului şi familiei lui un trai decent, să aibă un
venit suficient de înlocuire a venitului pierdut.

51
 Sistemul public se organizează şi funcţionează având ca principii de baz ă:
Principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public
bazat pe acelea şi norme de drept;
Prin instituirea sistemului unic se urmăreşte diminuarea riscurilor care decurg din
existenţa mai multor sisteme de asigur ări sociale, dintre care cele mai mici ajung inevitabil,
mai devreme sau mai târziu, în dificultate, necesitând soluţii pe termen scurt.
Constituirea sistemului public naţional de asigurări sociale a avut în vedere structura
ocupaţională, ca urmare a restructurării economice, a constituirii şi funcţionării mecanismelor
economiei de piaţă.
Prin existenţa unui singur sistem public naţional de asigurări sociale este încurajat ă
mobilitatea pe piaţa muncii, nemaiexistând rigiditatea anterioară a organizării asigurărilor
sociale.
Concomitent, se prevăd posibilitatea şi condiţiile de organizare şi de funcţionare a
unor sisteme private, facultative, de asigur ări sociale, ce vor fi reglementate prin legi speciale.
Este bine de precizat c ă şi în această situaţie nu va exista o derogare de la principiul
unicităţii, deoarece un alt principiu al sistemului public este cel al obligativit ăţii, astfel încât
toate categoriile de contribuabili sunt asigurate obligatoriu, în vreme ce în sistemul privat
asigurarea va fi facultativă.
De la acest principiu exist ă totuşi excepţii: Legea nr. 164/2001 privind pensiile
militare de stat 3 , Legea nr. 452/2001 pentru aprobarea Ordonan ţei de Urgenţă a Guvernului
nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor4 .
Principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public,
contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce prive şte drepturile şi
obligaţiile prevăzute de lege.
Cetăţenii sunt ocrotiţi prin asigurările sociale în concordanţă cu sistemul de salarizare
sau, după caz, cu venitul realizat. Aceasta înseamnă că nivelul salariului (venitului) reprezintă
elementul fundamental în funcţie de care se determină cuantumul indemnizaţiilor, ajutoarelor,
pensiilor etc.
Din acest principiu nu rezult ă că persoanele asigurate vor avea acela şi cuantum al
pensiei sau al indemnizaţiei, nici că suma plătită va fi aceeaşi, ci că se vor aplica acelea şi
principii şi norme tuturor participanţilor la sistemul public de asigurări sociale.
Acest principiu nu este altceva decât o reflectare a principiului constitu ţional al egalităţii în
faţa legii.
Principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public îşi
asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înl ăturarea
riscurilor sociale prevăzute de lege.
Asigurarea socială are la bază existenţa unei cantităţi de riscuri, în sensul că mai multe
persoane fizice, fiind ameninţate de aceleaşi riscuri, vor plăti anumite sume de bani (cotiza ţii)
în scopul formării unui fond comun. Acest fond este administrat de Casa Na ţională de Pensii
şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, iar din acest fond se vor acoperi prejudiciile suferite de
persoanele care au contribuit la formarea fondului.

3
Publicată în ”Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 183 din 10 aprilie 2001.
4
Publicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 413 din 25 iulie 2001.

52
 Principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform
legii, obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigur ări sociale exercitându-se
corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor.
Persoanele ocrotite prin sistemul public de asigur ări sociale au calitatea de asiguraţi.
Asiguraţii pot fi cetăţeni români, străini sau apatrizi, pe perioada în care au domiciliul sau
reşedinţa în România.
În sistemul public al asigurărilor sociale sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii:
persoanele care desfăşoară activităţi pe baza contractului de munc ă; persoanele care îşi
desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive,
legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o
organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate cu
persoanele care au contract individual de muncă; persoanele care beneficiaz ă de indemnizaţie
de şomaj; de integrare profesională sau alocaţie de sprijin, car se suportă din fondul pentru
plata indemnizaţiei de şomaj; de plăţi compensatorii şi de venituri de completare, etc.
Caracterul obligatoriu al asigurărilor sociale în sistemul public d ă consistenţa
solidarităţii sociale şi este corelativ garantării de către stat a acestui sistem, reduce
posibilitatea lipsei veniturilor şi deci, a dependen ţei persoanei în cazul producerii riscurilor
asigurate şi constituie premisa fundamentală a echilibrului financiar al sistemului public.
Principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se
constituie pe baza contribu ţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la
sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribu ţiilor de
asigurări sociale plătite.
Acest principiu constituie un element de noutate fa ţă de sistemul asigur ărilor sociale
guvernat de Legea nr. 3/1977. În sistemul legii vechi fondurile asigur ărilor sociale de stat se
constituiau ţinându-se seama de principiul exoner ării celor asiguraţi de plata oricărei
contribuţii.
Astfel, conform principiului contributivităţii, introdus de Legea nr. 19/2000 şi
persoanele fizice asigurate au obligaţia de a contribui la sistemul public.
Prin reforma asigurărilor sociale s-a hotărât ca aproximativ 33% din contribu ţii să fie
trecute în sarcina asiguraţilor.
Principiul repartiţiei, pe baza c ăruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata
obligaţiilor ce revin sistemului public.
În concordanţă cu cerinţele acestui principiu, fondurile sistemului public constituite se
repartizează între asiguraţi sub forma pensiilor, indemnizaţiilor, ajutoarelor, tratamentului
balnear, trimiterilor la odihnă etc.
Conform acestui principiu “populaţia activă dintr-un moment furnizează (prin cotizaţii
şi impozite) resursele necesare pl ăţii pensiilor la acel moment, în timp ce genera ţiile viitoare
vor trebui să finanţeze pensiile populaţiei active de astăzi”.
Principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine st ătătoare a sistemului public.
Prin acest principiu, bugetul asigurărilor sociale se desparte de bugetul de stat,
modalitatea de colectare aparţine organului însărcinat cu administrarea sistemului.
Administrarea serviciului public este realizată de o persoană juridică aflată în
subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. În virtutea acestui principiu
s-a înfiinţat, prin Legea nr. 19/2000, Casa Na ţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări
Sociale.

53
 Rolul sistemului public naţional al asigurărilor sociale rezultă din natura nou ă şi din
principiile care stau la baza lui, precum şi modul cum se constituie şi se folosesc fondurile
băneşti respective. Pe măsura dezvoltării economiei naţionale, s-au extins şi s-au perfecţionat
şi asigurările sociale. Concomitent, a crescut rolul şi importanţa lor.
Asigurările sociale stimulează reproducţia socială, contribuie la progresul economiei
naţionale şi la dezvoltarea acţiunilor social-culturale.
Asigurările sociale cuprind o serie de norme pentru înf ăptuirea unei tot mai bune
igiene şi securităţi a muncii, pentru prevenirea îmboln ăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii
cetăţenilor şi a familiilor acestora, ceea ce are drept urmare şi menţinerea şi creşterea
capacităţii de muncă a angajaţilor şi folosirea ei în mod raţional.
Rolul deosebit al asigurărilor sociale constă în ocrotirea cetăţenilor în toate cazurile de
pierdere a capacităţii de muncă; de asemenea, prin acordarea indemnizaţiilor şi aplicarea unor
restricţii, ele acţionează împotriva leneşilor, simulanţilor şi chiulangiilor etc.
Asigurările sociale sunt o pârghie pe care statul o folose şte şi pentru întărirea
disciplinei în muncă. Asigurările sociale au un rol important în educarea cetăţenilor, în
dezvoltarea conştiinţei cetăţeneşti, în promovarea echităţii sociale, ele cultivă atitudinea
responsabilă fa ţă de muncă, fa ţă de familie, contribuind astfel la inocularea trăsăturilor etico-
spiritual înaintate ale fiecărui cetăţean, la respectarea normelor de convie ţuire socială şi la
dezvoltarea atitudinii de ap ărare a avutului public şi privat.

5.2. Bugetul Asigur ărilor Sociale de Stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemului public.
Guvernul elaborează anual, pe baza propunerilor C.N.P.A.S., proiectul bugetului
asigurărilor sociale de stat, pe care îl supune spre aprobare Parlamentului.
Daca legea bugetului asigur ărilor sociale de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile
înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul asigur ărilor sociale de
stat pe anul precedent pân ă la adoptarea noului buget.
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din contribu ţii de asigurări
sociale, dobânzi, majorări pentru plata cu întârziere a contribuţiilor, precum şi din alte
venituri, potrivit legii.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat acoperă contravaloarea prestaţiilor de
asigurări sociale din sistemul public, cheltuielile privind organizarea şi funcţionarea
sistemului public, finanţarea unor investiţii proprii, alte cheltuieli prevăzute de lege.
Din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se prelev ă anual până la 3 % pentru
constituirea unui fond de rezerv ă. Fondul de rezervă cumulat nu poate depăşi nivelul
cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv. Fondul de rezerv ă se utilizează pentru
acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic motivate sau a altor cheltuieli
ale sistemului public, aprobate prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Excedentele anuale ale bugetului asigur ărilor sociale de stat pot fi utilizate în anul
următor, potrivit destinaţiilor aprobate prin lege, dup ă restituirea transferurilor primite de la
bugetul de stat. Fondul de rezervă se raportează în anul următor.
Eventualul deficit curent al bugetului asigur ărilor sociale de stat se acoper ă din
disponibilităţile bugetului de asigur ări sociale de stat din anii precedenţi şi, în continuare, din
fondul de rezervă.

54
 Disponibilităţile băneşti ale asigurărilor sociale de stat sunt purt ătoare de dobânzi;
nivelul dobânzilor se stabilesc prin convenţii încheiate de C.N.P.A.S. cu trezoreria statului sau
cu băncile.
În mod excepţional, în situaţii motivate, pentru acoperirea deficitului bugetului
asigurărilor sociale de stat, dup ă epuizarea fondului de rezervă, veniturile bugetului
asigurărilor sociale de stat se completează cu sume care se aloc ă de la bugetul de stat.

5.3. Sursele de constituire a fondurilor asigur ărilor sociale

Izvoarele de formare a fondurilor asigurărilor sociale sunt contribuţiile care se plătesc
de c ătre agenţii economici şi instituţii, calculate prin aplicarea unor procente asupra fondului
de salarii brut al acestora, precum şi contribuţiile individuale plătite de asiguraţi.
Cuantumul fondurilor asigurărilor sociale de stat depinde, în principal, de m ărimea
veniturilor realizate de personalul încadrat în muncă, deoarece agenţii economici şi instituţiile
plătesc contribuţiile pentru asigurările sociale în funcţie de aceste venituri. Cre şterea
veniturilor personalului a determinat şi sporirea continuă a veniturilor asigurărilor sociale de
stat.

5.3.1. Contribuabilii în sistemul public de pensii

În sistemul public sunt contribuabili, după caz:
1) Asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;
În condiţiile Legii nr. 19/2000 asiguraţii sunt persoanele fizice asigurate la sistemul
public de pensii. Ei pot fi cetăţeni români, cetăţeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada care
au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România. Asigura ţii au obligaţia să plătească
contribuţii de asigurări sociale şi au dreptul să beneficieze de prestaţii de asigurări sociale,
conform legii.
În sistemul public de pensii sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii:
- persoanele care desf ăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi
funcţionarii publici;
- persoanele care î şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în
cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi
membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti ale căror drepturi şi
obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la pct. I ;
- persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare, ce se suportă din bugetul
asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii, denumite în continuare şomeri;
- persoanele care realizeaz ă un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel pu ţin
trei salarii medii brute, şi care se află în una dintre situaţiile următoare:
a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari;
b) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de
management;
c) membrii ai asociaţiei familiale ;
d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente ;
e) persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora ;
f) alte persoane care realizeaz ă venituri din activităţi profesionale;
persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic, echivalente cu
cel puţin trei salarii medii brute, şi care se regăsesc în dou ă sau mai mult
situaţii prevăzute la punctul IV.

55
 Se pot asigura în sistemul public, pe baz ă de contract de asigurare socială, în condiţiile
prezentei legi, persoanele care nu se reg ăsesc în situaţiile prevăzute mai sus, cele care nu se
află în plata unor prestaţii de asigurări sociale în sistemul public, precum şi cele care nu sunt
asigurate în alte sisteme de asigurări sociale, neintegrate în sistemul public.
Salariul mediu brut este cel utilizat la fundamentarea bugetului asigur ărilor sociale de
stat.
2) Angajatorii
Angajatorii sunt persoanele juridice sau fizice la care î şi desfăşoară activitatea
asiguraţii, precum şi instituţiile care efectuează plata drepturilor de şomaj pentru şomeri.
Angajatorii sunt obligaţi s ă depună în fiecare lună, la termenul stabilit de C.N.P.A.S.,
declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către bugetul
asigurărilor sociale de stat. Declaraţia se depune la casa teritorial ă de pensii în raza căreia se
află sediul angajatorului.
Declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către
bugetul asigurărilor sociale de stat constituie titlu de creanţă şi devine titlu executoriu la data
la care creanţa bugetară este scadent ă conform legii.
Persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani, sunt obligate s ă depună declaraţia de
asigurare la casa teritorială de pensii în raza c ăreia se află domiciliul asiguratului, în termen
de 30 de zile de la încadrarea în situa ţiile menţionate. Persoanele respective se exceptează de
la obligativitatea depunerii declaraţiei de asigurare dacă beneficiază de una dintre categoriile
de pensii prevăzute de lege sau dac ă se regăsesc în una din situaţiile prevăzute la punctele de
mai sus.
5.3.2. Stabilirea cotelor de contribu ţii de asigurări sociale
Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de
muncă normale, deosebite sau speciale.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale se aprobă anual prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale prevăzute de lege au fost reglementate
pentru anul 2005 prin alin 1 al art.26 din Legea nr. 512 din 22 noiembrie 2004 publicat ă în
Monitorul Oficial nr. 1.128 din 30 noiembrie 2004, după cum urmează:
a) pentru condiţii normale de muncă - 29,5 %;
b) pentru condiţii deosebite de munc ă - 34,5 %;
c) pentru condiţii speciale de munc ă - 39,5 %.
În sensul prezentei legi, locurile de munc ă în condiţii deosebite reprezintă acele locuri
care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esen ţial capacitatea de muncă a
asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc.
Criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de munc ă în condiţii deosebite se
stabilesc pin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a M.M.S.S.F. şi M.S.F.
Locurile de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de munc ă
sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de munc ă, prin decizia organului de
conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor şi metodologiei de încadrare prevăzute de
lege.
Avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor
de muncă în condiţii deosebite.
În sensul prezentei, locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din:

56
 a) unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel
puţin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă;
b) activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime
nucleare, zonele I şi II de expunere la radia ţii;
c) aviaţia civilă, pentru personalul navigant prev ăzut de Legea nr. 19/2000 în anexa
nr. 1;
d) activitatea artistică desfăşurată în profesiile prevăzute de Legea nr. 19/2000 în
anexa nr.2;
Alte locuri de muncă în condiţii speciale decât cele men ţionate pot fi stabilite numai
prin lege.
Metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de munc ă în condiţii
speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a M.M.S.S.F. şi
al M.S.F., în urma consultării cu C.N.P.A.S.
Contribuţia de asigurări sociale se datoreaz ă din momentul încadrării în una dintre
situaţiile în care persoana este asigurat ă obligatoriu sau de la data încheierii contractului de
asigurare.
Contribuţia de asigurări sociale datorate de angajatori reprezint ă diferenţa dintre
nivelul cotelor de contribuţii de asigurări sociale stabilite diferenţiat, în funcţie de condiţiile
de muncă, prin legea anual ă a bugetului asigur ărilor sociale de stat, şi nivelul cotei
contribuţiei individuale de asigur ări sociale.
Asiguraţii datorează integral cota de contribuţie de asigurări sociale corespunzătoare
condiţiilor de muncă în care îşi desfăşoară activitatea.
Contribuţia de asigurări sociale pentru şomeri se suportă integral din bugetul
asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă, cu
excepţia plăţilor compensatorii şi a veniturilor de completare acordate salariaţilor din industria
de apărare, în perioada de reducere temporară a activităţii.
Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiaz ă de plăţi
compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei
individuale de asigurări sociale.
Contribuţia de asigur ări sociale datorată de contribuabili nu se impozitează.
Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale în cazul
asiguraţilor o constituie:
a) salariile individuale brute realizate lunar, inclusiv sporurile şi adaosurile
reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de munc ă, sau veniturile brute de natura
drepturilor salariale realizate lunar de asiguraţi;
b) venitul lunar asigurat, prevăzut în declaraţia sau în contractul de asigurare social ă,
care nu poate fi mai mic de o pătrime din salariul mediu brut.
Baza lunară de calcul a contribu ţiei individuale de asigurări sociale pentru personalul
român trimis în misiune permanent ă în străinătate de către persoanele juridice din România
este salariul brut lunar în lei, corespunzător funcţiei în care persoana respectivă este încadrată,
inclusiv sporurile şi celelalte adausuri care se acordă potrivit legii.
Baza lunară de calcul nu poate dep ăşi plafonul de 5 ori salariul mediu brut.
Salariul mediu brut lunar pe economie este cel prognozat de CNPAS şi aprobat prin
Legea Bugetului de Asigur ări Sociale (pentru 2005 este de 9.211.000 lei).
Prin sintagma salarii individuale brute realizate lunar, inclusiv sporurile şi adausurile
se înţelege :

57
  salariile de bază brute corespunzătoare timpului efectiv lucrat în program normal şi
suplimentar ( inclusiv indexări, compensaţii - numai cele incluse în salariul de baz ă
conform legii şi alte drepturi care ,potrivit actelor normative ,fac parte din salariul de
bază);
 sporurile, indemnizaţiile şi sumele acordate sub formă de procent din salariul de baz ă
brut, sau sume fixe , indiferent dacă au caracter permanent sau nu;
 sumele plătite din fondul de salarii pentru timpul nelucrat (concedii de odihn ă,
indiferent de perioada efectuării, concedii de studii, zile de s ărbători, evenimente
familiale deosebite, întreruperi ale lucrului din motive neimputabile salariaţilor);
 sumele acordate cu ocazia ie şirii la pensie , pl ătite din fondul de salarii;
 premiile anuale şi cele din timpul anului sub diverse forme, altele decât cele
reprezentând participarea salariaţilor la profit,
 drepturile în natură acordate salariaţilor sub formă de remuneraţie;
 sumele plătite din fondul de salarii conform legii sau contractelor colective de munc ă
(al 13 - lea salariu, prime de vacanţă, etc.);
 alte adaosuri la salarii, aprobate prin lege sau stabilite prin contracte individuale de
muncă , plătite din fondul de salarii.
Contribuţia de asigur ări sociale nu se datorează pentru sumele reprezentând:
a) prestaţii de asigurări sociale care se suport ă din fondurile asigurărilor sociale sau din
fondurile angajatorului şi care se plătesc direct de acesta, potrivit legii;
b) drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă,
încetării raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, a mandatului sau a calit ăţii de
membru cooperator altele decât cele acordate potrivit legii pentru perioada de preaviz;
c) diurnele de deplasare şi de delegare, indemnizaţiile de delegare, detaşare şi transfer,
precum şi drepturile de autor;
d) sumele reprezentând participarea salariaţilor la profit;
e) premii şi alte drepturi exceptate prin legi speciale.
Sumele asupra c ărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale prevăzute mai
sus nu se iau în considerare la stabilirea cuantumului presta ţiilor de asigurări sociale.

5.4. Prestaţiile de asigurări sociale

În sistemul public prestaţiile de asigurări sociale reprezintă venit de înlocuire pentru
pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a b ătrâneţii, invalidităţii,
accidentelor, bolii, maternităţii sau decesului, denumite şi riscuri asigurate.
Prestaţiile de asigurări sociale se acordă sub formă de: pensii, indemnizaţii, ajutoare,
alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege, corelative cu obliga ţiile privind plata contribuţiei de
asigurări sociale.
Asiguraţii nu pot beneficia concomitent de dou ă sau mai multe prestaţii de asigurări
sociale pentru acelaşi risc asigurat, cu excep ţia celor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă.
Principalele forme de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat sunt:
I. PENSIILE
Pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a b ătrâneţii,
invalidităţii, accidentelor, este riscul principal pentru care sunt asigurate persoanele prin
asigurările sociale de stat, prestaţiile pentru aceste riscuri se acord ă sub formă de pensii.

58
 În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii:
a) pensia pentru limită de vârstă;
b) pensia anticipată;
c) pensia anticipată parţială;
d) pensia de invaliditate;
e) pensia de urmaş.
II. ALTE DREPTURI DE ASIGUR ĂRI SOCIALE
Asiguraţii sistemului public au dreptul, în afar ă de pensie, la:
a) concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli
obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de munc ă;
b) prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacit ăţii de muncă;
c) concediu şi indemnizaţie pentru maternitate;
d) concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului ;
e) concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav;
f) ajutor de deces.
Beneficiază de drepturile prevăzute la lit.a), b), c) şi e) asiguraţii care, în ultimele 12
luni anterioare primei zile de concediu medical înscrise în certificatul de concediu medical, au
un stagiu de cotizare de cel pu ţin 6 luni.
Persoanele care au dobândit, conform legii, calitatea de asigurat beneficiaz ă de
indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, fără condiţii de stagiu de cotizare, în
cazul accidentelor de munc ă, bolilor profesionale, urgenţelor medico-chirurgicale,
tuberculozei şi bolilor infecto-contagioase din grupa A. Lista cuprinzând urgen ţele medico-
chirurgicale, precum şi bolile infecto-contagioase din grupa A este stabilit ă prin hotărâre a
Guvernului.
Beneficiază de drepturile prevăzute la lit.d) -concediul şi indemnizaţie pentru creşterea
copilului asiguraţii sistemului public care au realizat un stagiu de cotizare de cel pu ţin 10 luni
în ultimele 12 luni anterioare datei na şterii copilului.
În situaţia în care naşterea se produce înainte de termen, stagiul de cotizare necesar
deschiderii dreptului se diminuează cu perioada cuprinsă între data naşterii copilului şi data
prezumată a naşterii, certificată de medicul de specialitate.
Dreptul asiguraţilor la ajutorul de deces nu este condi ţionat de îndeplinirea unui stagiu
de cotizare.
Baza de calcul a indemniza ţiilor de asigurări sociale prevăzute la lit.a),b),c) şi e) se
determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni anterioare primei zile de concediu
medical pe baza c ărora s-a datorat sau, după caz, s-a achitat contribuţia individuală de
asigurări sociale în lunile respective.
Indemnizaţiilor de asigurări sociale prevăzute la lit.d), au cuantumul brut lunar de 85%
din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigur ărilor sociale de stat şi
aprobat prin legea bugetului asigur ărilor sociale de stat.
Din duratele de acordare a concediilor medicale, exprimate în zile calendaristice de
incapacitate temporară de muncă, se plătesc zilele lucrătoare.
Pentru calculul indemnizaţiilor de asigurări sociale se iau în considerare num ărul de
zile lucrătoare pentru care s-a datorat sau, dup ă caz, s-a achitat contribuţia individuală de
asigurări sociale şi/sau numărul de zile lucrătoare din perioadele asimilate stagiului de
cotizare din lunile din care se constituie baza de calcul.
La stabilirea numărului de zile lucrătoare din luna în care se acord ă dreptul de

59
asigurări sociale se au în vedere prevederile legale cu privire la zilele de s ărbători legale în
care nu se lucrează.
În cazul în care baza de calcul a indemniza ţiilor de asigurări sociale cuprinde şi
perioade anterioare datei intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv perioade de şomaj
recunoscute ca vechime în munc ă, la calculul indemnizaţiilor se iau în considerare pentru
aceste perioade, dup ă caz, veniturile lunare care, potrivit legii, au constituit baza de calcul a
drepturilor respective sau sumele cu titlu de drepturi b ăneşti primite în calitate de şomer.
Pentru perioadele asimilate, la determinarea bazei de calcul a indemniza ţiilor de
asigurări sociale se utilizează salariul minim brut pe ţară din perioadele respective, sau se
utilizează cuantumul drepturilor de asigurări sociale de care s-a beneficiat în perioadele
respective.
A) Indemnizaţia pentru incapacitate temporar ă de muncă
În sistemul public asiguraţii beneficiază de concediu medical şi de indemnizaţie pentru
incapacitate temporară de muncă, dacă dovedesc incapacitatea temporar ă de muncă printr-un
certificat medical, eliberat conform reglementărilor în vigoare.
Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă astfel:
1) de către angajator, în funcţie de numărul de angajaţi avut la data ivirii
incapacităţii temporare de muncă, astfel:
- până la 20 de angajaţi, din prima zi până în a 7-a zi de incapacitate temporară de
muncă;
- între 21-100 de angajaţi, din prima zi până în a 12-a zi de incapacitate temporară de
muncă;
- peste 100 de angaja ţi, din prima zi pân ă în a 17-a zi de incapacitate temporară de
muncă;
2) din bugetul asigurărilor sociale de stat , începând cu:
- prima zi de incapacitate temporară de muncă, în cazul şomerilor, asiguraţilor cu
declaraţie de asigurare sau cu contract de asigurare;
- ziua următoare celor suportate de angajator, conform pct.1, şi până la data încet ării
incapacităţii temporare de muncă sau pensionării.
Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli profesionale sau
accidente de muncă se suport ă din prima zi de incapacitate temporar ă de muncă şi până la
data încetării acesteia sau pensionării de către angajator; de către angajatorul prestator al
cursurilor de calificare, recalificare, perfecţionare sau al altor forme de preg ătire profesională
pentru şomeri, organizate potrivit legii; de bugetul asigurărilor sociale de stat, pentru
asiguraţi.
Durata de acordare a indemniza ţiei pentru incapacitate temporară de muncă este de cel
mult 180 de zile în interval de un an, socotit din prima zi de îmboln ăvire.
Începând cu a 90-a zi concediul medical se poate prelungi pana la 180 de zile, cu
avizul medicului expert al asigur ărilor sociale.
Durata de acordare a indemniza ţiei pentru incapacitate temporară de muncă este mai
mare în cazul unor boli speciale.
Medicul curant propune pensionarea de invaliditate, dac ă bolnavul nu a fost recuperat
la expirarea duratelor de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă.
Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă se determină prin
aplicarea unui procent de 75% la baza de calcul, sau, în caz de incapacitate temporar ă de
muncă determinată de boală profesională, accident de muncă sau cazuri asimilate acestuia,

60
tuberculoză, SIDA, cancer de orice tip, de boal ă infecto-contagioasă din grupa A şi urgenţe
medico-chirurgicale procentul este de 100% din baza de calcul.
B) Prestaţii pentru prevenirea îmboln ăvirilor şi recuperarea capacit ăţii de
muncă
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, în sistemul
public asiguraţii pot beneficia de:
a) indemnizaţie pentru trecerea temporară în altă muncă;
b) indemnizaţie pentru reducerea timpului de munc ă;
c) indemnizaţie pentru carantină;
d) ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi de alte produse ortopedice, care nu
sunt suportate, de la asigur ările sociale de sănătate;
e) tratament balnear care nu este suportat, de la asigur ările sociale de sănătate;
f) reabilitare profesională;
g) bilete de odihnă, pentru asiguraţii unităţilor în care nu este reglementată,
constituirea fondului social.
Asiguraţii, care, datorită unei boli profesionale sau unui accident de munc ă, nu mai pot
lucra în condiţiile de la locul de muncă anterior producerii riscului, pot trece temporar în alt ă
muncă.
Indemnizaţia pentru trecerea temporară în altă muncă se acordă, dacă la noul loc de
muncă asiguratul realizează un venit salarial brut lunar inferior mediei veniturilor lunare din
ultimele 6 luni anterioare riscului, care au constituit baza de calcul al contribu ţiei de asigurări
sociale în lunile respective.
Indemnizaţia pentru reducerea timpului de munc ă cu o pătrime din durata normală se
acordă asiguraţilor care, din motive de s ănătate, nu mai pot realiza durata normală de muncă.
Aceste indemnizaţii se acordă, la propunerea medicului curant, cu avizul medicului
expert al asigurărilor sociale pentru cel mult 90 de zile într-un an calendaristic, în una sau mai
multe etape.
Cuantumul lunar al acestor indemniza ţii este egal cu diferen ţa dintre baza de calcul şi
venitul salarial brut realizat de asigurat la noul loc de munc ă sau prin reducerea timpului
normal de muncă, fără a depăşi 25% din baza de calcul.
Indemnizaţia pentru carantină se acordă asiguraţilor cărora li se interzice continuarea
activităţii din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilit ă prin certificatul eliberat de
inspectoratul de sănătate publică.
Cuantumul lunar al indemnizaţiei pentru carantină reprezintă 75% din baza de calcul.
Indemnizaţiile astfel calculate se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Asiguraţii şi pensionarii sistemului public pot beneficia de ajutoare şi indemnizaţii de
la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru procurare de proteze, orteze şi de alte produse
ortopedice, care nu sunt suportate, de la asigur ările sociale de sănătate.
Pentru asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă medicul expert al
asigurărilor sociale întocmeşte programul individual de recuperare, în func ţie de natura,
stadiul şi prognosticul bolii, structurat pe etape.
Dreptul la prestaţii de asigurări sociale se suspendă în cazul în care asiguraţii nu
urmează sau nu respectă programul individual de recuperare.
C) Indemnizaţia de maternitate
Asiguratele au dreptul, pe o perioad ă de 126 de zile calendaristice, la concediu pentru
sarcină şi lăuzie, perioadă în care beneficiază de indemnizaţie de maternitate.

61
 De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care au încetat plata contribuţiei de
asigurări sociale, dar care nasc în termen de 9 luni de la data pierderii calităţii de asigurat.
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de naştere, iar
concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naştere, putându-se compensa între
ele, în funcţie de recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare.
Persoanele cu handicap asigurate beneficiaz ă, la cerere, de concediu pentru sarcin ă,
începând cu luna a 6-a de sarcin ă.
În cazul în care copilul se na şte mort sau moare în perioada concediului de l ăuzie,
indemnizaţia de maternitate se acordă pe toată durata acestuia.
Cuantumul lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul şi se
suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
D) Indemnizaţia pentru creşterea copilului
Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului până la
împlinirea vârstei de doi ani şi, în cazul copilului cu handicap, pân ă la împlinirea vârstei de
trei ani. Această indemnizaţie se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Beneficiază, la cerere, de indemnizaţia pentru creşterea copilului, opţional, unul dintre
părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare .
De aceleaşi drepturi beneficiază şi asiguratul care, în condi ţiile legii, a adoptat, a fost
numit tutore, căruia i s-au încredinţat copii spre creştere şi educare sau în plasament familial.
Indemnizaţia pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani sau pentru
creşterea copilului cu handicap până la împlinirea vârstei de trei ani se acordă, la cerere, pe
baza certificatului de naştere, precum şi a certificatului de persoană cu handicap, emise în
condiţiile legii.
Cuantumul brut lunar al acestei indemnizaţii este de 85 % din salariul mediu brut
utilizat la fundamentarea bugetului asigur ărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat.
E. Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav
Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în
vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente, până
la împlinirea vârstei de 18 ani.
Aceasta indemnizaţie se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Beneficiază de indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav, op ţional, unul dintre
părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare .
De aceleaşi drepturi beneficiază şi asiguratul care, în condi ţiile legii, a adoptat, a fost
numit tutore, căruia i s-au încredinţat copii spre creştere şi educare sau în plasament familial.
Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav în vârst ă de până la 7 ani sau a
copilului cu handicap cu afec ţiuni intercurente până la împlinirea vârstei de 18 ani se acord ă
pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul de familie şi a certificatului
pentru persoanele cu handicap emis, în condi ţiile legii, după caz.
Durata de acordare a indemniza ţiei pentru îngrijirea copilului bolnav este de 14 zile
calendaristice pe an pentru un copil, cu excep ţia situaţiilor în care copilul contractează boli
contagioase, este imobilizat în aparat gipsat sau este supus unor interven ţii chirurgicale;
durata concediului medical în aceste cazuri va fi stabilit ă de medicul de familie.
Cuantumul brut lunar al acestei indemnizaţii este de 85% din salariul mediu brut
utilizat la fundamentarea bugetului asigur ărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat.

62
 F ) Ajutorul de deces
În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, beneficiaz ă de ajutor de deces o singur ă
persoană care face dovada că a suportat cheltuielile ocazionate de deces şi care poate fi , după
caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile
dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, oricare persoană care face aceast ă dovadă.
Cuantumul ajutorului de deces se stabile şte anual prin legea bugetului asigur ărilor
sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie
prognozat şi făcut public de către CNPAS. Pentru anul 2005 acesta este în valoare de
9.400.000 lei.
Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui
membru de familie aflat în întreţinerea sa şi care nu are un drept propriu de asigurări sociale.
Se consideră membru de familie:
a) soţul;
b) copiii proprii, copiii adoptaţi, copiii aflaţi în plasament familial sau cei încredinţaţi
spre creştere şi educare familiei, în vârst ă de până la 18 ani sau, dac ă îşi continuă studiile,
până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 ani, precum şi copiii incapabili de
muncă, indiferent de vârstă, dacă şi-au pierdut capacitatea de muncă înaintea vârstelor
menţionate;
c) părinţii şi bunicii oricăruia dintre soţi.
Ajutorul de deces cuvenit pentru un membru de familie reprezint ă jumătate din
cuantumul prevăzut pentru persoana asigurat ă. Valoarea sa în anul 2005 este de 4.700.000 lei.
Ajutorul de deces se suport ă din bugetul asigurărilor sociale de stat şi se acordă, la
cerere, pe baza certificatului de deces.
Calculul şi plata indemnizaţiilor de asigurări sociale se fac lunar de c ătre:
a) angajator, cel mai târziu o dată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă,
pentru asiguraţii cu contract individual de muncă.
b) instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj, în termen de 3 zile
de la data depunerii certificatului medical, pentru şomeri;
c) casa teritorială de pensii, în termen de 3 zile de la data depunerii certificatului
medical, pentru asiguraţii cu declaraţie de asigurare sau cu contract de asigurare.
Cuantumul indemnizaţiilor de asigurări sociale acordate pe o perioad ă mai mare de 90
de zile se indexează odată cu indexarea valorii punctului de pensie.
Pensiile
Pensiile constituie forma principală de ocrotire a cet ăţenilor prin asigurările sociale.
Pensiile sunt drepturi băneşti lunare ce se acord ă persoanelor care îşi încetează
activitatea datorită atingerii unei anumite limite de vârstă, invalidităţii, pe tot timpul vieţii de
la pensionare, copiilor urmaşi până la o anumită vârstă şi soţul supravieţuitor care are calitatea
de urmaş, pentru a li se asigura acestora condi ţii decente de viată.
Pensiile se acordă, în raport cu salariul, tuturor cetăţenilor care au împlinit vârsta
prevăzută de lege, au vechimea necesar ă în muncă ori şi-au pierdut total sau par ţial
capacitatea de munc ă din cauza unor accidente sau boli, precum şi urmaşilor.
Principiul călăuzitor al sistemului de pensionare îl constituie îmbun ătăţirea raportului
dintre pensie şi salariul tarifar, dacă realizarea unei corelări juste între nivelul pensiilor şi cel
al salariilor. Acest principiu stimulează perfecţionarea pregătirii angajaţilor şi creşterea
aportului lor la dezvoltarea economico-socială a ţării.
Sistemul de pensii din România este întemeiat pe principiul echit ăţii sociale, ele fiind

63
stabilite în concordanţă cu contribuţia fiecărui cetăţean la dezvoltarea economico-social ă a
ţării, realizând, în acelaşi timp, un raport echitabil între veniturile care provin din salariu şi
cele care se ob ţin din pensie, astfel încât s ă se asigure stimularea persoanelor care lucreaz ă în
diferitele domenii economice, sociale, culturale etc., precum şi realizarea unor proporţii
echitabile între diferitele categorii de pensii.
Statul român garantează dreptul la pensie al fiec ărui cetăţean indiferent de sex şi
naţionalitate, şi acordă sprijin material prin asistenţă socială persoanelor inapte de muncă şi
lipsite de mijloace de existenţă.
Prin asigurările sociale de stat se acord ă următoarele pensii: pensia pentru muncă
depusă şi limită de vârstă; pensia de invaliditate; pensia anticipat ă; pensia anticipată parţială şi
pensia de urmaş.
Pensia pentru limit ă de vârstă
Acordarea acestei pensii necesit ă îndeplinirea cumulativă a două condiţii: persoana să
fi îndeplinit vârsta când se consider ă c ă nu mai există capacitate normală de muncă şi s ă aib ă
o anumită vechime în muncă. Totuşi legea prevede anumite derogări de la normele generale,
reducându-se vârsta şi vechimea în muncă în funcţie de : condiţiile deosebite şi speciale de
muncă, categoriile de personal, maternitatea, particularit ăţile activităţii didactice universitare,
preuniversitare şi de cercetare ştiinţifică, existenţa handicapurilor fizice etc.
Pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la
data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare
realizat în sistemul public.
Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei si 65 de ani pentru
bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data
intrării în vigoare a prezentei legi, prin cre şterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57
de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani.
Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza în termen de 13 ani
de la data intr ării în vigoare a prezentei legi.
Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru
bărbaţi. Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza în termen de 13 ani de la data
intrării în vigoare a prezentei legi, prin cre şterea acestuia, pornindu-se de la 25 de ani pentru
femei şi de la 30 de ani pentru bărbaţi.
Asiguraţii care îndeplinesc condi ţiile prevăzute de prezenta lege pentru ob ţinerea unei
pensii pentru limită de vârstă, cu excepţia pensiei anticipate şi a pensiei anticipate par ţiale, îşi
pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului.
Stagiul de cotizare
În conformitate cu prevederile art. 37 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, pentru
perioada 01 aprilie 2001 data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000) şi 30 iunie 2001 (data
intrării în vigoare a OUG nr. 107/2001), în sistemul public stagiul de cotizare se constituie din
însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribu ţia la bugetul asigurărilor sociale de
stat, de către angajator şi asigurat sau, după caz, s-a datorat şi plătit de către asiguraţi (cei ce
au contract de asigurare).
În perioada în care asiguratului i s-a re ţinut contribuţia de asigurări sociale, iar
angajatorul nu şi-a achitat contribuţia datorată în calitatea sa de contribuabil, stagiul de
cotizare ce se ia în calcul reprezint ă o treime din perioada respectivă.

