Cig Id Fin Sem1 PDF

FINANŢE
CONF.UNIV. DR. APETRI ANISOARA NICULINA
2017
OBIECTIVELE CURSULUI
Disciplina Finanţe tratează o serie de aspecte legate de teoria şi practica financiară privind
procesul de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare atât la nivelul entitatilor
economice private cât și la nivelul statului (impozitele directe şi impozitele indirecte), precum şi a
chletuielilor publice. De asemenea cursul abordează şi problemeatica referitoare la gestionarea
capitalurilor atrase si plasamentele efectuate pe termen lung respectiv pe termen scurt.
Obiectivele fundamentale urmarite de curs se refera la :

Sa explice ce sunt finantele, cum au aparut si cum se clasifica acestea.
Sa arate care sunt functiile si rolul finantelor, precum si structura acestora.
Sa arate si sa explice mecanismul general de functionare a finantelor prin intermediul
mecanismului financiar si al politicii financiare.
Sa explice ce este si cum se determina structura financiara a intreprinderii, precum si
legatura acesteia cu relatia de finantare.
Sa arate modul de manifestare a finantelor private (ale intreprinderii) in ceea ce priveste
asigurarea finantarilor intreprinderilor.
Sa arate modul de manifestare a finantelor publice in ceea ce priveste formarea resurselor
financiare ale statului, realizarea cheltuielilor publice si utilizarea instrumentelor de
planificare al lor (sistemul bugetar).
Acest curs asigură, în egală măsură, fondul de cunoştinţe necesar tuturor studenţilor
economişti, fiind un îndreptar util şi specialiştilor care desfăşoară activitate în domeniul economic şi
financiar.
1
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1 ................................................................................................. 6

LOCUL ȘI CONȚINUTUL ȘTIINȚEI FINANȚELOR ÎN CLASA ȘTIINȚELOR
ECONOMICE .......................................................................................................................... 6
1.1 Conceptul despre finanţe .............................................................................................................................. 7
1.2. Conţinutul finanţelor şi structura lor ........................................................................................................... 8
1.3. Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare .................................................................................. 12
1.4. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri ................................................................... 12
1.5. Funcțiile finanțelor publice ........................................................................................................................ 14
1.6. Relațiile de credit ....................................................................................................................................... 18
1.7. Relațiile de asigurări și reasigurări ............................................................................................................ 19
1.8. Mecanismul financiar- parte integrantă a mecanismului de funcționare a economiei naționale ............... 20
1.8.1. Sistemul financiar ................................................................................................................................... 21
1.8.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare ............................................................................................... 22
1.8.3. Pârghiile economico-financiare .............................................................................................................. 22
1.8.4. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice ........................................................... 23
1.8.5. Norme juridice privind problemele financiare ....................................................................................... 24
TESTE DE AUTOEVALUARE ...................................................................................................................... 25
Termeni cheie .................................................................................................................................................. 26
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2 ................................................................................................28
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE ............................................................................28
2.1 Conținutul cheltuielilor publice .................................................................................................................. 29
2.1 Criterii de grupare a cheltuielilor publice ................................................................................................... 31
2.3 Factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice ........................................................................... 37
2.4 Caracterizarea principalelor cheltuieli publice ........................................................................................... 38
2.4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale ............................................................................... 38
2.4.2. Cheltuieli publice pentru acțiuni economice .......................................................................................... 41
2.4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică și siguranță națională ............. 43
2.5 Cheltuieli publice privind asigurările sociale ............................................................................................. 44
2.5.1. Asigurările sociale de stat ...................................................................................................................... 45
2.5.2. Asigurările sociale pentru sănătate ........................................................................................................ 47
2.6. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice ............................................................................................... 48
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE ..........................................................51
3.1. Conținutul resurselor financiare publice și alocarea acestora .................................................................... 51
3.2. Structura resurselor financiare publice ...................................................................................................... 52
3.3. Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice ............................................................................ 53
3.4. Conținutul și rolul impozitelor .................................................................................................................. 57
3.4.1. Elementele impozitului ........................................................................................................................... 57
3.4.2.Principiile impunerii ................................................................................................................................ 59
3.4.3. Așezarea și perceperea impozitelor ........................................................................................................ 61
3.4.4. Clasificarea impozitelor.......................................................................................................................... 63
BUGETUL DE STAT ..............................................................................................................65
4.1. Bugetul ca instrument financiar ................................................................................................................. 65
2
4.2. Principii bugetare ...................................................................................................................................... 67
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5................................................................................................ 71
CAPITALUL ÎNTREPRINDERII .......................................................................................... 71
5.1. Abordări comceptuale privind capitalurile întreprinderii .......................................................................... 72
Capitalul financiar ............................................................................................................................................ 72
5.2. Modalități de formare a fondurilor întreprinderii ...................................................................................... 73
5.2.1. Aportul în bani și în natură .................................................................................................................... 73
5.2.2. Autofinanțarea ........................................................................................................................................ 73
5.2.3. Creditarea .............................................................................................................................................. 75
5.2.4. Leasing-ul ............................................................................................................................................... 75
5.2.5. Finanțarea bugetară............................................................................................................................... 76
5.4. Surse de formare a fondurilor întreprinderii .............................................................................................. 77
5.4.1. Surse proprii ........................................................................................................................................... 78
5.4.2. Surse împrumutate.................................................................................................................................. 80
COSTUL CAPITALURILOR ................................................................................................. 82
6.1. Considerații legate de capital și de prețul de utilizare a acestuia .............................................................. 82
6.2. Modalități de determinare a costului capitalului ....................................................................................... 83
6.2.1. Dobânda ................................................................................................................................................. 83
6.2.2. Dividentul ............................................................................................................................................... 86
6.2.3.Alte metode de calculare a randamentului capitalului ........................................................................... 86
6.3. Costul și structura capitalurilor întreprinderii ........................................................................................... 88
6.3.2. Structura financiară a întreprinderii.............................................................................................. 90
6.3.2..1 Pârghia financiară .............................................................................................................................. 91
6.3.2.2. Ratele structurii financiare ................................................................................................................ 93
PROBLEME REZOLVATE ........................................................................................................................... 93
Termeni cheie .................................................................................................................................................. 99
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7.............................................................................................. 100
INVESTIȚIILE- PLASAMENTE DE CAPITAL PE TERMEN MEDIU SI LUNG ............. 100
7.1. Elementele financiare și evaluarea investițiilor ....................................................................................... 100
7.1.1. Investițiile – abordări conceptuale ....................................................................................................... 100
7.1.2. Elementele financiare ale unei investiții .............................................................................................. 101
7.1.3. Procesul investițional și fluxurile de numerar ale unei investiții ......................................................... 103
7.2. Resursele de finanțare a investițiilor ..................................................................................................... 104
7. 3 Metode de evaluare a proiectelor de investiţii. Indicatori de evaluare............................................. 106
PROBLEMĂ REZOLVATĂ....................................................................................................................... 109
TESTE DE AUTOEVALUARE .................................................................................................................... 114
Termeni cheie ................................................................................................................................................ 115
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8.............................................................................................. 116
AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE CORPORALE ȘI
NECORPORALE .................................................................................................................. 116
8.1. Amortizarea, proces economico-financiar obiectiv ................................................................................. 116
8.2. Activele imobilizate, subiecte ale calculării amortizării ......................................................................... 118
8.3. Calcularea amortizării capitalului imobilizat .......................................................................................... 120
8.3.1. Amortizarea capitalului imobilizat în active corporale ....................................................................... 120
8.3.2. Amortizarea capitalului imobilizat în active necorporale .................................................................... 123
8.3.3. Cotele de amortizare ............................................................................................................................ 123
8.3.5. Calcularea amortizării ......................................................................................................................... 126
3
8.4. Sisteme de amortizare.............................................................................................................................. 131
8.4.1. Sistemul proporțional de amortizare .................................................................................................... 131
8.4.2. Sistemul variabil de amortizare ............................................................................................................ 133
8.4.3. Sistemul accelerat de amortizare ......................................................................................................... 134
8.4.4. Sistemul progresiv de amortizare ......................................................................................................... 137
Termeni cheie ................................................................................................................................................ 139
UNITATEA DE ÎNVÎȚARE 9..................................................................................................................... 140
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR CIRCULANTE ............................................................. 140
9.1. Conceptul de active circulante ................................................................................................................. 140
9.2. Conținutul, structura, clasificarea activelor circulante ............................................................................ 141
9.3. Calculul necesarului financiar al exploatării ........................................................................................... 142
9.4. Finanțarea activelor circulante............................................................................................................... 149
9.5. Viteza de rotație și folosirea eficientă a activelor circulante ................................................................ 153
9.5.1. Conceptul de rotație a activelor circulante ........................................................................................... 154
9.5.2. Ratele rotației activelor circulante ....................................................................................................... 155
9.5.3. Factorii de influență asupra accelerării vitezei de rotație a mijloacelor circulante.............................. 157
Termeni cheie ................................................................................................................................................ 159
............................................................................................................................................... 160
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10 ............................................................................................ 160
TREZORERIA ÎNTREPRINDERII ...................................................................................... 160
10.1. Rolul și importanța gestiunii de trezorerie .................................................................... 160
10.1.1. Conceptul de trezorerie ...................................................................................................................... 161
10.1.2. Previzionarea încasărilor și plăților .................................................................................................. 164
10.1.3. Excedentul și deficitul de trezorerie ................................................................................................... 166
10.2. Înstumente de gestiune a trezoreriei ...................................................................................................... 167
PROBLEMĂ REZOLVATĂ.......................................................................................................................... 171
Termeni cheie ................................................................................................................................................ 172
............................................................................................................................................... 173
UNITATEA DE INVĂȚARE 11 ............................................................................................ 173
ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII ........................................................... 173
11.1. Conținutul echilibrului financiar al întreprinderii.................................................................................. 173
11.2. Formele concrete de manifestare a echilibrului financiar: solvabilitatea, capacitatea de plată și lichidarea
........................................................................................................................................................................ 174
11.3. Echilibrul financiar ................................................................................................................................ 176
11.4. Bonitatea financiară a întreprinderii ...................................................................................................... 179
11.5. Ratele -mijloc de evidenţiere şi de analiză a echilibrului financiar ....................................................... 180
11.5.1. Categorii de rate ................................................................................................................................. 181
............................................................................................................................................... 188
GESTIUNEA BUGETARĂ A ÎNTREPRINDERII ............................................................................... 188
12.1. Necesitatea, rolul şi funcţiile bugetului întreprinderii ........................................................................... 188
12.2. Tipuri de bugete ..................................................................................................................................... 190
12.3. Conținutul bugetului de venituri și cheltuieli al întreprinderii .............................................................. 191
............................................................................................................................................... 194
PROFITUL ȘI TREZORERIA ÎNTREPRINDERII ............................................................. 194
4
13.1. Rezultatele exercițiului financiar........................................................................................................... 194
13.2. Previziunea profitului ............................................................................................................................ 198
13.2.1. Pragul de rentabilitate ....................................................................................................................... 198
13.2.2. Analiza marginală .............................................................................................................................. 201
13.2.3. Metoda indirectă ................................................................................................................................ 202
Termeni cheie ................................................................................................................................................ 204
............................................................................................................................................... 204
REPARTIZAREA PROFITULUI ȘI POLITICA DE DIVIDENTE ..................................... 204
14.1. Unele precizari privind repartizarea profitului ...................................................................................... 205
14.2. Decizia de dividend a firmei ................................................................................................................. 205
14.3. Politici de dividente ale întreprinderilor ................................................................................................ 207
14.4. indicatorii politicii de dividend ............................................................................................................. 210
5
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1
LOCUL ȘI CONȚINUTUL ȘTIINȚEI FINANȚELOR ÎN CLASA
ȘTIINȚELOR ECONOMICE
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1 ....................................................... Error! Bookmark not defined.

LOCUL ȘI CONȚINUTUL ȘTIINȚEI FINANȚELOR ÎN CLASA ȘTIINȚELOR
ECONOMICE ................................................................................ Error! Bookmark not defined.
1.1 Conceptul despre finanţe ............................................................................ Error! Bookmark not defined.
1.2. Conţinutul finanţelor şi structura lor ......................................................... Error! Bookmark not defined.
1.3. Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare.................................. Error! Bookmark not defined.
1.4. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri ................... Error! Bookmark not defined.
1.5. Funcțiile finanțelor publice ........................................................................ Error! Bookmark not defined.
1.6. Relațiile de credit ....................................................................................... Error! Bookmark not defined.
1.7. Relațiile de asigurări și reasigurări ............................................................ Error! Bookmark not defined.
1.8. Mecanismul financiar- parte integrantă a mecanismului de funcționare a economiei naționale ...... Error!
Bookmark not defined.
1.8.1. Sistemul financiar ................................................................................... Error! Bookmark not defined.
1.8.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare ............................................... Error! Bookmark not defined.
1.8.3. Pârghiile economico-financiare .............................................................. Error! Bookmark not defined.
1.8.4. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice ........... Error! Bookmark not defined.
1.8.5. Norme juridice privind problemele financiare ....................................... Error! Bookmark not defined.
TESTE DE AUTOEVALUARE ...................................................................... Error! Bookmark not defined.
Termeni cheie Error! Bookmark not defined.
Obiective urmarite
Insusirea unor concepte-cheie despre finante : finante, finante private, finante publice,
fenomen financiar.
6
Intelegerea modului de aparitie a finantelor, tipurilor de finante, continutului economic al
finantelor si finantele ca sistem.
Insusirea si intelegerea functiilor indeplinite de finante la nivelul intreprinderii
Insusirea si intelegerea functiilor indeplinite de finante la nivelul statului
Intelegerea legaturii stranse existente intre functiile celor doua tipuri de finante
Intelegerea conceptului de mecanism financiar, a componentelor sale si a locului sau in
cadrul mecanismului economic
1.1 Conceptul despre finanţe
În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii făcând

parte din familia cuvântului finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe
publice, finanţe private, finanţe socialiste.
Cuvântul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea - al XIV-lea se
foloseau expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de “plată în bani”. Se
presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis, utilizat adesea în sensul de “termen de
plată”1.
Urmărind etimologia cuvântului şi determinările sale semantice se pot desprinde două
concluzii preliminare:
a) cuvântul finanţe este strâns legat de acela de bani (în vorbirea curentă adesea
substituindu-se) dar mai ales de expresia - plată în bani -, deci nu bani pur şi simplu, ci bani
angajaţi în efectuarea unei plăţi;
b) cuvântul finanţe are însă, încă de la începuturile sale, o strânsă legătură cu statul,
mai exact spus, cu veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia2.
În sensul său cel mai general, spune un autor francez, acest termen desemnează tot ceea ce
are legătură cu banii. O precizare se impune din nou: finanţele îşi leagă apariţia şi evoluţia lor de
aceea a banilor, dar nu înseamnă pur şi simplu bani şi nici măcar nu se referă la toate plăţile
efectuate cu ajutorul acestora.
Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru
juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţării activităţii economice. Aceste
prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin intermediul
autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întreaga economie naţională şi pe toţi membrii
societăţii. De aici, concluzia, pe care o împărtăşim, că finanţele exprimă relaţii sociale, de natură
economică, în expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat.
Alături de finanţele statului, devenite cu timpul finanţe publice, funcţionează finanţele
private. Ele se deosebesc mai întâi prin obiectivele urmărite. Primele asigură suportul financiar
pentru susţinerea acţiunilor publice, iar celelalte capitalul necesar afacerilor private. Primele vizează
satisfacerea interesului general, iar celelalte obţinerea şi maximizarea profitului.
1
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice,
Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
2
Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2007, p. 7
7
Dintr-o altă perspectivă privite, finanţele reprezintă, în opinia noastră, operaţiile băneşti
ce intervin între participanţii la formarea şi repartizarea fondurilor băneşti destinate susţinerii
acţiunilor publice şi afacerilor private.
1.2. Conţinutul finanţelor şi structura lor
Statul, pentru a asigura satisfacerea necesităţilor colective ale indivizilor, are nevoie de
fonduri financiare.
Constituirea şi repartizarea fondurilor financiare presupune stabilirea unor raporturi (relaţii)
între persoane fizice şi juridice, pe de o parte şi stat, pe de altă parte.
Aceste raporturi îmbracă forma unor fluxuri financiare grupate în două categorii şi anume:
1) în procesul constituirii fondurilor financiare (fondurilor de resurse băneşti) se
stabilesc relaţii între indivizi (persoane fizice) şi agenţi economici (persoane juridice)
pe de o parte şi stat de cealaltă parte; cele două categorii (persoanele fizice) şi agenţii
economici (persoanele juridice), transferă statului o parte din veniturile lor sub forma
impozitelor, taxelor, contribuţiilor ş.a.
2) în procesul repartizării fondurilor financiare constituite se stabilesc relaţii între stat
pe de o parte şi diferiţi beneficiari pe de altă parte care sunt: persoane fizice,
persoane juridice, instituţii ş.a.
STAT
Constituirea fondurilor Repartizarea fondurilor

(impozite, taxe) (subvenţii, investiţii)
Persoane fizice Instituţii publice

Persoane juridice Persoane fizice
Agenţi economici
Toate acestea reprezintă relaţii financiare (finanţe).

Relaţiile financiare (finanţele) reprezintă relaţiile economice, băneşti de constituire şi
repartizare a fondurilor financiare publice necesare satisfacerii necesităţilor colective din societate.
Aceste relaţii sunt:
relaţii sociale (între membrii societăţii);
relaţii economice (sunt strâns legate de procesul economic în care se produc bunuri şi
alte valori);
relaţii de repartiţie (reprezintă transferuri către sau de la stat);
relaţii băneşti (exprimate întotdeauna sub formă bănească).
8
Din punct de vedere al structurii, finanţele se pot clasifica astfel:
relaţii financiare propriu-zise (prezintă caracter nerambursabil, sunt permanente şi au
ca sursă valoarea nou creată);
relaţii de credit (prezintă caracter rambursabil, temporar şi au ca sursă disponibilităţile
băneşti);
relaţii de asigurare (relaţii financiare ce reprezintă transferuri băneşti obligatorii sau
facultative în scopul primirii unei contraprestaţii când se produce un fenomen cu
caracter întâmplător).
De asemenea, relaţiile financiare (finanţele) pot fi:
Publice
(a se urmări punctul 3)
Private
Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante
fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama unei părţi din
produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional, cât şi
local.
Fondurile la care ne referim se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de
cumpărare de la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat,
centrale şi locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi
beneficiari - persoane fizice şi juridice. Au loc, aşadar, fluxuri de resurse băneşti în dublu sens -
către şi de la fondurile publice - ceea ce generează anumite relaţii (raporturi) sociale între
participanţii la acest proces.
Este vorba de:
relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse
financiare, şi anume: - agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care
desfăşoară activitate cu scop lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca
cetăţeni ai statului care realizează venituri -, pe de o parte, şi colectivitate, reprezentată
prin stat, pe de altă parte;
relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii
fondurilor băneşti ce se constituie în economie: întreprinderi, instituţii publice, membri
ai societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează pensii, alocaţii pentru
copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe de altă parte.
Relaţiile sociale la care ne referim, apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor de
resurse băneşti din economie sunt, prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia
produsului intern brut.
În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei mai
mari părţi a produsului creat în economia naţională se face prin intermediul banilor, iar relaţiile
economice analizate mai sus îmbracă formă bănească.
Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului
intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare
sau, pe scurt, finanţe.
În legătură cu aceasta, trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul
repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera finanţelor,
9
mai îngustă decât aceea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer
de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.
Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii Marfă → bani
Bani → marfă
Relaţii Transfer de valoare: persoane Fonduri băneşti

financiare fizice şi juridice ale statului
Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare
În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare, se impun câteva

precizări3:
În primul rând, apariţia relaţiilor financiare este determinată de transferul, în formă
bănească, de valoare de la persoane juridice (întreprinderi, cooperative, instituţii) sau
persoane fizice (salariaţi, ţărani, liber-profesionişti, cooperatori etc.) la fondurile ce se
constituie în economie sau de la aceste fonduri la dispoziţia persoanelor juridice sau
fizice beneficiare. Transferul de valoare are de la bun început caracterul unui transfer
de putere de cumpărare, în cazul în care transferul se face în natură, acesta exprimă
relaţii de repartiţie, dar nu dă naştere la relaţii financiare. Numai după valorificarea
produselor respective, contra bani, poate avea loc transferul de valoare la fondul de
resurse financiare.
În al doilea rând, transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se
efectuează, de regulă, fără contraprestaţie directă. Astfel, societatea comercială care a
vărsat la bugetul de stat o sumă de bani cu titlu de impozit pe profit nu are dreptul să
solicite statului nici rambursarea acestuia şi nici o altă prestaţie de egală valoare; un
liber-profesionist care a vărsat la buget o sumă de bani cu titlu de impozit pe venit, nu
dobândeşte prin aceasta un drept de creanţă asupra statului.
Impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport ori impozitul
pe veniturile din chirii, vărsat la buget de o persoană fizică, este, de asemenea, fără
contraprestaţie directă. Sumele primite de la buget de persoana în cauză, cu titlu de alocaţie de
stat pentru copii, pensie de asigurări sociale etc., nu are o legătură directă cu impozitul plătit de
aceasta.
Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri,

reflectă o schimbare a formelor valorii din forma marfă în forma bani sau invers, iar nu o cedare
definitivă şi fără contraprestaţie de putere de cumpărare. Retribuirea muncii presupune, de
asemenea, un schimb de echivalente, iar nu un transfer de putere de cumpărare fără contraprestaţie,
în asemenea cazuri, transferul de produs social dă naştere la relaţii băneşti, dar acestea nu constituie
relaţii financiare.
3
10
Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor
valorii există o legătură strânsă, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor
din urmă. Astfel, plata salariului constituie o premisă a prelevării la buget a unei
părţi din venitul unui muncitor ori funcţionar sub formă de impozit pe venit.
De la fondurile bugetare se efectuează plăti cu titlu nerambursabil către unele regii autonome
(subvenţii), sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii pentru
populaţie. Acelaşi caracter nerambursabil poartă şi transferurile efectuate către populaţie sub formă
de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii etc.
În al treilea rând, transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie
se realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea caracter,
rambursabil, poartă, spre exemplu, sumele de bani vărsate de persoane fizice şi juridice
în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă; garanţiile depuse de
administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de persoanele care gestionează
bani sau alte valori publice.
De la fondurile publice se fac transferuri, în condiţii de rambursabilitate, către unele
întreprinderi şi către populaţie. Transferurile către unităţile economice se efectuează cu ajutorul
mecanismului bugetar sau al celui de credit, după caz.
Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la

fondurile ce se constituie în economie sau de la acestea către diverşi
beneficiari, efectuat prin intermediul banilor, fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil ori în condiţii de rambursabilitate, după caz, în scopul
satisfacerii nevoilor obşteşti.
Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat satisfacerii

nevoilor generale ale societăţii, dar se realizează cu instrumente diferite în funcţie de provenienţa
sau de destinaţia resurselor. Acest lucru face ca relaţiile financiare să se diferenţieze datorită
condiţiilor specifice în care apar. Astfel, în cadrul relaţiilor financiare, la care ne-am referit mai sus,
se particularizează:
relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil; acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi găsesc reflectarea în
bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale sau în anumite
fonduri publice extrabugetare;
relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, pentru care se percepe dobândă; acestea sunt relaţii de credit, mijlocite de
bănci sau de alte instituţii specializate;
relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse
băneşti, în schimbul unei constraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen
(eveniment) aleatoriu. În unele împrejurări, de contraprestaţii beneficiază toţi
participanţii la constituire, fondului, în altele numai unii dintre aceştia. Aceste relaţii
apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de
persoane şi de răspundere civilă, a fondului pentru pensia suplimentară, a fondului
pentru ajutor de şomaj etc.
Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin intermediari
de asigurări (comisionari, brokeri), prin organizaţii mutuale de asigurări sau prin cluburi de protecţie
11
şi indemnizare. Unele operaţiuni legate de asigurările sociale se realizează prin intermediul caselor
de pensii.
relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la
dispoziţia întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a
dezvoltării acestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de
acţiuni (părţi sociale), a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi, sunt denumite finanţe
ale întreprinderilor.
1.3. Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare
Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un anumit raport.

Sfera relaţiilor băneşti este mai largă decât sfera relaţiilor financiare, care reprezintă numai o
parte a relaţiilor băneşti.
financiare (transfer de valoare):

 în formă bănească;
 cu caracter nerambursabil sau rambursabil;
Relaţii  satisfac necesităţi colective.
băneşti
în afara relaţiilor financiare (schimb de valori
echivalente).
Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un raport ca de la întreg la parte.

Relaţiile financiare reprezintă un transfer de valoare care modifică mărimea valorii părţilor
relaţiei. Transferul de valoare trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:
să fie în formă bănească (transferul în natură nu generează relaţii financiare);
să se facă fără o contraprestaţie directă sau nerambursabil (impozite, alocaţii pentru
copii, subvenţii, contribuţii sociale ş.a.);
să aibă titlu nerambursabil (depozite bancare, credite bancare) şi să satisfacă
întotdeauna necesităţi cu caracter public, colectiv.
Relaţiile băneşti în afara relaţiilor financiare reflectă un schimb de valori echivalente, care
nu modifică mărimea valorilor părţilor relaţiei (plata salariului pentru munca depusă, operaţiuni de
vânzare-cumpărare ş.a.).
De subliniat că între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti în afara celor financiare, există o
strânsă legătură; relaţiile băneşti preced apariţia relaţiilor financiare (plata salariului precede
impozitul pe salariu; încasarea valorii mărfurilor vândute precede plata TVA etc.). Relaţiile băneşti
au o importanţă deosebită pentru că ele preced apariţia relaţiilor financiare.
1.4. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri
12
Finanțele publice
Finanţele publice sunt asociate cu statul şi instituţiile publice; se bazează pe normele

dreptului public, pe constrângere şi urmăresc satisfacerea necesităţilor cu caracter public.
Componenta publică a finanţelor are în vedere:
a) procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor acestuia, în
calitatea sa de autoritate publică;
b) folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc (pârghie) de
influenţare a desfăşurării ansamblului activităţii economico-sociale.
Finanţele private
Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor agenţilor

economici pentru realizarea obiectivului lor de activitate în condiţii de profitabilitate.
Obiectul finanţelor privat include:
constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social;
repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acţionarilor);
plasarea eventualelor disponibiliăţi;
obţinerea / crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a activităţii
lucrative;
mobilizarea creanţelor;
lichidarea obligaţiunilor.
Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici privaţi sunt obiect
al dreptului comercial.
Legea stabileşte cadrul legislativ al desfăşurării operaţiunilor presupuse de obiectul
finanţelor private, adică principiile, regulile, instrumentele agreate precum şi aspectele fiscale
complementare acestor operaţiuni.
În cadrul legal menţionat operaţiunile financiare decurgând din obiectul finanţelor private se
derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie / managerului firmei în cauză, dar şi potrivit
prevederilor contractelor economice sau financiare încheiate cu terţii.
Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private
Între finanţele publice – finanţele private, cele două componente ale sistemului financiar, se
stabilesc următoarele deosebiri şi asemănări:
Finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele private sunt
generate de existenţa întreprinderii ca entitate economică producătoare de profit.
Finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic, iar finanţele private la nivel
microeconomic.
Scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor publice
prin intermediul utilităţilor publice iar în situaţia finanţelor private se urmăreşte
gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii profitului.
Finanţele publice se supun dreptului public; finanţele private sunt generate de dreptul
comercial.
La nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a
cheltuielilor publice care trebuiesc efectuate pentru a asigura desfăşurarea proceselor
economice, sociale, politice necesare existenţei statului după care se stabilesc
veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli.
13
La nivel microeconomic bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în primă
fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine după care se stabileşte nivelul
cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite.
Atât finanţele publice cât şi finanţele private se confruntă cu probleme de echilibru
financiar.
1.5. Funcțiile finanțelor publice
A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice
În privinţa modului de manifestare a funcţiei de repartiţie, de cele mai multe ori, aceasta este
prezentată, şi pe bună dreptate, ca o funcţie unitară. Această unitate decurge din interacţiunea celor
două laturi ale sale şi anume: latura de mobilizare a resurselor băneşti în vederea alimentării
fondurilor de natură financiară şi latura repartizării acestor fonduri în vederea cheltuirii lor pentru
realizarea acţiunilor publice şi a afacerilor private.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic legate
între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora4.
Prima fază constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea
acestora participă:
întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma
juridică, de organizare a acestora;
instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
populaţia;
persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite şi
anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din
veniturile instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de
stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân; împrumuturi
de stat primite de la persoane juridice şi fizice; rambursări ale împrumuturilor de stat acordate;
dobânzi aferente împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite; alte venituri.
Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au izvorul în
produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri primite din
străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii diferite, în
funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea
fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice. Repartiţia
propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de referinţă,
cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea şi importanţa pe
care o prezintă, unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse
financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat pe plan naţional,
adică oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice competente să trieze cererile
formulare de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite
criterii.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului
cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru: a) învăţământ, sănătate, cultură; b) asigurări
4
14
sociale şi protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională; e) ordine
publică; f) acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii,
resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie un
proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi joacă un
rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se înfăptuiesc în
cadrul aceleiaşi forme de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile publice şi,
respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu schimbarea formei de
proprietate (prelevări de resurse de la unităţi economice private) ori mixte şi de la populaţie la
fondurile publice, şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri către beneficiari din alte
sectoare sociale şi populaţie.
Cele arătate până aici se referă la redistribuirea, cu ajutorul finanţelor, a produsului intern
brut pe plan intern. Deosebit de aceasta, adesea se produce o redistribuire a resurselor financiare
pe plan internaţional. Este vorba de:
primirea de împrumuturi externe care, pe de o parte, completează resursele financiare
publice ale ţării considerate, iar pe de alta, antrenează cheltuieli publice cu
rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;
acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, antrenează plăţi din resursele
financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, generează încasări de resurse la
rambursarea de către debitori a ratelor scadente şi la plata dobânzilor aferente;
achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către
stat sau de alte entităţi de drept public;
primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea
consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.
Redistribuirile de resurse financiare care au loc între state se efectuează în baza unor acorduri
şi convenţii bi şi/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de rambursabilitate sau cu
titlu definitiv cu sau fără contraprestaţie directă.
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului, în vederea
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul lor de
dezvoltare economică, de structura de ramură, de orânduirea socială sau de alţi factori, ceea ce
demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.
În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse, mijlocit de finanţe, are un
caracter subiectiv el depinde de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect nevoile
sociale la un moment dat; de gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării; de politica promovată
de partidele politice aflate la putere. Toate acestea influenţează volumul resurselor financiare ce pot
fi mobilizate la dispoziţia statului şi cererea de resurse pentru satisfacerea nevoilor sociale. În
funcţie de aceşti factori, organele de decizie politică stabilesc sursele de alimentare a fondurilor
financiare, metodele de mobilizare a resurselor financiare şi de dirijare a acestora către diverşi
beneficiari.
Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice dă naştere la
multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la locurile de creare a resurselor financiare către cele
în care se constituie fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste din urmă fonduri către
beneficiarii resurselor respective.
Fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca dimensiune,
provenienţă şi destinaţie. Astfel, mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului
intern brut, de rata acumulării şi, respectiv, a consumului, de raportul dintre consumul individual şi
cel social, de regimul amortizării capitalului fix, ca şi de alţi factori.
15
Provenienţa fondurilor de resurse financiare publice se modifică în funcţie de gradul de
dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica de stat faţă de acestea, de raportul dintre resursele
interne şi atrase din afară, de raportul dintre creditele externe primite şi cele acordate etc.
În concluzie, constituirea fondurilor publice şi private de natură
financiară nu reprezintă un scop în sine, ci ea se face în vederea repartizării şi
cheltuirii acestora pentru susţinerea acţiunilor publice şi a afacerilor private.
Tocmai de aceea prima latură a funcţiei de repartiţie este însoţită, în mod
obligatoriu, de cea de a doua, care asigură repartizarea fondurilor constituite.
Această latură se manifestă însă diferit la cele două grupe de fonduri şi chiar
de la un fond la altul în cadrul aceleiaşi grupe.
B. Funcţia de control a finanţelor publice
Finanţele publice se manifestă şi ca mijlocitor al exercitării controlului prin bani asupra

diverselor aspecte ale vieţii economico-sociale. Or, capacitatea finanţelor publice de a mijloci
efectuarea controlului financiar asupra modului de înfăptuire şi rezultatelor obţinute în diferitele
activităţi economice şi sociale exprimă esenţa funcţiei de control ce revine acestora.
În principiu, administrarea resurselor, în general, şi a celor financiare, în special, necesită
evidenţe cât mai exacte, asupra existenţei şi mişcării acestora, cunoaşterea şi urmărirea modului de
formare şi utilizare a lor, asigurând rezultate pozitive maxime, inclusiv respectarea anumitor
principii de gestiune şi a reglementărilor privind activitatea financiară la nivelul fiecărei entităţi sau
structuri funcţionale.
În acest context, finanţele publice au şi menirea de a mijloci exercitarea controlului bănesc
asupra unor domenii ale activităţii economice şi sociale îndeplinind funcţia de control.
Recunoaşterea funcţiei de control a finanţelor publice are suport obiectiv în faptul că
manifestarea fenomenelor financiare creează cadrul necesar pentru executarea controlului financiar.
Prin comparaţie, munca de control financiar efectuată de către anumite persoane care îndeplinesc, în
cadrul juridic creat, funcţii administrative ce conferă atribuţiuni de controlori financiari imprimă
acestui control şi o componentă subiectivă. Latura obiectivă a controlului prin finanţele publice
rezidă în faptul că acesta se poate executa de către persoane numite să presteze o asemenea muncă
de control acolo unde, în prim plan, se derulează procese şi relaţii financiare în care sunt implicate
direct sau indirect autorităţi sau entităţi publice, respectiv resurse publice.
Exercitarea controlului prin finanţele publice presupune deci în plan obiectiv existenţa, ca
suport al său, a relaţiilor financiare publice, inclusiv derularea unor activităţi bazate pe folosirea
banilor cu impact asupra formării şi utilizării resurselor băneşti publice, presupunând în mod
implicit manifestarea funcţiei de repartiţie cu cele două faze ale sale. În mod firesc controlul
financiar considerat ca expresie a îndeplinirii acestei funcţii de control, se grefează pe operaţiunile şi
relaţiile băneşti referitoare la constituirea şi distribuirea fondurilor financiare publice.
Aşadar, între cele două funcţii ale finanţelor publice se manifestă

anumite raporturi de determinare, evidenţiind în prim plan faptul că
activitatea financiară ce concretizează funcţia de repartiţie oferă terenul
pentru executarea controlului financiar. Pe de altă parte, îndeplinirea funcţiei
de control financiar favorizează manifestarea funcţiei de repartiţie, inclusiv în
16
sensul generării unor noi procese de j constituire sau distribuire de fonduri
băneşti publice5.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse
financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este interesată
în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea resurselor
respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate; utilizarea
resurselor financiare în condiţii de maximă eficientă economică, eficacitate socială şi de altă natură;
armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la dimensionarea resurselor
financiare puse la dispoziţia statului şi, respectiv, a colectivităţilor locale şi la orientarea acestora
către diferite destinaţii6.
Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează bună parte din produsul
intern brut constituie un argument în plus ce pledează pentru organizarea unui control riguros asupra
modului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare publice, asupra
păstrării integrităţii şi a bunei gospodăriri a bunurilor proprietate de stat, asupra încasării integrale şi
la timp a creanţelor statului şi a onorării plăţilor datorate de acesta terţilor.
În ţara noastră organelor specializate de control le revine sarcina de a verifica integritatea
avutului public, eficienţa folosirii fondurilor de producţie şi de circulaţie aflate la dispoziţia
unităţilor economice cu capital de stat, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor efectuate
de instituţiile publice, respectarea obligaţiilor contractuale, a obligaţiilor faţă de buget, de creditori,
de furnizori etc.
Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice. Această
din urmă funcţie se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora
pe beneficiari şi la eficienţa (eficacitatea) cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile
publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă acestea sunt proprii sau împrumutate.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de

repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece
vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi
modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcţii ale finanţelor publice
există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de
manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul său,
generează uneori forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.
În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Curţii de Conturi, ale
Ministerului Finanţelor, organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de
stat şi instituţiilor publice; direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului
financiar, garda financiară. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi parlamentul şi guvernul
ţării, precum şi alte organe.
5
Filip, Gh., Finanţe publice, Editura Junimea, 2010, pp.45-47
6
Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1995.
17
Îndeplinirea funcţiei de control ce revine finanţelor publice vizează obiective dintre care se
pot distinge7:
asigurarea oportunităţii şi legalităţii operaţiunilor financiare care afectează patrimoniul
public;
administrarea eficientă a resurselor publice;
determinarea judicioasă a nevoilor de resurse şi asigurarea constituirii şi cheltuirii
raţionale a fondurilor băneşti publice etc.
În mod deosebit, prin controlul financiar trebuie să se identifice fenomenele care
determină dereglări ale fluxurilor financiare de alimentare, alocare şi utilizare a resurselor
publice, să se stabilească responsabilităţile celor implicaţi şi posibilităţile de îmbunătăţire a acestora.
Indiferent de organul care îl exercită, forma pe care o îmbracă şi metodele care se folosesc
importantă este eficacitatea controlului, contribuţia sa la respectarea legalităţii şi a disciplinei
financiare, la buna gospodărire a banului public.
Gravele disfuncţionalităţi din economie, blocajul financiar înlănţuit şi de durată, volumul
îngrijorător al arieratelor, amploarea actelor de evaziune fiscală sunt tot atâtea dovezi ale slabei
eficacităţi a controlului în general şi a celui financiar în special, cu toate că există nenumărate
organe şi instituţii specializate dar şi grave şi deranjante paralelisme în activitatea acestora8.
1.6. Relațiile de credit
Relaţiile de credit sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a componentelor
sale, relaţii reprezentând mobilizarea unor disponibilităţi băneşti în vederea acoperirii unor nevoi
temporare.
Relaţiile de credit se includ în sfera relaţiilor financiare, iar disponibilităţile ce formează
obiectul lor pot apărea fie ca numerar, fie scriptural.
Relaţiile de credit generează creditarea ca mod de finanţare a necesarului de resurse. Este o
modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare în completarea celor proprii, dar, de
multe ori, creditul reprezintă singura sursă definanţare a unei afaceri sau a unei operaţiuni.
Caracteristicile relaţiilor de credit sunt:
a) Au caracter rambursabil, adică transferul bănesc este temporar.
Partea, agentul către care este direcţionat transferul, numit debitor, poate utilizamijloacele
numai un timp dat, după care trebuie să le returneze celui de la care şi le-a procurat. Partea, agentul
dinspre care este direcţionat transferul, numit creditor, este proprietarul de fapt şi de drept al
respectivelor mijloace.
b) Sunt purtătoare de dobândă, adică serviciul, constând în a dispune,temporar, de
mijloacele băneşti ce fac obiectul relaţiilor de credit, este remunerat.
Dobânda apare ca o remunerare a celui ce dă cu împrumut, reprezintă o cheltuialăpentru cel
ce ia cu împrumut şi este considerată de aceea ca un cost al capitaluluibănesc.
Criteriile de clasificare a creditelor sunt definite de unele caracteristici ale relaţiilor de
credit.
În raport cu durata relaţiilor de credit, creditele se clasifică în trei categorii: pe termen
scurt, pe termen mediu, pe termen lung.
7
Filip, Gh., Finanţe publice, Editura Junimea, 2010, pp.45-47
8
Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 24
18
În raport cu calitatea partenerilor ce intră în relaţii de credit, creditele se clasifică în trei
mari categorii:
1) credit bancar, în care creditor este o instituţie bancară, iar condiţiilede creditare le
fixează creditorul, negocierea lor fiind o excepţie;
2) credit public, în care debitor este statul, care de regulă fixează condiţiile de creditare;
3) credit comercial, acordat între partenerii de afaceri, în care condiţiile de creditare le
propune creditorul şi, de regulă, sunt negociate întrepărţi; un agent economic poate
acorda credit comercial în dubla sa calitate: de furnizor si de client.
1.7. Relațiile de asigurări și reasigurări
Relaţiile de asigurări reprezintă ansamblul relaţiilor economico-financiare ce se stabilesc

între asiguraţi şi asigurători.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în schimbul primei deasigurare îşi asigură
bunurile sau se asigură împotriva unor evenimente.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) care preiariscurile asiguraţilor,
iar în cazul producerii acestora acoperă pagubele produse sauachită sumele asigurate.
Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de asigurare,
iar în cazul producerii riscului asigurat aceasta se obligă să achite asiguratului sau unei terţe
persoane, denumită beneficiar, o despăgubire sausuma asigurată.
Din punct de vedere juridic contractul de asigurare are următoarele caracteristici:
Este un contract sinalagmatic: părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente.
Este un contract oneros.
Are un caracter aleatoriu.
Este un contract de bună credinţă.
Este un contract de adeziune.
Este un contract succesiv – se execută eşalonat.
Este un contract consensual – devine valabil prin acordul de voinţă exprimat de cele
două părti.
Din punct de vedere economic asigurarea presupune existenţa şi formarea unui fond de
asigurare la nivelul societăţii de asigurări.
Acesta se formează în mod descentralizat pe baza primelor de asigurare achitate de asiguraţi
şi se utilizează în mod centralizat pentru:
Acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurări şi realizarea unui profit.
Acoperirea pagubelor produse de riscurile asigurate.
Constituirea fondurilor de rezervă la nivelul societăţii.
Clasificarea asigurărilor
1) După forma pe care o îmbracă asigurările se clasifică în două mari grupe:

a) asigurări obligatorii (prin efectul legii) sunt acele tipuri deasigurări care sunt
reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu;
b) asigurări facultative – relaţiile de asigurare se întemeiază pe bazaunui
contract, din această cauză acestea se mai numesc şi contractuale.
2) După obiectul asigurării, clasificarea asigurărilor se realizează astfel:
19
a) asigurări de bunuri – au ca obiect bunuri materiale;
b) asigurări de persoane – au ca obiect evenimente din viaţa persoanelor fizice;
c) asigurări de răspundere civila – au ca obiect raspunderea faţă de terţi.
1) După natura relaţiilor dintre asigurat şi asigurator avem următoarele tipuri:
a) asigurări directe – raportul se stabileşte în mod unic între asigurat şi
asigurator;
b) coasigurări – în care există mai multi asiguratori şi un singur asigurat;
c) reasigurări – sau asigurări indirecte în care asiguratorul se asigură la altă
societate.
2) După cadrul în care se operează, asigurările se clasifică astfel:
a) asigurări interne – care operează pe plan naţional;
b) asigurări externe – care operează pe plan internaţional.
Fluxurile bănești în cazul asigurărilor se stabilesc între asigurați și asiguratori și se
desfășoară în dublu sens:
Un flux sub forma primelor de asigurare, iar sensul acestuia este de la asigurați la
siguratori;
Cel de-al doilea flux ia maștere în momentul producerii riscurilor sau evenimentelor
asigurate când societățile de asigurari sunt obligate să achite despăgubirile sau sumele
asigurate, iar sensul este invers, de la asiguratori la asigurați.
1.8. Mecanismul financiar- parte integrantă a mecanismului de funcționare a economiei

naționale
Între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale din diferite ţări există condiţionări
istorice comune sau ţeluri politico-ideologice, sociale, economice sau de altă natură asemănătoare
sau foarte apropiate.
Printre acestea, se enumără:
forma (formele) de proprietate predominantă (privată, cooperatistă sau de stat) asupra
mijloacelor de producţie;
sistemul de conducere a economiei (pe baza legilor şi principiilor specifice economiei
de piaţă sau a planului de stat cu caracter imperativ);
sistemul de repartizare a rezultatelor muncii (în funcţie de gradul de participare la
capitalul social, de munca depusă sau o formă mixtă);
regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar, monopartidic);
acceptarea unei singure ideologii sau tolerarea multor ideologii;
participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter economic, constituite
după criterii regionale, comunitate de interese etc.
Între mecanismele economice, există şi deosebiri determinate de:
nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională,
condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;
structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, a suprastructurii
şi a democratismului economic;
gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a
necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din
20
surse interne, precum şi în desfacerea produselor (raportul dintre producţia internă a
tării care se consumă pe plan naţional şi cea care se exportă);
obiectivele de politică economică urmărite pe termen lung.
“Mecanismul economic construit reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de

conducere şi/sau reglare, de către factorii de conducere ai societăţii a funcţionării economiei
naţionale, împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem
organizaţional prin intermediul căruia o efectuează”.
Mecanismul economic construit este chemat să îndeplinească mai multe funcţii, între care un
loc deosebit ocupă funcţia de conducere şi reglare a proceselor economice în concordanţă cu
interesele naţionale. Această funcţie constă în repartizarea resurselor economice, pe baza soluţiilor
alternative, pe destinaţiile apreciate ca fiind în concordantă cu cerinţele perioadei şi cu interesele
naţionale.
Mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde: a) sistemul financiar; b)
pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice; c) metodele
administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor; d) cadrul instituţional alcătuit din
instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor; e) cadrul juridic, format din legi, hotărâri,
ordonanţe şi alte reglementări cu caracter normativ în domeniul finanţelor.
1.8.1. Sistemul financiar
Termenul de finanţe, în sens larg, include: a) relaţiile care exprimă un transfer de resurse
băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil (finanţele publice); b) relaţiile care exprimă un
împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată şi care este purtător de dobândă
(creditul); c) relaţiile care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în
schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu (asigurările de
bunuri, persoane şi răspundere civilă); d) relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării
fondurilor de resurse băneşti la dispoziţia întreprinderilor (finanţele întreprinderilor). Fiecare
componentă a finanţelor privite în sens larg, pe de o parte, are o existenţă de sine stătătoare, iar pe
de alta, reprezintă o parte dintr-un întreg. Între aceste părţi există raporturi strânse, se influenţează
reciproc, formând un sistem coerent.
Finanţele ca sistem pot fi privite dintr-un împătrit punct de vedere, şi anume: a) ca un sistem
de relaţii economice, în expresie bănească, ce exprimă un transfer de resurse financiare, ce se produc
în anumite condiţii; b) ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la
anumite eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate; c) ca un sistem de planuri financiare,
care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în economie, în cursul unei perioade de timp
determinate; d) ca un sistem de instituţii şi organe, care participă la organizarea relaţiilor, la
constituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi controlul planurilor
financiare.
În literatura de specialitate, ca şi în vorbirea curentă, se utilizează expresia de sistem
financiar în cele patru sensuri menţionate mai sus.
Astfel, sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din: a) relaţiile care se
reflectă în bugetul de stat şi in bugetele locale; b) relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor
sociale de stat, în bugetul asigurărilor de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul
asigurărilor sociale; c) relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale
21
extrabugetare; d) relaţiile de credit bancar; e) relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane
şi răspundere civilă; f) relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor.
1.8.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare
Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, regulă, mai multe fonduri de

resurse financiare. Fiecare fond are propriile sale reguli de constituire şi de distribuire, legăturile
specifice cu celelalte fonduri şi o anumită raţiune de a fiinţa.
Pentru mai buna înţelegere a structurii acestor fonduri şi a mecanismelor lor de funcţionare,
în cele ce urmează vom grupa aceste fonduri după diferite criterii, şi anume: a) după nivelul
(eşalonul) la care se constituie; b) după destinaţie; c) după forma de proprietate; d) după titlul cu
care se fac prelevări la fonduri şi plăti de la acestea.
După nivelul (eşalonul) la care se constituie, distingem fonduri constituite: a) la nivel central
sau macroeconomic; b) la nivel mediu sau intermediar (la dispoziţia unităţilor administrativ-
teritoriale) şi c) la nivel microeconomic (la dispoziţia agenţilor economici, a instituţiilor şi a
gospodăriilor populaţiei).
La nivel central, se constituie: a) fondul bugetar de stat; b) fondurile asigurărilor sociale, c)
fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă; d) fondurile de creditare. La nivel
mediu, se constituie fondurile bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor, iar la nivel
microeconomic - fondurile proprii ale întreprinderilor, instituţiilor şi persoanelor fizice.
După destinaţia pe care o capătă, distingem: a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare; b) fonduri
de consum; c) fonduri de rezervă şi d) fonduri de asigurare.
De la fondurile de resurse publice se efectuează plăti:
a) cu titlu definitiv şi nerambursabil (alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor
curente ale instituţiilor publice, investiţii, acordarea de burse, pensii, ajutoare etc.) şi b) cu titlu
rambursabil (credite etc.).
1.8.3. Pârghiile economico-financiare
Fondurile de resurse financiare publice, care se constituie în economia naţionalã, sunt

alimentate pe seama unor prelevãri obligatorii ori facultative, de la diverse persoane juridice şi fizice
şi sunt dirijate către diverşi beneficiari aparţinând sectorului public, celui privat sau populaţiei, cu
titlu definitiv şi nerambursabil, sau în condiţii de rambursabilitate, după caz, în funcţie de forma de
proprietate şi de natura fondurilor de resurse financiare.
În practica financiară internaţională se întâlnesc metode multiple şi variate de constituire şi
dirijare a fondurilor de resurse financiare, publice: fiscale, bugetare, monetare, valutare etc.
Aşadar, pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de
funcţionare a economiei şi se comportă ca metode economice de conducere. Folosirea pârghiilor
economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completare, a unor metode administrative.
Este vorba de: a) întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a
şti în ce direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia, ramurile
economice, sectoarele şi întreprinderile; b) tinerea evidenţei contabile de către agenţii economici şi
22
sociali şi întocmirea de bilanţuri contabile, conturi de profit şi pierderi şi bugete de venituri şi
cheltuieli după normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente; c) exercitarea
controlului financiar de către organe specializate asupra modului de conservare şi gestionare a
mijloacelor materiale şi băneşti ale statului; d) stabilirea de către autorităţilor publice, pentru unele
bunuri şi prestări de servicii, de preţuri sau tarife; e) reglementarea de către stat a modului de
acordare de împrumuturi din fondurile publice; f) reglementarea regimului valutar; g) supravegherea
derulării exportului şi a importului; h) sancţionarea speculei ilicite, a evaziunii fiscale şi a altor
abateri de la prevederile legale.
Perfecţionarea pârghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea
anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a
metodelor economice cu cele administrative, care se completează reciproc.
1.8.4. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice
La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe, care fac parte din
sistemul democraţiei reprezentative, din autoritatea administrativă sau constituie organe specializate
ale puterii executive ori compartimente financiare în întreprinderi şi instituţii, după caz. Din
categoria organelor democraţiei reprezentative fac parte organele puterii centrale şi locale de stat:
Parlamentul şi consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Sub directa îndrumare a
acestor organe funcţionează organele administraţiei de stat, centrale şi locale: Guvernului,
ministerele, alte organe centrale ale administratei de stat, prefecturile şi primăriile.
Din categoria instituţiilor financiare specializate fac parte: Ministerul Finanţelor, băncile,
societăţile de asigurări şi reasigurări etc. Compartimente financiare funcţionează în ministere şi alte
organe centrale ale administraţiei de stat, în prefecturi şi primării, precum şi în întreprinderi şi
instituţii.
Atribuțiile Ministerului Finanțelor
Ministerul Finanţelor are, în principal, următoarele atribuţii:

elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale şi raportul asupra
proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat;
stabileşte echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat şi a
rectificării acestuia;
stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, a proiectelor
bugetelor fondurilor speciale şi a proiectelor bugetelor locale;
urmăreşte execuţia operativă a bugetului de stat; stabileşte măsurile necesare pentru
încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea încadrării în deficitul bugetar
aprobat;
elaborează clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice;
elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, al legii bugetului
asigurărilor sociale de stat anuale, precum şi proiectul legii de rectificare a acestuia;
stabileşte măsuri pentru asigurarea echilibrului financiar-valutar;
colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi externe, a
balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor din domeniul monetar
şi valutar şi informează semestrial Guvernul asupra modului de realizare a acestora, cu
23
propuneri de soluţii în acoperirea deficitului sau utilizării excedentului din contul
curent al balanţei de plăti externe;
elaborează proiecte de acte normative privind stabilirea impozitelor directe şi indirecte
şi urmăreşte perfecţionarea aşezării acestora;
elaborează proiecte de acte normative cu privire la colectarea veniturilor bugetare,
procedurile de control fiscal, licitaţiile de achiziţii publice, combaterea şi sancţionarea
evaziunii fiscale, atribuirea codului fiscal şi la relaţiile dintre contribuabili şi
administraţia fiscală;
exercită, prin organele sale de specialitate, controlul utilizării creditelor bugetare de
către instituţiile publice; controlează activitatea financiară a agenţilor economici,
urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor
financiare şi fiscale faţă de stat;
exercită, prin organele sale de specialitate, controlul operativ şi inopinat in legătură cu
aplicarea şi cu respectarea legislaţiei fiscale şi vamale;
acţionează, prin mijloace specifice, pentru combaterea evaziunii fiscale şi a corupţiei;
înfăptuieşte politica vamală;
asigură administrarea monopolului de stat;
coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale, în numele statului, în
domeniul relaţiilor financiare şi valutare;
1.8.5. Norme juridice privind problemele financiare
Întrucât relaţiile financiare reflectă fluxuri băneşti transferuri de putere de cumpărare, mutaţii
de natură patrimonială și schimbări ale condiţiilor de viaţă ale populaţiei, este necesar ca toate actele
generatoare de asemenea modificări să fie riguros reglementate. Este vorba de reglementări care să
emane de la organele puterii legislative sau ale celei executive de stat, după caz, să aibă caracter
obligatoriu de sus şi până jos, sa fie unitare pe întreg cuprinsul țării și să stabilească condiţiile în
care se produc asemenea acte şi sancţiunile ce se aplică în cazul nerespectării prevederilor legale.
Printre cele mai importante probleme financiare care trebuie să capete o reglementare
juridică, se numără:
1) veniturile şi cheltuielile autorităţilor publice centrale, ale unităţilor administrativ-
teritoriale, ale asigurărilor sociale de stat, precum şi cele ale fondurilor speciale;
2) procesul de întocmire, adoptare, executare şi încheiere a bugetului de stat, a bugetelor
unităţilor administrativ-teritoriale, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a altor
bugete;
3) sistemul de impozite şi taxe; modul de evaluare a materiei impozabile, de aşezare şi
percepere a impozitelor; obligaţiile fiscale ale persoanelor fizice şi juridice; limitele
suveranităţii fiscale a României;
4) sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi juridice care nu-şi îndeplinesc integral şi
la termen obligaţiile financiare faţă de stat, nu respectă angajamentele asumate prin
contracte sau încalcă disciplina financiară;
5) regimul de constituire a fondurilor în unităţile economice de stat;
6) regimul de amortizare a mijloacelor fixe;
7) modul de finanţare a diferitelor categorii de cheltuieli publice din fonduri bugetare sau
extrabugetare;
24
În afară de acestea, mai fac obiectul reglementărilor juridice o serie de probleme economice
cu importante implicaţii de ordin financiar. Este vorba de:
1) intervenţiile statului în formarea sau controlul anumitor categorii de preţuri şi tarife:
când preţurile nu se pot forma liber, pe baza acţiunii conjugate a cererii şi ofertei, din
lipsa condiţiilor concurenţiale; în cazul unor produse şi servicii deficitare, de
importanţă strategică pentru economia naţională sau având o influenţă hotărâtoare
asupra nivelului de trai al populaţiei; pentru combaterea speculei ilicite şi concurenţei
neloiale; pentru protejarea intereselor producătorilor autohtoni împotriva politicii de
dumping promovate de unii agenţi economici din străinătate;
2) intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, prin: stabilirea salariului minim şi a
modului de indexare a salariilor; acordarea ajutorului de şomaj etc.;
3) intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut, prin: acordarea de credite de la
fondurile publice pentru finanţarea unor investiţii de interes naţional; acordarea unor
facilităţi agenţilor economici care creează noi locuri de muncă; garantarea unor credite
externe contractate de întreprinderi private.
Reglementările de natură financiară sau cu efecte financiare, la care ne referim, capătă formă
de legi, hotărâri, ordonanţe, regulamente etc., emise de Parlament, Guvern, miniştri sau alte organe
de stat.
Normele juridice din domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă aplicabilitate,
adică în lipsa unor prevederi exprese într-o problemă sau alta, nu se pot adopta soluţii bazate pe
analogie.
Între reglementările care emană de la diferite organe de stat trebuie să existe o concordanţă
deplină. Astfel, legile adoptate de Parlament trebuie să corespundă cu litera şi spiritul Constituţiei;
hotărârile, ordonanţele şi normele metodologice emise de guvern trebuie să se circumscrie riguros în
limitele şi condiţiile stabilite de lege; normele tehnice, instrucţiunile de lucru şi ordinele, emise de
miniştri şi alte organe de stat împuternicite, trebuie să se refere exclusiv la problemele ce le-au fost
date spre soluţionare; să precizeze, bunăoară, modul în care urmează a fi aduse la îndeplinire
prevederile cuprinse în legi, regulamente sau hotărâri, fără să adauge nimic la acestea sau să le
modifice sensul ori sfera de aplicare.
În mod normal, legile, hotărârile şi alte reglementări care emană de la Parlament sau de la
Guvern trebuie astfel redactate încât să nu mai necesite, pe cât posibil, norme tehnice ori instrucţiuni
de aplicare.
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Din cadrul mecanismului financiar fac parte următoarele:

a) sistemul financiar
b) sistemul de fonduri financiare
c) instituţiile şi organele administrative
d) pârghiile economico-financiare
e) legislaţia financiară
f) instrumentele şi tehnicile financiare
Justificaţi variantele de răspuns corecte.
Răspuns a, b, d, e, f
2. Care din următoarele organe nu fac parte din mecanismul financiar:

a) organele de control ale Ministerului de Finanţe
25
b) organele de anchetă şi urmărire penală
c) organele de control ale Curţii de Conturi
Răspuns b
3. Funcţiile finanţelor sunt următoarele:

a) funcţia de constituire a fondurilor de resurse financiare publice
b) funcţia de constituire şi control;
c) funcţia de repartiţie;
d) funcţia de control.
e) funcţia de constituire si repartizare a fondurilor financiare de resurse publice.
Argumentaţi răspunsul corect.
Răspuns c, d
4. Funcţia de control are o sferă de cuprindere:

a) mai restrânsă decât funcţia de repartiţie;
b) mai largă decât funcţia de repartiţie:
c) are aceeaşi sferă de cuprindere cu funcţia de repartiţie.
Să se argumenteze varianta adevărată.
Răspuns b
5. Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se realizează:

a) numai cu schimbarea formei de proprietate;
b) în cadrul aceleiaşi forme de proprietate sau cu schimbarea formei de proprietate;
c) strict pe plan naţional;
d) pe plan naţional şi pe plan internaţional pe baza unor convenţii şi acorduri bi/şi sau
multilaterale sau a unor decizii unilaterale.
Răspuns b, d
6. Finanţele publice există pentru a servi la realizarea anumitor obiective precis determinate, la
îndeplinirea anumitor sarcini, care nu ar putea fi înfăptuite pe o altă cale sau cu alte mijloace. De
aici rezultă că funcţia de repartiţie are un caracter :
a) subiectiv;
b) obiectiv;
c) specializat.
Să se argumenteze răspunsul corect.
Răspuns b
Termeni cheie
Finanţe, mecanism financiar, sistem financiar, finanţe publice, control financiar, impozite,
taxe, contribuţii, buget de stat, bugetul asigurărilor sociale.
26
27
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
Cuprins:
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2 ....................................................... Error! Bookmark not defined.
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE ................................... Error! Bookmark not defined.
2.1 Conținutul cheltuielilor publice .................................................................. Error! Bookmark not defined.
2.1 Criterii de grupare a cheltuielilor publice ................................................... Error! Bookmark not defined.
2.3 Factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice ........................... Error! Bookmark not defined.
2.4 Caracterizarea principalelor cheltuieli publice ........................................... Error! Bookmark not defined.
2.4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale ........................... Error! Bookmark not defined.
2.4.2. Cheltuieli publice pentru acțiuni economice ...................................... Error! Bookmark not defined.
2.4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică și siguranță națională Error!
Bookmark not defined.
2.5 Cheltuieli publice privind asigurările sociale ............................................. Error! Bookmark not defined.
2.5.1. Asigurările sociale de stat .................................................................. Error! Bookmark not defined.
2.5.2. Asigurările sociale pentru sănătate .................................................... Error! Bookmark not defined.
2.6. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice Error! Bookmark not defined.
OBIECTIVE
1. Intelegerea conceptului de cheltuieli publice, a diferentei dintre cheltuielile publice si
cheltuielie bugetare si cunoasterea principalilor indicatori de exprimare (masurare) a
cheltuielilor publice.
2. Intelegerea tendintei pe termen lung a cheltuielilor publice prin prisma factorilor de
influenta.
3. Cunoasterea principalelor cauze care duc la cresterea cheltuielilor publice.
4.Cunoasterea modurilor de clasificare a cheltuielilor publice prin prisma diferitelor
criterii ce pot fi folosite.
5. Deprinderea de determinare a nivelului cheltuielilor publice si de analizare a acestora
pe baza de indicatori
28
Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor
publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe destinaţii. Utilizarea propriu-
zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale privind
activitatea socială, economică şi de altă natură, desfăşurată de acestea, se reflectă în cheltuielile
publice. Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesităţi publice de bunuri şi servicii considerate
prioritare în fiecare perioadă.
2.1 Conținutul cheltuielilor publice
Cheltuiala publică apare în literatură drept „etapa următoare constituirii fondurilor publice şi
se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective sociale sau economice”9 şi
exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale
statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia10.................................................................................
Cheltuielile publice reprezintă consumurile de resurse financiare

efectuate de autorităţile publice, potrivit opţiunilor politice ale forţelor aflate la
putere, în vederea furnizării de bunuri publice, acordării de transferuri
financiare unor categorii socio-economice definite şi asigurării stabilităţii
macroeconomice11.
Din definiţia prezentată se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale cheltuielilor publice12:
reprezintă un consum final sau un avans de PIB;
aparţin sectorului public;
asigură funcţionarea autorităţilor publice în vederea exercitării de către acestea a
funcţiilor de alocare, de distribuţie şi de stabilizare;
volumul şi finalitatea consumului de resurse financiare publice sunt statuate prin lege;
exprimă optica şi doctrina politică a forţelor politice aflate la putere;
nivelul şi structura acestora depind de o multitudine de factori.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe
diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor
obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea armatei
şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice etc.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor.
Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând valoarea
plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente, iar alte
cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea statului la
finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială.
9
Marinescu, P., Managementul instituţiilor publice, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 291
10
Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 200, p. 147
11
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 86
12
29
În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct, prin
finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează direct
mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare a
mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie, cheltuielile
publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punctul de
vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale.
Cheltuielile publice înglobează: cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice
centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare. La statele cu structură federală se iau în
considerare şi cheltuielile autorităţilor publice ale statelor, ale provinciilor şi regiunilor membre ale
federaţiei; cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale); cheltuielile
finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; cheltuielile organismelor (administraţiilor)
internaţionale finanţate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.
Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de
administraţii publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse financiare între
administraţiile publice.
Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice
(aparat de stat, instituţii de armată, ordine internă şi siguranţă naţională, cercetare ş.a.), care se
acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fonduri extrabugetare sau de la bugetele
proprii ale instituţiilor sau din veniturile obţinute de acestea.
Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din
locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă
decât cheltuielile publice, în cadrul cărora sunt cuprinse. ..................................................................
Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile

publice sunt cheltuieli bugetare.
Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului de bugete,

aprobate de organul legislativ sub forma creditelor bugetare.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva
principii:
efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea
nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz, în conformitate
cu legile în vigoare;
nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au
aprobat aceste sume;
efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu numai
de constituirea (existenţa) resurselor băneşti;
finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau
activităţilor cu caracter bugetar din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de
stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;
30
exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia
operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare
publice.
2.1 Criterii de grupare a cheltuielilor publice
Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii de grupare. În
literatura şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale, se folosesc
următoarele tipuri de clasificaţii: a) administrativă; b) economică; c) funcţională; d) financiară; e) în
funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale; f) gruparea folosită de organismele O.N.U. şi
clasificaţii mixte sau combinate13.
Clasificaţia administrativă
Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile
publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome, unităţi
administrativ-teritoriale etc. Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utilă, deoarece
alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere şi alte instituţii centrale, judeţe, oraşe,
comune etc. Ea însă suferă prin faptul că un minister, departament, agenţie guvernamentală, judeţ,
municipiu sau oraş reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi, în plus, structura ministerelor şi,
respectiv, subordonarea instituţiilor publice se modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice
necomparabile în timp.
Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite
bugetare.
Clasificaţia economică
În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare: primul, conform căruia cheltuielile se
împart în: cheltuieli curente (de funcţionare), şi cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii); al
doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative şi cheltuieli de
transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice, finanţarea
satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, lipsite
de remuneraţie or având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor angajamente speciale ale
statului (împrumuturi). Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se
reînnoiască anual. În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.
Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă
îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, aşezăminte de
cultură, administraţie etc.), după caz. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de cheltuielile de
transfer, după cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care acestea se
efectuează de către stat. Cheltuielile privind serviciile publice cuprind, în general, remunerarea
13
31
serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau
achiziţionării de mobilier, aparatură şi echipamente.
Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor
persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive), unor persoane fizice
(pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.), sau a unor bugete ale administraţiilor locale. Ele pot avea,
deci, caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de
producţie, stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice etc.)
sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea
unor acţiuni de importantă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.
Transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de conţinutul lor şi de
legăturile pe care le implică între diferitele verigi ale sistemului bugetar.
Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiţii) şi cheltuieli
curente (de funcţionare), cu gruparea lor în cheltuieli privind serviciile publice şi cheltuieli de
transfer permite definirea unei alte grupări: a) cheltuieli ale serviciilor publice, care cuprind
cheltuieli curente şi cheltuieli de capital; b) cheltuieli de transfer, care cuprind cheltuieli privind
crearea de venituri în bani (alocaţii, asistenţă socială) şi subvenţii acordate întreprinderilor
productive sau instituţiilor pentru activităţile autofinanţate în vederea acoperirii cheltuielilor care
devansează veniturile obţinute pe seama preturilor sau tarifelor.
Clasificaţia funcţională
Foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre care sunt dirijate
resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri
între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata dobânzilor la datoria publică sau
constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele reflectă obiectivele politicii financiare
a statului.
Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de
activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul principal urmărit la
examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament. Instituţiile care funcţionează în
diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt
ordonatori de credite bugetare.
În România, aceste domenii sunt definite în Legea privind finanţele publice astfel: “La
determinarea cheltuielilor publice se vor avea în vedere politica financiară a statului, numărul de
salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele care urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu
bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maximă eficacitate, precum şi următoarele: a) în
domeniul social - utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învăţământ, sănătate, ocrotiri
sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacere şi ocrotire a mediului înconjurător, menţinerea
echilibrului ecologic şi altele, în condiţiile stabilite de lege; b) susţinerea unor programe prioritare de
cercetare, îndeosebi fundamentală; c) în domeniul economic - realizarea unor investiţii şi a altor
acţiuni economice de interes public, acordarea de subvenţii, facilităţi şi alte mijloace stabilite
potrivit legii; d) asigurarea cerinţelor de apărare a jării, ordinii publice şi siguranţa naţională; e)
finanţarea administraţiei publice centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege; f) dobânzile
aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare
necesare finanţării acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor de stat în condiţiile legii”.
Clasificaţia financiară
32
În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în care afectează resursele
financiare publice, cheltuielile publice se grupează în: cheltuieli definitive; cheltuieli temporare
şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau posibile.
Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât cheltuieli
curente, cât şi cheltuieli de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au caracter definitiv,
finalizându-se cu plăţi la scadenţe certe şi atestă lichidarea completă a angajării statului pentru a
efectua cheltuielile prevăzute în buget. Cheltuielile definitive sunt cuprinse, deci, ca posturi distincte
în bugetele publice.
Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe. Majoritatea
dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturile speciale ale
trezoreriei (de exemplu, finanţarea rambursării împrumuturilor şi avansurilor anterior consimţite).
Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează separat prin trezoreria
publică.
Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii. De exemplu, garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi pot
conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea lor din resursele special constituite sau de
către debitorii giraţi nu poate fi înfăptuită; cheltuielile ce se vor efectua pentru acţiuni sau obiective
neprevăzute, pe seama rezervelor la dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară anuală.
După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi: cu sau fără contraprestaţie; definitive
şi provizorii; speciale şi globale.
Cheltuielile fără contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare
definitivă, fără un contraserviciu din partea colectivităţi beneficiare de resurse publice (alocaţii
familiale, indemnizaţii de şomaj, burse ş.a.).
Cheltuielile cu contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de bani de către stat, conform
condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli: dobânzi la împrumuturi acordate, comisioane la
garanţiile guvernamentale ale împrumuturilor şi altele.
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat, în timp ce
cheltuielile provizorii (împrumuturi şi avansuri) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligaţiei
de furnizare de produse sau servicii instituţiilor statului.
Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale.
În cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli

economice (pozitive).
În categoria cheltuielilor reale intră cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata
anuităţilor, dobânzilor şi a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu
armament şi tehnică militară etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs intern brut.
În categoria cheltuielilor economice se cuprind investiţiile efectuate de stat pentru înfiinţarea
de unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri
etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată şi reprezintă o avansare de produs
intern brut.
Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U.
Aceasta are la baza două criterii principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică.
Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru: servicii
publice generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii comunale;
recreaţie, cultură şi religie; acţiuni economice; alte scopuri.
33
Clasificaţia economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care reprezintă
consum final: dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente;
formarea brută de capital (investirii brute şi creşterea stocurilor materiale); achiziţii de terenuri şi
active necorporale; transferuri de capital.
Autorul Mutaşcu Mihai Ioan prezintă în lucrarea sa Finanţe publice, clasificarea Fondului
Monetar Internaţional (F.M.I.) a cheltuielilor publice care este foarte asemănătoare cu cea a
O.N.U.
Potrivit „Manualului de Statistică Financiară Guvernamentală” (Government Finance
Statistics Manual), din anul 2001, cheltuielile publice sunt structurate şi în acest caz după criteriul
funcţional şi cel economic.
După criteriul economic cheltuielile publice pot fi14:
cheltuieli de personal (retribuţiile salariaţilor din sectorul public şi contribuţiile sociale
aferente);
cheltuieli cu producerea de bunuri şi servicii adresate pieţei şi non-pieţei (excepţie
cele pentru formarea brută de capital);
cheltuieli pentru capitalul fix (ieşiri aferente formării şi acumulării de capital fix);
cheltuieli cu dobânzile (plăţi efectuate către creditorii nerezidenţi şi rezidenţi);
cheltuieli de transfer (ieşiri efectuate către entităţile publice de rang inferior,
organizaţiile internaţionale sau guvernele altor state);
cheltuieli pentru beneficii sociale (transferuri pentru securitate şi asistenţă socială);
alte cheltuieli (dividende plătite în contul firmelor cu capital de stat sau mixte, ieşiri
ocazionate de crearea rezervelor tehnice în cazul firmelor de asigurări de stat, diverse
rente).
cheltuieli pentru protecţie socială (pensii, ajutore pentru şomeri şi persoane cu
disabilităţi, indemnizaţii pentru copii, etc).
Importanţa ultimelor două variante de grupare a cheltuielilor publice - clasificarea O.N.U. şi
taxonomia F.M.I. - rezidă din standardizarea internaţională a categoriilor de cheltuieli publice. Acest
fapt permite uşurarea derulării unor acorduri financiare internaţionale, dar şi realizarea de analize
sau comparaţii între state diferit poziţionate geografic şi cu economii inegale ca nivel de dezvoltare.
Pe plan naţional, gruparea cheltuielilor publice din punct de vedere funcţional şi economic
este reglementată prin clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice15, elaborată de Ministerul
Finanţelor Publice.
Astfel, din punct de vedere funcţional, cheltuielile publice ale bugetului de stat se clasifică
în:
Partea I. Servicii publice generale
a) Autorităţi publice şi acţiuni externe;
b) Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare;
c) Alte servicii publice generale (programe de informare şi prezentare a imaginii României;
fond de intervenţie la dispoziţia Guvernului etc);
d) Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi;
e) Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei.
Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

a) Apărare;
b) Ordinea publică şi siguranţa naţională.
14
15
OMFP nr. 1954/2005 publicat în M. Of. Nr. 1176/decembrie 2005
34
Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale
a) Învăţământ.
b) Sănătate.
c) Cultură, recreere şi religie.
d) Asigurări şi asistenţă socială.
Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

a) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică.
b) Protecţia mediului.
Partea a V-a. Acţiuni economice

a) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă.
b) Combustibili şi energie.
c) Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii.
d) Agricultură, silvicultură, piscicultura şi vânătoare.
e) Transporturi.
f) Comunicaţii.
g) Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic.
h) Alte acţiuni economice.
Partea a VI-a. – Alte acţiuni
Partea a VII-a. – Rezerve, Excedent/deficit

a) Rezerve.
b) Excedent.
c) Deficit.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice finanţate prin bugetul de
stat se prezintă astfel:
I. CHELTUIELI CURENTE
Titlul I Cheltuieli de personal.
Titlul II Bunuri şi servicii.
Titlul III Dobânzi.
Titlul IV Subvenţii: pentru instituţii publice, subvenţiile pe produse şi activităţi; subvenţii
pentru acoperirea diferenţelor de preţ..
Titlul V Fonduri de rezervă.
Titlul VI Transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la bugetul de stat către
bugetele locale şi fondurile speciale; contribuţiile persoanelor asigurate pentru finanţarea ocrotirii
sănătăţii).
Titlul VII Alte transferuri.
Titlul VIII Asistenţă socială.
Titlul IX Alte cheltuieli.
II. CHELTUIELI DE CAPITAL
Titlul X Active nefinanciare.
Titlul XI Active financiare.
35
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
Titlul XII Împrumuturi.
Titlul XIII Rambursări de credite.
Titlul XIV Rezerve, excedent/deficit.
În România, în Legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, cheltuielile publice

se grupează astfel:
CHELTUIELI – TOTALE din care:

1. Cheltuieli curente din acestea:
a) Cheltuieli de personal
b) Bunuri şi servicii
c) Dobânzi
d) Subvenţii
e) Fonduri de rezervă
f) Transferuri între unităţi ale administraţiei publice
g) Alte transferuri
h) Asistenţă socială
i) Alte cheltuieli
2. Cheltuieli de capital
3. Împrumuturi
4. Rambursări de credite
Clasificaţia economică arată natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare

publice. În acest fel se poate stabili: ce ponderi deţin cheltuielile curente, incluzând şi subvenţiile,
transferurile, dobânzile la datoria publică şi rezervele, în totalul cheltuielilor publice; ce ponderi
deţin cheltuielile de capital; care este ponderea împrumuturilor acordate; cât reprezintă rambursările
de credite, dobânzile şi comisioanele aferente: Parlamentul poate interpreta raţionalitatea deciziilor
guvernamentale privind repartizarea resurselor financiare publice pe destinaţiile economice.
Clasificaţia economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor
publice. Ea este folosită apoi în structura specifică a clasificării funcţionale, pe care o detaliază, cu
scopul de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de vedere
funcţional. Astfel, fiecare parte a cheltuielilor funcţionale cuprinde repartizarea acestora pe criterii
economice (cheltuieli curente, cu subdiviziunile lor, cheltuieli de capital, cu subdiviziunile lor,
rambursări de credite externe, cu dobânzile şi comisioanele aferente). De asemenea, clasificaţia
economică serveşte la detalierea cheltuielilor pe capitole, subcapitole, articole de cheltuieli şi
aliniate. Pe structura clasificaţiei economice se definesc şi conturile în contabilitatea publică, care
reflectă rezultatele execuţiei bugetare.
În cadrul clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice se grupează astfel:
PARTEA I: SERVICII PUBLICE GENERALE:
Autorităţi publice: Preşedinţia României; Autorităţi legislative; Autorităţi judecătoreşti; Alte
organe ale autorităţilor publice; Autorităţi executive.
PARTEA A-II-A: APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ Şl SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ:
36
Apărare naţională: Administraţie. centrală; Apărare naţională şi operaţiuni de menţinere a
păcii; Acţiuni de integrare euroatlantică; Plăţi efectuate în cadrul programului de redistribuire a
forţei de muncă.
Ordine publică: Administraţie centrală; Politie; Protecţie şi pază contra incendiilor;
Jandarmerie; Siguranţă naţională; Alte instituţii şi acţiuni.
PARTEA A-III-A: CHELTUIELI SOCIAL - CULTURALE:

Învăţământ: Administraţie centrală; Învăţământ preşcolar; Învăţământ primar şi gimnazial;
Învăţământ liceal; Învăţământ profesional; Învăţământ postliceal. Învăţământ special; Învăţământ
superior; Biblioteci centrale universitare; Internate, cămine, cantine; Servicii publice descentralizate;
Alte instituţii şi acţiuni de învăţământ.
Sănătate: Administraţie centrală; Dispensare medicale; Spitale; Sanatorii şi preventorii;
Creşe; Centre de transfuzii sanguine; Servicii de ambulanţă; Centre de sănătate, diagnostic şi
tratament; Alte instituţii şi acţiuni; Cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret.
Asistenţă socială: Alocaţii; Pensii; Ajutoare şi indemnizaţii.
PARTEA A-IV-A: SERVICII Şl DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU Şl APE:

Servicii şi dezvoltare publică; Mediu şi ape.
PARTEA A-V-A: ACŢIUNI ECONOMICE: Industrie; Agricultură şi silvicultură; Transporturi şi

comunicaţii; Alte acţiuni economice.
PARTEA A-VI-A: ALTE ACŢIUNI: Cercetare ştiinţifică; Alte acţiuni.
PARTEA A-VII-A: TRANSFERURI: Transferuri din bugetul de stat.
PARTEA A-VIII-A: ÎMPRUMUTURI ACORDATE.
PARTEA A-IX-A: PLĂŢI DE DOBÂNZI Şl ALTE CHELTUIELI AFERENTE DATORIEI

PUBLICE.
PARTEA A-X-A: FONDURI DE REZERVĂ: Fonduri de rezervă; Fond de rezervă bugetară la

dispoziţia guvernului; Fond de intervenţie la dispoziţia guvernului; Fond la dispoziţia Guvernului
României pentru relaţiile cu Republica Moldova; Fond la dispoziţia Guvernului constituit din
vărsăminte din privatizare.
EXCEDENT / DEFICIT
2.3 Factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice
Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice impune o
delimitare a acestora în următoarele categorii:
a) Factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii
acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină
creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine
37
publică etc., precum şi a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în
sectorul public.
b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia pe
baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri
materiale şi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea
unor acţiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la
repararea prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel,
bugetul joacă rol de filtru şi asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate
pe eficientă.
c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează
preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea
veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în
vârstă sau care necesită asistenţă socială.
d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice, antrenând
resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru
finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv.
e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea
cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor
nefavorabile ale acestora pe plan economic şi social.
f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin
împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului
inflaţionist sau preluarea, de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor
contractate în vechiul regim.
g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor
statului contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile
statului, pentru îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.
Factorii prezentaţi nu acţionează în mod separat asupra cheltuielilor publice, ci într-o
manieră concertată, intensitatea de acţiune a acestora fiind diferită de la o perioadă la alta , dar şi de
la un stat la altul.
2.4 Caracterizarea principalelor cheltuieli publice
Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-culturale,

asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice
(generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică).
2.4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale
În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia

“statului bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt:
garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;
creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni,
handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);
38
asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii sociale
predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie
deja atins ş.a.
Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii
gratuite sau parţial gratuite, de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa
acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al culturii
şi civilizaţiei ce caracterizează societatea / statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie la
dezvoltarea economică a statului respectiv.
În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi acţiuni
vizând protecţia socială.
Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin
lege.
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau
generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.
De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (scoli noi, clase noi, dotări etc.) sunt
incluse în protecţia socială deoarece au un caracter general-vag, neidentificabil pe un anumit
beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetăţean al ţării: copil - pentru că este sau va
fi elev, tânăr - pentru că ar putea deveni student, adult - pentru că ar putea beneficia pentru copiii săi
sau chiar pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ pentru burse
sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei care îndeplinesc
anumite condiţii legale: sunt elevi / studenţi, au anumite rezultate în pregătire, au un anumit statut
social etc.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:
fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în România,
includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi unele
fonduri speciale;
cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează unele
fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de
şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.
fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind
protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni sociale
iniţiate de respectivele firme;
venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;
veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preturi etc., costul unor
servicii / bunuri de factură social - culturală;
fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice,
organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a.)
surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială, Organizaţia
mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO, Uniunea Europeană)
sau state.
A. Cheltuielile publice pentru învăţământ
Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de
factori se include şi structura pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al
numărului populaţiei; pe de altă parte, în multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de
39
educaţie/învăţare numit “al formării continue” care atenuează impactul invers al acelor
structuri demografice în care predomină contingentele “în vârstă”;
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi
progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru
activitatea educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru
susţinerea învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la
învăţământ (durata învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţie de
vârstă şcolară, crearea resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru
învăţământ etc.
Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici cum sunt:
contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de învăţământ etc., precum şi indicatori
comuni cum sunt: normele de întreţinere şi funcţionare, cheltuielile anilor precedenţi etc. În ţările
dezvoltate, cheltuielile unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului superior sunt de circa 1500
USD / an student (la nivelul anului 1996).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum sunt:
gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori, durata medie
a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt: costul formării
profesionale (suma actualizată a costurilor unitare, anuale de şcolarizare), sporul de PIB sau venit
naţional la o unitate monetară de cost ş.a.
B. Cheltuielile publice pentru sănătate
Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune directă
între care cei mai importanţi sunt:
a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa
creşterii numerice este quasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei
de vârsta a III - a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi
curativ) există o relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea
cheltuielilor publice pentru sănătate;
b) factori sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o
preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi
exigente sporite faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în
problemele se sănătate;
c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită
perfecţionării şi modernizării asistentei medicale şi a tratamentelor, a amplificării
caracterului sofisticat al analizelor medicale, a aparaturii şi a medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar în
cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă între cele două sectoare, pentru cel de-al
doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din valorificarea
brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca şi din donaţii sau subvenţii.
Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizaţii
de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice), resursele
populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)
40
Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii: organizarea,
întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi cheltuieli medicale);
prevenirea şi educaţia sanitară.
C. Cheltuielile publice pentru cultură
Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea

instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă - operetă,
patrimoniul cultural), dar şi presa, edituri, case de film ş.a. Aceste cheltuieli reflectă politica
culturală a statului.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor
respective, donaţii, sponsorizări.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor instituţii:
în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.),
acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preţurile practicate
să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit; în acest caz finanţarea este de tipul
autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul
sau când doreşte să subvenţioneze unele astfel de bunuri pentru a încuraja consumul
lor;
în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionari, concrete, spectacole ş.a.) acestea se
fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife modice;
în acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea încasărilor
proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări din venituri
extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala
destinaţie a lor o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi
investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru culte,
activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare / divertisment.
2.4.2. Cheltuieli publice pentru acțiuni economice
În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru

protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare.
1. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în contextul funcţiei
sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte
preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea/
consumul public, sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va avea efecte
ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică
măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul din
factorii ce determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului
şi executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public. Teoria economică, în marea ei
măsură, consideră, în general, neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece
tendinţa de a-l susţine prin buget (chiar în pofida unei puternice ineficienţe) este o capcană în care
41
guvernanţii cad adesea încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei atitudini
neintervenţioniste din partea guvernului. J. K. Galbrith atrăgea atenţia asupra efectelor negative ale
acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul “mâinii invizibile” (piaţa şi
concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului economic privat în
comparaţie cu cel public, atâta timp cât apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină
criteriu de preferenţialitate sau discriminare.
În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu depăşeşte 25% din
producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania şi Asia de sud-est (inclusiv
Japonia) este până la 10 - 15 %. În toate aceste ţări nu există practic sector economic public agricol,
întrucât proprietatea publică asupra pământului, este de foarte mică întindere. În timp, în toate aceste
ţări, dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferări privind etatizarea sau,
respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care, parlamentele sau guvernele, au tras
concluzii privind oportunitatea unei sporiri / diminuări a respectivului sector.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice
includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi
subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare,
modernizare, amenajări ş.a.).
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai
mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea
informării / publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi
sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe
care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie, apărută la
începutul anilor ‘70 şi menţionată în lucrarea “Limitele dezvoltării” (Clubul de la Roma 1972), este
cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin,
păstrarea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului
înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu este
echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere / păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie
suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează
principiul “poluatorul plăteşte”.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de
agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului /
combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale
bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea poluării, credite / ajutoare de la
organisme internaţionale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi
subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării
ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.
3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflectă politica statului în domeniul
ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o
îmbracă cercetarea:
cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor
cunoaşterii şi care este finanţată în mare măsură de către stat;
42
cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practică, respectiv crearea de produse
/ servicii / tehnologii / tehnici / reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este finanţată în mare
măsură de agenţii economici;
cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei în
economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare ale
agenţilor economici, sursele externe.
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează
cercetări pe baza de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie fonduri proprii
pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării universitare
(laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de
comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane
de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (și nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al
competitivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza
programului de cercetare propus finanţatorului.
2.4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică și siguranță
națională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate
rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:
a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
instituţia prezidenţială;
organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale,
consilii locale);
organele puterii judecătoreşti; în ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi
structura sa de tribunale, judecători şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi
Ministerul Public;
organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în
ţara noastră, aici se includ Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agenţii şi oficii
guvernamentale;
b) organele şi organismele militare de apărare;
c) organele de ordine publică, în care se includ:
poliţia;
jandarmeria;
siguranţa;
servicii de informaţii;
servicii speciale de pază şi protecţie;
în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor,
penitenciarele, arhivele statului ş.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat (în care
un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale sau cu
43
vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali (crima
organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.), înzestrarea tehnică ş.a.
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite
externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară),
incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică,
efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a.
În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:
cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de
personal, hrană şi echipament / cazarmament, cercetarea ştiinţifică militară şi / sau
pentru apărare; cheltuielile acestea se prevăd pentru şi sunt gestionate de Ministerul
Apărării;
cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea
urmărilor acestora şi care sunt prevăzute distinct, din buget sau din fonduri speciale,
gestionate direct de Guvern sau de alte ministere şi organisme guvernamentale.
2.5 Cheltuieli publice privind asigurările sociale
Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru cazul
în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştiga prin muncă
existenţa lor şi a familiilor lor.
În noţiunea de “societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile autonome,
societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinzătorii particulari şi
înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de contribuabili pentru fondurile de asigurări
sociale.
Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii cooperaţiei şi
asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi meşteşugarii cu ateliere proprii,
slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor de
locatari ş.a., unii dintre ei automat, în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi / sau sunt
contribuabili. În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele
fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.
Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă cum sunt: accidentările,
bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa susţinătorilor
legali, alte situaţii deosebite.
Mulţimea şi diversitatea contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor de finanţare
conferă asigurărilor sociale caracterul de sistem. În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale
cuprinde următoarele componente:
a) asigurările sociale de stat cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;
b) asigurările sociale profesionale gestionate fie de un organism guvernamental, fie de
unul profesional şi care includ:
asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilor cu
ateliere proprii;
asigurările sociale din asociaţiile agricole;
asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;
asigurările sociale ale avocaţilor;
44
asigurările sociale ale slujitorilor cultelor;
asigurările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori, scriitori);
c) asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt
gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a
municipiului Bucureşti.
2.5.1. Asigurările sociale de stat
Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este realizată pe baza unor
principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de stat, echitabil al acestora:
a) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale generale este
unic, expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi al minimizării
riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme private sau facultative sau
delimitate, pe care totuşi nu le respinge;
b) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi drepturile
beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;
c) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe toţi
realizatorii de venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga populaţie
activă a ţării, inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile
şi situaţiile deosebite ce pot genera incapacitate de muncă şi de asigurare a existenţei;
d) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele fondurilor
de asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;
e) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să
contribuie şi sunt beneficiari toate persoanele fizice care au contribuit şi / sau suferă
unul de riscurile menţionate de lege;
f) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândirea drepturilor de
asigurări sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite în acest context (pensii,
ajutoare, unele indemnizaţii);
g) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia, dreptul de asistenţă prin sistem nu se
pierde în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin lege;
h) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem sunt
considerate drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie sau cedare, nici
măcar parţial;
i) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale se realizează
de către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.
Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din
venituri dedicate (afectate) şi anume:
I. contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de persoanele juridice şi fizice care
au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de muncă,
numărul angajaţilor ş.a.
Contribuţia se calculează după relaţia:
CAS = TFSB ×c (F. 2.1)
unde:
45
CAS = contribuţia pentru asigurări sociale;
TFSB = total fond de salarii brut;
c = cota de asigurări sociale.
În TFSB se includ: fond salarii brut (inclusiv pentru cei scoşi din activitate pentru
perfecţionare / specializare sau pentru îndeplinirea unor obligaţii de stat sau obşteşti), drepturi de
concedii, sporuri de salarii (vechime, ore suplimentare, muncă de noapte, periculozitate, toxicitate
etc.), indemnizaţii de conducere, participarea salariaţilor la profit, prime.
Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau
vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente, îmbolnăviri etc.)
şi care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de pensie mai mică, vechimea în muncă minimă
necesară pensionarii mai redusă, cota pensiei din salariu mai mare).
Prestaţiile de asigurări sociale se acordă sub formă de: pensii, indemnizaţii, ajutoare, alte
tipuri de prestaţii prevăzute de lege, corelative cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări
sociale.
În sistemul public asiguraţii nu pot beneficia concomitent de două sau mai multe prestaţii de
asigurări sociale pentru acelaşi risc asigurat, cu excepţia celor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă.
Cotele de contribuţie de asigurări sociale sunt stabilite prin Legea pensiilor cu modificările
ulterioare după cum urmează:
1) Contribuţia pentru asigurări sociale stabilită procentual pe grupe de muncă este:
a) grupa I – condiţii speciale de muncă –25,8 %;
b) grupa II - condiţii deosebite de muncă de muncă – 20,8%;
c) grupa III – condiţii normale de muncă – 15,8%.
Cota contribuţiei individuale de asigurări sociale este de 10,5% indiferent de condiţiile de
muncă.
Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau
vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente, îmbolnăviri etc.)
şi care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de pensie mai mică, vechimea în muncă minimă
necesară pensionarii mai redusa, cota pensiei din salariu mai mare).
2) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către cei ce
beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor
sociale. Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe tip de trimitere, staţiune, sezon, durata
sejurului, categoria de confort, mărimea salariului tarifar / pensie, costul trimiterii.
Pentru anumite categorii de beneficiari se acordă reduceri ale contribuţiei calculată
după criteriile de mai sus, astfel;
a) 100% pentru pensionari IOVR neangajaţi, beneficiarii de ajutor social,
pensionarii de asigurări sociale şi pensionarii militari cu pensie minimă;
b) 75% pentru suferinzii de silicoza şi fibroză pulmonară;
c) 50% pentru suferinzii de boli profesionale.
3) contribuţia pentru şomaj se plăteşte de orice persoana fizică sau juridică având sediul
în România şi care angajează cetăţeni români, în cotă de 0,5% din TFSB, precum şi
de salariaţi în cotă de 0.5% din salariul lunar brut / venitul brut obţinut. Această
contribuţie este destinată plăţii ajutorului de şomaj, ajutorului de integrare
profesională şi alocaţiei de sprijin pentru persoanele ce nu s-au putut angaja până la
expirarea ajutorului de şomaj. Cota de contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj
datorată de persoanele asigurate în baza contractului de asigurare pentru şomaj este
stabilită potrivit Legii nr.76/2002 cu modificările şi completările ulterioare.
46
4) alte venituri în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi pentru
neonorarea la timp a obligaţiei de contribuabil, excedentul anului bugetar anterior,
transferuri din bugetul de stat.
Sumele aferente cotei pentru asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
datorate de angajatori şi de persoanele fizice care încheie contracte individuale de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale se adaugă la contribuţiile de asigurări sociale şi se virează la
bugetul asigurărilor sociale de stat în condiţiile şi termenele stabilite de lege.Cotele procentuale
pentru accidentele de muncă şi boli profesionale se stabilesc in functie de codul CAEN adica în
funcţie de obiectul de activitate .
Drepturile de asigurări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri.
1) Pensii se plătesc, pe toată durata vieţii de după pensionare, persoanelor care îşi
încetează activitatea datorită atingerii limitei de vârstă, persoanelor invalide şi soţului
supravieţuitor al pensionarului (începând de la o anumită vârstă şi dacă nu are alt
venit), precum şi, până la o anumită vârstă, copiilor urmaşi ai salariatului sau
pensionarului decedat.
2) Trimiterile la tratament balnear şi odihnă sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii
sub forma unor servicii de tratament balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt suportate
în proporţie de 70% (în medie) de către asigurările sociale, restul fiind suportat de
beneficiar. La aceste costuri se adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură
unii beneficiari (vezi II) de la venituri). Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii
medicale, cu prioritate pentru cei încadraţi în grupele de muncă I şi II, suferinzii de
boli cronice sau profesionale, invalizii, familiile cu mulţi copii.
3) Indemnizaţii şi ajutoare sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii pentru mai multe
tipuri de împrejurări / riscuri care le afectează într-un fel sau altul capacitatea de
muncă, punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea câştiga existenţa prin activitatea
pe care o desfăşoară în mod obişnuit. Aceste indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate
după obiectul lor astfel:
privind sănătatea;
privind maternitatea;
privind locul de muncă;
altele.
2.5.2. Asigurările sociale pentru sănătate
Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are caracter obligatoriu şi

funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte forme de asigurări facultative de sănătate
şi se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea sănătăţii.
Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară, din momentul în
care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi tuturor membrilor familiei sale,
care nu au venituri proprii şi care se află în întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură pot beneficia
de această calitate unii cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care nu plătesc
contribuţia (cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse privative de libertate,
beneficiarii de ajutor social ş.a.).
47
Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 5,5% din salariul / venitul brut lunar, se
deduce din venitul brut în vederea determinării venitului impozabil şi se varsă la casa de asigurări
pentru sănătate.
Contribuţia persoanelor juridice sau a celor ce angajează se stabileşte la 5,2% asupra
fondului lunar de salarii.
Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională de
Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului Sănătăţii şi
aprobat prin hotărâre de Guvern.
Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui statut propriu în
care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor şi consiliul de
administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi membrii); de asemenea, se prevăd limita competenţei
teritoriale, organizarea activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar - contabilă,
administrativă etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune controlului de
gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din România, controlul
activităţii medicale şi a calităţii acesteia.
2.6. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice
Există trei grupe de indicatori de analiză:

1) indicatori de nivel;
2) indicatori ai structurii;
3) indicatori ai dinamicii (creşterii) cheltuielilor publice.
Indicatorii de nivel exprimă:
mărimea cheltuielilor publice anuale în monedă naţională;

Ponderea cheltuielilor publice în P.I.B. se calculează după relaţia:
CPT/PIB = 𝑪𝑷𝑻⁄𝑷𝑰𝑩 × 100 (F. 2.2)
unde:
CPT/PIB – ponderea cheltuielilor publice totale în produsul, intern brut în anul;

CPT – cheltuielile publice totale din anul n;
PIB – produsul intern brut din anul n.
Cheltuiala publică medie pe un locuitor are forma:
CPT/loc = 𝑪𝑷𝑻⁄𝑵𝒓. 𝒑𝒐𝒑𝒖𝒍𝒂ț𝒊𝒆 (F. 2.3)
unde:
CPT/loc reprezintă volumul cheltuielilor publice pe locuitor.
CPT cheltuielile publice totale din anul n.
48
Cheltuielile publice în expresie nominală arată volumul cheltuielilor publice calculate în
preţurile perioadei la care se face referire. Nu asigură în timp comparabilitatea datelor.
Ponderea cheltuielilor în PIB reprezintă partea din PIB care, prin intermediul serviciilor
publice, este destinată satisfacerii nevoilor coelctive.
Cheltuiala publică medie pe locuitor reprezintă volumul cheltuielilor publice ce revin unui
locuitor şi anume volumul de servicii publice de care beneficiază în medie, fiecare locuitor al unei
ţări.
Structura cheltuielilor publice:
Constă în abordarea alcătuirii interne a cheltuielilor publice, cu intenţia relevării raporturilor

de intercorelare în care se află diferitele categorii de cheltuieli, prin raportare la volumul total al
acestora la un moment dat. Exprimarea cantitativă a structurii cheltuielilor publice se face cu
ajutorul indicatorului sintetic numit greutatea specifică a cheltuielii „g”.
Greutatea specifică a cheltuielii se calculează potrivit relaţiei de mai jos:
𝑪𝑷𝒊⁄ (F. 2.4)

g(%) = 𝑪𝑷𝑻 ×100
unde:
g – ponderea cheltuielii publice “i” în total cheltuieli publice
Cpi – volumul cheltuielii publice “i”;
CPT – cheltuielile publice totale.
Ponderile exprimă dimensiunea în procente a fiecărei cheltuieli în total şi arată importanţa

fiecărei categorii de cheltuieli în politica de alocare a resurselor.
Cunoaşterea structurii cheltuielilor publice permite analizarea comparată a diferitelor tipuri
de cheltuieli, evidenţierea obiectivelor economico-sociale prioritare ce stau în atenţia autorităţilor
publice în fiecare etapă, precum şi efectuarea de comparaţii între state cu diferite nivele de
dezvoltare.
Dinamica cheltuielilor publice:
Rezidă din faptul că analiza temporală a cheltuielilor publice reprezintă punctul de plecare în
elaborarea politicilor publice în acest domeniu. Surprinderea comportamentului cheltuielilor publice
în timp oferă decidenţilor publici informaţii ample despre: forma dinamicii, factorii de influenţă,
precum şi raportul în care se află evoluţia acestora cu dinamica produsului naţional.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi exprimată cantitativ atât în mărime absolută (variaţia
cheltuielilor publice de la o perioadă la alta), cât şi în mărime relativă (raportul dintre nivelurile
cheltuielilor publice la două date diferite).
Relaţiile de calcul pentru modificarea absolută şi relativă sunt următoarele:
Modificarea sau creşterea nominală absolută şi în mărime reală:
în expresie nominală ∆𝑪𝑷𝑻𝒏 = 𝑪𝑷𝑻𝒏𝒏 -𝑪𝑷𝑻𝒏𝒏−𝟏 (F. 2.5)
în expresie reală ∆ 𝑪𝑷𝑻𝒓 = 𝑪𝑷𝑻𝒓𝒏 - 𝑪𝑷𝑻𝒓𝒏−𝟏 = (F. 2.6)
49
𝑪𝑷𝑻𝒏𝒏 𝑪𝑷𝑻𝒏𝒏−𝟏
⁄𝑰 - ⁄𝑰
𝒑𝒏 𝒑𝒏−𝟏
unde:
∆ CPTn, ∆CPTr reprezintă creşterea absolută în expresie nominală şi respectiv în expresie
reală;
CPTn, CPTn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n şi
n-1;
CPTr, CPTrn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie reală în anul n şi n-1
Ipn, Ipn-1 reprezintă indicele de preţ în anul n şi n-1.
Modificarea sau creşterea relativă în expresie nominală şi reală:
în expresie nominală ∆𝑪𝑷𝑻𝒏 (%) = 𝑪𝑷𝑻𝒏𝒏 -𝑪𝑷𝑻𝒏𝒏−𝟏 / 𝑪𝑷𝑻𝒏𝒏−𝟏 ×100 (F. 2.7)
în expresie reală ∆𝑪𝑷𝑻𝒓 (%) = 𝑪𝑷𝑻𝒓𝒏 -𝑪𝑷𝑻𝒓𝒏−𝟏 / 𝑪𝑷𝑻𝒓𝒏−𝟏 ×100 (F. 2.8)
unde:
∆ CPTn (%), ∆CPTr (%) reprezintă creşterea relativă în expresie nominală şi respectiv în
expresie reală;
CPTn, CPTnn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n şi
n-1;
CPTr, CPTrn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie reală în anul n şi n-1.
50
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
Cuprins:
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3....................................................... Error! Bookmark not defined.

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE ................ Error! Bookmark not defined.
3.1. Conținutul resurselor financiare publice și alocarea acestora ................ Error! Bookmark not defined.
3.2. Structura resurselor financiare publice ................................................... Error! Bookmark not defined.
3.3. Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice ......................... Error! Bookmark not defined.
3.4. Conținutul și rolul impozitelor ............................................................... Error! Bookmark not defined.
3.4.1. Elementele impozitului........................................................................ Error! Bookmark not defined.
3.4.2.Principiile impunerii ............................................................................. Error! Bookmark not defined.
3.4.3. Așezarea și perceperea impozitelor ..................................................... Error! Bookmark not defined.
3.4.4. Clasificarea impozitelor Error! Bookmark not defined.
Obiective
1. Cunoasterea continutului resurselor financiare ale statului si a indictorilor de exprimare a
acestora.
2. Cunoasterea clasificarii veniturilor bugetare dupa diferite criterii.
3. Deprinderea de calculare a indicatorilor ce exprima nivelul resurselor financiare ale
statului, pe baza de aplicatii.
1. Intelegerea si insusirea conceptelor de impozite, taxe si prelevari obligatorii.
2. Insusirea elementelor tehnice sau constitutive ale impozitelor.
3. Cunoasterea principiilor impunerii si a notiunilor de presiune fiscala si evaziune
fiscala.
3.1. Conținutul resurselor financiare publice și alocarea acestora
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor

economice, şi sociale într-un interval de timp determinat.
51
Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale
autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare ale
unei societăţi depinde de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării la
resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,
resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar,
resursele financiare ale societăţii.
Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor
necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte. Producţia de bunuri
publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private sunt determinate de decizia privind alocarea
resurselor intre sectorul public şi cel privat. În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea
efectivă a resurselor între sectorul public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea,
putându-se accepta că alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute
la nivel maxim, prin intermediul sectorului privat şi a celui public.
3.2. Structura resurselor financiare publice
Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor

publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un ansamblu
de factori, printre care pot fi menţionaţi:
a) factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce
poate să determine sporirea veniturilor impozabile;
b) factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ.
Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea
resurselor din impozite şi taxe;
c) factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;
d) factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi
sporirea numărului contribuabililor;
e) factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau
financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor,
creşterea contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra
bugetului general consolidat, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare
publice;
f) factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea
cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului
bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în
conformitate cu structura Sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele publice,
resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, şi
anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor
speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom, în condiţiile
asigurării echilibrului financiar.
52
Principalele categorii de resurse publice sunt:
I. Resursele bugetului de stat:
*Venituri curente
A. Venituri fiscale.
A.1. Impozite directe.
A.2. Impozite indirecte.
B. Venituri nefiscale.
* Venituri din capital.
II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:
A. Venituri fiscale.
A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale.
A.2. Alte contribuţii.
B. Venituri nefiscale.
III. Resursele bugetelor locale.
1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale)
2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat
3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale
4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale
Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi
impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia la
fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, încasări din comisionul vamal) precum
şi din venituri nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui fond (de exemplu, venituri din
aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special pentru protejarea
asiguraţilor).
Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de guvernare şi,
de aceea, ele diferă ca număr fi destinaţie, de la o perioadă la alta.
În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor publice cu
caracter de venituri curente.
3.3. Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice
Pentru cuantificarea resurselor financiare publice, precum şi pentru a realiza analiza şi

previzionarea acestora se folosesc trei categorii de indicatori:
- indicatori privind nivelul resurselor financiare;

- indicatori privind structura resurselor financiare;
- indicatori privind dinamica resurselor financiare
1. Indicatorii privind nivelul veniturilor publice
a) Un prim indicator privind nivelul veniturilor încasate este valoarea totală a veniturilor
publice (VT) care reprezintă o însumare a veniturilor publice şi se poate exprima atât în mărime
nominală, cât şi în mărime reală.
53
n
VT   vi
i 1
VT reprezintă veniturile publice totale;
Vi reprezintă valoarea veniturilor fiecărui buget component al bugetului general consolidat;
i reprezintă numărul bugetelor componente ale bugetului general consolidat.
a) în comparaţii internaţionale se foloseşte, ca indicator privind nivelul veniturilor publice,

ponderea veniturilor publice în produsul intern brut.
VT
VT / PIB   100
PIB
VT reprezintă veniturile publice totale;
PIB reprezintă nivelul produsului intern brut într-o anumită perioadă de timp.
În perioada actuală, la nivelul majorităţii statelor, se remarcă o accentuare a procesului de

redistribuire a veniturilor prin intermediul instrumentelor financiare, ceea ce înseamnă o creştere a
ponderii veniturilor publice în PIB .
c) Un alt indicator folosit în comparaţii internaţionale îl reprezintă veniturile publice medii

pe locuitor exprimate în EURO
VT lei / loc
VT Euro / loc 
Curs lei / Euro
2. Indicatorii privind structura veniturilor publice
Aceşti indicatori exprimă ponderea fiecărei categorii de venituri publice în total venituri sau
într-o anumită grupă de venituri. Indicatorii privind structura veniturilor publice se calculează pe
baza clasificării veniturilor publice.
gi(%)= V i  100
VT
unde:
54
gi(%) reprezintă ponderea venitului i în total venituri sau într-o anumită grupă de venituri;
Vi reprezintă venitul a cărui pondere se calculează;
VT reprezintă venitul total sau volumul veniturilor unei anumite grupe de venituri.
3. Indicatorii privind dinamica veniturilor publice
Pentru a cuantifica modificările survenite în timp se folosesc o serie de indicatori:
 modificarea nominală şi reală, în mărime absolută şi relativă a veniturilor publice;

 modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut;
 modificarea veniturilor publice medii pe locuitor, exprimate în USD/EUR;
 modificarea ponderii veniturilor publice;
 coeficientul de concordanţă a veniturilor publice în raport cu produsul intern brut;
 elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.
a) Modificarea nominală şi reală a veniturilor publice, exprimată în mărime absolută şi

relativă, permite comparaţii între veniturile publice ale mai multor ani.
Pentru a determina modificarea nominală a veniturilor publice vom folosi mărimea

veniturilor publice exprimate în preţuri curente. Această modificare poate fi determinată atât în
mărime absolută, cât şi relativă.
VTn / n1  VTn  VTn17
unde VTn, VTn-1 reprezintă veniturile publice exprimate în preţuri curente pentru anul O şi
anul 1.
VTn  VTn  1
VTn / n 1 %   100
VTn 1
VTr reprezintă veniturile publice în expresie reală.
Pentru obţinerea unor informaţii cât mai aproape de realitate cu privire la modificarea
veniturilor publice, vom folosi veniturile publice exprimate în preţuri constante.
55
Modificarea în mărime reală a volumului veniturilor publice se determină prin următoarele
formule:
 modificarea în mărime absolută:

VTnn Vnn1
VTr  
Ipn I pn1
 modificarea relativă în expresie reală:

VT  Vrn 1
VTr (%)  rn  100
Vrn 1
b) Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB se determină astfel:
VTn VTn 1
VT / PIB(%)   100   100
PIBn PIBn1
c) Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în EURO/DOLAR se

determină astfel:
VT Euro / loc  VTEuro / locn  VT Euro / locn1
d) Coeficientul de corelare dintre veniturilor publice şi produsul intern brut se determină

după următoarea formulă:
VTn
 100
VTn 1
k=
PIBn
 100
PIBn 1
e) Elasticitatea veniturilor în raport cu PIB
56
VTn  VTn 1
 100
VTn 1
e=
PIBn  PIBn 1
 100
PIBn 1
O elasticitate supraunitară ne indică o creştere a ponderii veniturilor publice în PIB. Dacă

elasticitatea este subunitară se reflectă o tendinţă de restrângere a ponderii veniturilor publice în
PIB. Dacă elasticitatea este unitară are loc o menţinere în timp a ponderii veniturilor publice în PIB.
3.4. Conținutul și rolul impozitelor
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această
prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea
statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat este
o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă
sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit. Dreptul de a
introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori, prin intermediul puterii
legislative (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite condiţii, prin organele de stat locale.
Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv nerambursabil. În schimbul
acestora, plătitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care
realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este, pentru muncitori şi
funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru proprietarii funciari - renta, pentru
deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) - venitul produs de acestea (dividende,
dobânzi ş.a.). Micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe
urma activităţii desfăşurate.
Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea
constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
3.4.1. Elementele impozitului
Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale

urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi
respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se
instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia supusă
impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică persoanelor
57
fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia
impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.
Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul
impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele de
plată ş.a.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia.
Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau funcţionarul,
la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni - moştenitorul (moştenitorii)
etc. în reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este denumit
contribuabil.
Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană, de
exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcţionar, este reţinut
de către persoana care îi plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la buget; la fel procedează o
bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unei persoane (dobândă,
drept de autor, colaborare etc.), reţine impozitul datorat statului şi-l varsă la buget. În aceste cazuri,
subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al dreptului de autor sau ai colaborării,
iar nu cel care a reţinut de la acesta impozitul datorat statului şi i-a vărsat efectiv la buget, prin plata
în numerar sau prin virament.
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În mod
normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate, sunt
frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. Acest lucru
este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o măsură mai mare sau
mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect al
impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul
impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de personal, la
impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei, deci, cu alte cuvinte,
averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi produsul care
face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În cazul
impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la impozitele
pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă, impozitul se plăteşte
din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta diminuează substanţa averii
propriu-zise.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de
măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem întâlni:
unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la impozitul pe
clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe de consumaţie.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere.
Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau
regresive).
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de
organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil,
stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea
impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabilului de a plăti
şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică
58
contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri de
valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.
3.4.2.Principiile impunerii
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au

drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.
Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată în metodele şi
tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului).
După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe
principii sau maxime, după cum urmează:
a) Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat
să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin
promovarea acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau
nobilii şi clerul în ceea ce priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor
statului acoperirea cheltuielilor publice pe măsura veniturilor obţinute;
b) Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de
fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să
fie stabilite fără echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin
promovarea principiu, se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi
încasarea impozitelor. A. Smith considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect
mai mare decât un considerabil grad de nedreptate.
c) Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
d) Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea
impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori.
Acest principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul
pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie
să fie costisitor. Totodată, acest aparat nu trebuie să stingherească într-un fel activitatea
economică a plătitorilor şi nici să-i îndepărteze de la ocupaţiile.
Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva
arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la capitalism şi
în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate, de
politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate de pe
poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în concordanţă cu interesele
acestora.
Statul încearcă prin fiscalitate să realizeze un echilibru între eficienţă şi echitate. Unele ţări
pun accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul), iar altele pe echitate (social-democraţia,
democraţia creştină).
De-a lungul timpului mai mulţi economişti au formulat o serie de principii prin care se
realizează impunerea fiscală. Spre exemplu, Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-
lea următoarele principii ale impunerii: justa impunere (echitatea fiscală), certitudinea impunerii,
comoditatea perceperii impozitului şi randamentul impozitelor.
59
Un alt economist Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel în anii ‘70 a formulat
principiile: individualităţii, nediscriminării, impersonalităţii, neutralităţii, legitimităţii şi lipsei
arbitrariului.
În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor intervenţioniste. Acestea
sunt:
1) principii de echitate fiscală;
2) principii de politică financiară;
3) principii de politică economică;
4) principii de politică socială
Principii de echitate fiscală
Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de impunere. Astfel,

impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea contributivă a plătitorului, cât şi după mărimea
obiectului impozabil, cât şi după natura venitului impozabil.
Aceste principii presupun existenţa unui venit minim neimpozabil.
Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală. Echitatea pe orizontală
presupune ca la acelaşi venit indiferent de sursă să se stabilească acelaşi impozit. Echitatea pe
verticală presupune ca la venituri diferite ca mărime şi ca sursă să se stabilească impozite diferite.
Cuantificarea cerinţelor principiilor de echitate fiscală se poate realiza în contextul teoriei
utilităţii, prin definirea funcţiei de utilitate în raport cu venitul, funcţie care exprimă comportamentul
contribuabilului faţă de venitul său:
U = U(V) U’> 0 şi U’’ < 0
unde:
U = utilitatea
U( ) = funcţia de utilitate
V = venitul contribuabilului
În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi principale de impunere: în

sume fixe şi în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este limitată întrucât nu corespundecerinţei de corelare a sarcinii
fiscale cu puterea economică a contribuabilului.
Impunerea în cote procentuale este larg utilizată în zilele noastre, fiind principala modalitate
de aşezare a impozitului întrucât asigură o bună corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică
a contribuabilului, cât şi cu situaţia sa personală.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote proporţionale, în
cote progresive şi cote regresive.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internaţională, cel care permite în
mai mare măsură respectarea cerinţelor echităţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor
progresive în tranşe (compuse). Cu toate acestea însă, utilizarea unei anumite progresivităţi de
impunere, chiar şi în cazul când aceasta este mai ridicată, nu conduce automat la respectarea
echităţii fiscale, deoarece aceasta presupune şi îndeplinirea celorlalte condiţii amintite anterior.
Principii de politică financiară
Aceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să răspundă următoarelor:
60
să fie un impozit general;
să fie un impozit stabil atât din punct de vedere cantitativ în timp, cât şi din punct de
vedere legislativ în timp;
să aibă un caracter elastic, adică să se adapteze cerinţelor de resurse financiare ale
statului;
să nu permită evaziunea fiscală;
să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea lor.
În sistemele fiscale moderne există mai multe categorii de impozite, pentru a răspunde unor
cerinţe cât mai diverse ale autorităţilor.
Principii de politică economică
Cer ca la stabilirea mecanismelor impozabile să se urmărească şi obiective economice ca:

creşterea economică;
stimularea investiţiei;
stimularea exporturilor;
influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi;
reorientarea consumului.
Principii de politică socială
La stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele în domeniul demografic

sau nişte obiective sociale (limitarea consumului unor bunuri dăunătoare societăţii).
3.4.3. Așezarea și perceperea impozitelor
Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în

stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea
(încasarea) impozitului.
Stabilirea obiectului impozabil
Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru ca
veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să
constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea ce se
poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la metoda evaluării
directe, bazate pe probe.
Metoda evaluării indirecte cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor semne
exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor de tip
real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în
consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv. Evaluarea forfetară constă în aceea că
organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil.
61
Evident, nici în acest caz nu sunt create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii
obiectului impozabil.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea
materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în care
subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o
conteste, prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe baza
declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea obiectului
impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această
mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale. Evaluarea pe baza declaraţiei
contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea directă a subiectului impozitului.
Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă strictă privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de
activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ fiscal, să întocmească şi să înainteze organelor
fiscale o declaraţie care să rezulte veniturile pe care le realizează şi cheltuielile care au fost efectuate
pentru obţinerea acestora, respectiv averea pe care o posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele
fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile.
Determinarea cuantumului impozitului
După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În funcţie

de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii de
dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale de
venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie încasată pe întreg teritoriul
ţării; această sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la unitatea de bază (de
exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote procentuale
asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste condiţii, impozitele
de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartiţie, deoarece
ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului impozabil şi ţinându-se cont de situaţia
personală a plătitorului impozitului.
Perceperea impozitelor
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După aceasta
se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-
a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent. În condiţiile
existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează astfel: a) direct de către
organele fiscale de la plătitori : b) prin stopaj la sursă ; c) prin aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două variante de
realizare:
a) când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita impozitul
datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);
62
b) când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le
solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).
Stopajul ia sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă
persoană. Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul taxelor datorate
statului pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele şi
diferitele documente elaborate de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.
3.4.4. Clasificarea impozitelor
După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi

indirecte.
Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute
în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În
cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt, în intenţia legiuitorului, una şi
aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea pot
fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile,
fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului. Ele
mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aşează asupra
produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia subiectului
impozitului.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia
personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite
subiective.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii
(transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce înseamnă că
ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, chiar prin
lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât
suportătorului acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
taxe de consumaţie;
venituri de la monopolurile fiscale;
taxe vamale;
taxe de timbru şi de înregistrare.
Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite pe
venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).
În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în impozite
financiare şi impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de
consumaţie ş.a.
Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în
vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.
63
De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a tutunului
se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra sănătăţii
persoanelor care le consumă.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi impozite
incidentale.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele incidentale se
introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile
excepţionale de război).
Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.
Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite federale,
impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în
statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor
administraţiei de sfat locale.
64
BUGETUL DE STAT
Cuprins:

BUGETUL DE STAT .............................................................................................................. 65
4.1. Bugetul ca instrument financiar............................................................................................................. 65
4.2. Principii bugetare .................................................................................................................................. 67
Obiective:
1. Insisirea unor concepte si notiuni generale despre : bueget, buget general consolidat,
sistem bugetar.
2. Insusirea principiilor bugetare ce stau la baza intocmirii bugetelor.
4.1. Bugetul ca instrument financiar
Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în procesul
repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială şi de
altă natură ale fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relaţii prin
intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, ca
relaţii prin care se repartizează aceste resurse (figura 1).
65
BUGETUL DE STAT
Societăţi VENITURILE Servicii publice generale

comerciale STATULUI
DESTINAŢIA Apărare, ordine publică şi

Regii autonome VENITURILOR siguranţă naţională
STATULUI
Cheltuieli social-culturale
Alte categorii
de agenţi
economici Servicii de dezvoltare publică,
locuinţe, mediu şi ape
Instituţii
publice
Acţiuni economice
Populaţie
Alte acţiuni
Transferuri din bugetul de stat