64
 În consecinţă, nu se poate vira contribu ţia de asigurări sociale doar pentru persoanele
care doresc s ă se pensioneze.
În cazul asiguraţilor care au lucrat la agenţi economici care nu au achitat contribu ţia de
asigurări sociale pe perioada aprilie-iunie 2001, dar care beneficiază de acte normative care le
anulează debitele aferente acestor luni, stagiul de cotizare al acestora reprezint ă o treime din
perioada respectivă, întrucât angajatorii nu au achitat contribu ţia datorată în calitatea lor de
contribuabili la sistemul public de pensii.
Stagiul de cotizare corespunz ător contribuţiei de asigurări sociale achitate pentru
persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii reprezintă o treime din perioada respectivă.
În sistemul public se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive, denumite în
continuare perioade asimilate, în care asiguratul:
a) a beneficiat sau beneficiaz ă de drepturi de asigurări sociale, cu excep ţia perioadelor
când beneficiază de pensie limită de vârsta, pensie anticipat ă, pensie anticipată parţial sau
pensie de urmaş;
b) a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, organizat potrivit legii, pe
durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora. Asiguraţii care au
absolvit mai multe instituţii de învăţământ superior, beneficiază de asimilarea, ca stagiu de
cotizare, a unei singure perioade de studii, la alegere.
c) a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe
durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat.
Se poate beneficia de perioadele asimilate, doar dac ă în aceste perioade nu au realizat
stagii de cotizare. Perioadele asimilate, se valorifică doar pentru ob ţinerea prestaţiilor de
asigurări sociale.
Se exceptează de la aceast ă prevedere pensia anticipat ă şi pensia anticipată parţială, în
cazul cărora nu se valorifică perioadele asimilate menţionate la punctul ” b” si “c“, precum şi
perioadele în care s-a beneficiat de pensie de invaliditate.
Stagiul de cotizare se certifică asiguraţilor anual, din oficiu, de către CNPAS, prin
casele teritoriale de pensii, sau la cererea asigura ţilor, contra cost, oricând în timpul anului.
Tariful serviciului respectiv se stabileşte anual de CNPAS.
În situaţia asiguraţilor care au depus cerere de pensionare, angajatorii acestora nu pot
dispune încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a calităţii de membru cooperator,
după caz, în vederea pension ării, decât după primirea deciziei de admitere a cererii de
pensionare.
Asiguraţii care au realizat stagiul complet de cotizare şi care şi-au desfăşurat
activitatea total sau parţial în condiţii deosebite de munc ă au dreptul la pensie pentru limit ă de
vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare conform tabelului nr. 1.

TABELUL NR.1
Stagiul de cotizare Reducerea vârstelor
în condiţii deosebite standard de pensionare
de muncă (ani împliniţi) (ani împliniţi)
6 1,0
8 1,5
10 2,0
12 2,5

65
 14 3,0
16 3,5
18 4,0
20 4,5
22 5,0
24 5,5
26 6,0
28 6,5
30 7,0
32 7,5
35 8,0

Vârstele de pensionare reduse, nu pot fi mai mici de 50 de ani pentru femei şi de 55 de

ani pentru bărbaţi.
Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în locurile de munc ă în unităţile miniere,
pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50 % din timpul normal
de muncă în luna respectivă, care au realizat un stagiu de cotizare de cel pu ţin 20 de ani în
aceste condiţii, beneficiază de pensie pentru limită de vârstă începând cu vârsta de 45 de ani.
Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă din aviaţia civilă,
pentru personalul navigant, în activitatea artistică desfăşurată de balerini, jongleri, clovni,
călăreţi de circ, dresori de animale sălbatice, solişti vocali de operă şi operetă, instrumentişti
la instrumente de suflat, cascadori, şi care au realizat un stagiu de cotizare de cel pu ţin 25 de
ani beneficiază de pensie pentru limit ă de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de
pensionare cu 15 ani.
Tabelul nr. 2
Stagiul de cotizare realizat efectiv, Reducerea vârstelor standard
conform legislaţiei anterioare, de pensionare prevăzute în
în grupa I de munc ă anexa nr. 3
(ani împliniţi) (ani) (luni)

2 1 2
4 2 5
6 3 7
8 4 10
10 6 0
12 7 2
14 8 5
16 9 7
18 10 10
20 12 0
22 13 0
24 14 0
26 şi peste 15 0

66
 Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă şi care au realizat un
stagiu de cotizare de cel pu ţin 15 ani în zona I de expunere la radia ţii sau de 17 ani în zona II
de expunere la radia ţii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă.
Criteriile de încadrare a activităţilor de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare
a materiilor prime nucleare din zonele I şi II de expunere la radiaţii se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii si Solidarit ăţii Sociale si a Ministerului
Sănătăţii şi Familiei, în urma consultării Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor
Nucleare.
Asiguraţii care au realizat stagii de cotizare mai mici decât cele prev ăzute de lege,
beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea proporţională a vârstelor standard
de pensionare, în condiţiile realizării stagiilor totale de cotizare necesare.
Personalul navigant din aviaţia civilă beneficiază de prevederile prezentei legi, în
condiţiile realizării unui număr minim de ore de zbor, salturi, respectiv starturi, aprobat prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, a
Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi
Locuinţei, în urma consultării cu C.N.P.A.S.
Asiguraţii care au realizat stagii de cotizare atât în condi ţii deosebite, cât şi în condiţii
speciale de muncă beneficiază, cumulativ, de reducerea vârstelor standard de pensionare,
corespunzătoare fiecărei situaţii, fără ca aceast ă reducere să depăşească 12 ani.
Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condi ţii de handicap
preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului, beneficiaz ă de reducerea
stagiilor de cotizare şi a vârstelor standard de pensionare astfel
a) cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dac ă au realizat cel puţin o
treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;
b) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dac ă au realizat cel puţin două
treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat;
c) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dac ă au realizat stagiul complet
de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.
Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limit ă de vârstă, indiferent de
vârstă, daca au realizat ca nev ăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare
prevăzut de lege.
Beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare cu 6 luni pentru fiecare an de
privare de libertate, de deportare în străinătate după data de 23 august 1944 şi/sau de
prizonierat asiguraţii cu stagiul complet de cotizare, cărora li s-au stabilit drepturi privind
vechimea în munc ă în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) si c) şi alin. (2) din
Decretul-lege nr. 118/1990 5 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din
motive politice de dictatura instaurat ă cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor
deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare.
Asiguraţii care au realizat stagii de cotizare în una sau mai multe dintre urm ătoarele
situaţii: în condiţii de muncă speciale, în condiţii de muncă deosebite, în condi ţiile prevăzute
de legi speciale, beneficiaz ă cumulativ de reducerea vârstei standard de pensionare.
Vârsta de pensionare redus ă nu poate fi mai mică decât vârstele prev ăzute de lege sau
decât vârsta rezultată ca urmare a aplic ării reducerii maxime prevăzute de legislaţia în
vigoare, respectiv decât a reducerilor maxime de 10 ani prev ăzute după caz.

5
Publicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1990.

67
 Asiguraţii care au realizat stagii de cotizare în condiţii normale de muncă, precum şi în
condiţiile prevăzute de legi speciale sau, dup ă caz, în condi ţiile prevăzute la art. 48 din Legea
nr. 19/2000 beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare pân ă la 50 de ani pentru
femei, respectiv până la 55 de ani pentru b ărbaţi.
În conformitate cu art. 48^2 din lege 6 , femeile care au realizat stagiul complet de
cotizare şi care au născut cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani beneficiaz ă
de reducerea vârstei standard de pensionare dup ă cum urmează:
a) cu un an - pentru 3 copii;
b) cu doi ani - pentru 4 sau mai mul ţi copii.
Deci, de reducerea vârstei standard de pensionare beneficiaz ă femeile care îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii:
- au realizat stagiul complet de cotizare;
- au născut cel puţin 3 copii;
- i-au crescut până la vârsta de 10 ani.
În ceea ce priveşte ultima condiţie trebuie sa înţelegem că aceşti copii au fost sub
îngrijirea mamei cel puţin până la vârsta de 10 ani, indiferent dac ă şi din ce motiv după
aceast ă vârstă nu se mai află în îngrijirea mamei (atribuirea unuia dintre copii tatălui în caz de
divorţ, decesul copilului dup ă vârsta de 10 ani etc).
Reducerea vârstei de pensionare se face în func ţie de numărul de copii astfel: cu un an
pentru trei copii şi cu doi ani pentru patru sau mai mulţi copii.
Aceste reduceri nu pot fi cumulate cu alte reduceri prev ăzute de prezenta lege sau de
legile speciale. Vârsta de pensionare redus ă conform nu poate fi mai mic ă de 55 de ani.
Legile speciale la care face referire Legea nr. 19/2000 sunt: Legea nr. 42/1990 pentru
cinstirea eroilor-martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor acestora, răniţilor, celor care au
fost reţinuţi în perioada 16-22 decembrie 1989 ca urmare a particip ării la acţiunile revoluţiei,
precum şi celor care au participat direct, în perioada 16-25 decembrie, la luptele pentru
victoria Revoluţiei din decembrie 1989 şi Legea 128/1997 privind statutul personalului
didactic.
Legea nr. 42/1990 prevede la art.8 lit. r) reducerea vârstei de pensionare pentru limit ă
de vârstă cu 5 ani în cazul: p ărinţilor, soţilor eroilor-martiri, precum şi r ăniţilor şi luptătorilor
pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989.
Legea nr. 128/1997 prevede la art. 127 alin 3 reducerea vârstei standard de pensionare
cu 3 ani pentru asiguraţii care au realizat în înv ăţământ un stagiu de cotizare de 30 de ani
pentru bărbaţi sau de 25 de ani pentru femei.
Calculul pensiei pentru limită de vârst ă
În conformitate cu art. 76 din Legea nr. 19/2000, cuantumul pensiei se determin ă prin
înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea
unui punct de pensie.
Valoarea pensiei = punctajul mediu anual * valoarea unui punct de pensie
Punctajul mediu anual, realizat de asigurat în perioada de cotizare, se determin ă prin
împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat
în perioada de cotizare la num ărul de ani corespunzători stagiului complet de cotizare,

6
Art. 48^2 a fost introdul de Legea nr. 338 din 31 mai 2002 publicată în “Monitorul Oficial al României” nr. 446
din 25 iunie 2002.

68
prevăzut în anexa nr. 3 la Legea nr. 19/2000, detaliat ă în funcţie de data na şterii în anexa nr. 9
la normele de aplicare a legii.
Punctajul mediu anual = total punctaje anuale : stagiul complet de cotizare
În situaţia asiguraţilor care au desf ăşurat activităţi în condiţii speciale de muncă,
precum şi în cazul persoanelor cu handicap şi al nevăzătorilor, la determinarea punctajului
mediu anual se utilizeaz ă stagiile de cotizare prevăzute la art. 43 şi 47 sau, dup ă caz, stagiile
din anexele 4 şi 5 la Legea nr. 19/2000, astfel:
În cazul asiguraţilor care şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă prevăzute la
art. 20 lit. a) din Legea nr. 19/2000, respectiv – unit ăţi miniere, pentru personalul care î şi
desfăşoară activitatea în subteran cel pu ţin 50% din timpul normal de munc ă în luna
respectivă – şi care au realizat un stagiu de cotizare de cel pu ţin 20 de ani în aceste condi ţii,
stagiul de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului mediu anual va fi de 20 de ani.
În cazul asiguraţilor care şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă prevăzute la
art. 20 lit b) din Legea nr. 19/2000, respectiv - activităţile de cercetare, explorare, exploatare
sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii – şi care au
realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 15 ani în zona I de expunere la radia ţii sau de 17 ani
în zona II de expunere la radia ţii, stagiul de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului
mediu anual va fi de 15 ani pentru zona I de expunere la radia ţii, respectiv de 17 ani pentru
zona II de expunere la radia ţii.
În cazul asiguraţilor care şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă prevăzute la
art. 20 lit c) din Legea nr. 19/2000, respectiv – avia ţia civilă, pentru personalul navigant
prevăzut la anexa nr. 1 din lege – şi care au realizat un stagiu de cotizare de cel pu ţin 25 de
ani în aceste condiţii, stagiul de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului mediu anual
va fi de 25 de ani.
În cazul asiguraţilor care şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă prevăzute la
art. 20 lit. a), c), d) din Legea nr. 19/2000 şi care au realizat în aceste condi ţii stagii de
cotizare mai mici decât cele prev ăzute la alin. 1 şi 2 ale art. 43 din Legea nr. 19/2000,
respectiv 20 Si 25 de ani, stagiul de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului mediu
anual va fi stagiul de cotizare necesar cuprins în anexele nr. 4 şi 5 la lege.
În cazul persoanelor asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condi ţii de
handicap preexistent calităţii de asigurat, stagiul de cotizare utilizat pentru determinarea
punctajului mediu anual va fi:
- o treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;
- două treimi din stagiul complet de cotizare, pentru ci cu handicap accentuat;
- stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.
În cazul asiguraţilor nevăzători, stagiul de cotizare utilizat pentru determinarea
punctajului mediu anual va fi o treime din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege.
În cazul asiguraţilor care au desfăşurat activităţi de încadrare în grupa I de munc ă
conform legislaţiei anterioare, stagiul de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului
mediu anual va fi cel prev ăzut în anexa nr. 3 la lege, corespunz ător anului, respectiv lunii în
care se deschide dreptul de pensie 7 .
Începând cu data de 5 iulie 2005, data public ării în Monitorul Oficial a O.u.G. nr.
65/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003, au fost abrogate prevederile
referitoare la stagiul de cotizare la sistemul public de asigur ări sociale în cazul contractelor

7
Introdus prin O.u.G. nr. 107/2001.

69
individuale de muncă cu timp parţial, în sensul stabilirii acestuia proporţional cu timpul
efectiv lucrat.
Astfel, începând de la aceast ă dată şi ţinând seama de prevederile art.103 alin (1) din
Codul Muncii, salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parţial se bucură de drepturile
salariaţilor cu normă întreagă, în condiţiile prevăzute de lege.
În consecinţă, indiferent de tipul de contract individual de munc ă cu care sunt
încadraţi, salariaţii vor avea stagiu complet de cotizare în luna respectiv ă.
Punctajul anual se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul
respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lun ă.
Pentru activitatea desfăşurată dup ă 01.04.2001, art. 78 din Legea nr. 19/2000 prevede
că numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar
individual, inclusiv sporurile şi adaosurile, sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a
constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut
lunar din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice.
Pentru perioadele în care Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice a comunicat
numai salariul mediu brut lunar pe economie la nivel anual punctajul anual al asiguratului se
determină ca raport între media lunară din anul respectiv a salariilor brute individuale,
inclusiv sporurile şi adaosurile, sau, dup ă caz, a venitului asigurat, care a constituit baza de
calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, şi salariul mediu brut lunar pe economie
din anul respectiv, comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice.
Pentru lunile pentru care Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice nu a
comunicat încă salariul mediu brut lunar pe economie se utilizeaz ă (pentru întreaga lună)
ultimul salariu mediu brut lunar pe economie comunicat.
Punctajul asiguratului, stabilit conform legii, nu poate fi mai mare de 5 puncte într-un
an calendaristic.
Pentru perioadele asimilate, la determinarea punctajului anual al asiguratului se
utilizează:
a) cuantumul pensiei de invaliditate sau al altor drepturi de asigur ări sociale obţinute
în perioadele respective, în cazurile prev ăzute la art. 38 alin. (1) lit. a);
b) 25% din salariul mediu brut lunar pe economie din perioadele respective, pentru
cazurile prevăzute la art. 38 alin. (1) lit. b) si c) si la art. 53 alin. (3), în care asiguratul:
- a urmat cursurile de zi al învăţământului universitar, organizat potrivit legii, pe
durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora;
- a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe
durata stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat;
- a beneficiat de pensie de invaliditate în condi ţiile art. 53 alin 3 din Legea nr.
19/2000, respectiv pensie de invaliditate acordat ă elevilor, ucenicilor şi studenţilor care şi-au
pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de munc ă datorită accidentelor sau bolilor
profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.
În cazul persoanelor care beneficiaz ă de perioadele asimilate prevăzute la art. 38 alin.
(1) lit. a) şi care în aceea şi perioadă obţin venituri pentru care se datoreaz ă contribuţia de
asigurări sociale, la calculul punctajului anual al asiguratului se iau în considerare, prin
cumulare, veniturile asigurate cu cele stabilite pentru perioadele asimilate.
Numărul de puncte realizat de şomeri se calculează prin raportarea cuantumului
drepturilor băneşti lunare acordate la salariul mediu brut lunar din luna respectiv ă, comunicat
de Institutul Naţional de Statistică.

70
 Se exceptează de la aceste prevederi persoanele care beneficiaz ă de plăţi compensatorii,
pentru care s-a achitat contribuţia din bugetul asigurărilor pentru şomaj. În aceste cazuri
numărul de puncte se calculeaz ă prin raportarea sumei obţinute în urma aplicării
coeficientului rezultat conform prevederilor art. 37 alin. (2) asupra drepturilor primite, la
salariul mediu brut lunar comunicat de Institutul Naţional de Statistică pentru luna respectivă.
Pentru activitatea desfăşurată până la data de 01.04.2001 , art.164 din Legea nr.
19/2000 prevede c ă la determinarea punctajelor anuale, pân ă la intrarea în vigoare a prezentei
legi, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a
acestora în carnetul de munc ă, astfel:
a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977;
b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991;
c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991.
La determinarea punctajelor anuale, pe lâng ă salariile prevăzute mai sus se au în vedere
şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legisla ţiei anterioare şi
care sunt înregistrate în carnetul de muncă.
La determinarea punctajelor anuale, pe lâng ă salariile prevăzute de lege se au în vedere şi
sporurile cu caracter permanent, care, dup ă data de 1 aprilie 1992, au f ăcut parte din baza de
calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă
sau sunt dovedite cu adeverin ţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare.
La calcularea punctajului mediu anual, punctajului anual şi numărului de puncte
realizat în fiecare lună, se utilizează cinci zecimale.
Valoarea unui punct de pensie se stabileşte anual prin legea bugetului asigur ărilor
sociale de stat. Aceasta se determin ă prin actualizarea valorii punctului de pensie din luna
decembrie a fiecărui an cu rata inflaţiei, prognozată pentru anul bugetar urm ător de către
instituţia cu atribuţii în domeniu.
Pentru anul 2005, valoarea punctului de pensie este de 2.955.592 lei (respectiv 295,56
RON) şi se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2005.
Valoarea punctului de pensie se calculeaz ă pe baza unui coeficient care nu poate fi
mai mic de 30% şi mai mare de 50% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea
bugetului asigurărilor sociale de stat. 8
Putem concluziona că dacă, potrivit art.10 din Legea nr. 3/1977, baza de calcul pentru
stabilirea pensiei era media de 5 ani consecutivi, la alegere, din ultimii zece ani de activitate, a
salariului de bază, precum şi a următoarelor venituri salariale: spor pentru vechime în muncă,
spor pentru lucru în subteran, precum şi pentru lucru pe platformele marine de foraj şi
extracţie, spor pentru condi ţii grele de muncă, spor pentru lucru sistematic peste programul de
lucru normal, spor pentru exercitarea unei func ţii suplimentare, alte sporuri cu caracter
permanent prevăzute în contractul individual de munc ă 9 , potrivit legii, baza de calcul potrivit
Legii nr. 19/2000, o constituie punctajul realizat de asigurat în perioada de cotizare.
Este o modificare esenţială, astfel încât se ia în considerare întreaga perioad ă de
cotizare şi nu doar 5 din ultimii 10 ani.
Concepte cheie:
• sistem public de asigur ări sociale;
• asiguraţi;

8
Modificat prin O.U.G. nr. 107/2001.
9
S. Ghimpu, Al. Ticlea, C. Tufan, “Dreptul securităţii sociale”, Ed. All Beck, 1998, p. 121.

71
 • bugetul asigurărilor sociale de stat;
• prestaţii de asigurări sociale;
• pensii;
• perioadă de cotizare;
• punct de pensie;
• indemnizaţii de asigurări sociale;
• baza de calcul a CAS.

Teste de evaluare
1. Pe ce principii este constituit sistemul public de asigur ări sociale de stat?
2. Cine are calitatea de asigurat în sistemul public de asigur ări sociale de stat?
3. Care sunt sursele de finanţare a bugetului de asigurări sociale de stat?
4. Ce forme de protecţie şi asigurări sociale cunoaşteţi?
5. Care sunt formele de pensii din sistemul actual de asigur ări sociale?
6. Care ar putea fi alternativele la sistemul de asigur ări sociale de stat?
7. Cu ce dificultăţi se confruntă sistemul de asigurări sociale de stat din România?
8. Cum se determină punctajul pentru pensia pentru limită de vârstă?

Bibliografie:
1.Moşteanu, T., Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
2.Văcărel, I., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004
3.Legea nr. 19/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale

Tema nr. 6
Veniturile bugetului de stat al României

Obiective:
• înţelegerea noţiunii de resurse financiare
• cunoaşterea factorilor de influenţă a resurselor financiare publice
• clasificarea resurselor financiare publice
• cunoaşterea conţinutului, rolului şi a elementelor impozitului, a principiilor impunerii,
a metodelor de evaluare a materiei impozabile
• prezentarea conţinutului impozitelor directe, reliefând distincţia dintre impozitele reale
şi cele personale, iar, în cadrul acestora din urm ă, dintre impozitul pe venit şi cel pe
avere
• însuşirea de către studenţi a noţiunilor referitoare la tipurile de cote de impunere

Conţinut:
6.1. Consideraţii generale asupra veniturilor bugetare
6.2. Principiile generale ale impunerii
6.3. Noţiunile de impozit şi taxă. Elementele impozitelor şi taxelor
6. 4. Clasificarea veniturilor bugetare

72
 6.5. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice
6.6. Caracteristicile impozitelor directe
6.7. Caracteristicile impozitelor indirecte

6.1. Consideraţii generale asupra veniturilor bugetare

Sistemul veniturilor bugetare cuprinde totalitatea veniturilor care alimenteaz ă bugetul
statului, bugetele locale, bugetul asigur ărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale.
Veniturile bugetului statului român formează un sistem unitar, deoarece exprimă relaţii
economice şi, după încasarea lor, ele îşi pierd individualitatea şi sunt cheltuite pentru
înfăptuirea acţiunilor social-culturale, dezvoltarea economiei na ţionale, apărarea ţării, etc.
Sistemul veniturilor bugetare cuprinde instrumente deosebit de importante, folosite
pentru înfăptuirea politicii economice, sociale şi financiare a statului.
Organizarea, structura şi cuantumul veniturilor bugetului de stat al României şi ale
bugetelor locale sunt determinate de mai mulţi factori, dintre care menţionăm: politica
economică şi financiară a statului, formele de proprietate asupra mijloacelor de produc ţie,
acţiunea legilor economice, nivelul de dezvoltare a economiei na ţionale, necesitatea încas ării
contravalorii serviciilor prestate de stat agenţilor economici şi persoanelor fizice prin unităţile
sale prestatoare de servicii, cerin ţele îndeplinirii prerogativelor statului, categoriile sociale ale
populaţiei, controlul pe care statul îl exercită asupra creării, repartizării, circulaţiei şi utilizării
produsului naţional brut.
Statul român îşi procură resursele de la companiile naţionale, regiile autonome şi
societăţile comerciale cu capital de stat în procesul distribuirii primare a produsului na ţional
brut. Bugetul statului mai este alimentat cu venituri şi de la unităţile cooperatiste, de la agenţii
economici cu capital mixt, privat, precum şi cu impozite şi taxe de la popula ţie, care se ob ţin
însă în procesul redistribuirii produsului naţional brut.
Sistemul veniturilor bugetare trebuie astfel conceput, legiferat şi aplicat încât să se
realizeze două obiective, şi anume: a) să alimenteze sistematic bugetul de stat şi bugetele
locale cu venituri suficiente şi b) să stimuleze activitatea economică şi socială a agenţilor
economici şi a cetăţenilor.
Veniturile bugetului statului şi ale bugetelor locale au o mare importan ţă nu numai ca
sume care alimentează bugetul, ci şi prin influenţa pe care acesta o exercit ă asupra activităţii
economice şi sociale a ţării. De aceea, sistemul veniturilor bugetare trebuie să fie astfel
constituit şi aplicat, încât să stimuleze dezvoltarea activităţii economice şi sociale. Impozitele
şi taxele pot constitui instrumente de încurajare sau de frânare, de cre ştere sau de reducere a
producţiei ori a consumului unor produse, de impulsionare sau de limitare a exportului şi
importului unor mărfuri, etc. impozitul este un instrument de intervenţie a statului în
activitatea economică şi socială.
Pentru înfăptuirea obiectivelor privind dezvoltarea economică şi socială a ţării este
necesar ca bugetul statului şi bugetele locale să fie alimentate sistematic cu venituri
corespunzătoare.
Cuantumul veniturilor bugetare este influenţat în mod nemijlocit de dezvoltarea
economiei naţionale, de întărirea gestiunii economico-financiare, de creşterea productivităţii
muncii şi a calităţii produselor şi serviciilor realizate în economia na ţională. Mărimea
veniturilor bugetare este determinată pe de o parte, de capacitatea surselor de venituri, de
necesitatea realizării autofinanţării, iar pe de altă parte, de sarcinile bugetului statului şi ale

73
bugetelor locale în ceea ce priveşte finanţarea acţiunilor social-culturale, a economiei
naţionale, efectuarea cheltuielilor pentru ordinea publică, apărarea naţională, etc. Această
dependen ţă a cuantumului veniturilor bugetare este explicabil ă, deoarece dintr-o sursă cu
capacitate mare de plat ă se pot mobiliza venituri cu mult mai mari decât dintr-o surs ă slabă.
Cu toate acestea, în practic ă, cuantumul prelevărilor la bugetul statului nu se stabileşte numai
respectându-se principiul simplei propor ţionalităţi, ci ţinându-se seama şi de sarcinile unei
distribuiri şi redistribuiri judicioase a produsului naţional brut. Din aceste considerente,
cuantumul veniturilor bugetare nu se poate determina numai pe baza volumului produsului
naţional brut, ci şi ţinându-se seama de propor ţia dintre acumulare şi consum. La stabilirea
volumului veniturilor bugetare trebuie să se aibă în vedere metodele folosite pentru
distribuirea şi redistribuirea produsului naţional brut în scopul stimul ării dezvoltării
economice, a realizării sarcinilor statului, etc.
Sistemul veniturilor bugetului statului şi ale bugetelor locale trebuie să fie astfel
conceput încât să stimuleze activitatea eficientă a agenţilor economici, îndeplinirea
indicatorilor economici cantitativi şi calitativi, realizarea reproducţiei sociale, dezvoltarea
echilibrată a ramurilor economice, a jude ţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor ţării,
realizarea autonomiei producătorilor, a liberei iniţiative. De asemenea, sistemul veniturilor
bugetare înf ăptuieşte repartiţia judicioasă a produsului naţional brut, echilibrarea şi stabilirea
bugetului de stat, a bugetelor locale, precum şi controlul financiar. Acest control contribuie la
apărarea integrităţii patrimoniului public şi privat, la întărirea gestiunii economico-financiare,
la împletirea intereselor generale cu cele locale, ale agen ţilor economici, ale popula ţiei şi
apărarea legalităţii.

6.2. Principiile generale ale impunerii

Un sistem fiscal poate fi considerat ra ţional dacă îndeplineşte mai multe cerinţe, dacă
este organizat şi funcţionează pe baza anumitor principii. Aceste principii au în vedere ca
aşezarea şi încasarea impozitelor să corespundă atât obiectivelor social-economice ale politicii
fiscale a statului din perioada respectivă, cât şi intereselor plătitorilor.
Determinarea bazei impozabile şi calcularea impozitului presupun efectuarea – pe
baza prevederilor legii – a unui complex de opera ţiuni atât de către subiectele impozabile, cât
şi de către organele fiscale.
Stabilirea impozitului de plată are o latură politică şi una de ordin tehnic (care
cuprinde metodele şi tehnicile folosite pentru determinarea bazei impozabile şi a sumei
impozitului).
Sub aspect politic, fiecare impozit trebuie să răspundă unor cerinţe, să concorde cu
anumite principii. Pentru prima dată, asemenea principii au fost formulate de Adam Smith,
reprezentant de seamă al economiei politice clasice, în a doua jum ătate a secolului al XVIII-
lea. Aceste principii sunt astăzi următoarele: justeţea impunerii (echitatea fiscal ă),
certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitelor, randamentul impozitelor,
propor ţionalitatea impunerii, progresivitatea impunerii, realitatea impunerii,
moralitatea impunerii, neutralitatea fiscal ă.
1. Justeţea impunerii (echitatea fiscală) este cel mai important principiu, care const ă
în aceea că pl ătitorii trebuie să contribuie cu impozite şi taxe, în funcţie – pe cât posibil – de
veniturile pe care le realizeaz ă. Enunţarea şi aplicarea acestui principiu aveau ca scop
anularea privilegiilor de care beneficiau nobilii şi clerul cu privire la impozitele directe şi, în

74
acelaşi timp, participarea tuturor supuşilor statului la acoperirea cheltuielilor publice în raport
cu veniturile realizate.
Echitatea fiscală presupune dreptate şi justiţie socială în repartizarea sarcinilor fiscale
pe clase şi categorii sociale. Aplicarea echităţii fiscale presupune impunerea diferenţiată a
veniturilor şi a averii, precum şi stabilirea unui minim de venit neimpozabil. De asemenea,
echitatea fiscală reclamă ca sarcina fiscal ă absolută şi relativă a fiecărui plătitor să fie stabilită
pe baza puterii contributive, adic ă în funcţie de mărimea venitului şi a averii contribuabilului
şi ca impunerea s ă fie generală, ceea ce înseamn ă că ea trebuie să cuprindă toţi agenţii
economici, toate păturile şi clasele sociale care realizeaz ă venituri din diverse surse sau
posedă un anumit fel de avere.
În decursul timpului, echitatea în domeniul impozitelor a fost înţeleasă şi interpretată
în mod diferit de la o ţară la alta, de la un guvern la altul, de la o perioad ă la alta.
Echitatea fiscală este definită ca dreptate, justiţie socială în domeniul impozitelor,
taxelor. Dacă teoretic, noţiunea de echitate fiscală este uşor de înţeles şi de explicat, aplicarea
sa în practică întâlneşte multe dificultăţi datorită inexistenţei unor instrumente şi metode clare
de cuantificare şi de exprimare.
Aplicarea echităţii fiscale necesită impunerea diferenţiată a veniturilor, a averii şi, în
acelaşi timp, reducerea şi scutirea de plata impozitelor şi taxelor a persoanelor cu venituri
mici.
Echitatea fiscală reclamă realizarea simultană şi cumulativă a mai multor condiţii.
Astfel, aplicarea impozitelor şi taxelor trebuie să fie generală, adică să afecteze toate
categoriile sociale şi agenţii economici care realizează venituri din aceea şi sursă sau posed ă
acelaşi fel de avere. Spre deosebire de aceast ă ipostază poate exista şi impunerea parţială,
situaţie în care unele categorii sociale se bucur ă de reduceri şi chiar de scutiri de impozite.
Echitatea fiscală necesitatea delimitării noţiunilor de egalitate în faţa impozitelor şi de
egalitate prin impozite. Egalitatea în faţa impozitelor (neutralitatea impozitelor) presupune ca
impunerea să se efectueze în acelaşi fel pentru toate persoanele juridice şi fizice, fără
deosebiri de mod de impunere de la o zonă la alta a statului respectiv. De asemenea, egalitatea
în faţa impozitelor reclamă ca impunerea s ă se facă la fel pentru toate entităţile economice,
fără a se ţine seama de forma juridică în care sunt organizate şi funcţioneaz ă acestea. În
acelaşi timp, egalitatea prin impozite presupune diferen ţierea sarcinii fiscale de la un subiect
impozabil la altul, avându-se în vedere o serii de criterii politice, economice, sociale, etc.,
cum ar fi: natura şi cuantumul materiei impozabile, situaţia socială, civilă şi personală a
contribuabilului, etc. Prin urmare, egalitatea prin impozite presupune aplicarea unui tratament
fiscal diferenţiat, după cum este vorba de persoane bogate sau s ărace, de cei care realizeaz ă
venituri din capital, din propriet ăţi sau din muncă, de persoane nec ăsătorite, cu copii, invalide,
în vârstă, etc.
În aprecierea echităţii fiscale trebuie făcută o deosebire netă între egalitatea
matematică (aparentă) a sarcinilor fiscale şi egalitatea reală (efectivă) a acestor sarcini. În
acest sens, nu este suficient s ă se aplice un impozit egal la venituri egale, ci este necesar ca la
calcularea şi încasarea impozitelor s ă se aibă în vedere situaţia fiecărei persoane în parte
(căsătorită, necăsătorită, cu sau f ără copii, câte persoane are în între ţinere, vârsta acestora,
etc.).
Aplicarea corectă a echităţii fiscale necesită:
 folosirea în mod corespunzător a cotelor de impunere;

75
  stabilirea sarcinilor fiscale ale persoanelor fizice şi juridice în funcţie de puterea
contributivă a fiecăreia;
 reglementarea şi acordarea unui minim neimpozabil, în funcţie de natura venitului
care cade sub inciden ţa impozitului, precum şi stabilirea unor reduceri şi scutiri de
impozite, care să permită satisfacerea unor cerinţe decente de viaţă;
1. Certitudinea impunerii, potrivit căreia mărimea impozitelor datorate statului de
către fiecare persoană juridică şi fizică trebuie să fie certă şi nu arbitrară. Principiul
certitudinii impunerii reclamă ca termenele, modalităţile şi sumele de plat ă să fie
clare, precise pentru fiecare plătitor. Acest principiu a urmărit lichidarea
arbitrariului, a bunului plac în stabilirea şi încasarea impozitelor. Formulând acest
principiu, A. Smith aprecia c ă un grad mic de nesiguranţă constituie un defect mai
mare decât un grad considerabil de nedreptate.
2. Comoditatea perceperii impozitelor, potrivit căreia impozitele şi taxele trebuie să
fie percepute la termenele şi după o procedură cât mai simplă şi convenabilă
pentru plătitori.
3. Randamentul impozitelor presupune ca impozitele şi taxele să fie încasate cu
cheltuieli cât mai mici şi într-un mod cât mai acceptabil pentru plătitori. Principiul
randamentelor impozitelor este o expresie a “guvernului ieftin”, în sensul c ă
aparatul pentru încasarea impozitelor, ca şi tot aparatul de stat, trebuie să fie cât
mai puţin costisitoare. De asemenea, aparatul fiscal nu trebuie s ă stingherească
activitatea economică a contribuabililor şi nici să-I îndepărteze de la îndeletnicirile
lor.
Politica financiară reclamă ca la instituirea unui impozit s ă fie avut în vedere şi s ă fie
asigurat randamentul lui fiscal ridicat.
Prin randamentul ridicat al impozitului se înţelege caracterul său universal, ceea ce
înseamnă ca el să fie plătit de către toate persoanele fizice şi juridice care dobândesc venituri
din aceeaşi sursă sau deţin aceeaşi avere, să cuprindă toată materia impozabilă, să fie exclusă
posibilitatea practicării evaziunii sau a fraudei fiscale şi să nu reclame cheltuieli mari cu
aşezarea, urmărirea şi încasarea impozitului. Deşi aceste cerinţe sunt raţionale, în practică ele
sunt greu de realizat, fiind aplicabile mai ales impozitului pe salarii. Pentru cele mai multe
impozite, ca urmare a practicării evaziunii fiscale, o parte din materia impozabilă este sustrasă
de la impunere.
4. Unicitatea impunerii. Acest principiu presupune ca un venit impozabil s ă fie
impus o singură dată şi cu un singur impozit într-o anumită perioadă de timp.
5. Stabilitatea impozitelor constă în menţinerea la acelaşi nivel a randamentului lor în
toate fazele ciclului economic. Altfel spus, randamentul impozitului nu trebuie s ă
crească simultan cu creşterea producţiei şi a veniturilor în fazele de înviorare şi
avânt şi nici să scadă în fazele de criză şi depresiune ale ciclului economic. Practic,
însă, se constată că încasările din impozite nu au stabilitate, ca urmare a evolu ţiei
produsului naţional brut, a producţiei şi desfacerilor, ceea ce se reflect ă în mod
direct şi asupra volumului încasărilor din impozite. De asemenea, acest principiu
reclamă ca legislaţia fiscală să fie stabilă o perioadă cât mai îndelungată.
6. Elasticitatea impozitelor reclamă ca acestea s ă se poat ă adapta în timp cerinţelor
bugetare, adică să poată fi majorate atunci când economia se dezvolt ă şi
cheltuielile bugetare cresc şi să poată fi reduse când aceste cheltuieli scad.
Elasticitatea impozitelor acţionează cu deosebire în direcţia creşterii impozitelor.

76
 7. Proporţionalitatea impunerii. Potrivit acestui principiu, impozitul se calculează
prin aplicarea cotelor proporţionale, fapt care asigură păstrarea raportului dintre
venitul impozabil şi suma impozitului, contribuind la realizarea echităţii fiscale.
8. Progresivitatea impunerii. În concordanţă cu acest principiu, cotele de impozit şi
impozitul cresc pe măsura creşterii venitului impozabil, fapt care afectează
echitatea fiscală.
9. Realitatea impunerii, principiu de impozitare potrivit căruia baza impozabilă
(mărimea venitului impozabil), cuantumul averii şi impozitul se determină
efectuându-se calcule bine fundamentate, f ără supra sau subevaluări, conducând la
o impunere reală, exactă.
10. Neutralitatea fiscală este un principiu de politică fiscală, potrivit căruia impozitele
şi taxele trebuie să fie astfel reglementate, trebuie să aibă un asemenea cuantum
încât să nu stimuleze, dar nici s ă afecteze activitatea contribuabililor. Sistemul
fiscal nu trebuie să stingherească activitatea economică a contribuabililor şi nici
să-I îndepărteze de la îndeletnicirile lor.
11. Moralitatea impunerii se referă la faptul că nivelul impozitării trebuie să fie
echitabil, suportabil, legiferat şi aplicat în funcţie de natura şi de mărimea venitului
şi a averii, avându-se în acela şi timp în vedere situaţia familială, civilă, socială,
vârsta, capacitatea de muncă a contribuabilului, etc.
Principiile menţionate mai sus au avut şi au un caracter progresist, deoarece au fost şi
sunt îndreptate împotriva arbitrariului, care se manifesta mai ales în perioada destr ămării
feudalismului.
Adaptate la condiţiile politice, social-economice şi financiare actuale, aceste principii
cu anumite retuşuri, sunt susţinute de o serie de economi şti contemporani. Aceşti economişti
argumentează că, pentru o bună structură a impozitelor, se cere:
 repartizarea cât mai echitabil ă a sarcinilor fiscale;
 impozitele trebuie să fie selecţionate, legiferate şi aplicate în aşa fel încât să reducă la
minimum influenţa asupra deciziilor economice care se iau pe alte pie ţe eficiente.
Concomitent, impozitele trebuie să fie folosite pentru a corecta ineficienţa diverşilor
agenţi economici;
 sistemul fiscal trebuie să faciliteze o administrare eficientă, nearbitrară şi să fie clar
pentru contribuabili;
 costul administraţiei fiscale şi al metodelor de constrângere trebuie s ă fie cât mai redus
cu putinţă.
Orice impozit nou legiferat trebuie să fie pus de acord cu principiile de echitate fiscal ă,
de politică economică şi socială, precum şi de politică financiară.
În concordanţă cu principiile de politică economică, prin instituirea unui impozit,
statul urmăreşte nu numai încasarea de venituri bugetare, ci şi folosirea impozitului ca
instrument cu care influenţează dezvoltarea sau restrângerea produc ţiei sau a consumului unor
produse, pentru dezvoltarea sau limitarea rela ţiilor comerciale cu alte state. Spre exemplu, în
vederea stimulării consumului unor produse, statul reduce sau desfiin ţează impozitele
indirecte care le greveaz ă, în timp ce, pentru a restrânge consumul altor produse, statul
majorează impozitele ce se încasează asupra lor şi chiar instituie noi impozite.
În vederea stimulării dezvoltării unei ramuri economice, statul poate stabili taxe
vamale ridicate la import, poate reduce sau scuti de plata impozitelor indirecte m ărfurile care
se produc în ţară, poate micşora impozitele directe pentru întreprinzătorii care îşi plasează

77
capitalurile în ramura respectivă, poate legifera amortizarea accelerată a mijloacelor fixe, fapt
care duce la micşorarea profitului impozabil al întreprinzătorului în primii ani de activitate.
De asemenea, statul poate acorda subven ţii întreprinzătorilor din anumite ramuri economice,
poate influenţa concurenţa prin impunerea mai accentuată a marilor comercianţi, poate
combate inflaţia prin majorarea impozitelor, etc.
Politica fiscală elaborată şi aplicată de către unele state urmăreşte şi realizarea
diferitelor scopuri social-politice. Partidul de guvernământ aplică o politică fiscală
diferenţiată, avantajând categoriile sociale pe care le reprezint ă. De asemenea, practicând o
serie de măsuri cu caracter fiscal, partidul de guvernământ urmăreşte să-şi menţină influenţa
asupra diferitelor categorii de alegători.
Politica fiscală practicată în multe ţări prevede înlesniri la plata impozitelor pentru
persoanele cu venituri mici şi celor care au de întreţinut copii, bătrâni. În unele ţări, se aplică
un impozit special celibatarilor şi persoanelor fără copii, pentru a stimula natalitatea. Unele
impozite şi taxe se folosesc pentru limitarea consumului produselor care au urm ări dăunătoare
asupra sănătăţii oamenilor, cum sunt tutunul, băuturile alcoolice, etc. anumite impozite sunt
folosite ca mijloace de limitare a constituirii unor averi mari pe calea succesiunilor şi pe alte
căi, etc.
În domeniul politicii financiare, mai mulţi economişti au abordat problema utilizării
unui singur impozit sau a mai multor impozite în acelaşi timp. Astfel, la vremea lor, fiziocraţii
au susţinut idea introducerii unui impozit unic, a şezat şi încasat asupra produsului net al
agriculturii. O dată cu dezvoltarea marii industrii, s-a susţinut teza aşezării unui impozit unic
asupra materiilor prime. După al doilea război mondial, în Franţa s-a susţinut idea aplicării
unui impozit unic asupra energiei, care urma s ă se substituie tuturor impozitelor declarative
(care se stabileau pe baza declara ţiei contribuabililor). Impozitul pe energie urma să se aplice
asupra surselor de energie (hidrocarburi, c ărbune, gaze naturale, electricitate, energie
hidraulică, energie atomică), justificându-se prin aceea c ă nici o marfă nu se poate obţine fără
un consum de energie şi c ă, astfel, impozitul respectiv ar fi cuprins în preţ, şi prin urmare, ar
fi plătit de toţi consumatorii. Susţinătorii impozitului pe energie considerau c ă prin acest
impozit unic s-ar simplifica şi s-ar ieftini aparatul fiscal (prin renunţarea la declaraţiile de
impunere), că materia impozabilă ar fi mai bine cuprins ă, controlul fiscal ar fi mai u şor şi mai
eficace, că s-ar preîntâmpina evaziunea şi celelalte fraude fiscale.
Impozitul unic nu s-a putut aplica în practică. Motivarea că impozitul pe energie ar
preveni evaziunea fiscală s-a dovedit neîntemeiat ă, deoarece sunt numeroase posibilit ăţile de
a voala consumul de energie, de a substitui o surs ă de energie cu alta. Impozitul unic prezenta
şi multe alte neajunsuri, dintre care faptul c ă nu se putea a şeza în funcţie de venit, fiind practic
un impozit regresiv şi dezavantajând persoanele cu venituri mici.
Numărul de impozite practicate de un stat depinde de condi ţiile politice, economice şi
sociale existente în ţara respectivă, de nivelul de dezvoltare economic ă, precum şi de politica
economico-socială şi financiară a statului în perioada dat ă. Ceea ce contează nu este numărul
de impozite, ci modul cum sunt ele reglementate, influen ţa lor asupra dezvoltării economice,
sociale, asupra situaţiei finanţelor ţării, asupra echilibrului bugetar, asupra condi ţiilor de viaţă
ale cetăţenilor.

6.3. Noţiunile de impozit şi taxă. Elementele impozitelor şi taxelor

Impozitul este plata bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă)
efectuată de persoane fizice şi juridice la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul

78
şi la termenele prev ăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta pl ătitorului un
echivalent direct şi imediat.
Impozitul este necesar pentru satisfacerea cerinţelor societăţii, fiind un element
component al circuitului economic şi îndeplineşte trei funcţii principale, şi anume:
a) o funcţie financiară, prin care se asigură venituri bugetului statului şi bugetelor
locale;
b) o funcţie economică, adică este un element component al economiei publice, al
mecanismului economico-financiar;
c) o funcţie politico-socială, prin care se redistribuie unele venituri ale agen ţilor
economici şi ale grupelor de populaţie.
Taxa este plata care se efectueaz ă de persoane fizice şi juridice, către instituţii
publice, de regulă pentru serviciile prestate acestora de c ătre stat.
Între impozite şi taxe există câteva deosebiri. Astfel, în cazul impozitului, statul nu
este obligat să presteze un echivalent direct şi imediat plătitorului, pe când pentru taxă, statul
prestează un serviciu direct, şi pe cât posibil, imediat. Cuantumul impozitului se determin ă în
funcţie de natura şi volumul venitului impozabil sau al averii, în timp ce mărimea taxei
depinde, în mod obi şnuit, de felul şi costul serviciului prestat. La impozite, termenele de plată
se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plat ă a taxelor se fixeaz ă, de regulă, în
momentul solicitării, sau după prestarea serviciilor. Totuşi, unele taxe sunt de fapt impozite.
Fiecare impozit trebuie să aibă o reglementare juridică, potrivit art. 138 din Constituţia
României. Nici un impozit, taxă, sau alte obligaţii asemănătoare nu pot fi prev ăzute în buget
şi încasate, dacă nu au fost reglementate prin acte normative. Este strict interzis ă perceperea
sub orice titlu şi sub orice denumire de contribuţii directe sau indirecte, în afara celor stabilite
prin acte normative. Încasarea de impozite, taxe, etc., f ără existenţa unui suport juridic
constituie infracţiune fiscală şi se pedepseşte pe cale penal ă. Instituirea impozitelor şi a
celorlalte venituri bugetare este un drept exclusiv al statului, exercitat de organele puterii
centrale prin Parlament, şi în unele cazuri, de c ătre Guvern.
Pe baza legilor adoptate de c ătre Parlament, Guvernul emite hotărâri prin care se
fixează anumite cote de impozit, se acord ă înlesniri la plata impozitelor, se stabilesc eventual,
unele termene de plat ă a impozitelor, etc., dacă acestea nu au fost prev ăzute în lege.
În temeiul abilitării primite din partea Parlamentului României, în timpul vacan ţelor
parlamentare Guvernul poate emite ordonanţe prin care instituie unele impozite, contribuţii,
taxe, etc. aceste ordonanţe se supun însă dezbaterii şi adoptării lor de către Parlament în prima
sesiune a acestuia. De asemenea, în temeiul legilor, hot ărârilor şi ordonanţelor menţionate şi
în spiritul acestor acte normative, Ministerul Finanţelor emite ordine, instrucţiuni şi norme
metodologice în materie de impozite şi taxe, care trebuie elaborate în litera şi în spiritul
actelor normative.
Orice act normativ prin care se instituie un impozit trebuie să cuprindă următoarele
elemente principale: denumirea impozitului, pl ătitorii, suportatorii, obiectul impozabil, sursa,
modul de impunere şi de percepere, unitatea de impunere, cotele de impunere, termenele de
plată, înlesnirile de la plata impozitului, responsabilitatea şi drepturile plătitorilor, etc.
Denumirea venitului bugetar reliefează natura economică a impozitului respectiv şi
este prevăzută chiar în titlul actului normativ.
Plătitorul (subiectul impozabil, contribuabilul) este persoana fizică sau juridică
obligată prin lege să plătească impozitul.

79
 Calitatea de plătitor de impozite presupune întrunirea anumitor condi ţii, între care
realizarea de venituri sau posedarea de bunuri impozabile este condi ţia esenţială. Companiile
naţionale, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, unit ăţile cooperatiste,
mixte şi cele private pot fi plătitoare de impozite numai dacă au personalitate juridică.
Personalitatea juridică se obţine prin înregistrarea în Registrul Comerţului şi la organele
financiare.
Pentru ca o persoană fizică să fie plătitoare de impozite trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii, şi anume: să fie cetăţean liber, să realizeze un anumit venit sau să posede
anumite bunuri, să fie în deplinătatea facultăţilor mentale, adică să aibă capacitate civilă de
exerciţiu. În cazul anumitor impozite şi taxe se mai cere ca persoanele fizice s ă dispună de
calificarea corespunzătoare, să aibă o autorizaţie pentru desfăşurarea activităţii şi un domiciliu
(în unele cazuri, la impozitul pe salarii, nu interesează domiciliul).
La impozitul pe profit, plătitorul este patronul, societatea comercială (agentul
economic), la impozitul pe salariu pl ătitorul este muncitorul sau funcţionarul, la taxa pe
succesiuni plătitori sunt succesorii, etc.
Persoanele fizice şi juridice străine care realizează venituri pe teritoriul ţării noastre
sunt obligate să plătească bugetului statului aceleaşi impozite şi taxe ca persoanele fizice şi
juridice române. În ceea ce priveşte persoanele fizice, exist ă totuşi cazuri când plata
impozitului depinde de cet ăţenie. Este cazul contribu ţiei persoanelor fără copii, care s-a
încasat numai de la cetăţenii români.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoan ă care suportă de fapt
impozitul. De regulă, plătitorul (subiectul) impozitului este şi suportatorul. Practic sunt însă
cazuri în care suportatorul impozitului este o alt ă persoană decât plătitorul (subiectul
impozabil), deoarece se folosesc diferite metode pentru a transpune impozitele pl ătite în
sarcina altor persoane.
Obiectul impozabil îl constituie materia care cade sub inciden ţa impozitului. În cazul
impozitelor directe, obiectul impozabil îl constituie, spre exemplu: profitul, venitul realizat de
o persoană, salariul, bunurile, anumite acte şi fapte juridice, etc. Referitor la obiectul
impozabil, trebuie menţionat că asupra lui se aplică, de regulă, principiul unicităţii, potrivit
căruia un obiect impozabil se impune o singur ă dată. Actele normative prev ăd obiectul
impozabil în general, impersonal. Aceasta înseamn ă că, în fiecare caz în parte, obiectul
impozabil trebuie să fie concretizat atât cantitativ, cât şi calitativ, arătându-se natura şi
mărimea fenomenului generator al impozitului de plată. Caracterizarea cantitativă şi calitativă
a obiectului impozabil, folosirea anumitor metode în aceast ă determinare sunt probleme de
fond ale calculării concrete a obiectului impozabil. Obiectul impozabil determinat în mod
concret, cantitativ şi calitativ pe o anumit ă perioadă, formează baza impozabilă.
Determinarea bazei impozabile necesită două operaţiuni, şi anume: 1. Identificarea
obiectului impozabil şi stabilirea naturii acestuia (determinarea calitativ ă); 2. Evaluarea sau
măsurarea, adică determinarea lui cantitativă, pe o anumit ă perioadă (lună, trimestru, dar de
obicei un an). Determinarea corect ă a bazei impozabile are o importanţă deosebită sub aspect
politic, economic, social, financiar şi juridic. Importanţa bazei impozabile provine din faptul
că mărimea impozitului de plată în sarcina subiectului impozabil depinde în mod direct de
determinarea bazei impozabile şi că volumul impozitului se stabileşte în funcţie de natura şi
mărimea acestei baze. Baza impozabil ă se exprimă în unităţi băneşti, iar uneori se determină
în unităţi de măsură naturale (hectare, kilograme, bucăţi, etc.). Pentru impozitele indirecte,

80
obiectul (materia impozabilă) îl constituie încasările din vânzarea mărfurilor produse în ţară
sau provenite din import, din prestarea anumitor servicii, valoarea adăugată, etc.
Sursa (izvorul) plăţii impozitului o constituie mijloacele din care se pl ăteşte de fapt
impozitul: profitul, salariile, venitul, încasările din vânzarea mărfurilor, din prestarea
serviciilor, valoarea adăugată, etc. În unele cazuri, obiectul impozabil şi sursa impozitului se
confundă, coincid, iar alteori acestea sunt dou ă fenomene separate. În cazul impozitului pe
profit, pe salarii, pe veniturile populaţiei din surse agricole, etc., obiectul şi sursa de plat ă a
impozitului coincid, plata impozitului determinând diminuarea corespunz ătoarea a venitului.
Există însă cazuri în care între obiectul impozabil şi sursa de plată a impozitului trebuie făcută
o netă distincţie. Astfel, de exemplu, la impozitul pe cl ădiri, obiectul impozabil o constituie
clădirile (valoarea acestora), procesul economic de utilizare a cl ădirilor, iar izvorul sau sursa
de plată a impozitului pe cl ădiri îl constituie alte venituri realizate de proprietarii clădirilor. În
mod obişnuit, legea precizează numai obiectul impozabil, sursa de plat ă a impozitului
subînţelegându-se. Obiectul taxei pe valoarea ad ăugată îl constituie valoarea nou creat ă de
agentul economic.
Modul de impunere şi de percepere (asieta) a impozitului cuprinde măsurile şi
metodele succesive folosite de organele financiare pentru stabilirea, constatarea, evaluarea
materiei impozabile, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea sau încasarea
impozitului.
Experienţa financiară a mai multor ţări confirmă că materia impozabilă se poate
evalua prin trei metode, şi anume: metoda evaluării indirecte, care se bazeaz ă pe prezumţie,
metoda evaluării directe, când se folosesc diferite probe, registre, acte şi metoda
normativă, când materia impozabilă este evaluată de însăşi legea impozitului respectiv.
În cazul metodei evaluării indirecte, se pot folosi următoarele căi de realizare, şi
anume:
• evaluarea pe baza indiciilor exterioare ale materiei impozabile, care se folose şte în cazul
impozitelor de tip real şi duce la stabilirea cu aproximaţie a valorii materiei impozabile,
indiferent de persoana care posed ă obiectul impozabil. Acest procedeu de evaluare a
materiei impozabile se foloseşte la calcularea impozitului funciar, a impozitului pe clădiri,
etc. Evaluarea pe baza indiciilor exterioare este foarte simpl ă şi deci puţin costisitoare. Ea
prezintă inconvenientul că nu duce la determinarea exact ă a bazei impozabile, făcând ca
impunerea să poată deveni inechitabilă;
• evaluarea forfetară, care constă în faptul că organele financiare, în acord cu subiectul
impozabil, stabilesc o anumită valoare a materiei impozabile. Nici în acest caz nu se
asigură exactitatea evaluării materiei impozabile;
• evaluarea administrativă, care constă în determinarea valorii materiei impozabile de c ătre
organele financiare pe baza datelor de care dispun acestea. În situa ţia în care subiectul
impozabil este nemulţumit de modul cum s-a determinat baza impozabilă, el are dreptul s ă
o conteste, administrând probele corespunz ătoare.
Metoda evaluării directe poate folosi două căi de determinare a mărimii valorii
obiectului impozabil, şi anume:
• evaluarea pe baza eviden ţelor şi a declara ţiei plătitorului. Plătitorii de impozite
sunt obligaţi să ţină evidenţa activităţii pe care o desf ăşoară, din care să rezulte
cheltuielile efectuate şi veniturile realizate, să încheie bilanţul contabil, precum şi
să întocmească (de regulă anual) o declaraţie de impunere, din care s ă rezulte

81
 venitul, averea, valoarea succesiunii, etc., pe baza c ărora plătitorul sau organul
financiar determină m ărimea valorică a obiectului impozabil. Deşi această cale de
evaluare este utilizată destul de mult, ea prezintă inconvenientul că face posibilă
sustragerea de la impunere a unei p ărţi din obiectul impozabil, întrucât evidenţele
şi declaraţiile nu sunt întotdeauna sincere, iar secretul opera ţiunilor comerciale
îngreunează controlul efectuat de către organele financiare;
• evaluarea pe baza declara ţiei unei terţe persoane. O astfel de declara ţie poate fi
dată de către persoanele care cunosc m ărimea materiei impozabile şi au obligaţia
prin lege să declare organelor financiare datele necesare în vederea calcul ării
impozitului. Această cale de evaluare se folose şte pentru stabilirea veniturilor
proprietarilor de imobile închiriate, pentru determinarea impozitului pe salarii,
pentru impunerea membrilor consiliilor de administraţie, a cenzorilor, etc.
Metoda normativă de evaluare a materiei impozabile constă în determinarea bazei
impozabile de către însuşi legea care reglementează materia impozitului respectiv după
anumite norme, stabilind venituri impozabile normate, nete. Aceasta înseamn ă că, la stabilirea
veniturilor impozabile normate, legiuitorul a avut în vedere cheltuielile efectuate de
contribuabil pentru obţinerea venitului net respectiv. Metoda normativă este folosită la
determinarea venitului impozabil pe hectar, diferenţiat pe zone de fertilitate şi culturi, la
stabilirea veniturilor impozabile pe feluri de meserii, etc. Determinarea veniturilor impozabile
după anumite norme prezintă următoarele avantaje: simplifică munca organelor financiare în
calcularea impozitelor, dă posibilitatea plătitorului să cunoască în mod cert obligaţiile sale
fiscale şi îl stimulează s ă lucreze cât mai bine, s ă obţină venituri cât mai mari, cunoscut fiind
că veniturile obţinute în plus peste cele normate nu sunt impozabile.
După ce impozitul este calculat, urmeaz ă perceperea (încasarea) lui. În acest scop,
pentru unele impozite, organele financiare înştiinţează în scris plătitorii asupra impozitului
datorat, precizând ratele şi termenele de plată.
În decursul timpului, încasarea impozitelor s-a efectuat în mai multe feluri, şi anume:
prin colectarea şi plata sa de c ătre o anumită persoană din cadrul unei comunităţi sau unităţi
administrativ-teritoriale; prin concesionarea sau arendarea activit ăţii; prin încasarea
impozitelor de către organele financiare ale statului, care s-a generalizat de mai multe decenii.
În prezent, perceperea impozitelor se efectueaz ă prin următoarele procedee: plata
directă; reţinerea şi virarea; impunerea şi debitarea; aplicarea de timbre fiscale şi eliberarea
de recipise CEC sau ale trezoreriei statului.
Plata directă este procedeul potrivit căruia agenţii economici determină singuri, din
proprie iniţiativă, baza impozabilă, în concordanţă cu prevederile actelor normative,
calculează impozitul aferent şi îl virează (achită) la termenul legal în contul bugetului statului
sau în contul bugetelor locale. Pl ătitorii rămân răspunzători pentru calcularea corectă şi plata
la timp a impozitului. Organele financiare controleaz ă exactitatea calculelor şi plata la termen
a impozitului. Plata directă se foloseşte pentru încasarea impozitului pe profit, a taxei asupra
terenurilor proprietate de stat, a taxei pe valoarea ad ăugată.
Reţinerea şi virarea (stopajul la surs ă) este un procedeu de încasare a unor impozite
şi taxe datorate bugetului statului, prin care un agent economic, o institu ţie sau o terţă
persoană fizică, atunci când plăteşte drepturile băneşti pentru munca prestată (salarii, drepturi
de autor, onorarii, tantieme sau dividende, etc.), are obliga ţia s ă calculeze impozitele aferente
acestor câştiguri, să le reţină şi s ă le vireze la termenele stabilite prin lege la bugetul statului.

82
Folosirea acestui procedeu economise şte timpul plătitorilor, simplifică munca şi formalităţile
de încasare a impozitelor, asigur ă alimentarea operativă a bugetului statului şi a bugetelor
locale cu venituri care provin din aceste surse. Periodic, organele financiare verific ă dacă
impozitele respective au fost corect calculate şi dacă s-au virat la termenele legale la bugetul
statului sau la bugetele locale.
Impunerea şi debitarea este procedeul potrivit căruia unele impozite şi taxe anuale
cu caracter de continuitate se calculeaz ă de către organele financiare, se înregistreaz ă în
rolurile fiscale, se înştiinţează în scris contribuabilii asupra ratelor şi termenelor de plată şi
apoi se urmăreşte încasarea lor. Acest procedeu se utilizeaz ă pentru încasarea impozitului pe
veniturile agricole, a impozitului pe clădiri, pe veniturile întreprinzătorilor, a taxei pe
mijloacele de transport, etc.
Perceperea de venituri bugetare prin aplicarea de timbre fiscale mobile se foloseşte la
încasarea taxelor de timbru datorate statului pentru diferite acţiuni în justiţie, a taxelor privind
eliberarea, legalizarea şi autentificarea diferitelor acte, certificate, etc. de către notarii publici,
instanţele judecătoreşti şi de către alte organe ale administraţiei de stat.
Dacă taxa de timbru este de valoare mare, suma respectiv ă se depune la unitatea CEC
teritorială care eliberează recipisa CEC sau la Trezoreria statului, care elibereaz ă o chitanţă
de atestă plata taxei respective.
Organele financiare pot încasa impozitele de la subiectele impozabile pe dou ă căi, şi
anume:
a) contribuabilul este obligat să achite din proprie ini ţiativă suma datorată bugetului
statului sau bugetului local, situa ţie în care impozitul se nume şte portabil;
b) organul fiscal este obligat s ă se deplaseze la domiciliul (sediul) pl ătitorului pentru
a încasa impozitul. În acest caz impozitul se nume şte cherabil.
Unitatea de impunere este unitatea de m ăsură cu care se evalueaz ă obiectul
impozabil, cum ar fi unitatea monetară pentru impozitul pe profit şi pe salarii, metrul pătrat la
impozitul pe clădiri, hectarul la impozitul pe veniturile agricole, etc.
Cota de impunere este suma sau procentul care se aplic ă asupra bazei impozabile şi
cu ajutorul căreia se calculează impozitul. Cota de impunere mai poate fi definit ă ca fiind
impozitul aferent unei unităţi de impunere. Cuantumul impozitului depinde de volumul bazei
impozabile şi de mărimea cotelor de impunere. Cotele de impozit sunt diferen ţiate în funcţie
de natura şi de mărimea venitului impozabil, a averii, precum şi de categoriile de pl ătitori.
Cotele de impozit sunt de mai multe feluri, şi anume:
a) cote fixe (în sum ă fixă, egală, forfetară);
b) cote procentuale: - proporţionale
- progresive: - orizontale
- verticale: - simple
- compuse
- regresive
Cotele fixe (forfetare) sunt stabilite în sumă fixă (egală) neschimbată, independent de
nivelul venitului impozabil, de mărimea averii sau de situaţia socială a plătitorului. Aceste
cote se utilizează atunci când bazele impozabile sunt exprimate în unit ăţi naturale, ca de
exemplu, la calcularea impozitului agricol în sumă fixă pe hectar, la determinarea impozitului
pe terenuri (sub formă de cotă în sumă fixă pe mp), la calcularea impozitului forfetar datorat
de anumiţi comercianţi ambulanţi, la aplicarea taxelor asupra mijloacelor de transport, etc.

83
 Cotele procentuale reprezintă un anumit procent din suta de lei de venit impozabil.
Aceste cote se aplic ă numai bazelor impozabile exprimate valoric.
Cotele proporţionale sunt acelea al c ăror procent rămâne nemodificat (constant),
indiferent de mărimea bazei impozabile şi de situaţia socială a plătitorului. Aceste cote se
numesc proporţionale, deoarece, dac ă se face raportul dintre impozitul rezultat prin aplicarea
lor şi venitul impozabil, se constată că proporţia rămâne aceeaşi. Cotele proporţionale îi
stimulează pe agenţii economici şi pe producătorii individuali să-şi dezvolte şi să-şi
perfecţioneze activitatea. Ele se aplic ă şi asupra veniturilor populaţiei în cazurile în care
impozitul respectiv nu are drept scop redistribuirea în prea mare m ăsură a veniturilor
contribuabililor.
Cotele progresive cresc pe măsura creşterii venitului impozabil, fie într-un ritm
constant, fie într-un ritm variabil. În funcţie de natura venitului impozabil, a averii
impozabile, şi de categoriile de plătitori, cotele progresive pot să opereze atât orizontal, cât şi
vertical. Pentru progresivitatea orizontal ă, este caracteristic faptul că, la venituri impozabile
egale ca mărime, cota de impozit este diferită în funcţie de natura venitului impozabil, a averii
impozabile şi de categoriile de plătitori. Spre exemplu, prima cotă (cota de pornire) este de
17% în cazul impozitului pe veniturile oamenilor de litere, artă şi ştiinţă, de 18% la impozitul
pe salarii şi de 10% în cazul impozitului pe veniturile meseriaşilor particulari, etc.
În schimb, la progresivitatea vertical ă, cota de impozit creşte pe măsura creşterii
veniturilor, precum şi în funcţie de natura venitului impozabil şi de categoriile de plătitori,
ajungând spre exemplu, pân ă la 35% pentru veniturile oamenilor de litere, art ă şi ştiinţă, la
40% pentru salarii, la 40% în cazul impozitului pe veniturile meseria şilor particulari, etc. La
un moment dat, cotele progresive nu mai cresc; ele devin degresive, adic ă de la un anumit
nivel al veniturilor progresivitatea se opreşte, transformându-se în cote proporţionale.
Degresivitatea este necesar ă, deoarece altfel s-ar ajunge nu numai la o egalitate între venitul
impozabil şi impozit, ci chiar la dep ăşirea de către impozit a bazei impozabile.
Cotele progresive verticale sunt, la rândul lor, de dou ă feluri: simple (globale) şi
compuse (pe tran şe). În cazul cotelor progresive simple se aplică procentul de impunere
aferent tranşei superioare a venitului impozabil la întregul venit impozabil realizat de c ătre
plătitor. Cotele progresive compuse (pe tran şe) se aplică separat, fiecărei tranşe cu
procentul aferent; după efectuarea acestei operaţiuni, se însumeaz ă impozitul corespunzător
fiecărei tranşe de venit impozabil şi se obţine impozitul total de plată.
Cotele regresive nu sunt specifice economiei noastre. Ele se mic şorează pe măsura
creşterii venitului impozabil, în scopul avantajării plătitorului.
Cotele progresive simple sunt folosite foarte puţin, deoarece ele duc la salturi, la
inechităţi în impunere, ca urmare a faptului că nu iau în considerare trecerea de la o tranşă la
alta.
Cotele progresive compuse sunt elastice şi mai convenabile pentru pl ătitori, deoarece
procentele aplicate tranşelor precedente ţin seama, la calcularea impozitului, de veniturile
intermediare din cadrul tranşei, precum şi de trecerea de la o tran şă la alta. Ele se utilizeaz ă pe
larg în ţara noastră.
În cazul impozitelor indirecte acţionează de fapt cotele regresive, întrucât la
cumpărarea unei mărfi se plăteşte acelaşi impozit, indiferent de mărimea veniturilor pe care le
are cumpărătorul. Rezultă că impozitul indirect plătit pentru un anumit produs este relativ mai
mic cu cât cumpărătorul are un venit mai mare.

84
 Termenele de plat ă arată când şi cum (integral sau în rate) trebuie să se plătească
impozitul. Termenele de plată a impozitelor sunt prevăzute de fiecare act normativ care
instituie venituri bugetare. La fixarea acestor termene se au în vedere atât perioadele de
realizare a veniturilor din care se pl ătesc impozitele, cât şi necesitatea de a se asigura
alimentarea continuă a bugetului statului şi a bugetelor locale cu resurse b ăneşti. De
asemenea, se are în vedere dimensionarea cât mai judicioas ă a sumelor datorate statului,
pentru a nu se lăsa mijloacele băneşti cuvenite bugetului statului sau bugetelor locale prea
mult timp la dispoziţia agenţilor economici, constituindu-şi pasive stabile prea mari. În plus,
stabilirea precisă a termenelor de plată constituie una din condi ţiile esenţiale care face ca
plătitorul să ştie precis cât datorează statului şi când trebuie să plătească impozitul.
Înlesnirile acordate la plata impozitelor şi taxelor fac parte din măsurile de politică
economică, financiară şi socială adoptate de statul român. Astfel, se acord ă diferite înlesniri
companiilor naţionale, regiilor autonome, societăţilor comerciale şi întreprinderilor private,
cooperativelor şi se exonerează de la plăţile fiscale anumite categorii de cetăţeni, a căror stare
materială, civilă şi socială justifică acordarea unor astfel de înlesniri. Înlesnirile cuprind
scutiri, reduceri, bonificaţii, compensări sau restituiri de sume plătite în plus, amânări,
eşalonări, reeşalonări, etc. de la plata impozitelor şi a altor venituri bugetare. De înlesniri la
plata impozitelor beneficiază şi persoanele invalide, cu handicap, în vârst ă şi cele care au adus
servicii deosebite patriei. De asemenea, pot beneficia de înlesniri (reduceri sau scutiri) de la
plata impozitelor şi taxelor companiile naţionale, societăţilor comerciale şi întreprinderile
private, persoanele fizice şi juridice străine aflate în ţara noastră, în condiţii de reciprocitate.
Contribuabilii au obligaţia să ţină în mod corect contabilitatea activit ăţii lor, să depună
în termen la organele financiare declara ţiile de impunere, deconturile, bilanţurile contabile,
conturile de profit şi pierderi, documentele şi informaţiile solicitate, etc.
Fiecare persoană juridică şi fizică trebuie să-şi achite obligaţiile fiscale faţă de stat la
termenele stabilite. Plătitorii sunt răspunzători de respectarea strictă a prevederilor cuprinse în
legislaţia privitoare la veniturile bugetare. Nerespectarea normelor juridice în vigoare
privitoare la plata impozitelor, taxelor, etc., atrage după sine sancţiuni, cum sunt: majorări,
amenzi, executări silite, iar în cazuri mai grave, aplicarea de sanc ţiuni penale. Întârzierea
plăţii impozitelor şi taxelor datorate bugetului statului sau bugetelor locale de c ătre agenţii
economici dă dreptul organelor financiar-bancare să vireze aceste sume, inclusiv major ările şi
amenzile, din conturile plătitorilor în contul bugetului statului.
Plătitorii au dreptul să ceară revizuirea impunerii, a aplicării amenzilor, etc. atunci
când apreciază că s-au produs erori în stabilirea acestora. Respectarea drepturilor pl ătitorilor
de impozite contribuie la întărirea legalităţii.

6. 4. Clasificarea veniturilor bugetare

Veniturile bugetare se pot clasifica din mai multe puncte de vedere.
1. După modul cum sunt calculate, a şezate şi încasate, impozitele pot fi:
a) Impozite directe, care se percep periodic (lunar, trimestrial, anual), direct şi
nominal de la persoanele fizice şi juridice pe baza venitului constatat sau asupra valorii
bunurilor care le aparţin, cum sunt, impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe
veniturile agricole, etc. Având în vedere criteriile care stau la baza a şezării şi încasării
impozitelor directe, acestea se pot clasifica în impozite reale şi impozite personale.

85
 Impozitele reale se aşează asupra bunurilor care constituie avu ţia materială a
cetăţenilor, ca de exemplu, terenurile, imobilele, construcţiile, fără a ţine seama de veniturile
pe care acestea le produc. Ele vizau şi activităţile industriale, meşteşugăreşti, comerciale,
desfăşurate în grup sau individual şi care erau apreciate în func ţie de forţa de muncă utilizată,
de forţa motrice folosită, de felul şi cantitatea de materie primă prelucrată, de volumul
producţiei realizate, de mărimea localităţii în care se desf ăşoară activitatea, de comerţul cu
ridicata sau cu amănuntul practicat, de capitalul mobiliar folosit, etc., indiferent de situa ţia
personală a plătitorului impozitului. Ca impozite de tip real menţionăm: impozitul funciar,
impozitul pe clădiri, impozitul datorat de meşteşugari şi negustori (patenta).
Impozitele reale mai poartă denumirea de impozite obiective sau pe produs, întrucât
se aşează asupra venitului brut dat de obiectul impozabil, f ără a avea vreo leg ătură cu situaţia
socială a plătitorului de impozit.
Impozitele personale au în vedere, în primul rând, situaţia socială şi personală a
subiectului impozabil, ele aşezându-se asupra veniturilor sau averii acestuia şi chiar indiferent
de nivelul lor. Obiectul impunerii îl constituie veniturile dobândite sub formă de salarii,
câştiguri din profesii libere, beneficii din activităţi industriale, bancare, din comerţ, venitul net
obţinut din exploatarea pământului, din arenzi, din chirii, dobânzi pentru sume de bani
împrumutate, dividende pentru acţiuni şi părţi sociale, etc. De asemenea, se mai impun
bunurile imobiliare care aparţin cetăţenilor, transferurile de proprietăţi prin acte de vânzare-
cumpărare, activul net al întreprinderilor, succesiunile, donaţiile, tranzacţiile cu hârtii de
valoare, aportul de capital la societ ăţi, etc. În cazul impozitelor de tip personal se ţine seama
atât de mărimea venitului impozabil realizat, cât şi de situaţia personală a contribuabilului
(căsătorit, necăsătorit, cu sau fără copii, divorţat, văduv, cu sau f ără persoane în întreţinere, cu
sau fără merite deosebite faţă de ţară, invalid, etc.). Impunerea se face fie separat pe fiecare
fel de venit, fie global pentru veniturile realizate din diferite surse, în cote propor ţionale sau
progresive.
În cazul impozitelor personale, unele venituri sau componente ale averii sunt supuse la
două impozite distincte. De pildă, profitul se impune pentru întreaga societate comercial ă, iar
dividendele se impun separat pe fiecare ac ţionar sau asociat. Ca urmare, ele se mai numesc şi
impozite subiective.
b) Impozitele indirecte, care se încasează prin preţul mărfurilor (în special mărfuri de
consum) o dată cu vânzarea acestora, fiind numite şi impozite pe cheltuieli sau impozite pe
consum. În prezent, în România se întâlnesc din aceast ă categorie taxa pe valoarea ad ăugată,
accizele, taxele vamale, etc.
2. Din punctul de vedere al materiei impozabile, impozitele se pot clasifica astfel:
impozite pe venit; impozite pe avere; impozite pe cheltuieli.
3. Din punctul de vedere al provenien ţei lor, se disting următoarele categorii de
venituri bugetare:
 venituri bugetare care provin de la companiile na ţionale, regiile autonome,
societăţile comerciale cu capital de stat şi instituţiile publice, cum sunt:
impozitul pe profit, taxa pe valoarea ad ăugată, contribuţiile pentru asigurările
sociale de stat, taxele asupra terenurilor proprietate de stat, impozitul asupra
veniturilor din operaţiunile cu străinătatea, taxele pentru verificarea aparatelor de
măsurat şi cântărit, impozitul pe veniturile din vânzarea unor bunuri ale statului,
vărsăminte din profitul net al Băncii Naţionale a României, vărsăminte din profitul
net al companiilor naţionale, regiilor autonome şi societăţilor comerciale, etc.