Străinătate
Împrumuturi acordate
Figura 4.1. Mobilizarea şi repartizarea resurselor prin buget
Relaţiile de mobilizare a resurselor sunt în principal relaţii de repartiţie a produsului intern

brut în favoarea statului, prin intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, al prelevărilor din
venituri, la care se adaugă atragerile de disponibilităţi temporar libere din economie prin intermediul
împrumuturilor de stat interne. Insuficienţa resurselor generată de repartiţia produsului intern brut
determină relaţii ale statului cu străinătatea, concretizate în diverse tipuri de finanţări externe.
Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente: financiară şi
economică, alocativă, redistributivă şi de reglare.
Rolul financiar se referă la formarea şi utilizarea resurselor financiare necesare statului în
exercitarea funcţiilor sale.
În acest sens rolul financiar poate fi discutat atât pe o componentă alocativă cât şi pe o
componentă redistributivă.
Rolul economic se referă la influenţarea dezvoltării economico-sociale, respectiv la
stimularea sau frânarea proceselor şi fenomenelor economice. Rolul economic are în vedere o
pronunţată componentă de reglare a economiei naţionale.
Rolul alocativ al bugetului decurge din însăşi natura statului, care în mod tradiţional îşi
asumă sarcina finanţării serviciilor publice.
Conţinutul acestui rol constă în repartizarea resurselor fiecărui an bugetar pe destinaţii ce
rezultă din îndeplinirea funcţiilor statului ca instituţie suprastructurală, dar, cel puţin parţial, şi din
postura sa de agent economic.
66
Rolul redistributiv al bugetului este pus în evidenţă tocmai de natura sa specifică, respectiv
aceea de instrument ce reflectă relaţii de mobilizare a resurselor, de repartizare a acestora pentru
finanţarea unor activităţi şi acţiuni determinate expres. Bugetul este instrumentul prin care se
redistribuie o parte din produsul intern brut. Redistriburea se realizează atât prin intermediul
impozitelor şi taxelor, cât şi al cheltuielilor.
Rolul de reglare a vieţii economice decurge din importanţa bugetului de stat ca instrument
cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică promovată de Guvern.
Prin orientările bugetului se poate acţiona asupra economiei stimulând sau frânând o anumită
activitate. Autorităţile publice pot acţiona, în acest scop prin intermediul cheltuielilor, veniturilor şi
soldului bugetar.
4.2. Principii bugetare
Principiile bugetare reprezintă o sinteză a experienţei practicii bugetare, dar şi a cerinţelor şi

exigenţelor propuse în procesul elaborării şi execuţiei bugetului de stat.
Sunt riguros formulate şi sunt parte a patrimoniului universal de cunoştinţe şi învăţăminte
care ţin de ştiinţa finanţelor.
Legislaţia bugetară se bazează pe aceste principii şi le include ca norme juridice.
Universalitatea bugetului
Principiul universalităţii stipulează că veniturile şi cheltuielile sunt înscrise în buget în

totalitate în sume brute.
Totodată veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu
excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care au stabilit destinaţii distincte.
Avantajele respectării principiului universalităţii sunt:
permite cunoaşterea cât mai exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor
publice, precum şi a corelaţiei existente între anumite venituri şi cheltuieli care se află
în conexiune strânsă;
conferă Parlamentului dreptul de control asupra cuantumului total al veniturilor şi
Aplicarea strictă a principiului universalităţii conferă bugetului public caracterul de buget
brut ce reprezintă suma dimensiunilor globale a încasărilor de venituri publice sau a cheltuielilor
publice.
Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce contituie excepţii de la principiul
universalităţii, ca de exemplu:
resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au o
afectaţie specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;
fondurile de sprijin care reprezintă resurse ale participanţilor puse la dispoziţia
administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii
determinate;
reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenite sau
acordate cu titlu provizoriu.
Unitatea bugetului
67
Principiul unităţii presupune înscrierea într-un singur document a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, în vederea utilizării eficiente şi monitorizării fondurilor publice.
Bugetul public, prin principiul unităţii, asigură o prezentare de ansamblu şi o cunoaştere
clară a surselor de venituri şi a destinaţiei cheltuielilor, precum şi a mecanismului de echilibrare a
bugetului.
Aceasta permite analiza veniturilor şi cheltuielilor în vederea emiterii unor judecăţi de
valoare privind structura şi volumul cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza cărora se pot lua
decizii de amânare, respingere sau modificare a unor cheltuieli inoportune. Acest principiu permite
exercitarea controlului de către Parlament asupra Guvernului privind perceperea impozitelor,
modului de cheltuire a fondurilor publice, cât şi asupra utilităţii şi oportunităţii măsurilor sociale şi
economice pe care le iniţiază. Principiul tradiţional al unităţii bugetare a fost adaptat cerinţelor
finanţelor publice moderne prin intermediul unor derogări ce facilitează operaţiunea de
debugetizare. Debugetizarea constă în angajarea unor surse complementare, alternative pentru
realizarea unora din obiectivele sau programele dorite.
Derogările principiului unităţii bugetare sunt: conturile speciale ale tezaurului public;
bugetele extraordinare; bugetele anexe; bugetele autonome; rectificarea legilor bugetare anuale;
bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.
Conturile speciale ale tezaurului public reprezintă operaţiuni financiare ce constau în
înregistrarea cheltuielilor sau încasărilor ce nu sunt definitive, întrucât angajamentele la care au dat
naştere urmează să fie executate.
Bugetele extraordinare – sunt bugete prin care se asigură finanţarea cheltuielilor
extraordinare (militare, de război) în afara regulilor tradiţionale ale contabilităţii publice.
Bugetele anexă – evidenţiază operaţiile financiare ale unor servicii ale statului cu caracter
industrial sau comercial necuprinse în bugetul general decât prin vărsământul soldului lor creditor
sau debitor. Se discută şi se votează de Parlament şi sunt supuse controlului public.
Bugetele autonome – sunt adoptate la nivelul societăţilor comerciale cu capital de stat sau al
instituţiilor publice care beneficiază de autonomie financiară fără a fi supuse controlului
Parlamentului.
Legile bugetare rectificative – sunt generate de necunoaşterea cu exactitate a nivelului
cheltuielilor şi respectiv al veniturilor în momentul aprobării legii bugetare, ceea ce face necesară
revenirea asupra nivelului indicatorilor bugetari în cursul exerciţiului bugetar.
Neafectarea veniturilor bugetare
Nu permite perceperea unui venit public pentru finanţarea unei anumite cheltuieli publice.
Ca urmare, existenţa resurselor financiare este o condiţie generală a acoperirii cheltuielilor publice
pe ansamblu.
De aceea, majorările de cheltuieli în cursul anului bugetar se pot efectua cu condiţia ca
iniţiatorii să prevadă şi resursele necesare acoperirii acestora.
Nerespectarea întocmai a acestui principiu este de fapt, un rezultat al nerespectării depline a
altor principii, în special cele privind universalitatea, unitatea bugetară.
Anualitatea bugetului
Principiul anualităţii bugetului menţionează că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt

aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar.
68
Totodată, operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar, în contul unui
buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.
În România anul bugetar coincide cu anul civil (calendaristic) 1 ianuarie – 31 decembrie.
Factorii ce influenţează data începerii anului bugetar sunt: structura economiei, nivelul de
dezvoltare, perioada de lucru a Parlamentului, numărul şi durata sesiunilor în care Parlamentul
dezbate bugetul public, tradiţia, alţi factori specifici fiecărui stat.
În practica bugetară, referitor la respectarea principiului anualităţii, s-au identificat două
sisteme de execuţie bugetară, respectiv: sistemul de exerciţiu bugetar şi sistemul de gestiune
bugetară.
În legătură cu anualitatea bugetului, Legea finanţelor publice a prevăzut ca, pentru toţi
agenţii economici, anul financiar are aceeaşi durată ca şi exerciţiul financiar bugetar, adică un an
calendaristic.
Echilibrul bugetar
Acest principiu nu este respectat în practica bugetară întrucât bugetele publice se întocmesc
cu deficit. În aceste condiţii, pentru acoperirea cheltuielilor bugetului public se interzice recurgerea
la emisiunea monetară sau la finanţarea directă de către bănci.
În cadrul anului bugetar, distingem atât echilibrul bugetar pe parcursul execuţiei, cât şi
echilibrul bugetar la sfârşitul anului.
Echilibrul bugetului pe parcursul execuţiei se realizează atunci când lichidităţile băneşti
provenite din încasarea veniturilor publice acoperă nevoile de plăţi scadente:
TOTAL ÎNCASĂRI LA = TOTAL PLĂŢI

MOMENTUL T ...................EXIGIBILE
(L) LA MOMENTUL T
(P)
Restabilirea echilibrului pe parcursul execuţiei este obligatorie, altfel nu s-ar mai putea
efectua cheltuielile conform creditelor bugetare aprobate de Parlament, iar unele nu pot fi amânate
(exemplu: plata salariilor, plata pensiilor, plata burselor).
Echilibrul anual al bugetului presupune egalitatea dintre nivelul încasării veniturilor
obligatorii ale statului (R) şi nivelul cheltuielilor totale (C).
În funcţie de relaţia dintre R şi C, putem avea una din următoarele situaţii: R = C, pentru
echilibrul bugetar anual; R < C, pentru deficit bugetar anual; R > C, pentru excedent bugetar anual.
Specializarea bugetară
Principiul specializării bugetare se referă la faptul că, veniturile şi cheltuielile bugetare se

înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi pe categorii de cheltuieli, grupate după
conţinutul lor economic şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.
Clasificaţia bugetară trebuie să ofere o imagine privind:
a) sursele de provenienţă a veniturilor; care sunt impozite directe; care sunt impozitele
indirecte; ce loc ocupă fiecare impozit în ansamblul veniturilor fiscale; care sunt
veniturile extraordinare;
b) destinaţiile cheltuielilor, în cadrul grupării economice (curente şi de capital), în cadrul
grupării funcţionale (pe ramuri şi domenii de activitate, către care sunt orientate
69
resursele) şi al grupării administrative, pe instituţii ai căror conducători sunt ordonatori
de credite bugetare.
Clasificaţia bugetară tip este elaborată de Ministerul Finanţelor Publice. Ea cuprinde ca
subdiviziuni: părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole, precum şi alineate, dacă este
necesar.
În legislaţia finanţelor publice din România este consacrat principiul specializării bugetare.
Publicitatea bugetului
Transparenţa sistemului bugetar este asigurată prin: dezbaterea publică a proiectelor de

buget, a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu ocazia aprobării acestora; publicarea
în Monitorul Oficial a bugetelor şi a conturilor anuale de execuţie a acestora; mijloacele de
informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetului, exceptând
informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
Principiul unităţii monetare
Principiul unităţii monetare obligă ca toate operaţiunile bugetare să fie exprimate în monedă
naţională.
70
CAPITALUL ÎNTREPRINDERII
Cuprins:

CAPITALUL ÎNTREPRINDERII .......................................................................................... 71
5.1. Abordări comceptuale privind capitalurile întreprinderii ...................................................................... 72
Capitalul financiar ........................................................................................................................................ 72
5.2. Modalități de formare a fondurilor întreprinderii .................................................................................. 73
5.2.1. Aportul în bani și în natură ............................................................................................................ 73
5.2.2. Autofinanțarea ................................................................................................................................ 73
5.2.3. Creditarea ...................................................................................................................................... 75
5.2.4. Leasing-ul ....................................................................................................................................... 75
5.2.5. Finanțarea bugetară....................................................................................................................... 76
5.4. Surse de formare a fondurilor întreprinderii .......................................................................................... 77
5.4.1. Surse proprii ................................................................................................................................... 78
5.4.2. Surse împrumutate .......................................................................................................................... 80
Obiective:
1. Cunoasterea modalitatilor de asigurare a finantarii interne și externe de catre intreprinderi.
2. Insusirea reglementarilor privitoare la cresterea capitalului propriu ca sursa de
finantare externa.
3. Cunoasterea modului in care functioneaza finantarea intreprinderilor pe seama
imprumuturilor pe termen mediu si lung.
1. Cunoasterea structurii bilantului contabil al intreprinderii si interpretarea financiara a
acestuia.
2. Insusirea notiunii de structura financiara a intreprinderii, a indicatorilor de exprimare a
acesteia si cunoasterea modului in care riscurile afecteaza strctura financiara.
71
Noţiunea de capital apare pentru prima dată în secolul al XII - lea şi a circulat la început sub
diverse sensuri; ca fond, stoc de mărfuri, masă de bani etc. În secolul al XIV - lea, termenul de
capital este întâlnit cu înţeles de bogăţie, averi băneşti, fonduri, etc.
Conţinutul modern de capital a fost introdus de economistul francez A.J. Turgot în secolul al
XVIII-lea. În accepţiunea economistului francez, noţiunea de capital însemna mai mult decât bani
sau bunuri, respectiv, o valoare care participă la producerea unor noi valori şi a profitului.
În sens economic prin capitaluri se exprimă mijloacele băneşti precum şi expresia bănească a
bunurilor de natură material care sunt utilizate de întreprindere pentru obținerea de bunuri, lucrări
sau servicii, care sunt destinate vânzării în scopul obținerii de profit.
5.1. Abordări comceptuale privind capitalurile întreprinderii
Ca să avem o întreprindere, mai întâi trebuie să avem capital bănesc (banii).

Intreprinderea dispune de active fizice şi financiare care formează capitalul economic, iar
mărimea capitalului economic este dată de activul brut al bilanţului. Cu alte cuvinte, mulţimea
elementelor de activ, însumate, formează capitalul economic al firmei, noţiune exprimată sintetic
prin egalitatea:
CE = ∑𝒏𝒏→𝟏 𝑨 (F 5.1)
unde:
CE - capitalul economic;
∑𝑛𝑛→1 𝐴 - suma elementelor de activ.
Având în vedere că sursele de formare a activelor sunt reflectate de pasivul bilanţului,

egalitatea la care ne-am referit poate avea forma:
∑𝒏𝒏→𝟏 𝑨 = ∑𝒏𝒏→𝟏 𝑷 (F 5.2)
în care:
∑𝑛𝑛→1 𝐴 şi ∑𝑛𝑛→1 𝑃 - suma elementelor de activ şi de pasiv.
Fluxurile reale şi financiare ce au loc pe măsura activităţii întreprinderii modifică atât

volumul, cât şi compoziţia capitalului economic. Din punct de vedere financiar, capitalul este
reprezentat de cantitatea de monedă adusă de acţionari sau asociaţi, la care se adaugă suma generată
de activitatea proprie şi imobilizată în deţinerea capitalului economic.
Capitalul financiar
Din punct de vedere patrimonial, capitalul financiar reprezintă fonduri proprii. El poate fi
schimbat la preţul pieţei dat de cursul (cotaţia) la bursă al acţiunilor, situaţie în care apare, astfel, şi
noţiunea de capitalizare bursieră, ce reprezintă valoarea capitalului financiar corespunzătoare
cursului la bursă. Altfel spus, capitalizarea bursieră poate fi privită ca expresie a preţului stabilit la
bursă înmulţit cu numărul de acţiuni.
Sub raport juridic, este uzitată noţiunea de capital social, ea fiind înţeleasă sub forma
72
contribuţiei în numerar sau în natură a asociaţilor sau acţionarilor la constituirea sau dezvoltarea
întreprinderii.
Definiţia cea mai utilizată a termenului de capital economic este aceea care arată că acesta
constă în totalitatea bunurilor economice ale agenţilor economici ce sunt folosite pentru producerea
altor bunuri.
În sensul financiar al noţiunii, capitalul este suma de monedă adusă de asociaţi şi/sau
acţionari plus cea generată de activitatea proprie şi imobilizată în deţinerea capitalului social.
Capitalurile întreprinderii pot fi:
1) capitaluri proprii (fonduri proprii);
2) capitaluri împrumutate (credite).
Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi interne. Contribuţiile externe
cuprind aportul proprietarilor şi eventual unele aporturi ale statului, ale unor organisme specializate.
Contribuţiile interne sunt constituite din sumele ce se degajă ca urmare a capacităţi de autofinanţare
a agenţilor economici sau întreprinderii.
Contribuţiile externe intervin în principal în cazul creării capitalului social al agenţilor
economici nou înfiinţaţi. În cazul regiilor autonome crearea capitalului social este asigurată de către
stat. În cazul societăţilor comerciale capitalul social este format prin aportul în numerar sau în natură
a participanţilor la constituirea societăţii respective. Capitalul social al societăţilor cu răspundere
limitată este format din părţile sociale, ce nu pot fi reprezentate prin acţiuni emise de societate.
Aceste acţiuni pot fi nominative sau la purtător.
Acţiunea este un titlu de participare care conferă posesorului ei calitatea de asociat. De
asemenea, se mai poate spune şi titlu de coproprietate. Acţionarul este în măsură să primească un
dividend după ce din profit s-au efectuat scăzămintele pentru plata impozitelor şi constituirea
rezervelor legale.
5.2. Modalități de formare a fondurilor întreprinderii
5.2.1. Aportul în bani și în natură
Este metoda predominantă, constând din contribuţia acţionarilor în bani lichizi şi în bunuri
atât la înfiinţarea întreprinderii, cât şi pe parcursul existenţei acesteia.
Rezultă că aportul asociaţilor şi acţionarilor contribuie atât la formarea capitalului iniţial, cât
şi la majorarea capitalului în cazul unei noi emisiuni de acţiuni,
Aporturile în bani şi în bunuri se constituie ca fonduri proprii ale firmei.
5.2.2. Autofinanțarea
Autofinanţarea este o altă metodă de formare a fondurilor, constând în reţinerea unei părţi
din rezultatul financiar final. Fondurile mobilizate prin autofinanţare se constituie ca fonduri proprii.
73
Din punctul de vedere al caracteristicilor sale, autofinanţarea poate fi imediată şi amânată, de
menţinere şi netă (de expansiune). Desigur, nu poate fi avută în vedere formarea de fonduri prin
autofinanţare decât în condiţiile în care întreprinderea obţine asemenea venituri din activitatea sa,
încât acestea să acopere toate cheltuielile şi, totodată, se degaje şi un profit din care o parte să fie
folosită pentru sporirea activelor de exploatare şi a activelor imobilizate.
Autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea de dezvoltare (de expansiune) luate împreună
formează autofinanţarea totală.
Posibilităţile maxime de autofinanţare a întreprinderii sunt date de indicatorul Cash-Flow,
care poate fi luat în considerare sub două forme, şi anume:
Cash-Flow brut format din profitul net la care se adaugă amortismentul şi fondul de
rezervă, altfel spus din autofinanţarea de menţinere(amortisment),la care se adaugă
partea de profit destinată dividendelor şi rezervele. In relaţie de sumă, se poate
exprima sub forma următoarei egalităţi:
𝑪𝑭𝒃 = 𝑷𝒏 + 𝑨 + 𝑭𝒓 (F 5.6)
în care:
CFb = Cash-Flow brut;
Pn = profit net;
A = amortismente;
Fr = fond de rezervă.
Cash-Flow net constituit din profitul net (distribuibil) şi fondul de rezervă, exprimat
prin relaţia:
𝑪𝑭𝒏 = 𝑷𝒏 + 𝑭𝒓 (F 5.7)
In raport cu cifra de afaceri, cash-flow-ul reflectă posibilitatea dată ca prin mărimea

încasărilor din vânzări să fie menţinute poziţia pe piaţă a întreprinderii, potenţialul ei productiv,
posibilitatea sporirii patrimoniului (creşterea bogăţiei) şi, totodată, remunerarea acţionariatului prin
dividende.
Având în vedere că - privit în ansamblu - cash-flow-ul mai este denumit şi marja brută de
autofinanţare (când cuprinde şi amortizarea), mărimea acesteia poate fi determinată prin relaţia de
raport, ca o valoarea derivată, exprimată unitar sau procentual:
𝑪𝑭 𝑪𝑭 (F 5.8)
𝑴𝑩𝑨 = , sau 𝑴𝑩𝑨 = × 𝟏𝟎𝟎
𝑪𝑨 𝑪𝑨
în care:
MBA = marja brută de autofinanţare;
CF = Cash-flow;
CA = cifra de afaceri.
Tendinţa marjei de apropiere faţă de unitate sau de 100% reflectă capacitatea de

autofinanţare şi de independenţă financiară a întreprinderii.
Autofinanţarea este cea mai sigură şi, în acelaşi timp, cea mai ieftină sursă de formare şi
74
sporire a fondurilor proprii ale întreprinderii, însă nu este suficientă, ceea ce face să fie avute în
vedere şi celelalte modalităţi de asigurare a necesarului de fonduri.
5.2.3. Creditarea
Reprezintă modalitatea de completare a necesarului de resurse financiare în situaţia în care

fondurile proprii ale întreprinderii nu satisfac trebuinţele acesteia pe termen scurt, mediu sau lung.
Fondurile împrumutate, fie că provin din sistemul bancar, de la instituţii financiare sau din
emisiunea de obligaţiuni, au două trăsături esenţiale, şi anume:
a) Pentru utilizarea lor, împrumutatul plăteşte un preţ (dobânda) a cărui mărime este
variabilă în funcţie de factorii conjuncturali ce acţionează pe piaţa do capitaluri.
b) Au caracter rambursabil, întreprinderea trebuind să restituie, la anumite termene de
comun acord stabilite, împrumutătorului sumele împrumutate fie în totalitatea lor, fie
în rate.
În condiţiile unei economii tipice, stabile, creditul bancar este folosit în special ca o sursă
permanentă de ajustare şi asigurare a echilibrului financiar, ceea ce face ca banca finanţatoare să
devină un partener apropiat şi fidel al întreprinderii.
Întrucât întreprinderea utilizează creditele angajate, va trebui să fie de acord şi să accepte
controlul, atât scriptic, cât şi faptic, privind destinaţia şi folosirea banilor împrumutaţi, control ce va
fi făcut de banca finanţatoare. Din acest punct de vedere, se poate spune că întreprinderea nu mai are
o independenţă financiară totală.
Faptul că în economia de piaţă creditul ca atare şi creditarea ca metodă de finanţare fac parte
din relaţiile financiare curente ale întreprinderii nu trebuie înţeles că aceasta din urmă angajează
împrumuturi oricât de mari sau fără ca acestea să reprezinte o oportunitate. Depăşirea unui anume
volum de aporturi bancare poate conduce la efecte negative asupra rentabilităţii ca urmare a costului
cu dobânzile, pe de-o parte, şi asupra autonomiei întreprinderii, pe de altă parte.
5.2.4. Leasing-ul
Este un sistem special de finanţare a investiţiilor. Este o formă de locaţie vânzare,

beneficiarul subscriitor la operaţia de leasing nu devine proprietarul bunurilor, ci le foloseşte ca
închiriate, pentru care plăteşte anuităţile stabilite în contract. La expirarea contractului, utilizatorul
poate intra în proprietatea deplină a bunurilor, plătind integral valoarea rămasă neachitată a acelor
bunuri.
Leasing-ul a apărut şi cucereşte tot mai multă piaţă ca urmare a sporirii nevoii de
echipamente, instalaţii, aparate, mijloace de transport navale, aero sau terestre, a modificării rapide a
structurii acestora, a uzurii morale ca urmare a rapidului progres tehnico-ştiinţific, în timp ce
resursele financiare ale întreprinderilor nu dau posibilitatea achiziţionării prin plătirea preţului
integral al acestora.
După modul de stabilire a ratei de leasing, acesta poate fi:
leasing financiar;
leasing funcţional.
In cazul leasingului financiar, în perioada de bază, prima închiriere este -de regulă - pentru o
75
perioadă mai mică decât cea de folosinţă a bunului, asigurându-se recuperarea numai parţială a
preţului acestuia. Prin reînchirieri repetate urmează a se realiza încasarea întregului preţ al
produsului, precum şi dobânzile şi profitul aferent.
După obiectul contractului, se poate practica:
leasingul brut, ceea ce înseamnă că o dată cu închirierea se vând şi serviciile de punere
în funcţiune, aducere la parametrii funcţionali, întreţineri şi reparaţii pe toată durata
convenită de părţi;
leasingul net care presupune închirierea numai a produsului, nu şi a celorlalte servicii,
ca în cazul leasingului brut.
In categoria leasingului intră şi operaţiunea de lease-back, care constă în vânzarea
întreprinderii unei societăţi de leasing, de la care apoi o închiriază printr-un contract de leasing.
Motivaţia unei asemenea operaţiuni constă în transformarea fondurilor imobilizate în fonduri
disponibile. în măsura în care societatea de leasing reintră în posesia fondurilor investite,
proprietarul iniţial poate răscumpăra fosta sa întreprindere la un preţ dinainte stabilit, de obicei
scăzut.
5.2.5. Finanțarea bugetară
Reprezintă alocarea de mijloace băneşti din bugetul de stat sau din bugetul consiliilor locale,
pentru formarea fondurilor (capitalurilor) proprii ale întreprinderilor proprietate privată a statului sau
a autorităţilor publice locale, uneori asemenea mijloace punându-se şi la dispoziţia firmelor cu
capital privat pentru menţinerea în activitate a acestora, în funcţie de interesele naţionale sau locale.
Finanţarea bugetară prin alocaţii, subvenţii, prime sau finanţări cu scop special este expresia
intervenţiei statului în economie pentru menţinerea şi stimularea producţiei, asigurarea stabilităţii
preţurilor şi creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale. În mecanismele economiei de piaţă,
limitarea existenţei întreprinderilor cu capital public reduce şi rolul finanţării bugetare pentru
crearea sau menţinerea acestora, însă nu limitează finanţarea prin intermediul subvenţiilor pe
produse şi activităţi pentru stimularea producţiei şi a exportului, indiferent de apartenenţa, din punct
de vedere juridic, a capitalului.
Alegerea uneia sau a altei metode de finanțare a capitalului întreprinderii constituie o
componentă a politicii financiare adoptată de întreprindere în finanțarea activităților.
5.3. Forme de materializare a capitalului intreprinderii
Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de provenienţă, este reflectat în pasivul

bilanţului. Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung şi scurt în aşa
numitele active.Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active imobilizate, iar
plasamentele pe termen scurt în active circulante. Elementele structurale ale activelor imobilizate,
având o durată îndelungată de imobilizare a capitalului, îşi recuperează valoarea de intrare în mod
diferit, după cum este vorba de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate
neamortizabile.
Activele imobilizate amortizabile - corporale şi necorporale - cuprind: construcţiile,
amenajarea de terenuri, alte active imobilizate, precum şi cheltuielile de constituire, de cercetare şi
dezvoltare, fondul comercial etc.
76
Activele imobilizate neamortizabile se referă la titluri de participare şi creanţe legate de
participaţii. O întreprindere poate avea interese în desfăşurarea activităţii altor întreprinderi. În acest
context, calea principală de participare la luarea deciziilor în întreprinderile vizate o reprezintă
cumpărarea de titluri de proprietate şi participarea la formarea capitalului lor social. Recuperarea
capitalului imobilizat se face, în acest caz, prin vânzarea titlurilor pe piaţa financiară şi nicidecum
prin amortizare. Activele circulante cuprind plasamentele de capital făcute pe durate de timp, de
regulă mai mici de un an. Ele sunt uşor transformabile în disponibilităţi băneşti care se pot folosi fie
pentru onorarea obligaţiilor scadente, fie pentru efectuarea de noi plasamente în stocuri materiale
sau chiar în active imobilizate.
Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor în circuit cât şi
după rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste caracteristici, activele circulante
se pot structura în:
- valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora intră stocurile
de materiale pentru producţie; stocurile de producţie în curs de fabricaţie; şi stocurile de produse
finite. Aceste tipuri de stocuri reprezintă partea relativ constantă, stabilă, a activelor circulante;
- valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidităţi în termen scurt. Se includ aici,
creanţele rezultate din creditul comercial şi portofoliul de titluri de valoare achiziţionate pentru
speculaţii la bursă;
- disponibilităţi băneşti (lichidităţi), reflectate în: soldurile conturilor deschise la bancă; sumele
existente în casierie; precum şi în alte valori.
5.4. Surse de formare a fondurilor întreprinderii
În mod tradițional, sursele de finanțare a întreprinderii și implicit ale unei investiții sunt
formate din capitaluri proprii și capitaluri împruumutate. Acestea diferă între ele prin modul de
constituire, prin costurile pe care le generează, precum și prin gradul lor de exigibilitate în timp.
Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung se pot clasifica astfel:
 surse proprii:
- interne (autofinanţarea);
- externe (aporturi noi de capital şi subvenţii).
 surse împrumutate:
- credite bancare;
- împrumuturi din obligaţiuni.
Alegerea sursei/surselor de finanţare este influenţată de mai mulţi factori:
- structura capitalului pe care întreprinderea o urmăreşte. Majoritatea societăţilor pe acţiuni
alternează emisiunile de titluri (acţiuni, obligaţiuni) cu împrumuturi, în funcţie de obiectivele vizate
şi de costurile acestora.
- maturitatea activelor finanţate, care trebuie să fie în concordanţă cu cea a pasivelor sursă.
Astfel, un echipament de investiţii cu o durată de viaţă economică de 5 ani, este de dorit să fie
finanţat dintr-un împrumut cu scadenţă similară, pentru ca din cash-flow-urile generate de utilizarea
respectivului activ să fie achitate tranşele şi dobânzile aferente împrumutului.
- situaţia financiară prezentă şi previzionată a întreprinderii. Dacă întreprinderea traversează
o perioadă mai dificilă, managerii ei trebuie să evite contractarea de împrumuturi noi, deoarece ele
ar fi mai costisitoare pentru societate, din cauza primei de risc pe care ar încorpora-o rata dobânzii
solicitată de bănci şi a restricţiilor pe care le-ar impune acestea. În , acest caz, trebuie apelat la surse
de finanţare proprii (emisiune de acţiuni). Dacă însă se previzionează profituri mari în viitor, se vor
77
prefera sursele împrumutate (debt financing) şi ulterior, când valoarea de piaţă a acţiunilor va creşte
datorită profiturilor obţinute, se pot emite acţiuni.
- condiţiile de îndatorare (nivelul ratei dobânzii, restricţiile impuse de creditori,
disponibilitatea activelor de a fi folosite ca garanţii, etc).
- cotarea întreprinderii la bursă. În general, întreprinderile cotate au mai multe posibilităţi de
finanţare decât cele necotate, putând atrage fonduri importante pentru investiţii. Listarea la cota
bursei reprezintă o recunoaştere publică a competitivităţii şi a performanţelor financiare ale
întreprinderii respective. Dezavantajele cotării la bursă sunt reprezentate de expunerea mai mare la
riscuri (cum ar fi cel al unei preluări ostile), volumul mare de informaţii care trebuie pus la
dispoziţia publicului sub formă de rapoarte periodice şi deturnarea obiectivelor managementului pe
termen lung, din cauza exigenţelor pe termen scurt impuse de piaţă (întreprinderile cotate trebuie să
menţină o politică de creştere progresivă pentru a atrage acţionari şi trebuie să distribuie constant
dividende).
5.4.1. Surse proprii
a) Autofinanţarea reprezintă surplusul monetar degajat în timpul unui exerciţiu financiar şi

pus la dispoziţia întreprinderii pentru finanţarea creşterii sale. Autofinanţarea poate fi de două tipuri:
de menţinere şi de creştere.
Autofinanţarea de menţinere este constituită în principal din amortizări şi provizioane
(elemente de ajustare a valorii activelor), iar cea de creştere din profitul net nerepartizat încă.
Autofinanţarea are un rol central în strategia întreprinderii. Ea permite constituirea de rezerve
în vederea înlocuirii imobilizărilor existente, cât şi finanţarea noilor investiţii. De altfel, băncile nu
acordă credite pentru finanţarea unui echipament decât dacă întreprinderea finanţează cu fonduri
proprii o parte din valoarea proiectului (în general minim 25%).
Determinarea autofinanţării are la bază următoarea relaţie:
Autofinanţare = CAFcalculată – Dividende – Participarea salariaţilor şi managerilor la profit
unde: CAF = capacitatea de autofinanţare.
Mărimea autofinanţării este influenţată de politica de investiţii, de politica de finanţare şi de

politica de dividend.
b) Sursele proprii externe sunt constituite fie din majorările de capital subscris de acţionari
vechi sau noi, fie din subvenţii şi prime.
Acestea din urmă se acordă întreprinderilor de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, în
funcţie de anumite priorităţi economice şi sociale, cum ar fi: crearea de noi întreprinderi, crearea de
locuri de muncă, inovaţii, economie de energie şi materii prime, etc.
În cazul majorărilor de capital, nu sunt considerate surse de finanţare decât aporturile în
numerar sau în natură. Se exclud deci majorările de capital social prin încorporarea de rezerve sau
prin conversia de obligaţiuni în acţiuni.
În cele ce urmează ne vom opri la aporturile noi în numerar. Majorarea capitalului prin
emisiunea de acţiuni noi este hotărâtă de Adunarea Generală Extraordinară.
Preţul de emisiune al noilor acţiuni se fixează ţinând cont de câteva constrângeri legate de:
– valoarea nominală şi valoarea de piaţă a acţiunilor vechi (valoarea nominală  preţul de emisiune al
noilor acţiuni  valoarea de piaţă);
78
– politica de dividende urmată de întreprindere, ştiut fiind că investitorii vor dori să achiziţioneze
titluri cu atât mai mult cu cât întreprinderea a distribuit regulat dividende;
– performanţele întreprinderii şi profitul aşteptat;
– tipul de titluri emise (acţiuni comune sau preferenţiale);
– conjunctura economică de ansamblu şi mai ales situaţia pieţei financiare.
Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar produce „efecte de diluare” cum ar fi:
- scăderea valorii de piaţă a acţiunilor societăţii;
- scăderea profitului net pe acţiune (EPS);
- scăderea puterii de vot pe care o conferă fiecare acţiune deţinută.
Pentru a atenua aceste efecte, în cazul noilor aporturi, acţionarii vechi au cea ce se numeşte
drept preferenţial de subscriere sau de preempţiune (pre-emption right). Acesta dă acţionarilor
existenţi prima opţiune de cumpărare a acţiunilor comune nou-emise, proporţional cu numărul de
acţiuni vechi deţinute. Acţionarii vechi au acest drept numai dacă este specificat în statutul
societăţii şi-l pot exercita într-un interval de timp determinat, stabilit de conducerea întreprinderii.
În această perioadă, ei pot cumpăra acţiuni noi plătind doar preţul de emisiune, folosind
drepturile de subscriere. Dacă nu doresc să subscrie la majorarea capitalului, îşi pot vinde drepturile
la bursă, obţinând în schimbul lor o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor.
Acţionarii noi nu pot subscrie la majorarea de capital decât dacă în perioada menţionată au
existat acţionari vechi care au renunţat la drepturile lor de subscriere. Ei vor plăti pentru fiecare
acţiune nouă preţul de emisiune plus un anumit număr de drepturi achiziţionate de la acţionarii
vechi, care este egal cu raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi.
Dreptul de preempţiune are aşadar un dublu rol: protejează poziţia de control a acţionarilor
vechi şi îi acoperă pe aceştia împotriva diluării valorii acţiunilor lor (compensează pierderea de
valoare pe care ei o suportă).
Dreptul de subscriere îmbracă forma unui cupon, care se ataşează fiecărei acţiuni vechi. El este
negociabil la bursă, dacă şi titlurile respective sunt cotate.
Teoretic, el este egal cu diferenţa dintre valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi valoarea de piaţă
a acţiunilor întreprinderii, după majorarea capitalului. Practic însă, fiind cotat la bursă ca orice activ
financiar, preţul lui poate varia.
Pentru a determina valoarea teoretică de piaţă a unui drept de subscriere vom folosi
următoarele notaţii:
- VN = valoarea nominală a unei acţiuni (capitalul social împărţit la numărul de acţiuni);
- VP = valoarea de piaţă a unei acţiuni vechi (cursul bursier al acţiunii înainte de majorarea
capitalului);
- E = preţul de emisiune al unei acţiuni noi (valoarea la care se emit acţiunile noi);
- VP’ = valoarea de piaţă a unei acţiuni după majorarea capitalului;
- ds = VP – VP’ = dreptul de subscriere;
- N = numărul de acţiuni vechi;
- N’ = numărul de acţiuni noi;
N
-n= = raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi.
N'
Aşa cum am precizat, dreptul de subscriere este egal cu diferenţa dintre valoarea de piaţă a
unei acţiuni vechi şi valoarea de piaţă a unei acţiuni după operaţiunea de majorare:
ds = VP – VP’
Pentru a determina VP’, vom folosi noţiunea de capitalizare bursieră (Cb), care desemnează
valoarea de piaţă totală a acţiunilor.
79
Cb = N x VP (înainte de majorarea capitalului);
Cb’ = N x VP + N’ x E (după majorarea capitalului)
Cb' N x VP  N' x E
VP'  
N  N' N  N'
N x VP  N' x E N x VP  N' x VP  N x VP  N' x E

d s  VP  VP'  VP   ,
N  N' N  N'
ceea ce înseamnă:
ds 
N'
VP  E 
N  N'
5.4.2. Surse împrumutate
a) Creditele bancare pe termen mediu şi lung constituie o sursă importantă de finanţare a

întreprinderilor. Ele au o scadenţă mai mare de un an. De obicei, se urmăreşte ca această scadenţă să
coincidă cu durata de viaţă economică a investiţiei ce va fi finanţată. Astfel, rambursarea
împrumutului şi plata dobânzilor se vor face din fluxurile de numerar generate de activul finanţat.
La angajarea unui astfel de împrumut, firma va trebui să ia în calcul dobânda, garanţiile cerute
de creditor, modul şi termenele de rambursare. Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă (ajustată
lunar, trimestrial sau semestrial).
Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei variante:
- rambursare prin rate constante;
- rambursare prin tranşe (amortizări) constante;
- rambursare integrală la sfârşitul perioadei de creditare.
Amortizarea împrumutului se calculează împărţind valoarea acestuia la numărul de perioade
de rambursare. De exemplu, dacă rambursarea se face în rate anuale, se împarte valoarea creditului
la numărul de ani, iar dacă se rambursează în rate lunare, se împarte la numărul de luni (numărul de
ani x 12 luni).
Rata împrumutului este egală cu amortizarea (tranşa) plus dobânda aferentă.
În cazul în care rambursarea se face în rate anuale (anuităţi) constante şi amortizări variabile,
formula de calcul a anuităţii (A) este:
C x rd
A ,
1
1-
(1  r d ) n
unde: C = valoarea împrumutului;

rd = rata dobânzii anuale exprimată procentual;
n =numărul de ani în care se face rambursarea.
b) Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni reprezintă contracte pe termen mediu sau

lung, prin care beneficiarul împrumutului se obligă să plătească deţinătorului obligaţiunii tranşele şi
80
dobânzile la anumite date. Obligaţiunile se deosebesc de împrumuturile pe termen mediu şi lung
prin aceea că presupun o ofertă publică şi vânzarea către investitori diferiţi.
Deosebirile dintre obligaţiuni şi acţiuni constau în modalitatea de remunerare (dividende
pentru acţiuni şi dobânzi pentru obligaţiuni) şi în faptul că obligaţiunile nu conferă deţinătorului
putere de decizie în societatea emitentă.
Împrumutul obligatar este caracterizat de următoarele elemente: mărimea acestuia, preţul de
emisiune, dobânda, durata şi modalitatea de rambursare.
Mărimea împrumutului obligatar se stabileşte atât în funcţie de nivelul investiţiilor ce trebuie
finanţate, cât şi de oferta de capital de pe piaţa financiară.
Preţul (valoarea) de emisiune poate fi egal, mai mic sau mai mare decât valoarea nominală. De
asemenea, rambursarea se poate face la o valoare egală sau mai mare decât valoarea nominală.
Dobânda se calculează la valoarea nominală şi se plăteşte periodic, la o dată prestabilită, prin
detaşarea unui cupon din corpul obligaţiunii.
Modalităţile de rambursare sunt identice cu cele ale împrumuturilor bancare pe termen lung:
- rambursare prin rate (anuităţi) constante;
- rambursare prin tranşe (amortizări) constante;
- rambursare integrală la sfârşitul duratei.
81
COSTUL CAPITALURILOR
Cuprins:
CAPITOLUL 6 ........................................................................................................................82
COSTUL CAPITALURILOR .................................................................................................82
6.1. Considerații legate de capital și de prețul de utilizare a acestuia............................................................... 82
6.2. Modalități de determinare a costului capitalului ....................................................................................... 83
6.2.1. Dobânda ................................................................................................................................................. 83
6.2.2. Dividentul ............................................................................................................................................... 86
6.2.3.Alte metode de calculare a randamentului capitalului............................................................................ 86
6.3. Costul și structura capitalurilor întreprinderii............................................................................................ 88
6.3.2. Structura financiară a întreprinderii .............................................................................................. 90
6.3.2..1 Pârghia financiară .............................................................................................................................. 91
6.3.2.2. Ratele structurii financiare ................................................................................................................. 93
PROBLEME REZOLVATE............................................................................................................................ 93
Termeni cheie .................................................................................................................................................. 99
Obiective:
Cunoașterea modalităților de determinare a costului capitalului

Conceptul de cost al capitalului
6.1. Considerații legate de capital și de prețul de utilizare a acestuia
Capitalurile proprii sau capitalul social provin în cea mai mare parte din emiterea de acţiuni
comune şi preferate, ceea ce conduce la concluzia că se poate formula astfel noţiunea de capital
social structurat drept capital social comun şi capital social preferat.
Drepturile de utilizare a împrumuturilor se obţin cu un preţ ce se stabileşte în funcţie de
forţele ce acţionează pe piaţă. Acest preţ variază în funcţie de cererea şi oferta de capital, de durata
pentru care se solicită împrumuturile, de importanţa creditului, de tipul instituţiilor creditoare.
Preţul pentru utilizarea capitalurilor este o cheltuială care intră în structura costului, în
funcţie de natura capitalului. Dobânda este o cheltuială financiară, ea fiind determinată cel puţin de
următoarele aspecte:
82
de riscurile şi cheltuielile de administrare a resurselor băneşti;
de incertitudinea recuperării de la debitori a împrumuturilor, deşi orice împrumutător
solicită de la împrumutat garanţii materiale şi băneşti acoperitoare;
de gradul de informare a debitorului cu privire la piaţa capitalului şi la concurenţă;
de cheltuielile de investigaţie şi serviciile eventualilor intermediari.
Capitalul preferat, format pe seama acţiunilor preferate, a căror caracteristică este că
dobânda va fi plătită indiferent de rezultatele activităţii întreprinderii, este deosebit de capitalul de
împrumut prin faptul că rambursarea şi plata intereselor nu sunt legate de scadenţe, ca în cazul
împrumuturilor.
Cheltuielile pentru capitalul preferat se determină pe baza dividendelor la nivelul stabilit în
momentul emiterii acţiunilor de acest tip.
Pentru capitalul comun (format pe baza acţiunilor comune) preţul de utilizare se regăseşte
sub forma plăţilor reziduale, respectiv dividendele acordate acţionarilor. Acestea reprezintă pentru
întreprindere o cheltuială efectivă, fără a fi însă un element al costului de exploatare.
Indicatorul sintetic al cheltuielilor implicate de capitalul comun este dat de fi raportul dintre
câştigul mediu pe acţiune şi preţul curent al acţiunii (preţul zilei Wceptat în vederea obţinerii unei
serii de beneficii viitoare).
Recuperarea investiţiei (plasamentele băneşti într-o afacere) poate fi fionsiderată ca egală cu
suma dividendelor încasate pe parcursul deţinerii titlului, precum şi preţul de lichidare al acelui titlu,
adică:
Ri   Di  V1 (F 6.1)
în care:
Ri = recuperarea investiţiei;
D i = suma dividendelor încasate;
V1 = valoarea de lichidare.
Costul capitalului este exprimat şi se măsoară în funcţie de natura acestuia; astfel, costul
capitalului împrumutat se măsoară în dobânzi, iar costul capitalului propriu se măsoară în dividende.
6.2. Modalități de determinare a costului capitalului
6.2.1. Dobânda
Dobânda poate fi exprimată în sumă absolută, ea reprezentând cantitatea de bani obţinută

(plătită) pentru utilizarea unui volum anume de capital dat, respectiv luat cu împrumut.
Dobânda poate fi exprimată sub forma unei rate, în procente, adică câte unităţi monetare vor
fi încasate drept dobândă pentru utilizarea, sub formă de împrumut, a 100 de unităţi monetare pe o
perioadă de timp, de regulă un an.
Suma dobânzii depinde de trei factori:
mărimea capitalului împrumutat;
83
timpul (durata) pe care se acordă împrumutul;
rata dobânzii.
Din punctul de vedere al calculului, dobânzile pot fi simple şi compuse. Dobânzile simple nu
sunt generatoare de alte dobânzi; dobânzile compuse sunt generatoare de alte dobânzi, ce se adaugă
la capitalul împrumutat, acesta devenind, pe parcurs, capital dobândit.
Dobânda simplă
Se calculează pe an, pe lună şi pe zi, utilizându-se următoarele relaţii de determinare:
a) Dobânda simplă pentru împrumuturile acordate pe durate de timp exprimate în ani:
C i  t  Rd (F 6.2)
Da 
100
în care:
Da = dobânda anuală;
Ci = capitalul împrumutat;
t = timpul (durata) exprimat în ani;
Rd = rata procentuală a dobânzii.
b) Dobânda simplă pentru împrumuturile acordate pe durate de timp exprimate în luni:
Ci  t  Rd (F 6.3)
D
12 100
în care:
D = suma dobânzii cuvenită;
t = exprimat în luni.
c) Dobânda simplă pentru împrumuturile acordate pe durate de timp exprimate în zile:
Ci  t z  Rd (F 6.4)
D
360 100
în care:
t z = timpul exprimat în număr de zile.
In conceptul de stabilitate economică şi rentabilitate, rata dobânzii trebuie să aibă o valoare

real pozitivă, ceea ce înseamnă că mărimea ei trebuie să devanseze indicele preţurilor de consum.
Pentru uşurarea calculelor, mai ales în condiţiile ratelor de dobândă fluctuante, instituţiile
financiar-bancare procedează la calculul sumei dobânzii cu ajutorul divizorului fix, calculat ca
raport între produsul dintre anul economic şi 100, şi rata dobânzii, practicată în perioada de
referinţă.
84
360 100 (F 6.5)
DF 
Rd
Pentru calculul dobânzii se vor determina mai întâi numerele ce rezultă din însumarea
soldurilor zilnice din perioada în care volumul împrumutului nu s-a schimbat, cu soldurile zilnice
din perioadele în care volumul împrumutului s-a schimbat în toate situaţiile, fără schimbarea ratei
dobânzii.
Sz  Nz1   Sz  Nz 2   ....  Sz  Nxn  N (F 6.6)

D  DF
, sau
DF
în care:
Sz = solduri zilnice;
Nz1 = număr de zile cu acelaşi sold;
Nz 2 = număr de zile cu acelaşi soldschimbat;
 N = suma numerelor;
DF = divizorul fix.
Dobânda compusă este aplicabilă dacă perioadele de acordare a împrumuturilor sunt

exprimate în ani, după relaţia:
C i  Rd (F 6.7)
D  100
Capitalul împrumutat în primul an poate fi denumit capital împrumutat iniţial, în anii

următori el majorându-se cu dobânda de la sfârşitul perioadelor precedente. Suma dobânzii poate fi
calculată şi ca diferenţă dintre capitalul dobândit şi capitalul iniţial, prin relaţia:
D  C d  Ci (F 6.8)
Capitalurile dobândite pot fi determinate şi printr-o formulă sintetică, care porneşte de la

capitalul împrumutat înmulţit cu 1  r  de ani pentru care s-a acordat împrumutul, după relaţia:
n
Cd  Ci 1  r  (F 6.9)
n
Dacă capitalul nu este împrumutat pe un număr întreg de perioade, calculul dobânzii şi al

capitalului dobândit se poate face respectându-se următoarele trepte de lucru:
se stabilesc capitalul dobândit şi dobânda aferentă pentru numărul întreg de perioade;
85
se determină dobânzile simple aferente intervalului ce depăşeşte numărul întreg de
perioade;
se adaugă dobânda simplă la capitalul dobândit aferent numărului întreg de perioade,
stabilindu-se suma capitalului total dobândit pentru perioada luată în considerare.
6.2.2. Dividentul
Dividendul reprezintă rentabilitatea dorită de acţionari; reprezintă suma ce remunerează

capitalul investit într-o firmă. Pentru firmă, el reprezintă plăţi efective de numerar către cei
îndreptăţiţi să le încaseze (acţionari şi asociaţi). Este partea reziduală din profitul firmei după ce el a
fost repartizat în concordanţă cu legislaţia şi cu voinţa proprietarilor.
Costul capitalurilor proprii poate fi considerat ca randamentul minim necesar care să
convingă pe vechii acţionari de a-şi păstra capitalurile la întreprinderea respectivă şi, totodată, de a
incita pe alţii de a investi capitalurile lor libere la firma în cauză.
Politica dividendului nu trebuie privită doar din punctul de vedere al dimensiunii băneşti, ci
trebuie privită şi din punctul de vedere al impactului psihologic produs pe piaţa financiară.
O remunerare substanţială va conduce la creşterea interesului, nu numai de a cumpăra acţiuni
la acea firmă, ci chiar de a participa la achiziţionarea de noi titluri în cazul unei noi emisiuni de
acţiuni. O remunerare slabă va determina vechii acţionari să-şi vândă titlurile şi să-şi plaseze
capitalurile în alte afaceri mai profitabile, firma respectivă devenind neatractivă.
6.2.3.Alte metode de calculare a randamentului capitalului
Rentabilitatea capitalurilor plasate sau angajate de acţionari poate fi calculată în mai multe
moduri:
a) Aprecierea rentabilităţii capitalurilor ca fiind raportul dintre rezultatul net al exerciţiului
şi valoarea întreprinderii, după relaţia:
Pn (F 6.10)
Rrc   100
VI
în care:
Rrc = rentabilitatea (randamentul) capitalului;
Pn = profitul net;
VI = valoarea intreprinderii.
In practică, este dificil de determinat şi utilizat o asemenea rată îndeosebi ca urmare a

greutăţii în exprimarea corectă a valorii întreprinderii.
86
b) Luarea în considerare a cursurilor stabilite pe piaţa de valori mobiliare. Randamentul
capitalurilor în această situaţie se stabileşte ca raport între rezultatul net al exerciţiului şi
capitalizarea bursieră, după relaţia:
Pn (F 6.11)
Rrc   100
CB
în care:
Rrc = rata rentabilităţii capitalurilor;
Pn = profitul net;
CB = capitalizarea bursieră.
Randamentul capitalului astfel calculat se apropie de expresia valorii de piaţă a

întreprinderii, având însă limite în aprecierea reală, el fiind influenţat cel puţin de următoarele
aspecte:
fluctuaţia valorii întreprinderii, dată de cursul la bursă, de factori externi (natura
psihologică);
nu toate întreprinderile sunt cotate la bursă, ceea ce face ca această rată să devină
necomparabilă;
deseori, remuneraţia capitalului nu este dividendul ci sporul de valoare obţinută din
tranzacţionarea titlurilor pe piaţa bursieră.
c) Raportul dintre rezultatul net şi capitalurile proprii, după formula:
Pn (F 6.12)
Rrc   100
Cp
în care:
C p = capitalurile proprii;
Pn = profitul net repartizabil.
Această metodă se apropie de gradul de înţelegere şi de intenţia investitorilor de a cunoaşte

profitabilitatea capitalurilor. Randamentul capitalului destinat remunerării este dat de profitul net
distribuibil ca dividend raportat la capitalul social, după relaţiile:
Pnd (F 6.13)
Rrc   100
C SV
în care:
Pnd = profitul net distribuibil;
C SV = capital social vărsat.
Randamentul pe acţiune se calculează după relaţia:
87
Pnd (F 6.14)
R/ a 
Na
în care:
R/ a = randamentul (remunerarea) pe o acţiune;
N a = număr de acţiuni pe seama cărora se compune capitalul social.
d) Metoda costului mediu ponderat luată în considerare pentru atragerea capitalului, care
este caracterizată de greutatea specifică deţinută de fiecare sursă de capital în total şi de
costul fiecărei surse de capital. Determinarea costului mediu ponderat este dată de
expresia produsului dintre suma ponderii fiecărei surse de capital şi costul fiecărei surse
de capital.
Din punctul de vedere al surselor de date, costul ponderat se calculează fie după metoda
ponderării contabile, situaţie în care valoarea capitalului social este preluată din datele certe ale
contabilităţii, fie după metoda ponderării bursiere, situaţie în care este luată în considerare
capitalizarea bursieră.
Capitalul evaluat la bursă devine baza de calcul pentru determinarea unui nou cost exprimat
în procente, ce poate fi cuantificat prin relaţia de raport dintre dividendul din perioada de bază şi
preţul unei acţiuni la bursă în perioada de bază, la care să se adauge rata de sporire a dividendului,
expresia având următoarea configuraţie:
Do (F 6.16)
Cc %   gsauD
PAo
în care:
Cc % = costul capitalului exprimat procentual;
Do = dividendul din perioada de bază;
PAo = preţul unei acţiuni în perioada de bază;
g sau ΔD = rata de creştere a dividendului.
Politica de dimensionare a ratei dobânzii şi a dividendului este influenţată de factori exogeni,

inclusiv cei din sfera politicilor mondiale. Rata dobânzii, ca decizie, nu aparţine împrumutătorului,
deoarece ea este legată de influenţa mărimii preţurilor şi a tarifelor asupra costurilor şi dobânzii,
după cum politicile în sfera dividendului nu aparţin în exclusivitate proprietarilor, pentru că nici
formarea beneficiului nu reprezintă un atribut exclusiv al acestora, ci este condiţionat de venituri
(dictate de piaţă), preţuri şi tarife, de cheltuielile firmei, care primesc aceleaşi influenţe ale pieţei
(mărimea preţurilor şi a tarifelor, fluiditatea pieţei).
6.3. Costul și structura capitalurilor întreprinderii
6.3.1. Costul capitalului
88
Costul capitalului este determinat de nivelul de rentabilitate pe care trebuie să-l asigure
investiţiile efectuate de întreprindere pentru a putea face faţă exigenţelor formulate de către toţi cei
care au pus capitalul la dispoziţie.
Costul unei finanţări sau al capitalului este dat de rata de actualizare, rată care aplicată
asupra venitului viitor îl actualizează şi îl face egal cu preţul obţinut prin vânzarea valorilor
mobiliare reprezentative (acţiuni şi obligaţiuni) sau prin plasarea cu altă destinaţie a împrumutului.
Capitalul procurat de întreprindere are diverse surse şi deci comportă diverse niveluri de
costuri. Astfel, se deosebeşte costul capitalului propriu de costul capitalului împrumutat şi de costul
mediu ponderat al capitalului.
a) Costul capitalului propriu este egal cu rata de randament pretinsă de acţionar. Rata de
randament depinde de mărimea dividendului sperat.
n
Di (F 6.17)
PA  
i 1 1  k 
i
în care:
PA = preţul acţiunii;
i = ani
D = dividendul ;
k = costul capitalului propriu (rata de actualizare).
Expresia de mai sus fiind o serie finită, se mai poate scrie:
Div (F 6.18)
PA 
Dob
Dacă se ia în considerare rata de creştere a dividendelor, cel mai cunoscut model este
modelul Gordon – Shapiro:
D1 (F 6.19)
k g
P0
unde:
D1 – dividend în anul curent,
P0 – preţul acţiunii în anul de bază;
g – rata prevăzută de creştere a dividendelor.
b) Costul îndatorării este în funcţie de cuantumul datoriilor contractate (D) şi de anuităţile

de rambursare (A).
A1 A2 An (F 6.20)
D  
1  r  1  r 2
1  r n
89
unde:
r = rata internă de randament (costul datoriei)
e) În cazul unei întreprinderi care foloseşte active în suma A, finanţate prin capitaluri
proprii în suma S şi prin îndatorare în suma D, se va putea scrie:
S D (F 6.21)
K0  K p  Kd
SD SD
unde:
K0 - reprezintă costul mediu ponderat;
Kp - reprezintă costul capitalurilor proprii S;
Kd - reprezintă costul datoriilor D;
6.3.2. Structura financiară a întreprinderii
Structura financiară a întreprinderii este determinată de structura întregului pasiv al

bilanţului. Comparativ cu structura capitalului, care exprimă modul de alcătuire a capitalului
permanent, structura financiară cuprinde în plus capitalurile împrumutate pe termen scurt.
În sens larg, structura capitalului exprimă structura întregului pasiv al bilanţului
întreprinderii. Alegerea unei structuri financiare optime implică alegerea unui anumit raport între
capitalurile pe termen lung şi cele pe termen scurt, precum şi alegerea ponderii fiecărei surse de
capital în pasivul întreprinderii.
Prin structura financiară a întreprinderii se mai poate înţelege şi raportul existent între
finanţările sale pe termen scurt şi finanţările pe termen lung şi mijlociu:
𝑭𝒊𝒏𝒂𝒏ță𝒓𝒊 𝒑𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 𝒔𝒄𝒖𝒓𝒕 (F 6.23)

𝑺𝒕𝒓𝒖𝒄𝒕𝒖𝒓𝒂 𝒇𝒊𝒏𝒂𝒏𝒄𝒊𝒂𝒓ă 𝒂 î𝒏𝒓𝒆𝒑𝒓𝒊𝒏𝒅𝒆𝒓𝒊𝒊 = =
𝑭𝒊𝒏𝒂𝒏ță𝒓𝒊 𝒑𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒖 ș𝒊 𝒍𝒖𝒏𝒈
𝑹𝒆𝒔𝒖𝒓𝒔𝒆 𝒅𝒆 𝒕𝒓𝒆𝒛𝒐𝒓𝒆𝒓𝒊𝒆
𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝒑𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒆𝒏𝒕
Resursele de trezorerie sunt formate din creditele bancare pe termen scurt precum şi din
creditele comerciale, care împreună acoperă o parte din finanţarea activelor circulante.
În alte situaţii, într-o formă simplificată, structura financiară a întreprinderii se poate aprecia
şi după raportul dintre datoriile totale şi capitalul propriu.
Prin politica întreprinderii decizia de structură financiară trebuie să exprime optimul, adică
starea cea mai bună în anumite condiţii date. Schimbându-se condiţiile date, starea cea mai bună
devine alta. Structura financiară optimă trebuie să stabilească un asemenea raport între finanţările
prin îndatorare şi capitalurile proprii încât costurile de finanţare să fie cele mai mici. Aceasta
90
depinde de obiectivele de creştere economică a întreprinderii, de nivelul rentabilităţii scontate şi de
riscurile pe care consimte să şi le asume.
Cu privire la structura financiară a întreprinderii se reţin două mari teorii:
teoria clasică în care se susţine că structura financiară influenţează valoarea
întreprinderii;
teoria economiştilor Modigliani şi Miller care arată că în condiţiile unei pieţe perfecte
structura financiară nu are influenţă asupra costului capitalului întreprinderii.
În cele din urmă s-a ajuns la o teorie de compromis, potrivit căreia se apreciază că dincolo de
un anumit nivel de îndatorare, devine iminent pericolul de faliment al agentului economic.
6.3.2..1 Pârghia financiară
Structura financiară a întreprinderii este influenţată, cu precădere, de politica de îndatorare.