86
 Încasarea veniturilor bugetare de la companiile naţionale, de la regiile autonome,
de la societăţile comerciale cu capital de stat şi de la instituţiile publice nu duce la
schimbarea formei de proprietate asupra acestor resurse b ăneşti, deoarece ele
rămân mai departe în proprietatea statului;
 venituri bugetare care provin de la unit ăţile şi organizaţiile cooperatiste, cum
sunt: impozitul pe profitul cooperativelor meşteşugăreşti, al celor de consum şi de
credit, impozitul pe veniturile asociaţiilor agricole, taxa pe valoarea ad ăugată,
diferite taxe, etc. Mobilizarea acestor venituri la bugetul statului atrage dup ă sine
schimbarea formei de proprietate, mijloacele băneşti trecând din proprietatea
cooperatistă în proprietatea statului;
 venituri bugetare care se încaseaz ă de la întreprinderile mixte, private şi de la
întreprinzătorii particulari, cum sunt: impozitul pe profit, taxa pe valoarea
adăugată, taxe, contribuţii pentru asigurările sociale, etc. Aceste venituri, o dat ă
încasate, devin proprietate publică;
 venituri bugetare care se încaseaz ă de la popula ţie, şi anume: impozitul pe
veniturile populaţiei, impozitul pe salarii, impozitul pe veniturile agricole,
impozitele şi taxele locale, etc. Populaţia poate contribui şi voluntar la formarea
veniturilor bugetare, pe următoarele căi: prin participarea la Loteria Naţională, prin
subscrierile la împrumuturile de stat, prin creşterea soldului general al depunerilor
la CEC, prin donaţii, etc. Încasarea acestor venituri duce la transformarea lor în
proprietate publică;
 venituri care provin din împrumuturi externe. În anumite cazuri, statul poate s ă
apeleze şi la împrumuturile externe, însă ponderea acestor venituri în totalul
veniturilor statului nu trebuie să depăşească anumite limite;
 venituri din taxe vamale şi alte venituri. Taxele vamale se încaseaz ă la bugetul
de stat de la agenţii economici şi de la persoanele fizice pentru m ărfurile
importate, în vederea raţionalizării importurilor şi în scopul stimulării producerii în
ţară a unor produse similare. De asemenea, taxele vamale se încaseaz ă şi de la alte
persoane juridice şi de la persoanele fizice pentru bunurile aduse sau primite din
străinătate, precum şi pentru bunurile expediate sau duse în str ăinătate. Există şi
taxe vamale de export şi de tranzit.
4. Din punctul de vedere al con ţinutului lor economic, veniturile bugetare se pot
clasifica în trei categorii:
 venituri bugetare care au con ţinut fiscal, adică sunt impozite, ca de exemplu
impozitul pe profit, impozitul pe salarii, taxa pe valoarea ad ăugată, impozitul pe
veniturile agricole, impozitele şi taxele de la societăţile mixte, private şi de la
populaţie;
 venituri bugetare care nu au caracter fiscal, cum sunt spre exemplu:
vărsămintele din profitul net al Băncii Naţionale a României, vărsămintele din
profitul net al companiilor naţionale, regiilor autonome şi societăţilor comerciale,
contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, veniturile din opera ţiuni cu
străinătatea, vărsămintele la buget de la instituţiile publice, restituirile de fonduri
din finanţarea bugetară a anilor precedenţi, încasarea ratelor şi dobânzilor la
creditele externe acordate de la buget, diverse venituri, etc.;

87
 venituri din capital, care cuprind venituri din valorificarea unor bunuri ale
instituţiilor publice, venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat şi din
mobilizare.
5. După caracterul veniturilor bugetare există:
 venituri curente, ordinare (obişnuite, normale, cu caracter regularitate, de
permanenţă), care formează baza veniturilor bugetare, ca de exemplu: impozitul pe
profit, impozitul pe salarii, taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe veniturile
agricole, diferite taxe, etc.;
 venituri extraordinare , care se încaseaz ă în situaţii excepţionale pentru a face
faţă unor cheltuieli neobişnuite, ca de exemplu lansarea unui împrumut de stat,
instituirea unui impozit special, a unei taxe, etc.
6. Din punctul de vedere al apartenen ţei lor la componentele bugetului public
naţional, veniturile se clasifică în următoarele categorii:
 venituri care se încaseaz ă la bugetul de stat;
 venituri care revin bugetelor locale;
 venituri care alimentează bugetele fondurilor speciale;
 venituri care se cuvin bugetului asigurărilor sociale de stat.

6.5. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice

Indicatori privind nivelul veniturilor publice
Indicator
1. Volumul veniturilor
publice
a) în expresie nominală
b) în expresie reală
2. Ponderea veniturilor
publice în PIB
3. Veniturile publice
medii pe locuitor
Formula de calcul Explicaţie
VPT = Σ VPTi Totalitatea veniturilor publice
VPTn = Σ VPTni Totalitatea veniturilor publice exprimate în
preţuri curente ale anului de calcul
Totalitatea veniturilor publice exprimate în
VPTr = VPTr preţuri constante ale unei perioade de bază
IP
(se obţin prin împărţirea valorilor nominale
la un indice de preţ)
Exprimă partea din produsul intern brut
%VPTPIB = VPT ⋅100 realizată într-un an care se alocă pentru
PIB
acoperirea nevoilor colective ale societăţii
VPT Suma alocată fiecărui locuitor în urma
VPloc. = distribuirii resurselor în economie. Se poate
Populatie
exprima în monedă naţională sau într-o
monedă care să asigure comparabilitatea
datelor.

Indicatori privind structura veniturilor publice

Indicator Formula de calcul Explica ţie
Ponderea fiecărei categorii de Gi = VPi/VPT x 100 Exprimă modul de formare a
venituri în total venituri publice veniturilor publice totale, în funcţie
de provenienţa fiecărei categorii de
venit

88
 Indicatori privind dinamica veniturilor publice
Indicator Formula de calcul Explicaţie
1. Modificarea Δ VP = VP1 – VP0 Exprimă suma cu care se
absolută a veniturilor modifică volumul veniturilor
publice publice de la o perioadă la
alta
a) în expresie Δ VPn= VPn1 – VPn0 Exprimă suma cu care se
nominală modifică volumul veniturilor
publice exprimate în
preţurile curente ale
perioadelor luate în
considerare
b) în expresie Δ VPr= VPr1 – VPr0 Exprimă suma cu care se
reală modifică volumul veniturilor
publice exprimate în
preţurile constante ale unei
perioade de bază.
2. Modificarea VP1 − VP0 Exprimă procentul cu care
% Δ VP = ⋅100
relativă a veniturilor VP0 variază veniturile publice de
publice la o perioad ă la alta.
a) în expresie VPn 1 − VPn 0 Exprimă modificarea
% Δ VPn = ⋅100
nominală VPn 0 procentuală a veniturilor
publice exprimate în
preţurile curente ale
perioadelor analizate
b) în expresie VPr 1 − VPr 0 Exprimă modificarea
% Δ VPr = ⋅100
reală VPr 0 procentuală a veniturilor
publice exprimate în pre ţuri
constante.
3. Modificarea Δ %VPPIB =(VP1/PIB1 – VP0/PIB0)x100 Exprimă modificarea
ponderii veniturilor proporţiei de alocare a PIB
publice în PIB destinat acoperirii nevoilor
colective
4.Modificarea Δ VPloc=VP1/Populaţie1-VP0/Populaţie0 Exprimă modificarea
veniturilor publice gradului de alocare a
medii pe locuitor veniturilor publice pe cap de
locuitor.
5. Modificarea VPi1 VPi 0 Exprimă mutaţiile ce se
Δ gi = ( − ) x 100
structurii veniturilor VPT1 VPT0 produc la nivelul categoriilor
publice de venituri care alcătuiesc
veniturile publice totale.
6.Indicatorul privind Indicatorul de coresponden ţă
corespondenţa dintre poate lua următoarele valori:
modificarea veniturilor VP1 - raport supraunitar,
⋅100
publice şi modificarea VP0 I VP adică o modificare mai
KVP/PIB = =
PIB PIB1 I PIB rapidă a veniturilor în raport
⋅100
PIB0 cu PIB.
- raport unitar, ceea
ce semnifică modificarea cu

89
 aceeaşi mărime a veniturilor
publice şi a PIB.
- raport supraunitar,
semnificând o modificare a
veniturilor publice inferioar ă
modificării PIB.
7.Elasticitatea Exprimă modificarea
veniturilor publice în VP1 − VP0 procentuală a veniturilor
⋅ 100
raport cu PIB VP0 publice, la modificarea cu
eVP/PIB =
PIB1 − PIB0 1% a produsului intern brut.
⋅100
PIB0 Coeficientul de elasticitate şi
indicatorul de coresponden ţă
trebuie să fie situate în
acelaşi interval, comparativ
cu 1.

6.6. Caracteristicile impozitelor directe

Impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere. În decursul timpului,
impozitele directe au fost aşezate şi încasate în funcţie de nivelul de dezvoltare economic ă,
fiind stabilite pe diferite bunuri materiale, pe diverse activităţi, pe venituri sau pe avere. În
prima parte a secolului al XX-lea, impozitele stabilite pe bunuri materiale şi pe diverse
activităţi (adică impozitele de tip real) au fost treptat înlocuite cu impozitele pe venituri
(salarii, rentă, profit) şi cu cele pe avere (mobiliar ă sau imobiliară), respectiv cu impozite de
tip personal, care au determinat ca printre plătitorii de impozite să apară marea masă a
ţăranilor, muncitorilor şi funcţionarilor.
Întrucât impozitele directe sunt nominative, reglementate în func ţie de natura şi de
mărimea venitului sau a averii şi au termene de plat ă stabilite şi cunoscute în prealabil, ele
sunt preferabile impozitelor indirecte din punct de vedere al echităţii fiscale.
Se poate aprecia că impozitele directe prezintă următoarele avantaje: constituie un
venit sigur pentru stat, dinainte cunoscut, pe care se poate baza în anumite intervale de timp;
îndeplinesc deziderate de justiţie fiscală, deoarece sunt exonerate veniturile necesare
minimului de existenţă; au în vedere natura şi mărimea venitului sau a averii impozabile şi
prin faptul că ţin seama de sarcinile familiale; sunt u şor de calculat şi de perceput; reducerea
impozitelor directe încurajează producţia, etc.
Impozitele directe prezintă şi următoarele dezavantaje: nu sunt agreabile pentru marea
masă de plătitori, care ar prefera impozitele indirecte; se consideră că nu ar fi productive;
conducerea statului nu are interes s ă devină nepopulară prin mărirea acestor impozite; pot
duce la abuzuri în ceea ce prive şte aşezarea şi încasarea impozitelor; se poate practica
evaziunea fiscală, etc.
Impozitele directe pot fi reale şi personale.
Impozitele reale (pe obiecte) sunt cele aşezate pe obiecte, pe bunuri, pe diferitele
elemente ale averii contribuabililor, fără a se ţine seama de persoana îns ăşi a acestor pl ătitori,
de situaţia şi de sarcinile lor familiale. Prin urmare, impozitele reale fac abstracţie de persoana
care posedă, care foloseşte bunul, considerând bunul (obiectul) ca produc ător de venit.
Întrucât se ia în considerare numai bunul distinct, nesocotindu-se situa ţia personală a
subiectului posesor al bunului, acest tip de impozit nu face posibil ă scăderea sarcinilor pe care

90
le are plătitorul. Din aceste motive, impozitele reale creează stări de inechitate fiscală. Un
proprietar împovărat cu sarcini personale pl ăteşte astfel acelaşi impozit ca şi cel liber de orice
sarcină. Se constată că doi contribuabili, cu putere de contribuţie inegală, plătesc un impozit
egal.
Cele mai răspândite impozite reale pe plan internaţional au fost cele privind impunerea
pământului, a clădirilor, a diferitelor activităţi neagricole, precum şi circulaţia capitalului
bănesc. În secolul al XIX-lea, când p ământul reprezenta principala formă a bogăţiei şi cel mai
important mijloc de producţie, în mai multe ţări din Europa a fost instituit impozitul funciar
(pe pământ). La început, suma impozitului funciar datorat statului se determina în func ţie de
suprafaţa terenurilor; aceasta era metoda cea mai simpl ă, care s-a practicat multă vreme în
diferite ţări. Ea a fost considerat ă necorespunzătoare, ducând la un impozit inechitabil,
deoarece terenurile erau de o fertilitate diferită, aveau un randament diferit, şi în plus, nu se
ţinea seama de capitalul investit şi de munca agricultorului. Ulterior, impunerea s-a f ăcut şi
după inventarul viu sau mort, adic ă după numărul de vite de munc ă, de unelte, dup ă preţul
pământului. Mai târziu, impunerea s-a făcut după repartiţia terenurilor în diferite clase cu
tarife speciale (după “bonitate”), după cantitatea de produse ob ţinute, după randament.
Impozitul se percepea sub form ă de dijmă (a zecea parte sau mai mult), în natur ă. Impozitul
funciar s-a calculat apoi după valoarea productivă a terenurilor, determinată în funcţie de
valoarea medie a producţiei pe un anumit număr de ani.
În legislaţia modernă, impozitul funciar se determină după randamentul mediu, o
metodă simplă de calcul, iar impozitul apare ca stimulator pentru produc ători. S-a folosit şi se
mai foloseşte încă metoda indiciilor, care constă în măsurarea terenurilor, combinată cu o
prezumţie asupra inventarului.
Un progres în aşezarea şi încasarea impozitului funciar l-a constituit introducerea
cadastrului. Cadastrul constă în deschiderea şi inventarierea bunurilor din fiecare localitate,
trecerea lor într-un registru, precizarea suprafeţei de teren, a valorii fiec ărei parcele de teren,
cu menţionarea veniturilor realizate de pe terenurile respective. Impozitul funciar se
calculează pe baza cadastrului, care este de fapt “starea civil ă” a terenurilor. Cadastrul a fost
folosit nu numai pentru impozitul funciar, ci şi pentru alte impozite, numite cadastrale.
În afară de p ământ, impozitul real s-a calculat şi pentru clădiri, în funcţie de destinaţia
lor (locuinţe, magazine, pr ăvălii, birouri, etc.). Impozitul se calcula în funcţie de numărul şi
destinaţia coşurilor, de suprafaţa construită, de numărul uşilor, al ferestrelor, de aspectul
exterior, de suprafaţa curţii, de mărimea chiriei, etc. Folosirea acestor criterii nu dădea o
imagine clară asupra clădirii, iar impunerea devenea inechitabilă.
Ca urmare a dezvolt ării manufacturilor, a industriei, comerţului şi profesiilor libere, a
crescut numărul meşteşugarilor, industriaşilor, comercianţilor şi liber-profesioniştilor.
Corespunzător, a fost instituit impozitul pe veniturile din activităţile industriale, comerciale şi
din profesiile libere, numit impozit pe patent ă. Acesta a fost stabilit dup ă unele criterii
exterioare, ca de exemplu: natura întreprinderii (atelier, fabrică, comerţ, etc.), mărimea
capitalului, numărul lucrătorilor, capacitatea de producţie, forţa motrice folosită, mărimea
localităţii în care se desf ăşura activitatea, etc.
Se poate constata c ă nici acest impozit nu era aşezat în funcţie de capacitatea
contributivă a plătitorului, avea un randament redus, cotele de impozit erau mici, o parte din
materia impozabilă nu era impus ă, permitea practicarea evaziunii fiscale, nu asigura echitatea
fiscală.

91
 Dezvoltarea industriei şi a comerţului a determinat extinderea relaţiilor de credit, a
activităţii bancare, precum şi a comerţului cu hârtii de valoare. Ca urmare, se constituie o
categorie de oameni care plaseaz ă capitalurile băneşti ce le aparţin în operaţiuni speculative,
care au fost impuşi cu impozitul pe capitalurile băneşti. Impozitul se determina pe baza
sumei dobânzilor pe care împrumutatul le pl ătea pentru capitalul luat cu împrumut sau ţinând
seama de cuantumul dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul acordat cu
împrumut.
Impozitul pe capitalurile băneşti a avut un randament scăzut, deoarece împrumutatul şi
împrumutătorul făceau declaraţii de impunere nesincere, pentru a se sustrage de la plata
impozitului.
Unele impozite de tip real se practică şi în prezent în diferite ţări în curs de dezvoltare,
precum şi în ţări dezvoltate.
Impozitele personale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii
ale secolului al XX-lea, în diverse ţări s-a trecut de la impozitul de tip real la impozitul de tip
personal. Impozitele personale privesc în mod direct persoana contribuabilului, care se
impune fie pe baza venitului s ău global, fie din diferitele sale surse de venituri grupate în
clase, cu luarea în considerare a pasivului şi a sarcinilor sale familiale. Se presupune c ă în
cazul impozitelor personale se face distincţie între ceea ce încaseaz ă persoana şi ceea ce are
de plată ca subiect impozabil.
Cel mai vechi impozit personal a fost capitaţia, stabilit pe cap de locuitor în sum ă
fixă. A doua formă a impozitului personal a constituit-o impozitul pe clase, care apare cu
timpul, pe măsură ce se face o mai mare deosebire între via ţa de la sat şi viaţa de la oraş. În
perioada concentr ării meseriilor la oraş, când se dezvolt ă comerţul, se instituie impozitul pe
clase de venituri.
Trecerea de la impozitele reale la cele personale a fost reclamat ă de mai mulţi factori.
Astfel, întrucât iniţial muncitorii nu dispuneau de proprietăţi funciare, clădiri sau capitaluri
mobiliare, ei nu datorau impozite reale. Creşterea cheltuielilor statului a necesitat noi surse de
venituri la buget, şi implicit introducerea de noi impozite. De aceea, statul a instituit
impunerea directă a muncitorilor şi a funcţionarilor care obţineau venituri din munc ă (salarii).
Întrucât impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru persoanele cu venituri
mici, s-a ivit necesitatea trecerii la impozitele personale. Ca urmare a problemelor sociale
apărute în domeniul politicii fiscale, statul a trebuit să ţină seama de situaţia materială şi
personală a contribuabililor, să stabilească un minim de venit neimpozabil, s ă acorde unele
înlesniri la plata impozitelor pentru cei cu familii numeroase, să ţină seama de datoriile pe
care contribuabilii le aveau faţă de instituţiile de credit, precum şi s ă legifereze impunerea în
funcţie de mărimea venitului sau a averii. Astfel, s-a trecut de la impunerea propor ţională la
impunerea progresivă. Toate acestea au însemnat de fapt impunerea personală.
Formele principale ale impozitelor personale sunt impozitele pe venit şi impozitele
pe avere.
Venitul, din punct de vedere fiscal, este plusul efectiv pe care îl ob ţine un agent
economic din activitatea sa la sfâr şitul unei perioade. Plusul de bunuri economice se exprim ă
în bani şi constituie puterea de contribuţie a plătitorului de impozit.
Impozitele pe venit au fost instituite în perioadele în care s-a înregistrat o suficient ă
diferenţiere a veniturilor realizate de diferitele categorii sociale. Practic, legiferarea acestui
impozit a avut loc atunci când muncitorii şi funcţionarii realizau venituri sub forma salariilor,
când industriaşii, comercianţii şi bancherii realizau profituri, iar proprietarii funciari ob ţineau

92
renta. Iniţial exista un număr restrâns de pl ătitori, iar cotele de impozit erau foarte mici. Cu
timpul, a crescut numărul plătitorilor, iar cotele de impozit s-au majorat.
Impozitul pe venit a fost stabilit în mod diferenţiat pentru persoanele fizice şi pentru
persoanele juridice.

6.7. Caracteristicile impozitelor indirecte (pe cheltuieli şi pe consum)

O altă sursă importantă de venituri ale statului, necesare acoperirii cheltuielilor publice
o constituie impozitele indirecte pe cheltuieli şi pe consum.
Impozitele indirecte se fundamentează prin adăugarea la preţul mărfurilor şi la
tarifele lucrărilor şi serviciilor (în special cele de consum), o dat ă cu vânzarea acestora, a unor
cote de impozit, fiind numite şi impozite de cheltuieli.
În cazul bugetului de stat al României, ponderea impozitelor indirecte a crescut foarte
mult, de la 40,36% în 1991 la 76,77% în anul 2000. Aceast ă evoluţie se explică prin
randamentul scăzut al impozitelor directe, în special al impozitului pe profit şi al impozitului
pe salarii şi prin introducerea taxei pe valoarea adăugată în 1993 şi creşterea foarte accentuată
a accizelor, cu rezultate foarte bune pentru veniturile bugetului de stat.
Impozitele indirecte (pe cheltuieli) sunt cele cuprinse voalat în pre ţurile mărfurilor de
consum şi în tarifele lucrărilor şi serviciilor. Cumpărând mărfurile şi beneficiind de anumite
servicii, consumatorii plătesc şi impozitul indirect.
În calcularea şi încasarea impozitelor indirecte, cotele de impozitare utilizate nu sunt
diferenţiate în funcţie de veniturile, de averea sau de situa ţia socială şi personală a
contribuabililor, aceste impozite apărând ca fiind suportate în egal ă măsură de toate
categoriile sociale.
Impozitele indirecte sunt stabilite, de regulă, în cote fixe sau propor ţionale asupra
preţului mărfurilor supuse vânzării şi ale serviciilor prestate sau în sumă fixă pe unitatea de
măsură a mărfurilor. În felul acesta se creează impresia că impozitele indirecte ar fi suportate
în măsură egală de toate categoriile sociale şi că sarcinile fiscale s-ar repartiza în mod
echitabil. În realitate, repartizarea impozitelor indirecte pe subiectele impozabile are loc nu pe
baza veniturilor realizate, ci în func ţie de consumul personal al fiec ărui membru al societăţii.
Datorită discrepanţei dintre mărimea veniturilor diferitelor grupe de populaţie, se constată c ă
impozitele indirecte au un pronunţat caracter regresiv. Impactul acestor impozite indirecte
asupra veniturilor este cu atât mai mare cu cât veniturile realizate sunt mai mici. Cu cât o
persoană obţine venituri mai mici, cu atât va fi mai s ăracă şi cu atât suportă un impozit
indirect relativ mai mare, deoarece fiecare persoan ă are nevoie aproximativ de aceleaşi
produse. Bineînţeles, situaţia trebuie privită în mod relativ, deoarece impozitele indirecte sunt
inechitabile, însă numai pentru persoanele care ob ţin venituri fixe (burse, pensii, aloca ţii
sociale, etc.). Pentru restul persoanelor, impozitele indirecte nu sunt atât de reprobabile, prin
comparaţie, de exemplu, cu impozitul pe salarii, care este mult mai inechitabil, descurajând
munca salariată prin progresivitatea sa. Caracterul inechitabil al impozitelor indirecte rezult ă
în principal din faptul că ele nu prevăd un minimum de venit neimpozabil, nu cuprind
înlesniri pentru persoanele care au copii sau pentru alte persoane aflate în între ţinere (în acest
din urmă caz, impozitul indirect suportat este şi mai mare, deoarece ele au nevoie de mai
multe produse). Impozitele indirecte îi avantajează pe cei cu venituri mari, deoarece dup ă
achitarea acestor impozite ace ştia realizează economii de venit care nu sunt impozabile şi îi
dezavantajează pe cei cu venituri fixe reduse, al căror nivel de trai va fi afectat în mod decisiv
prin neacordarea minimului neimpozabil.

93
 Impozitele indirecte se virează la bugetul statului, de obicei de c ătre agenţii
economici, însă sunt suportate efectiv de c ătre consumatori, fiind cuprinse în preţul mărfurilor
şi în tarifele lucrărilor şi serviciilor.
Atât impozitele directe, cât şi cele indirecte contribuie la sc ăderea nivelului de trai al
cetăţenilor, însă prin modalităţi diferite; impozitele directe au ca efect, mai întâi, sc ăderea
veniturilor nominale ale populaţiei, în timp ce impozitele indirecte micşorează nemijlocit
veniturile reale, reducând puterea de cump ărare a cetăţenilor şi aduc venituri la bugetul de
stat. Impozitele indirecte afectează consumul, cu deosebire al bunurilor cu cerere elastic ă.
În timp ce impozitele directe se cunosc de c ătre plătitori, impozitele indirecte sunt
necunoscute de către marea masă a cetăţenilor în ceea ce prive şte mărimea lor, fiind camuflate
în preţuri şi tarife, fără ca plătitorul să-şi dea seama, să observe că plăteşte şi impozitul
indirect.
Unele teorii fiscale apreciază că impozitele indirecte ar avea un caracter voluntar şi că
prin urmare cetăţenii ar fi liberi să plătească sau să nu plătească impozitele respective. Practic,
însă aceste impozite nu pot fi evitate, deoarece cet ăţenii au nevoie de mărfurile de larg
consum strict necesare vie ţii lor. Dacă impozitele indirecte ar afecta numai obiectele care sunt
cu adevărat de lux, atunci impozitul aferent ar putea fi evitat. În ultima vreme, accizele, care
sunt o component ă esenţială a impozitelor indirecte, au căpătat o extensie tot mai mare,
trecând de la statutul de impozit asupra bunurilor de lux la cel de impozit cu randament fiscal
foarte ridicat, dar care afectează o categorie tot mai largă de bunuri.
Prin aşezarea şi încasarea impozitelor indirecte, statul exercită o constrângere
economică şi fiziologică asupra contribuabililor.
Alţi economişti susţin că impozitele indirecte sunt resurse importante ale bugetului
statului, afirmând că, fiind incluse în preţul bunurilor de larg consum, ele se suportă treptat de
către consumatori, fără să se remarce că odată cu cumpărarea mărfurilor se plăteşte prin preţul
acestora şi impozitul indirect.
Mai mulţi economişti din diverse ţări susţin că impozitele indirecte sunt eficiente,
adică u şor şi sigur de încasat, sunt elastice, ceea ce înseamn ă c ă ele pot fi uşor majorate şi au
caracter de anestezic, popula ţia nereacţionând imediat atunci când le suport ă.
În perioadele de declin economic, de criz ă şi de depresiune, impozitele indirecte
periclitează veniturile bugetare ale statului, duc la deficite bugetare, ceea ce determin ă
recurgerea la impozite şi taxe extraordinare.
În multe ţări dezvoltate, impozitele indirecte deţin o pondere importantă în veniturile
statului. Ţările în curs de dezvoltare realizeaz ă prin impozite indirecte peste 50% din totalul
veniturilor bugetare. Explicaţia rezidă în faptul că veniturile realizate de cet ăţenii acestor state
sunt mici, nu sunt constante şi nu pot fi cunoscute cu exactitate, iar randamentul impozitelor
pe venit este scăzut. În plus, încasarea impozitelor indirecte este mai comodă, mai operativă şi
mai puţin costisitoare.
Folosirea impozitelor indirecte răspunde mai bine atât cerinţelor agenţilor economici
cu capital autohton, cât şi ale societăţilor comerciale străine care îşi desfac produsele pe
pieţele ţărilor în curs de dezvoltare. Prin impozitele indirecte statul încurajează consumul unor
produse şi limitează consumul produselor nocive, d ăunătoare sănătăţii. Impozitele indirecte
afectează principiul echităţii fiscale, mai ales prin intermediul accizelor; de asemenea ele
contravin principiului unicităţii impunerii, deoarece unul şi acelaşi venit este impus atât cu
impozitele directe pe salarii şi pe profit, cât şi cu diferite impozite indirecte. Principalele

94
 forme ale impozitelor indirecte sunt taxa pe valoarea ad ăugată, accizele, taxele vamale,
monopolul fiscal de stat.

Aplicaţie rezolvată
Se cunosc următoarele date privind execu ţia bugetară pentru anii 2001 şi 2002:
Nr. crt Indicatori Unitate de Valori anul 2001 Valori anul
măsură 2002
1. Veniturile bugetului de stat Miliarde 148.203,1 179.205,5
lei
2. Veniturile bugetelor locale Miliarde 71.042,6 93.022,3
lei
3. Veniturile BASS Miliarde 76.231,2 97.124,5
lei
Să se determine:
i. creşterea nominală absolută şi relativă a veniturilor bugetului de stat
ii. creşterea nominală absolută şi relativă a veniturilor bugetelor locale
iii. creşterea nominală absolută şi relativă a veniturilor BASS.
Rezolvare:
a) Δ VPn= VPn1 – VPn0 = 179.205,5 – 148.203,1 = 31.002,4 miliarde lei
VPn 1 − VPn 0
= 179.205,5 148.203,1 ⋅100 = 20,91%
−
% Δ VPn = ⋅100
VPn 0 148.203,1
b) Δ VPn = 93.022,3 – 71.042,6 = 21.979,7 miliarde lei
% Δ VPn = 92.023,3 71.042,6 ⋅100 = 30,93%
−

71.042,6
c) Δ VPn = 97.124,5 – 76231,2 = 20.893,3 miliarde lei
97.124,5 − 76.231,2
% Δ VPn = ⋅100 = 27,40%
76.231,2
Aplicaţie propusă spre rezolvare :
Se cunosc următoarele date privind execu ţia bugetară pentru anii n şi n+1

Nr. Indicatori Unitate Valori anul n Valori anul n+1

Crt. de măsură
1. Veniturile bugetului miliarde lei 120.342 148.300
de stat
2. Veniturile bugetelor miliarde lei 34.000 68.000
locale
3. Veniturile BASS miliarde lei 52.000 75.000
4. P.I.B. miliarde lei 805.000 1.150.000
5. Populaţie mii loc. 22.430 22.400
6. Curs de schimb lei/USD 21.500 29.000
7. Indicele preţurilor % 100 108

Să se determine:
i. Modificarea nominală absolută şi relativă a veniturilor bugetare;

95
 ii. Modificarea reală absolută şi relativă a veniturilor bugetare luând în calcul indicele
preţurilor;
iii. Modificarea ponderii în PIB a veniturilor fiecărui buget;
iv. Veniturile bugetare publice medii pe locuitor exprimate în USD.

Concepte cheie:
• Sistem fiscal;
• resurse financiare publice;
• venituri bugetare;
• venituri extrabugetare;
• impozit;
• impozite directe;
• impozite indirecte;
• rolul impozitelor;
• principiile impunerii;
• elementele impozitului;
• metode de evaluare a materiei impozabile;
• presiune fiscală;
• facilităţi fiscale.

Teste de evaluare
1. Ce sunt resursele financiare publice?
2. Clasificaţi resursele financiare publice.
3. Definiţi impozitele şi prezentaţi caracteristicile acestora.
4. Care sunt elementele impozitului?
5. Ce roluri pot juca într-un sistem fiscal modern?
6. Care sunt principiile impunerii?
7. Ce clasificări ale veniturilor bugetare cunoaşteţi?
8. Prezentaţi metodele de evaluare a materiei impozabile.
9. Care sunt modalităţile de percepere a impozitelor?
10. Care sunt cotele de impunere utilizate?
11. Precizaţi prin ce se individualizează impozitele directe?
12. Consideraţi că impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice asigur ă o
echitate fiscală mai mare decât impunerea separată?

Bibliografie:
1.Drăcea, M., Finanţe Publice, Editura Universitaria, Craiova, 1999
2.Moşteanu, T., Finanţe Buget, Editura Economică, Bucureşti, 2001
3.Moşteanu, T., Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
4.Văcărel, I., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004

96
 Tema nr. 7
Evaziunea fiscală

Obiective:
• Cunoaşterea fenomenului de evaziune fiscal ă

• Cunoaşterea formelor evaziunii fiscale şi a ariei de manifestare

• Cunoaşterea cauzelor şi efectelor acesteia asupra activit ăţii economice şi

sociale
• Prezentarea unor măsuri de combatere şi diminuare a ariei evaziunii fiscale

Conţinut:
7.1. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale
7.2. Evaziunea fiscal ă în România
7.3. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
7.4. Eliminarea corupţiei
7.5. Sancţionarea evaziunii fiscale

7.1. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei p ărţi mai mari sau mai
mici din materia impozabilă. Ca fenomen, evaziunea fiscal ă se întâlneşte deopotrivă atât pe
plan naţional, cât şi internaţional.
Într-o definiţie mai completă, evaziunea fiscal ă este prezentată ca fiind, sustragerea
prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigur ărilor sociale de stat şi
bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau
străine.
În funcţie de modul cum este realizat ă, sustragerea de la impunere poate fi: sustragere
realizată la adăpostul legii şi sustragere cere se realizeaz ă cu încălcarea legii fiind, deci, ilicită
sau frauduloasă.
Evaziunea realizat ă la adăpostul legii este posibilă, deoarece legislaţia din diferite
ţări permite scoaterea de sub inciden ţa impozitelor a unor venituri, părţi de venituri,
componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în condi ţiile respectării riguroase a
cerinţelor impunerii, nu ar trebui să scape de la impunere.
 Spre exemplu, impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane
fizice pe baza unor norme medii de venit, creeaz ă condiţii pentru contribuabilii
care realizează venituri mai mari decât media, s ă nu plătească impozit pentru
diferenţa respectivă.
 În unele ţări, legea dă dreptul unui întreprinzător persoană fizică să-şi declare
soţia şi copii drept asociaţi, chiar dacă aceştia nu au nici o contribu ţie la
capitalul social sau la activitatea firmei. O astfel de asocia ţie permite ca
profitul să fie repartizat între asociaţi fictivi, iar impunerea să se facă separat.
În acest mod, se ajunge ca impozitul pl ătit statului să fie mai mic.
 Se întâlnesc, de asemenea, situa ţii când, în vederea impunerii, venitul total al
soţilor să fie împărţit în mod egal, între ace ştia, indiferent de aportul concret al

97
 fiecăruia la realizarea lui. În acest fel se creează condiţii pentru ca impozitul
datorat statului să fie diminuat.
 Totodată, în practica fiscală din unele ţări, o persoană fizică poate opta fie
pentru impunerea utilizat ă în cazul veniturilor realizate de persoane fizice, fie
pentru cea care se aplică profitului societăţilor de capital.
 Facilităţile fiscale, care se acord ă agenţilor economici din anumite ramuri ale
economiei la înfiinţarea sau pe parcursul desf ăşurării activităţii sub forma unor
scuturi sau reduceri de impozit pe profit, permit, de asemenea, ca, la ad ăpostul
legii, o parte din venit să scape de la impunere. Amortizarea accelerat ă, atunci
când e permisă de lege pentru unele categorii de mijloace fixe, conduce la
diminuarea profitului impozabil. Atunci când statul se confrunt ă cu dificultăţi
financiare mai deosebite, scoate de sub inciden ţa impozitării dobânzile aferente
împrumuturilor contractate de el pe piaţă.
Sustragerea de la impunere în baza legii poate fi evitat ă prin corectarea, perfecţionarea
şi îmbunătăţirea conţinutului legilor care au făcut-o posibilă.
Evaziunea frauduloas ă se întâlneşte pe o scară largă şi se înfăptuieşte cu încălcarea
prevederilor legale, bazându-se deci, pe fraudă şi pe rea credinţă. Drept urmare acest fenomen
antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la bugetul public un volum important
de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor cheltuieli de ordin social
sau economic.
Frecvent, evaziunea fiscal ă frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi:
- ţinerea unor registre contabile nereale;
- distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adev ărului privind
livrările de mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau pl ătite; întocmirea
de documente de plat ă fictive;
- modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de
transport, manipulare şi depozitare; practicarea unor preţuri de livrare ori a unor
cote de adaos comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor afi şate, declarate sau
înregistrate în contabilitate;
- întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de m ărfuri;
întocmirea de declaraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate
decât o parte din veniturile realizate etc.
Pe măsura adâncirii cooper ării economice internaţionale şi a dezvoltării - pe multiple
planuri – a rela ţiilor dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu un nivel de fiscalitate diferit,
evaziunea fiscală nu se mai manifestă doar ca un fenomen intern, na ţional, ci a devenit unul
internaţional.
De exemplu, o firmă având sediul de bază într-un anumit stat şi diferite reprezentanţe
în alte state, dintre care unele cu un regim fiscal mai blând, va fi tentat ă să transfere o parte
cât mai substanţială din profitul realizat în statul cu fiscalitate mai ridicată în statul (statele) cu
fiscalitate mai redusă.
Pe glob se găsesc numeroase “paradisuri fiscale” cu sunt ele denumite: Liechtenstein,
Luxemburg, Bahamas, Bermude, Panama, Insulele Cayman etc. pe teritoriul acestor state sunt
înfiinţate numeroase firme străine către care sunt dirijate profiturile unităţilor productive
aflate pe teritoriul altor ţări, eludându-se astfel fiscul.
În ţările cu o experienţă bogată în fiscalitate, adaptată cerinţelor economiei de piaţă,
evaziunea fiscală (specifică mai ales T.V.A.) poate fi întâlnită sub forme precum:

98
- Frauda pe termen lung , care apare atunci când un agent economic, care şi-a creat în timp o
bună reputaţie prin comportament şi rezultate, încetează brusc plăţile, declarându-se în stare
de faliment, după ce în prealabil a avut grij ă să-şi transfere profitul în altă ţară;
- Frauda pe termen scurt , care poată fi întâlnită atunci când o nouă întreprindere înfiinţată
(cu intenţia ascunsă de a obţine bani prin pretenţii false), înaintează organelor fiscale o cerere
justificată de rambursare a T.V.A., însă după rambursare întreprinderea în cauză î şi încetează
activitatea, iar plătitorul dispare;
- Sindromul “Phoenix”, când o firmă ce avea obligaţii de plată a T.V.A. se declar ă în stare
de faliment sau se lichidează, dar apare o altă firmă cu acelaşi director. În acest caz, organelor
fiscale le revine sarcina de a încerca s ă încaseze impozitul de la unitatea falimentar ă sau
lichidată;
- Sindromul “companiilor multiple” apare în cazul în care sunt înregistrate mai multe firme,
printre care şi una fantomă. Aceasta din urmă solicită rambursarea taxei pe valoarea ad ăugată
fără să fi participat la plata celei colectate, după care dispare;
- Manipulările insignifiante care se concretizeaz ă în efectuarea unei serii de modific ări
mărunte în contabilitate, ca de exemplu: omiterea de la însumare a unor pagini, înregistrarea
repetată a unor facturi de intrare, reportare greşită etc. toate acestea conduc la întocmirea unui
decont de T.V.A. incorect.