Politica de îndatorare are în vedere modificarea mărimii capitalurilor împrumutate, în măsura în care
capitalurile proprii rămân neschimbate.
Implicaţiile financiare produse de îndatorare, la nivelul întreprinderii, se concretizează în
efectele creşterii sau scăderii ratei rentabilităţii economice asupra valorii întreprinderii. Scăderea
rentabilităţii investiţiilor efectuate conduce la apariţia riscului în urma căruia acţionarii să nu mai
poată obţine dividendul sperat. Prin creşterea îndatorării, care presupune noi credite, întreprinderea
este obligată să suporte sarcini financiare suplimentare (dobânzi, rate scadente) a căror nivel este
stabilit fără a avea vreo legătură cu profitul real. În schimb, creşterea rentabilităţii investiţilor făcute
pe seama îndatorării, care se exprimă prin diferenţa mai mare dintre rata randamentului activelor şi
costul împrumutului, are efecte pozitive atât asupra creşterii valorii întreprinderii cât şi realizarea
speranţelor acţionarilor cu privire la dividende.
Înseamnă că, urmărind legătura dintre rentabilitatea financiară, care exprimă rentabilitatea
capitalurilor proprii şi randamentul activelor se pune în evidenţă efectul îndatorării.
Prin efectul de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pe care-l obţine întreprinderea ca
urmare a folosirii creditului în calitate de capital. Efectul de îndatorare, sau cum se mai numeşte
efectul de ,,levier’’, mai poate fi definit ca fiind mecanismul prin care îndatorarea influenţează
rentabilitatea financiară.
Pentru a pune în evidenţă efectul de pârghie financiară pornim de la relaţia:
𝑹𝒂 ×𝑨−𝒅×𝑫 (F 6.24)
𝑹𝒇 =
𝑪𝒑
unde:
𝑅𝑓 = rata rentabilităţii financiare
𝑅𝑎 = rata randamentului activelor
A = totalul activelor înscrise în bilanţ
d = rata dobânzii aferentă împrumuturilor
D = împrumuturi totale
𝐶𝑝 = capitalul propriu
Procedând la înlocuirea activelor cu valoarea lor, exprimată prin totalul capitalurilor din
pasivul bilanţului, adică: A = 𝐶𝑝 + 𝐷, relaţia de mai sus devine:
91
𝑹𝒂 (𝑪𝒑 +𝑫)− 𝒅 ×𝑫 𝑫 (F 6.25)
𝑹𝒇 = = 𝑹𝒂 + (𝑹𝒂 − 𝒅) 𝑪
𝑪𝒑 𝒑
𝑫
Raportul 𝑪 din această relaţie poartă denumirea de rată a levierului (𝑟𝐿 ) sau coeficient de
𝒑
îndatorare, astfel că:
𝑹𝒇 = 𝑹𝒂 + (𝑹𝒂 − 𝒅) 𝒓𝑳 (F 6.26)
Relaţia de mai sus ne conduce la evidenţierea efectului de levier al îndatorării 𝐸𝐿 , prin

relaţia:
𝑬𝑳 = (𝑹𝒂 − 𝒅) 𝒓𝑳 (F 6.27)
Efectul de levier al îndatorării este pozitiv, adică ameliorează rentabilitatea capitalurilor

proprii, dacă (Ra-d)>0 şi este negativ, reducând rentabilitatea acestor capitaluri, dacă (Ra-d)<0.
Influenţa pozitivă sau negativă este cu atât mai importantă cu cât îndatorarea este mai mare.
Ţinând seama de aceste influenţe, precizăm că:
întreprinderile care lucrează numai cu capitaluri proprii îşi păstrează rentabilitatea la
nivelul performanţelor acestor capitaluri;
întreprinderile care folosesc şi capitaluri împrumutate modifică rata rentabilităţii
financiare, în plus sau în minus, potrivit proporţiei îndatorării şi diferenţei dintre rata
randamentului activelor şi rata dobânzii.
Efectul de pârghie financiară este şi mai pronunţat atunci când rentabilitatea financiară se
determină pe baza profitului net, obţinut după deducerea impozitului pe profit, folosind formula:
𝑫 (F 6.28)
𝑹𝒇 = [𝑹𝒂 + (𝑹𝒂 − 𝒅) 𝑪 ] (𝟏 − 𝑻)
𝒑
unde:
T = cota de impozit pe profit. T
În situaţia în care întreprinderea este îndatorată se obţine o economie de impozit, prin

deducerea dobânzii din profitul impozabil. Asemenea economie realizată prin fiscalitate, determină
o creştere şi mai mare a rentabilităţii financiare, deci şi a efectului de pârghie financiară.
Practica financiară a demonstrat că întreprinderile trebuie să ţină seama, permanent, de
diferenţa dintre rata randamentului activelor (rentabilitatea economică) şi costul datoriei între care
este necesar să existe o marjă de siguranţă pozitivă, adică rata randamentului activelor să fie mult
mai mare decât dobânda.
Prin capitalurile investite de către acţionari trebuie să se asigure un anumit randament, iar
întreprinderea apreciază costul de oportunitate al acestora. Rentabilitatea capitalurilor proprii este
destinată, în bună parte, distribuirii de dividende, iar ceea ce rămâne se poate utiliza, în special,
pentru creşterea valorii întreprinderii. În măsura în care nu se împart dividende, capitalul propriu
poate creşte la nivelul integral al rentabilităţii. Rata rentabilităţii capitalurilor proprii trebuie să
satisfacă atât nevoile creşterii interne, cât şi pe cele ale acţionarilor.
În situaţia în care întreprinderea apelează la credite, îndatorarea adaugă riscului o dimensiune
specifică. Riscul financiar măreşte riscul afacerilor (economic) şi se transmite în sfera trezoreriei
92
printr-o vulnerabilitate mai mare, întrucât la sarcinile financiare care exprimă dobânda se adaugă şi
ratele scadente ale creditelor.
6.3.2.2. Ratele structurii financiare
În afara efectului de levier, întreprinderile folosesc diferite rate care au stabilite limite
normale, în funcţie de care se apreciază efectele pozitive sau negative ale îndatorării asupra gestiunii
întreprinderii.
Dintre aceste rate amintim:
1) Capacitatea de îndatorare globală (CÎG):
𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒕𝒐𝒕𝒂𝒍𝒆 (F 6.30)

𝑪Î𝑮= 𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝒑𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒖 ≤ 𝟐
𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒕𝒐𝒕𝒂𝒍𝒆 (F 6.29)

𝑪Î𝑮= ≤ 𝟐/𝟑 sau
𝑷𝒂𝒔𝒊𝒗 𝒕𝒐𝒕𝒂𝒍
2) Rata datoriilor financiare (RDF):
𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒇𝒊𝒏𝒂𝒏𝒄𝒊𝒂𝒓𝒆 𝒑𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 𝒍𝒖𝒏𝒈

𝑹𝑫𝑭= ≤ 𝟏/𝟐
𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍𝒖𝒓𝒊 𝒑𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒆𝒏𝒕𝒆
3) Coeficientul îndatorării la termen (CIT):
𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒍𝒂 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 (F 6.31)

𝑪𝑰𝑻= 𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝒑𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒆𝒏𝒕 ≤ 𝟏/𝟐 sau
𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒍𝒂 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏
𝑪𝑰𝑻= ≤𝟏
𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝒑𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒖
4) Rata autonomiei financiare (RAF):
𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 >𝟏 𝒂𝒏 (F 6.32)

𝑹𝑨𝑭= 𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍𝒖𝒓𝒊 𝒑𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒊 ≤ 𝟐/𝟑 : cu valori subunitare
Dacă cheltuielile financiare depăşesc excedentul de trezorerie din exploatare, îndatorarea

devine insuportabilă pentru rentabilitatea economică a întreprinderii.
PROBLEME REZOLVATE
Aplicaţia 1
Finanţarea prin acţiuni sau prin obligaţiuni?
93
O societate comercială (SA1) se finanţează prin emisiune de obligaţiuni în condiţiile unei
rate a dobânzii de 14%; suma totală a emisiunii fiind de 200.000 mii lei. O altă societate comercială
(SA2) se finanţează prin emisiune de acţiuni cu privilegiul de dividend de 12%, suma totală a
emisiunii fiind tot 200.000 mii lei.
Beneficiul brut pentru ambele societăţi comerciale este de 70.000 mii lei. Impozitul pe profit
se calculează cu ajutorul cotei de 25%.
Să se evidenţieze cea mai avantajoasă modalitate de finanţare pentru agentul economic.
Rezolvare:
Pentru a depista cea mai avantajoasă modalitate de finanţare pentru agentul economic va
trebui să se determine beneficiul net ce rămâne la dispoziţia sa, după ce se suportă plata dividendelor
(respectiv a dobânzilor), precum şi a impozitului pe profit.
Avem în vedere următorul tabel de calcul:
mii lei
SA1 SA2
Beneficiul brut 70.000 70.000
Dobânda 28.000 -
Beneficiul impozabil 42.000 70.000
Impozitul pe profit 10.500 17.500
Dividende - 24.000
Beneficiul net pentru reinvestiri 31.500 28.500
În urma calculelor, finanţarea prin emisiune de obligaţiuni se dovedeşte a fi cea mai

profitabilă pentru agentul economic.
Aplicaţia 2
Costul capitalurilor proprii
O societate comercială are acţiuni ale căror cursuri se ridică la 450 u.m.. Societatea varsă un
dividend de 13,50 u.m. pe acţiune. În condiţiile în care rata anuală de creştere a dividendelor este
g=7% să se calculeze costul acţiunilor pentru această societate.
Rezolvare:
Ştiind că:
D1
CA  g
P1
unde:
D1 = dividendul în momentul T=1
PA= preţul acţiunii
g = rata de creştere a dividendelor
13,50
CA   0,07  0,03  0,07  0,10 sau 10%
450
Concluzie: ipoteza unei rate de creştere constantă a dividendelor poate fi criticată.
Aplicaţia 3
Costul îndatorării înainte de plata impozitului pe profit
94
Un împrumut de 5.000.000 u.m. trebuie să fie rambursat în cinci anuităţi egale de 1.500.000
u.m.
Care este rata dobânzii curente?
Rezolvare:
Ştiind că:
E1 E2 EN
E   ... 
1  C D (1  C D ) 2
(1  C D ) N
unde.
E = datoria contractată
E1, E2,…, EN = rambursări anuale
CD = costul explicit al datoriei
Deci.
5
1.500.000
5.000.000 = 
t 1 (1  C D )
t
5
1 5.000.000
 (1  C t

1.500.000
 3,333
t 1 D)
Din tabelele de actualizare reiese: CD = 15,25%
Aplicaţia 4
Costul datoriei după plata impozitului pe profit
Se menţin datele de la aplicaţia nr.3 şi, în plus, se ştie că rata impozitului pe profit este de
25%. Se cere costul îndatorării după plata impozitului pe profit.
Rezolvare:
Rata dobânzii după plata impozitului pe profit este CD × (1-), unde:
 = rata (cota) impozitului pe profit
Deci.
CD(1–) = 15,25%(1–0,25) = 0,114375 adică 11,44%
Concluzie: impozitele diminuează într-un mod sensibil costul datoriei pentru întreprinderi,
deoarece cheltuielile financiare sunt deductibile. Dar, în situaţia în care întreprinderea ar fi
deficitară, costul datoriei este de numai 15,25%, de vreme ce ea nu şi-ar putea deduce cheltuielile
financiare din beneficiu.
Aplicaţia 5
Costul mediu ponderat al capitalului
O societate comercială prezintă următoarea structură a capitalului:

u.m.
Suma Procentaj
Acţiuni ordinare 60000000 60%
Acţiuni privilegiate 5000000 5%
Obligaţiuni 20000000 20%
Împrumut pe termen lung 15000000 15%
Total 100000000 100%
95
Se presupune că întreprinderea conservă aceeaşi structură a capitalului pentru noile investiţii.
Costurile fiecăreia dintre sursele de finanţare au fost calculate şi sunt prevăzute în
continuare.
Sursă de finanţare Cost

Acţiuni ordinare 12%
Acţiuni privilegiate 9%
Obligaţiuni 6%
Împrumuturi pe termen lung 7%
Să se determine costul mediu ponderat al capitalului.

Rezolvare:
Calculul costului mediu ponderat se efectuează pornind de la cele două tabele prezentate
anterior. Rezultatul se prezintă astfel:
Calculul costului mediu ponderat (CM):
Sursa de finanţare Cost Ponderea Cost mediu ponderat
(1) (2) (CM) (1)×(2)
Acţiuni ordinare 12% 60% 7,20%
Acţiuni privilegiate 9% 5% 0,45%
Obligaţiuni 6% 20% 1,20%
Împrumut pe termen 7% 15% 1,05%
lung
TOTAL 100% 9,90%
Costul mediu ponderat al capitalului (9,90%) indică rata minimă de randament minim
acceptabilă pentru o nouă investiţie.
Aplicaţia 6
Costul total al capitalului
Se dau următoarele informaţii:

Capital propriu ( C) = 2.500.000 u.m.
Capital împrumutat (D) = 1.500.000 u.m.
Costul capitalului propriu (Qp) = 21%
Costul capitalului împrumutat (Qd) = 15%
Se cere costul total al capitalului
Rezolvare:
Costul total Costul Ponderea Costul datoriilor × Ponderea datoriilor
al capitalului = fondurilor × fondurilor +
proprii proprii
C D
K  Qp x  Qd x
CD CD
2.500.000 1.500.000
K=21%   15%   18,75
4.000.000 4.000.000
96
Aplicaţia 7
Costul creditului bancar pe termen mediu
Un agent economic face apel la un credit bancar în sumă de 100.000.000 lei în următoarele
condiţii:
- rata dobânzii: 6%;
- termen de rambursare: 7 ani şi 6 luni;
- rambursarea se efectuează liniar, perioada de garanţie este de 4 ani;
- scadenţele şi plata dobânzilor sunt stabilite pentru sfârşitul fiecărui an, respectiv la finele
termenului de creditare.
Se cere să se calculeze.
CD = suma anuală a dobânzii;
DC = amortismentul creditului;
K = suma anuală de restituit;
D = suma totală a dobânzii;
K = suma totală de restituit.
Pentru rezolvarea acestei aplicaţii apelăm la tabelul următor:
Anii de C DC D K
ramb. Capital de Amortismentul Dobânda anuală Suma anuală de
rambursat creditului restituit
1 100000,00 - 6000,00
2 106000,00 - 6630,00
3 112360,00 - 6741,60
4 119101,60 - 7146,09
5 126247,69 36070,68 7574,86 43645,54
6 90177,01 36070,68 5410,42 41481,10
7 54106,33 36070,62 3246,37 39317,05
8 18035,65 18035,65 541,06 18576,71
- DC=126247,69 D=16772,71 k=143020,40
Pentru completarea acestui tabel s-au folosit relaţiile:

DD4 = C(U4 – 1) = 100.000 × (1,064 – 1) = 26.247,69
Cf4 = C × U4 = 100.000 x 1,064 = 126.247,69
126.247,69 x12
DC=  36.070,69
(3x12)  6
Aplicaţia 8
Costul creditelor bancare
Să se calculeze rata dobânzii efective în cazul unui împrumut de 100.000 u.m. cu o dobândă
nominală de 11% ştiind că aceasta este în funcţie de rata dobânzii şi de maniera în care banca
operează (face calculul) în următoarele ipoteze:
a) dobânda este plătită la scadenţa împrumutului;
b) împrumutul este rambursat la capătul a 9 luni;
c) dobânda este reţinută la acordarea creditului;
97
d) împrumutul este rambursat lunar.
Rezolvare
a) dacă dobânda este plătită la scadenţa împrumutului, rata dobânzii stipulată şi rata dobânzii
efective sunt identice şi egale cu 11%
c) dacă împrumutul de 100.000 lei este rambursat la capătul a nouă luni, rata efctivă a
dobânzii este atunci:
11
ie  , de unde ie=14,67%
9
d) dacă dobânda stipulată este dedusă la acordarea creditului, rata efectivă a dobânzii este
atunci majoră:
11.000
 12,36%
100.000  11.000
e) rambursarea lunară a împrumutului, dublează practic rata dobânzii stipulată de vreme ce,
cel care se împrumută nu dispune în medie decât de jumătate din împrumut. Astfel, debitorul nostru
care împrumută 100.000 lei va dispune de 100.000 lei în prima lună, dar numai de 8.333 lei
100 .000
( ) în a 12-a lună. Debitorul va dispune în medie:
12
100.000  8.333
 54.146 lei
2
11.000
Rata efectivă a dobânzii este egală cu = 20,3%
54.166
Tabelul care urmează regrupează rezultatele precedente:
Modalităţi Rata nominală Rata efectivă
Dobânda plătită la scadenţă 11% 11%
Dobânda plătită la început 11% 12,36%
Împrumut rambursat în luna a 9-a 11% 14,67%
Împrumut rambursat lunar 11% 20,30%
1. Cu ocazia emisiunii de noi acţiuni, în vederea compensării pierderilor care le-ar suferi vechii
acţionari, se poate proceda la distribuirea de:
a) drepturi de subscriere
b) drepturi de atribuire
c) drepturi de vot
Argumentaţi răspunsul corect
Răspuns a
2. Cu ocazia încorporării rezervelor, în vederea evitării diluării capitalului propriu, se poate

proceda la distribuirea de:
a) drepturi de subscriere
b) drepturi de atribuire
c) drepturi de vot
Justificaţi răspunsul corect
Răspuns b
98
3. Majorarea de capital se poate face prin următoarele modalităţi:
a) încorporarea de rezerve;
b) convertirea datoriilor;
c) aporturi noi în umerar;
d) absorbţia şi lichidarea;
e) fuziunea şi absorbţia.
Justificaţi variantele
Răspuns a, c e
4. Preţul unei acţiuni la SC „x” SA este Po=360 u.m., iar ultimul dividend distribuit este D1=24
u.m./acţiune. În condiţiile în care rata estimată de creştere a dividendelor este de g=7%,
randamentul sperat la un titlu sau costul acţiunii este de:
a) 9%;
b) 14%;
c) 5%.
Efectuaţi calculul şi încercuiţi răspunsul corect
Răspuns: b
5. Creşterea capitalului social prin încorporarea rezervelor:

a) conduce la creşterea capacităţii de autofinanţare;
b) are influenţă neutră asupra capacităţii de autofinanţare;
c) conduce la sporirea capitalului propriu.
Răspuns b
6. Drepturile de atribuire se determină în cazul:

a) emisiunii de noi acţiuni;
b) fuziunii a două sau mai multe societăţi;
c) încorporării rezervelor în capitalul social constituite din profitul obţinut în exerciţiile
anterioare;
d) lichidării societăţii.
Răspuns c
7. Principalii factori care influenţează autofinanţarea sunt:

a) eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului circulant;
b) sfera, valoarea şi structura activelor fixe amortizabile;
c) modul de recuperare a amortizării;
d) îndeplinirea modului de reducere a costului de producţie
Răspuns a, c, d
Termeni cheie
Capital, capital financiar, costul capitalului, acţiune, obligaţiune, credit, împrumut, dobândă,
anuitate, rată de rambursat.
99
INVESTIȚIILE- PLASAMENTE DE CAPITAL PE TERMEN MEDIU SI
LUNG
Cuprins:
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7 .............................................................................................. 100

INVESTIȚIILE- PLASAMENTE DE CAPITAL PE TERMEN MEDIU SI LUNG ............. 100
7.1. Elementele financiare și evaluarea investițiilor ................................................................................... 100
7.1.1. Investițiile – abordări conceptuale ............................................................................................... 100
7.1.2. Elementele financiare ale unei investiții....................................................................................... 101
7.1.3. Procesul investițional și fluxurile de numerar ale unei investiții ................................................. 103
7.2. Resursele de finanțare a investițiilor ................................................................................................. 104
7. 3 Metode de evaluare a proiectelor de investiţii. Indicatori de evaluare ......................................... 106
PROBLEMĂ REZOLVATĂ ................................................................................................................... 109
TESTE DE AUTOEVALUARE ................................................................................................................ 114
Termeni cheie ............................................................................................................................................ 115
Obiective
cunoașterea conceptului si tipologiei investițiilor;
recunoașterea elementelor financiare ale investitiilor;
metodele de selecție a proiectelor de investitii;
finanțarea proictelor de investitii.
7.1. Elementele financiare și evaluarea investițiilor
7.1.1. Investițiile – abordări conceptuale
Investițiile reprezinta principala forma de dezvoltare a întreprinderii. Ele au un pronunțat

caracter novator întrucât creeaza condițiile materiale necesare promovarii progresului tehnic si a
100
rezultatelor activitaților de cercetare stiințifica în toate domeniile de activitate. Investițiile definesc o
categorie financiara pe cât de complexa pe atât de controversata.
Sub aspect financiar, investiția presupune schimbarea unei sume de bani prezenta si certa,
în speranța obținerii unor venituri superioare si probabile. În sensul strict al termenului, investiția
este o utilizare a capitalului, care se traduce prin adaugarea la patrimoniu a unor bunuri de
echipament; achiziționarea unei linii tehnologice pentru cresterea productivitații muncii; asimilarea
unui brevet pentru fabricația de produse noi; construirea unor fabrici etc.
Sub aspect contabil, aceeasi investiție desemneaza alocarea unei trezorerii disponibile
pentru procurarea unui activ imobilizat, care va determina fluxuri financiare de venituri si cheltuieli
de exploatare.
În general, investițiile reprezinta cheltuieli care se efectueaza pentru obținerea de active
imobilizate, adica pentru construirea, reconstruirea, largirea, modernizarea si achiziționarea de
active fizice de natura masinilor, utilajelor, instalațiilor, cladirilor, mijloacelor de transport etc. Se
asimileaza investițiilor si cheltuielile referitoare la lucrarile de proiectare, prospecțiuni si explorari
geologice, pregatirea personalului necesar obiectivelor în construcție, inclusiv ale personalului
administrativ si tehnic al întreprinderii în curs de construcție.
7.1.2. Elementele financiare ale unei investiții
Investiţia este o decizie de a imobiliza un capital pentru a obţine, în viitor, o anumită

rentabilitate a activelor. În procesul evaluării investiţiilor trebuie să se ţină cont de caracteristicile
financiare ale eforturilor şi efectelor acestora. În timp ce efortul de investiţie este întotdeauna
măsurabil, efectul investiţiilor este greu de cuantificat. Aceasta se datorează fie naturii unor
investiţii, (de exemplu: cele umane; sociale, comerciale) fie din cauza incertitudinii unor efecte
viitoare scontate prin punerea în funcţiune a obiectivului de investiţie. Luând în considerare aceste
caracteristici, efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse prin următoarele elemente ce
caracterizează o investiţie:
1) Cheltuielile pentru investiţii. Se situează la valoarea investiţiei, şi se calculează diferit,
după cum investiţiile sunt executate în antrepriză sau în regie. Cheltuielile pentru
investiţiile executate în antrepriză cuprind, în general, preţul de achiziţie al
echipamentului, utilităţilor şi pământului, toate costurile referitoare la investiţie (taxele
şi cheltuielile vamale; cheltuielile de transport; costurile cu personalul suplimentar;
cheltuielile de instalaţii şi montaj etc.), necesarul suplimentar de fond de rulment şi
costurile de oportunitate.
2) Cheltuielile pentru investiţiile executate în regie, sunt formate din costul materialelor
consumate, cheltuielile directe cu manopera şi cu utilajele de construcţii, precum şi
cota parte a cheltuielilor indirecte repartizate investiţiei. Cheltuielile unei investiţii de
aport în natură sunt date de mărimea dividendelor ce urmează a se plăti acţionarului
furnizor de echipamente.
3) Durata de viaţă a investiţiei. Arată perioada de timp în care efortul investiţional este
recuperat din profitul anual obţinut. Durata de viaţă a investiţiei constituie o noţiune cu
semnificaţii diverse în funcţie de interesul investitorului. În acest sens, se face referire
la durata de viaţă: tehnică, contabilă, comercială şi juridică. Durata de funcţionare
tehnică a activelor imobilizate rezultate în urma procesului investiţional este
determinată de caracteristicile tehnico-funcţionale specifice fiecărui bun de investiţie.
Durata contabilă (fiscală) exprimă perioada normală de funcţionare a activelor în care
se recuperează integral valoarea de intrare pe calea amortismentului. Există situaţii în
care durata contabilă este mai mare decât cea tehnică, în condiţii de utilizare intensivă
101
sau de exploatare deosebită (mediu umed, temperaturi ridicate etc.), şi cazuri în care,
dimpotrivă, durata contabilă este mai mică decât cea tehnică, ca urmare a unei
exploatări şi întreţineri atente a activului imobilizat. Durata comercială (sau
economică) este determinată de perioada în care investiţia îl interesează pe investitor
prin efectele sale favorabile. În sfârşit, investitorii pot fi interesaţi de durata juridică a
investiţiei, respectiv durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei
exploatări asupra unui brevet, licenţă, mărci de fabrică etc. Pentru evaluarea eficienţei
investiţiei se ţine seama de durata de viaţă care interesează cel mai mult gestiunea
financiară a întreprinderii. Peste această durată, obiectivul de investiţie va genera
cheltuieli şi amortisment mai mari decât veniturile rezultate, ştiind că productivitatea
marginală în raport cu timpul devine negativă.
4) Profiturile suplimentare sau economiile de materiale şi de manoperă. Se
preconizează a se obţine prin exploatarea investiţiei şi se determină la nivelul
excedentului dintre încasările suplimentare şi plăţile suplimentare, ca nişte fluxuri de
numerar marginale. Fluxurile de numerar marginale se apreciază prin compararea
rezultatelor exploatării, în condiţiile folosirii noii investiţii faţă de rezultatele
exploatării de dinaintea investiţiei.
5) Valoarea reziduală. Exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de
viaţă a investiţiei, prin vânzare sau valorificare de materiale, piese, subansamble
rezultate din casare. De obicei, valoarea reziduală, după îndeplinirea duratei tehnice,
ajunge la mărimi nesemnificative pentru gestiunea financiară sau la un nivel zero.
Problematica valorii reziduale se pune, cu precădere, în sfera operaţiunilor de leasing,
când la expirarea contractului de închiriere activul imobilizat poate să fie cumpărat. În
acest caz, cumpărătorul este interesat de o valoare reziduală cât mai mică pentru a
reduce efortul său de investiţie în procurarea acelui bun fix. Pe de altă parte, vânzătorul
este interesat de o valoare reziduală care să recompenseze cheltuielile rămase
neacoperite din valoarea de intrare a activului imobilizat închiriat.
Într-o întreprindere, diversitatea conceptului de investiție este determinata de natura acestora

care poate sa fie: tehnica, umana, sociala, comerciala si financiara.
Investiția tehnica este cea mai des întâlnita si se refera la achiziția, construcția si montajul
unor masini, utilaje, instalații, mijloace de transport etc. Ea conduce la perfecționarea bazei tehnice a
întreprinderii. Investiția umana presupune cheltuirea de capital în calificarea si specializarea
personalului.
Investițiile sociale privesc construcțiile de cantine-restaurant, camine de locuit. Investițiile
comerciale se refera la publicitate si reclama iar cele financiare se concretizeaza în cumpararea de
titluri de participație la alte întreprinderi.
În funcție de riscul pe care îl implica în perspectiva întreprinderii, investițiile pot fi: de
mentenanța sau de înlocuire; de modernizare; de expansiune; în cercetare stiințifica; strategice.
Investiția de mentenanța sau de înlocuire se refera la reînnoirea imobilizarilor, ținând seama
de progresul tehnic. Ele au un risc scazut, întrucât nu presupune modificari ale tehnologiei de
fabricație si nu prezinta dificultați în ceea ce priveste determinarea randamentului lor viitor.
Investițiile de modernizare au scopul îmbunatațirii condițiilor de producție, realizarea de
economii la costurile de producție, îmbunatațirea rentabilitații activelor si au un risc redus ca urmare
a unor corecții neesențiale în tehnologia de fabricație.
Investițiile de expansiune, prin cresterea capacitaților de fabricație, constau în sporirea
liniilor de fabricație, prin noi uzine sau noi ateliere si vizeaza cresterea patrimoniului. În asemenea
102
cazuri riscul este mai mare, determinat de nevoia largirii piețelor de aprovizionare; cresterea
numarului de personal; cucerirea de noi piețe de desfacere.
Investițiile în cercetarea stiințifica permit dezvoltarea pe termen lung a întreprinderii care
încorporeaza si un mare grad de risc.
Investițiile strategice vizeaza obiective majore ale întreprinderii referitoare la crearea de
filiale în strainatate, fuziunea cu alta întreprindere, robotizarea întregului proces de fabricație,
achiziționarea de participații financiare în diferite ramuri etc. Aceste investiții presupun un risc
considerabil ca urmare a extinderii activitații în zone geografice noi sau în medii tehnologice,
comerciale, restructurate complet.
Cunoasterea naturii investițiilor prezinta o semnificație aparte din punctul de vedere al
surselor de finanțare. Pentru investițiile de înlocuire si modernizare finanțarea se poate face mai usor
din credite bancare în condiții acceptabile de dobânda, de rambursare si de garantare, întrucât
rentabilitatea este certa si riscul redus. Dimpotriva, investițiile în cercetare, de expansiune si în cele
strategice va trebui sa antreneze capitaluri proprii (cresteri de capital, autofinanțari) în proporție mai
mare, finanțarea prin îndatorare fiind mai greu de realizat din cauza riscului ridicat si a unei
rentabilitați mai puțin probabile ale acestor investiții.
7.1.3. Procesul investițional și fluxurile de numerar ale unei investiții
Procesul investiţional cuprinde un complex de operaţiuni care se desfăşoară în legătură cu

adoptarea deciziei de investiţie şi alocarea capitalurilor pentru realizarea ei, operaţiuni care se
condiţionează reciproc. Decizia de investiţie este una din cele mai importante operaţiuni din viaţa
întreprinderii, întrucât angajează viitorul acesteia şi implică multe compartimente operaţionale
(tehnic, comercial, de personal, financiar, contabil etc.). Procesul de alegere a obiectivului în care ar
urma să se investească cuprinde mai multe faze care se referă la: punerea problemei; alternativele
existente, diagnosticarea şi decizia propriu-zisă. În problematica de investiţie managementul trebuie
să hotărască ce doreşte şi care sunt scopurile urmărite întrucât există, în multe cazuri, un scop
principal şi mai multe derivate. Scopurilor le sunt ataşate un sistem de indicatori specifici,
operaţionali privind lichiditatea şi rentabilitatea. Managementul întreprinderii, în funcţie de nivelul
indicatorilor, trebuie să aibă clară imaginea valorilor ce urmează să fie atinse de scopurile fixate prin
investiţia respectivă.
Căutarea alternativelor se bazează pe procese şi tehnologii moderne. În acest sens, există
întocmită lista proiectelor de investiţie cu variantele elaborate şi se face culegerea informaţiilor
necesare evaluării lor. După calcule pe alternative se ia decizia finală care, practic, presupune
alegerea proiectului de investiţie din mai multe posibile.În sfera proiectelor de investiţie se pot
distinge trei tipuri diferite:
proiecte independente, care presupun că realizarea lor nu este legată de înfăptuirea
altora;
proiecte care se exclud reciproc, ceea ce înseamnă că sunt incompatibile unele cu
altele, realizarea unuia excluzând înfăptuirea celuilalt;
proiecte complementare sau independente, înfăptuirea unuia necesitând şi realizarea
celuilalt.
Fazele premergătoare luării deciziei de investiţie urmăresc atent şi informaţiile referitoare la
fluxurile de încasări (cash-flow) necesare evaluării investiţiei. În cadrul întreprinderii fiecare fel de
investiţie determină fluxuri de numerar la anumite date şi într-un anumit ritm. Asemenea fluxuri se
referă la fluxurile de ieşire şi cele de intrare din şi în trezorerie.
103
Fluxurile de ieşire de disponibilităţi pentru investiţie se concretizează în elementele
structurale ale valorii investiţiei şi se referă la:
preţul de achiziţie al materialelor de construcţii, al utilajelor de montat, al utilităţilor
şi pământului;
cheltuielile cu manopera, determinate de montajul utilajelor;
alte costuri referitoare la investiţie;
nevoia de fond de rulment pe care o implică investiţia.
Fluxurile de intrare de disponibilităţi privesc:
rezultatul din exploatare evaluat înainte de a fi influenţat cu cheltuielile financiare
(dobânzi, prime de asigurare) şi după impozitare, precum şi amortismentul anual
numit şi cash-flow net din exploatare;
valoarea reziduală a investiţiei la sfârşitul duratei de viaţă;
fondul de rulment recuperat la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei.
Pe durata de viaţă a investiţiei fluxurile de încasări totale (cash-flow) cuprind în fiecare an
cash-flow net din exploatare iar, în ultimul an acestuia i se adaugă fondul de rulment de recuperat
precum şi valoarea reziduală a investiţiei.
7.2. Resursele de finanțare a investițiilor
Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiţie reprezintă o

problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea capitalurilor în diverse variante de
investiţii se face pe baza eficienţei obiectivelor, în mod asemănător, obţinerea capitalurilor trebuie să
ţină seama de eficienţă adică, de costurile de procurare şi riscurile pe care le implică izvoarele
acestora.
În funcţie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţiilor pot fi:
1) resurse endogene;
2) resurse exogene.
Resursele endogene (REn)

Numite şi resurse proprii, provin din amortisment, profit şi alte resurse, şi se degajă din
autofinanţare.
Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai importantă resursă
proprie destinată finanţării investiţiilor, menită să înlocuiască activele imobilizate uzate.
Amortismentul se realizează în urma procesului de amortizare a imobilizărilor corporale şi
necorporale. Programarea amortismentului se face anual în funcţie de valoarea de amortizat şi
normele de amortizare.
Profitul constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor care asigură cu precădere
dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar sau integral de stat, repartizări din
profitul net pentru creşterea resurselor de finanţare a investiţiilor se pot face într-o proporţie de până
la 50%. În schimb, agenţii economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit
hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor. Repartizări din profit în scopul finanţării
investiţiilor se fac numai pentru partea rămasă neacoperită din celelalte resurse proprii (amortisment
şi alte resurse).
104
Resursele endogene destinate finanţării investiţiilor mai sunt completate cu alte resurse, în
sfera cărora intră:
sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea activelor
imobilizate scoase din funcţiune, mai puţin cheltuielile efectuate;
sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puţin valoarea rămasă neamortizată;
sume încasate din vânzarea activelor, mai puţin impozitul datorat, aferent vânzărilor de
active, costul proiectelor de evaluare, precum şi valoarea rămasă neamortizată;
sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate calamitate;
alte sume.
Resursele exogene (REx)
Se mobilizează, pentru completarea resurselor necesare finanţării investiţiei, pe seama:
creditelor bancare; creditului obligatar; sporirii capitalului social; subvenţii bugetare.
Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţia în care resursele endogene
destinate finanţării investiţiei sunt mai mici decât cheltuielile de investiţie. Ca atare, comparând
resursele proprii programate a se mobiliza cu cheltuielile pentru investiţii, pot rezulta următoarele
situaţii:
când resursele pe total an şi pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie pe
total an şi trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor bancare;
când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie, dar pe trimestre
există diferenţă. În acest caz, datorită necorelării mobilizării resurselor trimestriale cu
cheltuielile de efectuat, pentru completarea resurselor mai mici se apelează la credite
bancare pe termen scurt. Creditele pe termen scurt, pentru decalaj între resursele şi
cheltuielile trimestriale, se vor acorda până la sfârşitul anului calendaristic,
rambursarea lor efectuându-se pe măsura acumulării resurselor proprii programate;
când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiţia. În acest caz,
întreprinderea poate să apeleze la credite bancare pe termen mediu şi lung. Asemenea
credite se stabilesc prin contracte încheiate de către bancă cu întreprinderea şi privesc
durata de până la 5 ani pentru creditele pe termen mediu şi peste 5 ani pentru creditele
pe termen lung. Solicitarea creditului se face în baza unei documentaţii depusă băncii,
care cuprinde:
 cererea de credite;
 documentaţia tehnico-economică, formată din studiile tehnico-economice;
proiectul de execuţie; memoriul de necesitate în cazul dotărilor cu utilaje;
 studiul de fezabilitate, care face o analiză a propriei activităţi, precum şi a
perspectivelor sale;
 bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs; - programul tendinţei resurselor
financiare şi modul de utilizare a lor până la rambursarea integrală a creditului;
 bilanţul încheiat la sfârşitul anului precum şi ultimul bilanţ pe anul în curs,
inclusiv situaţia contului de profit şi pierdere;
 ultima balanţă de verificare întocmită.
În vederea luării deciziei de creditare, banca efectuează o analiză amănunţită a activităţii
economico-financiare a întreprinderii, pe baza documentaţiei depuse şi a verificărilor de fapt,
urmărind în mod deosebit echilibrul financiar al clientului prin indicatorii de solvabilitate, lichiditate
şi capacitate de plată. Creditele pe termen mediu şi lung se vor acorda în baza unor garanţii
asiguratorii, care să acopere valoarea creditelor solicitate şi a plăţii unei dobânzi a cărui nivel şi
termene de rambursare se negociază. Banca, în continuare, va urmări modul de respectare de către
clientul său a termenelor de utilizare şi a nivelului de credite consumate pe baza unui grafic anexat
la contract. Pentru neutilizarea creditului la datele şi în sumele stabilite prin contract, banca
105
calculează întreprinderii un comision prin intermediul căruia obligaţiile de plată ale clientului se
măresc.
Creditul obligatar, reprezintă o formă de îndatorare a întreprinderii prin emisiunea de
obligaţiuni. Emisiunea unui credit obligatar, comportă unele etape, cum ar fi: definirea
împrumutului, informarea acţionarilor despre modalităţile de realizare şi plasare
propriu-zisă a titlurilor de credit.
În prospectul de emisiune se precizează: suma împrumutului; durata acestuia, numărul de
titluri şi valoarea nominală a titlului; rata dobânzii; preţul de emisiune; preţul de rambursare;
modalităţile de rambursare şi plata dobânzilor curente deţinătorilor. Clauzele şi convenţiile
contractului de împrumut obligatar, legate de aşteptările investitorilor în legătură cu nivelul ratelor
dobânzii şi aprecierile despre gradul de risc al activităţii întreprinderii, contribuie la perceperea
valorii obligaţiunilor, a cursului acestora.
Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru fondul de
amortizare, prin care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis. În ţara noastră, până în
prezent, puţine întreprinderi au recurs la această formă de îndatorare.
Sporirea capitalului social pentru finanţarea unei investiţii se face în urma hotărârii
adunării generale a acţionarilor. Procurarea de resurse financiare prin această modalitate presupune:
emisiunea de noi acţiuni; încorporarea de rezerve; convertirea unor obligaţiuni; fuziunea. Indiferent
de modalitatea practicată, sporirea capitalului social trebuie făcută numai în lichidităţi şi nicidecum
prin aport în natură.
Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital
integral de stat şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc economia naţională.
Alocarea resurselor se face potrivit legii anuale a bugetului de stat prin deschideri de credite
bugetare. Mobilizarea resurselor de finanţare a investiţiilor, fie ele endogene sau exogene, se face în
funcţie de costul acestora.După luarea deciziei de finanţare a investiţiilor se elaborează un tablou de
finanţare care cuprinde în afara resurselor de finanţare şi a cheltuielilor cu investiţiile şi obligaţiile
privind plăţile pentru investiţiile precedente concretizate în rambursarea ratelor scadente ale
creditelor şi plata dobânzilor aferente creditelor pentru investiţii.
7. 3 Metode de evaluare a proiectelor de investiţii. Indicatori de evaluare
Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii se realizează fie prin metode care pun
accentul pe rentabilitatea medie a proiectelor, fie prin metode bazate pe actualizare.
A. Metode fondate pe rentabilitatea medie
a) rata medie de rentabilitate în exploatare măsoară mărimea unei rate de tipul:

Rezultatul mediu anual
Rm =
Cheltuieli medii anuale de exploatare
Aceste metode prezintă avantajul de a fi simple, au o limită esenţială deoarece se referă la

rezultatele medii, neglijând instabilitatea eventuală a acestor rezultate şi termenul la care ele sunt
106
obţinute (spre exemplu, un anumit tip de beneficiu este apreciat în acelaşi mod, fie că este obţinut în
primul an de exploatare, fie după cinci ani).
b) termenul de recuperare a cheltuielilor este termenul necesar pentru ca investitorul să-şi

reconstituie fondurile avansate iniţial, fiind vorba de cash-flow-uri, care ca surplusuri monetare
permit o astfel de recuperare.
Relaţia de calcul poate fi exprimată astfel:
Costul iniţial al investiţiei
TR =
Cash-flow anual mediu
Însă, indicatorii calculaţi prin metodele tradiţionale sunt utilizaţi din ce în ce mai rar, cu toate
că sunt foarte simpli. Aceştia prezintă dezavantajul că nu iau în considerare un parametru esenţial în
decizia de investiţii şi anume timpul, de care indicatorii bazaţi pe actualizare ţin seama, furnizând
astfel o bază obiectivă în aprecierea eficienţei proiectelor.
B. Metode bazate pe actualizare
În perioada de recuperare a investiţiei se pune problema comparabilităţii în timp a eforturilor

şi efectelor investiţiei. Pentru a putea confrunta cheltuielile de investiţie cu fluxurile de încasări ce
vor rezulta din exploatare, se reţine ca moment de referinţă data punerii lor în funcţiune. În
continuare, se calculează capitalizarea alocărilor anuale de capital pentru finanţarea investiţiilor şi
actualizarea recuperărilor anuale de capital prin fluxurile de încasări rezultate pe durata de viaţă a
investiţiei.
Astfel, o sumă cheltuită azi va deveni peste “n” ani echivalentă cu o sumă mai mare, în
funcţie de factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piaţa financiară. În schimb, o sumă
ce se va obţine în viitor se va echivala azi cu o sumă mai mică, proporţional cu dobânda încasabilă
până în momentul viitor al obţinerii primei sume.
Aşadar, o sumă (𝑆0 ) plasată cu o rată a dobânzii (d), după “n” ani devine altă sumă (𝑆1):
𝑺𝟏 = 𝑺𝟎 (𝟏 + 𝒅)𝒏 (F 6.15)
Dacă luăm invers, valoarea actuală (𝑆𝑎 ) a unei sume (S) care se va încasa în “n” ani va fi
egală cu:
𝑺 (F 6.16)
𝑺𝒂 = (𝟏+𝒅)𝒏
unde:
d = rata de actualizare
𝑺
Din relaţiile de mai sus: (𝟏 + 𝒅)𝒏 reprezintă factorul de capitalizare (fructificare) iar (𝟏+𝒅)𝒏 se
numeşte factorul de actualizare.
Pentru decizia de investiţie actualizarea operează, în special, pentru fluxurile de încasări
(cash-flow) generate de punerea în exploatare a investiţiei. Plasamentele de capital pentru finanţarea
investiţiilor sunt efectuate pe o perioadă scurtă de timp şi, de obicei, nu necesită calcule pentru
capitalizarea sumelor avansate decât pentru durate mai mari de executare a lucrărilor de investiţii.
107
Actualizarea fluxurilor de încasări rezultate din exploatarea investiţiilor ridică unele
probleme ale corectitudinii calculelor. Astfel, în primul rând, se pune problema realismului
previziunii fluxurilor de încasări (cash-flow) având în vedere aproximările privind încasările şi
plăţile diferenţiale. În al doilea rând, rata de actualizare nu este uşor de ales între rata inflaţiei, rata
dobânzii de piaţă, rata medie de rentabilitate pe economie, rata de risc etc. Practic, în actualizare se
optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu rata inflaţiei şi cu o primă de risc, (pentru
proiectele de investiţie finanţate din capitalurile proprii), fie pentru costul mediu ponderat al
capitalului, corectat cu riscul economic şi financiar al îndatorării (în cazul proiectelor de investiţie
finanţate din capitalurile proprii şi cele împrumutate).
Valoarea netă actualizată operează, pe de o parte, cu fluxurile de încasări (amortisment şi
profit net) şi valoarea investiţiei, iar, pe de altă parte cu factorul de actualizare. Ca urmare, valoarea
netă actualizată (VNA) a unei investiţii este egală cu diferenţa dintre fluxurile de încasări actualizate
şi cheltuielile cu investiţia (I), adică.
𝟏 (F 6.17)
𝑽𝑵𝑨= ∑𝒏𝒊=𝟏 𝑪𝑭𝒊 × (𝟏+𝒅)𝒊 − 𝑰
unde:
𝐶𝐹𝑖 - fluxurile de încasări (cash-flow) aleanului ”i”;
1
– factorul de actualizarepentru anul ”i”.
(1+𝑑)𝑖
Valoarea netă actualizată indică creşterea valorii pe care o speră întreprinderea dacă adoptă
proiectul de investiţie. Dacă valoarea netă este pozitivă înseamnă că va creşte capitalul propriu, iar
în cazul când valoarea netă actualizată va fi negativă, valoarea întreprinderii va scădea şi proiectul
de investiţie se va respinge.
Rata internă de randament
Este definită ca fiind rata de actualizare care asigură egalitatea dintre fluxurile de încasări
sperate actualizate şi cheltuielile de investiţii. Rata internă de randament (RIR), practic, poate să fie
găsită rezolvând ecuaţia următoare, în care necunoscuta este RIR:
Pornind de la egalitatea:
𝑪𝑭𝒊 𝑪𝑭 (F 6.18)
∑𝒏𝒊=𝟏 = 𝑰 obținem ∑𝒏𝒊=𝟏 (𝟏+𝑹𝑰𝑹)
𝒊
𝒊 – I=0
(𝟏+𝑹𝑰𝑹)𝒊
Din relaţie, rezultă că rata internă de randament este rata de actualizare care face ca
valoarea netă actualizată să fie zero.
Calculul ratei interne de randament conduce la ecuaţii de ordin superior ce nu pot fi rezolvate
manual decât prin tatonări repetate ale unor rate de randament care apropie tot mai mult cei doi
termeni ai egalităţii.
Rata internă de randament trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata medie a
dobânzii de piaţă sau cu costul mediu ponderat al capitalului. Cu cât rata internă de randament este
mai mare cu atât investiţia este mai rentabilă. Dezavantajul acestui criteriu de selecţie a investiţiilor
priveşte ipoteza puţin realistă a reinvestirii constante în întreprindere a fluxurilor de încasări, în
fiecare an, la o rată de rentabilitate egală cu rata internă de randament. Pentru eliminarea acestui
108
neajuns, unii specialişti presupun un indicator corectat. El porneşte de la posibilitatea reinvestirii
fluxurilor de încasări la o rată medie de rentabilitate a întreprinderii rezultată din exerciţiile
anterioare. În funcţie de rata medie se calculează o rată internă de randament mult mai aproape de
realitate în evaluarea proiectelor de investiţie. În alegerea proiectelor de investiţie este preferabil să
se combine criteriul ratei interne de rentabilitate cu criteriul valorii nete actualizate.
Rata internă de rentabilitate reprezintă acea rată de actualizare pentru care VAN=0.
Pentru determinarea RIR se foloseşte metoda interpolării parcurgându-se următoarele etape:
- se caută o rată de actualizare, suficient de mare pentru ca VAN determinată cu ajutorul ei să fie
negativă. Aceasta se numeşte rata de actualizare maximă şi se notează VANRmax;
- se caută o rată de actualizare mai mică decât Rmax, astfel încât VAN calculat cu această rată să fie
pozitivă. Aceasta se numeşte rată de actualizare minimă şi se notează VANRmin.
Între cele două rate de actualizare diferenţa nu trebuie să fie mai mare de 5 puncte
procentuale.
Relaţia de calcul este următoarea:
VANRmin
RIR = Rmin + (Rmax – Rmin) ×
VANRmin - VANRmax
Pentru ca un proiect de investiţii să fie acceptat, RIR calculat pentru proiectul respectiv
trebuie să fie mai mare decât:
a) rata medie a dobânzii bancare pe piaţă;
b) costul mediu ponderat al capitalului, dacă investiţia este finanţată din surse mixte;
c) rata de referinţă fixată de investitor.
Indicatorii VAN şi RIR conduc la aceleaşi decizii de acceptare sau respingere a proiectelor
de investiţii, dar pot determina clasamente diferite ale acestora. Dacă proiectele de investiţii sunt
incompatibile, se va da prioritate celui cu maxim(VAN), fără a ţine seama de criteriul maxim(RIR),
însă numai dacă RIR pentru proiectul ales îndeplineşte celelalte condiţii.
Indicele de profitabilitate
Exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a acesteia. Indicele de

profitabilitate se determină ca raport între fluxurile de încasări a investiţiei actualizate şi investiţie,
potrivit relaţiei:
𝑪𝑭𝒊
∑𝒏
𝒊=𝟏 (F 6.19)
(𝟏+𝒅)𝒊
𝑰𝑷 = 𝑰
Acest criteriu ne arată valoarea actuală a cash-flow pentru un cost de 1 leu investiţie.
Proiectul de investiţie se poate accepta numai dacă indicele de profitabilitate este mai mare decât
unu (IP > 1). Întreprinderea trebuie să fie indiferentă dacă IP = 1 şi să respingă proiectul dacă IP < 1.
În situaţia existenţei a două sau mai multe proiecte de investiţie concurente, se alege proiectul cu
indicele de profitabilitate cel mai mare.
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
109
Studiul a fost efectuat la Societatea comercială DELTA România SRL. După câţiva ani de
activitate, întreprinderea, care are ca principal obiect de activitate distribuirea în ţară de echipamente
de birou (calculatoare, copiatoare, faxuri vizează dezvoltarea activităţii prin una din următoarele
două posibilităţi:
– sporirea vânzărilor prin centre proprii de desfacere înfiinţate în diferite localităţi
(proiectul 1);
– sporirea vânzărilor prin intermediul unei reţele de dealeri care să acţioneze în diferite
zone din tară (proiectul 2).
Costul iniţial al fiecăruia din aceste două proiecte este estimat la 60 miliarde lei. Această
investiţie ar urma să se amortizeze în 4 ani. Costurile de exploatare ale întreprinderii, pentru fiecare
proiect, în fiecare din cei 4 ani de activitate, sunt estimate la 40 miliarde lei.
Incidentele financiare principale ale acestor proiecte sunt prezentate în tabelul următor:
– mii lei -
Elemente de comparaţie Proiectul 1 Proiectul 2
Costul iniţial 60000000 60000000
Marja brută 1 20000000 10000000
de autofinanţare pe ani 2 20000000 10000000
(sau cash flow net) 3 20000000 30000000
4 20000000 40000000
În compararea celor două proiecte vom aplica următoarele metode de apreciere:

– rentabilitatea medie anuală în exploatare;
– termenul de recuperare a cheltuielilor;
– valoarea actuală netă la o rată de 10% şi apoi de 20%;
– rata internă de rentabilitate.
a) Metoda rentabilităţii medii. După criteriul rentabilităţii medii, proiectele avute în vedere
trebuie să fie comparate pe baza ratei medii de rentabilitate a acestora rm.
Beneficiu net mediu anual
rm 
Cheltuieli medii anuale de exp loatare
Beneficiul anual poate fi stabilit pe baza relaţiei următoare:
Marja brută de autofinanţare (MBA) =
= Rezultat net (RN) + Amortizări şi provizioane (AP)
 RN = MBA – AP
Costul iniţial fiind amortizat în patru ani, rata medie de rentabilitate a celor două proiecte se
prezintă în tabloul următor (valori în milioane lei):
Anii Proiectul 1 Proiectul 2

Rezultat net Rezultat net
1 20000 – 15000 = 5000 10000 – 15000 = - 5000
2 5000 10000 – 15000 = - 5000
3 5000 30000 – 15000 = 15000
4 5000 40000 – 15000 = 25000
Rezultat net mediu = 5000 Rezultat net mediu = 7500
rm 5000 7500
rm   0,125 rm   0,1875
40000 40000
rm  12,5% rm  18, 75%
Concluzii Proiectul 2 mai bun decât proiectul 1
110
b) Metoda termenului de recuperare. Termenul necesar pentru recuperarea fondurilor
avansate poate fi stabilit după două metode.
Întreprinderea va recupera fondurile avansate pe seama surplusului monetar pe care-i vor
determina proiectele de investiţii. Acest surplus e măsurat prin marja brută de autofinanţare (sau
cash flow net). În consecinţă, termenul de recuperare poate fi obţinut raportând fondurile iniţiale
avansate, la marja brută de autofinanţare anuală medie.
Costul iniţial
tr 
MBA anuală medie
Deci tr măsoară numărul de ani necesari pentru ca surplusurile monetare generate de fiecare
investiţie să permită să se reconstituie fondurile angajate iniţial.
MBA medie pe 4 ani 80000 90000

 20000  22500
4 4
tr 60000 60000
tr   3 ani tr   2, 66 ani
20000 22500
Concluzii Proiectul 2 mai bun decât proiectul 1
După a doua metodă, calcularea termenului de recuperare constă în a compara, an după an,
costul iniţial cu surplusurile cumulate degajate de fiecare proiect, pentru a determina momentul în
care recuperarea costurilor se va fi realizat.
MBA 1 20000 10000

cumulată 2 40000 20000
3 60000 50000
4 80000 90000
termen de recuperare tr = 3 ani tr = 3 ani şi 90 zile
10000
90   360
40000
Concluzie Proiectul 1 mai bun decât proiectul 2
Observăm că cele două metode conduc la concluzii contradictorii în aprecierea celor două
proiecte. Metoda a doua, care evidenţiază mai bine derularea procesului de recuperare, este de
preferat.
c) Valoarea actuală netă (VAN). Valoarea actuală netă a fiecărui proiect e egală cu diferenţa
între suma câştigurilor monetare (marja brută de autofinanţare sau cash flow net) actualizate şi
costul iniţial.
Compararea VAN cu r = 10%

Anii Proiectul 1 În valori actualizate cu o rată de 10%
Marja brută de autofinanţare în
mii lei curenţi
0 –60000000 –60000000  1/(1,10)0 = –60000000
1 +20000000 +20000000  1/(1,10)1 = 18180000
2 +20000000 +20000000  1/(1,10)2 = 16520000
3 +20000000 +20000000  1/(1,10)3 = 15020000
4 +20000000
111
+20000000  1/(1,10)4 = 13660000
Total (VAN I) (10%) – 60000000 + 63380000 = + 3380000
Proiectul 2 În valori actualizate cu o rată de 10%
mii lei curenţi
0 -60000000 -60000000  1/(1,10)0 = -60000000
1 +10000000 +10000000  1/(1,10)1 = 9090000
2 +10000000 +20000000  1/(1,10)2 = 8264000
3 +30000000 +20000000  1/(1,10)3 = 22530000
4 +40000000 +20000000  1/(1,10)4 = 27320000
Total (VAN II) – 60000000 + 67212000 = + 7204000
În rezumat putem scrie că pentru r = 10%:

VAN (I) = +3380000 lei
VAN (II) = +7204000 lei
 VAN (II) > VAN (I)
 Proiectul 2 mai bun decât proiectul 1

Anii Proiectul 1 În valori actualizate cu o rată de 20%
mii lei curenţi
0 -60000000 -60000000  1/(1,20)0 = -60000000
1 +20000000 +20000000  1/(1,20)1 = + 16666000
2 +20000000 +20000000  1/(1,20)2 = + 13880000
3 +20000000 +20000000  1/(1,20)3 = + 11580000
4 +20000000 +20000000  1/(1,20)4 = + 9640000
Total (VAN I) (10%) -60000000 + 51776000 = -8234000
Proiectul 2 În valori actualizate cu o rată de 20%
mii lei curenţi
0 -60000000 -60000000  1/(1,20)0 = -60000000
1 +10000000 +10000000  1/(1,20)1 = + 8330000
2 +10000000 +20000000  1/(1,20)2 = + 6940000
3 +30000000 +20000000  1/(1,20)3 = + 17370000
4 +40000000 +20000000  1/(1,20)4 = + 19280000
Total (VAN II) -60000000 + 51920000 = - 8080000
În rezumat putem scrie că pentru r = 20%:

VAN (I) = –8234000
VAN (II) = –8080000
 VAN (II) > VAN (I)
 Proiectul 2 este mai bun decât proiectul 1
112
d) Rata internă de rentabilitate (RIR). Rata internă de rentabilitate reprezintă rata de
actualizare care face nulă VAN, adică egalizează costul iniţial al proiectelor cu valoarea actualizată
a cash-flow-urilor previzionate.
Calcularea RIR se face de regulă cu ajutorul calculatorului, dar se poate face şi manual,
calculându-se prin aproximări succesive, rata care anulează VAN pentru fiecare proiect. În cazul
studiat dispunem de o încadrare a acestei rate r0.
Proiectul 1 Proiectul 2
VAN (10%) = 3380000 VAN (10%) = + 7212000
VAN (20%) = –8234000 VAN (20%) = –8080000
10% < r0 < 20% 10% < r0 < 20%
Pentru determinarea RIR, vom face calcule de tatonare, de exemplu cu rate de actualizare de
la 11% la 14% pentru proiectul 1 şi cu rate de la 13% la 16% pentru proiectul 2.
Proiectul 1 VAN (11%) = +2049000

(rezultate rotunjite) VAN (12%) = +747000
VAN (13%) = –510000
VAN (14%) = –1726000
Proiectul 2 VAN (13%) = +2005000
(rezultate rotunjite) VAN (14%) = +399000
VAN (15%) = –1147000
VAN (16%) = –2636000
Rezultatele calculelor confirmă că VAN este o funcţie descrescătoare a ratei de actualizare.