7.2. Evaziunea fiscal ă în România

Fenomenul evaziunii fiscale se întâlneşte pe scar ă largă şi în România. Formele de
manifestare a evaziunii fiscale în ţara noastră sunt diferite.
 De exemplu, fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile non-profit, cu caracter
umanitar, social, cultural, sportiv etc. sunt scutite de la plata taxelor vamale
pentru unele bunuri provenite din ajutoare şi donaţii. În unele cazuri însă
bunurile primite sub forma de ajutoare şi donaţii sunt utilizate în alte scopuri
decât cele prevăzute în obiectul de activitate sau nu sunt înregistrate în
patrimoniu ori sunt utilizate în interes personal sau pentru obţinerea de profit.
 Unii agenţi economici practică preţuri de livrare inferioare costurilor
produselor livrate şi, implicit, calculează accizele în raport de preţurile
respective şi nu de costurile efective ale produselor, a şa cum este legal.
Concret, evaziunea fiscal ă se realizează prin: utilizarea ca bază de calcul a
accizele datorate pentru băuturile alcoolice, a preţurilor de livrare negociate cu
cumpărătorul, preţuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost
realizate produsele; stabilirea preţului materiei prime, din care s-a ob ţinut
alcoolul folosit la fabricarea băuturilor alcoolice, sub preţul pieţei.
 Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agen ţilor economici de la plata
obligaţiilor către buget se produc prin neînregistrarea în contabilitate a
veniturilor realizate. O altă modalitate de evaziune, la care se apeleaz ă destul
de des, este aceea a folosirii de facturi externe falsificate, în care se înscriu
preţuri mai mici decât cele reale.
 Evaziunea fiscal ă se întâlneşte şi în cazul taxelor de timbru pentru activitatea
notarială. Astfel, de exemplu, în cazul autentific ării actelor de vânzare-
cumpărare, nu de puţine ori, părţile se înţeleg ca preţul vânzării înscris în actul

99
 de vânzare-cumpărare autentificat să fie inferior celui practicat în realitate,
pentru ca taxa de timbru să se calculeze la un pre ţ mai mic.
În perioada care a trecut de la introducerea T.V.A. în România, s-au conturat diferite
forme de evaziune fiscală şi în acest domeniu. Printre formele cele mai des întâlnite pot fi
menţionate:
 vânz ările nedeclarate, care apar cu frecven ţa cea mai mare şi sunt de
multe ori greu de descoperit. Practice, vânz ările de bunuri sau prestări
de servicii se fac fără întocmirea documentelor corespunzătoare şi,
evident, fără înregistrări în contabilitate;
 omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiaz ă
de un avantaj care nu i se cuvine, comparativ cu ceilal ţi comercianţi,
care vor solicita clienţilor T.V.A.;
 înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau
servicii fără plată (gen barter), cu plata redusă, fără factură sau eventual
cu o factură de valoare redus ă. Într-o asemenea situaţie, sigur că va
avea loc deducerea unei taxe mai mici, îns ă pe total circuit, valoarea
masei impozabile se va diminua şi la buget se va încasa o sumă mai
mică;
 deducerile false, care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin
întocmirea de facturi false, prin utilizarea repetat ă a aceloraşi facturi
pentru deducere sau prin folosirea de facturi care se refer ă la
cumpărături inexistente;
 erorile de înregistrare, care pot ap ărea la prima vedere ca inocente, au
totuşi, o influenţă destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dac ă
sunt frecvente sau dac ă valoarea lor este mare;
 aplicarea incorectă a scutirilor, care poate conduce la diminuarea
serioasă a sumelor cuvenite bugetului, mai ales dac ă este asociată cu
facturi false, fiindcă altfel plătitorul de TVA nu are cum s ă profite de
aceast ă practică;
 cereri de rambursare nejustificate, când se solicit ă rambursarea taxei
aferente unor mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea d ă
dreptul la deducere, fără însă ca în realitate aceste opera ţiuni să fi fost
efectuate. O situaţie mai des întâlnită este aceea a solicitării deducerii
taxei pe valoarea adăugată, pentru acelaşi bun exportat, de către doi
agenţi economici, pe considerentul că documentele privind bunul
respectiv au circulat prin mai multe societăţi comerciale.
Printre cauzele cele mai importante care stau la baza evaziunii fiscale pot fi
menţionate:
- intenţia de eludare sau încălcare deliberată a prevederilor din legislaţia fiscală, în
vederea sustragerii de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
- desfăşurarea de activităţi fără autorizaţie legală;
- refuzul sau tergiversarea obligaţiilor fiscale corect determinate;
- conducerea incorect ă sau incompletă a evidenţelor privind determinarea
cheltuielilor, veniturilor şi a obligaţiilor fiscale;
- majorarea în mod nereal a cheltuielilor firmei în scopul diminu ării profitului
impozabil;

100
 - exploatarea la maximum a unor incoerenţe sau inconsecvenţe ale legislaţiei fiscale
sau interpretarea arbitrară a prevederilor acesteia în ceea ce prive şte facilităţile
fiscale;
- necunoaşterea legislaţiei fiscale.

7.3. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală are o evolu ţie determinată de acţiunea concertată a unor factori cum
sunt: dinamica economiei reale, dimensiunea cantitativ ă şi calitativă a cadrului legislativ şi
instituţional, nivelul fiscalităţii, alţi factori interni sau externi.
Fenomenul evazionist este unul complex, cu implica ţii negative pe multiple planuri şi, ca
atare, el trebuie urmărit în permanenţă, pentru a putea fi comb ătut în mod cât mai eficient.
Practica fiscală internaţională atestă că un sistem fiscal modern trebuie s ă aibă şi
comportamente care să conducă la educarea şi informarea promptă a contribuabililor în
legătură cu obligaţiile lor privind întocmirea corectă a declaraţiilor de impunere, a ţinerii unor
evidenţe corecte a veniturilor şi cheltuielilor ocazionate de activitatea desfăşurată, pedepsele
şi sancţiunile care se aplică celor care încalc ă prevederile legale.
Printre măsurile care mai pot fi avute în vedere pentru limitarea ariei evaziunii fiscale,
menţionăm:
 unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu
ansamblul cadrului legislativ din economie;
 eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea
fiscală şi o mai bună corelare a facilităţilor fiscale;
 în legislaţia fiscală trebuie să se regăsească în mai mare măsură, pe lâng ă
prevederile punitive, şi cele care pot determina un comportament economic
normal, care să conducă la limitarea ariei evaziunii fiscale;
 eliminarea paralelismelor şi suprapunerilor care mai există în activitatea
organelor de control financiar şi fiscal, în ceea ce prive şte supravegherea
fiscală, controlul fiscal şi combaterea evaziunii fiscale, şi asigurarea
coordonării unitare în profil teritorial şi la nivel central a tuturor activităţilor de
control;
 utilizarea în mai mare măsură a controlului prin sondaj şi trecerea pe un plan
mai secundar a controlului permanent şi excesiv;
 stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru
cointeresarea aparatului fiscal.
În direcţia prevenirii şi combaterea evaziunii fiscale în România vor ac ţiona şi
măsurile care sunt prevăzute în actele normative intrate în vigoare în anii 2002 şi 2003.
Este vorba mai întâi de organizarea în acest scop a cazierului fiscal (O.G. nr. 75/2001 privind
organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal)al contribuabilului ca mijloc de eviden ţă şi
urmărire a disciplinei financiare a acestora şi pentru întărirea administrării impozitelor şi
taxelor datorate bugetului. Cazierul fiscal se organizeaz ă de Ministerul Finanţelor Publice la
nivel central şi la nivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice din judeţe şi din municipiul
Bucureşti, în format electronic. În cazierul fiscal sunt menţionate persoanele fizice şi juridice,
precum şi asociaţii, acţionarii şi reprezentanţii legali ai persoanelor juridice, care au la activ
fapte sancţionate de legile financiare, vamale, cât şi cele care privesc disciplina financiară.

101
Aceste sancţiuni pot fi înscrise în cazierul fiscal numai dacă au rămas definitive şi irevocabile.
Certificatul de cazier fiscal este obligatoriu de prezentat în următoarele cazuri:
- la înfiinţarea societăţilor comerciale de către asociaţi, acţionari şi reprezentanţii
legali desemnaţi;
- la înfiinţarea asociaţilor şi fundaţiilor de către solicitanţi.
În al doilea rând, în prima parte a anului 2003 au fost instituite o serie de m ăsuri
deosebit de importante care vor avea un impact favorabil şi în direcţia combaterii ferme a
fenomenului evaziunii fiscale. Pe aceast ă linie se înscrie măsura aducerii la cunoştinţă publică
a listei contribuabililor care înregistrează obligaţii restante faţă de unul sau altul din bugetele
publice, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare.

7.4. Eliminarea corup ţiei

Eliminarea corupţiei este elementul primordial în perfecţionarea controlului fiscal ca
element de combatere a evaziunii fiscale. Corup ţia, alături de incompetenţa, sunt elementele
care favorizează creşterea evaziunii fiscale, între cele două componente existând o rela ţie
direct proporţională.
Corupţia sau activitatea de corupere este o activitate uman ă destul de bine elaborat ă.
Ea nu este supus ă hazardului sau incon ştientului, ci este o activitate raţională, responsabilă.
Datorită corupţiei o societate involuează în întregul ei, în afara unui mănunchi de profitori,
restul societăţii suportă costurile globale ale acestui fenomen, precum şi a evaziunii fiscale şi
crimei organizate.
Corupţia are cauze psihologice, istorice, sociale, politice, dar în principal o
determinare economică. De aceea, unele ţări cunosc o perpetuare a fenomenului corupţiei şi
involuţiei economico-sociale.
Corupţia este o activitate economica deoarece:
a) se bazeaz ă pe resurse limitate;
b) dispune de un proces operaţional: favoarea, înlesnirea, oportunitatea, în general
avantajul ocult;
c) dispune de o finan ţare specifică;
d) dispune de o pia ţă proprie;
e) satisface anumite trebuinţe;
f) urmăreşte realizarea de profituri.
Corupţia este o activitate economic ă şi pentru că cele mai numeroase şi importante
acte săvârşite au legătură cu actele şi faptele economice. Activitatea de corupere este una
spontană, la nivelul societăţii ea nefiind formal organizată, însă dacă ea se neglijează poate
deveni o activitate sistematică şi curentă.
Activitatea de corupere este desf ăşurată de funcţionari publici şi oameni politici care
se folosesc de locul ocupat şi puterea de care dispun în structura şi ierarhia publică, este o
activitate parazitară, desfăşurată în paralel şi pe suportul activităţii publice, datorită resurselor
care le stau la îndemână, respectiv:
1. înclinaţia funcţionarului public sau a politicianului spre a se l ăsa corupt;
2. existenţa unui sector public;
3. imobilismul factorului politic şi a puterii judecătoreşti.
Finanţarea corupţiei este asigurată în primul rând de stat celor cu funcţii în structura de
stat care au posibilitatea şi se lasă corupţi în detrimentul realizării sarcinilor de serviciu pentru
care sunt retribuiţi. Aceştia folosesc timpul de muncă pentru care sunt plătiţi de la bugetul

102
statului pentru a procura noi “resurse” necuvenite. O alt ă componenta a finan ţării corupţiei o
constituie pierderile suferite de societate ca urmare a incorectitudinii şi necinstei
funcţionarilor publici şi celor care apeleaz ă la aceste servicii. Pierderile sunt mai mari decât
evaziunea fiscală produsă prin corupţie. Ea const ă din înlocuirea alocării de resurse prin
mecanismele puse la dispozi ţie de piaţă, care sunt mai pu ţin distorsionate cu alocarea prin
mecanismul corupţiei care sfidează legile economiei de piaţă.
Piaţă corupţiei este limitată şi închisă, în ea nu au acces decât agen ţii ce dispun de
anumite motivaţii şi resurse, precum şi o înclinaţie spre imoralitate.
Aceasta este o pia ţă “subterană” fiind influenţată de starea general ă a economiei, de
moralitatea societăţii, de factorii politicii şi de gradul de implicare a statului în economie.
Persoana coruptă nu este proprietarul activităţii, ci se află într-un raport de administrare a unor
activităţi, bunuri şi servicii aflate în proprietatea publică. Activitatea de corupere este strâns
legată de coexistenţa sectorului public şi a celui privat. Cu cât întinderea sectorului public este
mai mare cu atât corupţia este mai accentuată.
Raţionamentul existenţei corupţiei constă în dorinţa de a obţine câştiguri cât mai mari
a celor care participă la actul de corup ţie, dorinţa care este cu atât mai mare cu cât discrepanţa
dintre veniturile funcţionarilor (mici) şi a celor care au recurs la corup ţie (mult mai mari) sunt
importante, precum şi cu cât lipsa de moralitate a societăţii este mai pronunţată.
Deşi corupţia apare ca desfăşurată, în general, de persoane fizice care au acces la
putere, nu de multe ori cea interesată de organizare este puterea politică.
Activitatea este greu de controlat şi de cuantificat dat fiind caracterul său ocult,
coordonatele sale fiind greu de probat. Actul de corupere şi fenomenul corupţiei în general
sunt activităţi imorale. Imoralitatea şi ilegalitatea se bazeaz ă în primul rând pe faptul c ă
funcţionarii publici şi oamenii politici corupţi vând din interesele şi speranţele
contribuabililor, din impozitele cărora sunt plătiţi, în loc de a le ap ăra şi consolida, iar în al
doilea rând realizează evaziune fiscală prin sumele de bani primite de la corupători, ceea ce se
răsfrânge, de asemenea, negativ asupra contribuabililor.
Corupţia este prezentă şi în sânul economiei şi societăţii româneşti, mult mai mult o
dată cu trecerea la economia de piaţă, deşi ea este prezent ă de secole în ţara noastră. Nici
controlul financiar nu a scăpat de acest fenomen. Cauzele sunt multiple:
- salarizarea modestă a funcţionarilor care nu asigură nici necesităţile curente;
- birocraţia şi incompetenţa;
- numărul mare de funcţionari publici existenţi datorită gradului mare de implicare a
statului în economie;
- politizarea activităţii de control prin numirea în funcţii de conducere şi management
a unor reprezentanţi ai puterii publice;
- haosul legislativ care caracterizează sistemul fiscal actual;
- presiunea fiscală ridicată la care sunt supu şi agenţii economici;
- dreptul de a stabili cuantumul sanc ţiunilor de către organele de control;
- nivelul de dezvoltare a economiei;
- perpetuarea nivelului de trai a popula ţiei.
Mulţi funcţionari şi oameni politici sunt implicaţi în activitatea unor agen ţi economici
(administratori, cenzori, membri ai consiliilor de administraţie etc.), fiind interesaţi de bunul
mers a acestora fiind protejate de eventualele controale ale organelor abilitate. O parte din
funcţionari lucrează în cadrul sistemului de control sau în posturi de decizie tocmai pentru a- şi
proteja afacerile. De şi legile apărute după 1990 au prev ăzut ca funcţionarii publici să nu fie

103
implicaţi în activitatea societăţilor comerciale, aceştia nu au renunţat nici la afaceri, nici la
funcţii din administraţia publică, cesionând conducerea societ ăţii pe numele rudelor sau
apropiaţilor acestora.
Între corupţie şi evaziunea fiscală există o legătura interdependentă. Astfel în ţările
scandinave unde corup ţia este aproape inexistent ă (în Finlanda şi Danemarca este zero) şi
evaziunea fiscală are valori foarte mici (Danemarca 2%, Finlanda 1,5%, Suedia 7%). Anual,
datorită corupţiei, sunt deturnate 80 miliarde de dolari. Un raport al IMD Internaţional din
iulie 2002 se arat ă că există un raport strâns între corup ţie, competitivitate şi evaziune fiscală,
întocmind un raport a celor mai competitive sunt mai puţin corupte, poziţia 1 corespunde celei
mai puţin corupte:

Tabelul nr. 3
Raportul privind corup ţia în perioada 2000-2001
Ţara Poziţie 2001 Poziţie 2000
Statele Unite 16 14
Singapore 4 6
Finlanda 1 1
Luxemburg 9 11
Olanda 8 9
Africa de Sud 38 34
Argentina 57 52
Turcia 54 50
Rusia 79 82
Columbia 50 60
Sursa IMD Internaţional, iulie 2002.

Lupta împotriva corupţiei ca pârghie de combatere a evaziunii fiscale trebuie dus ă de

guvern, dar şi de oameni de afaceri şi persoanele cinstite care î şi văd afacerile de primi sau
speranţele pentru o viaţă mai bună pentru ceilalţi. În primul rând trebuie ac ţionat asupra
cauzelor care o genereaz ă şi o perpetuează. Aceasta presupune:
1. Selecţionarea şi perfecţionarea personalului pe baz ă de competen ţă;
2. Salarizarea motivată a personalului din activitatea de control fiscal prin acordarea
de retribuţii decente, premii, avantaje în natură, autoturism şi telefon de serviciu, concedii
gratuite, transport gratuit pe mijloacele de transport;
3. Protejarea funcţionarilor şi a familiilor acestora împotriva pericolelor la care se
expun prin activitatea de control;
4. Promovarea în funcţii de conducere a unor profesionişti în domeniu;
5. Libertatea de decizie în ac ţiunile pe care le desf ăşoară şi neimplicarea politicului în
activitatea acestora;
6. Alocare de sume importante de la bugetul statului pentru combaterea evaziunii
fiscale (echipamente tehnologice, culegerea de informa ţii, publicaţii de specialitate etc.);
7. Pedepsirea celor care se fac vinova ţi de acte de corup ţie indiferent de poziţia pe care
o deţin.
Având în vedere c ă în activitatea de control şi o parte necuantificabilă a controlului
fiscal, mulţi agenţi economici se conformează voluntar legilor fiscale tocmai datorită

104
existenţei organelor de control, de gradul mai mic sau inexistenţa corupţiei în rândul
organelor de control depinde şi conformarea voluntară a agenţilor economici.

7.5. Sancţionarea evaziunii fiscale

Faptele de evaziune fiscal ă constituie contravenţii sau infracţiuni în funcţie de
gravitatea lor.
Legislaţiile fiscale a ţărilor cu economie de piaţă au prevăzut pedepse pentru faptele de
evaziune fiscală săvârşite de agenţii economici. Sancţiunile sunt îndreptate, în special, spre
recuperarea sumelor sustrase de la plat ă datorate bugetului de stat, dobânzilor, penalit ăţilor şi
a altor diferenţe de plată stabilite de organele de control. La acestea se adaug ă pedepsele
adiacente respectiv, sanc ţiunile contravenţionale, penale sau administrative.
Sancţiunile fiscale sunt instrumentele, mijloacele prin care sunt pedepsite abaterile de
la normele fixate de legile fiscale. În realizarea politicii fiscale a statului nostru, sanc ţiunile
fiscale au fost ca şi inexistente. Această stare de lucruri a constituit o cauz ă majoră a fraudelor
fiscale la nivel naţional. Pentru a stopa eficient evaziunea fiscal ă, organele de control fiscal
trebuie să aibă la îndemână cele mai adecvate sanc ţiuni. Studiile efectuate şi aplicate
îndeosebi în ţările puternic dezvoltate au demonstrat c ă aplicarea celor mai aspre măsuri au nu
numai un rol reparator, de a încasa impozitul stabilit cu ocazia descoperirii lui, ci mai degrabă
un rol preventiv pentru descurajarea acestor fapte. De aceea, sanc ţiunile fiscale trebuie să fie
diversificate şi suficient de aspre în raport cu gravitatea faptelor, de nivelul impozitului
sustras, de recidiva etc.
Legea pentru combaterea evaziunii fiscale adoptat ă de Parlament în anul 1994 nu
acoperă toată aria de fapte s ăvârşite de agenţii economici din ţara noastră prin încălcarea
legilor fiscale, fiind necesar implementarea de noi reglementări.
Sancţiunile fiscale se pot clasifica după modul de aplicare şi gradul de severitate
astfel:
a) amendă fiscală – este mijlocul cel mai obi şnuit pentru sancţionarea abaterilor
fiscale. În raport cu gravitatea faptei s ăvârşite de contribuabil poate fi:
- amendă contravenţională - aplicată de organele de control, stabilit ă în sumă
fixă, reglementată prin lege, sau propor ţională, care este stabilită în raport de impozitul
sustras şi se aplică de regulă în caz de recidiv ă sau când exist ă elemente de intenţie;
- amendă penală – aplicată de instanţa judecătorească pe baza actelor de
control fiscal în cazul înc ălcării cu intenţie a unor norme în materie fiscal ă,
considerate infracţiuni. În cazul infracţiunilor săvârşite de contribuabili pentru anumite
fapte mai grave acestea sunt sanc ţionate cu închisoare, concomitent cu alte m ăsuri
cum ar fi: interzicerea unor drepturi, confiscarea averii şi a bunurilor dobândite prin
eludarea legilor;
b) dobânzile şi majorările de întârziere pentru neplata integral ă şi la termen a
impozitelor datorate. Acestea se aplică pentru a compensa prejudiciul adus statului pentru
neîncasarea la timp a impozitului, iar procentul de dobând ă are la bază costul de împrumut
guvernamental;
c) confiscarea bunurilor, care este o m ăsură complementară sancţiunii
contravenţionale;
d) suspendarea sau anularea autoriza ţiei de exercitare a activităţii;
e) închiderea unităţii;

105
 f) blocarea contului bancar;
g) suspendarea activităţii agentului economic.
Organele de control fiscal trebuie să aibă la îndemână mijloace eficiente de
constrângere, respectiv de reparare a prejudiciului adus statului prin ascunderea documentelor
sau obiectelor impozabile sau taxabile. În acest sens, în ţara noastră, organelor de control li s-
au legiferat dreptul de a stabili prin estimare nivelul impozitului datorat, utilizând în acest
scop, orice documente şi informaţii referitoare la activitatea şi perioada desfăşurată sau
compararea cu activităţi similare, preţuri practicate pe piaţă etc.
Constatarea şi sancţionarea faptelor de evaziune fiscal ă este efectuată de organele de
control ale Ministerului Finanţelor Publice (Direcţia de Control Fiscal, Garda Financiară),
Curtea de Conturi, organele Ministerului de Interne prin actele de control întocmite, iar
faptele penale de către instanţele judecătoreşti în baza constatărilor organelor de control fiscal.
Faptele de evaziune fiscal ă sancţionate de legile din ţara noastră se referă în general la:
- refuzul de a prezenta organelor de control prev ăzute de lege documentele
justificative necesare pentru stabilirea obligaţiilor faţă de stat;
- sustragerea de la plată a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor datorate prin
neînregistrarea unor activităţi;
- organizarea sau conducerea de evidente contabile duble, distrugerea documentelor de
evidenţă contabilă sau a suporturilor informaţionale de stocare a datelor;
- refuzul de a permite accesul organelor de control în locurile unde se desf ăşoară
activităţi impozabile;
- nedepunerea declaraţiilor de impozite şi taxe la organele fiscale teritoriale;
- declararea fictivă a sediilor sociale etc.
Pentru faptele de evaziune fiscale, persoanele vinovate sunt sanc ţionate cu amenzi
contravenţionale cuprinse între 500 mii lei şi 3 milioane lei sau închisoare pân ă la 7 ani. În
alte ţări, sancţiunile pentru faptele de evaziune fiscal ă sunt foarte aspre. Astfel, în Germania
amenzile fiscale ajung pân ă la 2 milioane de euro, în SUA pedepsele cu închisoarea ajung la
60 ani iar în China evazioni ştii sunt condamnaţi la moarte.
De menţionat că până în anul 1997 pentru impozitele şi taxele sustrase la plat ă
contribuabili erau obligaţi să achite o sumă egală cu diferenţa de impozite şi taxe stabilită în
urma controlului iar dacă persoana contravenient ă s ăvârşea o nouă contravenţie în termen de
un an se stabilea de plat ă o sumă egală cu dublul diferenţelor constatate. Această prevedere
este aplicată în ţările dezvoltate, în Germania penalitatea fiind de 300%.
Ansamblul de sancţiuni fiscale aplicate pentru combaterea evaziunii fiscale trebuie să
aibă şi un caracter preventiv prin aplicarea corect ă şi fără discriminare a sancţiunilor precum
şi prin mediatizarea cazurilor descoperite.
Faptele de evaziune fiscal ă sunt mai greu de dovedit, în compara ţie cu alte fapte
antisociale, de aceea sanc ţiunile pentru combaterea evaziunii fiscale trebuie reglementate
astfel încât contribuabilul să aibă sarcina de a dovedi corectitudinea privind impozitul calculat
şi ca aplicarea sancţiunii fiscale este nejustificată.

Concepte cheie:
• evaziune fiscală;

• evaziune la ad ăpostul legii;

• evaziune frauduloasă;

106
 • paradisuri fiscale;
• cazier fiscal;
• cod fiscal;
• control fiscal.

Teste de evaluare:
1. Ce este evaziunea fiscal ă şi care sunt formele de manifestare a acesteia?
2. Prezentaţi câteva exemple de evaziune la ad ăpostul legii.
3. Prezentaţi câteva exemple de evaziune frauduloas ă.
4. Care sunt cauzele care conduc la practicarea evaziunii fiscale?
5. Care sunt consecin ţele evaziunii fiscale asupra activit ăţii economice şi sociale?
6. Ce metode considera ţi că ar putea fi aplicate pentru combaterea şi diminuarea fenomenului
de evaziune fiscal ă?
7. Ce măsuri au fost luate în ultima perioadă la noi în ţară pentru a diminua aria de
manifestare a acestui fenomen?

Bibliografie:
1. Bostan Ionel, Controlul fiscal, Editura Polirom, 2003
2. Boţa Anton Florin, Strategii şi politici publice, Ed Buna Vestire, 2001
3. Boţa Anton Florin, Finanţele şi societatea contemporană, vol I şi vol II, Ed Paralela 45,
2002
4. Botea Ion, Metode şi tehnici fiscale, Ed Someşul, 1999
5. Văcărel, I., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004

107
 Tema nr. 8
Dubla impunere juridică internaţională

Obiective
• cunoaşterea conţinutului dublei impuneri juridice internaţionale
• cunoaşterea metodelor de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale
Conţinut
8.1. Conţinutul dublei impuneri
8.2. Metode pentru evitarea dublei impuneri interna ţionale

8.1. Conţinutul dublei impuneri

Reprezintă supunerea la impozit a aceleia şi materii impozabile şi pentru aceeaşi
perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite. Dubla impunere poate apărea
în cazul realizării de către rezidenţii unui stat a unor venituri pe teritoriul altui stat. Prin
urmare, în cadrul unui stat supunerea aceluia şi venit sau aceleiaşi averi la mai multe impozite
reprezintă o dublă grevare (impunere) economică. În relaţiile dintre state interesează nu dubla
impunere economică, ci dubla impunere juridică.
Dubla impunere juridică internaţională poate apărea numai în cazul impozitelor
directe, respectiv al impozitelor pe venit şi al celor pe avere. În cazul impozitelor indirecte, nu
se pune problema dublei impuneri juridice interna ţionale, deoarece cetăţenii unui stat, atunci
când se află pe teritoriul altui stat, suportă, în calitate de cump ărători, aceleaşi impozite
cuprinse în preţul mărfurilor cumpărate sau în tarifele serviciilor ca şi cetăţenii statului
respectiv. Pentru mărfurile sau serviciile cumpărate de cetăţenii unui stat din altă ţară, ei nu
mai plătesc în ţara lor impozite indirecte similare cu cele incluse în pre ţul de cumpărare al
mărfurilor sau serviciilor respective.
În practica fiscală internaţională pot fi întâlnite mai multe criterii care stau la baza
impunerii veniturilor sau a averii, şi anume:
- criteriul rezidenţei (domiciliului fiscal)
- criteriul naţionalităţii
- criteriul originii veniturilor (teritorialităţii)
Potrivit criteriului rezidenţei, impunerea veniturilor se efectuează de autoritatea fiscală
din ţara căreia aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile ori averea, care fac obiectul
impunerii, sunt obţinute, respectiv, se afl ă pe teritoriul acelui stat sau în afara acestuia.
Conform criteriului naţionalităţii, un stat impune rezidenţii săi, care realizează
venituri sau posedă avere din (în) statul respectiv, indiferent dacă ei locuiesc sau nu în ţara
lor.
În cazul criteriului originii veniturilor, impunerea se efectueaz ă de către organele
fiscale din ţara pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se afl ă averea, făcându-se
abstracţie de rezidenţa sau de na ţionalitatea beneficiarilor de venituri.
Modul în care aceste criterii sunt aplicate poate conduce la apari ţia dublei impuneri
juridice internaţionale. Astfel, de exemplu, dac ă într-o ţară impunerea se bazeaz ă pe criteriul
rezidenţei (domiciliului fiscal), iar în alta pe criteriul originii veniturilor, atunci o persoană din
prima ţară, în eventualitatea realiz ării unor venituri în cea de-a doua ţară, va avea de pl ătit
impozite pentru acestea atât în ţara de rezidenţă, cât şi în ţara de origine a veniturilor, ceea ce,
de fapt, înseamnă o dublă impunere.

108
 Consecinţele negative pe care le are dubla impunere asupra dezvolt ării relaţiilor
economice şi financiare din diferite ţări au făcut necesară găsirea unor soluţii pentru
înlăturarea ei. Practic dubla impunere poate fi evitată fie pe baza unor măsuri legislative
unilaterale, fie prin încheierea unor acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite state.
Aceste convenţii au la baz ă modelele date publicităţii în anii 1963, 1977 şi 1994, de către
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică.
În ultimele două decenii obiectivele urmărite a se realiza prin aceste conven ţii s-au
extins, astfel încât ele se referă şi la combaterea evaziunii fiscale şi drept urmare se intitulează
“Convenţii de evitare a dublei impuneri şi combatere a evaziunii fiscale”.
Convenţia se aplică impozitelor pe venit şi pe avere, instituite de fiecare din statele
contractante, de subdiviziunile lor politice şi de unităţile administrativ-teritoriale. Sub
incidenţa convenţiei intră persoanele care sunt rezidente ale unui stat contractant sau ale
fiecăruia dintre cele două state (atât persoane fizice cât şi juridice).
În legătură cu domiciliul fiscal al unei persoane fizice care are reziden ţă în cele două
state contractante, persoana respectivă se consideră rezidentă a statului în care are o locuin ţă
permanentă, indiferent de forma acesteia. Condi ţia este ca locuinţa respectivă să fie utilizată
în cea mai mare parte a anului. Dac ă persoana în cauz ă are câte o locuinţă permanentă în
fiecare din cele două state semnatare ale convenţiei, atunci ea se consider ă rezidentă a statului
cu care are cele mai strânse leg ături personale şi economice.
În cazul în care persoana respectiv ă nu are o locuinţă permanentă în nici unul din cele
două state, atunci se consider ă că ea este rezident ă a statului în care locuieşte în mod obişnuit.
În eventualitatea că această persoană locuieşte în mod obişnuit în ambele state sau dac ă nu
locuieşte în mod obi şnuit în nici unul dintre ele, atunci se consider ă rezidentă a statului al
cărui cetăţean este. Presupunând c ă o persoană are cetăţenia ambelor state sau a nici unuia
dintre ele, atunci domiciliul fiscal se stabileşte prin înţelegere între părţile interesate.
La o persoan ă juridică, problema rezidenţei se rezolvă în funcţie de locul unde se afl ă
sediul conducerii sale efective.

8.2. Metode pentru evitarea dublei impuneri interna ţionale

Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri, în practica fiscal ă internaţională se
aplică mai multe metode sau procedee tehnice, cum sunt: scutirea total ă, scutirea progresivă,
creditarea ordinară şi creditarea totală a impozitului.
Conform procedeului scutirii (exoner ării) totale, venitul realizat de rezidentul unei
ţări, în cealaltă ţară contractantă, în care însă acesta a fost impus, se deduce în întregime din
venitul total impozabil al acestuia în statul de reziden ţă. Cu alte cuvinte, în cazul aplic ării
acestui procedeu, venitul realizat în str ăinătate de rezidentul unui anumit stat şi care a fost
supus impunerii acolo, nu se mai include în venitul impozabil în statul de reziden ţă.
În cazul procedeului scutirii (exoner ării) progresive, venitul obţinut de rezidentul
unui stat în străinătate se adaugă la veniturile realizate de acesta în statul de reziden ţă,
urmărind apoi ca la venitul total astfel rezultat s ă se stabilească cota progresivă aferentă. În
continuare, pentru calcularea impozitului, aceast ă cotă se va aplica numai asupra venitului
obţinut în statul de rezidenţă. Prin urmare, însumarea venitului realizat în străinătate cu cel
obţinut în statul de rezidenţă are drept scop numai stabilirea cotei progresive cu care va fi
impus venitul intern. De exemplu, dacă o persoană, rezidentă a statului mexican, realizează în
SUA un venit impozabil de 6.000 dolari, iar în Mexic, un venit impozabil echivalent cu 4.000

109
dolari, atunci, conform procedeului scutirii progresive, impunerea se va realiza în felul
următor:
Total venituri obţinute: 6.000 + 4.000 = 10.000 dolari
Presupunem că în Mexic, la un venit de 10.000 de dolari, se aplic ă o cotă progresivă
simplă de 22%. Aceast ă cotă se va aplica însă numai asupra venitului realizat în Mexic. Deci,
impozitul datorat statului mexican va fi:

4000 × 22
=880 de dolari
100

Procedeul „credit ării” (imputării) ordinare constă în aceea că impozitul plătit

statului străin pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia, de rezidentul unui alt stat, se
deduce direct din impozitul datorat în statul de rezidenţă însă numai până la limita impozitului
intern ce revine la un venit egal cu venitul ob ţinut în străinătate.
Pentru exemplificare, folosind datele prezentate la procedeul scutirii progresive, cu
precizarea că la venitul de 6.000 de dolari realizat în SUA, cota de impozit în baza c ăreia s-a
plătit statului american impozitul este de 15%. În Mexic, presupunem c ă venitul de 6.000 de
dolari se impozitează în baza unei cote de 14%. În aceast ă situaţie, aplicarea procedeului
creditării obişnuite se face astfel:
- impozitul total stabilit în sarcina persoanei respective de organele fiscale ale
statului Mexican:
10.000 x 22% = 2.200 dolari
- impozitul plătit statului American pentru venitul de 6.000 de dolari este de:
6000 × 15
= 900 dolari
100
- impozitul aferent venitului de 6.000 de dolari în statul mexican este:
6000 × 14
= 840 dolari
100
- creditul acordat de statul mexican, în condiţiile aplicării metodei creditării
ordinare, este de 840 dolari, deoarece statul de reziden ţă nu acordă o reducere de
impozit mai mare decât cea rezultat ă din aplicarea cotei de impozit practicate în
statul de rezidenţă la venitul obţinut în statul sursă al venitului (statul american în
exemplu nostru);
Impozitul datorat statului de rezidenţă (statul mexican) după acordarea creditului
fiscal:
2.200 – 840 = 1.360 dolari.
În cazul aplicării procedeului creditării (imputării) totale, impozitul plătit în
străinătate pentru venitul realizat acolo se deduce integral din impozitele datorate în statul de
rezidenţă. Deducerea integrală se face inclusiv în situaţiile în care impozitul plătit în
străinătate este mai mare decât impozitul aferent aceluiaşi venit în statul de rezidenţă.
Reţinând datele prezentate la procedeul credit ării ordinare, aplicarea procedeului
creditării totale se face astfel:
- impozitul total stabilit în sarcina persoanei respective de organele fiscale ale
statului de rezidenţă pentru venitul realizat în Mexic şi în S.U.A:
10.000 x 22% = 2.200 de dolari;
- impozitul plătit în S.U.A. pentru venitul realizat în această ţară:

110
 6.000 x 15% = 900 de dolari;
- creditul fiscal acordat de statul mexican este egal în acest caz cu impozitul pl ătit
statului american pentru venitul de 6.000 de dolari = - 900 dolari
- impozitul datorat statului de rezidenţă (statul mexican) după acordarea creditului
fiscal:
2.200-900 = 1.300 dolari
Rezultă deci, că apelarea la unul sau la altul din procedeele prezentate permite, dup ă
caz, diminuarea impozitelor datorate de reziden ţă sau recunoaşterea impozitelor în străinătate.
România are deja încheiate conven ţii pentru evitarea dublei impuneri cu majoritatea
ţărilor din Europa şi cu multe ţări de pe celelalte continente. În cadrul acestor conven ţii au fost
adoptate una sau alta din metodele de evitare a dublei impuneri.

Exemplu de calcul:
Un rezident englez obţine în USA un venit de 60 000 u.m., cota de impunere fiind de
15%. În acelaşi timp mai obţine un venit în valoare de 80 000 u.m., în Anglia cotele de
impunere, sunt următoarele:
♦ Pentru 60 000 u.m. cota este de 10%
♦ Pentru 80 000 u.m. cota este de 25%
♦ Pentru 140 000 u.m. cota este de 30%.
Determinaţi impozitul total datorat de rezidentul englez utilizând cele patru metode de
evitare a dublei impuneri. Dubla impunere juridic ă internaţională reprezintă impozitarea
aceleiaşi mase impozabile în aceiaşi perioadă de timp de c ătre două autorităţi fiscale diferite.
Principalele modalităţi de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale sunt:
- scutirea totală
- scutirea progresivă
- creditare obişnuită
- creditare totală.
Metoda scutirii totale presupune ca autoritatea fiscală din ţara de rezidenţă să nu ia în
considerare veniturile realizate în str ăinătate dacă pentru acestea s-a plătit impozit.
Astfel în ţara de rezidenţă impozitul perceput va fi de IA = 80 000 x x
25% = 20 000 iar în SUA impozitul pentru venitul realizat este de
IS.U.A. = 60 000 x 15% = 9 000.
Impozitul total achitat de rezidentul englez în conformitate cu aceast ă metodă de
evitare a dublei impuneri este de IT = IA + ISUA = 20 000 + 9 000 =
= 29 000.
Evitarea dublei impuneri se realizează în totalitate deoarece venitul realizat în SUA nu
este impozitat în Anglia.

Metoda scutirii progresive. Organul fiscal din ţara de rezidenţă însumează veniturile
realizate în ţară şi străinătate, identifică cota de impunere aferent ă venitului cumulat şi o
aplică numai asupra venitului realizat în ţara de rezidenţă. În ţara de rezidenţă, Anglia, se
însumează veniturile, acestea fiind în valoare de 140 000 u.m., iar cota aferent ă venitului
cumulat este de 30%. Impozitul din Anglia se calculeaz ă prin aplicarea procentului de 30%
asupra venitului realizat în ţara de rezidenţă.
IA = 80 000 x 30% = 24 000 u.m.
ISUA = 9 000 u.m.

111
Impozitul total datorat (IT) este egal cu 33 000 u.m.(IA + ISUA)
Metoda creditării obişnuite. Autoritatea fiscală din ţara de rezidenţă cumulează
veniturile din ţară şi străinătate, calculează impozitul aferent venitului cumulat din care
deduce impozitul achitat în str ăinătate dar nu integral ci numai până la limita impozitului
determinat în ţara de rezidenţă pentru un venit egal cu venitul ob ţinut în străinătate.
- Se cumulează veniturile: VT = VA + VSUA = 140 000 u.m.
- Se determină impozitul aferent venitului cumulat calculat în ţara de rezidenţă
I(VT) = 140 000 x 30% = 42 000 u.m.
- Se calculează impozitul în ţara de rezidenţă pentru un venit egal cu venitul realizat în
străinătate IA (VSUA ) 60 000 x 10%= 6 000 u.m.
- se deduce impozitul achitat în str ăinătate dar până la limita impozitului calculat anterior
IA = I(VT) – min(IA(VSUA), ISUA)
IA = 42 000 – 6 000 = 36 000 u.m.
- se calculează impozitul total datorat:
IT = IA + ISUA = 36 000 + 9 000
IT = 45 000.

Metoda creditării totale. Aceast ă este oarecum asemănătoare cu precedenta singura

deosebire constă în faptul că impozitul achitat în străinătate se deduce în totalitate.
- Se cumulează veniturile: VT = 140.000 u.m.
- Se determină impozitul aferent venitului cumulat calculat în ţara
de rezidenţă I(VT) = 42.000 u.m.
- Se determină impozitul în ţara de rezidenţă:
IA = I(VT) – ISUA = 42 000 – 9 000 = 33.000
- Se determină impozitul total datorat:
IT = IA + ISUA = 33 000 + 9 000
IT = 42 000 u.m.
Concepte cheie:
• dubla impunere

• rezident

• nerezident

• conven ţii pentru evitarea dublei impuneri juridice

• metode de evitare a dublei impuneri

Teste de evaluare:
1. Cum se defineşte dubla impunere juridică internaţională?
2. Cum se stabileşte domiciliul fiscal la persoanele juridice şi persoanele fizice?
3. Care sunt criteriile utilizate în practica fiscal ă internaţională care stau la baza impunerii
veniturilor sau a averii?
4. Ce metode se utilizează în practică pentru evitarea dublei impuneri juridice internaţionale?
Bibliografie:
1.Drăcea, M., Finanţe Publice, Editura Universitaria, Craiova, 1999
2. Moşteanu, T., Finanţe Buget, Editura Economică, Bucureşti, 2001
3. Moşteanu, T., Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
4.Văcărel, I., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004

112
 Tema nr. 9
Finanţele publice ale colectivităţilor locale

Obiective:
• cunoaşterea conţinutului finanţelor publice locale
• cunoaşterea organizării şi controlului finanţelor publice locale
• cunoaşterea structurii veniturilor şi cheltuielilor publice locale
• prezentarea procesului bugetar local

Conţinut
9.1. Conţinutul şi trăsăturile finanţelor colectivităţilor locale
9.2. Procesul bugetar la nivelul colectivit ăţilor locale din România
9.3. Centralizarea şi descentralizarea financiară. Autonomia finanţelor publice locale

9.4. Cheltuielile colectivităţilor locale

9.5. Veniturile colectivităţilor locale

9.1. Conţinutul şi trăsăturile finanţelor colectivităţilor locale

Dacă iniţial finanţele publice au avut un caracter, prin excelen ţă, centralizat şi au
constituit apanajul exclusiv al statului, în statele contemporane, sfera finan ţelor publice s-a
extins la nivelul colectivităţilor publice secundare (regiuni, departamente, municipii, oraşe,
comune) şi a altor organisme publice ce au personalitate juridic ă (stabilimente publice,
societăţi naţionale, camere de comerţ şi industrie etc.).
Finanţele publice locale, asemănător celor centrale, grupează ansamblul mijloacelor şi
procedeelor de constituirea şi utilizare a fondurilor băneşti de interes public, însă, pe plan
local, reunind finanţele tuturor comunelor, oraşelor şi a celorlalte unităţi administrativ –
teritoriale şi ale altor organisme publice cu personalitate juridic ă. În structura finanţelor
publice locale, componenta principală o reprezintă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale,
alături de acestea, în multe state constituindu-se şi alte fonduri cu destinaţie specială, fonduri
de rulment, fonduri de tezaur etc., care împreun ă cu fondurile celorlalte organisme publice
autonome, conferă finanţelor publice locale o alcătuire complexă, ceea ce i-a îndrept ăţit pe
unii autori să le atribuie denumirea de „finanţe infra-naţionale”10 .
Cu toate că, în general, finanţele publice locale reproduc, pe o alt ă scară, finanţele
guvernamentale, totuşi, problematica finanţelor unităţilor administrativ-teritoriale este destul
de diferită de cea a finan ţelor publice ale statului.
Diferenţele se explică prin aceea că statul este suveran, în timp ce colectivit ăţile
administrative sunt întotdeauna, într-o anumită măsură, subordonate. De aici decurg câteva
consecinţe fundamentale ce imprimă finanţelor locale unele caracteristici în raport cu
finanţele statului:
a) subordonarea politică. Colectivităţile administrative nu participă la elaborarea
„înaltei” politici: politica externă, politica economică, politica socială. Atributul definirii
acestor politici aparţine statului, unităţile administrative, prin finanţarea lor, participând la
punerea în practică a acestora. Ele sunt implicate, deci, în plan administrativ, nu şi în plan

10
R. Muzelle, Finances Publiques, Editura Sirey, 1989, pag. 85

113
politic. Finanţele colectivităţilor locale rămân subordonate politicii generale a statului şi
trebuie să se supună principalelor direcţii ale acesteia. O prea mare autonomie a finan ţelor
locale împiedică realizarea unei politici financiare conjuncturale, a şa cum s-a constatat în anii
’70 - ’80 în Germania şi Anglia, când a trebuit s ă se restrângă autonomia financiară locală
pentru a frâna creşterea cheltuielilor publice.
b) Controlul etatic. Colectivităţile administrative au personalitate juridică, dispun
de autonomie financiară, au organisme proprii care întocmesc şi execută propriul buget,
distinct de cel al statului. Totuşi, regimul juridic al autonomiei financiare atribuit
colectivităţilor descentralizate este acela al ”libertăţii supravegheate”. În exercitarea
prerogativelor sale trebuie să ţină seama de respectarea multiplelor obliga ţii care sunt impuse
de către stat. Controlul finanţelor locale este necesar pentru men ţinerea politicii financiare a
colectivităţilor administrative în armonie cu politica general ă şi se manifestă în mai multe
direcţii:
 Controlul modului de întocmire a bugetului, cu asigurarea riguroas ă a echilibrului
acestuia;
 Controlul asupra resurselor colectivităţilor administrative, în primul rând asupra celor
de natură fiscală, care nu pot fi stabilite liber de aceste colectivit ăţi. În general, baza de calcul
şi, uneori, nivelul impozitelor şi taxelor locale, sunt fixate de Parlament, organelor
deliberative locale, lăsându-li-se, eventual, posibilitatea de a opta asupra nivelului acestora, în
anumite limite, sau de a acorda sau nu anumite facilit ăţi. Posibilităţile de a procura resurse pe
calea împrumutului public sunt, de asemenea, limitate, atât ca destina ţie cât şi ca plafon
valoric. Încasările domeniale şi veniturile parafiscale ale diferitelor organisme publice sunt
supuse unui control tehnic prin reglementare şi autorizare; subvenţiile, de care colectivităţile
locale beneficiază adesea, însoţite de un control atent asupra utilizării lor. În fine, asupra
gestiunii financiare a colectivităţilor locale se exercită controlul jurisdicţional prin intermediul
camerelor regionale de conturi;
 Controlul asupra cheltuielilor colectivităţilor locale. Dincolo de faptul c ă ansamblul
acestor cheltuieli este limitat de necesitatea asigur ării echilibrului bugetar, se pot identifica
trei categorii de cheltuieli ale colectivităţilor locale: cheltuieli obligatorii, pe care trebuie să şi
le asume în mod necesar (rambursarea împrumuturilor publice scadente, spre exemplu);
cheltuieli interzise de lege (subvenţionarea unui partid politic de exemplu); cheltuieli
facultative, singurele în legătură cu care colectivităţile locale au libertatea de acţiune, sub
rezerva de a dispune de resursele necesare finan ţării acestora.
c) ajutorul etatic care î şi g ăseşte justificarea în solidaritatea ce trebuie s ă existe între
stat şi toate colectivităţile locale componente, şi care îmbracă forme diferite:
 Dotare globală de funcţionare acordat ă colectivităţilor locale, destinată să finanţeze, în
special, serviciile de interes general, aşa cum se întâmplă în Franţa, Marea Britanie sau
Germania
 Subven ţii specifice, destinate fie acoperirii cheltuielilor obligatorii pentru a le atenua
sarcina, fie unor cheltuieli facultative, pentru a le încuraja, constituind un mijloc indirect de
orientare a activităţilor locale;
 Anumite dotări de compensaţie primite de la „case” speciale. Ele se împletesc cu
ajutorul primit din partea statului, constituind o form ă de manifestare a solidarit ăţii între
diferitele colectivităţi locale. În raport cu potenţialul fiscal al fiecărei colectivităţi locale,
unele contribuie la alimentarea casei, în timp ce altele primesc aloca ţii de la aceste case în
vederea emancipării lor economice şi sociale (exemplu, dotarea de solidaritate urban ă, în

114
Franţa; finanţarea dezvoltării economice a Italiei meridionale şi a Insulelor, în Italia, proiectul
de dezvoltare şi administrare a colectivităţilor în India, etc.).
Aceste deosebiri existente între finanţele colectivităţilor locale şi finanţele statului,
care decurg din manifestarea suveranit ăţii statale, nu trebuie, însă exagerate. Aceasta
deoarece, în condi ţiile internaţionale actuale, aceast ă suveranitate cunoaşte anumite limite, aşa
încât gestiunea finanţelor naţionale, chiar dacă este cu mult mai liber ă decât cea a finanţelor
locale, nu beneficiază de o autonomie totală. Câteva sublinieri sunt edificatoare în acest sens:
 Cheltuielile pentru apărare cuprinse în bugetele na ţionale sunt, adesea, condi ţionate
de conjunctura internaţională şi obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale;
 Anumite cheltuieli ale statelor dezvoltate pentru ajutorarea ţărilor în curs de
dezvoltare şi a celor aflate în tranziţie, decurg, se pare, dintr-o solidaritate interna ţională
crescândă;
 Ajutoarele financiare primite de la unele organisme interna ţionale presupun ca
politica financiară naţională să fie supusă unui control internaţional, comparabil cu „tutela
administrativă” impusă de stat colectivităţilor locale;
 Edificarea Uniunii Europene a presupus anumite limite în domeniul politicii fiscale,
în vederea armonizării fiscalităţilor naţionale, precum şi o supraveghere multilaterală a
politicii economice şi bugetare a statelor membre care să permită detectarea „erorilor” pe care
acestea din urmă le-ar putea comite şi verificarea respectării disciplinei bugetare la care au
consimţit. Organismele europene au posibilitatea de a pune în aplicare, în mod progresiv, o
procedură ce cuprinde mai întâi anumite recomand ări, continuând cu un ultimatum şi, în final
o serie întreagă de presiuni, inclusiv sanc ţiuni pecuniare, de natură s ă limiteze şi s ă corecteze
politica bugetară a statelor membre.
 În fine, „fondul de coeziune” înfiin ţat în 1993 ca al patrulea fond structural în UE,
reprezintă echivalentul, în plan internaţional, al dotărilor de compensaţii practicate pe plan
naţional.
Dincolo de aceste deosebiri şi similitudini dintre finanţele locale şi cele
guvernamentale, realitatea contemporană scoate în evidenţă două aspecte esenţiale ale
evoluţiei finanţelor publice locale în ultimele decenii: creşterea în forţă a finanţelor locale şi
dependen ţa accentuată, în plan financiar, a colectivităţilor locale faţă de stat.

9.2. Procesul bugetar la nivelul colectivit ăţilor locale din România

Elaborarea proiectelor bugetelor locale se bazeaz ă pe proiectele de bugete proprii ale
administraţiei, ale instituţiilor şi serviciilor publice din subordine. Ordonatorii principali de
credite ai bugetelor locale propun programele prin care sunt iniţiate acţiunile de implementare
a finanţării bugetare.
Procedurile implicate în vederea examin ării şi adoptării bugetelor locale şi calendarul acestora
se pot prezenta sintetizat, astfel:
1. Prezentarea proiectelor de bugete echilibrate de c ătre ordonatorii principali de
credite la Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlul financiar de stat, până la 15
mai a fiecărui an, acestea sunt înaintate sub forma proiectelor de bugete elaborate la
Ministerul Finanţelor până la 1 iunie.
2. Până la 1 iulie a fiec ărui an, Ministerul Finanţelor comunică Direcţiilor Generale
judeţene limitele aprobate ale sumelor defalcate din impozitul pe salarii şi transferurile cu
destinaţie speciale, precum şi criteriile de repartizare ale acestora pe unit ăţile administrativ-

115
teritoriale, în vederea definitivării proiectelor bugetare de către ordonatorii principali de
credite bugetare.
3. Până la 20 iulie a fiecărui an, se depun la Direc ţiile generale judeţene noile
propuneri pentru proiectul de buget.
4. Până la 1 august a fiec ărui an, Direcţiile generale depun proiectele bugetelor locale
pe ansamblul judeţului şi al municipiului Bucureşti la Ministerul Finanţelor.
Competenţa de aprobare revine consiliilor locale, consiliilor judeţene şi Consiliului
General al Municipiului Bucureşti, după caz. Aprobarea se acord ă în termen de 30 de zile de
la intrarea în vigoare a legii pentru aprobarea bugetului de stat pe anul respectiv. Înainte de
aprobare proiectele se public ă în presa local ă sau se afişează la sediul primăriei, după care, în
termen de 15 zile, se supun aprob ării.
Pe parcursul exerci ţiului bugetar, aceleaşi autorităţi pot aproba rectificarea bugetelor
locale, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a rectific ării bugetului de stat, precum
şi a unor propuneri fundamentate ale ordonatorilor principali de credite.
Aprobarea comportă pronunţarea asupra contestaţiilor, votarea pe capitole,
subcapitole, articole şi anexe, adoptarea proiectului în ansamblu de c ătre consiliile locale sau
judeţene.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor se efectuează conform
termenelor de încasare a acestora şi de perioada în care este necesar ă efectuarea cheltuielilor.
După aprobarea lor de către organele locale, Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice
judeţene întocmesc şi transmit Ministerului Finanţelor bugetele pe ansamblul fiecărui judeţ şi
pe celelalte subdiviziuni, împreună cu repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor, pe
structura clasificaţiei bugetare.
Repartizarea creditelor bugetare pe institu ţii este de competenţa ordonatorilor
principali de credite, care sunt preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al
municipiului Bucureşti, respectiv primarii unităţilor administrativ-teritoriale. Ordonatorii
secundari sau terţiari sunt conducătorii instituţiilor sau serviciilor publice cu personalitate
juridică din subordinea fiecărui consiliu local/judeţean şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti.
Procesul bugetar se desfăşoară după următorul model:
1. Repartizarea efectuată de către ordonatorii principali între bugetul propriu şi bugetele
ordonatorilor subordonaţi
2. Repartizarea efectuată de către ordonatorii secundari ale creditelor bugetare aprobate, pe
unităţile subordonate şi a celor cuprinse în bugetul propriu.
3. Ordonatorii terţiari utilizează creditele ce le-au fost repartizate.
Competenţele privind finanţarea cheltuielilor revin ordonatorilor principali, care
deschid credite bugetare, în limita celor aprobate şi cu destinaţia stabilită, în raport cu gradul
de folosire a sumelor puse la dispoziţie anterior, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează în limitele
prevăzute de Ministerul Finanţelor, prin Direcţiile generale ale finanţelor publice, la cererea
ordonatorilor principali, în funcţie de necesit ăţile bugetare.
Angajarea şi efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare prev ăzute în buget şi
deschise se aprob ă de către ordonatorul de credite, dar sunt efectuate numai cu viza prealabil ă
de control financiar preventiv intern, prin care se atestă respectarea dispozi ţiilor legale,
încadrarea în creditele bugetare aprobate şi în destinaţia lor. Efectuarea cheltuielilor comportă
existenţa documentelor justificative, care confirmă angajamentele contractuale sau din

116
convenţii, precum şi primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea lucr ărilor,
plata salariilor şi a altor obligaţii bugetare. Plăţile în avans efectuate la anumite categorii de
cheltuieli nu pot depăşi 30%.
Execuţia de casă a bugetelor locale se efectueaz ă prin unităţile teritoriale ale
trezoreriei statului, prin evidenţierea în conturi distincte a veniturilor şi cheltuielilor
extrabugetare ale instituţiilor, pe categorii de resurse.
Pentru stabilirea rezultatelor finale ale execuţiei bugetelor locale, ordonatorii
principali de credite întocmesc conturile anuale de execuţie a bugetelor locale pe care le
transmit spre aprobare consiliilor judeţene şi consiliilor locale, în acesta se înscriu:
La venituri:
• Prevederile aprobate iniţial
• Prevederile bugetare definitive
• Încasările realizate
La cheltuieli:
• Creditele aprobate iniţial
• Creditele definitive
• Plăţile efectuate
Pe baza acestor date se stabileşte rezultatul execuţiei: excedentul sau deficitul bugetului.
Excedentul anual al bugetului local, rezultat în urma regulariz ării în limita
transferurilor din bugetul de stat, se utilizează pentru:
1. Rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor şi a comisioanelor
aferente;
2. Constituirea fondului de rulment.
Fondul de rulment funcţionează la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale şi
serveşte la acoperirea golurilor de casă în trezorerii (rezultat pe parcursul execuţiei ca urmare
a decalajului dintre momentele încasării veniturilor şi cele ale efectuării plăţilor), precum şi
pentru acoperirea definitivă a eventualului deficit rezultat la sfârşitul exerciţiului bugetar.
Golurile de casă se pot acoperii în afara utilizării fondului de rulment şi din împrumuturi fără
dobând ă din contul general al trezoreriei statului, dar împrumutul este limitat la 5% din totalul
veniturilor estimate a se încasa pe durata anului fiscal în care se face împrumutul, pentru
garantarea rambursării în cadrul anului fiscal respectiv.
Bugetul local, este actul în care se înscriu veniturile şi cheltuielile colectivităţilor
locale pe o perioad ă de un an. Bugetele locale asigur ă funcţionarea autonomiei financiare
locale, componenta de baz ă a autonomiei finanţelor publice locale, deci şi a autonomiei
locale.
Principii avute în vedere în cadrul descentralizării financiare:
- Principiul diversităţii
- Principiul echivalenţei
- Principiul acceptării costului descentralizării
- Principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate
- Principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi
- Principiul asigurării serviciilor sociale vitale
- Principiul accesului echitabil la resursele financiare publice
- Principiul echilibrului financiar

117
Principiile generale enumerate de carta european ă a autonomiei locale sunt:
1. Colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice na ţionale la resursele
proprii adecvate, de care să poată dispune liber în vederea exercitării atribuţiilor lor.
2. Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu
responsabilităţile stabilite pentru ele prin constituţie sau lege.
3. Cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivit ăţilor locale trebuie să provină
din impozite şi taxe locale, în propor ţiile stabilite la nivelul autorităţilor locale, în
limitele legii.
4. Sistemul financiar din care fac parte resursele de care dispun colectivit ăţile locale
trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi dinamică, încât să le permite să
urmărească, pe cât posibil evolu ţia reală a costurilor exercitării competenţelor proprii
5. protecţia colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiare impune
instituirea unor proceduri de ajustare sau a altor măsuri echivalente care s ă corijeze
atât efectele repartiţiei inegale s potenţialelor surse de finanţare, cât şi sarcina
financiară care le revine acestora. Asemenea proceduri sau m ăsuri nu trebuie să reducă
libertatea de opinie a colectivităţilor locale în cadrul propriului lor domeniu de
responsabilitate
6. Colectivităţile locale trebuie să fie consultate, într-o manieră adecvată, asupra
modalităţilor în care le vor fi alocate resursele redistribuite.
7. Subven ţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie destinate, în măsura în care
este posibil, finanţării unor proiecte expres specificate. Acordarea subven ţiilor nu
trebuie să aducă atingere libertăţii fundamentale a autorităţilor locale de a-şi stabili
politici proprii în domeniul lor de competenţă.
8. în scopul finanţării propriilor obiective de investiţii, colectivităţile locale trebuie să
aibă acces, conform legii, la pia ţa naţională de capital.

În funcţie de deosebirile teritoriale şi demografice ale fiecărei ţări, există o mare diversitate de
sisteme determinate, de factori, cum ar fi: statutul colectivit ăţilor locale, numărul nivelurilor
de administraţie publică locală, repartizarea componentelor, regimul finanţelor locale. În

118
Europa există trei modele (modelul francez, german şi cel britanic), care au influen ţe asupra
celorlalte state de pe continent.
Modelul francez: În Franţa sunt 21 de regiuni, fiecare formată din două până la opt
departamente, compuse din mai multe comune ( în total sunt aproape 365000 comune, din
care 98% au mai pu ţin de 10000 de locuitori). Ca şi în România, intervenţia statului în plan
local se realizează prin instituţia prefecturii. Acest sistem se regăseşte – cu unele modificări –
în ţări ca Italia, Spania, Portugalia.
Modelul german: Sistem federal, care are la origine landurile germane, ca formaţiuni
statale preexistente statului. Principiul subsidiarităţii stă la baza acestui sistem, care permite
evitarea unui etatism, centralism excesiv la nivelul landurilor, arondismentelor şi comunelor,
care beneficiază de un grad ridicat de autonomie. Modelul, cu unele particularităţi, este aplicat
în ţări, ca Austria ţi Elveţia.
Modelul britanic: Pentru cele trei naţiuni –scoţiană, galeză şi irlandeză – fiinţează câte
un minister, care exercită o anumită tutelă asupra administraţiilor regiunilor. Comitatele şi
districtele, au sarcina de a aplica politicile guvernamentale pe plan local.
Din perspectiva dreptului administrativ sistemele organizării locale se clasifică în:
• autonomie completă, când comunit ăţile locale au libertate deplină în administrarea
intereselor lor, fără nici un control din partea autorit ăţilor centrale
• autonomie limitată, desemnând rezolvarea pe plan local a principalelor probleme
curente, dar care sunt supuse controlului din partea autorităţii(lor) centrale
• tutela, conform căreia, problemele sunt rezolvate de c ătre autorităţile centrale,
administraţiilor locale revenindu-le competenţe doar în ac ţiuni de mică importanţă.
În concluzie, gradul de autonomie rezult ă din independenţa deplină sau parţială în
formarea veniturilor, competenţa atribuită pentru contractarea şi gestionarea împrumuturilor,
asigurarea echilibrului bugetar şi gestionarea excedentului ori a deficitului anual, puterea şi
modul de a introduce impozite şi taxe locale de c ătre autorităţile locale.
În formarea veniturilor locale, se disting trei modalităţi:
- constituirea veniturilor proprii necesare pentru acoperirea cheltuielilor, în virtutea
dreptului de a percepe impozite şi taxe
- completarea veniturilor proprii cu sume defalcate din veniturile autorităţilor publice
centrale
- finanţarea integrală de la bugetul central
Pentru finanţarea activităţilor locale sunt utilizate, de regulă, următoarele forme:
a) Transferul provenind de la bugetul central, în sensul c ă o parte din venitul pe care statul îl
colectează prin fiscalitate este distribuit între colectivităţile locale, distingându-e două
metode:
o transferuri condiţionate, acordate în func ţie de realizarea de c ătre colectivitatea
locală a anumitor activităţi sau măsuri, acestea având adesea un caracter
obligatoriu;
o transferuri necondiţionate, acordată în sumă brută, care poate fi utilizat ă în mod
liber de către colectivitatea locală, distribuirea acestor transferuri pe colectivităţi
locale făcându-se prin anumite „chei de distribu ţie”, adesea criticate.
b) Împărţirea impozitului între bugetul central şi cel local, conform unui sistem de impozitare
unitar, pe ansamblul ţării, regulile şi ratele fiscale fiind determinate de autoritatea centrală.

119
c) Impozite pe acelea şi baze ca acelea ale statului, dar cu rate stabilite la nivel local, în acest
caz, impozitarea totală a bazei poate varia de la o colectivitate la alta
d) Impozite locale pe baze separate, sistem în care statul şi colectivitatea au repartizate
diferite tipuri de asiete de impozit, astfel că o anumită bază de impozitare este în mod unic
utilizată, fie de stat, fie de autoritatea locală
Procesul descentralizării administraţiei are limite, la care pot apărea distorsiuni şi
neajunsuri, acestea trebuind anticipate şi evitate, cum ar fi:
- abuzurile în materie de descentralizare, orientate excesiv spre supralicitarea
particularităţilor şi specificităţilor locale, pot merge la punerea în pericol al unit ăţii
naţionale
- soluţiile neadecvate la problemele locale pot genera reac ţii adverse intereselor naţionale
de grupuri de presiune
- dispersia mai mare, neechitabilă a resurselor publice între colectivit ăţile locale sau
grupurile sociale, poate antrena un proces de dizolvare a solidarit ăţii naţionale, creând
premisele unei competiţii politice şi ale unor conflicte interne politice, economice ori
sociale.

9.3. Centralizarea şi descentralizarea financiar ă. Autonomia finanţelor publice locale

Atunci când se pune problema organiz ării serviciilor publice pe plan local, statul are
de ales între două posibilităţi:
a) s ă îşi asume, el însuşi, responsabilitatea organizării activităţii administrative locale,
înfiinţând agenţii, alocând resurse, elaborând proceduri. Este cazul regimurilor absolutiste şi
totalitare, caracterizate printr-un centralism excesiv, în care unit ăţilor administrativ-teritoriale
li se proclamă o autonomie pur formală. Organele de conducere ale acestora au, în esen ţă,
atribuţii de execuţie a directivelor centrale, iar bugetele lor sunt dependente de bugetul
central, resursele proprii fiind nesemnificative. Un asemenea sistem reprezint ă avantajul
organizării unitare a activităţii administrative, dar nu ţine sama de particularităţile locale şi
conduce, adesea, la o birocra ţie autoritară;
b) să adopte soluţia liberală a descentralizării, lăsând gestiunea serviciilor publice
locale în grija autorităţilor locale alese (consiliile locale), care dispun de putere de decizie şi
de o anumită autonomie financiară. Sistemul are avantajul de a le permite o mai bună adaptare
a serviciilor publice la exigenţele locale.
În fapt, nici unul dintre sisteme nu exist ă în stare pură. Raportul centralizare-
descentralizare diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul şi particularităţile dezvoltării
economice, de modul de organizare a teritoriului şi a finanţelor publice, de tradiţie, fiind în
ultimă instanţă, o chestiune de op ţiune politică. În orice regim totalitar se manifestă o anumită
autonomie financiară, după cum este la fel de adev ărat că, în nici un sistem descentralizat
autonomia financiară nu este deplină, gradul de autonomie şi prin aceasta însăşi măsura
descentralizării, depind de amenajarea finanţelor locale, de puterea financiară de care dispun
autorităţile locale, dincolo de competenţele şi statutul juridic ce le-au fost atribuite.
Trecând peste considerentele de ordin istoric, se pare c ă structura teritorială a
finanţelor publice, asigurarea unui echilibru între puterea centrală şi cea locală, trebuie să aibă
la bază argumentări de natură economică. Această presupune o reconsiderare a celor trei

120
funcţii majore ale finanţelor publice – alocarea, deschiderea şi stabilizarea – prin prisma
abordării spaţiale a bugetului. 11
Într-adevăr, funcţia de alocare furnizează cele mai puternice argumente în favoarea
unei descentralizări importante sau parţiale a ofertei de servicii publice şi, implicit, a finanţării
acestora.
Este pusă, în primul rând, în discuţie natura serviciilor publice şi influenţa
externalităţilor. Într-adevăr, există anumite servicii publice interes (apărare, ordine internă,
relaţii externe, protecţia mediului şi a cetăţeanului, învăţământ, sănătate, ştiinţă şi cultură etc.)
unele dintre ele depăşind chiar frontierele naţionale (învăţământ superior, apărare naţională)
de care beneficiază, în mod relativ, uniform toţi locuitorii ţării. Acestea trebuie să aparţină
finanţării centrale, de asemenea, măsurile de politică macrosocială de regularizare, stabilizare
şi bunăstare trebuie finanţate tot din fonduri centrale.
Există, în acelaşi timp, bunuri şi servicii care nu sunt de interes naţional, având o
utilizare restrânsă sub raport geografic (construcţia şi întreţinerea drumurilor, iluminatul
public, transporturile locale, gospodărirea comunală etc.) care sunt consumate relativ uniform
numai de locuitorii unei anumite comunităţi, care trebuie să se angajeze în finanţarea lor.
În fine, există servicii regionale, de o mare varietate, de care beneficiaz ă, indiferent de
dimensiunea spaţială, în mod inegal, locuitorii teritoriului considerat. Pentru finanţarea
acestora poate fi luat ă în considerare posibilitatea de asociere a mai multor colectivit ăţi locale
care să cofinanţeze anumite proiecte.
Privită prin prisma naturii serviciilor publice şi a efectelor (beneficiarilor) aduse de
acestea, furnizarea optimal ă a unui serviciu colectiv presupune satisfacerea a dou ă exigenţe:
pe de o parte, să fie asigurată exploatarea eficientă a serviciului iar pe de alt ă parte, să permită
o internalizare în cadrul colectivităţii a beneficiarilor aduse de serviciul respectiv.
Trebuie avută, apoi, în vedere necesitatea de a asigura respectarea preferin ţelor
populaţiei. Există o multitudine de motivaţii de ordin cultural, social, religios, geografic etc.
care fac cererea de utilit ăţi publice să fie difere de la o colectivitate la alta. Este un argument
care pledează puternic în favoarea descentraliz ării, întrucât: evită uniformizarea cantitativă şi
calitativă a serviciilor publice pe ansamblul ţării, la care ar conduce finanţarea centralizată;
conduce la o con ştientizare a costurilor serviciilor publice determinând o gestionare mai
eficientă a resurselor; permite manifestarea iniţiativei şi inovaţiei, recurgerea de către anumite
colectivităţi la unele soluţii mult diferite de practica curentă, asigurând o mai rapid ă
ameliorare a mijloacelor decât dac ă iniţiativa ar rămâne în competenţa guvernului central.
Dacă internalizarea beneficiilor reclamă centralizarea serviciilor publice, respectarea
preferinţelor impune descentralizarea acestora. Deriv ă, de aici, necesitatea de a determina
nivelul administrativ (mărimea colectivităţii) la care este optim să se plaseze un anumit
serviciu public. Aceast ă alegere presupune completarea criteriului eficacit ăţii alocative (care
pledează pentru descentralizare) printr-un alt criteriu – al eficacităţii productive, care se refer ă
la capacitatea sistemului politic şi administrativ de a adopta şi pune în aplicare deciziile f ără
risipă de resurse.
În concluzie, procesele de decizie politic ă funcţionează mai bine (exprimă preferinţele
cetăţenilor) dacă dimensiunea colectivităţii este mai mică. În schimb, creşterea numărului de
niveluri la care o decizie trebuie adoptat ă măreşte costul deciziei. Pe de alt ă parte,
centralizarea implică finanţarea unei infrastructuri guvernamentale, în timp ce

11
Gh. Manolescu, „Buget – abordare economică şi financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 285”

121
descentralizarea generează dificultăţi de coordonare şi proceduri paralele de administrare
costisitoare.
În ceea ce priveşte funcţia redistributivă a finanţelor publice, menită să opereze
anumite corecţii asupra distribuirii generate de piaţă, ea trebuie să r ămână atributul autorităţii
centrale. Administraţiile locale nu numai că dispun de instrumente necesare, dar o fiscalitate
regională diferenţiată distorsionează dezvoltarea sectorului public şi a economiei în ansamblu.
Pe măsură ce mobilitatea contribuabililor creşte ea va determina migrarea popula ţiei şi a
capitalului spre regiuni cu fiscalitate mai scăzută, atrăgând persoanele defavorizate care
încearcă să profite de eventualele facilit ăţi fiscale ce dep ăşesc media naţională. O
descentralizare poate fi luată în considerare numai sub forma unor măsuri complementare de
ajutor şi sprijin, a căror amploare poate creşte pe măsură ce mobilitatea este mai redus ă, iar
colectivitatea care le acord ă este mai importantă ca dimensiune, omogenitate şi infrastructură.
În fine, funcţia de stabilizare a finanţelor publice poate fi exercitat ă la nivel naţional,
dezechilibrele afectând economia ca întreg, chiar dac ă cu intensităţi diferite la nivel regional.
Orice încercare de descentralizare a politicii de stabilizare se confrunt ă cu mai multe
obstacole:
 Pe de o parte, dac ă impactul primar al măsurilor regionale de sporire a cererii va fi
în beneficiul regiunii, efectul multiplicator nu poate interiorizat, întrucât cererea se va adresa,
inevitabil, şi unei producţii realizate în afara regiunii;
 Pe de altă parte, apelarea la împrumuturi pentru acoperirea deficitelor provocate de
o politică expansivă a regiunii va defavoriza regiunea respectivă, deoarece capitalurile posed ă
o mare mobilitate în interiorul ţării;
 În fine, fiecare regiune va avea tendin ţa să se comporte „risipitor”, în speran ţa că
alte regiuni vor face efortul stabilizării.
Raportul centralizare-descentralizare financiară este deosebit de complex, motiv
pentru care el face obiectul a numeroase studii şi cercetări ce abordează atât latura economică,
cât şi latura politică a acestui raport. Cert că statele democratice contemporane promoveaz ă
descentralizarea serviciilor publice transmiţând, prin lege tot mai multe competen ţe organelor
puterii şi administraţiei locale. Există, totuşi, anumite limite până la care descentralizarea
autorităţii poate fi realizată, aşa încât ea să nu ducă la divizarea na ţiunii. În acest context,
servicii publice precum justiţia sau apărarea nu pot fi descentralizate.
Consolidarea autonomiei locale este o preocupare universal ă, motiv pentru care
problematica sa generală face obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale. Ea oblig ă
statele semnatare să aplice regulile de bază ce garantează independenţa politică,
administrativă şi financiară a autorităţilor locale considerând că autonomia locală şi
descentralizarea serviciilor publice reprezintă garanţia stabilităţii unei democraţii funcţionale.
Principiile generale cuprinse în Cartea European ă a Autonomiei Locale sunt:
 Colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice na ţionale, la
resursele proprii adecvate de care s ă poată dispune liber, în vederea exercitării atribuţiilor lor;
 Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu
responsabilităţile acestora, stabilite prin Constituţie sau lege;
 Cel puţin o parte din resursele financiare locale s ă provină din impozite şi taxe, în
proporţiile stabilite la nivelul autorităţilor locale, în limitele legii;
 Sistemul financiar prin care se procur ă resursele comunităţilor locale trebuie să fie
suficient de diversificat şi dinamic, aşa încât să urmărească evoluţia reală a costurilor
antrenate de exercitarea competen ţelor proprii;

122
  Protecţia colectivităţilor mai slabe din punct de vedere financiar prin proceduri de
ajustare şi alte măsuri echivalente care să corijeze efectele repartiţiei inegale a resurselor cât şi
sarcina financiară ce revine colectivităţii;
 Colectivităţile locale să fie consultate, într-o manieră adecvată, asupra
modalităţilor în care le vor fi alocate resursele redistribuite;
 Subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie s ă fie destinate, în m ăsura în
care este posibil, finanţării unor proiecte expres specificate, pentru a nu se îngr ădi libertatea
fundamentală a autorităţilor locale de a-şi stabili politici în domeniul lor de competenţă;
 În scopul finanţării propriilor obiective de investiţii, colectivităţile locale trebuie să
aibă acces, conform legii, la pia ţa naţională de capital.
Organizarea finan ţelor publice locale
Organizarea finanţelor publice locale este influenţată, în mod hotărâtor, de structura
organizatorică a statului, caracterizată, la rândul său, printr-o diversitate de sisteme, ce s-au
constituit sub influenţa mai multor factori: statutul colectivităţilor locale, numărul nivelelor
de administraţie publică locală; repartizarea competenţelor; regimul finanţelor locale.
În România, organizarea teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe,
municipii, oraşe, comune). Bazele organizării unitare a finanţelor publice locale au fost puse
prin Legea Administraţiei Publice Locale care cuprinde un capitol special dedicat
administraţiei finanţelor publice şi ale cărui prevederi se bazeaz ă pe cele din Constituţie.
Reglementările specifice privind domeniul finanţelor publice sunt cuprinse în Legea privind
finanţele publice, Legea privind finan ţele publice locale, precum şi legile anuale de adoptare a
bugetului de stat.
Conform reglementărilor menţionate, fiecare comună, oraş, municipiu, sector la
Municipiului Bucureşti, judeţ, respectiv Municipiul Bucureşti, întocmeşte bugetul local, în
condiţii de autonomie. Între aceste bugete nu exist ă relaţii de subordonare.
Organele locale care func ţionează la nivelul fiecărei unităţi administrativ teritoriale,
acoperă, prin activitatea lor, întregul teritoriu al ţării şi îndeplinesc atribuţiile cu caracter
financiar în toate localităţile.
Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt instituţii ale
administraţiei publice, cu administraţie şi gestiune proprie. Sfera de ac ţiune şi întinderea
atribuţiilor diferă în raport de nivelul organizatoric, astfel:
 Direcţii generale ale finanţelor publice şi controlul financiar de stat, la nivel de
judeţ şi Municipiul Bucureşti;
 Administraţii financiare, la nivelul municipiilor şi al sectoarelor Municipiului
Bucureşti;
 Circumscripţii financiare la oraşe;
 Percepţii rurale şi agenţii fiscale la nivelul comunelor.
Organul care subordonează, îndrumă şi controlează pe toate celelalte este Direc ţia
Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat din Ministerul Finanţelor.