Aceste calcule permit să se aproximeze rata care anulează VAN, între 12% şi 13%, pentru proiectul
1 şi între 14% si 15% pentru proiectul 2.
VAN VAN
Proiectul 1 Proiectul 2
+20000 +30000
+3380 +7204
r0 r0
10 12 13 20 10 14 15 20
-8234 % % % % -8080 % % % %
Pentru mai multă exactitate RIR poate fi determinată prin interpolare liniară.
Pentru proiectul 1:
VAN (12%) = +747000
VAN (13%) = –510000  r = 1%  VAN = –1257000
113
747000
 r0  12%  %  12%  0,594%  12,59%
1257000
Pentru proiectul 2:
VAN (14%) = +399000
VAN (15%) = –1147000  r = 1%  VAN = –1546000
399
 r0  14%  %  14%  0, 258%  14, 26%
1546
Deci, spunem că pentru proiectul 1 avem RIR = 12,59%, iar pentru proiectul 2 avem RIR =
14,26%. Concluzionăm că proiectul 2 este mai bun decât proiectul 1.
e) Sinteza metodelor de apreciere a investiţiilor.
Criterii Proiectul 1 Proiectul 2 Proiect avantajos

Rentabilitate medie rm = 12,5% rm = 18,75% proiectul 2
Termen de recuperare
– după MBA medie tr = 3 ani tr = 2,66 ani proiectul 2
– după MBA cumulată tr = 3 ani tr = 3,25 ani proiectul 1
VAN (10%) +3380000 +7204000 proiectul 2
VAN (20%) -8234000 -8080000 proiectul 2
RIR r0 = 12,598% r0 = 14,26% proiectul 2
Cu excepţia termenului de recuperare, când acesta este calculat pe baza cash-flow-ului

cumulat, toate celelalte criterii utilizate evidenţiază superioritatea proiectului 2 faţă de proiectul 1.
Această superioritate e dată de faptul că pentru proiectul 2 surplusul monetar obţinut este mai
ridicat, cu toate că intrările de fonduri au loc mai ales in anul al treilea şi al patrulea de exploatare.
Acest aspect face VAN foarte sensibilă la creşterea ratei de actualizare. Astfel, când r creşte de la
10% la 20%, VAN pentru proiectul 2 “pierde” 15284000 mii lei (de la 7204000 la -8080000), în
timp ce VAN pentru proiectul 1 nu “pierde” decât 11614000 mii lei (de la +3380000 la -8234000).
Dar pentru ratele de actualizare reţinute pentru această aplicaţie, dezavantajul menţionat e
compensat de surplusul monetar degajat. Putem verifica faptul că pentru rate de actualizare mai mari
de 20% proiectul 2 este inferior, în condiţiile în care VAN devine negativă pentru ambele proiecte.
1. O întreprindere are de ales între mai multe proiecte de investiţii, a căror VAN este:
a) proiectul A, +2526 mil. lei;
b) proiectul B, 0 (zero) lei;
c) proiectul C, - 810 mil. lei.
Care proiect va fi selectat de către întreprindere?
2. Valoarea actuală netă a unui proiect de investiţii corespunde diferenţei dintre:

a) suma cash-flow-urilor previzibile actualizate şi costul iniţial al investiţiei;
b) costul iniţial al investiţiei şi costul capitalului;
c) cash-flow-urilor previzibile şi cash-flow-urilor înregistrate în perioada precedentă
Răspuns: a
3. Rata rentabilităţii interne (RIR) permite:

a) compararea investiţiilor din punctul de vedere al gradului de rentabilitate;
114
b) compararea valorii excedentelor nete de exploatare a proiectelor de investiţii cu capitalul
investit în respectivele proiecte;
c) selectarea investiţiilor în funcţie de recuperarea valorii lor pe seama beneficiilor;
d) selectarea investiţiilor în funcţie de numărul anilor de funcţionare efectivă a obiectivelor
construite.
Răspuns a
4. Indicatorii care redau eficienţa economică a investiţiilor au în vedere efortul investiţional şi

veniturile viitoare. În practică indicatorii utilizaţi sunt:
a) termenul de recuperare;
b) rata internă de rentabilitate;
c) rata rentabilităţii comerciale;
d) valoarea actualizată netă
Răspuns. a, b, d
5. Indicele de profitabilitate exprimă:

a) nivelul raportului între profitul anual şi fondurile de investiţii;
b) inversul termenului de recuperare;
c) nivelul raportului între cheltuielile totale actualizate şi valoarea actualizată a producţiei;
d) nivelul raportului între venitul net actualizat (VAN) şi fondurile totale de investiţii;
e) nivelul raportului între valoarea investiţiei şi venitul net actualizat.
Răspuns d
Termeni cheie
Investiţie, investiţie financiară, cash-flow, VAN, RIR, termen de recuperare, studiu tehnico-
economic, deviz de investiţii, fluxuri de venituri aşteptate.
115
AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE CORPORALE
ȘI NECORPORALE
Cuprins:
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8 .............................................................................................. 116

AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE CORPORALE ȘI
NECORPORALE .................................................................................................................. 116
8.1. Amortizarea, proces economico-financiar obiectiv ................................................................................. 116
8.2. Activele imobilizate, subiecte ale calculării amortizării.......................................................................... 118
8.3. Calcularea amortizării capitalului imobilizat........................................................................................... 120
8.3.1. Amortizarea capitalului imobilizat în active corporale........................................................................ 120
8.3.2. Amortizarea capitalului imobilizat în active necorporale .................................................................... 123
8.3.3. Cotele de amortizare ............................................................................................................................ 123
8.3.5. Calcularea amortizării ......................................................................................................................... 126
8.4. Sisteme de amortizare.............................................................................................................................. 131
8.4.1. Sistemul proporțional de amortizare .................................................................................................... 131
8.4.2. Sistemul variabil de amortizare ............................................................................................................ 133
8.4.3. Sistemul accelerat de amortizare ......................................................................................................... 134
8.4.4. Sistemul progresiv de amortizare ......................................................................................................... 137
Termeni cheie ................................................................................................................................................ 139
Obiective:
Cunoașterea fenomenului de amortizare
Insușirea modului de detreminare a amortizarii în cazul activelor imobilizate corporale
și necorporale
Delimitarea cotelor si sistemelor de amortizare
8.1. Amortizarea, proces economico-financiar obiectiv
116
Amortizarea imobilizărilor corporale este un proces economico-financiar prin care se
compensează treptat, sub aspect valoric, pierderea valorii de întrebuinţare -prin uzură fizică şi
morală - pe măsura includerii acesteia în cheltuielile de exploatare. Fiind un element al cheltuielilor
de exploatare, amortizarea se va regăsi, în formă valorică, în valoarea produselor, lucrărilor şi
serviciilor la a căror executare au participat mijloacele fixe direct sau indirect.
Prin lege s-a stabilit că agenţii care desfăşoară activităţi economice în al căror activ figurează
bunuri de natura imobilizărilor corporale, care se depreciază prin utilizare în timp, sunt obligate sa
calculeze si sa inregistreze in contabilitate pierderea lor de substanta pentru a-si mentine valoarea
initiala a capitalurilor angajate. Operatiunile legate de aceasta obligatie poarta denumirea generica
de amortizarea imobilizărilor corporale sau a mijloacelor fixe.
Din punct de vedere al dependentei sale fata de cifra de afaceri a agentului economic,
cheltuiala cu amortizarea imobilizărilor corporale este de natura constantă, ea influentand – de
regula – costurile indifferent daca mijloacele fixe sunt sau nu sunt folosite.
Recuperarea uzurii – fizice sau morale – prin intermediul amortizarii are drept scop essential
constituirea treptata a principalei resurse financiare de formare a fondului de investitii pe seama
caruia sa se asigure inlocuirea, prin achizitionare sau construcţie, a imobilizărilor corporale
Concluzionand, putem spune ca amortizarea capitalului imobilizat este privită astfel:
Sub aspectul continutului sau economic, este un process economico - financiar
obiectiv, prin intermediul caruia se transfera treptat valoarea activelor supuse
amortizarii asupra valorii bunurilor, lucrarilor sau serviciilor ce fac obiectul activitătii
firmei respective.
Din punctual de vedere al modului de reflectare in cadrul evidentei contabile, este o
cheltuiala de exploatare ce concura la formarea costului activităţii sau activitatilor
intreprinderii.
Faţă de cerintele calculatiei, poate fi un element simplu de cheltuiala sau o cheltuiala
compusa. De regula, este considerate drept element simplu de cheltuială atunci cand
poate fi localizata direct pe obiectul de calculatie (exemplu în producţia omogena sau
de unicat) si ca o cheltuiala compusa atunci cand nu poate fi localizata pe obiectul de
calculatie ( apare ca o cheltuiala indirecta si va fi repartizată prin metoda suplimentarii
sau a cheilor de repartitie).
Atât în teoria economică, cât şi în cea financiară şi în practica economico-financiară sunt
unele concepte care pun egalitate între noţiunea de uzură şi între noţiunea de amortizare. Cel mai des
utilizat concept este acela că amortizarea este expresia valorică a uzurii fizice a elementului
amortizabil. Acest concept însă nu exprimă complexitatea procesului de amortizare.
Este evident că, dacă ne referim la uzura fizică, spunem că ea reprezintă pierderea însuşirilor
tehnico-funcţionale iniţiale ca urmare a utilizării sau neutilizării activului respectiv. Sintagma
ultimă, a utilizării sau neutilizării, ne conduce la concluzia că activul amortizabil este supus uzurii
atât sub influenţa factorilor fizici în procesul funcţionării, cât şi a factorilor chimici, biologici, adică
a factorilor mediului extern în care este amplasat.
Ştiut este că, alături de uzura fizică, acţionează şi uzura morală. Această formă a uzurii, în
lumea concurenţială unde-şi desfăşoară activitatea întreprinderea, este mai presantă decât uzura
fizică.
Uzura morală poate fi privită sub două aspecte ce nu pot fi considerate ca acţionând
întotdeauna separat.
O primă formă a uzurii morale este dată de apariţia pe piaţă a unei utilităţi similare celei pe
care o firmă deja o posedă şi o exploatează. Noua utilitate însă, intră pe piaţă la o valoare (la un preţ)
mai mică decât valoarea la care a fost, cândva, achiziţionată utilitatea existentă, ceea ce face ca
aceasta din urmă să piardă din valoare faţă de cea nou apărută.
117
O altă formă a uzurii morale se manifestă atunci când pe piaţă - ca urmare a progresului
tehnic - apar utilităţi similare celor existente însă cu performanţe (productivitate) mult superioare şi -
uneori - la preţuri egale sau chiar mai mici. În această situaţie, utilitatea existentă îşi pierde atât din
valoare cât şi însuşirile de întrebuinţare în comparaţie cu cea nou apărută. La o productivitate mult
sporită a noii utilităţi, întreprinzătorul este incitat să înlocuiască utilajul ce-1 are în exploatare.
Toate aspectele privitoare la uzura morală, trebuie să întregească conceptul de amortizare.
De altfel, în practica financiară, metodele de amortizare a capitalului imobilizat îmbină cele două
forme ale uzurii.
Privită prin prisma conţinutului, rolului şi destinaţiei, amortizarea este privită sub trei
aspecte:
ca proces, respectiv ca o detaşare şi transmitere de valoare din activele amortizabile
asupra obiectelor activităţii firmei;
ca o cheltuială ce urmează a fi inclusă în costurile de exploatare. Este însă o cheltuială
neplătibilă, întrucât plata a fost făcută anterior, în momentul achiziţiei, construcţiei,
modernizării etc;
ca un fond sau o resursă financiară, dacă se constituie distinct un asemenea fond
utilizabil pentru reproducţia simplă a activelor amortizabile.
Evident că investitorul este interesat să recupereze într-un timp cât mai scurt posibil şi
integral capitalul imobilizat, fie că-1 evidenţiază distinct sau nu ca un fond cu destinaţie specială în
finanţarea viitoarelor investiţii.
Din acest interes, coroborat cu cerinţele reglementărilor fiscale în materie, regimul de
amortizare al activelor amortizabile trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe, dintre care:
stabilirea corectă a cheltuielilor cu amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale
în costurile de producţie;
recuperarea capitalurilor imobilizate într-o perioadă de timp normală ţinându-se seama
de uzura fizică şi morală;
stimularea întreprinzătorilor pentru folosirea completă şi eficientă a activelor
amortizabile;
regimurile de amortizare trebuie să respecte reglementările fiscale întrucât cheltuielile
vor fi deductibile - pentru calcularea impozitului pe profit - numai în limitele stabilite
de normele legale.
8.2. Activele imobilizate, subiecte ale calculării amortizării
Imobilizările corporale, conform OMFP 1802 din 2014 reprezintă active care:
sunt deținute de o entitate pentru a fi utilizate în producerea sau furnizarea de bunuri
ori servicii, pentru a fi închiriate terților sau pentru a fi folosite în scopuri
administrative; şi
sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an.
Din punct de vedere fiscal unt considerate mijloace fixe sau imobilizări corporale, obiectul
singular sau complexul de obiecte care formează un mijloc fix, dacă îndeplineşte cumulativ două
condiţii:
1) să aibă o valoare mai mare decât limita minimă stabilită legal (în prezent, în România,
limita minimă este stabilită la 2.500 lei);
2) să aibă o durată normată de utilizare mai mare de un an.
118
Pe plan naţional, durata normală de funcţionare este evidenţiată în catalogul de clasificare a
mijloacelor fixe. Durata normală de funcţionare corespunde cu durata de amortizare, în ani, aferentă
regimului de amortizare liniar.
Durata normală de funcţionare reprezintă durata de utilizare a activului respectiv, în care
exploatarea acestuia aduce profit.
Durata normală de utilizare este mai redusă decât durata de viaţă fizică a activului în cauză.
Mijloacele fixe cuprinse în catalog sunt clasificate în grupe, subgrupe, clase şi subclase, iar
pentru unele, şi în familii.
Mijloacele fixe amortizabile sunt clasificate în şase grupe principale şi anume:
Grupa 1 - Construcţii
Grupa 2 - Echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru)
Grupa 3 - Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare
Grupa 4 - Mijloace de transport
Grupa 5 - Animale şi plantaţii
Grupa 6 - Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi
materiale şi alte active corporale.
Se consideră, de asemenea, mijloace fixe şi deci sunt supuse amortizării:
investiţiile efectuate la mijloacele fixe închiriate;
capacităţile puse în funcţiune, total sau parţial, pentru care nu s-au întocmit formele de
înregistrare ca mijloace fixe;
investiţiile efectuate la mijloacele fixe pentru îmbunătăţirea parametrilor tehnici
iniţiali, în scopul modernizării acestora, şi care majorează valoarea de intrare a
mijloacelor fixe;
investiţiile efectuate pentru descopertă, în vederea valorificării de substanţe minerale
utile.
Amortizarea imobilizărilor corporale are ca element esenţial de determinare durata de
utilizare & obiectelor sau a complexului de obiecte asupra cărora acţionează.
La determinarea duratelor normale de utilizare - ce se stabilesc prin hotărâre a Guvernului -
se ţine seama de duratele tehnico-economice stabilite de către proiectanţi, producători prin cărţile
sau documentaţiile tehnice şi de efectele uzurii morale generate de evoluţia progresului tehnic şi
tehnologiei.
Duratele normale de funcţionare şi clasificaţia mijloacelor fixe - aprobate prin hotărâre a
Guvernului - sunt revizuite periodic, dar nu mai târziu de cinci ani. Sunt considerate active
corporale, dar nu se vor supune amortizării: lacurile, bălţile, iazurile, care nu sunt rezultatul unei
investiţii, precum şi terenurile, inclusiv cele împădurite, cu excepţia terenurilor cu destinaţie
economică obţinute prin acte de vânzare-cumpărare, inclusiv prin despăgubiri în cazul
exproprierilor.
În ţara noastră, având în vedere reglementările în vigoare (Legea privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale Legea 15/1994 republicată), nu sunt
considerate mijloace fixe următoarele elemente patrimoniale:
piesele sau părţile mijloacelor fixe procurate în scopul înlocuirii componentelor uzate
cu ocazia reparaţiilor de orice fel sau în scopul unor mici modernizări în cadrul
reparaţiilor capitale;
sculele, instrumentele şi dispozitivele speciale ce se folosesc fie la fabricarea anumitor
produse în serie, fie la executarea unei anumite comenzi, indiferent de valoarea şi
durata lor de funcţionare normată;
cheltuielile privind reparaţiile de oriceiel făcute la mijloacele fixe cu scopul restabilirii
stării tehnice iniţiale, incluzându-se şi înlocuirea componentelor uzate;
119
plantaţiile tinere până la trecerea pe rod;
plantaţiile de protecţie pentru primii cinci ani.
Alături de activele corporale, individualizate mai sus îndeosebi pe seama mijloacelor fixe, a
doua grupă din capitalul imobilizat supus amortizării o formează activele necorporale, din care fac
parte:
a) cheltuielile de constituire: taxele şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare,
cheltuielile privind emiterea şi vânzarea de acţiuni, cheltuielile de prospectare a pieţei
şi de publicitate şi alte cheltuieli de această natură, legate de înfiinţarea şi dezvoltarea
unităţii patrimoniale;
b) cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
c) cheltuielile de descoperirea rezervelor de substanţe minerale utile, neconcretizate în
mijloace fixe, la zăcămintele puse în exploatare;
d) concesiune, imobilizările necorporale de natura superficiei şi a uzufructului, brevetele
şi alte drepturi şi valori asimilate;
e) alte imobilizări necorporale, inclusiv programe informatice create de agenţii economici
sau achiziţionate de la terţi.
8.3. Calcularea amortizării capitalului imobilizat
Cuantificarea cheltuielilor cu amortizarea activelor corporale sau necorporale este una din
cerinţele de bază ale politicii financiare pe de o parte -privită ca antecalculaţie - cât şi ale evidenţei
contabile curente - privită ca postcalculaţie. Prima cerinţă, se referă la posibilitatea elaborării
planurilor de afaceri şi a bugetelor de venituri şi cheltuieli, unde elementul de cheltuială cu
amortizările nu poate fi neglijat.
Cea de a doua cerinţă, a postcalculaţiei, reclamă calcularea lunară şi includerea pe costuri a
cheltuielilor cu amortizarea, element care influenţează veniturile şi ca urmare profitul brut supus
impozitării.
8.3.1. Amortizarea capitalului imobilizat în active corporale
Cuantumul amortizării activelor corporale se stabileşte prin aplicarea cotei (normei) de

amortizare asupra valorii amortizabile a elementului patrimonial, incluzându-se în cheltuielile de
exploatare.
Valoarea amortizabilă este exprimată prin valoarea de intrare sau valoarea rămasă
actualizată, după caz.
In înţelesul legislaţiei româneşti, în prezent, valoarea de intrare a mijloacelor fixe sau a
activelor corporale este considerată:
a) valoarea de intrare, reevaluată în baza unor prevederi legale exprese. Valoarea de
intrare iniţială este valoarea la care a fost înregistrat în patrimoniu mijlocul fix în
momentul achiziţionării (dacă este un bun independent) sau a punerii în funcţiune
(dacă este un bun ce a necesitat montaj, probe tehnologice sau este o construcţie). Prin
valoarea de intrare reevaluată se înţelege stabilirea noii valori de inventar a acelui
mijloc fix a cărui valoare iniţială a fost modificată -crescător sau descrescător - ca
120
urmare a unor dispoziţii legale;
b) costul de achiziţie pentru mijloacele fixe achiziţionate cu titlu oneros;
c) costul de producţie pentru mijloacele fixe construite sau produse de însăşi unitatea
patrimonială;
d) valoarea actuală pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit, valoare determinată,
în condiţiile legii, de către persoane fizice sau juridice autorizate;
e) valoarea de aport acceptată de părţi pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu
ocazia asocierii, fuziunii, absorţiei şi altele asemenea, pe baza stipulaţiilor din statute
sau contracte şi din legea societăţilor comerciale;
f) costul de achiziţie pentru mijloacele fixe cumpărate sau cheltuielile de investiţii, la
cele cu durata normală de funcţionare expirată. Noua durată de utilizare se va stabili de
către o comisie tehnică;
g) valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, pentru investiţiile puse în funcţiune parţial
sau total, cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca mijloace fixe. Valoarea
se consemnează în procesul verbal de punere în funcţiune, ea putând să fie majorată cu
eventualele cheltuieli făcute de la data punerii în funcţiune şi cea a întocmirii
procesului verbal de punere în funcţiune;
h) valoarea de calcul rezultată din produsul dintre numărul de metri ai adâncimii de la
care se exploatează substanţa utilă şi preţul mediu efectiv realizat per metru forat - în
condiţii similare din anul precedent - pentru sondele provenite din lucrări de foraj
executate pentru explorări şi prospecţiuni geologice care au dat rezultate şi care
urmează a fi folosite în scopuri de producţie. în mod similar se stabileşte valoarea de
intrare pentru sondele de ţiţei şi gaze naturale provenite din lucrări de foraj executate
în vederea explorării şi prospecţiunii geologice;
i) suma cheltuielilor efectuate, inclusiv cheltuielile necesare trecerii în regim de
producţie, pentru mijloacele fixe rezultate din lucrări miniere, executate pentru
explorări şi prospecţiuni geologice care au dat rezultate;
j) pentru animalele de reproducţie, costul de producţie al animalelor pentru carne, la care
se adaugă sporurile de preţ în funcţie de categoria biologică.
Reevaluarea capitalurilor imobilizate în active reprezintă stabilirea valorii de înlocuire a
acestora la un moment dat, respectiv aducerea valorii acestora la valori apropiate preţurilor
practicate pe piaţă.
Prin reevaluare se asigură o bază reală pentru stabilirea normelor de amortizare, pentru
calculul cheltuielilor cu amortizarea, în vederea includerii acestora în cost, şi, finalmente, pentru
stabilirea corectă a rezultatului financiar al exerciţiului şi determinarea ratelor de rentabilitate.
In condiţiile existenţei inflaţiei, reevaluarea activelor corporale se impune ori de câte ori
deprecierea reprezintă o creştere mai mare de 10%.
Pentru a se păstra principiile neutralităţii, generalităţii şi egalităţii şanselor, reevaluarea nu
poate fi făcută decât în condiţiile reglementate printr-un act al Guvernului.
Ca tehnici ale reevaluării pot fi utilizate:
corectarea valorii de intrare cu un indice de preţuri specific familiei bunurilor căreia îi
aparţine elementul de activ reevaluat;
corectarea valorii de intrare cu indicele ce exprimă variaţia preţurilor în perioada
considerată.
Cu ocazia reevaluării, se stabileşte şi valoarea actualizată rămasă, determinată conform
relaţiei:
121
𝑽𝒊𝒂 × 𝑫𝒓 (F. 8.1)
𝑽𝒂𝒓 = ⁄𝑫 + 𝑫
𝒄 𝒓
în care:
Var = valoarea actualizată rămasă;
Via = valoarea de intrare actualizată;
Dr = durata de funcţionare rămasă;
Dc = durata de funcţionare consumată.
Cu această ocazie se stabilesc şi noile durate de funcţionare ale activului reevaluat, ţinându-
se seama de uzura fizică, uzura morală şi condiţiile de exploatare, respectiv intensitatea utilizării.
Amortizarea mijloacelor fixe sau a activelor corporale se calculează începând cu luna
următoare punerii în funcţiune, până la recuperarea integrală a valorii de intrare, în funcţie de
duratele normale de funcţionare stabilite prin catalog.
Data punerii în funcţiune, în vederea calculării amortizării, este definită în funcţie de natura
şi de caracteristicile mijlocului fix, astfel:
mijloacele fixe independente care nu necesită montaj şi nici probe tehnologice, la data
achiziţionării, pe baza procesului verbal de recepţie;
data terminării montajului, respectiv data terminării construcţiei, pe baza procesului-
verbal de recepţie, pentru utilajele care necesită montaj (dar care nu necesită şi probe
tehnologice , precum şi pentru clădirile şi construcţiile speciale care nu deservesc
procese tehnologice);
la terminarea probelor tehnologice, pe baza procesului verbal de punere în funcţiune,
pentru utilajele şi instalaţiile care necesită montaj şi probe tehnologice, precum şi
clădirile şi construcţiile speciale care deservesc procese tehnologice;
la darea în producţie, pe baza procesului-verbal final de constatare,pentru sondele
folosite la extracţia ţiţeiului şi a gazelor, sondelor de injecţie,precum şi pentru sondele
provenite din lucrările geologice care au dat rezultate.
Amortizarea mijloacelor fixe sau activelor corporale concesionate, închiriate sau date în
locaţie de gestiune este în sarcina şi se calculează de către proprietarul acestora. Suma aferentă se
recuperează prin redevenţă, prin chirie sau prin preţul locaţiei.
Cheltuielile de investiţii şi cele privind modernizările efectuate la mijloacele fixe
concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune se recuperează prin amortizare de către
întreprinzătorul care a efectuat investiţia, incluzându-le în cheltuielile de exploatare pe perioada
iniţială a contractului.
Amortizarea clădirilor şi a construcţiilor speciale ale minelor, salinelor cu extracţie în soluţie
prin sonde, carierelor, exploatărilor la zi pentru substanţe minerale solide, a căror durată este limitată
de durata rezervelor şi care nu pot primi alte utilizări după epuizarea rezervelor, precum şi a
investiţiilor pentru descopertă se calculează pe unitate de produs în funcţie de rezerva exploatabilă
de substanţă minerală utilă.
Amortizarea pe unitate de produs se recalculează periodic, astfel:
din cinci în cinci ani la minele de cărbuni şi cariere, precum şi la cheltuielile de
investiţii pentru descopertă;
din zece în zece ani la saline;
anual, în cazul când intervin schimbări mai importante (de minimum 10%) în volumul
rezervelor exploatabile.
122
8.3.2. Amortizarea capitalului imobilizat în active necorporale
Conform OMFP 1802/2014 în cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind:

‐ cheltuielile de constituire;
‐ cheltuielile de dezvoltare;
‐ concesiunile, brevetele, licențele, mărcile comerciale, drepturile şi activele similare, cu
excepția celor create intern de entitate;
‐ active necorporale de explorare şi evaluare a resurselor minerale;
‐ fondul comercial pozitiv;
‐ alte imobilizări necorporale; şi
‐ avansurile acordate furnizorilor de imobilizări necorporale.
In funcţie de natura, conţinutul şi rolul lor în activitatea economică, activele necorporale se

amortizează astfel:
cheltuielile de constituire se amortizează în maximum cinci ani. Cheltuielile de
constituire sunt cheltuielile ocazionate de înființarea sau dezvoltarea unei entități
(taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli privind emisiunea şi
vânzarea de acțiuni şi obligațiuni, precum şi alte cheltuieli de această natură, legate
de înființarea şi extinderea activității entității).
Cheltuielile de dezvoltare se amortizează pe durata de utilizare sau pe perioada
contractului, după caz. În cazul în care durata contractului sau durata de utilizare
depăşeşte 5 ani, durata de amortizare a cheltuielilor de dezvoltare nu poate depăşi 10
ani.
În cazul în care fondul comercial este tratat ca un activ, acesta se amortizează, de
regulă, în cadrul unei perioade de maximum 5 ani. Totuşi, în cazurile excepționale în
care durata de utilizare a fondului comercial nu poate fi estimată în mod credibil,
entitățile pot să amortizeze fondul comercial în mod sistematic într‐o perioadă de
peste 5 ani, cu condiția ca această perioadă să nu depăşească 10 ani.
cheltuielile de descoperire a rezervelor de substanţe minerale utile, neconcretizate în
mijloace fixe la zăcămintele puse în exploatare se amortizează în maximum cinci ani;
brevetele, licenţele, know-how, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu şi alte
drepturi de proprietate industrială şi comercială similare, subscrise ca aport sau
achiziţionate pe alte căi, se amortizează pe durata prevăzută pentru utilizarea lor de
către deţinător;
programele informatice, create în întreprindere sau achiziţionate de la terţi, se
amortizează în funcţie de durata probabilă de utilizare, dar nu mai mult de cinci ani;
imobilizările necorporale, de natura concesiunii, a superficiei şi a uzufructului, se
amortizează pe durata contractului.
8.3.3. Cotele de amortizare
In vederea determinării sumei amortizării ce urmează a face obiectul programelor financiar-

economice sau a valorii ce se include efectiv în costul activităţii, sunt avute în vedere două elemente
de calcul:
1) valoarea de intrare, la care sunt înregistrate în evidenţa contabilă activele amortizabile,
123
valoare asupra căreia deja am opiniat în subcapitolele anterioare;
2) cotele (normele) de amortizare asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.
Cotele de amortizare sunt mărimi relative, derivate, exprimate, de regulă, procentual. Ele
indică mărimea anuală, calculată în concordanţă cu uzura fizică şi morală la 100 unităţi monetare
valoare amortizabilă.
Astfel, generalizând conceptul expus mai înainte, cota anuală de amortizare se va determina
ca raport dintre 100 şi durata normală de funcţionare, din catalogul de clasificare, exprimată în ani:
𝑵𝒂𝒂 𝒔𝒂𝒖 𝑲𝒂𝒂 = 𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 (F. 8.2)

𝒏
în care:
K aa sau Naa= cota sau norma anuală de amortizare;
Dn = durata normală de funcţionare, stabilită în catalogul de clasificare a mijloacelor fixe.
In cazul reevaluării mijloacelor fixe, cota anuală de amortizare va fi determinată ca raport
între 100 şi durata normală de utilizare rămasă, în ani;
𝑲𝒂𝒂 = 𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 (F. 8.3)

𝒓
în care:
K aa = cota anuală de amortizare;
Dr = durata normală de funcţionare rămasă, în ani.
Luând în considerare modalitatea de acţionare asupra cuantumului amortizării şi a regimului

de fiscalitate care reglementează deductibilitatea cheltuielilor de această natură, în practica
financiară sunt utilizate următoarele categorii de cote:
cotele proporţionale;
cotele degresive;
cotele accelerate;
cotele progresive.
Cotele proporţionale au un caracter constant, uniform în fiecare an, purtând denumirea de

cote liniare. În practică se folosesc sub forma cotelor proporţionale în timp, cote pe unitatea de
produs şi cote pe parcurs în Km.
Cotele proporţionale în timp sau cotele de amortizare liniare sunt date de raportul dintre
100 şi durata normală de funcţionare, respectiv:
𝑲𝒑𝒂 = 𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 (F. 8.4)

𝒏
în care:
K pa = cota proporţională de amortizare;
Dn = durata normală de funcţionare exprimată în ani.
Cotele proporţionale pe unitate de produs utilizabile pentru calcularea amortizării
clădirilor şi a construcţiilor speciale ale minelor, salinelor cu extracţie în soluţie prin sonde,
carierelor, exploatărilor la zi, pentru substanţe minerale solide, a căror durată este limitată la durata
124
rezervelor şi care nu pot primi alte utilizări după epuizarea rezervelor, precum şi a investiţiilor
pentru descopertă. Nivelul cotei este influenţat de rezerva exploatabilă de substanţă minerală utilă.
Astfel, cota în unităţi monetare pe 1.000 tone rezervă exploatabilă se determină ca raport
între valoarea de intrare a mijloacelor fixe amortizabile şi rezerva exploatabilă:
𝑲𝒂/𝟏𝟎𝟎𝟎𝒕 = 𝑽𝒊⁄𝑹 (F. 8.5)

𝒆
în care:
K a / 1000 t = amortizarea, în lei, pe 1.000 tone rezervă exploatabilă;
Vi = valoarea de intrare a mijloacelor fixe;
Re = rezerva exploatabilă de substanţă minerală utilă în mii tone, existentă la începutul
fiecărui exerciţiu financiar.
Cotele de amortizare pe parcurs în Km utilizabile pentru calcularea amortizării autovehiculelor
dau posibilitatea amortizării integrale a mijloacelor fixe concomitent cu realizarea parcursului
stabilit până la scoaterea din funcţiune:
𝑲𝒂/𝒌𝒑 = 𝟏𝟎𝟎⁄𝑷 (F. 8.7)
în care:
K a / kmp = cota de amortizare pe Km parcurs;
P = parcursul stabilit în Km.
Cotele (normele) de amortizare degresive sunt utilizate pentru a elimina influenţa uzurii
morale asupra deprecierii capitalului imobilizat.
Astfel, cota liniară de amortizare va fi multiplicată cu următorii coeficienţi, diferenţiaţi în
funcţie de durata de funcţionare normală a mijlocului fix:
1,5 dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este între doi şi cinci ani;
2,0 dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este între cinci şi zece ani;
2,5 dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este mai mare de zece ani.
In principiu, faţă de aceste condiţionalităţi, formula de calcul al cotei de amortizare degresivă
va fi următoarea:
𝑲𝒂𝒅 = 𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 × 𝑰𝒎 (F. 8.8)

𝒏
în care:
K ad = cota anuală degresivă;
I m = indicele de multiplicare
Amortizarea degresivă se aplică în două variante:
1) fără influenţa uzurii morale;
2) cu influenţa uzurii morale.
Pentru calculul amortizării prin utilizarea regimului de amortizare degresivă fără influenţa
uzurii morale, cota de amortizare se va stabili ţinând seama de următoarele reguli:
a) în primul an de funcţionare se aplică cota de amortizare la valoarea de intrare, cota
de amortizare calculându-se după relaţia:
125
𝑲𝒂𝒅𝟏 = [𝑽𝒊⁄𝑫 ÷ Vi×100 ] ×𝑰𝒎 (F. 8.9)
𝒏
în care:
K ad1 = cota de amortizare degresivă fără influenţa uzurii morale;
Vi = valoarea de intrare a mijlocului fix;
Dn = durata normală de funcţionare, în ani, din catalogul de clasificare a mijloacelor fixe;
I m = indicele (coeficientul) de multiplicare în funcţie de durata de utilizare 1,5; 2,0; 2,5.
Pentru anii următori se aplică aceeaşi cotă de amortizare, dar de fiecare dată la valoarea
rămasă.
Cotele de amortizare accelerate în practica financiară naţională reprezintă, de fapt, includerea
în primul an de funcţionare, în cheltuielile de exploatare, a unei amortizări de până la 50% din
valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv.
Cotele (normele) de amortizare progresive au specificitatea că sunt crescătoare pe măsură ce
se apropie expirarea duratei normale de funcţionare a mijlocului fix. Se aplică, de regulă, la bunurile
imobiliare şi în general foarte rar în practica financiară fiindcă nu ţine seama de starea tehnică,
induce variaţii mari în cheltuielile cu amortizarea influenţând astfel profitul real al firmei.
In România, pentru uşurarea calculelor de proiecţie financiară, dar şi de înregistrare lunară a
amortizării, s-au utilizat normele unice de amortizare, acestea determinându-se ca raport între suma
amortizării anuale şi valoarea medie a mijloacelor fixe supuse amortizării.
Astfel, pentru mijloacele fixe cu durata de funcţionare exprimată în ani, relaţia de calcul ia
următoarea formă:
𝑨𝒂 (F. 8.10)
𝑵𝒖 = ⁄𝑽 × 𝑰𝒎
𝑰
în care:
N u = norma unică de amortizare;
Aa = amortizarea anuală stabilită pe baza cotelor analitice aferente fiecărui mijloc fix în
parte;
VI = valoarea medie anuală de înregistrare a mijloacelor fixe amortizabile.
Pentru mijloacele de transport auto, norma unică poate fi determinată prin relaţia:
𝑨𝒂⁄ (F. 8.11)

𝑵𝒖 = 𝑷
în care:
P= parcursul in km sau in mii km.
8.3.5. Calcularea amortizării
Determinarea sumei amortizării capitalului imobilizat este o cerinţă atât pentru proiecţiile
financiare, cât şi pentru calculaţia de gestiune curentă.
126
Amortizarea mijloacelor fixe se calculează începând cu luna următoare punerii în funcţiune,
până la recuperarea integrală a valorii de intrare, în funcţie de duratele normale de funcţionare.
In funcţie de regimul de amortizare şi de cotele utilizate, amortizarea mijloacelor fixe se
determină astfel:
Amortizarea liniară
1) Amortizarea liniară, pe baza cotelor proporţionale în timp, se determină prin

includerea uniformă în cheltuielile de exploatare a unor sume fixe, | stabilite
proporţional cu numărul de ani şi duratele normale de funcţionare ai mijloacelor fixe:
𝑽𝒊 × 𝑲𝒂𝒂⁄ (F. 8.12)

𝑨𝒂 = 𝟏𝟎𝟎
în care:
Aa = amortizarea anuală;
Vi = valoarea de intrare a mijlocului fix;
Km = cota de amortizare anuală.
Pentru determinarea sumei amortizării lunare pot fi utilizate următoarele relaţii de calcul:
𝑨𝒂⁄ 𝑽𝒊 × 𝑲𝒂𝒂⁄ (F. 8.13)

𝑨𝟏 = 𝟏𝟐 sau 𝑨𝟏 = 𝟏𝟎𝟎. 𝟏𝟐
2) în cazul utilizării cotelor proporţionale pe unitate de produs, amortizarea anuală va

fi determinată pe seama următoarei relaţii:
𝑨𝒂 = 𝑸 × 𝑲𝒂/𝟏𝟎𝟎𝟎𝒕 (F. 8.14)
în care:
Q = extracţia anuală de substanţă minerală utilă, în mii tone;
K a / 1000 t = cota de amortizare, în lei, pe 1.000 tone rezervă exploatabilă.
3) Pentru autovehicule, dacă durata de funcţionare a acestora este exprimată în km

amortizarea va fi calculată utilizând formula:
𝑷 ∗ 𝑲𝒂/𝒌𝒎𝒑 (F. 8.15)

𝑨𝒂 = ⁄
𝟏𝟎𝟎
în care:
P = parcursul în Km echivalenţi;
K a / kmp = cota procentuală de amortizare pe km parcurs.
Amortizarea degresivă
127
In varianta în care influenţa uzurii morale, se procedează astfel: - în primul an de exploatare
a mijlocului fix, amortizarea se determină aplicând cota de amortizare multiplicată la valoarea de
intrare, adică:
𝑽𝒊 × 𝑲𝒂𝒅𝟏⁄
𝑨𝒂 = 𝑽𝒊 × (𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 ×𝑰𝒎 ) sau 𝟏𝟎𝟎
(F. 8.16)
𝒏
în care:
Vi = valoarea de intrare;
100
= cota liniara de amortizare , unde Dn reprezinta durata normala de functionare in ani ;
Dn
I m = indicele de multiplicare in functie de durata de utilizare, 1,5 ; 2,0 ; 2,5 ;
K ad1 = cota de amortizare degresiva fara influenta uzurii morale determinate prin relația:
𝑽𝒊 (F. 8.17)
𝑫𝒏⁄
[ 𝑽𝒊 × 𝟏𝟎𝟎] ×𝑰𝒎
pentru amortizarea lunara, relatia de calcul va fi urmatoarea:
𝑽𝑰 × 𝑲𝒂𝒅𝟏⁄ (F. 8.18)

𝑨𝟏 = 𝟏𝟎𝟎 × 𝟏𝟐
Pentru anul al doilea şi următorii se aplică aceeaşi cotă de amortizare, însă în fiecare an la
valoarea rămasă de amortizat. Această modalitate de calcul se foloseşte până în anul de funcţionare
în care amortizarea anuală rezultată este egală sau mai mică cu sau decât amortizarea anuală liniară,
calculată pentru perioada de funcţionare rămasă.
Din acel an şi până la expirarea duratei normale de funcţionare se va utiliza regimul de
amortizare liniară.
Relaţia de calculare a amortizării anuale pentru anul al doilea şi următorii va fi:
𝑽𝒓 × 𝑲𝒂𝒅𝟏⁄ (F. 8.19)

𝑨𝒂 = 𝟏𝟎𝟎
în care:
Vr = valoarea rămasă neamortizată determinată prin deducerea din valoarea de intrare a
amortizării calculate pentru anii anteriori.
Vr  Vi  A1, 2.... n .
Exemplu
Exemplu de calcul al amortizării prin utilizarea regimului de amortizare degresivă, varianta

fără influenţa uzurii morale:
128
valoarea de intrare a mijlocului fix - 5.000.000 lei;
durata normală de funcţionare conform catalogului - şapte ani;
cota medie degresivă - 28,6%.
Ani Modul de calcul Amortizarea anuală Valoarea rămasă

degresivă
1. 5.000.000 × 28,6% 1.430.000 3.570.000
2. 3.570.000 × 28,6% 1.021.020 2.548.980
3. 2.548.980 × 28,6% 729.008 1.819.972
4. 1.819.972 × 28,6% 520.512 1.299.460
5. 1.299.460 × 28,6% ≤1.299.460⁄3 433.154 866.306
6. 433.153 433.153
7. 433.153 0
In varianta cu influenţa uzurii morale, amortizarea valorii de intrare a mijloacelor fixe se face
într-o perioadă de timp mai mică decât durata normală dd utilizare, diferenţa în ani reprezentând-o
această influenţă.
La mijloacele fixe cu o durată de funcţionare mai mică de cinci ani inclusiv, nu se aplică
această variantă de amortizare degresivă.
Pentru acesta mijloace fixe, calculul amortizării se va face folosind varianta regimului dl
amortizare degresivă fără influenţa uzurii morale.
Calculul amortizării anuale prin această variantă ţine seama de:
durata normală de funcţionare, conform catalogului de clasificare mijloacelor fixe;
cota de amortizare în regim de amortizare degresivă;
perioada pentru care se calculează amortizarea degresivă;
perioada în care se calculează amortizarea liniară.
Exemplu
Exemplu de determinarea amortizării anuale prin utilizarea regimului de amortizare

degresivă cu influenţa uzurii morale:
durata normală de funcţionare - 15 ani;
100
cota de amortizare liniară = 6,67%;
15
cota de amortizare degresivă 6,67%×2,5 = 16,67%.
perioada pentru care se calculează amortizarea degresivă - trei ani;
durata de utilizare în care se realizează amortizarea integrală - nouă ani.
Ani Modul de calcul Amortizarea anuală Valoarea rămasă

degresivă
1. 10.000.000 × 16,67% 1.667.000 8.333.000
2. 8.333.000 × 16,67% 1.389.111 6.943.889
3. 6.943.889 × 16,67% 1.157.546 5.786.343
4. 5.786.343 ÷ 6 964.391 4.821.952
5. 964.391 3.857.561
6. 964.391 2.893.170
129
7. 964.390 1.928.780
8. 964.390 964.390
9. 964.390 0
Amortizarea accelerată
Constă în includerea în primul an de funcţionare în cheltuielile de exploatare, a unei

amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv.
Valoarea rămasă după primul an de funcţionare se recuperează prin includerea în cheltuielile
de exploatare în regim liniar, în funcţie de durata de utilizare rămasă.
Ca urmare, în primul an suma amortizării va fi dată prin relaţia:
𝑽𝒊 × 𝟓𝟎⁄ (F. 8.20)

𝑨𝒂 = 𝟏𝟎𝟎
În anii următori, folosind regimul liniar de amortizare, în funcţie de durata de funcţionare

rămasă şi valoarea de amortizat, amortizarea anuală se va calcula conform relaţiei:
𝑽𝒓 × 𝑲𝒑𝒂 (F. 8.21)

𝑨𝒂 = ⁄
𝟏𝟎𝟎
în care:
Vr = valoarea rămasă de amortizat după primul an în care s-a practica amortizarea
accelerată;
Kpa = cota proporţională în timp (liniară) de amortizare.
Exemplu

durata de funcţionare - cinci ani;
cota de amortizare liniară după primul an de amortizare = 25%
Ani Modul de calcul Amortizarea Valoarea rămasă

Accelerată Liniară
1. 20.000.000 * 100 10.000.000 - 10.000.000
2. 10.000.000*25% - 2.500.000 7.500.000

3. 10.000.000*25% - 2.500.000 5.000.000
4. 10.000.000*25% - 2.500.000 2.500.000
5. 10.000.000*25% - 2.500.000 0
5.
Amortizarea în sistem progresiv
130
Este caracterizată de faptul că baza de calcul, respectiv valoarea de intrare, rămâne constantă
pe toată perioada de calculare a amortizării, în schimb, cotele de amortizare sunt crescătoare de la an
la an.
Relaţia de calcul poate fi sintetizată prin formula:
Vi  K ap1 ; K ap 2 ;....; K apn (F. 8.22)

Aa1, Aa 2, Aan 
100
în care:
Aa1 ; Aa 2 ; Aan - amortizarea anuală;
K ap1 ; K ap 2 ; K apn - cota de amortizare progresivă în anul 1, 2,..., n.
Pe plan naţional, pentru simplificarea calculelor necesare proiecţiilor financiare, respectiv
pentru determinarea amortizării de inclus în costurile curente ale perioadei, a fost elaborat tabelul
concentrator ce exprimă pe de o parte cotele medii de amortizare liniară şi degresivă, iar pe de altă
parte duratele de utilizare folosind cele două regimuri de amortizare.
Tabelul utilizat în practica financiară la data elaborării lucrării de faţă are următoarea
configuraţie.
8.4. Sisteme de amortizare
8.4.1. Sistemul proporțional de amortizare
Sistemul proporţional de amortizare se caracterizează prin aceea că amortismentele anuale

sunt egale între ele, pe toată durata normală de funcţionare, motiv pentru care este cunoscut şi sub
denumirea de sistem liniar. Programarea amortismentului anual şi repartizarea lui pe trimestre nu
reclamă previzionare pe fiecare număr de inventar al activelor imobilizate. Practic, în etapa
elaborării programelor pentru anul următor (bugetul de venituri şi cheltuieli; situaţia costurilor de
producţie etc.) este suficientă cunoaşterea sumei globale a amortismentului. În acest scop, toate
activele supuse amortizării se vor ordona în funcţie de norma de amortizare (sau durata normală de
funcţionare), calculându-se amortismentul pe grupă iar prin însumare se obţine amortismentul anual
pe întreprindere. Pentru determinarea amortismentului anual este necesar să se delimiteze două
elemente caracteristice: baza de calcul şi norma de amortizare.
Baza de calcul folosită în programarea amortismentului anual diferă după cum existentul de
active imobilizate de la începutul anului este sau nu influenţat în cursul anului de intrări sau ieşiri
în/sau din/ funcţiune. În general, dacă în cursul anului nu se petrece nici o modificare în volumul şi,
deci, în valoarea activelor imobilizate supuse amortizării, amortismentul anual (A) se calculează cu
uşurinţă, prin aplicarea normelor de amortizare (N), corespunzătoare duratelor normale de
funcţionare, asupra valorii de intrare a activelor fizice (Vi) adică:
𝑽𝒊 × 𝑵⁄ (F. 9.1)
𝑨= 𝟏𝟎𝟎
131
Dar, în realitate, de cele mai multe ori se prevede o anumită mişcare a activelor imobilizate
în cadrul întreprinderii, respectiv intrări prin investiţii sau ieşiri prin casare. Ca urmare, la aceeaşi
grupă de active fixe valorile de amortizat anual vor fi diferite, ceea ce înseamnă că va trebui să
determinăm aşa numita valoare medie anuală a activelor imobilizate pe fiecare grupă în parte. În
acest scop se regrupează activele imobilizate potrivit duratelor normale de funcţionare.
Pentru a răspunde necesităţilor unui calcul realist privind valoarea medie anuală a activelor
imobilizate se folosesc informatii din: programul de investiţii, planul de punere în funcţiune a
activelor imobilizate, prevederile planului de casare şi bineînţeles, datele inventarierii anuale (de la
31 decembrie ale anului de bază).
În ceea ce priveşte valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a intra în
funcţiune în cursul anului, ea se obţine ca o mărime medie ponderată a valorii de intrare cu numărul
lunilor întregi de funcţionare a activului imobilizat până la sfârşitul anului de plan, totul împărţindu-
se la numărul de luni dintr-un an calendaristic.
Respectiv, valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a ieşi din funcţiune se
obţine înmulţindu-se valoarea de intrare a activelor fixe scoase din patrimoniul întreprinderii, în
cursul anului, cu timpul de nefuncţionare exprimat în luni întregi până la sfârşitul anului, totul
raportat la numărul de luni dintr-un an. Formulele de calcul sunt:
⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑽𝒂𝒊 = 𝑽𝒊 × 𝒕𝒊 ÷ 𝑻 sau ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑽𝒂𝒆 = 𝑽𝒊 × 𝒕𝒆 ÷ 𝑻 (F. 9.2)
în care:
Vi = valoarea de intrare;
t = numărul de luni întregi, din luna următoare celei de intrare, respectiv de ieşire, a
activelor imobilizate până la sfârşitul anului de plan;
T = 12, reprezintă numărul lunilor din anul calendaristic.
Cunoscând valoarea medie anuală a activelor imobilizate supuse amortizării şi norma de

amortizare stabilită în funcţie de durata de funcţionare, se poate determina amortismentul anual (A),
adică:
𝑨= ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
(𝑽𝒂 × 𝑵) ÷ 𝟏𝟎𝟎 (F. 9.3)
Sistemul proporţional de amortizare prezintă avantaje şi dezavantaje. Dintre avantaje
amintim:
simplitate în aplicare, întrucât permite folosirea unei metode globale de calcul al
amortismentelor lunare;
încărcarea costurilor de producţie lunare cu o cheltuială fixă, care este amortismentul;
influenţă constantă asupra profitului, motiv pentru care sistemul este agreat de către
organele fiscale ale statului.
Dezavantajele se referă la:
slăbiciunea întreprinzătorului la pierderile provocate în cazul survenirii uzurii morale;
ritmul lent al refacerii capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale.
Avantajele pe care le oferă sistemul proporţional de amortizare, comparativ cu neajunsurile,
sunt mai mari, motiv pentru care sistemul se bucură de o aplicabilitate mare în ţările cu economie
dezvoltată.
132
8.4.2. Sistemul variabil de amortizare
În economia întreprinderii există situaţii în care amortismentul se calculează în funcţie de

utilizarea activului imobilizat prin cantitatea extrasă, numărul de kilometri parcurşi sau numărul de
ore de funcţionare. Astfel, în cazul ramurilor extractive norma de amortizare se exprimă în lei pe
1.000 tone rezervă exploatabilă pentru activele fixe a căror durată de folosinţă este exprimată în
funcţie de durata de exploatare a zăcămintelor. Această normă de amortizare se recalculează din
cinci în cinci ani la minele de cărbuni, cariere, precum şi la cheltuielile de investiţii pentru
descopertă, şi din zece în zece ani la saline. Recalculări se fac anual în cazul când intervin schimbări
de minim 10% în volumul rezervelor exploatabile.
În asemenea cazuri, amortismentul anual (Az) se calculează folosind relaţiile:
𝑵𝒛 = 𝑽𝒊𝒓 ÷ R și 𝑨𝒛 = 𝑵𝒛 × 𝑬𝒛 (F. 9.4)
în care:
Nz = norma de amortizare, în lei, pe 1.000 tone rezervă exploatabilă;
𝑉𝑖𝑟 = valoarea de intrare a activelor imobilizate;
R = rezerva exploatabilă de substanţă minerală utilă, în mii tone, existentă la v
începutul fiecărui exerciţiu financiar;
𝐸𝑧 = extracţia anuală de substanţă minerală utilă, în mii tone.
În cazul construcţiilor aparţinând unor incinte miniere care deservesc mai multe mine,
precum şi pentru construcţiile instalaţiilor de preparare, cu organizare independentă de exploatările
miniere pe care le deservesc, amortismentul anual se calculează pe baza următoarelor formule:
𝑽𝒊𝒓 (F. 9.5)
𝑵𝒛 = ⁄𝑹 + 𝑹 + ⋯ + 𝑹 și 𝑨𝒛 = 𝑵𝒛 × 𝑬𝒛 𝑹
𝟏 𝟐 𝒏 𝟏 +𝑹𝟐 +⋯+ 𝑹𝒏
în care:
𝐸𝑧 𝑅1+𝑅2 +⋯+ 𝑅𝑛 = rezerva exploatabilă a fiecărei mine deservite de incinta centrală respectivă.
În practica financiară, pentru activele imobilizate a căror durată normală de funcţionare se

formulează şi în mii km sau în ore de funcţionare, amortismentul anual se poate calcula în baza unei
norme de amortizare determinată, în funcţie de modalităţile în care sunt exprimate duratele de
funcţionare.
Astfel, pentru mijloacele de transport auto a căror durată normală de funcţionare se exprimă
şi în mii km parcurşi, amortismentul anual (A) se calculează în funcţie de valoarea de intrare (Vi)
sau valoarea medie a unui autovehicul supus amortizării ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
(𝑽𝑖 ) , a normelor analitice de amortizare
(N) corespunzătoare, şi a parcursului programat anual (𝑃𝑎 ), după relaţia:
𝑽𝒊 × 𝑵 × 𝑷𝒂⁄ (F. 9.6)

𝑨= 𝟏𝟎𝟎 ; unde: 𝑷𝒂 = 𝑷𝒏 ÷ 𝑫𝒏
în care:
Pn = parcursul normat total exprimat în mii km;

133
Dn = durata normală de funcţionare exprimată în ani.
În continuare, pentru determinarea amortismentului efectiv se calculează o normă unică de
amortizare (𝑁𝑢 ), exprimată în lei/1.000 km, prin raportarea amortismentului anual la parcursul
programat anual aferent mijloacelor de transport supuse amortizării, astfel.
𝑵𝒖 = 𝑨⁄𝑷 (F. 9.7)

𝒂
Norma unică se foloseşte la calculul amortismentului efectiv în raport cu parcursul realizat în

cursul lunii (𝑃𝑟 ), după formula:
𝑷 = 𝑷𝒓 × 𝑵𝒖 (F. 9.8)
Pentru activele imobilizate a căror durată normală de funcţionare se exprimă în ani şi ore
de funcţionare, amortismentul se poate calcula folosind mai multe etape:
a) se stabileşte un normativ anual (ø𝑁 ), în ore de funcţionare, prin raportarea duratei de
funcţionare exprimată în ore (𝐷𝑁0 ) la durata normală de funcţionare exprimată în ani
(𝐷𝑛 ), astfel.
𝑫𝑵𝟎 (F. 9.9)

ø𝑵 = ⁄𝑫
𝒏
b) se determină o normă de amortizare în lei pe oră de funcţionare (𝑁𝐴 ) prin raportarea

valorii de intrare (𝑉𝑖 ) la durata normală de funcţionare exprimată în ore, potrivit
relaţiei:
𝑽𝒊 (F. 9.10)
𝑵𝑨 = ⁄𝑫𝑵
𝟎
c) calculul amortismentul anual (A), după formula:
𝑨 = ø𝑵 × 𝑵𝑨 (F. 9.11)
8.4.3. Sistemul accelerat de amortizare
Sistemul accelerat de amortizare se caracterizează prin faptul că, în prima parte a duratei
normale de funcţionare a activelor imobilizate amortizabile, amortismentele sunt supraevaluate faţă
de media anuală, iar în a doua parte, sunt subevaluate. Întrucât amortismentele anuale pornesc de la
un nivel maxim în primul an de funcţionare şi se reduc pe măsura trecerii timpului, sistemul de
amortizare se mai numeşte şi regresiv.
În literatura de specialitate, după cum şi în practica financiară, sistemul accelerat de
amortizare este abordat sub diferite variante:
cu normă de amortizare variabilă;
cu normă de amortizare constantă;
134
cu normă medie anuală multiplicată;
cu normă de amortizare combinată.
Sistemul accelerat de amortizare cu normă variabilă
Are la baza calculului amortismentului anual valoarea de intrare constantă a activelor

imobilizate (Vi) pe toată perioada de funcţionare, în timp ce norma de amortizare este regresivă.
Deci, putem scrie:
𝑽𝒊 × 𝑵𝒌⁄ (F. 9.12)

𝑨= 𝟏𝟎𝟎
unde:
A = amortismentul anual;
𝑁𝑘 = norma de amortizare regresivă pentru anul “k” din durata normală de funcţionare.
În fiecare an amortismentul va descreşte şi se va calcula potrivit relaţiei:
𝑽𝒊 × 𝑵𝒌𝒋 (F. 9.13)

𝑨𝒋 = ⁄
𝟏𝟎𝟎
unde:
j = ̅̅̅̅̅
1, 𝑛
Sistemul accelerat de amortizare cu normă constantă
La sistemul accelerat de amortizare cu normă constantă, valoarea de intrare a activului

imobilizat (valoarea de amortizat) este variabilă de la un an la altul. În acest caz, baza de calcul a
amortismentului o constituie valoarea rămasă neamortizată, calculată ca diferenţă între valoarea de
intrare şi amortismentele anilor anteriori.
Modelul de calcul al amortismentului anual este:
𝑨𝒊 = 𝑵𝒄 × 𝑽𝒊 (𝟏 − 𝑵𝒄 )𝒎𝒊−𝟏 (F. 9.14)
unde:
Nc = norma de amortizare constată;
Vi = valoarea de intrare a activului imobilizat;
i = anul pentru care se calculează amortismentul.
Demonstraţia este imediată având la bază aplicarea unui procent constant asupra valorii
rămase a activului imobilizat:
𝑨𝟏 = 𝑵𝒄 × 𝑽𝒊 (F. 9.15)
𝑨𝟐 = 𝑵𝒄 [𝑽𝒊 − 𝑽𝒊 × 𝑵𝒄 ] = 𝑵𝒄 × 𝑽𝒊 (1 - 𝑵𝒄 )
𝑨𝟑 = 𝑵𝒄 [𝑽𝒊 − 𝑽𝒊 × 𝑵𝒄 − 𝑽𝒊 × 𝑵𝒄 (𝟏 − 𝑵𝒄 )] = 𝑵𝒄 × 𝑽𝒊 (1 - 𝑵𝒄 )𝒎𝟐
..................................................................................
𝑨𝒊 = 𝑵𝒄 × 𝑽𝒊 (1 - 𝑵𝒄 ) 𝒎𝒊−𝟏
Luând în considerare valoarea rămasă (𝑽𝒓 ) putem scrie că:
135
𝑽𝒓𝟏 × 𝑵𝒄, 𝑽𝒓𝟐 × 𝑵𝒄, … , 𝑽𝒓𝒏 × 𝑵𝒄
𝑨𝟏 , 𝑨𝟐… 𝑨𝒏 = ⁄
𝟏𝟎𝟎
Sistemul accelerat cu normă medie anuală multiplicată
Poartă denumirea şi de sistem degresiv, şi constă în multiplicarea normei de amortizare

proporţională (sau liniară) cu unul din coeficienţii următori:
a) 1,5 dacă durata normală de utilizare a activului imobilizat este cuprinsă între 2 şi 5
ani;
b) 2,0 dacă durata normală de funcţionare a activului imobilizat este între 5 şi 10 ani;
c) 2,5 dacă durata normală de utilizare a activului imobilizat este mai mare de 10 ani.
Utilizarea regimului de amortizare degresivă se aprobă de către consiliul de administraţie,
respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului.
Amortismentul în varianta sistemului degresiv se aplică sub două alternative:
fără influenţa uzurii morale (varianta AD1);
cu influenţa uzurii morale (varianta AD2).
Pentru calculul amortismentului în prima alternativă - fără influenţa uzurii morale - se
procedează astfel:
în primul an de funcţionare se aplică la valoarea de intrare a activului imobilizat norma
de amortizare calculată potrivit precizărilor de mai sus;
pentru anii următori se aplică aceeaşi normă, dar de fiecare dată la valoarea rămasă.
Acest calcul se continuă până în anul de funcţionare în care amortismentul anual
rezultat este egal sau mai mic cu/decât amortismentul anual liniar (proporţional),
calculat pentru perioada rămasă.
Din acel an şi până la expirarea duratei normale de funcţionare se trece la sistemul de
amortizare proporţional sau liniar.
Cea de a doua alternativă din sistemul degresiv de amortizare - cu influenţa uzurii morale -
permite amortizarea capitalului imobilizat în active fixe într-o perioadă de timp mai mică decât
durata normală de folosinţă, diferenţa în ani reprezentând influenţa uzurii morale. Pentru activele
imobilizate care au o durată normală de funcţionare de până la 5 ani inclusiv nu se aplică regimul de
amortizare degresiv cu influenţa uzurii morale, ci numai prima alternativă, adică fără influenţa uzurii
morale.
Pentru calculul amortismentului după sistemul degresiv, cu influenţa uzurii morale, se au în
vedere:
valoarea de intrare, pentru primul an şi valoarea rămasă pentru anii următori din durata
normală de funcţionare;
durata normală de funcţionare potrivit catalogului;
norma de amortizare în regim de amortizare degresivă;
perioada în care se calculează amortismentul;
durata de utilizare în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală, din care: în
regim de amortizare degresivă şi în regim de amortizare liniară.
Aşadar, amortismentul se va calcula aplicând la valoarea rămasă a fiecărui an norma de

amortizare, după caz, pentru regimul de amortizare degresivă sau liniară, adică:
136
𝑽𝒓 × 𝑵𝒂⁄ (F. 9.16)
𝑨= 𝟏𝟎𝟎
Întreprinderile care utilizează regimul de amortizare degresivă nu au obligaţia să scoată din

funcţiune activele imobilizate, amortizate înainte de expirarea duratei normale de funcţionare, însă
nu vor mai calcula amortismentul anual aferent perioadei de timp care corespunde cu uzura morală.
Efectul uzurii morale are influenţă asupra mărimii duratelor de utilizare cu regim de
amortizare degresivă şi regim de amortizare liniară în sensul reducerii primei durate şi majorării
celei de a doua ca număr de ani. Durata de utilizare cu regim de amortizare degresivă, în varianta
luării în calcul a uzurii morale, va fi mai mică decât în varianta amortizării degresive fără luarea în
calcul a uzurii morale, iar durata de utilizare cu amortizare liniară va fi mai mare în varianta luării în
calcul a uzurii decât în varianta fără luare în considerare a uzurii morale.
Sistemul accelerat de amortizare cu normă combinată
Constă în calculul amortismentului, în primul an de funcţionare, în proporţie de 50% din

valoarea de intrare, iar pentru exerciţiile următoare norma de amortizare se determină după sistemul
proporţional (liniar) în funcţie de anii de utilizare rămaşi.
Sistemul accelerat de amortizare cu variantele descrise elimină neajunsurile sistemului
proporţional, micşorând pierderile în cazul survenirii uzurii morale şi creând, în acelaşi timp,
disponibilităţi sporite pentru investiţii.
În acelaşi timp, sistemul accelerat de amortizare are un efect mai puţin benefic. Astfel, prin
supradimensionarea amortismentului în primii ani cresc cheltuielile de exploatare şi implicit
costurile de producţie care conduc la o diminuare a profitului. Prin reducerea profitului se
diminuează veniturile bugetului de stat precum şi dividendele cuvenite acţionarilor. Singurul interes
ocrotit imediat este cel al întreprinzătorului care-şi disponibilizează mai rapid capitalul şi reduce
paguba în cazul apariţiei uzurii morale:
8.4.4. Sistemul progresiv de amortizare
Sistemul de amortizare progresiv se caracterizează prin aceea că baza de calcul a

amortismentului, care este valoarea de intrare, rămâne constantă de-a lungul duratei normale de
funcţionare, progresivitatea asigurându-se prin norma de amortizare, normă care creşte de la un an la
altul. Relaţia generală de calcul a amortismentului anual este:
𝑽𝒊 × 𝑵𝒌⁄ (F. 9.17)

𝑨= 𝟏𝟎𝟎
În fiecare an amortismentul va fi diferit prin creşterea lui, în funcţie de normele de

amortizare şi se va calcula astfel:..
𝑽 × 𝑵𝒌𝒋 (F. 9.18)
𝑨𝒋 = 𝒊 ⁄ ̅̅̅̅̅
𝟏𝟎𝟎 ; unde j = 𝟏, 𝒏
Sistemul de amortizare progresiv este aplicat foarte rar întrucât neajunsurile întrec avantajele
sintetizate la ansamblul activelor imobilizate corporale şi necorporale.
137
1. Mijloacele fixe se amortizează:

a) de la data intrării în funcţiune şi până la recuperarea integrală a valorii de intrare;
b) pe întreaga perioadă normală de funcţionare;
c) pe durata de viaţă economică.
d) de la data evidenţierii în contabilitate şi până la casarea lor.
Răspuns a
2. Mijloacele fixe nu se concretizează în:

a) mijloace de transport;
b) terenuri neamenajate;
c) clădiri;
d) utilaje, instalaţii.
Răspuns: b
3. Calcularea fondului de amortizare după metoda accelerată presupune:

a) amortizarea în proporţie de 50% în primul an, iar în anii următori după metoda regresivă;
b) amortizarea în proporţie de 50% în primul an de funcţionare, iar restul după metoda liniară;
c) amortizarea în proporţie de 50 -60% în primul an de funcţionare, iar restul după metoda
regresivă.
Răspuns b
4. Care din următoarele sisteme de amortizare este utilizat în ţara noastră ?

a) sistemul linear;
b) sistemul degresiv;
c) sistemul progresiv.
Justificaţi răspunsul corect.
Răspuns a
5. În procesul utilizării activele firmelor suferă două tipuri de uzură: fizică şi morală. Uzura fizică
constă în:
a) pierderea treptată a valorii mijloacelor de muncă ca urmare a acţiunii factorilor naturali şi a
utilizării lor;
b) pierderea valorii mijloacelor de muncă ca urmare a introducerii progresului tehnic sau a
demodării;
c) pierderea treptată a valorii mijloacelor de muncă ca urmare a acţiunii factorilor economici
şi sociali şi a utilizării lor;
Răspuns a
6. Amortizarea imobilizărilor este.