9.4. Cheltuielile colectivităţilor locale

Creştere rapidă a cheltuielilor publice locale r ămâne realitatea marcantă a ultimilor
decenii în statele dezvoltate. Studiile de specialitate relev ă faptul că, în ultimele decenii,
cheltuielile publice locale au înregistrat un ritm anual de cre ştere superior faţă de ritmul de

123
creştere a PIB şi cel al cheltuielilor generale ale statului. După aprecierile lui M. Bouvier, în
prezent, în statele dezvoltate cheltuielile colectivităţilor locale reprezintă, în medie, circa 50%
din totalul cheltuielilor publice şi, mai mult, asigură aproape ¾ din formarea brut ă a
capitalului fix al administraţiilor publice.
Desigur, în raport de modul de distribuire a sarcinilor publice între puterea central ă şi
cea locală, există diferenţieri de la ţară la ţară. Din acest punct de vedere, în ţările dezvoltate,
un centralism mai accentuat se manifest ă în Franţa, Italia, Germania, Austria, unde
cheltuielile bugetelor locale nu dep ăşeau, în 1995, 30% din totalul cheltuielilor publice; la
cealaltă extremă, se situează Danemarca (82,4%) şi Suedia (63,9%), în timp ce în Elveţia,
Norvegia şi SUA, cheltuielile publice locale reprezentau, în acela şi an circa 45% din totalul
bugetului general consolidat.
Trebuie remarcată, totodată, schimbarea de con ţinut a cheltuielilor publice locale.
Concepte în cadrul liberalismului economic, bugetele locale nu necesitau nici o m ăsură de
intervenţie economică, ci cuprindeau, în mod obi şnuit, cheltuielile de funcţionare ce
permiteau exercitarea competenţelor administrative conferite colectivităţilor locale şi, într-o
mai mică măsură, cheltuieli de transfer.
În perioada modernă, noutatea a constituit-o apariţia cheltuielilor cu caracter
economic, proces care a cunoscut dou ă etape importante. Prima etapă, corespunde perioadei
interbelice, în care comunităţile locale au practicat un „socialism municipal” menit s ă
atenueze, pe plan local, efectele marii crize economice şi să asigure satisfacerea unor nevoi
de ordin general, rămase nesoluţionate din incapacitatea sau lipsa ini ţiativei private. Cea de-a
doua etapă, postbelică, coincide cu perioada de afirmare a teoriei keynesiste, în acord cu care
statul va delega, progresiv, colectivit ăţilor locale un număr sporit de sarcini. Nu mai este,
deci, vorba de remedierea temporară a efectelor recesiunii economice, ci de satisfacerea
noilor nevoi colective, generate de societate industrială în plină dezvoltare; nu mai este
posibil să trăiască fără apă curentă, fără electricitate, fără o reţea de comunicaţii modernă, fără
un anumit confort. Autorităţile locale, mai aproape de populaţie decât administraţiile centrale,
au fost obligate s ă satisfacă aceste nevoi, folosind pentru aceasta o serie de echipamente
economice şi sociale. Astfel, cheltuielile lor investiţii şi, prin analogie, cheltuielilor publice
locale a avut loc pe fondul menţinerii unui sistem învechit şi insuficient de procurare a
resurselor financiare locale, ceea ce a stat la originea crizei financiare a colectivit ăţilor locale,
problemă veche şi mereu de actualitate.
Se poate afirma c ă în distribuirea sarcinilor publice între stat şi colectivităţile locale,
pe de o parte, şi între diferitele niveluri organizatorice ale colectivităţilor locale, pe de altă
parte, persistă şi, în prezent, o anumită incertitudine, un vid legislativ şi o instabilitate care
conduce la o delimitare vag ă a atribuţiilor, apariţia unor paralelisme sau neasumarea
răspunderii în privinţa numeroaselor decizii ce trebuie adoptate la diferitele paliere ale
colectivităţilor locale.
Totuşi, cu toată eterogenitatea sistemelor de distribuţie a sarcinilor, se poate observa
că, în general, la nivelul structurilor locale cele mai agregate (regiuni, cantoane, etc.)
cheltuielile bugetare vizează acţiuni de ordin social, conferind acestor bugete un caracter de
intervenţie specializată. În structura acestor bugete, subvenţiile pentru echipamente şi
ajutoarele destinate întreprinderilor de importanţă locală deţin o pondere important ă.
La nivelul structurilor locale medii (departamente, districte) cele mai multe cheltuieli
îmbracă forma transferurilor sociale şi cheltuielilor de investiţii, la acest nivel asigurându-se,

124
de regulă, gestionarea directă a unor servicii publice, precum construcţia de locuinţe,
transporturile, echipamentele, etc.
În sarcina nivelului local primar (localităţi) rămâne gestionarea serviciilor publice
curente, precum salubritatea publică, iluminatul public, alimentarea cu ap ă şi căldură,
asigurarea ordinii publice etc. În plus, administraţia localităţilor participă, alături de celelalte
două niveluri, la asigurarea serviciilor publice în domeniul urbanismului, transporturilor,
educaţiei, sănătăţii, culturii, asistenţei sociale etc.
În România, prin actul normativ care reglementează, în prezent problematica
finanţelor publice locale s-a mărit, pe de o parte, stabilirea generică a cheltuielilor ce se
finanţează din bugetele locale (art.11,din lege) iar, pe de alt ă parte, repartizarea acestor
cheltuieli pe cele două paliere organizatorice ale finanţelor locale din România: bugetele
proprii ale judeţelor, bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti (anexa nr.2 lege).
În mod generic, cheltuielile prev ăzute de lege a se finan ţa din bugetele locale privesc
„acţiuni social-culturale, sportive, de tineret, inclusiv al cultelor, ac ţiuni de interes local în
beneficiul colectivităţii, cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a administraţiei publice şi
locale, cheltuieli cu destina ţie speciale, precum şi alte cheltuieli prevăzute de lege”.
De menţionat faptul că, în spiritul autonomiei locale, legea prevede posibilitatea
colaborării şi asocierii colectivităţilor, pe bază de convenţie sau contracte de asociere, în
vederea realizării unor lucrări şi servicii de interes public local.
Structura analitică a cheltuielilor publice locale este prezentat ă în anexa nr.2 la Legea
privind finanţele publice locale şi este locale şi este aliniată la cea internaţională. Grupate
după criteriul funcţional, aceste cheltuieli se prezint ă astfel:
1. Autorităţi executive (servicii publice generale);
2. Învăţământ, sănătate, cultură şi religie, asistenţă socială, ajutoare şi indemnizaţii
(acţiuni social-culturale);
3. Servicii, dezvoltare publică şi locuinţe;
4. Transporturi, agricultură, alte acţiuni economice (acţiuni economice);
5. Alte acţiuni;
6. Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, dobânzilor şi comisioanelor
aferente;
7. Plăţi de dobânzi şi comisioane (datoria publică şi altele);
8. Rambursări şi împrumuturi;
9. Fonduri de rezervă;
10. Cheltuieli cu destinaţie specială (finanţare din fonduri speciale).
În cadrul fiecăreia dintre aceste destina ţii, din punct de vedere al con ţinutului
economic; de întreţinere şi funcţionare (cheltuieli materiale şi personal) şi cheltuieli de
investiţii. Cheltuielile de investiţii se înscriu în programul de investiţii al fiecărei unităţi
administrativ-teritoriale, care se aprobă ca anexe la bugetul local de c ătre consiliul judeţean şi
Consiliului General al municipiului Bucureşti, după caz, în limita competenţelor prevăzute de
lege.
În ceea ce priveşte repartizarea acestor cheltuieli între cele dou ă verigi ale bugetelor
locale (bugetele judeţelor şi bugetele localităţilor), aceasta a avut în vedere atribu ţiile ce revin
autorităţilor locale la fiecare nivel administrativ şi instituţiile subordonate acestor autorităţi.
Astfel, cheltuielile privind serviciile publice generale figureaz ă în ambele categorii de
bugete, în vederea întreţinerii şi funcţionării organelor administrative proprii.

125
 În privinţa cheltuielilor social-culturale trebuie remarcat faptul că ele figurează
preponderent în bugetele localităţilor (municipiilor, oraşelor, comunelor). Regăsim, aici în
totalitate, cheltuielile ce se fac la nivel local în domeniul înv ăţământului (primar, gimnazial,
liceal, postliceal) şi sănătăţii, precum şi cea mai mare parte din cheltuielile privind asisten ţa
socială, ajutoarele şi indemnizaţiile; cheltuielile ce privesc cultura şi religia, în schimb, sunt
repartizate între cele două verigi bugetare, în raport de subordonarea institu ţiilor respective
(biblioteci, muzee, instituţii de spectacole, etc.).
În domeniul servicii, dezvoltare publică şi locuinţe, anumite cheltuieli, cum sunt cele
privind aliment ările cu apă, termoficare, canalizarea, amenajări hidrotehnice, sunt repartizate
în ambele categorii de bugete, dup ă cum se situeaz ă în intravilan sau extravilan, în timp ce
alte servicii publice (întreţinerea străzilor, iluminatul public, salubritatea, construcţia de
locuinţe, etc.) rămân integral în responsabilitatea primăriilor, fiind cuprinse în bugetele
localităţilor.
În ceea ce priveşte cheltuielile cu caracter economic, cu excepţia unor cheltuieli din
domeniul transporturi (drumuri şi poduri, aeroporturi), care sunt finanţate din bugetul
judeţean, celelalte cheltuieli sunt prevăzute în bugetele localităţilor (transport în comun,
combaterea bolilor şi dăunătorilor în agricultură, prevenirea şi combaterea inundaţiilor şi
îngheţurilor etc.).
Cheltuielile privind datoria publică sunt prevăzute în ambele categorii de bugete, în
raport de organul administrativ care a contractat această datorie.
Importanţa pe care fiecare categorie de cheltuieli o de ţine în cadrul bugetelor locale,
reiese din analiza structurii şi dinamicii acestora în ultimii ani.
Câteva tendinţe importante ies în eviden ţă din analiza dinamicii cheltuielilor publice
locale în ţara noastră în perioada de tranziţie: o creştere spectaculoasă a ponderii cheltuielilor
social-culturale datorate trecerii, începând cu 1993, a unor atribu ţii în domeniul sănătăţii şi
învăţământului preuniversitar în sarcina colectivităţilor locale, acestor două domenii
revenindu-le, la finele intervalului analizat, peste 70% din totalul cheltuielilor social-culturale,
efectuate pe plan local; o reducere important ă a ponderii cheltuielilor pentru ac ţiuni
economice, ce se înscrie în procesul general de retragere a statului din economie; de
asemenea, o reducere a importan ţei cheltuielilor privind gospodăria comunală şi de locuinţe,
ceea ce lasă o importantă o cerere nesatisfăcută, din lipsă de resurse; apariţia, deocamdată
discretă, a cheltuielilor privind datoria publică, ceea ce dă notă că accesul colectivit ăţilor
locale pe piaţa de capital este, pân ă la urmă, limitat din diverse motive.

9.5. Veniturile colectivităţilor publice locale

Veniturile bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, au evoluat şi s-au diversificat
repetat, din necesitatea de a acoperi cheltuielile acestor bugete, determinat ă de sporirea
atribuţiilor administraţiilor locale şi de înfiinţarea a tot mai multe servicii şi instituţii publice
de interes local, ca se finan ţează din aceste bugete.
Având în vedere eterogenitatea veniturilor locale, acestea pot fi analizate din multiple
puncte de vedere: regularitatea cu care se încasează; caracterul fiscal sau nefiscal; nivelul la
care sunt instituite şi administrate etc.
O posibilă grupare a veniturilor colectivităţilor locale, care ia în considerare aceste
criterii, le împarte în patru categorii: venituri proprii, venituri atribuite, transferuri şi
împrumuturi.

126
 1. Venituri proprii sunt cele care, în mod normal, ar trebui, să fie preponderente şi s ă
asigure o autonomie veritabilă colectivităţilor. În realitate, ele nu permit acoperirea sarcinilor
locale, obligând colectivit ăţile descentralizate să apeleze la resurse externe de finan ţare.
În structura veniturilor proprii, deosebim venituri cu caracter fiscal şi venituri
domeniale şi de exploatare, care nu au un caracter fiscal.
a) veniturile fiscale sunt alcătuite din impozite şi taxe locale şi deţin ponderea în
cadrul veniturilor proprii. Caracteristic este faptul că în rândul veniturilor fiscale predomină
clar în raport cu impozitele indirecte, iar, dintre impozitele directe, cele ce se alimenteaz ă
bugetele locale, sunt impozite de tip real. S-a apreciat, aşadar, că impozitele indirecte şi
impozitele directe personale asupra veniturilor, sunt venituri fiscale cu caracter general ce se
cuvin bugetului de stat, în timp ce, impozitele reale pe cl ădiri şi terenuri se cuvin bugetelor
locale. Justificarea const ă în necesitatea evidentă de a reglementa impozitele pe clădiri şi pe
terenurile din perimetrul localităţilor cu dispoziţii speciale, condiţionate de particularităţile
locale, ceea ce a f ăcut ca aceste impozite s ă dobândească caracter local şi să devină
principalele venituri ordinare ale bugetelor locale.
Instituirea impozitelor locale pe clădiri şi terenuri se realizează fie prin legi, fie prin
acte normative elaborate de organele deliberative de la nivelul unit ăţilor administrativ-
teritoriale (consiliile locale). Ne aflăm, aici, în prezenţa vechii dileme ce presupune op ţiunea
între centralizarea şi specializarea fiscală. Prima soluţie conduce la o simplificare a sistemului
fiscal, asigurându-i unitatea şi neutralitatea, ceea ce, din punct de vedere economic, elimin ă
distorsiunile de concurenţă şi evită migrarea nejustificată a persoanelor juridice şi chiar fizice
către zone cu fiscalitate mai redus ă. Ea este, îns ă, contra logicii descentralizării, care
presupune o diversificare a resurselor de finanţare, odată cu sporirea responsabilităţilor
colectivităţilor locale. Pentru conciliere, soluţia, cel mai frecvent utilizată, este reglementarea
prin lege a impozitelor de către parlamente, însă, prin aceleaşi legi, se prevăd anumite
competenţe organelor de conducere ale unit ăţilor administrativ-teritoriale, de a opta pentru un
anumit nivel al impozitelor (în limitele prevăzute de lege) sau de a institui anumite înlesniri şi
alte condiţii de percepere în raport de particularităţilor locale.
Alături de impozite, taxele locale constituie cea mai numeroas ă mai variată a
veniturilor bugetelor locale. Cele mai des întâlnite taxe locale, în statele moderne, sunt taxele
asupra mijloacelor de transport, taxele asupra profesiilor exercitate în mod liber, taxele pentru
eliberări de autorizaţii, permise de conducere etc.
Reglementarea juridică a taxelor locale este, de cele mai multe ori, l ăsată în
competenţa organelor deliberative ele colectivit ăţilor locale.
b) veniturile domeniale şi din exploatare. Colectivităţile locale posedă, de regulă, un
anumit patrimoniu, din care să obţină anumite venituri care variază în raport de mărimea
patrimoniului, dar şi în raport de modul de exploatare şi gestiune a acestuia.
Este, mai întâi, vorba de produsele domeniului privat aparţinând colectivităţilor
teritoriale constând în clădiri, terenuri, păduri, păşuni, valori mobiliare etc. pe care acestea le
deţin cu titlu de proprietate. Acest patrimoniu aduce venituri curente sub forma chiriilor
pentru clădiri, a arenzilor pentru terenuri, taxe pentru păşunat, încasări din arendarea
drepturilor de vânătoare şi pescuit, venituri din exploatarea pădurilor, venituri din valori
mobiliare etc. şi, mai rar, venituri excepţionale din vânzarea unei p ărţi din acest patrimoniu,
sumele rezultate constituindu-se, de regul ă, în surse de finan ţare a investiţiilor.
Colectivităţile teritoriale pot să aibă, de asemenea, posibilitatea de a realiza anumite
venituri din domeniul public. Este vorba de venituri din autorizări pentru ocuparea domeniului

127
public: pentru distribuţia electricităţii, a gazului, pentru transportul sau stocajul subteran de
hidrocarburi, pentru staţionarea taxiurilor, ocuparea temporară a spaţiilor stradale, taxe pentru
sejururi în staţiuni balneoclimaterice, taxe de afi şaj şi publicitate etc.
În fine, veniturilor domeniale li se adaug ă anumite venituri de exploatare sub forma
„taxelor pentru serviciile aduse”, care au cunoscut o anumit ă creştere ca urmare a multiplicării
serviciilor industriale şi comerciale administrate de colectivităţile locale. Ele reprezintă preţul
prestaţiei de ordin economic sau social adus ă de colectivitate: furnizarea de apă, servicii de
salubrizare, transportul urban, unele prestaţii culturale, etc.
De remarcat că spaţiul local apare astăzi ca un spaţiu de decizie şi gestiune, în formele
cele mai diverse. Ca modalit ăţi de gestiune, se îmbină gestiunea împuternicită cu gestiunea
directă. Apoi, prin formele alese, există tendinţa să se învecineze şi să articuleze gestiunea
partenerială şi individuală, asocierea persoanelor publice şi private.
2. Veniturile atribuite sunt reglementate, de regulă, prin actele normative de aprobare
a bugetului de stat sau a bugetelor local, având aplicabilitate temporar ă, pentru unul sau mai
multe exerciţii bugetare. În funcţie de procedeele tehnice prin care se realizeaz ă ele îmbracă
forma impozitelor de interes general atribuite bugetelor locale, cote defalcate în folosul
bugetelor locale din impozitele de interes general şi cote adiţionale la anumite impozite de
interes general percepute în folosul bugetelor locale.
a) atribuirea în folosul a unor impozite sau taxe care sunt, de drept, venituri ale
bugetului de stat se decide de c ătre Guvern şi Ministerul Finanţelor, la solicitarea unităţilor
administrativ-teritoriale, în etapa de elaborare a bugetului de stat şi bugetelor locale, şi se
autorizează de Parlament, prin legea de aprobare a bugetului de stat. Din punct de vedere
juridic, avem de-a face cu cesiunea dreptului de a încasa anumite impozite sau taxe cu
caracter general în vederea echilibr ării bugetelor locale.
b) cotele defalcate din anumite impozite cu caracter general în favoarea bugetelor
locale sunt părţi procentuale din anumite impozite cu r ăspândire teritorială generală (cel mai
adesea, impozitul pe salarii, pe cifra de afaceri, pe profit etc.) care în folosul colectivit ăţile
locale pentru echilibrarea bugetelor acestora. În func ţie de necesităţi, cesiunea se face în
folosul tuturor comunităţilor locale sau numai a unora, în cote unice sau diferen ţiate. Fiind
vizate impozite de interes general ce constituie venituri proprii ale bugetului de stat, aprobarea
cotelor defalcate se face numai de Parlament, fie prin legea anual ă de aprobare a bugetului, fie
prin legi speciale, caz în care pot avea aplicabilitate pe mai multe exerciţii financiare.
c) cotele adiţionale la anumite impozite cu caracter general, sunt procente care se
adaugă celor în temeiul cărora se calculează cuantumul impozitului cuvenit bugetului de stat.
Este un procedeu simplu, care nu necesit ă operaţiuni suplimentare de a şezare a impozitului şi
care „leagă” impozitul local de impozitul de stat. Pentru a avea un randament corespunz ător
trebuie avut, însă, în vedere ca nivelul fiscalit ăţii să nu crească exagerat prin adăugarea
cotelor adiţionale, aşa încât să distrugă materia impozabilă. Şi în acest caz, competen ţa în
stabilirea adiţionalilor aparţine Parlamentului care le reglementează fie prin legea bugetar ă
anuală, fie prin legi speciale cu aplicabilitate nelimitată în timp, situaţie în care se justifică a fi
tratate ca venituri proprii ale bugetelor locale.
3. Transferurile (sau subvenţiile) reprezintă sume provenite de la bugetul de stat,
colectate de acesta pa cale fiscal ă şi care, apoi, sunt distribuite colectivităţilor locale pentru
insuficienţa de resurse proprii a acestora.
Procesul subvenţionării este frecvent întâlnit în statele moderne deoarece el r ăspunde
unei triple preocupări: de a permite statului să finanţeze anumite cheltuieli de interes general

128
dar pe care au sarcina s ă efectueze colectivităţile locale (cheltuieli în domeniul educaţiei, spre
exemplu); de a permite statului să incite efectuarea de investi ţii în anumite domenii de interes
naţional; de a atenua diferenţele prea mari de potenţial fiscal (contributiv) între colectivităţile
locale, care le fac s ă dispună de resurse proprii mult diferenţiate, în condiţiile în care toate
trebuie să finanţeze anumite cheltuieli cu caracter obligatoriu.
Problema care se pune în leg ătură cu acest tip de finan ţare este de a vedea dac ă
procedeul subvenţionării nu constituie un mijloc direct de intervenţie a statului în politica
locală, în măsură să sublinieze independenţa şi autonomia sectorului public local.
Privite din acest punct de vedere, se întâlnesc două tipuri de transferuri (subvenţii):
 Transferuri condiţionale, destinate a finanţa desfăşurarea anumitor activităţi
sau colectivităţile locale;
 Transferuri necondiţionale, acordate în sum ă globală, pe baza unor chei de
repartizare care sunt, adesea, complicate şi „oculte”, pe care colectivităţile locale le pot utiliza
în mod liber.
Caracteristica sistemului actual al subvenţiilor în statele dezvoltate este de extindere a
subven ţiilor globale (necondiţionale) care oferă o deplină libertate în utilizarea resurselor.
Chiar dacă această evoluţie tinde să suprime dreptul de supraveghere al statului asupra
cheltuielilor locale la finanţarea cărora participă, lăsând colectivităţilor descentralizarea
dreptul de a stabili destinaţia sumelor primite, rămâne cert faptul că subvenţiile globale nu
constituie, totuşi, echivalentul resurselor proprii. Aceasta deoarece, resursele de transfer, chiar
„globalizate” rămân în afara puterii de decizie a colectivităţilor locale în ceea priveşte modul
de calcul şi de repartiţie. Fixate de stat – mai precis de lege – ele sunt tributare politicilor sau
constrângerilor economice şi financiare cu caracter naţional.
Formele pe care le îmbracă subvenţiile, criteriile după care se calculeaz ă şi
repartizează sunt diferenţiate de la ţară la ţară. Totuşi, în raport de scopul pentru care sunt
alocate ele se împart în două mari categorii: subvenţii de funcţionare şi subvenţii de
echipament (investiţii).
Fără a intra în detalii, trebuie remarcat faptul c ă, în cadrul subven ţiilor de funcţionare
se practică, atât o subvenţie globală de funcţionare menită să asigure acoperirea unei p ărţi din
cheltuielile din cheltuielile antrenate de serviciile publice curente, cât şi subvenţii cu afectaţie
specială, care finanţează anumite cheltuieli publice curente (spre exemplu, între ţinerea
drumurilor publice, învăţământului rural, sprijinirea agriculturii, asistenţa socială).
În privinţa subvenţiilor de echipament (investiţiilor), care tradiţional erau strict
specializate, trebuie remarcat faptul c ă au suferit şi ele un accentuat proces de globalizare, în
multe state dezvoltate (Franţa, spre exemplu) fiind introdusă o subvenţie de echipament. Ea
lasă, totuşi, s ă subziste şi un regim de subvenţii specifice de echipament (pentru echipament
şcolar, echipament agricol, etc.), dar ponderea acestora în totalul subven ţiilor pentru investiţii
a scăzut mult, dovedind o schimbare de mentalitate în relaţiile dintre stat şi colectivităţile
locale.
Indiferent de formele pe care le îmbracă, subvenţiile se stabilesc anual, prin pentru
aprobarea bugetului de stat, iar punerea lor efectivă la dispoziţia colectivităţilor locale se face
semestriale, trimestrial sau lunar, conform uzan ţelor naţionale în materie.
4. împrumuturile contractate pe piaţa internă sau externă, fie direct, în numelor
organelor publice locale, fie garantate de către Guvern, constituie o cale extraordinar ă de
procurare a resurselor necesare finanţării investiţilor. În ultimele decenii, importanţa acestei
surse de finanţare a crescut, în prezent, în statele dezvoltate, pe aceast ă cale asigurându-se

129
aproape o treime din finan ţarea echipamentelor colectivităţilor locale. Totodată, în aceste
state, a avut loc un proces de liberalizare a condi ţiilor de împrumut, crescând considerabil
autonomia colectivităţilor locale în materie de împrumut, în urm ătoarele direcţii:
 S-a întâlnit şi aici o procedură de „globalizare” a împrumuturilor, de o inspira ţie
asemănătoare cu cea referitoare la subven ţii, care permite, mai ales, colectivit ăţilor locale cu
un grad de agregare mai ridicat (localit ăţi mai importante, departamente, regiuni, etc.) s ă-şi
definească liber conţinutul programelor de credit, pachetele anuale de împrumuturi neafectate;
 S-a simplificat procedura de obţinere a împrumuturilor pentru investiţiile
individualizate;
 A fost suprimată condiţionarea tradiţională a acordării unui împrumut, de obţinerea
prealabilă a unei subvenţii pentru investiţii din partea statului, prin aceasta eliminându-se şi
posibilitatea statului de a exercita o tutelă;
 Treptat, s-a renunţat la orice regim de aprobare prealabil ă şi control apriori a
deciziilor locale de a recurge la împrumut, cu excep ţia împrumuturilor angajate prin
subscripţie publică în străinătate.
În România, în condiţiile promovării autonomiei colectivităţilor locale, resursele
locale s-au diversificat, apropiindu-se simţitor de cele practicate în ţările democratice.
Principalele categorii de venituri, aşa cum sunt ele reglementate de Legea privind finan ţele
publice sunt:
1. Veniturile proprii care, la rândul lor, sunt grupate în trei categorii: venituri curente,
venituri din capital şi cu destinaţie specială.
a) Veniturile curente sunt constituite preponderent din venituri fiscale în cadrul cărora
cele mai importante sunt cele provenite din impozitele de tip real (impozite pe cl ădiri şi
terenuri deţinute de persoane fizice sau juridice, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate
de stat, taxa asupra mijloacelor de transport, etc.) din impozitul pe profitul agen ţilor
economici de subordonare local ă şi, în mai mică măsură, din impozite indirecte (impozitul pe
spectacole, taxa de succesiune şi de timbru, etc).
O altă parte a veniturilor curente sunt venituri nefiscale: vărsăminte din profitul net al
agenţilor economici de subordonare locală, vărsăminte de la instituţiile publice reprezentând
venituri realizate de acestea din concesiuni şi închirieri, venituri din valorificarea bunurilor
confiscate, venituri din amenzi, imputaţii, despăgubiri şi din alte surse).
b) Venituri din capital sunt cele ce se obţin din valorificarea unor bunuri apar ţinând
instituţiilor publice şi venituri din vânzarea de locuin ţe construite din fondurile statului, iar
sumele preocupate pe aceast ă cale constituie surse de finanţare a investiţiilor.
c) Veniturile ce destinaţie specială sunt reprezentate de taxe speciale instituite de
consiliile locale pentru funcţionarea unor servicii publice locale, amortizarea aferent ă
mijloacelor fixe aparţinând serviciilor publice ce desf ăşoară activităţi de natură economică,
sume rezultate din vânzarea unor bunuri apar ţinând domeniului privat al unităţilor
administrativ-teritoriale şi alte venituri, care utilizează pentru realizarea investi ţiilor din
competenţa autorităţilor administraţiei publice locale.
2. Veniturile atribuite îmbracă forma cotelor defalcate din impozitul pe salarii şi a
cotelor adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale.
Modul de repartizare a impozitului pe salarii între verigile sistemului bugetar prin
intermediul cotelor defalcate este următorul: 50% la bugetul de stat, 40% la bugetul unit ăţilor
administrativ-teritoriale pe raza cărora se desfăşoară activitatea, şi 10% la bugetul judeţului
respectiv. Pentru municipiul Bucureşti, cota este de 50% şi se repartizează de Consiliul

130
General al Municipiului Bucureşti pe bugetele fiecărui sector şi, respectiv bugetul
municipiului. Faptul că această atribuire de principiu este reglementată prin Legea finan ţelor
publice locale şi care are caracter permanent, apropie aceste venituri de veniturile proprii ale
comunităţile locale. O anumită incertitudine rămâne să planeze asupra cuantumului acestor
venituri întrucât, aceeaşi lege, lasă posibilitatea modificării anuale a cotelor prin legea de
adoptare a bugetului de stat.
Începând cu anul 1999, se pot stabili şi cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi
ale bugetelor locale, care să constituie venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale,
care să constituie venituri ale bugetelor locale. Competen ţa stabilirii cotelor adiţionale revine
consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu încadrare în
limitele aprobate prin lege prin lege, şi ţinând cont de necesit ăţile şi condiţiile economice,
sociale, demografice, specifice fiecărei localităţi (numărul total al populaţiei, precum şi
numărul populaţiei de vârstă şcolară (preuniversitară), lungimea străzilor şi a drumurilor,
lungimea reţelelor de canalizare şi de alimentare cu apă, gaze, electricitate, numărul unităţilor
administrativ-teritoriale subordonate, etc.).
3. Transferurile din bugetul statului îmbracă forma sumelor defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat şi transferurile cu destinaţie specială din bugetul de stat.
Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat (în 1999 s-au defalcat
asemenea sume din impozitul pe salarii) şi criteriile de repartizare a acestora pe unităţi
administrativ-teritoriale, se aprobă anual, prin legea bugetului de stat şi au drept scop
asigurarea echilibrului bugetar al colectivităţilor locale. Din sumele primite, o cot ă de până la
25% se alocă bugetului propriu al judeţului, iar diferenţa se repartizează pe comune, oraşe,
municipii, de către consiliul judeţean, după consultarea primarilor şi cu asistenţa tehnică de
specialitate a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlul Financiar de Stat.
Transferurile cu destinaţie specială din bugetul de stat se aprob ă, de asemenea, prin
legea bugetului de stat şi sunt destinate finanţării proiectelor de investiţii care beneficiază de
finanţare externă, la a c ăror realizare contribuie şi Guvernul, potrivit acordurilor încheiate cu
organismele financiare internaţionale.
4. Împrumuturile interne şi externe pe care autorităţile administraţiei publice locale le
pot contracta, pe termen mediu şi lung, servesc două obiective: finanţarea investiţiilor publice
de interes local; refinanţarea datoriei publice locale.
Aceste împrumuturi se aprobă de către consiliile locale, judeţene şi Consiliul General
al Municipiului Bucureşti, cu votul a cel puţin două treimi din membri, iar angajarea lor se
face, folosind ca instrumente, titlurile de valoare şi împrumuturile de la băncile comerciale
sau de la alte instituţii de credit.
Împrumuturile pot fi garantate de către Guvern sau negarantate. Cele interne sunt
negarantate, iar contractarea lor este condi ţionată numai de informarea prealabilă a
Ministerului Finanţelor. Împrumuturile externe, în schimb, pot fi contractate numai cu
aprobarea Comisiei de Autorizare, formată din reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai
Guvernului şi ai Băncii Naţionale a României, a cărei competenţă se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
Drept garanţie a împrumuturilor contractate şi sursă de rambursare a acestora poate
servi la orice sursă aflată la dispoziţia unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia
transferurilor cu destinaţie specială primite de la bugetul de stat.
Este prevăzută, totodată, o limită a îndatoririi, totalul datoriilor anuale (rate scadente la
împrumuturile contractate anterior, dobânzile şi comisioanele aferente, inclusiv împrumuturile

131
ce urmează a fi angajate în anul respectiv), neputând dep ăşi totalul veniturilor curente ele
bugetelor locale, inclusiv cotele defalcate din impozitul pa salarii.
O primă constatare ce poate fi făcută în baza acestor date este aceea c ă, în perioada
analizată, s-a păstrat un grad înalt de centralizare a veniturilor locale, ceea ce a f ăcut ca
acestea să nu dispună de o autonomie financiar ă veritabilă. Dincolo de faptul că totalul
veniturilor bugetelor locale nu a depăşit în nici un an 15% din totalul veniturilor bugetului
general consolidat, numai aproximativ a cincime din acestea sunt venituri proprii, diferen ţa
fiind reprezentată de transferurile primite de la bugetul de stat.
În ceea ce priveşte veniturile proprii, ca şi în ţările dezvoltate, acestea s-au format
preponderent pe seama impozitelor directe (circa ¾), fiscalitatea indirectă având o participare
cu totul semnificativă. Poate fi remarcată, totodată, o tendinţă de creştere a venitelor nefiscale
care, la finele intervalului, ating o pondere de aproape 20%.
În, fine este de remarcat ponderea nesemnificativ ă a veniturilor provenite din
împrumuturi, ceea ce dovedeşte faptul că accesul autorit ăţilor publice pe piaţa de capital este
restrâns, deşi aceasta este una din pu ţinele alternative pentru depăşirea penuriei de resurse
necesare dezvoltării infrastructurii locale.

Concepte cheie:
• Colectivităţi locale
• Descentralizare şi autonomie locală
• Carta europeană a autonomiei locale
• Buget local
• Etapele procesului bugetar local
• Venituri publice locale
• Cheltuieli publice locale
• Impozite şi taxe locale

Teste de evaluare :
1. Cum sunt organizate finanţele publice la nivelul autorităţilor locale?
2. În ce constă autonomia publică locală?
3. Ce servicii publice considera ţi că ar trebui descentralizate?
4. Care sunt caracteristicile colectivităţilor locale?
5. Prezentaţi etapele procesului bugetar local.
6. Din ce resurse se constituie veniturile publice locale?
7. Care sunt activităţile ce se finanţează pe seama resurselor publice locale?
8. Ce se înţelege prin buget public consolidat?

Bibliografie
1. Moşteanu, T., Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
2. Văcărel, I., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004
3. Legea 72/1996 privind finan ţele publice, 500/2002 privind finan ţele publice, 45/2003
privind finanţele publice locale

132
 Tema nr. 10
Trăsăturile, rolul şi modul de organizare a instituţiilor publice.
Atribuţiile ordonatorilor de credite

Obiective:
• Cunoaşterea caracteristicilor instituţiilor publice
• Cunoaşterea surselor de finanţare, a sarcinilor şi activităţilor acestora
• Prezentarea clasificaţiei bugetare şi a rolului ei în execuţia bugetară
• Cunoaşterea atribuţiilor ordonatorilor de credite în domeniul finanţelor publice
• Cunoaşterea modului de fundamentare a bugetului de venituri şi cheltuieli şi a
importanţei controlului financiar preventiv

Conţinut
10.1. Trăsăturile instituţiilor publice
10.2. Resursele financiare ale institu ţiilor publice
10.3. Elaborarea şi aprobarea bugetului instituţiilor publice
10.4. Clasificaţia principalilor indicatori (clasificaţia bugetară)
10.5. Organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv la instituţiile publice

10.1. Trăsăturile instituţiilor publice

Indiferent de modul de organizare a economiei, pentru realizarea sarcinilor şi
funcţiilor ce-i revin, statul organizează o vastă reţea de instituţii publice. Obiectul lor de
activitate se plasează, de regulă, în sfera nematerială. Instituţiilor publice le revin sarcini
deosebite în domeniul social-cultural (învăţământ, sănătate, cultură şi artă, protecţie socială),
al justiţiei şi procuraturii, asigurării ordinii de drept în stat, apărării naţionale etc. Deşi îşi
desfăşoară activitatea în sfera neproductivă, instituţiile publice joacă un rol deosebit de
important în realizarea practică a obiectivelor politice şi sociale ale partidelor aflate la
guvernare.
În înţelesul legii privind finanţele publice (Legea nr. 72/1996+500/2002) institu ţiile
publice cuprind: Parlamentul, Preşedinţia României, Guvernul, ministerele, celelalte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, alte autorităţi publice, autoritatea
judecătorească, precum şi instituţiile de stat de subordonare central ă sau locală, indiferent de
modul de finanţare a activităţii acestora.
Instituţiile publice pot fi analizate din mai multe puncte de vedere astfel:
a) Privite din punct de vedere al subordon ării şi al importanţei sarcinilor ce le revin din
actul general al conducerii şi administrării, sunt instituţii de stat de subordonare central ă
(acestea fiind finanţate din bugetul administraţiei centrale de stat) sau instituţii de
subordonare locală (în acest caz finan ţarea făcându-se din bugetele locale).
b) În funcţie de drepturile pe care le au în leg ătură cu aprobarea, repartizarea şi
utilizarea fondurilor bugetare, instituţiile de stat se împart în instituţii ierarhic superioare şi
instituţii subordonate. Având în vedere criteriul financiar-bugetar, primele se caracterizeaz ă
prin aceea că primesc, de regulă, mijloace bugetare direct de la buget, atât pentru nevoi
proprii cât şi pentru a fi repartizate unităţilor din subordine iar conducătorii lor au calitatea de
ordonatori principali de credite. Instituţiile subordonate primesc mijloace bugetare prin
repartizare de la instituţiile ierarhic superioare şi le folosesc pentru realizarea sarcinilor

133
proprii, cu respectarea normelor legale privind utilizarea fondurilor publice. Conducătorii lor
au calitatea de ordonatori secundari de credite .
Sunt şi situaţii când în sistemul instituţiilor bugetare intervine o verigă intermediară, şi
anume, instituţiile ai căror conducători au calitatea de ordonatori terţiari de credite. Aceştia
primesc de la ordonatorii principali sau secundari de credite, în raport cu care se afl ă în relaţii
de subordonare, resurse financiare pentru acoperirea cheltuielilor proprii.
Activitatea instituţiilor publice, de mai mic ă importanţă (creşe, grădiniţe, şcoli
generale, dispensare etc.) şi care nu au personalitate juridic ă, inclusiv în ceea ce prive şte
alimentarea cu resurse financiare, cheltuirea şi justificarea acestora - este înglobat ă în
activitatea unei instituţii superioare.
Miniştrii, conducătorii organelor centrale şi primarii în calitatea lor de ordonatori
principali de credite precum şi conducătorii instituţiilor publice în calitatea lor de ordonatori
secundari sau terţiari de credite sunt împuterniciţi prin lege să asigure realizarea următoarelor
atribuţii în legătură cu executarea prevederilor bugetului public:
• utilizarea creditelor bugetare;

• realizarea veniturilor;

• folosirea cu eficienţă şi eficacitate a sumelor primite de la bugetul de stat, de la

bugetul asigurărilor sociale de stat sau din bugetele fondurilor speciale;
• integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduc;
• organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a dărilor de
seamă contabile asupra execu ţiei bugetare;
• să organizeze controlul financiar preventiv;

• să asigure controlul financiar de gestiune.

c) Privite şi din punct de vedere al modului de organizare a rela ţiilor cu bugetul se
deosebesc mai multe categorii de institu ţii publice. O primă categorie o constituie acelea care,
prin natura activităţii lor, realizează în mod cu totul accidental venituri şi într-un volum
nesemnificativ, pe care le vars ă integral la buget de unde apoi primesc fondurile necesare
acoperirii integrale a cheltuielilor generate de activitatea proprie. Rela ţiile lor cu bugetul sunt
organizate deci pe principiul bugetului brut. O alt ă categorie de instituţii o constituie acelea
care dispun de o însemnat ă bază de venituri proprii, extrabugetare, ceea ce le permite
acoperirea integrală sau în parte a cheltuielilor. Ele pot fi organizate deci, fie pe principiul
autofinanţării integrale a cheltuielilor, fie pe principiul bugetului net, situaţie în care primesc,
de la bugetul central sau local, în func ţie de subordonare, subven ţii pentru finanţarea
cheltuielilor rămase neacoperite din resursele extrabugetare. Sunt, de asemenea, institu ţii a
căror activitate este finanţată din fonduri extrabugetare sau cu destinaţie specială, stabilite prin
lege, aşa cum sunt inspectoratele jude ţene pentru handicapaţi, oficiile de pensii pentru
agricultură etc.
Indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, de modul de organizare şi
subordonare, instituţiile publice prezintă o serie de trăsături caracteristice care le diferenţiază
de unităţile economice:
a) nu sunt organizate, de regulă, pe principiile autogestiunii, ele primind de la buget
toate mijloacele băneşti de care au nevoie pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin
şi varsă la buget toate veniturile pe care le realizeaz ă, cu excep ţia celor care
potrivit normelor legale în vigoare se constituie ca mijloace de autofinanţare;
b) nu sunt dotate cu active circulante;

134
 c) dispun de active fixe corporale şi necorporale pentru care calculeaz ă amortisment;
d) pentru dezvoltarea şi modernizarea lor, pe calea investi ţiilor primesc fonduri de la
buget;
e) planificarea financiară se înfăptuieşte la aceste unităţi sub forma bugetului de
cheltuieli şi eventual a bugetului de venituri, dac ă unităţile au asemenea sarcini;
f) dispun de un anumit patrimoniu de valori materiale şi băneşti pe care trebuie s ă le
folosească cu respectarea normelor legale şi cu maximum de eficienţă.
Toate aceste particularităţi îşi pun amprenta asupra procesului de planificare
financiară, organizare şi conducere a gestiunii financiare cât şi a evidenţei economice.

10.2. Resursele financiare ale institu ţiilor publice

Resursele financiare publice constituite la nivelul bugetului de stat, al unit ăţilor
administrativ teritoriale şi al instituţiilor publice se repartizează şi se utilizează pentru
interesele generale ale comunit ăţii umane la nivel naţional şi local în conformitate cu cerinţele
constituţionale ale statului şi a legilor ce garantează şi apără suveranitatea naţională, drepturile
şi libertatea cetăţenilor, dezvoltarea economică şi socială corespunzător standardelor
internaţionale.
Structura şi provenienţa resurselor financiare necesare instituţiilor publice pentru
realizarea sarcinilor specifice ce le revin, difer ă în funcţie de domeniul de activitate,
subordonarea şi modul de organizare a rela ţiilor acestora cu bugetul de stat.
- Principala sursă de provenienţă a mijloacelor financiare pentru instituţiile bugetare o
constituie fondurile publice din care institu ţiilor li se alocă resurse sub forma creditelor
bugetare. În raport cu subordonarea fiec ărei instituţii, creditele bugetare sunt alocate din
resursele bugetului administraţiei centrale de stat (pentru instituţiile de interes republican) sau
din resursele bugetului local căruia instituţia îi este subordonată.
- O a doua categorie de resurse de care beneficiaz ă instituţiile publice o constituie
fondurile cu destinaţie specială. Aici se includ fondurile constituite în cadrul sistemului de
asigurări sociale, fondul pentru acordarea ajutorului de şomaj, a pensiilor pentru agricultori,
fondul pentru acoperirea diferenţelor de preţ la unele medicamente, fondul de risc şi accident
etc. Aceste fonduri se constituie prin contribu ţii ale agenţilor economici, indiferent de forma
de organizare sau proprietate şi sunt gestionate de o serie de institu ţii publice cum sunt
direcţiile judeţene pentru probleme de munc ă şi ocrotiri sociale, oficiile de pensii pentru
agricultori, inspectoratele judeţene pentru handicapaţi, direcţiile sanitare etc.
- În vederea execut ării anumitor operaţii cum ar fi: aprovizionări centralizate cu
materiale, imprimate, obiecte de inventar de mic ă valoare sau scurt ă durată, prestări de
servicii sau execut ări de lucrări, desfăşurarea unor acţiuni fitosanitare etc., instituţiile pot
primi resurse financiare de la ministere sau alte organe centrale sau locale care nu fac parte
din reţeaua lor de finanţare, cu titlul de sume de mandat. Sumele primite pentru efectuarea
operaţiilor de mandat se cheltuiesc numai în scopul pentru care au fost primite şi se
decontează, de regulă, la termenul fixat de unitatea care a dat mandatul sau la terminarea
operaţiilor respective. Soldul sumelor de mandat rămas disponibil la încheierea operaţiunii se
restituie unităţilor care au dat mandatul.
- În scopul dezvoltării unor activităţi producătoare de venituri şi a realizării unor
acţiuni proprii fără finanţare de la buget, institu ţiile pot constitui mijloace de autofinanţare
din veniturile realizate în urma unor activităţi desfăşurate. Aceste mijloace (venituri)
extrabugetare se constituie pe baza normelor legale în vigoare, nu sunt cuprinse în bugetul de

135
stat şi sunt lăsate integral sau par ţial la dispoziţia instituţiilor care le-au realizat. Bugetele
instituţiilor publice finanţate din mijloace extrabugetare se includ în bugetul centralizat al
ordonatorului principal de credite.
Dintre veniturile care se constituie ca mijloace de autofinan ţare cele mai des întâlnite
sunt: venituri din închirieri sau exploat ări de bunuri pe care unele institu ţii le au în dotare,
venituri din taxe de intrare la muzee şi taxe pentru vizitarea monumentelor istorice, veniturile
cantinelor instituţiilor de învăţământ, venituri din manifestările artistice organizate în cămine
culturale, case de cultur ă, venituri din valorificări de produse rezultate din activit ăţi proprii
sau anexe, venituri din prestaţii editoriale, vânzări de publicaţii periodice ale ministerelor şi
altor instituţii centrale, venituri din consultaţii şi servicii medicale, venituri din valorificarea
materialelor rezultate din casarea obiectelor de inventar de mic ă valoare sau scurt ă durată,
plusuri de inventar, sporuri valorice din reevaluări etc.
- Instituţiile publice mai pot folosi pentru desf ăşurarea şi lărgirea activităţii lor
mijloacele materiale şi băneşti primite de la persoane fizice sau juridice, prin transmiterea
gratuită, cu respectarea dispozi ţiilor legale.

10.3. Elaborarea şi aprobarea bugetului institu ţiilor publice

Specific instituţiilor bugetare este faptul c ă ele îşi desfăşoară activitatea în sfera
neproductivă şi nu realizează, de regulă, venituri, cheltuielile fiindu-le acoperite din resurse
bugetare. Din acest motiv, activitatea de planificare financiară în aceste unităţi are ca principal
obiectiv determinarea necesarului de resurse financiare de care au nevoie în perioada
următoare, lucru ce se realizeaz ă prin întocmirea bugetelor de cheltuieli. Dac ă unităţile
bugetare în cauză au posibilitatea realizării şi a unor venituri, atunci şi acestea trebuie avute în
vedere în cadrul procesului de planificare financiară, prin cuprinderea lor în bugete de venituri
ce se întocmesc la nivelul institu ţiilor bugetare.
Procesul de planificare financiar ă este deosebit de complex şi depăşeşte sfera de
activitate a compartimentului financiar-contabil care se ocup ă în mod nemijlocit de întocmirea
bugetului de venituri şi cheltuieli al instituţiei. În acest proces trebuie antrenat întregul
colectiv de salariaţi din instituţie, din toate compartimentele, numai în acest fel fiind posibilă
fundamentarea fiecărui indicator înscris în buget, dimensionarea optimă pe destinaţii a
necesarului de fonduri şi mobilizarea, în acelaşi timp, a întregului potenţial de realizare a
veniturilor în vederea creşterii gradului de autofinanţare a activităţii acolo unde acest lucru
este posibil.
Pe de altă parte, activitatea de planificare financiară trebuie privită ca un proces
continuu, care nu se încheie odat ă cu întocmirea documentelor de plan ci continu ă pe tot
parcursul anului bugetar, dimensionarea şi fundamentarea exactă a indicatorilor financiari,
făcându-se din ce în ce mai clar, pe m ăsura cunoaşterii rezultatelor execuţiei bugetare.
Pentru a răspunde acestor exigen ţe, procesul de planificare financiară trebuie să facă
obiectul unui program concret de acţiune, analizat şi aprobat de conduc ătorul fiecărei instituţii
(ordonatorul de credite) în care fiecare colectiv să se regăsească cu sarcini concrete şi termene
de executare. În paralel, trebuie să funcţioneze un sistem precis de norme care s ă asigure o
exactă cuantificare şi o echitabilă repartizare a sarcinilor, precum şi un mecanism de urmărire,
de măsurare şi de apreciere a aportului şi rezultatelor fiecăruia.
Pentru o mai bună apreciere a aportului adus de fiecare colectiv de salaria ţi în
activitatea instituţiei se impune ca fiecare colectiv de munc ă s ă dispună de propriul său buget
de venituri şi cheltuieli, integrat organic în bugetul institu ţiei. Aceasta atrage după sine

136
organizarea unui sistem informaţional adecvat, care s ă furnizeze toate datele necesare
asigurării controlului operativ al îndeplinirii bugetelor respective.
La instituţiile în care se aplică autofinanţarea totală sau par ţială, un obiectiv al
activităţii de planificare financiară îl constituie stabilirea unui raport optim între cheltuieli,
venituri proprii şi alocaţii primite de la buget. Ele trebuie stimulate pentru creşterea continuă a
bazei de venituri proprii, în vederea sporirii gradului de autofinanţare a activităţii.
Conţinutul activităţii de planificare financiară şi structura documentelor de plan
elaborate diferă în raport cu mărimea şi importanţa instituţiei respective. Astfel, unităţile
bugetare mai importante, ai căror conducători au calitatea de ordonatori de credite şi care au
compartimente financiar-contabile proprii, întocmesc bugete de venituri şi cheltuieli, în timp
ce unităţile mai mici, care nu au astfel de organe întocmesc note de calculaţie a veniturilor şi
note de calculaţie a cheltuielilor.
Bugetele de venituri şi cheltuieli care se întocmesc de unit ăţile ai căror conducători au
calitatea de ordonatori de credite sunt structurate pe patru capitole, astfel:
• Capitolul I "Principalii indicatori sintetici", reflectă fondurile fixe ale instituţiei la
valoarea iniţială, precum şi fondurile aferente stocurilor de valori materiale aflate
în instituţiile publice. Toţi aceşti indicatori sunt înscrişi cu nivelul prevăzut a se
înregistra în cadrul instituţiei la sfârşitul perioadei de gestiune.
• Capitolul II "Venituri şi cheltuieli". În prima parte a acestui capitol sunt înscri şi
indicatorii privind veniturile cu denumirile şi codurile din clasificaţia principalilor
indicatori financiari pentru care instituţiile au sarcini de încasare. În cea de-a doua
parte sunt înscrise cheltuielile pentru activitatea curentă, defalcate pe capitole şi
subcapitole şi sunt determinate pe baza normelor şi normativelor de cheltuieli
aprobate.
• Capitolul III "Detalierea veniturilor şi cheltuielilor" este destinat defalc ării
veniturilor şi cheltuielilor conform structurii clasificaţiei bugetare. Cheltuielile
aferente fiecărui subcapitol se defalcă pe articole şi alineate. Defalcarea nu trebuie
înţeleasă ca o simplă operaţie aritmetică, ci trebuie privită în strânsă legătură cu
modul de fundamentare a cheltuielilor. Utilizarea ra ţională a fondurilor pentru
acoperirea cheltuielilor depinde de exactitatea cu care ele au fost repartizate prin
plan, în funcţie de natura cheltuielilor: salarii, burse, deplas ări etc. Repartizarea
neraţională a cheltuielilor pe articole şi alineate determină în cursul anului
numeroase virări de credite de la o subdiviziune la alta, ceea ce duce la sl ăbirea
funcţiei de control a bugetului de venituri şi cheltuieli, complicând activitatea de
execuţie bugetară.
• Capitolul IV "Indicatori de calcul şi fundamentare" cuprinde indicatorii specifici
ai fiecărei instituţii în funcţie de natura activităţii desfăşurate (număr de copii,
elevi sau studenţi şi numărul de clase sau grupe pentru unit ăţile de învăţământ,
numărul de paturi pentru unităţile sanitare; număr de asistaţi pentru unităţile de
prevederi sociale; veniturile şi cheltuielile pe un indicator specific etc.)
În acest capitol se trece nivelul înregistrat de indicatorii respectivi în anul de baz ă,
nivelul preliminat al acestora în anul în curs şi nivelul propus pentru anul de plan.
Tot în această parte a bugetului de venituri şi cheltuieli se înscriu şi alte date pe baza
cărora se stabileşte nivelul cheltuielilor de finanţat, cum sunt: suprafa ţa şi volumul încăperilor
din clădiri (pentru calculul cheltuielilor de încălzit şi iluminat), felul pardoselii: parchet,

137
scândură, ciment etc. (pentru calculul cheltuielilor de cur ăţenie), starea clădirilor (pentru
calculul cheltuielilor de reparaţii) etc.
Se face, de asemenea, şi o calculaţie a cheltuielilor gospodăreşti pe alineatele care fac
parte din acest articol (cheltuieli pentru furnituri de birou, poştă, telegraf, telefon, radio,
întreţinerea şi repararea mijloacelor de transport etc.), astfel încât să se poat ă analiza pe feluri
de cheltuieli nevoile fiecărei unităţi.
Instituţiile bugetare care realizează din activitatea lor unele venituri întocmesc şi
bugete de venituri. Indicatorii respectivi se înscriu pe capitole care la rândul lor se defalc ă pe
subcapitole în funcţie de felul şi natura venitului ce urmează a se realiza, potrivit specificului
activităţii fiecărei instituţii.
Într-o primă faz ă, instituţiile publice formulează propuneri de alocaţii bugetare pentru
anul viitor, pornind de la cheltuielile aprobate în anul curent şi având în vedere modificările
proiectate a avea loc, potrivit programului guvernamental, în domeniul respectiv de activitate
în anul următor.
Având la baz ă aceste informaţii provenite de la agenţiile guvernamentale, precum şi
conturul cadrului bugetar general şi propunerile instituţiilor publice, Ministrul Finanţelor –
după consultarea primului ministru – emite coordonatele fundamentale ale politicii fiscal-
bugetare pe anul următor, inclusiv niveluri orientative pentru cheltuielile fiecărui sector public
finanţat din buget. În consecin ţă, ministerele şi celelalte agenţii guvernamentale primesc de la
Ministerul Finanţelor limitele în cadrul cărora trebuie să se înscrie propunerile lor de
cheltuieli bugetare.
La rândul lor ministerele defalcă plafoanele orientative de cheltuieli, primite de la
autoritatea financiară, pe fiecare dintre institu ţiile bugetare din subordine, în raport cu evolu ţia
previzională a activităţii acestora pe anul următor, solicitându-le, în limita acestor niveluri
orientative, propriile propuneri, detaliate în funcţie de natura economic ă a cheltuielilor
(curente, iar în cadrul acestora cele de personal şi materiale, respectiv cheltuieli de capital). Pe
baza plafoanelor de cheltuieli primite de la institu ţia ierarhic superioară (minister sau direcţii
teritoriale), veriga de la baza acestui flux informaţional şi decizional (şcoală, spital, teatru,
muzeu, unitate militară, de ordine public ă şi siguranţă naţională, instanţă judecătorească,
direcţii agricole, de transport rutier şi feroviar etc.) îşi fundamentează în detaliu şi pe total
volumul de cheltuieli considerate necesare în scopul furniz ării bunurilor publice care-I intră în
atribuţiile de funcţionare.
Separat de planificarea cheltuielilor necesare întreţinerii şi funcţionării lor curente,
instituţiile de stat, atât cele subordonate cât şi cele superioare, î şi prevăd fonduri, în funcţie de
nevoi şi pentru realizarea unor lucrări de investiţii sau procurări de mobilier, utilaje sau
aparate. În acest scop întocmeşte şi un plan de finanţare a investiţiilor care cuprinde la partea
de cheltuieli mobilizările (imobilizările) şi economiile la lucrările executate în regie,
cheltuielile pentru investiţii, iar la resurse sumele realizate din lichidarea unor fonduri fixe,
alte resurse prevăzute de lege şi în completare alocaţiile de la buget pentru aceast ă destinaţie.
Cheltuielile pentru investiţiile instituţiilor publice ce se finanţează potrivit legii din
bugetul administraţiei centrale de stat se cuprind în bugetele acestora pe baza listei de lucrări,
utilaje, mobilier şi alte obiecte de investiţii, cu desfăşurarea atât fizic cât şi ca volum valoric,
elaborată de fiecare minister, sau alt organ central şi anexată la bugetul propriu. Lista, avizat ă
de Ministerul de Finanţe, se aprobă de către ordonatorul principal de credite sau de c ătre
Guvern, după caz, în limita competenţelor valorice stabilite de lege.

138
 Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul administraţiei
centrale de stat sau din bugetele locale se aprob ă de către organul ierarhic superior al acestora,
în timp ce bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din mijloace extrabugetare
se aprobă de către organul de conducere al instituţiei respective, cu avizul organului ierarhic.
Bugetul de venituri şi cheltuieli astfel definitivat cuprinde prevederile anuale pentru
venituri şi cheltuieli. Trimestrial are loc elaborarea unui buget de venituri şi cheltuieli cu
defalcarea pe luni, creându-se condi ţii ca în fiecare trimestru să se prevadă în buget, necesarul
real de fonduri pentru perioada respectiv ă, care să asigure buna desfăşurare a activităţii
instituţiei şi să evite operaţiile de modificare a prevederilor iniţiale pentru a asigura
stabilitatea planificării financiare şi bugetare şi un control eficient asupra utilizării fondurilor
instituţiei.

10.4. Clasificaţia principalilor indicatori (clasifica ţia bugetară)

Clasificaţia principalilor indicatori financiari urmăreşte introducerea unei anumite
ordini în gruparea operaţiunilor financiare (venituri şi cheltuieli) în funcţie de similitudinile
lor fundamentale. Se are în vedere prezentarea acestora pe categorii omogene care s ă indice
natura, compoziţia şi efectele veniturilor şi cheltuielilor precum şi a celorlalţi indicatori care
fac parte din categoria veniturilor şi cheltuielilor.
Aşadar, prin clasificaţia principalilor indicatori financiari se înţelege ordinea
obligatorie şi uniformă, ştiinţific fundamentată în care sunt grupate veniturile după sursele de
provenienţă şi cheltuielile după destinaţia lor, dar şi ceilalţi indicatori privind finanţele
publice.
Clasificaţia este deosebit de important ă în activitatea de analiză a modului de realizare
a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor.
În acelaşi timp ea are şi o importanţă juridică şi statistică. Astfel, ea permite stabilirea
responsabilităţilor financiare, exercitarea controlului financiar pe de o parte, iar pe de alt ă
parte permite prezentarea în dinamică, în condiţii de comparabilitate a indicatorilor financiari.
În ţara noastră, clasificaţia principalilor indicatori financiari este stabilită de Ministerul
Finanţelor, prin ordin şi are caracter obligatoriu pentru toate organele care particip ă la
întocmirea şi executarea bugetului naţional public (organe centrale şi locale ale puterii şi
administraţiei de stat, instituţii publice, agenţi economici, bănci etc.).
Este de remarcat că prin această clasificaţie se realizează o reglementare global ă a
tuturor indicatorilor financiari cuprinşi în sfera finanţelor publice, apoi în func ţie de sfera de
cuprindere a fiecărui buget, reglementarea indicatorilor cuprinşi în bugetul administraţiei
centrale de stat, în bugetele locale, în institu ţiile publice, în bugetul asigurărilor sociale şi în
celelalte fonduri constituite în cadrul bugetului şi în afara lui, precum şi în profil
departamental.

Criteriile de clasificare şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare

La venituri, criteriul de bază al clasificării îl constituie natura veniturilor sau sursa de
provenienţă, deosebindu-se trei categorii de venituri:
Venituri curente;
Venituri de capital;
Subven ţii.
Veniturile curente se subîmpart apoi, dup ă caracterul lor în:

139
 - venituri fiscale, reprezentând transferuri obligatorii şi fără contraprestaţie către
administraţia de stat sub forma impozitelor directe şi indirecte;
- venituri nefiscale, provenite de la sectorul public sau privat;
În continuare, veniturile sunt grupate în funcţie de natura lor pe capitole (impozit pe
profit, impozit pe salarii, taxa pe valoarea adăugată, impozite şi taxe de la populaţie), iar unele
capitole cu caracter complex sunt împ ărţite pe subcapitole. De exemplu, capitolul ”impozite şi
taxe de la populaţie” cuprinde subcapitolele:
• impozitul pe terenurile agricole de la populaţie;
• impozitul pe veniturile liber-profesioniştilor, meseriaşilor şi altor persoane fizice;

• impozitul pe clădirile şi terenurile populaţiei;

• taxele asupra mijloacelor de transport;

• taxele de timbru, etc.

Pentru a pune în eviden ţă unităţile de la care provin o serie de venituri, se folosesc
titlurile şi paragrafele care indică ministerele şi respectiv departamentele din cadrul acestora
de la care provin veniturile bugetare.
La cheltuieli, clasificaţia urmează două linii principale:
a) obiectul sau funcţia pentru care cheltuiala este destinată (clasificaţia funcţională);
b) natura cheltuielii sau efectul economic al acesteia (clasificaţia economică).
În cadrul clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor, acestea sunt mai întâi împ ărţite în
părţi (aproximativ 12 la număr), de exemplu: cheltuieli social-culturale, asigur ările sociale şi
protecţia socială, apărarea naţională, ordinea publică, acţiuni economice etc.
În cadrul părţilor cheltuielile sunt împărţite pe capitole. De exemplu, partea I -
Cheltuielile social-culturale, se subdivide pe şapte capitole: învăţământ, sănătate, cultură şi
artă, asistenţă socială etc.
Cheltuielile unui capitol sunt sistematizate pe subcapitole: învăţământ preşcolar,
învăţământ primar şi gimnazial, învăţământ profesional, învăţământ liceal, învăţământ
postliceal, învăţământ superior, etc.
Cheltuielile fiecărui capitol se împart pe titluri şi paragrafe care arată unităţile cărora
le sunt destinate cheltuielile respective.
Prin clasificaţie se asigură detalierea cheltuielilor aferente fiecărui paragraf în funcţie
de natura cheltuielii sau efectul economic al acestora. Dup ă natura lor, prin clasificaţie,
cheltuielile sunt împărţite mai întâi pe titluri care aici au urm ătoarea semnificaţie:
• cheltuieli de personal;

• cheltuieli materiale şi servicii;

• subvenţii;

• transferuri;
• plata de dobânzi etc.
Conţinutul fiecărui titlu este împărţit pe articole. De exemplu, cheltuielile de personal
se împart în următoarele articole:
• cheltuieli cu salariile;

• C.A.S.;

• Cheltuieli pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de şomaj;

• Deplasări, detaşări, transferări.

Unele articole sunt detaliate pe alineate. De exemplu, cheltuielile privind salariile
cuprind:

140
 - salarii;
- salarii plătite cu ora, plăţi pentru ore suplimentare;
- alte drepturi de personal etc.
Aşadar se constat ă că prin clasificaţia funcţională a cheltuielilor, se determină
destinaţia acestora, precum şi unităţile cărora le sunt destinate, iar prin clasificaţia economică
se stabileşte natura şi felul cheltuielilor pe care are dreptul să efectueze fiecare unitate
finanţată de la bugetul de stat, central sau local.
Modul de folosire şi rolul clasificaţiei principalilor indicatori financiari
Pentru justa folosire a clasificaţiei veniturilor şi cheltuielilor, Ministerul Finanţelor
elaborează şi difuzează unităţilor, indicatoare de încadrare a veniturilor şi cheltuielilor pe
subdiviziunile clasificaţiei bugetare. Prin aceste indicatoare se stabilesc cu exactitate partea,
capitolul, subcapitolul, titlul şi paragraful în care se încadrează fiecare venit şi cheltuială, în
funcţie de natura venitului şi destinaţia cheltuielii. În cazul cheltuielilor se precizeaz ă foarte
clar ce anume cheltuieli se cuprind în cadrul fiec ărui articol şi alineat, respectarea atât a
clasificaţiei cât şi a indicatorilor, fiind obligatorie pentru fiecare unitate.
Clasificaţia bugetară are un rol deosebit care rezid ă în principal în următoarele:
- asigură o ordine precisă a veniturilor şi cheltuielilor, care se are în vedere atât în
procesul de întocmire cât şi în cel de executare a bugetului de stat;
- creează condiţii de centralizare şi urmărire a veniturilor şi cheltuielilor după principii
unitare, în mod comparativ şi pe perioade mai mari de timp;
- asigură exercitarea controlului asupra modului de urm ărire, realizare, şi a respectării
destinaţiei cheltuielilor bugetare;
- asigură o mai bună normare a cheltuielilor bugetare;
- are un rol deosebit în organizarea eviden ţei bugetare şi la întocmirea dărilor de seamă
contabile.

10.5. Organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv la institu ţiile

publice
Controlul este un atribut al conducerii, ceea ce impune organizarea şi exercitarea lui în
mod corespunzător în fiecare instituţie publică. Conducătorii de instituţii sunt obligaţi să
exercite direct şi prin şefii de compartimente un control ierarhic exigent asupra activit ăţii din
toate sectoarele şi sub toate formele: preventiv, operativ curent şi ulterior. Controlul activităţii
economico-financiare a instituţiilor revine în primul rând organelor din interiorul acestora,
conduc ătorului şi şefului compartimentului financiar-contabil.
Printre formele de control financiar practicate în ţara noastră, controlul financiar
preventiv poate fi considerat ca având cea mai mare eficacitate dac ă se are în vedere faptul c ă
prin lege este menit a opri, înainte de efectuare "toate opera ţiile care nu sunt legale, necesare,
oportune sau economicoase, în faza de angajare şi de plată, respectiv la încasare, dup ă caz".
În sensul legii, sunt supuse controlului financiar preventiv opera ţiile din care derivă
drepturi sau obligaţii patrimoniale faţă de persoane juridice sau fa ţă de persoane fizice.
De asemenea, prin lege sunt enumerate toate opera ţiile supuse controlului financiar
preventiv, dintre care la instituţiile publice se încadrează următoarele:
- încheierea contractelor şi comenzilor interne pentru aprovizionare şi desfacere şi a
contractelor de executări de lucrări şi prestări de servicii;
- plata sumelor pentru munca prestată şi a altor drepturi cuvenite persoanelor încadrate în
muncă;

141
- cererile pentru deschiderea finanţării şi decontarea investiţiilor;
- trecerea pe seama cheltuielilor a daunelor care potrivit legii, se suport ă din resurse
bugetare şi din orice alte mijloace constituite la dispoziţia instituţiei;
- repartizarea pe unităţile subordonate şi pe activităţi a fondurilor aprobate prin bugetul de
stat şi a creditelor bugetare deschise;
- virările de credite bugetare;
- deblocarea unor sume din creditele bugetare r ămase neconsumate;
- transferurile de mijloace fixe etc.
În comparaţie cu celelalte forme de control, controlul financiar preventiv are anumite
trăsături specifice şi anume:
a) controlul financiar preventiv are caracterul preponderent de control patrimonial, prin
faptul că înglobează în obiectul său verificarea operaţiilor generatoare de drepturi şi
obligaţii patrimoniale;
b) este un control de gestiune întrucât urmăreşte gestionarea corectă a valorilor materiale
şi băneşti;
c) are caracterul de control prealabil (anticipat) prin aceea c ă precede efectuarea
operaţiilor economico-financiare;
d) este un control propriu al instituţiilor, exercitarea lui constituind o îndatorire a
aparatului financiar contabil şi nu un atribut al organelor specializate de control;
e) ţinând seama de modul în care se exercit ă şi de metodele folosite pentru realizarea
scopului urmărit, controlul financiar preventiv se încadrează în categoria controlului
documentar, întrucât operaţiile supuse acestei forme de control se verific ă pe baza
documentelor în care au fost ele consemnate.
Organizarea controlului financiar preventiv
Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, controlul financiar preventiv se organizeaz ă în
cadrul compartimentului financiar-contabil al instituţiilor publice de interes general şi local.
Organizarea controlului financiar preventiv este condi ţionată de existenţa compartimentului
financiar-contabil, indiferent de dimensiunea acestui compartiment. Controlul financiar
preventiv se organizează şi la instituţiile publice mai mici, cum ar fi unele spitale, şcoli etc.
dacă în unitatea respectivă există un serviciu specializat de control şi au loc operaţii de natura
celor asupra cărora trebuie exercitat acest control. Pentru instituţiile care nu au compartiment
financiar-contabil, şi nici organe proprii de contabilitate (şcoli generale, dispensare, biblioteci,
cămine, creşe etc.), controlul financiar preventiv se organizeaz ă şi se exercită în cadrul
compartimentului financiar contabil al unităţilor de care aparţin.
Persoana desemnată prin lege să efectueze controlul financiar preventiv este
conduc ătorul compartimentului financiar-contabil sau o altă persoană autorizată în acest sens.
Delegarea atribuţiilor de control financiar preventiv trebuie să se facă unui număr cât mai
redus de persoane. În acela şi timp, alegerea operaţiilor pentru care urmează să fie delegate
atribuţiile de control este necesar să se facă pe compartimente ţinând seama că pentru anumite
operaţii controlul financiar preventiv trebuie exercitat de c ătre conducătorul compartimentului
financiar-contabil.
Cu exercitarea controlului financiar preventiv nu pot fi împuternicite persoane care
prin natura muncii lor participă la actul sau opera ţia supusă controlului.
De asemenea, persoanele, care potrivit dispozi ţiilor legale, nu pot gestiona valori
materiale şi băneşti ori pentru care s-a stabilit prin hot ărâre judecătorească definitivă că nu au

142
justificat dobândirea ilicită a unor bunuri sau valori, nu li se poate încredin ţa exercitarea
controlului financiar preventiv.
Pentru organizarea controlului financiar preventiv, este necesar ă emiterea unei decizii
prin care să fie stabilite sarcinile şi răspunderile atât pentru cei îns ărcinaţi cu executarea
controlului, cât şi pentru sectoarele de unde emană documentele supuse verificării.
În decizia de organizare a controlului financiar preventiv, trebuie s ă se cuprindă:
operaţiile supuse controlului şi obiectivele ce trebuie urm ărite pentru fiecare operaţie şi
categorie de documente în parte; numele şi prenumele persoanelor însărcinate cu exercitarea
controlului financiar preventiv, inclusiv repartizarea pentru fiecare din acestea a documentelor
şi operaţiilor pe care sunt obligate să le verifice; numele şi prenumele conduc ătorilor
compartimentelor de specialitate care semneaz ă documentele ce se prezint ă la control
financiar preventiv; termenele maxime, diferenţiate pe feluri de operaţii, în care urmează să se
exercite controlul financiar preventiv; precizarea că documentele care con ţin operaţii supuse
controlului financiar preventiv nu pot fi aprobate, executate şi nici înregistrate dacă nu poartă
viza corespunzătoare de control; alte măsuri destinate să asigure organizarea şi exercitarea
controlului financiar preventiv în conformitate cu dispoziţiile legale.
Exercitarea controlului financiar preventiv
Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, persoanele însărcinate cu exercitarea
controlului financiar preventiv sunt obligate s ă intervină operativ şi hotărât pentru
preîntâmpinarea neajunsurilor din activitatea institu ţiilor, înainte ca efectele negative s ă se fi
produs, depistând cauzele care le-au generat şi căile pentru lichidarea lor. Documentele
supuse controlului financiar preventiv trebuie să poarte viza persoanelor împuternicite în acest
sens. Ele nu pot fi aprobate şi nici executate dacă în prealabil nu au fost supuse acestui
control. De asemenea, f ără viza de control financiar preventiv şi fără aprobarea lor, aceste
documente nu se pot înregistra în contabilitate.
Documentele supuse controlului financiar preventiv se prezint ă spre aprobare de către
compartimentele care le emit sau execut ă operaţiile şi trebuie să cuprindă elementele din care
să rezulte legalitatea, necesitatea, oportunitatea şi economicitatea operaţiilor. Existenţa vizei
de control financiar preventiv pe aceste documente nu ap ără de răspundere pe şefii
compartimentelor, sau pe celelalte persoane care au întocmit şi semnat documentele, dac ă se
constată ulterior că operaţiile respective nu se încadreaz ă în cerinţele menţionate. Şeful
compartimentului financiar-contabil şi persoanele care sunt împuternicite, au obliga ţia să nu
vizeze pentru controlul financiar preventiv documentele con ţinând operaţii care nu sunt
legale, necesare, oportune şi economicoase. Pentru opera ţiile controlate prin împuternicire,
refuzul de viză se dă tot de către conducătorul compartimentului financiar-contabil după ce
analizează fiecare caz în parte.
Refuzurile de viză trebuie motivate în scris şi aduse la cunoştinţa conducătorului
instituţiei care poate dispune pe propria sa r ăspundere, efectuarea opera ţiei pentru care s-a
refuzat viza de control financiar preventiv. În astfel de cazuri şeful compartimentului
financiar-contabil este obligat, potrivit legii, să informeze în termen de dou ă zile, după caz,
organul ierarhic superior şi Direcţia Finanţelor şi Controlului Financiar de Stat, Ministerul
Finanţelor, în funcţie de gradul şi de importanţa instituţiei unde a avut loc refuzul de viz ă şi de
faza în care s-a produs acest refuz. Acestea sunt obligate s ă facă cercetări şi să adopte soluţiile
ce se impun în conformitate cu prevederile legale. Toate refuzurile de viz ă se înscriu într-un
registru special, de unde se urm ăresc, pentru a se vedea modul în care au fost solu ţionate.

143
Urmărirea se face atât de organele instituţiei şi cele ierarhic superioare, cât şi de către
organele de control şi revizie.
Activitatea de control financiar preventiv trebuie analizat ă periodic de către consiliul
de administraţie al fiecărei instituţii, urmărindu-se ca acesta s ă fie un mijloc de prevenire a
producerii de pagube şi de folosire cu eficienţă a valorilor materiale şi băneşti.

Concepte cheie
• instituţii publice
• ordonatori de credite,

• principiul bugetului brut

• principiul bugetului net

• principiul autogestiunii

• clasificaţie bugetară
• control financiar preventiv

Teste de evaluare:
1. După ce aspecte sunt analizate instituţiile publice?
2. Care sunt trăsăturile instituţiilor publice?
3. Care sunt sursele de finanţare a instituţiilor publice?
4. Cine sunt ordonatorii de credite şi ce atribuţii au aceştia?
5. Cum se elaborează bugetul de venituri şi cheltuieli al unei instituţii publice?
6. Ce este clasificaţia bugetară şi ce rol are aceasta?
7. Care sunt formele de control financiar?
8. În ce const ă controlul financiar preventiv?
9. Care sunt caracteristicile controlului financiar preventiv?

Bibliografie
1. Dincă Gheorghiţa, Contabilitatea instituţiilor publice, Editura Reprograph, Craiova, 2003
2. Moşteanu, T., Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
3. Văcărel, I., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004

144