a) sursă de venit pentru bugetele locale;
b) sursă de venit pentru salariaţi;
c) sursă de venit pentru bugetul de stat;
d) sursă de autofinanţare.
138
Răspuns: d
Termeni cheie
Active circulante, amortizare, durata normală de serviciu, normă de amortizare, amortizare
liniară, amortizare accelerată, capacitate de producţie.
139
UNITATEA DE ÎNVÎȚARE 9
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR CIRCULANTE
Cuprins:
UNITATEA DE ÎNVÎȚARE 9................................................................................................................. 140
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR CIRCULANTE ......................................................... 140
9.1. Conceptul de active circulante ............................................................................................................. 140
9.2. Conținutul, structura, clasificarea activelor circulante ........................................................................ 141
9.3. Calculul necesarului financiar al exploatării ....................................................................................... 142
9.4. Finanțarea activelor circulante........................................................................................................... 149
9.5. Viteza de rotație și folosirea eficientă a activelor circulante ............................................................ 153
9.5.1. Conceptul de rotație a activelor circulante ................................................................................... 154
9.5.2. Ratele rotației activelor circulante ............................................................................................... 155
9.5.3. Factorii de influență asupra accelerării vitezei de rotație a mijloacelor circulante...................... 157
Termeni cheie ............................................................................................................................................ 159
Obiective:
Cunoașterea conceptului si a tipologiei activelor circulante
Intelegerea modului de determinare a necesarului de stocuri si a necesarului de fonduri
de finanțare
Cunoașterea surselor de finanțarea activelor circulante
9.1. Conceptul de active circulante
Capitalurile proprii, atrase şi împrumutate - sub aspectul fondurilor - sunt plasate, pentru
satisfacerea nevoilor dictate de obiectul activităţii agentului economic, în active fixe şi active
circulante. Ponderea plasamentelor în cele două sfere este condiţionată de obiectul activităţii
economice, de durata ciclurilor de producţie-desfacere, precum şi de dimensionarea stocurilor de
aşteptare (curente), de siguranţă şi de condiţionare.
Privite static, relaţiile de constituire şi plasament ale capitalurilor, la nivelul agentului
economic, se prezintă astfel:
140
Figura 9.1 Relațiile de constituire și plasament ale capitalurilor
Sub aspectul activităţii economice, întreprinderea trece de la o stare patrimonială la alta în

funcţie de derularea proceselor economice. Astfel, pentru orice operaţiune economică sau financiară
se antrenează fonduri băneşti care se recuperează, continuu, pe seama încasărilor din vânzări şi din
alte operaţiuni financiare.
Trecerea continuă a fondurilor băneşti dintr-o formă în alta, dintr-un proces economic în
altul sub aspectul componenţei materiale defineşte caracterul de rotaţie sau circulaţie a acestora.
Activele circulante sunt definite ca fiind acea parte din patrimoniu ce-şi schimbă permanent
forma, regăsindu-se ca stocuri, disponibilităţi băneşti şi drepturi faţă de terţi.
Ciclurile complete, bani - marfă - bani şi viteza în care se realizează ele asigură echilibrul
financiar şi profitul scontat de agentul economic.
Caracteristica dominantă (generală) a activelor circulante de natura stocurilor, în sectoarele
productive, este aceea că ele se consumă fizic într-un singur ciclu de producţie, transmiţându-şi
integral valoarea lor asupra valorii noilor produse, lucrări şi servicii în care se regăsesc încorporate.
9.2. Conținutul, structura, clasificarea activelor circulante
Activele circulante sunt obiecte ale muncii care participă direct la procesul de producţie, se
consumă integral şi îşi schimbă formele funcţionale în cadrul procesului de producţie şi sunt înnoite
după fiecare ciclu de producţie.
Activele circulante se pot repartiza în funcţie de:
stocuri;
valori realizabile;
disponibilităţi băneşti.
141
Stocurile sunt reprezentate de materii prime, materiale, combustibili, producţie neterminată,
piese de schimb, semifabricate, produse finite, mărfuri. Ponderea stocurilor se diferenţiază pe ramuri
şi oferă elemente de opţiune şi decizie privind utilizarea eficientă a activelor circulante şi a
resurselor de finanţare a acestora.
Clasificarea activelor circulante
1) Din punct de vedere al sferei ce o deservesc activele circulante:

active circulante din sfera producţiei;
active circulante din sfera circulaţiei.
2) În funcţie de stadiile procesului producţiei de circulaţie:
stocuri necesare producţiei;
active circulante în procesul de producţie, faza de prelucrare;
active circulante în faza de desfacere;
active circulante în faza realizării desfacerii.
3) După apartenenţă:
active circulante din surse proprii;
active circulante asimilate celor proprii;
active circulante din surse împrumutate.
4) Din punctul de vedere al firmei:
active circulante sub formă materială;
active circulante sub formă bănească.
Determinarea corectă a necesarului de active circulante este un element al efortului
economic şi financiar, fiind o problemă de bază a gestiunii financiare pentru că supradimensionarea
sau subdimensionarea activelor circulante poate aduce perturbări situaţiei financiare a agenţilor
economici.
Cuantumul, structura şi ponderea active circulante pot fi influenţate de următorii factori:
a) volumul producţiei: creşterea volumului producţiei determină creşterea volumului de
active circulante;
b) nivelul cheltuielilor de producţie care are o influenţă în două sensuri: pe de o parte,
cheltuielile de producţie cresc pe măsură ce sporesc active circulante şi pe măsură ce
acestea parcurg fazele de producţie şi, pe de altă parte, nivelul cheltuielilor sporeşte la
rândul său necesarul de active circulante;
c) viteza de rotaţie a activelor circulante influenţează în sens invers proporţional mărimea
efortului financiar depus de organizaţie: cu cât perioada de trecere a activelor
circulante prin stadiile de aprovizionare, producţie, desfacere este mai rapidă cu atât
necesarul de active circulante este mai redus;
d) schimbarea structurii de producţie, care poate influenţa în ambele sensuri volumul
activelor circulante. Dacă produsele au ciclul mai lung de fabricaţie, creşte şi necesarul
de active circulante;
e) specificul de producţie. De exemplu activitatea sezonieră implică un volum de active
circulante şi fonduri financiare mult mai crescut în perioada de campanie.
9.3. Calculul necesarului financiar al exploatării
142
Agenţii economici funcţionează potrivit mecanismului ce presupune cumpărarea,
transformarea şi vânzarea – ciclul ce mai este cunoscut şi sub denumirea de ciclu de exploatare.
Acest ciclu presupune stocuri şi creanţe care apar şi dispar continuu, dând naştere la un
necesar de finanţare permanentă.
Diminuarea şi gestiunea optimă a stocurilor, precum şi a fondurilor financiare, prezintă o
problemă majoră de strategie financiară privind optimizarea stocurilor. Optimizarea stocurilor se
bazează pe informaţii privind:
nivelul stocurilor (maxim, minim, mediu);
cererea de materiale;
volumul comenzilor;
termenele de aprovizionare şi livrare;
costurile de stocare;
periodicitatea producţiei la producător;
periodicitatea consumului la utilizator;
capacitatea de transport, etc.
În practica financiară cele mai cunoscute metode de diminuare a stocurilor de active
circulante sunt:
1) metoda analitică care presupune determinarea activelor circulante pe fiecare element;
2) metoda sintetică.
Metoda analitică
A. Calculul stocurilor şi a necesarului de fonduri pentru materii prime şi

material
Cantităţile de materii prime, materiale de bază, materiale auxiliare, combustibili şi lubrefianţi

etc, ce se acumulează în depozitele întreprinderii consumatoare în scopul desfăşurării normale a
activităţilor sale specifice formează stocul de producţie.
Prin conţinut, stocul de producţie poate fi format din:
a1 - stocul de curent;
a2 - stocul de siguranţă;
a3 - stocul de condiţionare;
a4 - stocul în curs de transport;
as - stocul pentru transport intern;
a6 - stocul sezonier.
Acestea se determină în funcţie de următoarele informaţii:

cantitatea de produse a fi fabricate (Q);
norma de consum pe unitatea de produs (nc) poate să cuprindă norma de consum
tehnologic şi pierderi netehnologice;
preţul unitar de aprovizionare (Pa);
timpul de imobilizare a materiilor prime şi materialelor în procesul de aprovizionare.
Acesta se împarte în următoarele categorii:
a) Stocul de curent exprimă cantitatea de materii prime, materiale, combustibili,

piese de schimb, ansambluri, subansambluri acumulată în depozitele
întreprinderii consumatoare în scopul alimentării continue a cerinţelor
consumului productiv sau neproductiv.
143
timpul pentru stocul curent (tc) ce reprezintă intervalul mediu dintre
aprovizionare pentru care se constituie un stoc care să asigure cantitatea
procesului de producţie între două aprovizionări şi se determină ca o medie
aritmetică ponderată:
∑𝒒 × 𝒊 (F 9.1)
𝒕𝒄 =
∑𝒒
unde
q = cantitatea de aprovizionat;
i = intervalul între două aprovizionări.
Aferent acestui timp agenţii economici constituie stocul curent (Sc):
𝑸 × 𝒏𝒄 (F 9.2)
𝑺𝒄 = × 𝒕𝒄
𝟗𝟎 𝒔𝒂𝒖 𝟑𝟔𝟎
b) Stocul de siguranţă reprezintă cantităţile de resurse materiale în depozitul

întreprinderii consumatoare, constituite în scopul asigurării continuităţii
procesului economic, când stocul curent s-a epuizat şi întârzie sosirea părţilor de
materiale destinate reîntregirii lui. Este un stoc de rezervă care se constituie în
scopul evitării lipsei de resurse ca urmare a înregistrării unor perturbaţii în
livrările de la furnizori, în transport, când părţile aprovizionate nu corespund
cantitativ sau calitativ sau când au loc oscilaţii în consumul propriu.
timpul pentru stocul de siguranţă (ts) ce reprezintă numărul de zile necesare
constituirii unor cantităţi minime pentru asigurarea continuităţii producţiei în
cazul unor întârzieri în aprovizionare. Se recomandă ca acest timp să nu
depăşească 50% din tc. Se determină în funcţie de abaterile intervalelor
individuale faţă de intervalul mediu stabilindu-se intervalul de abatere ia şi
cantităţile corespunzătoare qa.
∑ 𝒒 ×𝒊 (F 9.3)
𝒕𝒔 = ∑𝒂𝒒 𝒂;
𝒂
𝑸 × 𝒏𝒄
𝑺𝒔 = × 𝒕𝒔
𝟗𝟎 𝒔𝒂𝒖 𝟑𝟔𝟎
unde:
ts = timp pentru stocul de siguranţă;
Ss = stoc de siguranţă.
c) Stocul de condiţionare (de pregătire) este reprezentat de cantitatea de materii prime sau
materiale de bază achiziţionată şi supusă unor operaţiuni de condiţionare-pregătire înaintea
trecerii în procesul de producţie propriu-zis. Se formează în exclusivitate pentru acele materii
144
prime sau materiale care necesită operaţiuni de sortare, îndreptare, tăiere, tratare cu anumite
substanţe, dezelectrizare, maturizare, aducerea la parametrii de umiditate necesară etc, cerute
de procesele tehnologice specifice.
timpul pentru operaţiunile de condiţionare (tcd) care este timpul necesar pregătirii unui
material pentru stocare, debitare, analizare, uscare şi alte operaţiuni impuse de tehnologia de
fabricaţie.
𝒕𝒄𝒅 = 𝒕𝟏 + 𝒕𝟐 + ⋯ + 𝒕𝒏 𝑺𝒄𝒅 = 𝒏𝒄 × 𝒕𝒄𝒅 (F 9.4)

în care:
S cd = stoc de condiţionare;
C mz = necesarul anual din materia primă sau materialul supus condiţionării;
t cd = timp de condiţionare.
Stocul de condiţionare este o mărime constantă care, după operaţiunile de pregătire a
materiilor prime şi materialelor, preia funcţia stocului curent, fiind o sursă de alimentare a acestuia.
d) Stocul sezonier se formează atât în sfera aprovizionării, cât şi în cea a desfacerii, în scopul
acoperirii cererilor proprii pentru consum în perioada de întrerupere a exploatării, a
producţiei sau al transportului, după caz.Acest tip de stoc se constituie numai pentru
resursele materiale pentru care exploatarea pe timp de iarnă sau transportul datorită
condiţiilor de climă se poate opri (buşteni pentru fabricile de cherestea sau mobilă,
concentrate de minereu feroase sau neferoase, nemetalifere, cocsul, cărbunii şi altele).
De asemenea, în categoria stocurilor sezoniere se încadrează şi produsele care rezultă în
urma unei producţii sezoniere şi se consumă fie pe întregul an (produsele cerealiere), fie
numai în anumite perioade ale acestuia (produsele industriei de confecţii).
timp pentru stocul de iarnă (ti) care timp permite formarea unor stocuri pentru prelucrările
determinate de sezon.
𝑺𝒊 = 𝑛𝑐 × 𝒕𝒊
Se poate determina stocul optim (So):
𝑸 × 𝒏𝒄 (F 9.5)
𝑺𝒐 = × (𝒕𝒄 + 𝒕𝒔 + 𝒕𝒄𝒅 + 𝒕𝒊 )
𝟗𝟎 𝒔𝒂𝒖 𝟑𝟔𝟎
Acest stoc se poate trece în fişa de magazie pentru a urmări abaterile faţă de stocul efectiv.
Dacă stocul efectiv este mai mare decât stocul optim avem suprastoc fizic, iar dacă stocul efectiv
este mai mic decât stocul optim avem substoc fizic.
Necesarul de fonduri aferent stocului optim este dat de:
𝑸 × 𝒏𝒄 × 𝑷𝒂 (F 9.6)
𝑵𝒇𝒅 = × (𝒕𝒄 + 𝒕𝒔 + 𝒕𝒄𝒅 + 𝒕𝒊 )
𝟗𝟎 𝒔𝒂𝒖 𝟑𝟔𝟎
In execuţie, se ridică probleme legate de gestionarea stocurilor şi stocajelor, şi anume:

evitarea formării stocurilor fără întrebuinţare care pot rezulta ca urmare a sistării unor
programe de producţie sau ca urmare a aprovizionării cu materii prime şi materiale,
altele decât cele contractate, ceea ce înseamnă o recepţie necorespunzătoare;
evitarea degradării stocurilor pe perioada stocajului.Ambele situaţii conduc la o
imobilizare de monedă, cu posibilitatea transformării ei în pierdere efectivă.
Sintetizând, spunem că stocurile formate trebuie să fie egale cu stocurile previzionate.
Dacă acest echilibru se rupe şi stocurile formate depăşesc nivelul celor previzionate,
145
stocurile peste necesar reprezintă o imobilizare de disponibilităţi băneşti care, adesea, sunt obţinute
pe seama creditelor bancare. Nici situaţia inversă, deşi la prima vedere ar fi o diminuare a
imobilizărilor de monedă, nu este privită favorabil deoarece acest deficit de stoc poate conduce la
ruptura de stoc şi ca urmare la gâtuirea, blocarea sau oprirea procesului de producţie.
B. Calculul necesarului de fonduri pentru producţia neterminată

Cel de-al doilea element de active circulante care face obiectul metodei analitice de
determinare a stocurilor este producţia neterminată (produse sau lucrări care la sfârşitul perioadei de
gestiune nu au ajuns să parcurgă toate fazele procesului tehnologic şi nu întrunesc calităţile
produselor finite). Acest fel de producţie, pentru întreprindere, este un stoc de cheltuieli care trebuie
luat în calcul în dimensionarea necesarului de active circulante (fond de rulment).
După felul organizării activităţii întreprinderii, producţia ei poate fi:
discontinuă, ceea ce înseamnă că după intrarea în fabricaţie a unei comenzi nu mai
poate fi lansată altă comandă, de acelaşi fel, decât după ce cea deja lansată va fi
finalizată. Un astfel de tip de organizare a producţiei, cu ciclu lung de fabricaţie, se
întâlneşte în domeniul lucrărilor hidroenergetice, termoenergetice, atomoenergetice,
construcţia de nave, aeronave şi altele asemenea;
continuă (producţia de serie, omogenă).
Fondurile pentru acoperirea producţiei neterminate depind de trei factori:

1. valoarea producţiei marfă în cost de uzină din anul curent (Vpm);
2. durata ciclului de fabricaţie (D) ce reprezintă timpul în zile de la data începerii
prelucrării materiei prime până la data predării produselor finite în magazie
3. ritmul modificărilor cheltuielilor de producţie în ciclul de fabricaţie pe zile şi faze
exprimat printr-un coeficient de corelaţie (k, k<1).
Cheltuielile de fabricaţie pot creşte uniform sau neuniform. De asemenea, producţia poate fi
continuă şi discontinuă. Când producţia este continuă necesarul de fonduri pentru producţia
neterminată este:
Vpm  D  k (F 9.28)
N fd 
90 sau 360
.
Când producţia este discontinuă, k = 1 vom avea:
Vpm  D (F 9.29)
N fd 
90 sau 360
1. La producţia continuă, în cazul în care cheltuielile cresc uniform, avem:
cC (F 9.30)
k
2
unde:
146
c = cheltuieli de la începutul ciclului de fabricaţie;
C = cheltuieli de la sfârşitul ciclului de fabricaţie.
2. În cazul în care cheltuielile cresc neuniform, se împarte ciclul de fabricaţie pe faze, apoi se
calculează cheltuielile medii pe fiecare fază:
ci  cf (F 9.31)
c
2
unde:
ci = cheltuieli de la începutul defază;
cf = cheltuieli de la sfârşitul fazei de fabricaţie.
c1  d 1  c 2  d 2   c n  d n 1
În acest caz k  unde
CD
C = costul de uzină al produsului cheltuit la sfârşitul fabricaţiei
D = durata ciclului de producţie.
3. Când întreaga materie primă intră în procesul de producţie de la începutul ciclului de

fabricaţie iar celelalte cheltuieli cresc treptat în cursul ciclului, vom avea:
M  c  0,5 (F 9.32)
k
C
unde:
M = costul materiei prime
c = celelalte cheltuieli de producţie (salarii, amortismente)
C = cheltuieli finale.
C. Determinarea stocului şi necesarul de fonduri pentru piese de schimb
Piesele de schimb pot fi destinate maşinilor de serie mare, cât şi maşinilor de serie mică. În
cazul maşinilor de serie mare, stocul este:
C ps (F 9.39)
So  Tm  t s 
360 sau 90
C ps  Pa Tm 
Necesarul de fonduri N f    ts  ,
90 sau 360  2 
unde:
Cps = consum piese de schimb în anul curent;
Tm = timpul mediu de aprovizionare;
ts = timpul pentru stocul de siguranţă.
147
Piesele de schimb pentru serie mare:
Stocul fizic Do (F 9.40)

Sf   U i  Pi  k
Ds
Necesarul N fd  S f  Pa
de fonduri
unde:
Do = durata de obţinere a pieselor de schimb de la furnizori;
Ds = durata de serviciu a pieselor de schimb;
Ui = numărul de utilaje identice aferente în funcţiune;
Pi = numărul de piese identice montate pe un utilaj;
k = coeficientul de corecţie care se diminuează dacă numărul de utilaje identice aflate în
funcţiune creşte.
E. Determinarea stocurilor şi a necesarului de fonduri pentru produsele finite şi

semifabricate
După terminarea ultimei faze de producţie, produsele finite pentru a fi comercializate mai
parcurg unele etape de pregătire (preambalare, ambalare, formarea lotului în vederea livrării,
întocmirea documentelor de expediţie şi de facturare).
Stocul de produse finite este reprezentat astfel de cantitatea de produse la care s-a încheiat
procesul de fabricaţie şi este staţionată în depozitele de desfacere până la livrarea acesteia către
beneficiari sau către magazinele proprii de desfacere.
Mărimea acestor stocuri şi durata lor de staţionare în depozite sunt condiţionate de natura
operaţiunilor (recepţie, ambalare, ştanţare, marcare, etichetare, maturizare etc.) pe care trebuie să le
mai suporte produsele pentru a fi aduse în starea care să permită livrarea, ca şi de timpii de execuţie
specifici fiecărei operaţiuni.
Stocurile de produse finite mai poartă denumirea şi de stocuri de desfacere (Sd) sau pentru
vânzare-distribuţie, şi se calculează prin mai multe metode:
Pentru acest calcul se folosesc trei elemente:

producţia marfă fabricată în cost complet (Pmc);
timpul mediu de staţionare a produselor finite în magazie (Tms);
timpul necesar întocmirii documentelor (td).
Necesarul de fonduri pentru produsele finite:
Pmc (F 9.42)
N fd  Tms  t d 
90 sau 360
Din baza de calcul trebuie să se scadă stocurile de produse finite datorate neritmicităţii şi
cele fără desfacere asigurată sau necorespunzătoare.
Necesarul total de fonduri prin metoda analitică este:
N FD   N fd e , care se aplică mai rar în practică. (F 9.43)
148
Metoda sintetică (globală)
Metoda globală de determinare a stocului, în expresie valorică, de active circulante porneşte
de la considerarea legăturilor dintre necesarul de active circulante şi volumul producţiei sau al cifrei
de afaceri, putându-se utiliza una dintre următoarele variante:
stabilirea soldului de active circulante în funcţie de numărul de rotaţii al acestora;
stabilirea soldului de active circulante în funcţie de variaţia (±) producţiei sau a cifrei
de afaceri;
stabilirea soldului de active circulante, bazat pe ponderea acestora la 100 sau la 1.000
lei producţie marfa.
Este o metodă mai operativă şi se bazează pe următoarele informaţii:

valoarea producţiei marfă în cost complet în anul curent (Q1);
valoarea producţiei marfă în cost complet în anul de bază (Qo);
valoarea activelor circulante în anul de bază (ACo);
viteza de rotaţie a activelor circulante în anul de bază exprimat prin număr de rotaţii
Q
(NRo)  NR o  o .
A Co
Necesarul de fonduri pe anul curent poate fi determinat prin ponderea ACo cu raportul Q1/Qo
sau prin împărţirea Q1/NRo.
Q1 Q (F 9.48)
N fd1  A Co  sau N fd1  1
Qo NR o
.
Se menţionează că în determinarea necesarului financiar al exploatării se mai foloseşte şi
metoda normativă.
9.4. Finanțarea activelor circulante
Finanţarea activelor circulante se face din trei surse importante:

1. pasivele de exploatare;
2. fondul de rulment;
3. creditele de trezorerie.
1. Pasivele de exploatare
În privinţa surselor privind finanţarea activelor circulante trebuie avute în vedere şi datoriile
faţă de furnizori, stat, salariaţi, asigurări sociale. O mare însemnătate având în vedere dimensionarea
acestor resurse care, la rândul lor, sunt determinate de decalajul de timp ce apare între momentul în
care se nasc datoriile şi până în cel al lichidării lor, adică al efectuării plăţilor respective.
149
Aceste resurse sunt cunoscute sub denumirea de resurse atrase sau pasive de exploatare şi
este necesar să se ia în calcul rolul minim al acestora, care le asigură un caracter stabil şi permanent
şi de aceea mai pot fi denumite şi pasive stabile.
Sunt cunoscute mai multe metode de determinare a pasivelor stabile:
a) Metoda soldurilor zilnice ce se calculează pentru pasivele stabile determinate de salarii,
impozite pe salarii, CAS, alte impozite, datorii din utilităţi, dobânzi bancare. Această metodă
constă în următoarele etape:
se alege trimestrul din an cu activitatea cea mai redusă, iar calculul se face pentru o
singură lună din acest trimestru;
se calculează cota medie zilnică pentru fiecare datorie care este:
Obligaţii trimestri ale (F 9.52)

CMZ 
90
se calculează volumul obligaţiilor So din data în care are loc achitarea acestora: So =
CMZ × Număr zile întârziere a plăţii obligaţiei;
dacă la acest sold se adăugă cota medie zilnică până când are loc plata obligaţiei: S o +
CMZ;
se însumează pentru fiecare zi soldurile de la toate elementele generatoare de pasive,
iar suma cea mai mică din una din zilele lunii reprezintă volumul pasivelor stabile de
care se va ţine cont în acoperirea financiară a activelor circulante.
b) Metoda calcului direct care se utilizează pentru o serie de pasive stabile ce pot proveni din
aprovizionări, avansuri, garanţii, preliminări pentru concedii, reparaţii. Astfel, volumul
acestor pasive stabile pe fiecare din aceste elemente se calculează ca datorie trimestrială
pentru fiecare din numărul zilelor de întârziere a datoriei împărţit la 90 zile:
D t  Zî (F 9.53)
Ps 
90
2. Acoperirea financiară a activelor circulante pe baza fondului de rulment
În ciclul de exploatare se nasc fluxuri reale generate de formarea stocurilor fizice cărora le
corespund fluxurile financiare şi un ansamblul de relaţii financiare sub forma creanţelor şi datoriilor.
În general, datoriile cele mai importante apar în procesul de aprovizionare. Agenţii
economici trebuie să-şi acopere din punct de vedere financiar şi datoriile din faza de producţie şi din
faza de comercializare, fază căreia îi corespunde un stocaj (livrarea, facturarea), însă agenţii
economici se mai pot confrunta şi cu un gol financiar provocat de creditul acordat clienţilor.
În desfăşurarea ciclului de producţie se pot întâlni o serie de situaţii financiare, cum ar fi:
1) agentul economic poate obţine amânări de la plata furnizorilor, ceea ce poate să aibă o
consecinţă favorabile asupra finanţării;
2) de la aprovizionare până la vânzarea produselor finite, agentul economic blochează o
anumită sumă de capital în stocuri create în ciclul de exploatare care generează un
necesar de finanţare sau, cum se mai spune din punct de vedere financiar, o consecinţă
nefavorabilă, dar obiectivă;
150
3) amânarea încasării clienţilor, care este o practică comercială curentă, face ca
lichidităţile investite anterior să nu fie recuperate imediat, care conduce la o consecinţă
nefavorabilă, din punctul de vedere al finanţării.
Ciclul de exploatare provoacă o blocare de capital, în primul rând, datorită stocurilor create
de-a lungul lanţului de producţie, precum şi a amânărilor la plată acordate clienţilor; în compensare
acest ciclu îşi poate atrage o finanţare din creditul acordat de furnizori.
Astfel că necesarul financiar al exploatării sau necesarul de fond de rulment (NFR) este:
NFR = (Stocuri + Clienţi) – (Furnizori + Alte pasive) (F 9.54)
Pe această bază, în practica financiară se determină fondul de rulment, care se poate calcula
fie pe baza datelor din partea de sus a bilanţului, fie pe baza datelor din partea de jos a bilanţului.
FR = Capital permanent – Active fixe nete SAU (F 9.55)

FR = Activele circulante – Datorii pe termen scurt
Astfel, conform principalelor posturi de bilanţ, rezultă:
ACTIV PASIV
I. Active fixe I. Capitaluri proprii
II. Capitaluri împrumutate pe Capital permanent

termen mediu şi lung
II. Active circulante III. Datorii pe termen scurt
Astfel că, relaţia de echilibru a situaţiei financiare a agenţilor economici se poate scrie sub
forma:
FR = NFR + TN (F 9.56)
Mai precis:
În cazul în care FR > NFR, rezultă relaţia: FR = NFR + TN, adică este o situaţie de
ameliorare a trezoreriei.
În cazul în care FR < NFR rezultă relaţia NFR = FR + Credite pe termen scurt (datorii
la bănci).
Reducerea fondului de rulment reclamă acţiuni şi decizii financiare asupra nivelului

stocurilor, clienţilor şi furnizorilor. Pentru aceasta se întreprind măsuri pentru reducerea stocurilor la
un nivel minim necesar prin accelerarea vitezei de rotaţie a acestora.
Acţiunea asupra clienţilor se poate referi la reducerea numărului de clienţi care
achiziţionează contravaloarea mărfurilor la termen mai îndepărtat.
În acest sens, operaţiunea de scont poate fi aceea care să poată permite micşorarea
termenului mediu de încasat a clienţilor. Acţiunea asupra furnizorilor constă în general în
prelungirea termenului de achitare a plăţilor acestora.
Fondul de rulment poate să suporte micşorări din următoarele cauze:
151
obţinerea de pierderi cu menţiunea că dacă acestea sunt succesive pot conduce la
diminuarea capitalului propriu;
rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung dacă această restituire nu se realizează
din profiturile obţinute sau dacă ratele de restituire sunt mai mari decât anuităţile din
amortizare.
Dintre căile de reechilibrare a fondului de rulment se pot enumera:
1) creşterea capitalului permanent care se poate face prin:
a) aportul din partea noilor asociaţi;
b) contractarea de credite pe termen mediu şi lung în condiţii avantajoase;
c) trecerea în rezervă de profituri (în defavoarea dividendelor);
d) consolidarea creditelor pe termen scurt.
2. diminuarea volumului activelor fixe.
3. Creditul pe termen scurt, sursă de acoperire a necesarului financiar al exploatării
Conţinutul şi rolul creditului bancar

În sens larg, creditul reprezintă încrederea pe care o persoană (creditorul) o acordă unei alte
persoane (debitorul) de a-i împrumuta bani sau alte valori ce-i vor fi restituite la o anumită dată
împreună cu o taxă denumită dobândă. Dobânda reprezintă preţul folosirii capitalului împrumutat.
Creditul bancar se formează şi se acordă sub forma împrumuturilor din capitalul inactiv
precum şi din capitalul disponibil în căutare de plasament. Creditul bancar formează unul dintre
obiectele principale ale activităţii băncilor. Acestea -făcând abstracţie de capitalul lor propriu - sunt
un intermediar care se împrumută pentru ca apoi să dea cu împrumut. Altfel spus, capitalul
disponibil din conturile clienţilor, păstrat la bancă, este folosit de aceasta ca resursă din care
împrumută alţi clienţi ai săi. În sfera relaţiilor de credit, în afara creditului bancar, funcţionează şi
creditul comercial, acesta reprezentând împrumuturile pe care agenţii economici şi le acordă
reciproc în schimbul unor titluri de credit. Creditul comercial operează pe seama capitalului ocupat
în sfera producţiei (industrie, construcţii) sau în sfera circulaţiei (comerţului). Titlul de credit
îndeplineşte rolul de instrument de credit când plata se amână la o dată ulterioară celei iniţial
stabilite, situaţie în care, pentru suma respectivă, se va încasa o dobândă convenită.
Creditul - atât cel bancar, cât şi cel comercial - este caracterizat de flexibilitate şi
operativitate, în sensul că asigură posibilitatea agenţilor economici de a folosi capitalul altora pentru
a-şi acoperi nevoile temporare de resurse când cele proprii le sunt insuficiente în vederea rezolvării
trebuinţelor imperative.
Creditele bancare pe termen scurt
În procesul de finanțare curenta întreprinderea îsi completeaza capitalurile permanente si

atrase (prin pasivele de exploatare) si cu credite bancare pe termen scurt. Prezența creditarii pe
termen scurt în procesul de finanțare au rol de amortizor între cresterea sau reducerea necesarului de
finanțare si majorarea sau diminuarea capitalurilor investite în active circulante. Asemenea oscilații
se vor reflecta în cresterea soldului creditelor bancare, care, fața de perioada anterioara, poate fi
diminuat prin excedentul de trezorerie, degajat în perioada respectiva, sau poate fi majorat pentru
acoperirea deficitului de trezorerie (prin solicitarea de
credite noi), obținut la sfârsitul perioadei precedente.
Practica a demonstrat ca în formarea resurselor financiare ale întreprinderilor, creditele pe
termen scurt ocupa o pondere însemnata. Motivația folosirii creditelor pe termen scurt în finanțarea
152
activitații de exploatare o constituie obținerea rapida a acestui capital, în comparație cu perioada de
asteptare pentru capitalizarea profiturilor, în vederea sporirii capitalurilor proprii.
Creditele pe termen scurt se acorda întreprinderilor de catre bancile comerciale, pe o
perioada de pâna la 12 luni. Rata dobânzii este variabila pe durata de angajare a creditului.
Întreprinderile, prin faptul ca îsi asigura circulația monetara prin intermediul bancilor, trebuie sa-si
elaboreze politici bancare menite sa rezolve: minimizarea cheltuielilor financiare, divizarea
riscurilor si menținerea puterii de negociere.
Prin minimizarea cheltuielilor financiare se cauta reducerea la maximum a cheltuielilor
financiare ale întreprinderii întrucât influențeaza, în final, profitabilitatea exercițiului anual.
Problema este mereu actuala deoarece dobânzile cunosc variații accentuate în unele perioade ale
anului. În masura în care marja sa de manevra îi permite sa aleaga între diverse tipuri de credite,
întreprinderea trebuie sa analizeze costurile componente ale creditelor în asa fel încât sa minimizeze
cheltuielile financiare aferente. Structura costului creditului se refera la dobânzi, comisioane si alte
cheltuieli aferente perioadei de creditare.
Divizarea riscurilor bancare constituie pentru întreprindere o preocupare la fel de importanta
precum diversificarea clienților sau a surselor de aprovizionare. Diversificarea riscurilor se face prin
alegerea bancilor comerciale si a resurselor necesare.
Selectarea bancilor se face de cele mai multe ori ținând seama de rezultatul oportunitaților
care sunt prezentate întreprinderii la un moment dat cum ar fi: relațiile personale dintre conducatori;
aproprierea spațiala, etc. decât de efectul unei strategii îndelung chibzuita. Acest mod de alegere a
bancilor conduc la rezultate îndoielnice în ceea ce priveste divizarea riscurilor.
De regula, în alegerea bancilor se ridica mai multe probleme, cum ar fi numarul bancilor cu
care sa se lucreze si tipul de banca. Numarul de banci depinde de un anumit numar de parametri ai
întreprinderii care sa-i asigure condiții satisfacatoare de rentabilitate. Tipul de banca depinde de
caracteristicile sistemului bancar.
Alegerea resurselor ia în considerare avantajele creditului pe termen scurt, limitarea sau nu a
creditelor în favoarea altor resurse de finanțare etc.
Menținerea puterii de negociere are în vedere utilizarea creditelor, respectarea termenelor de
rambursare si garanțiile cerute în acordarea creditelor.
Odata încheiate negocierile, înțelegerea dintre întreprindere si banca se concretizeaza prin
semnarea unui contract de credit. În general, contractul de credit cuprinde: suma împrumutata, rata
procentuala a dobânzii; graficul rambursarii creditului (cu date scadente si sume aferente), garanțiile
aduse pentru obținerea creditului precum si alți termeni si condiții negociate.
Creditarea activităţii curente constă în acordarea de împrumuturi pe termen scurt (până la cel
mult 12 luni) sub forma creditării pe obiect, pentru formarea stocurilor şi efectuarea de
cheltuieli.Creditele se acordă prin conturi separate de împrumut, pe baza situaţiilor de stoc sau de
cheltuieli prezentate băncii de agentul economic solicitant.
9.5. Viteza de rotație și folosirea eficientă a activelor circulante
Creşterea cifrei de afaceri (CA) determină creşterea volumului de active circulante (AC), cu
condiţia ca:
CA >AC.
153
Prin circuitul de exploatare a activelor circulantese înţelege drumul pe care îl parcurg acestea
din forma iniţială de capital bănesc până reîntoarcerea lor în aceeaşi stare, iar rotaţia activelor
circulante este procesul de transformare succesivă şi continuă a formei funcţionale a acestora căreia
îi corespunde un anumit timp numit şi timp de rotaţie.
Viteza de rotaţie se poate exprima ca:
CA (F 9.57)
număr de rotaţii (coeficient de rotaţie) =
AC
AC
durata unui circuit (viteza de rotaţie în zile) =  90 sau 360
CA
Cele mai cunoscute modalităţi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante sunt:
a) în faza de aprovizionare
alimentarea la timp complexă şi completă a procesului de producţie;
adaptarea la noile condiţii de piaţă;
reducerea consumurilor specifice şi a pierderilor în timpul transportului.
b) în faza de producţie
organizarea corespunzătoare a producţiei şi a muncii;
stabilirea unor circuite raţionale de fabricaţie
alegerea tehnologiilor şi eliminarea timpilor de întreruperi;
creşterea volumului producţiei şi îndeplinirea programelor de cooperare.
c) în faza de desfacere
desfacerea şi încasarea rapidă a produselor;
respectarea clauzelor contractuale;
ritm programat al vânzărilor;
adaptarea la cerinţele pieţei.
9.5.1. Conceptul de rotație a activelor circulante
In succedarea şi întrepătrunderea operaţiilor economice, starea patrimonială iniţială - sau cea

luată în calcul ca bază de raportare - se schimbă. Astfel, mulţimea elementelor de activ şi îndeosebi
cele circulante se reînnoieşte continuu pe seama cifrei de afaceri, de unde logica condiţionării
acesteia de existenţa şi mişcarea activelor circulante, respectiv reconstituirea şi reactivarea acestora
numai în măsura formării şi distribuirii cifrei de afaceri ca fenomen economic de permanenţă.
Strategia dominantă în plasamentele de capital productiv este aceea ca durata de imobilizare
a acestora - exprimată în timp - să fie cât mai mică, adică să se asigure o viteză cât mai mare de
trecere din stadiul de stocaj sau cheltuieli avansate în stadiul de disponibilităţi băneşti ca urmare a
finalizării valorii.
Reînnoirea activelor circulante pe seama cifrei de afaceri reprezintă durata de rotaţie a
acestora. Cuantificarea duratei de rotaţie a activelor circulante - inclusiv plata datoriilor - poate fi
exprimată prin intermediul unor mărimi concrete, fundamentate fie pe date de planificare financiară,
fie pe baza datelor efective preluate din bilanţul contabil.
154
9.5.2. Ratele rotației activelor circulante
Operaţiunile legate de mobilizarea şi de alocarea resurselor financiare, de încasarea

creanţelor de la clienţi şi de achitarea obligaţiilor faţă de furnizori sau alţi creditori exprimă în fapt
starea dinamică şi de echilibru financiar al întreprinderii.
Starea de bonitate financiară demonstrează că, ideal, capacitatea de autofinanţare, în general,
respectiv încasările din vânzările proprii, asigură echilibrul financiar dosit, ştiind că în volumul
încasărilor se regăsesc toate resursele aferente acoperirii nevoilor de finanţat a ciclului de fabricaţie
(reînnoirea stocurilor, cheltuielilor avansate în producţie, reînnoirea mijloacelor fixe, plata
obligaţiilor fiscale şi a altor datorii etc).
Rezultă că, într-o anume durată de timp, ca urmare a operaţiunilor economico-financiare, pe
seama cifrei de afaceri - în cea mai mare proporţie - se reînnoiesc elementele de activ şi, totodată, se
achită datoriile scadente.
Durata de timp necesară reînnoirii activelor circulante respectiv plăţii datoriilor scadente
reprezintă durata de rotaţie a capitalurilor pe seama cifrei de afaceri.
Durata de timp, în terminologia financiară curentă, mai este denumită viteză de rotaţie,
indicator sintetic care este exprimat sub forma:
numărului de rotaţii;
durata unei rotaţii în zile (viteza de rotaţie în zile).
Cei doi indicatori la care ne-am referit mai sus pot exprima starea patrimonială pe total
active circulante, pe grupe de active circulante, precum şi pe grupe de pasive de exploatare.
Numărul de rotaţii a capitalurilor plasate în active circulante este dat de raportul dintre cifra
de afaceri şi de soldurile medii ale capitalului circulant alocat în active circulante. Această rată
exprimă - global - câte cicluri complete parcurg activele circulante, într-o perioadă de timp (într-o
lună, trimestru, an), pentru a se obţine cifra de afaceri (scontată sau realizată).
Relaţia de raport va fi următoarea:
CA (F 9.58)
NR  
SAC
în care:
NR = număr de rotaţii a activelor circulante (a capitalurilor imobilizate în active circulante);
CA = cifra de afaceri;

SAC = soldul mediu al activelor circulante din perioada de referinţă.
Soldul mediu anual al AC poate fi calculat cu ajutorul mediei aritmetice simple sau ponderate (mai
ales întreprinderile cu activitate de comerţ);
cu media aritmetică simplă:
 (F 9.59)
AC 1  AC 2  AC 3  AC 4
SAC 
4
în care:
155
AC1, 2,3, 4 = soldurile AC trimestriale;
4 = frecvenţa caracteristicii (numărul trimestrelor).
cu media aritmetică ponderată:
 (F 9.60)
Si I S f IV
 AC 2  AC 3  AC 4 
SAC  2 2
4
în care:
S i I / 2 = soldurile de la începutul anului în proporţie de ½;
S f IV / 2 = stocul de la sfârşitul anului (trim. IV) în proporţie de ½;
AC 2,3, 4 = soldurile activelor circulante la începutul trimestrelor II, III şi IV.
Durata în zile a unei rotaţii evidenţiază numărul de zile în care se înfăptuieşte o rotaţie
completă a capitalurilor plasate în active circulante.
Pot fi utilizate următoarele relaţii pentru determinarea acestui indicator:
T (F 9.61)
D zr 
NR
în care:
D zr = durata în zile a unei rotaţii;
T = timpul exprimat în 90 de zile (pentru trimestru) sau în 360 de zile (pentru an);
NR = număr de rotaţii în perioada considerată.
 (F 9.62)
SAC
D zr  T
CA
in care:
SAC = soldul mediu al activelor circulante din cadrul trimestrului sau anului;
CA = cifra de afaceri pe trimestru sau pe an;
T = număr de zile din trimestru (90) sau pe an (360).
Exemple de calcul
CA = 1.000.000.000 lei; soldul mediu anual al capitalurilor plasate în active

circulante = 100.000.000 lei.
1.000.000.000
NR  = 10 rotaţii intr-un an.
100.000.000
156
360 100.000.000.360
D zr   36 zile 
10 sau 1.000.000.000 36 zile
Deci o rotaţie completă a capitalului plasat în active circulante are loc, în medie, într-un
interval de 36 de zile.
In exemplul luat, pentru a se realiza o cifră de afaceri de un miliard de lei, activele circulante
trebuie să parcurgă zece rotaţii complete, o rotaţie durând - în medie - 36 de zile.
Ratele mai sus evidenţiate şi modalităţile de determinare a lor pot fi avute în vedere şi pentru
calculele analitice aferente elementelor structurale ale activelor circulante luându-se - însă - în
considerare numai partea corespunzătoare (de cheltuială) din cifra de afaceri.
9.5.3. Factorii de influență asupra accelerării vitezei de rotație a mijloacelor circulante
Accelerarea rotaţiei capitalurilor imobilizate în active circulante este o dorinţă şi, în acelaşi
timp, o cerinţă a întreprinzătorului, întrucât orice reducere a timpului de stagnare a capitalului într-o
fază sau alta a proceselor economice conduce la micşorarea riscurilor sale de eşec sau de blocaj
financiar, majorându-i şansele de a folosi capitalul disponibil în alte plasamente.
Posibilităţi de accelerare a rotaţiei capitalurilor, practic, se regăsesc în toate sferele proceselor şi
circuitelor economice, şi anume:
a) în procesul alocărilor din sfera aprovizionării, reducerea nevoii de finanţare, se poate
face prin:
lansarea comenzilor şi efectuarea aprovizionării pe piaţa cercetată;
menţinerea unor furnizori credibili şi apropiaţi ca distanţă;
evitarea formării de stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă;
reducerea cheltuielilor de stocaj, îndeosebi cele de natură constantă.
b) în sfera proceselor de producţie, cheltuielile pot fi reduse prin:
micşorarea duratei ciclurilor de fabricaţie;
reducerea consumurilor specifice şi reducerea sau eliminarea remanierilor şi
rebuturilor;
reducerea costurilor indirecte ale secţiilor şi cele generale ale
întreprinderii.
c) în faza comercializării (desfacerii), nevoia de finanţare poate fi
micşorată prin:
micşorarea timpului de pregătire în vederea vânzării (ambalare, etichetare,
paletizare, gruparea pe loturi comerciale etc)
micşorarea timpului de stocaj în depozitele de produse finite;
eliminarea cheltuielilor neeconomicoase de natură materială;
creşterea gradului de mecanizare a operaţiunilor de manipulare asigurându-se
creşterea productivităţii muncii şi în acest sector;
urmărirea întocmirii şi încasării efectelor comerciale de plată.
Incetinirea rotaţiei capitalurilor circulante îşi poate avea sorgintea atât în factori endogeni,
cât şi în factori exogeni.
Un management defectuos al producţiei, dar şi o gestiune necorespunzătoare a stocurilor sunt
factori endogeni de blocare a capitalurilor, localizaţi în:
157
stagnări şi gâtuiri ale fluxurilor de producţie din motive tehnice sau tehnologice;
creşterea cheltuielilor cu remanierile şi rebuturile de produse;
formarea de stocuri fără întrebuinţare sau cu mişcare lentă în sfera aprovizionării din
comenzi neconforme cu nevoile ciclurilor de exploatare, din modificarea structurii
sortimentale a producţiei sau datorită întreruperii procesului de producţie;
formarea de stocuri fără desfacere asigurată ca urmare a unei slabe politici de
marketing sau ca urmare a calităţii, respinsă de piaţă.
Din categoria factorilor exogeni care conduc la încetinirea vitezei de rotaţie fac parte, printre
alţii, următorii:
scăderea puterii de cumpărare a utilizatorilor finali (a populaţiei);
concurenţa neloială, formarea pieţelor închise de monopol;
măsuri administrative sau politice restrictive care duc la restrângerea producţiei şi a
consumului
1. Mărimea optimă a stocurilor este cea care determină:

a) minimizarea cheltuielilor de transport-aprovizionare;
b) eliminarea stocurilor de siguranţă;
c) eliminarea stocurilor de condiţionare şi de transport interior;
d) minimizarea cheltuielilor de depozitare-stocare;
e) minimizarea cheltuielilor totale de procurare şi păstrare a stocurilor.
Răspuns: e
2. Cuantumul, structura şi ponderea de active circulante pot fi influenţate de următorii factori:

a) viteza de rotaţie a activelor circulante;
b) volumul comenzilor;
c) volumul producţiei;
d) nivelul cheltuielilor de producţie;
e) costurile de stocare.
Răspuns a, c, d
3. Finanţarea activelor circulante se face din trei surse importante şi anume:

a) pasivele de exploatare;
b) creditele externe;
c) fondul de rulment;
d) creditele de trezorerie.
Argumentaţi răspunsurile corecte.
Răspuns a, c, d
4. Pentru determinarea pasivelor stabile utilizate pentru finanţarea activelor circulante se poate
utiliza una din următoarele metode:
a) metoda analitică;
b) metoda soldurilor zilnice;
c) metoda normativă;
d) metoda calculului direct.
Argumentaţi variantele de răspuns corecte.
Răspuns b, d
158
5. Fondul de rulment negativ semnifică:
a) dificultăţi sub aspectul echilibrului financiar pe termen scurt;
b) o solvabilitate fragilă care se poate dezechilibra oricând;
c) o ameliorare a trezoreriei nete.
Răspuns a
6. Gestiunea stocurilor presupune:

a) dimensionarea optimă şi păstrarea corespunzătoare;
b) dimensionarea optimă şi folosirea lor eficientă;
c) dimensionarea, utilizarea eficientă, controlul păstrării şi utilizării eficiente.
Răspuns c
7. Cele mai cunoscute modalităţi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante în faza
de producţie sunt:
a) reducerea consumurilor specifice şi a pierderilor în timpul transportului.
b) organizarea corespunzătoare a producţiei şi a muncii;
c) stabilirea unor circuite raţionale de fabricaţie;
d) alegerea tehnologiilor şi eliminarea timpilor de întreruperi;.
e) desfacerea şi încasarea rapidă a produselor;
Răspuns: b, c, d
Termeni cheie
Active circulante, capital permanent, fond de rulment, necesarul de finanţat, pasive de
exploatare, viteza de rotaţie, durata în zile a unui circuit, stoc curent, stoc de siguranţă.
159
TREZORERIA ÎNTREPRINDERII
Cuprins:
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10 ............................................................................................ 160

TREZORERIA ÎNTREPRINDERII ...................................................................................... 160
10.1. Rolul și importanța gestiunii de trezorerie .................................................................... 160
10.1.1. Conceptul de trezorerie .................................................................................................................. 161
10.1.2. Previzionarea încasărilor și plăților .......................................................................................... 164
10.1.3. Excedentul și deficitul de trezorerie ........................................................................................... 166
10.2. Înstumente de gestiune a trezoreriei .............................................................................................. 167
PROBLEMĂ REZOLVATĂ...................................................................................................................... 171
Termeni cheie ............................................................................................................................................ 172
Obiective:
Cunoașterea conceptului de trezorerie
Cunoașterea instrumentelor de gestiune a trezoreriei
10.1. Rolul și importanța gestiunii de trezorerie
Gestiunea trezoreriei reprezintă o subdiviziune a managementului trezoreriei, referindu-se la

punerea în aplicare a strategiei elaborată la nivelul întreprinderii,
găsirea unor soluții de echilibrare a fluxurilor de trezorerie,
stabilirea excedentelor și a deficitelor de trezorerie,
efectuarea plasamentelor respectiv acoperirea deficitelor înregistrate,
utilizarea celor mai adecvate metode de acoperire a riscurilor care apar la nivelul
trezoreriei.
Gestiunea trezoreriei întreprinderii cuprinde totalitatea mijloacelor utilizate de întreprindere
în scopul accelerării încasărilor şi plăţii la timp a obligaţiilor. De asemenea, gestiunea trezoreriei are
şi rolul de a previziona echilibrul financiar pe termen scurt pentru a evita în viitor lipsa de
160
disponibilităţi şi pentru a fructifica eventualele disponibilităţi temporare în plasamente pe termen
scurt, iar în lipsa unor disponibilităţi, să apeleze la credite pe termen scurt.
Gestiunea trezoreriei – poate fi considerată ca fiind inima funcției financiare a întreprinderii.
În marea majoritate a întreprinderilor mari trezoreria se prezintă ca și o entitate coerentă și
multiformă – ce reprezintă modul de manifestare operațional al funcției financiare a întreprinderii.
10.1.1. Conceptul de trezorerie
Trezoreria constituie un element esenţial al gestiunii pe termen scurt, deoarece prin ea se

concretizează rezultatele modului de realizare a activităţii si de respectare a cerinţelor echilibrului
financiar.
Nu întotdeuna o întreprindere, care încheie exerciţiul cu profit, are şi o trezorerie pozitivă
(disponibilităţi în bancă şi în casă). Această situaţie se datorează decalajului dintre înregistrarea în
contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor şi scadenţa lor ca încasări şi plăţi.
Preocupările tot mai intense pentru gestiunea trezoreriei sunt motivate de unele fenomene de
instabilitate economică atât macro, cât şi microeconomică: creşterea inflației, a ratei dobânzii,
precum și scăderea ratelor de rentabilitate şi a gradului de autofinanţare.
În cadrul teoriei echilibrului financiar trezoreria a fost definită ca surplusul de surse de
finanțare care se degajă din întreaga activitate a întreprinderii și este egală cu diferența dintre fondul
de rulment și nevoia de fond de rulment.
O definire mai completă a trezoreriei poate fi făcută și în funcție de elementele constitutive
ale acesteia, adică activele şi pasivele de trezorerie. Elementul de bază în această nouă definire îl
reprezintă lichidităţile (disponibilităţile băneşti), alături de care apar și activele financiare de
trezorerie, iar în pasiv, creditele bancare sub forma creditelor de trezorerie şi a celor de scont.
Pe baza celor expuse mai sus, relaţia de determinare a trezoreriei va fi:
(F 10.1)
TREZORERIA = ( Lichidităţi + Active financiare de trezorerie ) – Pasive de
trezorerie
Conceptul de trezorerie este unul dintre cele mai greu de definit în domeniul financiar. El
poate fi analizat din două puncte de vedere şi anume:
organizatoric: trezoreria este un compartiment ce face parte din organigrama
întreprinderii, este încadrat cu personal de specialitate care îndeplineşte o multitudine
de sarcini şi atribuţii, şi funcţionează după proceduri bine stabilite;
structural: în funcţie de elementele patrimoniale componente ale acesteia.
Din acest punct de vedere, trezoreria poate fi definită astfel:

- în sens restrâns, trezoreria netă se poate determina ca şi diferenţă între fondul de rulment
şi nevoia de fond de rulment, luând forma excedentului sau deficitului de trezorerie.
- în sens larg, trezoreria este diferenţa dintre suma activelor şi a pasivelor de trezorerie.
Activele de trezorerie sunt formate din:
161
disponibilităţi băneşti – care cuprind disponibilităţile existente atât în bancă cât şi în
casă;
valori mobiliare de plasament – formate din titluri monetare şi financiare deţinute pe
termen scurt;
efecte comerciale de încasat – cambii, bilete la ordin, cecuri, etc...
Pasivele de trezorerie sunt formate din:
soldul creditor al contului curent;
credite de trezorerie;
Trezoreria este rezultatul tuturor fluxurilor financiare care se derulează în întreprindere cât
şi a modalităților de finanțare adoptate. Prin urmare, trezoreria măsoară consecinţele deciziilor
financiare și comerciale luate de conducerea întreprinderii.
Deoarece de multe ori managerii nu dispun de timpul sau resursele umane proprii pentru a
realiza un control de gestiune cât mai analitic al întregii activități a întreprinderii, un semnal de
deteriorare a trezoreriei va trebui să fie un semnal de deteriorare a situației financiare a
întreprinderii.
Printre cauzele care duc la dificultăţi de trezorerie, apare frecvent profitabilitatea slabă a
unei investiţii, o alegere proastă a unei game de produse introduse în fabricaţie, falimentul unui
client (întârzieri la plată sau chiar lipsa plăților) sau proasta organizare a unui serviciu din
întreprindere.
Realizarea unei trezorerii ”zero” ar reprezenta un ideal pentru toți trezorierii, dar din
studiile efectuate reiese că în mod frecvent, este necesară constituirea unei rezerve de trezorerie,
care să fie utilizată pentru a acoperi riscurile activității de exploatare, cum ar fi:
creşteri neprevăzute a costului materiilor prime;
înlocuirea unor materiale cu defecte de fabricație;
angajarea de lucrători temporari pentru a înlocui plecările de personal;
falimentul unui client.
În general, constituirea unor rezerve se impune și pentru a face faţă unor vârfuri ale
trezoreriei, provocate de anumite decalaje între fazele unui ciclu economic.
Însă mulți consideră greșit că dacă au creat unele rezerve de trezorerie, va trebui să le
păstreze sub formă de lichidități în contul curent. Dimpotrivă, excedentele trebuie să fie plasate în
asemenea instrumente financiare, care să permită o « eliberare » rapidă de numerar, atunci când
apare nevoia de lichidități.
Pentru a monitoriza performanțele întreprinderii, unii directori executivi urmăresc lunar
tabloul de bord contabil şi financiar. Indicatorii financiari ai activității pe care îi monitorizează cel
mai des sunt: cifra de afaceri, marja brută, rezultatul din exploatare şi rezultatul net.
Alți indicatori financiari urmăriți rezultă din informațiile contabile şi cuprind: evoluția lunară
a nevoii de fond de rulment și rata de autonomie financiară [capitaluri proprii/ (datorii financiare-
trezorerie)].
Dar pe lângă aceștia și nivelul trezoreriei poate, în unele cazuri, să fie un parametru în
stabilirea strategiei IMM-urilor pentru a-şi consolida poziţia pe piaţă. Activitatea de urmărire şi
control a modului de derulare a fluxurilor de trezorerie impune luarea unor măsuri corective, pentru
a preveni sau elimina unele dezechilibre prezente sau viitoare.
Dacă se previzionează ieşiri semnificative din trezorerie, vom avea deficite de trezorerie şi
acest fapt impune găsirea de surse de finanţare, pentru a asigura echilibrul financiar pe termen scurt.
Invers, dacă se prevăd încasări semnificative, care generează excedente de trezorerie, se vor efectua
plasamente, în scopul creşterii rentabilităţii capitalului.
Obiectivul urmărit în gestiunea trezoreriei este asigurarea unui sold zero de trezorerie.
Pentru a realiza acest obiectiv întreprinderea trebuie să urmărească două aspecte:
162
efectuarea unor plasamente eficiente, sigure şi cu un grad mare de lichiditate, pe seama
excedentelor de trezorerie;
acoperirea deficitelor de trezorerie pe seama unor împrumuturi, al căror cost să fie cât
mai scăzut.
Atingerea acestui obiectiv determină minimizarea costurilor de gestiune a trezoreriei. În
componenţa acestor costuri regăsim două componente:
costul de oportunitate pentru excedentul de trezorerie;
costul de finanţare pentru deficitul de trezorerie.
În practica financiară pot fi întâlnite situaţii în care unele întreprinderi care au realizat profit
să aibă o trezorerie negativă; în acest caz va trebui acordată atenţie modului de gestionare a
resurselor cât şi a alocărilor, încât deficitul de trezorerie să fie minim.
Asemenea situaţii pot să apară ca urmare a:
decalajelor care apar între înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor;
decalajul între datele de scadenţă a plăţilor şi a încasărilor;
utilizării unor fonduri permanente pentru finanţarea activelor circulante; ceea ce
determină costuri de finanţare mai mari;
creşterii nivelului ratei inflaţiei, creşterea ratei dobânzii active;
diminuării rentabilităţii activităţii;
creşterea costului mediu ponderat al capitalului;
scăderea capacităţii de autofinanţare.
Trezoreria poate fi influenţată şi de existenţa unor datorii şi creanţe în valută, care vor
influenţa activitatea întreprinderii, datorită riscului valutar.
Pe baza celor expuse mai sus reiese că activitatea de gestiune a trezoreriei trebuie să
urmărească îndeplinirea următoarelor cerinţe:
minimizarea costului capitalului , în situaţia contractării de credite pentru acoperirea
deficitelor de trezorerie;
maximizarea rentabilităţii capitalului, prin efectuarea de investiţii pe termen scurt,
cât mai rentabile, pe seama excedentelor existente în trezorerie.
Din cele expuse mai sus reiese că în activitatea de gestiune a trezoreriei intervine atât decizia
de finanţare, cât şi cea de plasament; astfel când trezoreria este negativă vor fi prioritare modalităţile
de finanţare pe termen scurt decât cele de plasament şi când trezoreria este pozitivă se va urmări
fructificarea cât mai eficientă a plasamentelor şi mai puţin atragerea unor surse de finanţare.
Prin organizarea unei gestiuni sănătoase a trezoreriei se va urmări asigurarea solvabilităţii
întreprinderii, adică asigurarea condiţiilor ca întreprinderea să-şi poată onora în orice moment
obligaţiile financiare ajunse la scadenţă şi să deţină un minim de lichidităţi în trezorerie.
Pentru a realiza obiectivele trezoreriei, este nevoie să fie organizate următoarele activităţi:
evitarea pierderilor, în zilele de decontare, la încasările şi plăţile efectuate de
întreprindere prin bancă;
creşterea operativităţii în încasarea creanţelor întreprinderii;
eşalonarea echilibrată a scadenţelor privind plata obligaţiilor de plată;
obţinerea de credite la cele mai mici costuri;
asigurarea unui sold zero al trezoreriei, care nu atrage costuri de finanţare sau de
oportunitate;
plasarea optimă a excedentelor de trezorerie, în condiţii de rentabilitate, siguranţă şi
lichiditate.
Se poate observa că aceste obiective ale trezoreriei sunt strâns legate de obiectivul general al
finanţelor întreprinderii, respectiv creşterea averii acţionarilor.
163
Realizarea obiectivelor unei bune gestiuni a trezoreriei, solvabilitatea şi rentabilitatea,
presupune conjugarea a două tipuri de acţiuni:
Acţiuni interne: care urmăresc modul de previziune a fluxurilor monetare, găsirea
modalităţilor de acoperire a dezechilibrelor între intrările şi ieşirile de fonduri, precum
şi controlul trezoreriei ;
Acţiuni externe: se referă la negocierea condiţiilor de creditare, de fructificare şi alte
facilităţi bancare, precum şi condiţiile de plată a furnizorilor şi de încasare a clienţilor.
10.1.2. Previzionarea încasărilor și plăților
În asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt previziunea trezoreriei are un rol

important întrucât reflectă sinteza tuturor fluxurilor de încasări şi plăţi pe o perioadă determinată.
Prin procesul de previziune a trezoreriei se stabileşte nivelul lichidităţilor (disponibilităţilor)
sau necesarul de trezorerie, adică creditele pe termen scurt care asigură, în ultimă instanţă, echilibrul
trezoreriei. Acest echilibru trebuie asigurat cu costuri cât mai mici, ceea ce implică alegerea
judicioasă a mijloacelor de finanţare. Surplusul de lichidităţi implică folosirea lui în diverse
plasamente spre a aduce profit.
Trezoreria întreprinderii exprimând derularea continuă a fluxurilor băneşti de intrare şi de
ieşire, precum şi corelarea lor, impune urmărirea factorilor determinanţi ai acestor fluxuri. Prin
cunoaşterea modului de acţiune al fiecărui factor în parte asupra derulării fluxurilor băneşti se pot
lua măsuri care să asigure echilibrele necesare.
Primul pas în acţiunea de previziune a fluxurilor de trezorerie îl reprezintă determinarea
mărimii încasărilor, care se referă la:
fluxurile intrărilor de disponibilităţi cerute de exploatare;
fluxurile de intrare provenite din împrumuturi;
fluxurile de intrare generate de creşterea capitalului propriu al întreprinderii;
alte fluxuri de intrare.
Fluxurile intrărilor de disponibilităţi cerute de exploatare sunt considerate fluxuri ordinare
care au caracter continuu, fiind dependente de veniturile din exploatare. Aceasta înseamnă că
încasările provin din vânzarea produselor, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor care
formează obiectul de activitate a întreprinderii.
Fiecare fel de flux bănesc de intrare este determinat, mai întâi, de o decizie, şi apoi, de
operaţiuni privind înfăptuirea acelei decizii. Asemenea decizii şi operaţiunile ţin, pe de o parte, de
domeniul fluxurilor reale care produc consecinţe fireşti în sfera fluxurilor băneşti, iar pe de altă
parte, de domeniul direct al fluxurilor băneşti.
Încasările din exercitarea obiectului legat de activitate, adică cel al exploatării, sunt o
consecinţă a unor fluxuri anterioare legate de vânzarea bunurilor şi respectiv, de intrarea
disponibilităţilor în cont. Între momentul derulării actului de vânzare şi cel al încasării bunurilor
curge un anumit interval de timp care este determinat de:
timpul destinat întocmirii actelor de transfer a proprietăţii şi formulării pretenţiilor
băneşti asupra clientului;
timpul în care clientul face recepţia bunurilor, acceptă şi dispune plata;
timpul necesar decontării propriu-zise, a efectuării operaţiunilor bancare;
perioada de timp în care furnizorul consimte acordarea creditului comercial, adică
durata de amânare a plăţii din partea clientului.
164
Acest interval de timp care influenţează fluxul încasărilor ordinare se stabileşte fie pe
anumite informaţii statistice care au la bază experienţa managerului financiar, fie pe baza condiţiilor
contractuale acceptate de cele două părţi.
Practic, previziunea încasărilor din activitatea de exploatare are la bază previziunea
vânzărilor, program care se finanţează în funcţie de planul de producţie. Previziunea vânzărilor
constituie operaţia fundamentală pentru procesul de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli,
deci implicit a bugetului de trezorerie. De la nivelul vânzărilor pornesc previziunile pentru
aprovizionare, pentru numărul de salariaţi, necesari, pentru investiţii, pentru producţie etc.
Fluxurile de intrare provenite din împrumuturi, considerate ca fiind ocazionate, se referă la
creditele bancare pe termen lung, mediu şi scurt, precum şi la creditul obligatar (emisiunea de
obligaţiuni). Momentul obţinerii creditelor bancare se poate previziona cu precizie în vederea
consemnării sumelor în cauză la lunile care evidenţiază previziunea încasărilor. Totodată cu o
oarecare aproximaţie se poate determina şi perioada obţinerii încasărilor din emisiunea de
obligaţiuni.
Fluxurile de intrare generate de creşterea capitalului propriu al întreprinderii privesc
emisiunea de acţiuni, pentru care se determină, în activitatea de previzionare a încasărilor, perioada
şi nivelul încasărilor obţinute din emisiunea de acţiuni. Acestea sunt fluxuri de intrare valabile
numai pentru anumite momente (ocazionale).
Alte fluxuri de intrare, tot ocazionale, cuprinse la încasările previzionate, se referă la sume
din: valorificarea unor elemente de activ, vânzarea activelor fixe amortizate integral şi scoase din
funcţiune; subvenţiile acordate în condiţiile legii.
Însumând încasările previzionate rezultate din fluxurile de intrare cu caracter continuu cu
cele ocazionate sau întâmplătoare, se obţine totalul încasărilor previzionate pe anul de referinţă şi
lunile aferente.
Pasul al doilea în previzionarea fluxurilor de trezorerie îl constituie stabilirea nivelului
plăţilor. Previziunea plăţilor, în principiu, se face la fel cu cea a încasărilor, având ca bază de calcul
previziunea cheltuielilor şi eşalonarea previzibilă a plăţilor pentru aceste cheltuieli. Natura diferită a
cheltuielilor imprimă anumite particularităţi atât în privinţa previziunii nivelului anual cât şi al
eşalonării scadenţelor de plată.
Previzionarea plăţilor ia în considerare fluxurile băneşti de ieşire, de natura celor ordinare
cerute de exploatare şi a celor ocazionale, care se referă la:
fluxurile ieşirilor de disponibilităţi pentru plata furnizorilor de orice fel;
fluxurile de ieşire privind plata salariilor şi a sumelor asimilate lor;
fluxurile de ieşire pentru onorarea obligaţiilor de plată faţă de bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale şi protecţie socială;
fluxuri de ieşire ocazionate de rambursarea ratelor scadente la credite şi plata
dobânzilor aferente lor;
alte fluxuri de ieşire.
Fluxurile ieşirilor de disponibilităţi pentru plata furnizorilor de orice fel sunt cerute de
exploatare şi privesc aprovizionările cu materiale consumabile, care se planifică în corelaţie cu
stocurile necesare producţiei sau în funcţie de programul comercializării bunurilor.
Plăţile către furnizorii de orice fel au la bază recepţionarea valorilor materiale sau a
serviciilor prestate de terţi şi, ca urmare, momentul plăţii este stabilit în funcţie de data recepţiei şi
de perioada necesară întocmirii documentelor de plată cerute de operaţiunile bancare, la care se
adaugă, dacă este cazul, durata creditului de furnizor obţinut. Practic, scadenţarea la plată a acestor
aprovizionări se face în mod similar cu previziunea eşalonării încasărilor.
165
Fluxurile de ieşire privind plata salariilor şi a sumelor asimilate lor, considerate plăţi care
au un caracter continuu, se previzionează în funcţie de politica întreprinderii faţă de salariaţi, în
contextul obiectivelor financiare urmărite. Plata salariilor făcându-se la termene fixe, previziunea
plăţilor nu prezintă dificultăţi.
Fluxurile de ieşire pentru onorarea obligaţiilor de plată faţă de bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale sunt permanente şi privesc impozitele şi taxele precum şi contribuţiile la
asigurările sociale (CAS, ajutorul de şomaj, contribuţia la casa de asigurări de sănătate, s.a.).
Asemenea plăţi având termene fixe de plată, de regulă lunar , mărimea plăţilor se determină în
funcţie de veniturile sau profilul întreprinderii, nivelul salariilor sau alte unităţi de raportare.
Fluxurile de ieşire ocazionate de rambursarea ratelor scadente la credite şi plata dobânzilor
aferente lor, se previzionează ocazional ţinând seama de scadenţarul de rambursare a creditelor şi
termenele de plată a dobânzilor consemnate în contractele de credite.
Alte fluxuri de ieşire, se referă la cele ocazionale şi privesc plata dividentelor, unele plăţi în
afara exploatării s.a. Previziunea acestor plăţi se face în funcţie de veniturile care le-a ocazionat.
Pentru fundamentarea analitică a mărimii fiecărui fel de flux în parte se pot utiliza diferite
modele statistico-matematice, cu un grad mare de complexitate, care permit elaborarea unei mulţimi
de variante, ca apoi, în funcţie de împrejurări, să se decidă asupra celei mai potrivite.
10.1.3. Excedentul și deficitul de trezorerie
După încheierea operaţiunilor de previziune a încasărilor şi a plăţilor din fiecare lună a

anului, se trece la compararea celor două categorii de fluxuri, după ce, în prealabil, la încasările
primei luni se adaugă soldul favorabil din conturile de disponibilităţi. Comparând cele două părţi –
încasările cu plăţile aferente fiecărei perioade – poate rezulta fie un excedent, fie un deficit, de
trezorerie, solduri finale asupra cărora trebuie să se aplice tehnici de gestiune adecvate.
În cazul în care rezultă excedent de trezorerie, se procedează la tratarea acestuia pe mai
multe etape. Mai întâi se cercetează provenienţa excedentului. Acesta poate proveni fie dintr-un
fond de rulment permanent supradimensionat prin contractarea de datorii financiare fără o folosire
imediată, fie dintr-o nevoie de fond de rulment mai mică, determinată de o scadenţă a plăţilor mult
mai mare decât cea a încasărilor – cum este cazul întreprinderilor specializate în comerţul cu
amănuntul.
În prima situaţie se pune problema comparaţiei între costul datoriilor financiare şi
randamentul plasamentelor pe termen scurt , deşi, în principiu, cele două tipuri de operaţiuni nu sunt
comparabile. Practica a demonstrat că nu se fac atrageri de capital pe termen lung pentru a fi
plasate, ulterior, pe termen scurt.
În cea de a doua situaţie, mai des întâlnită, se urmăreşte un plasament de trezorerie cât mai
rentabil, cu risc mai puţin probabil şi cu grad de lichiditate mare .Trezoreria netă, (TN) care exprimă
excedentul se mai calculează şi ca diferenţă între fondul de rulment permanent (FRPm), mai mare, şi
necesarul de fond de rulment (NFR), mai mic, după relaţia:
TN = FRPm – NFR. (F 10.2)
166
Pentru optimizarea plasamentelor făcute din excedentul de trezorerie, managerul financiar
trebuie să ia în considerare toate condiţiile pe care le asigură piaţa financiară. În acest sens,
excedentul de trezorerie se poate fructifica prin:
plasamente monetare nenegociabile, concretizate în depozite la termen, operaţiuni de
răscumpărare, bonuri de casă etc. În asemenea situaţii, contractele de plasament nu pot
fi vândute prin scontare, andosare sau să facă obiectul negocierilor la bursă;
plasamente monetare negociabile, concretizate în certificate de depozit, bilete de
trezorerie, bonuri de tezaur, titluri care pot face obiectul negocierilor pe piaţa
financiară;
plasamente financiare concretizate în acţiuni, obligaţiuni, rente , etc.
Excedentul de trezorerie plasat pe un termen mai lung devine mai rentabil dar mai puţin
lichid. Practica financiară a demonstrat că achiziţionarea unor titluri emise de societăţi comerciale
cu o poziţie foarte bună pe piaţa bursieră constituie varianta cu cele mai mari şanse de a optimiza
plasamentele de trezorerie.
În cazul în care din comparaţia încasărilor cu plăţile perioadei rezultă un deficit de
trezorerie, tratamentul acestuia presupune o activitate în două etape. Astfel, în prima etapă se
acţionează în direcţia diminuării deficitului prin măsuri adecvate cum ar fi : solicitarea încasării în
avans a unor bunuri vândute; reducerea volumului şi duratei creditului comercial acordat clienţilor
fără a modifica politica vânzărilor; iniţierea de demersuri pe lângă furnizori în vederea obţinerii unor
credite comerciale pentru intervale de timp mai lungi; vânzarea unor active care depăşesc
necesităţile reale; renunţarea pentru moment la efectuarea unor cheltuieli sau plăţi care nu au
legătură directă cu activitatea de exploatare.
În etapa a doua, tratamentul deficitului se îndreaptă spre acţiuni ce iau în calcul costul şi
avantajele obţinute. Astfel de acţiuni sunt îndreptate spre: scontarea portofoliului de efecte
comerciale deţinute în perioada respectivă; valorificarea pe piaţa secundară a unor titluri de valori
imobiliare; contractarea de credite bancare pe termen scurt, cunoscute sub denumirea de credite de
trezorerie. Decizia în echilibrarea trezoreriei se ia în urma unor calcule laborioase efectuate în
spectrul fiecărei variante.
10.2. Înstumente de gestiune a trezoreriei
Graficul zilnic al trezoreriei

Bugetul activităţii de trezorerie elaborandu-se anual şi pe trimestre, nu corespunde unor
exigenţe impuse de gestionarea operativă, de zi cu zi, a încasărilor şi plăţilor. De aceea indicatorii
trimestriali ai bugetului trebuie mai întâi să fie defalcaţi pe luni iar, apoi pe fiecare zi din cadrul
lunii. Unei asemenea cerinţe îi răspunde „graficul zilnic al trezoreriei’’.
Graficul zilnic al trezoreriei se construieşte pe aceeaşi structură ca a bugetului anual defalcat
pe trimestre, cu singura deosebire că perioada de previziune nu mai este trimestrul ci luna, respectiv,
ziua operaţională în bancă. Dacă bugetul anual caută să echilibreze pe trimestre încasările şi plăţile,
la costul cel mai mic al resurselor suplimentare necesare, graficul zilnic al trezoreriei efectuează
acelaşi lucru, mai întâi pe fiecare lună din trimestru apoi pe zile. Acest instrument asigură un control
zilnic al încasărilor şi plăţilor, tocmai prin modul de elaborare a graficului la sfârşitul fiecărei luni,
pentru zilele lunii următoare.
167
Elaborarea graficului zilnic al trezoreriei poate fi considerată o modalitate de a investiga
fluxurile reale în derulare şi a interveni operativ în modul de concepţie şi desfăşurare a activităţilor.
Prin intermediul acestui instrument se cercetează evoluţia zilnică a fluxurilor reale privind: lansarea
în fabricaţie; predarea produselor finite la magazie; vânzarea produselor şi serviciilor; lansarea
comenzilor către furnizori etc. Asemenea fluxuri reale sunt generatoare de fluxuri băneşti zilnice,
concretizate în plăţi şi încasări. Graficul zilnic al trezoreriei, evaluând fluxurile în cauză, permite
sesizarea momentelor dificile, posibile să apară în anumite zile din lună, în legătură cu păstrarea
echilibrului dintre încasări şi plăţi.
Analizând zilnic atât încasările cât şi plăţile, se pune în evidenţă marea varietate a lor privind
mărimea şi frecvenţa cu care se derulează. Unele încasări sau plăţi au dimensiuni relativ constante şi
termene fixe, iar altele au caracter variabil şi termene aleatorii determinate de evenimentele
anterioare. De asemenea, anumite fluxuri de intrare şi ieşire au o frecvenţă mare, în timp ce altele au
loc la intervale mai mari de timp.
În construirea graficului zilnic al trezoreriei se ţine seama şi de modalităţile de încasare şi de
plată care pot fi pe credit – cu precizarea termenului de decontare - sau imediată.
Încasările şi plăţile sub forma creditului comercial, având prin contracte termene fixe şi
valori stabilite, se programează cu exactitate atât mărimea cât şi scadenţa lor. Probleme mai dificile
se ivesc în cazul încasărilor şi plăţilor care se vor face imediat după vânzarea sau recepţionarea
bunurilor.
Încasările cu plată imediată din partea clienţilor se programează pe zile, în funcţie de
prevederile contractelor încheiate cu clienţii. În acest sens se întocmeşte o situaţie a contractelor de
livrare cu încasarea imediată şi aşezarea acestora pe zilele lunii la care se referă graficul trezoreriei.
Între vânzare şi încasarea bunurilor se interpune un interval de timp variabil alcătuit din durata
transportului până la beneficiar, durata recepţiei şi întocmirii documentelor de plată, timpul necesar
depunerii la bancă a instrumentelor de plată, precum şi timpul necesar operaţiunilor bancare până la
apariţia sumei în cont. Dacă ultimele operaţiuni se pot determina cu o anumită exactitate, durata
transportului se poate calcula pe baza livrărilor precedente, ca o perioadă medie.
Luând în calcul momentul programat al vânzărilor, căruia îi adăugăm intervalele arătate mai
sus, se poate aprecia, cu destulă precizie, ziua încasării. Încasările prevăzute pentru ultimele zile ale
lunii de plan sunt determinate de livrările din luna anterioară. În felul acesta luăm în considerare
defazarea factorilor determinaţi anterior, întrucât vânzările previzionate pentru ultimele zile ale lunii
se vor transforma în încasări în luna următoare, ceea ce înseamnă că vor apărea în alt grafic al
trezoreriei.
În ceea ce priveşte plăţile imediate către furnizori, care se vor face numai după primirea şi
recepţia bunurilor, se vor înscrie în grafic folosind aceleaşi raţionamente ca şi în cazul încasărilor.
Consemnarea în timp, pe fiecare zi din lună, a încasărilor şi plăţilor precum şi a trezoreriei
minime, va oferi posibilitatea determinării cu precizie a zilelor în care întreprinderea va înregistra un
excedent sau deficit de trezorerie. În funcţie de aceste două stări ale trezoreriei se vor iniţia măsuri
în direcţia fructificării excedentului cât mai sigur şi eficient sau a soluţionării deficitului prin
atragerea de capital cu costuri cât mai mici.
Bugetul de trezorerie – instrument de previziune a trezoreriei

Bugetul de trezorerie constituie un ansamblu de previziuni care privesc încasările şi plăţile
pe termen scurt, având în vedere activităţile şi proiectele întreprinderii.
Elaborarea acestui buget trebuie să preceadă oricărei decizii concrete de căutare a
mijloacelor de finanţare sau de plasare a excedentului de lichidităţi pe termen scurt (un an) poate fi
completată cu o a doua serie de previziuni lunare pe termen foarte scurt. Acestea vin să anticipeze
poziţia trezoreriei pentru fiecare zi, săptămână sau decadă, pe o perioadă de la una la trei luni.
168
Gestiunea trezoreriei caută să acţioneze asupra decalajelor de plăţi, favorabile sau
nefavorabile, antrenate de operaţiunile realizate de întreprindere. Previziunea acestor decalaje
constituie una dintre problemele tehnice esenţiale pe care trebuie să o depăşească trezorierul.
Elaborarea bugetului de trezorerie se bazează pe întocmirea unui scadenţar previzional al
încasărilor şi plăţilor exerciţiului viitor. Majoritatea întreprinderilor care elaborează o previziune a
fluxurilor lunare acoperă, în general, o perioadă de 12 luni în viitor.
Bugetul de trezorerie se întocmeşte de marile întreprinderi anual sau semestrial, cu
detalieri lunare. Astfel de previziuni permit aproximări ale creditului pe termen scurt, precum şi
aprecieri asupra posibilităţilor de plasament pe termen scurt, dar nu oferă soluţii pentru menţinerea
echilibrului financiar de la o zi la alta.
Orizontul de previziune al trezoreriei diferă, atât în funcţie de încasările şi plăţile
întreprinderii, cât şi de interesele acesteia. Astfel, dacă încasările şi plăţile sunt trimestriale, iar
întreprinderea urmăreşte soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetului poate fi de un an. Dacă
scadenţa încasărilor şi plăţilor pe termen scurt, orizontul de previziune poate fi dat de câteva luni.
Cel mai frecvent, orizontul de timp este de ordinul zilelor până la o lună întocmindu-se în acest caz,
graficul zilnic al încasărilor şi plăţilor cu scadenţe la 5, 10, 15 zile.
Se pot utiliza mai multe modalităţi de prezentare a bugetului de trezorerie. Bugetul de
trezorerie constituie un instrument fundamental al gestiunii financiare pe termen scurt, atât în faza
de elaborare cât şi în cea de urmărire.
În faza de elaborare, bugetul permite să se testeze coerenţa tuturor evoluţiilor previzibile,
având în vedere atât deciziile luate de întreprindere, cât şi mutaţiile din mediul său. Însumarea
diferitelor previziuni face să apară un risc de dezechilibru, datorită faptului că realizarea simultană
a tuturor proiectelor vizate ar duce la o degradare de nesuportat a trezoreriei.
Responsabilii financiari propun, în această situaţie, măsuri pentru restabilirea echilibrului
previzional, fie prin modificarea unor proiecte (spre exemplu, amânarea unui proiect de investiţii
care necesită importante lichidităţi sau accelerarea unui program de cesiune de active) fie prin
căutarea de împrumuturi externe (spre exemplu un credit bancar pe termen scurt). După elaborarea
bugetului de trezorerie, responsabilul cu trezoreria dispune de cadrul general care îi permite să
pregătească şi să adopte deciziile concrete de plasament sau de finanţare pe termen scurt.
În faza de execuţie, bugetul de trezorerie constituie un instrument eficace de urmărire şi
control al bunului mers al întreprinderii. Demersul de bază adoptat în această fază de urmărire
constă în compararea sistematică a fluxurilor monetare prevăzute cu cele efective.
În urma acestei comparaţii, foarte rar se constată convergenţă între previziuni şi realizări. În
general, ele permit să se observe "derapaje" sau "deviaţii" corespunzând unor ecarturi semnificative
între încasările şi plăţile din buget şi cele reale. Acestea se pot datora fie nerealizării proiectelor
întreprinderii, fie unor evoluţii imprevizibile ale mediului, care au făcut necesară o modificare a
proiectelor întreprinderii.
Diferenţele dintre buget şi realizări pot releva erori în elaborarea bugetului iniţial, previziuni
nerealiste, care trebuie corectate. Controlul bugetului de trezorerie declanşează, astfel, acţiuni de
adaptare, reacţii rapide.
În elaborarea bugetului de trezorerie se parcurg două faze mai importante şi anume:
previziunea încasărilor plăţilor;
determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea încasărilor
cu plăţile.
Fluxurile de încasări şi plăţi pot fi grupate în patru mari categorii:
1) fluxurile de exploatare, generate de operaţiunile curente care includ: încasări din
activitatea de exploatare şi plăţi pentru activitatea de exploatare.
2) fluxuri de trezorerie în afara exploatării;
169
3) fluxuri pur financiare, legate de operaţiunile privind împrumuturile întreprinderii pe
termen lung şi aportul acţionarilor sau asociaţilor la creşterea capitalului social;
4) fluxuri de investire sau dezinvestire ce cuprind încasările din vânzarea activelor
imobilizate şi plăţile pentru achiziţionarea activelor fixe sau pentru cumpărarea
titlurilor financiare.
Aceste fluxuri modifică zilnic nivelul conturilor bancare ale întreprinderii, antrenând o serie
de decizii ale trezorierului întreprinderii. Acesta trebuie să fie permanent preocupat de acoperirea
soldurilor de trezorerie, prin credite pe termen scurt (în caz de deficit) şi plasarea excedentului (în
caz de excedent).
Bugetul de trezorerie reprezintă o situaţie previzională întocmită, în general, în fiecare lună
cu privire la încasările şi plăţile întreprinderii. Utilitatea lui este legată direct de volumul şi calitatea
datelor financiar contabile de care dispune întreprinderea, plecând de la bugetul de exploatare şi
planul de investiţii şi finanţări.
Astfel, bugetul de trezorerie urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a
întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv, în condiţii
acceptabile, determină modificări în ansamblul bugetelor anuale, în ritmul investiţiilor sau în
politica creditelor – clienţi.
Diferenţele lunare cumulate dintre încasări şi plăţi conduc la evoluţia previzibilă a
trezoreriei, care fundamentează deciziile de regularizare, astfel:
dacă diferenţele constatate sunt negative, în funcţie de amploarea şi durata lor se va
decide, fie o sporire a fondului de rulment, fie apelarea la un credit pe termen scurt.
dacă diferenţele sunt pozitive, se creează posibilitatea de utilizare a acestor excedente
pentru a nu rămâne neutilizate.
Posibilităţile de utilizare sunt: plasamente pe termen scurt, extinderea termenului sau
volumului creditului client, cu influenţe favorabile asupra cifrei de afaceri, plata mai rapidă a
furnizorilor, ceea ce contribuie la creşterea credibilităţii şi bonităţii sau la reducerea fondului de
rulment şi eliberarea unor sume în vederea utilizării lor, eventual pentru investiţii.
Fluxurile de exploatare sunt legate de operaţiile privind activitatea de aprovizionare,
producţie, vânzare.
Încasările sunt: în principal, generate de vânzările de mărfuri, de servicii şi produse finite.
Aceste fluxuri ridică două probleme de previziune.
În primul rând, previziunea vânzărilor necesită studii comerciale; graţie cunoaşterii
clienţilor şi pieţelor, compartimentul comercial poate face previziuni asupra cantităţii vândute şi
preţului. în general, aceste previziuni se fondează pe o extrapolare a realizărilor din perioada
anterioară; ele prezintă o fiabilitate satisfăcătoare pentru toate activităţile care cunosc o evoluţie
regulată; în schimb, aceste previziuni sunt precare atunci când se fac pentru vânzări susceptibile de a
fi afectate de fluctuaţii importante datorate mediului (lansarea de noi produse de către firmele
concurente, apariţia unei tehnologii concurente etc.) sau unei iniţiative a întreprinderii (campanii
promoţionale vizând creşterea, la un anumit moment, a vânzărilor; modificarea preţului sau a
sortimentului de produse).
În al doilea rând, decalajele datorate termenelor de plată acordate clienţilor trebuie, de
asemenea, să fie luate în calcul. Aceste termene fac obiectul practicilor din domeniul de activitate al
întreprinderii sau reprezintă practici proprii întreprinderii.
Previziunea cheltuielilor plătibile de exploatare se bazează pe cunoaşterea practicilor
comerciale, tehnice, sociale ale întreprinderii. Ea necesită, de asemenea, informaţii asupra
comportamentului partenerilor externi şi asupra evoluţiilor posibile.
170
Previziunile privind costul consumurilor intermediare necesită anticipaţii asupra preţurilor pe
anumite pieţe (materii prime, energie, petrol etc.) şi asupra atitudinii furnizorilor faţă de acestea.
Anunţarea unui calendar de creştere a preţurilor de către furnizorii de energie electrică sau de către
transportatori constituie o practică excepţională. În schimb, preţurile materiilor prime negociate pe
pieţe volatile ilustrează dificultăţile unor asemenea previziuni.
Previziunea evoluţiei pe termen scurt a cheltuielilor salariale se poate fonda pe indicatori
privind numărul salariaţilor şi calificarea acestora. Totuşi, salariile pun probleme de anticipare
delicate datorită tensiunilor sociale, conflictelor de muncă, adesea imprevizibile.
Plăţile legate de cheltuielile de exploatare trebuie să fie prevăzute pe baza termenelor de
plată de care întreprinderea poate beneficia, eventual, de la furnizorii săi, de la stat (pentru impozite
şi taxe).
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Elaborarea unui buget de trezorerie
O societate comercială efectuează previziunile sale asupra vânzărilor următoare pe primele şapte
luni ale anului N.
Luna Vânzări prevăzute (în mii u.m.)

Ianuarie 300
Februarie 400
Martie 500
Aprilie 600
Mai 700
Iunie 600
Iulie 800
Vânzările sunt încasate astfel:

- 20% în luna vânzării;
- 70% în luna următoare vânzării;
- 10% după două luni de la vânzare.
Previziunile aprovizionărilor (cumpărătorilor) sunt date în tabelul de mai jos. Acestea sunt
reglate (plătite) luna următoare. Previziunile aprovizionărilor sunt următoarele:
Luna Vânzări prevăzute (în mii u.m.)

Ianuarie 150
Februarie 150
Martie 220
Aprilie 500
Mai 300
Iunie 250
Iulie 125
Salariile şi remuneraţiile asimilate, plătite în fiecare lună se ridică la 100.000 u.m., chiria la
20.000 u.m. Alte cheltuieli (publicitate etc.) se ridică la 10.000 u.m. în fiecare lună.
171
În martie trebuie plătită suma de 600.000 u.m. pentru achiziţionarea unui echipament.
Soldul iniţial de trezorerie este de 200.000 u.m.
Se cere să se întocmească bugetul de trezorerie (pe primele şase luni).
Rezolvare
Bugetul de trezorerie se prezintă în tabelul de mai jos:
mii u.m.
Luna Ian Feb Mar Apr Mai Iunie
Vânzări prevăzute 300 400 500 600 700 600
Fluxuri de intrări
Încasări
- în luna vânzării (20%) 60 80 100 120 140 120
- în luna următoare (70%) 210 280 350 420 490
- după două luni (10%) 30 40 50 60
Încasări totale 60 290 410 510 610 670
Fluxuri de ieşire
Cumpărări 100 150 150 220 500 300
Salarii 20 100 100 100 100 100
Chirii 10 20 20 20 20 20
Alte cheltuieli 10 10 10 10 10
Cumpărarea unei maşini 600
Cheltuieli totale 130 280 880 350 630 430
Încasare netă (70) 10 (470) 160 (20) 240
Încasare la începutul lunii 200 130 140 (330) (170) (190)
Încasare la sfârşitul lunii 130 140 (330) (170) (190) 50
După cum se poate observa bugetul de trezorerie al acestei societăţi comerciale prezintă
deficite la finele lunilor: martie (330), aprilie (170) şi mai (190), iar problema pe care trebuie să şi-o
pună conducerea acesteia este cum anume să procedeze pentru a înlătura aceste deficite. În primul
rând va avea în vedere să acţioneze pentru avansarea unor încasări sau amânarea unor plăţi. În al
doilea rând va urmări posibilitatea încasării unui venit excepţional (vânzarea unor active fixe sau
circulante disponibile). În fine dacă altă cale de rezolvare favorabilă a deficitului nu există, va apela
la un credit de trezorerie care însă va presupune un efort financiar considerabil pe linia rambursării
acestuia.
În ceea ce priveşte excedentul de trezorerie înregistrat, acesta poate fi valorificat fie prin
plasamente monetare (depozite la termen, certificate de depozit) fie prin plasamente financiare
(obligaţiuni etc.).
Termeni cheie
Programare financiară, buget de trezorerie, echilibru financiar, solvabilitate patrimonială,
lichiditate patrimonială, exigibilitate.
172
UNITATEA DE INVĂȚARE 11
ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII
Cuprins:

ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII .......................................................... 173
11.1. Conținutul echilibrului financiar al întreprinderii ............................................................................. 173
11.2. Formele concrete de manifestare a echilibrului financiar: solvabilitatea, capacitatea de plată și
lichidarea .................................................................................................................................................... 174
11.3. Echilibrul financiar ............................................................................................................................ 176
11.4. Bonitatea financiară a întreprinderii .................................................................................................. 179
11.5. Ratele -mijloc de evidenţiere şi de analiză a echilibrului financiar ................................................... 180
11.5.1. Categorii de rate ......................................................................................................................... 181
Obiective:
Conținutul echilibrului financiar
Formele echilibrului financiar
Evaluarea bonității înttreprinderii folosind sistemul ratelor de structura și
performanță
Cunoașterea noțiunii si structurii bugetului de venituri si cheltuieli
11.1. Conținutul echilibrului financiar al întreprinderii
Având în vedere faptul că o cerinţă fundamentală a asigurării şi menţinerii funcţionalităţii

normale a mecanismului întreprinderii o reprezintă existenţa echilibrului financiar, apare justificată
necesitatea, în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, de a găsi mijloacele şi modalităţile cele mai
adecvate pentru a caracteriza calitatea activităţii financiare şi prin prisma modului în care se realizează
acest deziderat, atât în ipostaze de program, cât şi în execuţie. Aceasta, în contextul în care, prin
173
legislaţia care statuează tranziţia la economia de piaţă, se stabileşte ca obiectiv de bază al activităţii
financiare din întreprinderi asigurarea şi menţinerea echilibrului financiar.
Echilibrul financiar al întreprinderii este o componentă a echilibrului financiar
macroeconomic. Dar faptul că este o componentă dependentă de echilibrul financiar macroeconomic, nu
înseamnă că echilibrul financiar microeconomic nu are trăsături proprii, reguli proprii de stabilire şi
menţinere. Tinând seama de aceste precizări, echilibrul financiar al întreprinderii poate fi definit ca fiind
acea stare de corespondenţă permanentă între volumul nevoilor de resurse pentru asigurarea desfăşurării
normale a activităţii, pe de o parte, şi posibilităţile de procurare a acestora, pe de altă parte.
Echilibrul financiar microeconomic este determinat de modul în care întreprinderea asigură
utilizarea fondurilor atrase în patrimoniu, dar, în acelaşi timp, este condiţionat şi de macrosistem.
Macrosistemul fixează prin legiferarea sistemului de finanţare şi creditare a economiei naţionale,
posibilităţile normale, deci legale, de procurare a fondurilor.
Aşa cum s-a menţionat, prin realizarea echilibrului financiar, întreprinderile urmăresc asigurarea
unei corespondenţe permanente între necesităţile de resurse financiare, pe de o parte, şi resursele
financiare existente sau posibile, pe de altă parte. Deoarece necesităţile de resurse financiare, reclamate
de desfăşurarea normală a activităţii, sunt structurate în funcţie de diferite categorii de prioritate, rezultă
că şi echilibrul financiar al întreprinderii se manifestă ca un echilibru structural ce reflectă o stare, prin
definiţie fiind, deci, un echilibru static. Aspectul structural al echilibrului financiar este determinat
tocmai de structura gestiunii financiare a întreprinderii, ce cuprinde elemente care privesc activitatea
desfăşurată de întreprindere în legătură cu formarea, sporirea sau diminuarea fondurilor, obţinerea şi
repartizarea pe destinaţiile legale a rezultatelor financiare.
Deoarece gestiunea financiară a întreprinderii funcţionează ca un mecanism, între elementele
sale stabilindu-se şi manifestându-se o multitudine de conexiuni, inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea
diferitelor tipuri de fonduri, apare posibilitatea şi, în acelaşi timp, necesiatea, ca echilibrul financiar să fie
abordat şi sub aspect dinamic sau funcţional.
11.2. Formele concrete de manifestare a echilibrului financiar: solvabilitatea,

capacitatea de plată și lichidarea
Echilibrul financiar static se prefigurează cu ajutorul bugetului de venituri şi cheltuieli,

prin care, pe trimestre, se realizează egalitatea dintre necesităţile de resurse financiare şi existentul
de resurse, în limita unui nivel prestabilit pentru fiecare fond în parte. Aceasta presupune, de fapt,
dimensionarea fondurilor băneşti necesare desfăşurării în condiţii normale a activităţii de producţie,
cu luarea în considerare a criteriilor de eficienţă şi a tuturor obligaţiilor impuse de macrosistem. Din
acest punct de vedere, se poate afirma că, aceasta trebuie să constituie problematica de bază a
activităţii financiare desfăşurată în întreprinderi.
În faza de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli, activităţii financiare îi revine
sarcina dimensionării necesarului de fonduri, în condiţiile respectării cerinţelor de echilibru
financiar structural, în timp ce, în execuţie, îi revine sarcina, deosebit de importantă, a asigurării
fondurilor în cuantumul prestabilit, a angajării lor în circuitul economic şi utilizării lor în
conformitate cu criteriile de eficienţă cerute. Realizarea acestor deziderate, pe lângă faptul că
asigură funcţionalitatea mecanismului întreprinderii, permite acesteia satisfacerea tuturor obligaţiilor
asumate pe seama fondurilor existente în circuitul economic.
Forma concretă de manifestare a echilibrului static al întreprinderii este solvabilitatea, care
reflectă capacitatea acesteia de a face faţă tuturor obligaţiilor asumate prin contracte sau care i s-au
impus în virtutea legii, pe seama fondurilor existente în circuitul său economic. Deci, solvabilitatea
174
reprezintă expresia "calităţii" activităţii financiare desfăşurate într-o perioadă dată de gestiune în
legătură cu asigurarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale întreprinderii.
Dacă în faza de programare este surprinsă prin bugetul de venituri şi cheltuieli, în execuţie
ea poate fi apreciată numai la finele perioadei de gestiune, pe baza informaţiilor cuprinse în
bilanţul contabil.
Pentru cuantificarea, la un moment, a stării de solvabilitate a întreprinderii, este necesară
utilizarea, în practica financiară, a unui indicator adecvat. Un asemenea indicator ar putea fi
coeficientul solvabilităţii, construit sub formă relativă, potrivit relaţiei:
𝑪𝒔 (F 11.1)
𝑪𝒔𝒃 = 𝑬 × 𝟏𝟎𝟎
𝒑𝒄 +𝑪𝒔
în care:
Csb = coeficientul solvabilităţii;
Cs = capital social;
Epc = elemente patrimoniale constituite din credite.
Nivelul coeficientului solvabilităţii poate fi unitar sau subunitar. Starea de solvabilitate este
dată de nivelul unitar, în timp ce nivelul subunitar al coeficientului reflectă o depreciere de diferite
grade a solvabilităţii întreprinderii şi odată cu aceasta, a echilibrului financiar.
La rândul său, echilibrul financiar dinamic se manifestă, în mod concret, prin intermediul
capacităţii de plată şi al lichidităţii.
Capacitatea de plată reflectă capacitatea întreprinderii de a onora la termen obligaţiile
devenite scadente, pe seama disponibilităţilor proprii şi împrumutate. Asigurarea şi menţinerea
capacităţii de plată sunt hotărâtoare pentru realizarea funcţionalităţii mecanismului financiar al
întreprinderii.
Prin definiţie, capacitatea de plată reflectă o stare de moment, caracterizarea ei fiind posibil
de realizat cu ajutorul unui indicator denumit indicatorul capacităţii de plată, construit ca o mărime
relativă potrivit relaţiei:
𝑪𝒎𝒃 + 𝑺𝒊 + 𝑻𝒄𝒏 + 𝑬𝒂 (F 11.2)

𝑪𝒄𝒑 = × 𝟏𝟎𝟎
(𝑪+ 𝑫)𝒕𝒔
în care:
Ccp = coeficientul capacităţii de plată;
Cmb = disponibilităţi şi alte mijloace băneşti;
Si = sume de încasat;
Tcn = titluri de credit negociabile;
Ea = elemente de activ;
(C + D)ts = credite şi datorii pe termen scurt.
Nivelul coeficientului operativ al capacităţii de plată, astfel calculat, trebuie să fie unitar,
pentru a reflecta existenţa unui echilibru desăvârşit între disponibilităţile existente şi plăţile scadente
ale fiecărui moment t.
Nivelul subunitar al coeficientului, înregistrat, în mod repetat, pe durata unei perioade de
timp date, reflectă o depreciere a capacităţii de plată, respectiv a succesiunii de situaţii în care
175
unitatea nu a fost capabilă să-şi onoreze în întregime plăţile scadente, datorită lipsei de
disponibilităţi. Lipsa de disponibilităţi se poate atribui perturbaţiilor ce au loc în circuitul fondurilor
şi reflectă o deteriorare a echilibrului financiar dinamic, cu implicaţii posibile şi asupra echilibrului
financiar static. Nivelul supraunitar repetat al coeficientului capacităţii de plată, deşi reflectă o
situaţie "foarte bună" a întreprinderii, în legătură cu onorarea plăţilor scadente, totuşi, relevă şi unele
aspecte negative ce ţin de supraevaluarea fondurilor cu prilejul elaborării bugetului de venituri şi
cheltuieli.
Pentru a caracteriza pe un interval de timp dat, starea medie a capacităţii de plată şi legat de
aceasta, calitatea activităţii desfăşurate, se poate calcula un coeficient mediu al capacităţii de plată,
ca o medie aritmetică simplă a nivelurilor individuale înregistrate în fiecare moment.
Urmărindu-se în evoluţie, abaterile nivelului individual al coeficienţilor operativi ai
capacităţii de plată faţă de nivelul înregistrat de coeficientul mediu, se poate constata dispersia
stărilor de moment faţă de medie, aceasta servind nemijlocit analizei asupra modului în care s-au
desfăşurat încasările şi plăţile în perioada supusă studiului. O astfel de analiză poate pune în
evidenţă factorii care au influenţat asupra capacităţii de plată şi implicit, asupra echilibrului
financiar, oferind informaţii utile procesului decizional.
Orice întreprindere îşi poate asigura capacitatea de plată, deci echilibrul financiar dinamic,
numai cu îndeplinirea concomitentă a două condiţii de bază. În primul rând, ea trebuie să-şi asigure
solvabilitatea, deci echilibrul static, iar, în al doilea rând, activul patrimoniului său să prezinte o
lichiditate corespunzătoare. În acest context, lichiditatea apare ca un factor determinant al capacităţii
în condiţiile în care solvabilitatea este, în principiu, asigurată. Ea realizează, de fapt, conexiunea
dintre echilibrul static şi cel dinamic, pe parcursul derulării proceselor economice.
În general, prin lichiditatea financiară a întreprinderii se înţelege capacitatea acesteia de a-şi
transforma activele ce-i compun patrimoniul în disponibilităţi băneşti, pe măsura săvârşirii normale
a rotaţiei fondurilor.
Lichiditatea este determinată, în mod nemijlocit, de structura elementelor de active
circulante, respectiv de gradul de lichiditate a fiecărui element de activ în parte.
11.3. Echilibrul financiar
Echilibrul financiar poate fi înţeles, în forma cea mai sintetizată, ca exprimând starea de
egalitate şi corelaţiile dintre necesarul de resurse financiare şi posibilitatea (sursele) de formare a
acestora, echilibru care este în permanenţă marcat şi influenţat de starea şi mişcarea elementelor
patrimoniale.
Starea de echilibru financiar este urmărită în cadrul întreprinderii prin intermediul a două
procedee specifice contabilităţii, şi anume:
-bilanţul contabil, pe seama căruia pot fi analizate stările de echilibru financiar pe
termen lung şi pe termen scurt;
-contul de profit şi pierdere, pentru analiza rentabilităţii, respectiv de acumulare
bănească.
Privită prin prisma existenţei patrimoniale la un moment dat, starea de echilibru este
reflectată de egalitatea bilanţieră, ca rezultat al principiului contabilităţii de dublă reprezentare a
elementelor patrimoniale, adică sub aspectul componenţei (materialităţii) şi, concomitent, sub
aspectul sursei de constituire, de forma:
n n
A  P
n 1 n 1
176
ceea ce înseamnă că suma elementelor de activ în expresie bănească este egală cu suma
elementelor de pasiv, cunoscut fiind că:
-activul reflectă, valoric, bunurile obţinute şi drepturile de încasat de la terţi;
-pasivul evidenţiază, valoric, sursele pe seama cărora s-au constituit bunurile
reflectate în activ, surse formate din fondurile proprii şi din datoriile faţă de terţi
neplătite.
Luând în considerare totalul bilanţier şi elementele de structură ale acestuia, se poate
determina o principală evaluare - din punct de vedere contabil -a întreprinderii, respectiv activul net
contabil determinat ca diferenţă dintre activul total şi suma datoriilor:
ANC   A   D
în care:
ANC = activul net contabil;  A = totalul activului;  D = totalul datoriilor.
Din această comparaţie poate rezulta:
-o situaţie favorabilă, care să evidenţieze creşterea valorii capitalurilor proprii, a
întreprinderii în general şi ca urmare firească a bogăţiei acţionarilor şi asociaţilor ca o
consecinţă a unui management de calitate, a obţinerii de profit şi a reinvestirii unei
părţi din acesta;
-o situaţie nefavorabilă, de alarmă, când activul este depăşit de datoriile totale.
Această stare de prefaliment este datorată încheierii cu pierderi a exerciţiilor
anterioare, pierderi care au consumat capitalurile proprii.
Având în vedere structura capitalurilor (surselor) şi alocările acestora, evidenţiate de bilanţul
contabil, ipotetic, se pot desprinde următoarele stări de echilibru:
-alocările permanente (imobilizările în active corporale, necorporale şi financiare)
sunt formate pe seama surselor permanente (capitaluri proprii şi capitaluri
împrumutate pe termen lung, reflectate în partea de sus - HAUT - a bilanţului):
AI = CP
în care:
AI = active imobilizate; CP = capitaluri permanente.
-degajarea unui surplus de capital permanent, neafectat investiţiilor în active
imobilizate, creează o marjă de siguranţă utilizată pentru reînnoirea stocurilor şi
acoperirea temporară a creanţelor, marjă ce poartă denumirea de Fond de rulment.
FR = CP-In
în care:
FR = fond de rulment; CP = capital permanent; In = imobilizări nete (fără amortizări).
Fondul de rulment, în condiţiile unei gestiuni financiare raţionale, are întotdeauna o valoare
pozitivă şi un trend crescător, ceea ce dovedeşte politica de reinvestire a profitului şi a amortizării
practicată de întreprindere.
Evidenţierea unei valori negative a Fondului de rulment demonstrează consumarea unei părţi
din sursele temporare în scopul finanţării unor investiţii (alocări permanente), ceea ce încalcă
principiile gestiunii financiare de utilizare a resurselor (pentru nevoi permanente se alocă surse
permanente).
177
Menţinerea unui Fond de rulment optim reprezintă o trăsătură fundamentală a politicii
financiare, pe seama lui definindu-se pe de o parte condiţia de echilibru financiar global, iar pe de
altă parte gradul de autonomie financiară a întreprinderii.
Elaborarea unui tablou de finanţare va da posibilitatea analizării variaţiei Fondului de
rulment în corelaţie cu nevoia de Fond de rulment şi variaţia Trezoreriei, ecuaţia având următoarea
structură:
ΔFR=ΔNFR+ΔTN
în care:
ΔFR = variaţia Fondului de rulment; ΔNFR = variaţia nevoii de Fond de rulment; ΔTN = variaţia
Trezoreriei nete (cash-fow-ul).
Din această relaţie de echilibru, se stabilesc următoarele concluzii:
-variaţia Fondului de rulment este compensabilă pe seama variaţiei nevoii de fond de
rulment cumulată cu variaţia Trezoreriei nete;
-modificarea nevoii de Fond de rulment atrage îmbunătăţirea sau înrăutăţirea situaţiei
Fondului de rulment.
Activitatea întreprinderii trebuie astfel dirijată ca resursele financiare să acopere folosinţele
acestora, adică:
 RF   A u
în care:
 FR = suma resurselor financiare;  A u = suma alocărilor în utilităţi.
Resursele financiare ale întreprinderii, aşa cum este cunoscut, sunt formate din capitalurile
proprii, încasările din activitatea curentă, pasivele stabile, împrumuturile de la bănci şi alte instituţii
financiare, aporturi noi ale acţionarilor şi asociaţilor precum şi din alte resurse (finanţări bugetare).
Alocarea resurselor în utilităţi se regăseşte sub forma stocurilor, clienţilor, a cheltuielilor şi
obligaţiilor faţă de personal, de bugetul public, ratele şi dobânzile la credite şi alte nevoi legate de
finanţarea ciclului de exploatare.
Nevoia perpetuă de finanţare a ciclului de exploatare este acoperită nu numai pe seama
Fondului de rulment (capital circulant propriu) ci, în cele mai multe situaţii, şi pe seama surselor
asimilate celor proprii (pasive stabile, rezultând un necesar peste marja de siguranţă) determinat
după următoarea relaţie de echilibru:
NFR   Aexp l   PS exp l

în care:
NFR = necesarul (nevoia) de Fond de rulment;
 Aexp l = active de exploatare (stocuri + clienţi);  PSexp l = pasive stabile de exploatare (obligaţii
faţă de: furnizori, personal, bugetul public, creditori diverşi).
Din relaţia mai sus prezentată, pot apărea două situaţii:
-diferenţa este pozitivă ceea ce indică o nevoie temporară de resurse ce urmează a fi
acoperită pe seama altor aporturi;
-diferenţa este negativă, ea evidenţiind un surplus de resurse temporare în raport cu
nevoia de alocare în active circulante.
Surplusul sau nevoia de Fond de rulment, respectiv de necesar de Fond de rulment, are
corelaţie directă cu trezoreria întreprinderii.
178
Astfel, dacă Fondul de rulment va fi superior nevoii de Fond de rulment, diferenţa se va
regăsi sub forma disponibilului în conturi la bănci sau în casierie, stare care evidenţiază o Trezorerie
netă pozitivă:
TN p = FR-NFR
Starea care reflectă o Trezorerie netă pozitivă este concretizarea capacităţii de a produce
profit (surplus monetar), iar sub aspect global exprimă echilibrul financiar total al întreprinderii.
In situaţia opusă, când nevoia de Fond de rulment devansează Fondul de rulment, se
evidenţiază un dezechilibru financiar, concretizat într-o Trezorerie netă negativă, diferenţa urmând a
fi acoperită pe seama concursurilor bancare (credite de trezorerie):
TN n = NFR-FR
în care:
TN n = trezoreria netă negativă; NFR = nevoia de Fond de rulment; FR = Fond de rulment.
Trezoreria negativă, respectiv nevoia de lichidităţi (cash-fow) pentru acoperirea trebuinţelor
curente ale exploatării va fi acoperită - în primă instanţă -pe seama creditelor bancare (credite de
trezorerie):
TN n = CT sau
NFR = FR +CT,
în care: CT = credite de trezorerie.
11.4. Bonitatea financiară a întreprinderii
Poziţia pe piaţă, respectabilitatea în relaţiile cu partenerii de afaceri şi în relaţiile cu

instituţiile financiare şi de credit sunt aspiraţiile oricărei întreprinderi ce urmăreşte un statut de
autoritate, dacă nu chiar de leader pe segmentul său de activitate.
In practica financiară, prin bonitatea unei întreprinderi se are în vedere capacitatea
economică a acesteia de a restitui - la scadenţă - creditele contractate împreună cu dobânzile
aferente. Dar bonitatea financiară se mai poate transpune şi în încrederea pe care o inspiră un
solicitant de credite. Starea de bonitate financiară se face pe baza bilanţului contabil şi a contului de
profit şi pierdere, precum şi a modului în care au fost onorate, în trecut, obligaţiile contractuale.
Starea de bonitate financiară reflectă de fapt starea de echilibru financiar ca rezultat al
activităţii profitabile a întreprinderii.
Indicatorii care stau la baza analizei şi evaluării bonităţii financiare sunt grupaţi astfel:
179
11.5. Ratele -mijloc de evidenţiere şi de analiză a echilibrului financiar
Ratele sunt mărimi relative, ele fiind rezultatul raporturilor între mărimi sau nivele absolute
care caracterizează situaţii de ansamblu sau pe sectoare de activităţi.
Mărimile care sunt luate în calcul trebuie să fie semnificative, iar elementele care intervin în
calcul să fie comparabile şi legate în general printr-o relaţie de la cauză la efect.
Rata serveşte la măsurarea relaţiei luate în analiză, iar rezultatul ei poate fi exprimat fie sub
forma unui cât simplu (pe unitate), fie sub formă procentuală, dacă expresia este luată procentual.
Pentru a utiliza ratele într-o analiză economică, trebuie urmărite şi îndeplinite anumite
condiţii:
Să se utilizeze cele mai caracteristice rate, adică acelea care pot reflecta cât mai fidel
caracteristica variaţiei elementelor luate în considerare.
Ratele calculate pe mai multe perioade succesive să fie comparabile între ele.
Ajustările în vederea comparabilităţii sunt necesare şi obligatorii în cazul utilizării mărimilor
valorice a căror factori structurali suferă modificări de la perioadă la perioadă.
180
Exemplu: Relaţia exprimării cifrei de afaceri este relaţia de produs dintre suma cantităţilor
vândute şi preţul de vânzare a acestor cantităţi.
CA  q  p r
Dacă primul factor, cantitativ, poate fi scontat, factorul calitativ, preţul, nu este o constantă.
Evitarea comparării ratelor între întreprinderi, sectoare sau activităţi diferite.
Exemplu: Nu poate fi comparată rata de rotaţie a capitalurilor din industrie cu rata de rotaţie
a capitalurilor din agricultură; nu pot fi luate drept universal valabile ratele din societăţi comerciale
diferite chiar dacă ele au ca obiect do activitate fabricarea aceluiaşi produs.
Metoda ratei operează cu un anumit număr de mărimi, respectiv mărimi semnificative, pe
care le interpretează, astfel că ratele, ca mijloc de analiză fi stabilire a diagnosticului financiar, oferă
posibilitatea efectuării comparaţiilor atât în timp, cât şi în spaţiu.
Ratele permit o analiză sistematică a gestiunii la un moment dat, precum şi evoluţia ei pe o
perioadă de mai multe exerciţii succesive, furnizând informaţii cu privire la cauzele şi efectele unor
schimbări.
Exemplu: din analiza pe verticală a elementelor bilanţiere poate fi determinată o rată de
structură financiară, respectiv ponderea activelor imobilizate în total activ brut, şi ponderea activelor
circulante în total activ brut, ponderi ce se calculează pe un interval de mai mulţi ani.
O asemenea rată poate exprima: decizia privind plasamentul capitalului în cadrul elementelor
de activ; tipul de întreprindere (o întreprindere industrială va evidenţia o rată a activelor imobilizate
mult mai mare decât o întreprindere specializată în comercializarea mărfurilor).
In timp, creşterea sau descreşterea ratei imobilizărilor în active fixe ne arată fie tendinţa de
dezvoltare a întreprinderii, fie decizia de eliberare a capitalurilor din sfera imobilizărilor şi utilizarea
lor în sfera capitalului circulant.
Utilizarea ratelor trebuie să fie selectivă, cu adresabilitate precisă şi prudentă, deoarece,
operând cu rate luate izolat, nu se va satisface cerinţa de a putea caracteriza întreprinderea, ci numai
o anumită combinaţie de rate, combinaţie judicios aleasă, dă posibilitatea unei analize cât mai
obiective şi complete asupra fenomenului sau a fenomenelor studiate.
Obiectivele analizei pe baza ratelor
Scopul activităţii de analiză este de a stabili parametrii de bonitate ai întreprinderii, ştiind că

activitatea acesteia trebuie să se finalizeze cu profit, respectiv să obţină o rentabilitate maximă.
Aceşti parametri calitativi, de punere în valoare a întreprinderii, pot fi atinşi în condiţiile când se
practică o politică optimă de investiţii şi, în acelaşi timp, o politică de comercializare adecvată pe
seama căreia să fie asigurate fluxurile băneşti ce dau starea de permanenţă a echilibrului financiar.
Evaluarea stării de bonitate financiară a întreprinderii şi, ca urmare, posibilitatea de evaluare,
de diagnosticare şi luarea unor decizii în consecinţă vor fi făcute prin studierea succesivă a cel puţin
două dimensiuni semnificative: 1) structura financiară şi 2) performanţa întreprinderii.
11.5.1. Categorii de rate
11.5.1.1. Ratele de structură
Prin structură - în general - se exprimă un anumit mod de reglare a relaţiilor dintre

elementele din întreg, structura definind operaţiile care organizează şi dau viaţă particulară acelor
elemente.
181
Noţiunea de structură are în economie două sensuri: unul static şi unul dinamic.
In sens static, aşa cum le defineşte F. Perroux, structurile constituie „dimensiunile şi relaţiile
care caracterizează un ansamblu economic localizat în timp şi în spaţiu". O dimensiune poate fi, de
exemplu, raportul dintre rata profitului scontat şi nivelul investiţiilor.
In dinamică, structurile sunt - aşa cum arată acelaşi F. Perroux -„elementele unui ansamblu
economic care, în cursul unei perioade determinate, apar ca relativ stabile în raport cu altele" în care
„cantităţile sunt în mişcare încetinită, adică modificările sunt mici în perioada pe care am ales-o".
Selectiv, din categoria ratelor de structură fac parte: lichiditatea, solvabilitatea, gradul de
îndatorare şi viteza de rotaţie a activelor circulante.
a)Lichiditatea, reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor sale pe termen
scurt prin transformarea activelor sale în lichidităţi.
Calculul lichidităţii se face cu ajutorul următorilor indicatori:
a1) Lichiditatea curentă, reflectă activele ce urmează a fi convertite în numerar pentru a se
putea achita datoriile pe termen scurt. Valorile recomandate pentru acest indicator, pentru a arăta o
lichiditate bună, trebuie să fie cuprinse între 150% şi 200%.
Ac  S n  Ci
Lc  Lc   100
Dts
în care:
Lc = lichiditate curentă; Ac = active circulante; S n = stocuri nevalorificabile; Ci = clienţi incerfi;
Dts = datorii pe termen scurt, sub un an.
a2) Lichiditatea imediată (rapidă), cunoscută şi sub denumirea de test acid, este mai degrabă
o metodă conservatoare. Stocurile sunt scăzute - în totalitate -din activele curente, deoarece, în mod
normal, nu sunt lichide, considerându-sc, că, în caz de urgenţă, întreprinderea sau creditorii săi s-ar
putea să nu realizeze suficient numerar din vânzarea acestora. Valoarea recomandată pentru acest
indicator este de peste 100%.
Ac  S  Ci 
LI  LI   100
Dts
în care:
LI = lichiditatea imediată; Ac = active circulante; S = stocuri; Ci = clienţi incerţi; Dts = datorii pe

termen scurt, până la un an.
a3) Lichiditatea la o dată viitoare ia în considerare încasările şi plăţile exigibile până la finele
unei perioade determinată (o lună, un trimestru, un semestru etc.).
DB pi I tf  C rtf 
Lv  Lv   100
PEtf
în care:
Lv = lichiditate viitoare; DBPI = disponibilităţi băneşti proprii şi împrumutate; I tf = încasări până la
finele perioadei prognozate; Cctf = credite bancare şi alte împrumuturi ce se vor obţine până la
sfârşitul perioadei luată în calcul.
Din analiza pe verticală şi pe orizontală a indicatorilor de lichiditate, se pot desprinde o
seamă de aspecte semnificative şi anume:
182
-dacă între lichiditatea curentă şi lichiditatea imediată (rapidă) nu apar diferenţe
semnificabile, înseamnă că întreprinderea are un specific preponderent bazat pe
comerţ sau în cadrul ei viteza de rotaţie a stocurilor este foarte mare;
-dacă între lichiditatea curentă şi între cea imediată (rapidă) diferenţele sunt mari,
cauza poate fi regăsită într-o activitate productivă cu ciclu lung de fabricaţie, având o
viteză mică de rotaţie a stocurilor de producţie neterminată;
-o înclinaţie a managementului întreprinderii spre autonomie financiară, când
întreprinderea are o trezorerie netă activă, dată de o valoare mare a lichidităţii, ca
urmare a datoriilor reduse pe termen scurt. Acest aspect este dat de o finanţare din
zona pasivelor pe termen lung, deci provenind din fondul de rulment.
Intreprinderile care nu dispun de suficient numerar şi nici nu-şi pot converti imediat o parte
din active (stocurile) în monedă, pentru a-şi putea onora plăţile ajunse la scadenţă, intră în starea de
încetare a plăţilor, adică începutul etapei de prefaliment.
Incetarea plăţilor poate fi determinată de o creştere economică supradimensionată, dar şi de
un management defectos şi o slabă rentabilitate.
Lipsa de lichiditate se concretizează în plăţi restante, imposibilitatea rambursării la timp a
creditelor şi a dobânzilor datorate, dând naştere la blocaj în lanţ.
b)Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a întreprinderii de a transforma activele sale în
cash pentru plata tuturor datoriilor.
Sv 
 A  S  C 
n i
 D  CP
in care:
S n = solvabilitatea;  A = total activ; S n = stocuri nevalorifîcabile; Ci = clienţi incerţi;  D =
datorii totale; cp = diferenţe de conversie pasiv.
Prin analiza pe baza acestui indicator se urmăreşte:
-pe total, rata solvabilităţii să fie supraunitară;
-pe structură, acea parte reprezentată de imobilizările corporale -să fie acoperită, de regulă, cu surse
proprii şi în total active ponderea datoriilor totale (faţă de furnizori, buget, bănci etc.) să nu fie mai
mare de 50%.
c)Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii, apreciindu-se ca
fiind bun când rata este de până la 60% pentru îndatorarea generală şi de până la 30% pentru
îndatorarea financiară. Pentru a fi considerate satisfăcătoare ratele amintite trebuie să aibă valori
între 60-100% (cea generală) respectiv 30-70% (cea financiară).
Cele două rate se determină prin relaţiile:
- gradul de îndatorare generală (Leverage):
Git 
 D *100
C pn
In care:
Git = gradul de îndatorare generală;  D = suma datoriilor totale; C pn = suma capitalurilor proprii
nete.
- gradul deîndatorare financiară (Gearing):
183
Git 
D f
* 100
C pn
in care:
Gif = gradul de îndatorare financiară;  D f = suma datoriilor financiare totale; C pn = capitaluri
proprii nete.
d)Viteza de rotaţie a activelor circulante evidenţiază numărul de cicluri (rotaţii) efectuate
de activele circulante în decursul unei perioade pentru a se putea realiza cifra de afaceri.
Cu cât numărul de rotaţii efectuate în decursul unei perioade este mai mare, cu atât mai mult
se apreciază că activele circulante au fost utilizate eficient.
Pentru a avea o imagine clară asupra acestui indicator, el trebuie analizat în evoluţie şi în
comparaţie cu situaţia din alte întreprinderi şi ramuri similare.
Mărfurile livrate şi neîncasate reprezintă valoarea creditelor comerciale acordate clienţilor,
iar durata acestora depinde de natura activităţii, de forţa financiară a întreprinderii creditoare, de
raporturile acestora cu clienţii săi.
In managementul financiar al întreprinderii, în spiritul unei bune gestiuni, se vor găsi
modalităţi de reducere a amânărilor la plată acordate clienţilor, fără a se prejudicia însă piaţa sau
pieţele cucerite.
Pe de altă parte, valoarea furnizorilor neplătiţi reprezintă mărimea creditelor comerciale
obţinute, care în cadrul unei durate normale reprezintă surse atrase utilizate pentru finanţarea
activelor circulante pentru care întreprinderea nu datorează dobânzi sau alte speze.
Ieşirea din normalitatea duratei de decontare convenită cu furnizorii presupune acceptarea
unor penalităţi de întârziere, situaţie în care întreprinderea va trebui să aleagă între costul creditelor
furnizori şi costul creditelor bancare.
11.5.1.2. Ratele de performanţă
Pentru întreprindere, performanţa se manifestă pur şi simplu prin intermediul rezultatelor

bune, obţinute ca urmare a activităţii desfăşurate. Incontestabil este o bună performanţă să se obţină
profit, să se menţină poziţia pe piaţa concurenţială, averea întreprinderii să aibă un trend ascendent
atât în forma reală, cât şi în cotaţia bursieră, să se evite riscul etc.
Din sfera indicatorilor de performanţă ce imprimă starea de echilibru financiar şi care dau
posibilitatea analizei şi diagnosticării activităţii întreprinderii se desprind: rentabilitatea, indicatorii
de risc, valoarea adăugată şi politica de dividende.
a)Rentabilitatea exprimă - în formula cea mai acceptată - capacitatea întreprinderii de a
obţine profit din activitatea proprie.
Dar, rămânând în sfera performanţei, concomitent cu analiza rentabilităţii prin prisma cifrei
de afaceri, se evidenţiază şi indicatori privind profitabilitatea (randamentul) utilizării fondurilor
(capitalurilor).
Sinoptic, prezentăm mai jos principalele rate (indicatori) ale rentabilităţii şi profitabilităţii:
184
Caracteristica generală pentru toţi aceşti indicatori este aceea că dacă rata va exprima o
valoare cât mai mare, cu atât rentabilitatea (sau randamentul) este mai bună.
b)Indicatori ai riscului financiar Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la
credite pentru a completa sursele de finanţare a unei activităţi.
Premisa fundamentală pentru ca o firmă să-şi sporească rentabilitatea financiară, în condiţiile
apelării la credite, este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii, în caz contrar
apărând o degradare a rentabilităţii financiare datorată diminuării profitului.
Riscul financiar poate fi analizat prin mai multe metode, dintre care:
metoda pragului de rentabilitate;
metoda efectului de levier.
b)Pragul de rentabilitate se determină ca raport între cheltuielile considerate fixe şi diferenţa
între unitate şi greutatea specifică a cheltuielilor variabile în cifra de afaceri:
PR 
 Ch   Ch
f d
1 K
In care:
PR = pragul de rentabilitate;  Ch f = suma cheltuielilor fixe (fără dobânzi);  Ch d = suma
cheltuielilor cu dobânda; K = ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.
185
Evaluarea riscului prin metoda pragului de rentabilitate se face folosind:
1) indicatorul de poziţie în expresie absolută ca diferenţă între cifra de afaceri şi
pragul de rentabilitate (CA - PR) şi în expresie relativă ca raport între cifra de ca afaceri şi diferenţa
 CA 
dintre cifra de afaceri şi pragul de rentabilitate   , sau 2) coeficientul de elasticitate
 CA  PR 
calculat după relaţia:
Pc
Pc
CA
CA
în care:
Pc = diferenţa de profit curent; Pc = profit curent; CA = diferenţa de cifră de afaceri; CA= cifra
de afaceri.
Efectul de levier poate avea efect pozitiv sau negativ asupra rentabilităţii întreprinderii în
funcţie de mărimea gradului de îndatorare, respectiv de raportul între rentabilitatea economică şi rata
dobânzii.
Relaţia de calcul pentru efectul de levier evidenţiază influenţa gradului de îndatorare (riscul
financiar) asupra ratei rentabilităţii financiare:
T
R f  Re  Re  Rd  *
C pr
în care:
T
R f = rata rentabilităţii financiare; Re = rata rentabilităţii economice; Rd = rata dobânzii; =
C pr
rata îndatorării, unde T = suma datoriilor, iar C pr = capitalurile (fondurile) proprii.
Principalele corelaţii ce se desprind:

-când rata rentabilităţii economice este mai mare ca rata dobânzii, înseamnă că rata
rentabilităţii financiare va fi mai mare ca rata rentabilităţii economice
 Re  Rd  R f  Re 
-dacă rata rentabilităţii economice este egală cu rata dobânzii, atunci şi rata
rentabilităţii financiare va fi egală cu rata rentabilităţii economice
 Re  Rd  R f  Re ;
In cazul când rata rentabilităţii economice va fi mai mică decât rata dobânzii, atunci rata

rentabilităţii financiare va fi mai mică decât rata rentabilităţii economice Re  Rd  R f  Re , 
stare în care gradul de îndatorare erodează profitabilitatea şi sporeşte gradul de risc financiar al
întreprinderii.
In practica bancară, riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a dobânzilor
care arată capacitatea întreprinderii de a plăti dobânda la creditele angajate:
P
Rad  b
C h .D
în care:
Rad = rata de acoperire a dobânzii; Pb = profitul brut înainte de plata dobânzii şi a impozitului pe
profit; C h .D = cheltuieli cu dobânzile.
186
Se consideră că un nivel mai mare de 3 reflectă o bună capacitate a întreprinderii de a-şi plăti
dobânzile la creditele angajate.
c)Rata valorii adăugate reflectă ponderea valorii nou-create de întreprindere în totalul
activităţii sale:
Rva 
VA *100
CA
în care:
Rva = rata valorii adăugate; VA = suma valorii adăugate; CA = cifra de afaceri.
d)Politica de dividend este marcată de deciziile asociaţilor şi ale acţionarilor, urmărindu-se:
1) participarea directă, adică asigurarea unei rate constante de distribuire a dividendelor; 2)
prudenţă, când întreprinderea îşi propune să asigure o rată a dividendului indiferent de variaţiile
mărimii profitului, şi 3) o politică reziduală, adică dimensionarea dividendului se va face după
acoperirea oportunităţilor de investiţii şi alte finanţări.
Rata de distribuire a dividendelor se exprimă prin relaţia de raport între suma dividendelor şi
rezultatul net al exerciţiului:
Rdd 
 Div *100
Pne
în care:
Rdd = rata de distribuire a dividendelor;  Div = suma dividendelor distribuibile; Pne = profitul net
al exerciţiului.
O valoare ridicată a acestei rate va reflecta o politică mai degrabă remuneratorie, în
detrimentul uneia de consolidare prin încorporarea de profit net în dezvoltarea întreprinderii.
187
GESTIUNEA BUGETARĂ A ÎNTREPRINDERII
Cuprins:

GESTIUNEA BUGETARĂ A ÎNTREPRINDERII ............................................................................... 188
12.1. Necesitatea, rolul şi funcţiile bugetului întreprinderii ....................................................................... 188
12.2. Tipuri de bugete ................................................................................................................................. 190
12.3. Conținutul bugetului de venituri și cheltuieli al întreprinderii .......................................................... 191
Obiective:
Cunoașterea rolului şi funcţiilor bugetului întreprinderii
Cunoașterea noțiunii si structurii bugetului de venituri si cheltuieli
12.1. Necesitatea, rolul şi funcţiile bugetului întreprinderii
Activitatea întreprinderilor s-a desfăşurat şi se desfăşoară în cadrul relaţiei de echilibru dintre

venituri şi cheltuieli. Instrumentul financiar prin care se previzionează veniturile şi cheltuielile
întreprinderii, rezultatul exerciţiului şi echilibrul financiar al acesteia pe an şi trimestre este bugetul
de venituri şi cheltuieli. În viaţa economică occidentală, preocuparea pentru bugetarea oricărei
acţiuni şi activităţi capătă o importanţă deosebită deoarece managementul prin bugete este
principalul instrument de conducere şi organizare al întreprinderii. Prin buget se alocă resursele
necesare fiecărei activităţi, se evaluează nivelul cheltuielilor acesteia şi se controlează modul de
gestionare a lor, atribuindu-se competenţe şi responsabilităţi pe toate nivelurile ierarhice. Gestiunea
bugetară este, astfel, principalul instrument de previziune şi control al întregii activităţi a
întreprinderii.
La început, bugetul a pătruns în teorie şi practică ca instrument de evaluare a veniturilor şi
de limitare a cheltuielilor necesare obţinerii acestor venituri sau de dimensionare a cheltuielilor
care urmează să fie acoperite din veniturile previzionate. Ulterior, ca metodă de management,
bugetul dă expresie atributelor conducerii privind previzionarea, organizarea şi coordonarea
activităţilor şi structurilor întreprinderii pentru realizarea obiectivului financiar de bază al
188
întreprinderii şi anume maximizarea valorii sale. Realizarea acestui obiectiv presupune pentru
acele activităţi din întreprindere creatoare de valoare nouă, creşterea profitului, iar pentru cele
administrative şi sociale - economisirea resurselor alocate.
Luat în considerare ca instrument de previzionare financiară, bugetul este folosit pentru a
dimensiona, în termeni financiari şi în condiţii de eficienţă economică, alocarea şi utilizarea
resurselor întreprinderii. Pe baza lui se evaluează pe perioada de gestiune, obiectivele de realizat şi
cheltuielile necesare pentru înfăptuirea lor, veniturile de obţinut sau resursele financiare alocate.
Tot prin buget se stabilesc competenţele şi responsabilităţile cu privire la gospodărirea
resurselor. În procesul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor, bugetul reprezintă un
instrument de analiză şi control, implicit de asigurare a echilibrului financiar.
Complementar activităţii de bugetare, este organizată contabilitatea prin care se urmăreşte şi
se controlează în ce măsură realizările efective corespund cu cele previzionate şi pe această bază se
fundamentează decizia de corecţie. În felul acesta prin buget, ca instrument de conducere, se
realizează integrarea activităţilor de previzionare, control şi urmărire a cheltuielilor, veniturilor şi
rezultatelor exerciţiului.
O trăsătură distinctă a bugetului este şi aceea că pe baza lui se asigură coerenţa activităţilor şi
structurilor organizatorice ale întreprinderii pe linia creşterii rentabilităţii şi economisirii resurselor.
Analizat din acest punct de vedere, bugetul leagă, pe plan financiar, verigile componente ale
întreprinderii în vederea gospodăririi eficiente a resurselor materiale şi băneşti, respectiv a obţinerii
de rezultate favorabile cât mai mari.
Această capacitate a bugetului se întemeiază pe faptul că orice prevedere înscrisă în
programul de producţie, sau obiectiv angajat de către aceste verigi, inclusiv de întreprindere, în
ansamblul său, trebuie să asigure nivelul de eficienţă dimensionat prin buget. Totodată, din punct de
vedere metodologic, prin natura şi forma de exprimare a indicatorilor financiari, bugetul permite
reflectarea sintetică a tuturor fenomenelor şi proceselor economice, oricât de variate ar fi acestea.
Modalitatea prin care bugetul realizează coerenţa activităţilor şi structurilor organizatorice
din cadrul întreprinderii, este aceea a descentralizării. Fiecare activitate, sau, după caz, structură
organizatorică a întreprinderii, este considerată un centru de venituri şi cheltuieli sau un centru de
gestiune, la nivelul căruia se evaluează pe o anumită perioadă obiectivele financiare, se alocă
resursele necesare şi se organizează controlul.
De asemenea, întreprinderea, în ansamblul său, reprezintă un centru de venituri şi cheltuieli,
care intră în relaţii economico-financiare cu mediul înconjurător, economico-social. Fiecare centru
de venituri şi cheltuieli este investit cu autoritatea şi responsabilitatea necesare gestiunii resurselor,
în vederea îndeplinirii obiectivelor ce revin din bugetul general al întreprinderii. De fapt, factorul
care a impulsionat utilizarea bugetului ca instrument de conducere, l-a constituit necesitatea creşterii
rentabilităţii diverselor activităţi sau structuri organizatorice în condiţiile sporirii complexităţii
procesului de obţinere a profitului. Ori, prin bugetarea activităţii centrelor de venituri şi cheltuieli se
previzionează, se coordonează şi se controlează mişcarea tuturor variabilelor structurale ale
întreprinderii, în vederea potenţării contribuţiei lor la creşterea rentabilităţii şi la economisirea
resurselor alocate.
În concluzie, bugetul de venituri şi cheltuieli, în calitatea sa de instrument al conducerii
activităţii economico-financiare, asigură realizarea următoarelor deziderate:
integrarea activităţilor de previzionare, evidenţă şi control privind cheltuielile,
veniturile şi rezultatul exerciţiului;
descentralizarea procesului de conducere prin împărţirea activităţii întreprinderii pe
centre interne de venituri şi cheltuieli;
investirea fiecărui centru cu autoritate şi responsabilitate în gestiunea resurselor
alocate pentru realizarea obiectivului de eficienţă ce i-a fost defalcat;
189
abordarea activităţii fiecărui centru prin prisma relaţiei dintre venituri şi cheltuieli şi,
pe această bază, antrenarea lui în creşterea rentabilităţii întreprinderii sau în
economisirea resurselor.
În acest scop, bugetul de venituri şi cheltuieli îndeplineşte următoarele funcţii:
1) funcţia de previzionare a activităţilor financiare;
2) funcţia de control a execuţiei financiare;
3) funcţia de asigurare a echilibrului financiar al întreprinderii.
Funcţia de previziune a bugetului are la bază faptul că el reprezintă instrumentul cu
ajutorul căruia se previzionează nivelurile de resurse şi cheltuieli pentru toate activităţile
economico-sociale ce se desfăşoară în întreprindere. Prin buget se dimensionează veniturile,
cheltuielile şi rezultatul activităţii curente, resursele şi cheltuielile activităţii de investiţii, celelalte
resurse şi cheltuieli ale întreprinderii precum şi corelaţiile cu bugetul statului şi băncile finanţatoare.
Funcţia de control a bugetului se manifestă în procesul de execuţie financiară, când se
angajează şi se efectuează cheltuielile, se obţin veniturile ca rezultate ale propriei activităţi, se
constituie capitalurile din resurse interne sau externe şi se alocă pe destinaţii. În această calitate,
bugetul dă expresie organizatorică funcţiei de control a finanţelor şi se intercondiţionează cu
controlul financiar preventiv şi ulterior privind angajarea şi cheltuirea fondurilor materiale şi
băneşti. Prin funcţia de control, bugetul se transformă într-o pârghie cu caracter operant de întărire a
ordinii în folosirea fondurilor de care dispun întreprinderile, în sporirea răspunderii din partea celor
investiţi cu autoritate de a angaja cheltuielile pe seama patrimoniului.
Funcţia de control a bugetului se exercită şi prin urmărirea şi analiza modului de execuţie a
acestuia, prin care se asigură cunoaşterea modului de îndeplinire a sarcinilor bugetare asumate,
determinarea abaterilor de la indicatorii financiari programaţi, identificarea cauzelor care le-au
determinat, stabilirea măsurilor de luat, precum şi a compartimentelor ce trebuie să acţioneze pentru
îmbunătăţirea activităţii financiare a întreprinderii. Totodată, manifestarea funcţiei de control este
condiţionată de existenţa unui sistem informaţional prin care să se analizeze trimestrial modul de
execuţie a bugetului pe perioada expirată şi să se fundamenteze deciziile de corecţie care se impun.
În funcţia sa de instrument al asigurării echilibrului financiar, bugetul este folosit în
dirijarea şi controlul relaţiilor balanţiere dintre venituri şi cheltuieli. Aceste relaţii trebuie prevăzute
şi realizate prin buget, atât din punct de vedere dimensional pe total venituri şi cheltuieli la nivel de
întreprindere, cât şi structural pe fiecare activitate economico-socială sau pe verigi organizatorice. În
strânsă legătură cu echilibrul financiar, prin intermediul bugetului, este dirijat şi asigurat şi echilibrul
bănesc, de trezorerie, ca parte componentă a bugetului. De altfel, echilibrul financiar trebuie astfel
controlat prin buget încât să existe o anumită sincronizare în timp între ritmul asigurării
întreprinderilor cu fonduri băneşti şi necesarul pentru onorarea obligaţiilor lor de plată.
12.2. Tipuri de bugete
Cheltuielile şi veniturile dimensionate prin buget capătă expresie organizatorică prin

activitatea centrelor interne de gestiune sau centrelor de responsabilitate. Aceste nuclee
organizatorice reprezintă activităţi, locuri de producţie şi compartimente funcţionale care
ocazionează cheltuieli şi generează venituri, iar din punct de vedere al conducerii sunt investite cu
competenţe şi responsabilităţi privind gestiunea resurselor. În principiu, pot fi considerate centre de
gestiune toate compartimentele structurale ale întreprinderii pentru cere se poate determina o
funcţiune, o activitate, un produs, o lucrare, un obiectiv, un program, un proiect. De asemenea, şi
întreprinderea privită în ansamblu reprezintă un centru de gestiune.
190
În mod concret, în cadrul unei întreprinderi se pot întâlni următoarele tipuri de centre de
gestiune: centre de alocare; centre de gestiune simplă; centre de gestiune mixtă; centre de gestiune
complexă; centre funcţionale.
Centrele de alocare cuprind activităţile care prin natura lor nu contribuie direct la obţinerea
veniturilor întreprinderii, şi, implicit, nici la crearea profitului. Cheltuielile lor sunt limitate la
alocaţiile bugetare, iar obiectivul financiar principal este economisirea resurselor şi păstrarea
echilibrului între cheltuielile efective şi cele dimensionate prin buget.
Centrele de gestiune simplă corespund activităţilor de producţie sau funcţionale ale
întreprinderii, care prin natura şi destinaţia lor reprezintă trepte intermediare în obţinerea de venituri
şi profit. Ele se află în situaţia în care întreaga lor producţie sau activitate se include în circulaţia
internă, adică este destinată consumului intern al întreprinderii. Cheltuielile acestor centre sunt, de
regulă, limitate la nivelul costurilor programate, iar obiectivul financiar este minimizarea acestor
costuri.
Centrele de gestiune mixtă sunt create pentru acele activităţi din întreprindere care prin
natura şi destinaţia lor sunt menite să contribuie, în mod direct, la realizarea profitului. În structura
unor asemenea centre se pot întâlni situaţii în care întreaga producţie este destinată vânzării, sau
cazuri în care o parte din producţie este destinată vânzării, iar alta îşi continuă procesul de producţie
în alte centre. Pentru aceste centre se fixează sarcini cu privire la profit, atât pentru producţia
destinată vânzării, cât şi pentru cea care îşi continuă procesul de producţie în cadrul altor centre. În
această situaţie, toate decontările privind consumul intern se fac la nivelul unor preţuri interne de
decontare sau la preţuri de vânzare stabilite.
Centrele de gestiune complexă corespund subdiviziunilor organizatorice care realizează
activităţi complexe cum ar fi: promovarea şi gestionarea resurselor, lansarea de produse, legătura cu
piaţa, obiective de cercetare, de dezvoltare, etc. Aceste centre au autonomie economico-financiară în
cadrul întreprinderii din care fac parte, concretizată în independenţă operativă, cont în bancă, relaţii
directe cu terţii. În această situaţie se pot afla fabricile, uzinele, exploatările, etc. De asemenea,
întreprinderea în ansamblul său poate fi considerată un centru de gestiune complexă.
12.3. Conținutul bugetului de venituri și cheltuieli al întreprinderii
Bugetul de venituri şi cheltuieli, ca instrument operaţional de management al întreprinderii

trebuie să realizeze detalierea sarcinilor şi responsabilităţilor prin descentralizare pe scară ierarhică
până la locul în care se fac cheltuielile sau se generează veniturile. Prin coordonarea şi conlucrarea
tuturor secţiunilor organizatorice şi activităţilor întreprinderii trebuie să se asigure obiectivul de bază
stabilit prin politica economico-financiară a acesteia.
Bugetul de venituri şi cheltuieli este apreciat, în primul rând, ca un sistem complex şi
corelat de indicatori economico-financiari care au rolul fie de condiţii ale activităţii, când este
vorba de necesarul de resurse ce trebuie alocat, fie de valori de comandă a utilizării condiţiilor, când
este vorba de nivelul eficienţei scontate. În al doilea rând, bugetul poate fi considerat ca un complex
de acţiuni care se concretizează într-un document final şi care exprimă eficienţa activităţii generale a
întreprinderii prin cumularea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor exerciţiului de la toate
subunităţile considerate ca centre de responsabilitate. Ca atare, bugetul de venituri şi cheltuieli apare
ca un sistem de anexe corelate, ce reflectă obiectivul strategiei economico-financiare a
întreprinderii.
191
Pentru regiile autonome, societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale
cu capital de stat, precum şi pentru toţi agenţii economici cu capital privat, Ministerul Finanţelor
Publice a stabilit formularele şi normele metodologice de întocmire a bugetului de venituri şi
cheltuieli, pentru a fi în concordanţă cu prevederile sistemului de contabilitate aplicat.
Astfel, bugetul anual cu defalcare trimestrială cuprinde următoarele formulare:
Bugetul activităţii generale;
Bugetul activităţii de trezorerie, respectiv determinarea cash flow-ului;
Împrumut garantat de stat;
Principalii indicatori economici şi financiari.
Indicatorii anuali prevăzuţi în fiecare anexă fac comparaţia şi cu nivelul previzionat pentru
exerciţiul precedent.
Bugetul activităţii generale conţine date referitoare la veniturile, cheltuielile şi rezultatele
preconizate să fie realizate în anul curent, comparativ cu cele realizate/preliminate în anul precedent,
precum şi alte date referitoare la profitul de repartizat, surse de finanţare a investiţiilor, cheltuieli
pentru investiţii şi date de fundamentare. Veniturile totale sunt fundamentate pe trei categorii: din
exploatare, financiare şi extraordinare, cu reflectarea în veniturile din exploatare a celor din
activitatea de bază, din alte activităţi, din surse bugetare şi din fonduri speciale.
Cheltuielile totale sunt, la rândul lor, fundamentate pe:
cheltuieli pentru exploatare cu evidenţierea expresă a cheltuielilor materiale, a
cheltuielilor cu personalul, cheltuielilor privind amortizarea şi provizioanele,
cheltuielilor prevăzute de legea bugetului de stat, cheltuielilor de protocol, de reclamă
şi publicitate, cu sponsorizarea, cu tichetele de masă şi a altor cheltuieli;
cheltuieli financiare;
cheltuieli extraordinare.
Diferenţa între veniturile totale şi cheltuielile totale este reprezentată de rezultatul brut al
exerciţiului.
Separat sunt cuprinse fondul de rezervă, alte cheltuieli deductibile stabilite potrivit legii,
acoperirea pierderilor din anii precedenţi, impozitul pe profit şi profitul de repartizat.
Sursele de finanţare a investiţiilor sunt evidenţiate pe surse proprii, alocaţii de la buget,
credite bancare (interne şi externe) şi alte surse, iar cheltuielile pentru investiţii cuprind investiţiile
(inclusiv investiţii în curs la finele anului) precum şi rambursările de rate aferente creditelor pentru
investiţii (interne şi externe).
Componenta rezerve evidenţiază cele trei categorii de rezerve prevăzute de legislaţia în
vigoare: legale, statutare şi alte rezerve.
Bugetul activităţii de trezorerie reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de
provenienţă. Acest formular a fost prezentat în cadrul subcapitolului "Gestiunea trezoreriei".
Formularul Împrumut garantat de stat se întocmeşte numai de agenţii economici care au
astfel de împrumuturi, stabilindu-se soldul împrumutului la sfîrşitul anului exprimat, şi în valută şi
în lei, pornind de la nivelul lui la începutul perioadei, împrumuturile primite în cursul anului din
care se deduc rambursările, dobânzile, comisioanele şi spezele bancare plătite în cursul anului.
De asemenea, prin bugetul de venituri şi cheltuieli se fundamentează şi principalii indicatori
economico-financiari:
indicatori de lichiditate;
indicatori de echilibru financiar;
indicatori de gestiune;
indicatori de rentabilitate;
indicatori ai fondului de rulment.
192
193
PROFITUL ȘI TREZORERIA ÎNTREPRINDERII
Cuprins:

PROFITUL ȘI TREZORERIA ÎNTREPRINDERII ............................................................. 194
13.1. Rezultatele exercițiului financiar ....................................................................................................... 194
13.2. Previziunea profitului ........................................................................................................................ 198
13.2.1. Pragul de rentabilitate................................................................................................................ 198
13.2.2. Analiza marginală ...................................................................................................................... 201
13.2.3. Metoda indirectă......................................................................................................................... 202
Termeni cheie ............................................................................................................................................ 204
Obiective:
Cunoașterea modului de detreminare a rezultatelor exercițiului financiar
Cunoașterea modului de detreminare a impozitului pe profit
13.1. Rezultatele exercițiului financiar
Veniturile şi cheltuielile sunt generate, în prezent, de trei domenii de activitate şi anume:

activitatea de exploatare, considerată activitate de bază; activitatea financiară; şi activitatea
extraordinară. Rezultatele obţinute din aceste activităţi se concretizează în profit sau pierdere.
La nivelul întreprinderii, dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea
exerciţiului atunci, contul de profit şi pierdere ca situaţie financiară reflectă modul cum s-a ajuns la
acest rezultat final şi mulţimea fluxurilor de venituri şi cheltuieli care au condus la rezultatele finale.
194
Un venit, sau o cheltuială, vor fi recunoscute dacă au fost realizate în perioada respectivă de
raportare şi au generat creşteri, respectiv descreşteri ale profitului, fiind estimate rezonabil.
În contul de profit şi pierdere sunt grupate fluxurile de venituri şi cheltuieli pe cele trei
domenii de activitate oferind, prin această grupare, posibilitatea determinării:
rezultatului din exploatare: exprimat prin profit sau pierdere;
rezultatului financiar: măsurat prin profit sau pierdere;
rezultatului extraordinar: definit prin profit sau pierdere.
Însumând rezultatul din exploatare cu cel financiar (respectând sensul economic) se obţine
rezultatul curent.
În continuare, dacă influenţăm rezultatul curent cu rezultatul extraordinar, se determină
rezultatul brut al exerciţiului, adică profitul brut sau pierderea brută.
Rezultatul brut al exerciţiului se poate calcula şi ca diferenţă între veniturile totale şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora.
În vederea determinării impozitului pe profit se calculează profitul impozabil, care
constituie baza de calcul al impozitului. În acest sens, profitul impozabil se calculează prin scăderea
din profitul brut a veniturilor neimpozabile şi adăugarea cheltuielilor nedeductibile fiscal.
În contextul legislaţiei sunt considerate venituri neimpozabile:
a) dividendele primite de la o persoană juridică română;
b) diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a
încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la
care se deţin titluri de participare. Acestea sunt impozabile la data cesionării,
transmiterii cu titlu gratuit, retragerii capitalului social sau lichidării persoanei juridice
la care se deţin titlurile de participare;
c) veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din
reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile
din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, veniturile din restituirea ori anularea unor
dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere pentru care nu s-a acordat deducere, precum şi
veniturile reprezentând anularea rezervei înregistrate ca urmare a participării în natură
la capitalul altor persoane juridice;
d) veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin
acte normative;
e) veniturile din tranzacţionarea titlurilor de participare pe piaţa autorizată şi
supravegheată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. În aceeaşi perioadă,
cheltuielile reprezentând valoarea de înregistrare a acestor titluri de participare, precum
şi cheltuielile înregistrate cu ocazia desfăşurării operaţiunilor de tranzacţionare
reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.
f) veniturile din impozitul pe profit amânat determinat și înregistrat de către
contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele
internaționale de raportare financiară;
g) veniturile reprezentând modificarea valorii juste a investițiilor imobiliare, ca urmare a
evaluării ulterioare utilizând modelul bazat pe valoarea justă de către contribuabilii
care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de
raportare financiară. Aceste sume sunt impozabile concomitent cu deducerea
amortizării fiscale, respectiv la momentul scăderii din gestiune a acestor investiții
imobiliare, după caz.
Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:
195
a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele
reprezentând diferențe din anii precedenți sau din anul curent, precum și impozitele pe
profit sau pe venit plătite în străinătate;
b) dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de întârziere
datorate către autorităţile române/străine, potrivit prevederilor legale;
c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate
lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate
contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă;
d) cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate salariaţilor sub
forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reţinere
la sursă;
e) cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de
plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă
pentru aceste bunuri sau servicii;
f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ,
potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune,
după caz, potrivit normelor;
g) cheltuielile înregistrate de societăţile agricole, constituite în baza legii, pentru dreptul
de folosinţă al terenului agricol adus de membrii asociaţi, peste cota de distribuţie din
producţia realizată din folosinţa acestuia, prevăzută în contractul de societate sau
asociere;
h) cheltuielile cu contribuţiile plătite peste limitele stabilite sau care nu sunt reglementate
prin acte normative;
i) cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului, care nu
sunt incluse în veniturile salariale ale angajatului;
j) cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum şi
cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepţia celor care privesc
bunurile reprezentând garanţie bancară pentru creditele utilizate în desfăşurarea
activităţii pentru care este autorizat contribuabilul sau utilizate în cadrul unor contracte
de închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale;
k) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu,
neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion;
l) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private,
acordate potrivit legii; contribuabilii care efectuează sponsorizări şi/sau acte de
mecenat, precum şi cei care acordă burse private, potrivit legii, scad din impozitul pe
profit datorat sumele aferente în limita minimă precizată: 3 la mie din cifra de afaceri
sau 20% din impozitul pe profit datorat.
m) cheltuielile reprezentând valoarea deprecierilor mijloacelor fixe, în cazul în care, ca
urmare a efectuării unei reevaluări, se înregistrează o descreştere a valorii acestora.
Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată:

a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate
dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor
impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit;
b) suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în
România şi în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile
publice;
196
c) cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii
cheltuielilor cu salariile personalului Intră sub incidenţa acestei limite, cu prioritate,
ajutoarele pentru naştere, ajutoarele pentru înmormântare, ajutoarele pentru boli grave
sau incurabile şi protezele, precum şi cheltuielile pentru funcţionarea corespunzătoare a
unor activităţi ori unităţi aflate în administrarea contribuabililor: grădiniţe, creşe, servicii
de sănătate acordate în cazul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă până la
internarea într-o unitate sanitară, muzee, biblioteci, cantine, baze sportive, cluburi,
cămine de nefamilişti, pentru şcolile pe care le au sub patronaj, precum şi alte cheltuieli
efectuate în baza contractului colectiv de muncă.
d) perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei centrale,
împreună cu instituţiile de specialitate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice;
e) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;
f) cheltuielile cu provizioane şi rezerve, în limita prevăzută în lege;
g) cheltuielile efectuate în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, în limita
unei sume reprezentând echivalentul în lei a 400 euro într-un an fiscal, pentru fiecare
participant;
h) cheltuielile cu primele de asigurare voluntară de sănătate, în limita unei sume
reprezentând echivalentul în lei a 250 euro într-un an fiscal, pentru fiecare participant.
La calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente
veniturilor impozabile. În acest context, sunt deductibile sumele utilizate pentru constituirea sau
majorarea rezervelor şi a provizioanelor, după cum urmează:
rezerva, în limita a 5% din profitul contabil până la concurenţa sumei ce reprezintă a
cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat (Legea 31/1990);
provizioanele obligatorii constituite potrivit normelor BNR, în cazul băncilor şi
cooperativelor de credit autorizate, inclusiv fondurile de garantare;
rezervele tehnice calculate de către societăţile de asigurare şi reasigurare.
Cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile în cazul în care gradul de îndatorare a
capitalului este mai mic sau egal cu trei. Gradul de îndatorare a capitalului se determină ca raport
între capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste un an şi capitalul propriu, ca medie a
valorilor existente la începutul anului şi sfârşitul perioadei pentru care se determină impozitul pe
profit. Prin capital împrumutat se înţelege totalul creditelor şi împrumuturilor cu termen de
rambursare peste un an, potrivit clauzelor contractuale.
În cazul în care cheltuielile din diferenţele de curs valutar ale contribuabilului depăşesc
veniturile din diferenţele de curs valutar, diferenţa va fi tratată ca o cheltuială cu dobânda.
Dobânzile şi pierderile din diferenţe de curs valutar privind împrumuturile obţinute direct
sau indirect de la bănci internaţionale de dezvoltare şi cele care sunt garantate de stat, nu intră sub
incidenţa precizărilor de mai sus. De asemenea, dobânda deductibilă este limitată la nivelul ratei
dobânzii de referinţă a BNR pentru împrumuturile în lei obţinute de la alte entităţi decât instituţiile
de credit.
Gradul de îndatorare ( 𝐺𝐼𝐷 ) se calculează ca raport între capitalul împrumutat şi capitalul
propriu după relaţia:
𝑪𝒊𝒐 + 𝑪𝒊𝒇 (F 13.1)

𝑮𝑰𝑫 = 𝑪
𝑷𝒐 +𝑪𝑷𝑭
unde:
197
0; F = începutul, respectiv sfârşitul perioadei.
În cazul leasingului operaţional utilizatorul deduce chiria, iar a leasingului financiar,

utilizatorul deduce dobânda.
Ţinând seama de precizările făcute mai sus se calculează profitul impozabil (PI), după relaţia:
𝑷𝑰 = 𝑷𝑩 + 𝑪𝑵𝑫 − 𝑽𝑵𝑰 (F 13.2)
în care:
PB = profitul brut.
CND = cheltuielile nedeductibile fiscal.
VNI = venituri neimpozabile.
În cazul în care rezultatul exerciţiului îl constituie pierderile, acestea se recuperează din

profiturile impozabile în următorii 5 ani consecutivi.
Aplicând asupra profitului impozabil cota de impozit pe profit de 16% se obţine impozitul pe
profit . Prin deducerea impozitului pe profit din profitul impozabil se obţine profitul net, care
urmează să fie repartizat pe destinaţii. Plata impozitului pe profit se face trimestrial.
13.2. Previziunea profitului
Previziunea profitului constituie o secţiune importantă a previziunii financiare şi, în acelaşi

timp, un prilej de analiză a activităţilor desfăşurate în întreprindere pentru mobilizarea factorilor de
creştere a eficienţei economice. Dimensionarea mărimii profitului de realizat este cerută atât de
întreprindere cât şi de către stat, ca autoritate publică.
Întreprinderea îşi dimensionează profitul pe fiecare acţiune în parte cât şi pe întreaga
activitate, pentru a calcula nivelul rentabilităţii. Pe baza rentabilităţilor calculate se motivează
activităţile desfăşurate şi se formulează obiective în sfera repartizării profitului, cu precădere în
politica dividendelor. Statul, în calitate de autoritate publică, este interesat de cunoaşterea mărimii
profitului întreprinderilor pentru a evalua impozitul pe profit, care reprezintă unul din veniturile
principale ale bugetului de stat.
În activitatea de previziune a profitului se folosesc mai multe modalităţi cum ar fi:
a) pragul de rentabilitate;
b) analiza marginală;
c) metoda indirectă.
13.2.1. Pragul de rentabilitate
Pragul de rentabilitate exprimă relaţia dintre nivelul cheltuielilor şi volumul vânzărilor. În

acest sens, cheltuielile totale de exploatare se grupează în: cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile.
Cheltuielile fixe, sau convenţional constante, sunt formate din amortismente, chirii, prime de
asigurare, cheltuieli generale ş.a. Nivelul lor este independent de mărimea producţiei. De regulă,
198
această independenţă operează pe anumite intervale de variaţie ale producţiei deoarece atunci când
producţia atinge un anumit nivel şi mărimea cheltuielilor fixe se modifică într-un sens sau altul.
Cheltuielile variabile, considerate operaţionale, sunt cheltuielile determinate în mod direct de
fazele procesului de exploatare, ceea ce înseamnă că evoluţia lor depinde de variaţia volumului
producţiei. Se includ în această categorie consumurile de materiale, salariile, sumele asimilate lor
etc.
Determinarea pragului de rentabilitate are la bază supoziţia constanţei cheltuielilor variabile
pe unitatea de produs şi este reprezentat de acel punct critic în care vânzările acoperă cheltuielile
aferente lor. Un anumit volum al vânzărilor trebuie să fie anticipat şi realizat pentru a acoperi
cheltuielile variabile şi cele fixe, în caz contrar întreprinderea va avea pierderi.
Cunoaşterea punctului critic prezintă importanţă în procesul de previziune a profitului,
întrucât relaţia cheltuieli – producţie - profit poate fi influenţată prin investiţiile efectuate în active
imobilizate şi modificarea raportului dintre activele imobilizate şi cele circulante. Firesc, schimbarea
acestui raport conduce la modificarea proporţiei dintre cheltuielile fixe şi cele variabile.
În practică, pragul de rentabilitate care indică volumul vânzărilor la nivelul căruia
întreprinderea obţine profit se calculează sub forma:
pragului de rentabilitate zero;
pragului de rentabilitate sperat.
Pragul de rentabilitate zero sau punctul mort, este dat de acel volum al producţiei,
respectiv al vânzărilor, la nivelul căruia se recuperează în totalitate cheltuielile efectuate, fără a se
obţine încă profit. Cunoaşterea acestui punct critic prezintă importanţă pentru întreprindere întrucât
nerealizarea producţiei şi a vânzărilor stabilite va conduce la pierderi . Cu alte cuvinte, pragul de
rentabilitate zero constituie limita sub care nu se poate cădea decât cu riscul falimentului.
Pragul de rentabilitate zero se calculează pornind de la relaţia:
𝑪𝑭 (F 13.3)
𝑸𝑴 𝑷𝒓 = 𝑪𝑭 + 𝑸𝑴 𝑪𝑽 , de unde 𝑸𝑴 = 𝑷
𝒓 −𝑪𝑽
în care:
𝑄𝑀 = volumul fizic al producţiei (vânzărilor);
𝑃𝑟 = preţul de vânzare pe unitate de produs;
CF = cheltuielile fixe totale;
𝐶𝑉 = cheltuieli variabile pe unitatea de produs.
Din relaţia de mai sus deducem doi factori liniari de determinare al pragului de rentabilitate
şi anume: mărimea cheltuielilor fixe şi diferenţa dintre preţul de vânzare unitar şi cheltuielile
variabile pe unitatea de produs, respectiv, marja asupra cheltuielilor variabile. În situaţia în care
cresc cheltuielile fixe ori se reduce diferenţa dintre preţul de vânzare şi cheltuielile variabile unitare,
atunci pragul de rentabilitate va fi mai mare şi invers.
Dacă întreprinderea are în fabricaţie mai multe produse, cazuri preponderente, atunci se ia în
calculul pragului de rentabilitate cifra de afaceri (CA) şi nu volumul fizic al produselor. În asemenea
situaţii ne interesează acea sumă a încasărilor, la nivelul căreia întreprinderea îşi va acoperi
cheltuielile totale, fără a obţine profit.
Pentru calculul cifrei de afaceri care exprimă pragul de rentabilitate zero sau punctul critic,
se pleacă de la relaţia:
𝑪𝑨𝑴 = 𝑪𝑭 + 𝑪𝑽 𝑸 (F 13.4)
199
Ştiind că, la nivelul întreprinderii, cheltuielile variabile deţin o proporţie relativ constantă în
cheltuielile totale, deci implicit şi în cifra de afaceri (vânzări), relaţia de mai sus se poate scrie astfel:
𝑪𝑽 𝑸 (F 13.5)
𝑪𝑨𝑴 = 𝑪𝑭 + 𝑪𝑨𝑴 în care:
𝑪𝑨
𝐂𝐕 𝐐
Raportul reprezintă o constant. Ecuația de mai sus se poate scrie:
𝐂𝐀
𝑪𝑽 𝑸
𝑪𝑨𝑴 = 𝑪𝑭 + 𝑪𝑨
𝑪𝑨𝑴 = CF
𝑪𝑽 𝑸
𝑪𝑨𝑴 (𝟏 − 𝑪𝑨 ) = 𝑪𝑭
𝑪𝑭
De unde: 𝑪𝑨𝑴 = 𝟏−𝑪𝑽𝑸
𝑪𝑨
Potrivit relaţiei, cifra de afaceri aferentă punctului critic sau pragului de rentabilitate zero
este egală cu raportul care are la numărător cheltuieli fixe cuprinse în cifra de afaceri, iar la numitor,
diferenţa dintre unitate şi ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.
Pragul de rentabilitate sperat se calculează în funcţie de nivelul ratei rentabilităţii
economice, care satisface cel mai bine interesele întreprinderii. În acest context, profitul vizat sau
propus a se obţine constituie o mărime calculată în funcţie de capitalul avansat în circuitul
activităţilor şi rata randamentului activelor (rentabilităţii economice). Informaţiile cu privire la
capitalul avansat în circuitul întreprinderii se obţin din bilanţ şi anexele sale iar rata randamentului
activelor se apreciază în funcţie de obiectivele propuse.
Pragul de rentabilitate sperat în situaţia în care se fabrică un sigur produs (producţie simplă)
se calculează după relaţia:
𝑪𝑭+ 𝑺𝒑 (F 13.6)
𝑸𝑺 = 𝑷𝒓 −𝑪𝒗
în care:
Sp = suma profitului anual aferentă ratei randamentului vizat;
Profitul sperat a se obţine se calculează în funcţie de rata randamentului activelor şi totalul

activelor participante în procesul de activitate, pornind de la formula:
𝑺𝒑 (F 13.7)
𝑹𝒂 = ∑ 𝑨, unde
∑ 𝑨 = 𝑨𝒊 + 𝑨𝒄 iar, 𝑺𝒑 = 𝑹𝒂 ∑ 𝑨
în care:
𝑨𝒊 = activele imobilizate;
𝑨𝒄 = activele circulante.
În situaţia unei activităţi complexe (cu mai multe produse) pragul de rentabilitate vizat se
calculează în funcţie de cifra de afaceri, după relaţia:
𝑪𝑭+ 𝑺𝒑 (F 13.8)
𝑪𝑨𝑺 = 𝐂 𝐐
𝟏− 𝐕
𝐂𝐀
200
Înseamnă că, cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate sperat este dată de raportul
care are la numărător suma dintre cheltuielile fixe şi mărimea profitului anual previzionat, iar la
numitor diferenţa dintre unitate şi ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.
Pragul de rentabilitate ca instrument de previziune a profitului se foloseşte în situaţii când:
se iau decizii privind fabricarea unui nou produs;
se întreprind studii asupra efectelor creşterii economice prin expansiunea
întreprinderii, care presupun schimbări în structura cheltuielilor fixe şi a celor variabile
odată cu creşterea volumului vânzărilor;
se analizează proiectele de modernizare ştiind că acestea conduc la scăderea
cheltuielilor variabile, de regulă cele cu salariile, şi creşterea cheltuielilor fixe.
Folosirea pragului de rentabilitate în previziunea profitului presupune şi anumite limite
legate de: folosirea unui preţ de vânzare fix; cheltuielile variabile constante pentru orice nivel al
producţiei şi vânzărilor; necesitatea schimbărilor în structura şi mărimea cheltuielilor fixe totale etc.
13.2.2. Analiza marginală
Analiza marginală constituie o modalitate de apreciere a efectului variaţiei costurilor şi a

preţurilor asupra profitului.
Din prezentarea pragului de rentabilitate am constatat că acesta indică volumul vânzărilor la
nivelul cărora se poate obţine profitul dorit. Însă, acest profit nu reprezintă, în acelaşi timp, şi
profitul optim care s-ar obţine în condiţiile date de exploatare, deoarece nivelul lui este ales în
funcţie de rata rentabilităţii concurenţei şi a capitalului avansat.
Previziunea unui profit optim se poate înfăptui în urma efectuării unei analize marginale.
Analiza marginală se bazează pe evoluţia diferită a componentelor cheltuielilor de exploatare şi pe
relaţia acestora cu producţia obţinută şi vândută. Practic, analiza marginală se desfăşoară, pe de o
parte, asupra tendinţei costului marginal, iar pe de altă parte, asupra evoluţiei preţurilor.
Costul marginal este dat de modificarea cheltuielilor de exploatare determinată de variaţia cu
o unitate a producţiei, ceea ce exprimă costul adiţional care permite obţinerea unei unităţi
suplimentare de produs. În acest context, costul marginal presupune doar cheltuieli suplimentare
care privesc numai sporul de producţie, adică creşterea cheltuielilor totale antrenate de realizarea
ultimei unităţi de producţie.
Costul marginal se determină prin calculul diferenţial al modificării cheltuielilor în funcţie
de variaţia producţiei, după relaţia:
𝑪𝑯𝒓𝟏 −𝑪𝑯𝒓𝟎 (F 13.9)

𝑪𝑴 =
𝐐𝟏 −𝐐𝟎
în care:
𝐶𝐻𝑟0 = cheltuieli totale aferente producției inițiale;
𝐶𝐻𝑟1 = cheltuieli totale aferente producției sporite;
Q0 = producția fizică inițială;
Q1 = producția fizică la nivel sporit;
În principiu, determinarea costului marginal ţine seama de clasificarea cheltuielilor în fixe şi

variabile care se face în funcţie de variaţia sau nonvariaţia acestor cheltuieli pe durata unui ciclu de
201
exploatare, la mărimi diferite ale vânzărilor. Cu cât vânzările vor fi mai mari, cu atât cheltuielile fixe
pe unitatea de produs vor fi mai mici. Cheltuielile variabile, în schimb, considerate constante pe
unitatea de produs, vor fi ca mărime totală, proporţional mai mari pentru creşterile superioare ale
producţiei.
Dar, cheltuielile fixe programate pentru obţinerea unui volum iniţial de produse sunt incluse
deja în cheltuielile de exploatare şi recuperabile prin vânzarea acestor produse. Ca atare, produsele
suplimentare obţinute peste cele iniţiale nu mai ocazionează şi alte cheltuieli fixe. În plus, practica a
demonstrat că chiar şi unele componente ale cheltuielilor variabile (de exemplu: salariile sau
normele de consum tehnologice cu perisabilităţile respective) nu oscilează strict proporţional cu
variaţia produselor fabricate suplimentar într-un anumit interval. În acest sens, pe baza analizei
marginale se identifică un cost variabil minim în contextul costului total minim. După atingerea
punctului minim, aferent unor nivele diferite ale producţiei, toate costurile unitare încep să crească,
moment în care trebuie sistată creşterea producţiei deoarece profitul începe să scadă treptat, până la
intrarea în zona pierderilor.
Înseamnă că, teoria costului marginal are la bază variabilitatea raportului dintre cheltuielile
de exploatare şi producţie, cu precădere dintre cheltuielile variabile totale şi producţie.
În analiza marginală trebuie să se aibă în vedere şi criteriile profitului maxim care depinde
nu numai de costuri ci şi de preţ. Acesta din urmă depinde de raportul dintre cerere şi ofertă.
Pe măsura creşterii ofertei preţul tinde să scadă şi, în consecinţă, profitul va scădea gradual
ca urmare a reducerii diferenţei dintre preţ şi cost, ajungând să înregistreze valori negative. Profitul
va fi maxim atunci când costul marginal al unei anumite variaţii a producţiei va ajunge egal cu
preţul de vânzare unitar. În intervalul de variaţie în care preţul de vânzare va fi mai mare decât
costul marginal, întreprinzătorul va avea interesul să crească producţia până când acestea vor ajunge
la egalitate. Profitul va deveni descrescător după trecerea punctului de maxim, respectiv pe
intervalul de variaţie în care costul marginal este superior preţului de vânzare unitar. Profitul scade,
întrucât cheltuielile ocazionate de ultimele unităţi de producţie sunt superioare preţului de vânzare.
În cazul în care preţul unitar de vânzare scade, pe măsură ce volumul vânzărilor creşte,
profitul maxim se obţine la acel nivel al vânzărilor pentru care costul marginal este egal cu preţul de
vânzare marginal.
13.2.3. Metoda indirectă
Metoda indirectă, numită şi metoda raportării, se foloseşte în previziunea profitului la

întreprinderile cu o structură a producţiei relativ constantă sau cu o înnoire lentă a sortimentelor de
fabricaţie. În acelaşi timp presupune păstrarea unei stabilităţi în relaţiile cu clienţii. În acest fel, este
posibilă o extrapolare a stărilor din anul precedent asupra activităţilor din anul viitor.
Metoda indirectă se caracterizează prin stabilirea profitului plecând de la nivelul ratei marjei
brute din vânzările anului precedent, calculate prin raportarea profitului brut la cifra de afaceri
(vânzări), şi luarea în consideraţie a tuturor factorilor de influenţă asupra masei profitului în anul
viitor. Rata marjei brute se determină pe fiecare produs în parte şi pe total întreprindere. Factorii de
influenţă asupra profitului previzionat se referă la volumul producţiei vândute exprimat prin cifra de
afaceri; structura sortimentelor de produse; costurile de fabricaţie şi preţurile de producţie.
Aplicarea metodei raportării comportă următoarele operaţiuni:
calculul profitului şi a ratei marjei brute în anul de bază;
202
stabilirea profitului aferent modificării vânzărilor (cifra de afaceri) din anul următor, în
funcţie de rata marjei brute a anului precedent;
calculul variaţiei profitului ca urmare a modificării structurii sortimentului de
fabricaţie în anul comparabil, în funcţie de cerere şi ofertă;
determinarea influenţei modificării costurilor unitare de fabricaţie asupra profitului
aferent producţiei previzionate, ca urmare a îmbunătăţirii tehnologiilor;
stabilirea influenţei modificării preţurilor de producţie asupra profitului aferent
producţiei programate;
calculul altor influenţe asupra profitului;
determinarea variaţiilor totale ale profitului ca sumă algebrică a variaţiilor calculate;
calculul profitului previzionat obţinut prin adăugarea la profitul anului de bază, a
variaţiilor totale ale profitului.
Metoda indirectă prezintă avantajul că oferă informaţii cu privire la căile prin care se poate
acţiona în direcţia creşterii în viitor a profitului.
1. Profitul impozabil reprezintă:

a) diferenţa dintre veniturile de exploatare şi cheltuielile de exploatare;
b) diferenţa dintre profitul din exploatare şi cheltuielile financiare;
c) rezultatul curent determinat atât de activitatea de exploatare, dar şi de activităţile financiare
şi excepţionale.
Răspuns c
2. Din situaţia patrimonială a unei firme se culeg următoarele informaţii: total activ=200
mld.lei; capital propriu=50mld. Lei; active circulante=40 mld. Lei; active pe termen scurt=25
mld. Lei; profit net=2 mld. Lei; cifra de afaceri= 100 mld lei. Care din următorii indicatori,
stabiliţi pe baza informaţiilor anterioare sunt corecţi?
a) solvabilitatea patrimonială=25%;
b) lichiditatea patrimonială=150%;
c) rentabilitatea financiară=6%;
d) rotaţia activelor circulante=2,5 rotaţii.
Justificaţi variantele corecte de răspuns.
Răspuns: a, d
3. Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată:

a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre
totalul veniturile impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile;
b) cheltuielile de constituire;
c) suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în
România şi în străinătate în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile
publice;
d) perisabilităţile în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei centrale
împreună cu instituţiile de specialitate;
e) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori;
f) cheltuieli cu reclama şi publicitatea
g) cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar
Răspuns a, c, d, e, g
203
4. Arătaţi care dintre veniturile de mai jos nu se iau în calcul la determinarea profitului anual
impozabil:
a) veniturile anticipate
b) dobânzile;
c) veniturile excepţionale;
d) veniturile din exploatare;
e) veniturile din plasamente financiare.
Răspuns: a
Termeni cheie
Programare financiară, buget de venituri şi cheltuieli, bugetul activităţii generale, bugetul de
trezorerie, echilibru financiar.
REPARTIZAREA PROFITULUI ȘI POLITICA DE DIVIDENTE
Cuprins:

REPARTIZAREA PROFITULUI ȘI POLITICA DE DIVIDENTE ...................................... 204
14.1. Unele precizari privind repartizarea profitului .................................................................................. 205
14.2. Decizia de dividend a firmei .............................................................................................................. 205
14.3. Politici de dividente ale întreprinderilor ............................................................................................ 207
14.4. indicatorii politicii de dividend.......................................................................................................... 210
Obiective:
Intelegerea modului in care politica de dividende se constituie in sursa de finantare
interna
cunoasterea tipurilor de politica de dividende ce pot fi promovate de intreprinderi
.
204
14.1. Unele precizari privind repartizarea profitului
În procesul de repartizare a profitului, obiectivul principal îl constituie armonizarea

intereselor întreprinderii cu cele ale fiecărui acţionar asociat, salariat şi ale întregii societăţi. În acest
sens, prezintă însemnătate stabilirea unui raport raţional, echilibrat, între partea din profit ce rămâne
la dispoziţia întreprinderii pentru autofinanţare, partea care se acordă acţionarilor şi salariaţilor sub
formă de dividende şi, respectiv, participare la profit, şi cea care se varsă bugetului de stat pentru
satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Repartizarea profitului net trebuie să răspundă unor cerinţe multiple, variabile în spaţiu şi
timp, care, în acelaşi timp, să satisfacă dezideratul ,,profituri utilizate cât mai eficient’’.
Problematica repartizării profitului trebuie corelată cu unele componente structurale ale
politicii financiare ale întreprinderii cum ar fi: politica de autofinanţare, politica de rambursare a
creditelor şi politica de dividende. Prin politica de autofinanţare, întreprinzătorul are interesul să
asigure resursele necesare unor plasamente pe termen lung care să permită expansiunea şi
perfecţionarea tehnologiilor. Expansiunea poate presupune chiar înfiinţarea de filiale sau fuziunea.
Profitul constituie, totodată, şi o resursă care asigură rambursarea datoriilor, motiv pentru
care o parte din acesta este destinat creşterii surselor proprii de finanţare. În acelaşi timp, şi nu în
ultimul rând, din profit se va asigura şi acoperirea costului capitalului propriu evaluat prin
intermediul dividendelor.
În prezent, profitul net odată stabilit la nivelul întreprinderii urmează să fie repartizat pe
destinaţii potrivit legislaţiei.
Selectiv, urmărind repartizarea profitului net la societăţile comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat, constatăm că destinaţiile acestuia privesc:
constituirea de rezerve legale în limita a 5% din profitul brut până la concurenţa sumei
reprezentând 1/5 din capitalul social;
sursele proprii de finanţare a investiţiilor (pentru sumele rezultate din valorificarea
activelor fixe în cursul anului);
constituirea fondului de participare a salariaţilor la profit în proporţie de până la 10%
din profitul net;
cota managerului, în limita stabilită prin contract;
alimentarea sumelor proprii de finanţare în cotă de până la 50% din profitul net;
alte destinaţii;
sume reprezentând dividendele.
Dacă la societăţile comerciale partea rămasă din profitul net este repartizată sub formă de
dividende ce se cuvin acţionarilor, la nivelul regiilor autonome diferenţa nerepartizată se varsă la
bugetul statului sub formă de vărsământ.
14.2. Decizia de dividend a firmei
Scopul direct al oricărei activităţi economice este obţinerea unui rezultat favorabil cât mai
mare posibil care să asigure cointeresarea tuturor participanţilor la această activitate. Însă,
independent de problema participării şi cointeresării salariaţilor, arbitrajul între distribuirea de
dividende şi reţinerea profiturilor constituie un element esenţial al oricărei decizii financiare.
Conform legislaţiei noastre în vigoare, dividendul este orice distribuire în bani sau în natură,
efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii
unor titluri de participare la acea persoană juridică, exceptând următoarele:
205
o distribuire de titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de deţinere a titlurilor
de participare ale oricărui participant la persoana juridică;
o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu răscumpărarea titlurilor de
participare la persoana juridică, alta decât răscumpărarea care face parte dintr-un plan de
răscumpărare, ce nu modifică procentul de deţinere a titlurilor de participare al nici unui
participant la persoana juridică;
o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane juridice;
o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social constituit
efectiv de c ătre participanţi.
Dacă suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate către un
participant la persoana juridică depăşeşte preţul pieţei pentru astfel de bunuri sau servicii, atunci
diferenţa se tratează drept dividend.
O definiţie foarte sintetică este următoarea: cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui
asociat constituie dividend. Apreciem că o definiţie precisă, clară şi concisă este următoarea:
dividendul este orice distribuire făcută de o persoană juridică, în bani şi/sau în natură, în favoarea
acţionarilor sau asociaţilor săi, din profitul net stabilit pe baza situaţiilor financiare anuale,
proporţional cu cota de participare a acestora la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu
s-a prevăzut altfel. Stabilirea cotei de distribuire este de resortul adunării generale a acţionarilor.
Tot aceasta este şi cea care stabileşte termenul de plată a acestora, dacă prin legi speciale nu s-a
prevăzut altfel, dar nu mai târziu de 8 luni de la data aprobării situaţiilor financiare anuale aferente
exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, firma va plăti o penalitate aferentă perioadei de
întârziere, la nivelul dobânzii legale. De menţionat şi faptul că dividendele se vor distribui decât din
profiturile reale determinate cu respectarea prevederilor legale. Orice dividend plătit contrar legii se
restituie, în măsura în care firma care le-a distribuit dovedeşte că acţionarii sau asociaţii au cunoscut
neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările existente, trebuiau să o cunoască. Dreptul la acţiunea
de restituire a dividendelor se prescrie în termen de trei ani de la data distribuirii lor. Dividendele
care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de cazul în care părţile
au convenit altfel.
Decizia de dividend reprezintă ansamblul acţiunilor şi tehnicilor folosite pentru
determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. În cadrul acesteia, se pune
problema de a opta între distribuirea dividendelor sau capitalizarea unei părţi cât mai mari din
profitul net, de către firma respectivă. Autofinanţarea realizată prin capitalizarea profitului creează
avantaje pentru toate părţile interesate de viaţa firmei:
pentru acţionarii firmei creşte valoarea acţiunilor, pentru că în majoritatea sistemelor
fiscale câştigurile de capital sunt mai puţin taxate decât dividendele;
pentru managerii firmei, deoarece le sporeşte autonomia şi libertatea în mişcare ca urmare
a scăderii nivelului de îndatorare;
pentru creditorii firmei favorizează rambursarea datoriilor.
Însă, decizia de autofinanţare este indisolubil legată de decizia de distribuire a
dividendelor. Decizia de a distribui o parte mai mare sau mai mică din profitul net acţionarilor - sub
formă de dividende - determină nivelul sumei din profitul net pe care o capitalizează. De aceea,
stabilirea ratei de distribuire a profitului ((dividend pe acţiune / profit net pe acţiune) ⋅100)
este o problemă fundamentală pentru firmă întrucât, în mod logic, profitul net este remunerarea
riscului acţionarilor.
Decizia de distribuire a dividendelor este considerată scăzută dacă rata de distribuire este sub
20%, şi puternică atunci când depăşeşte 60%.
O decizie de dividend optimă presupune asigurarea unui optim între partea din profitul net
distribuită sub formă de dividende şi partea rămasă pentru autofinanţare care va asigura creşterea
206
viitoare a firmei, şi, deci, premisele creşterii preţului acţiunilor. Atunci când adunarea generală a
acţionarilor hotărăşte să nu se distribuie în totalitate profitul net, o parte a acţionariatului este privată
de dreptul său de a realiza un venit imediat în schimbul speranţei realizării unui venit viitor. Aceasta
stă la baza selectării acţionariatului pentru firmă. De nivelul ratei de distribuire sunt interesaţi direct
şi creditorii firmei, în special, obligatarii acesteia, pentru ca să nu aibă loc un transfer de bogăţie de
la ei spre acţionari. Cum remunerarea acestora este, de cele mai multe ori, fixă (nivelul dobânzii
fiind fix), dacă nivelul de risc care s-a avut în vedere la stabilirea dobânzii este inferior celui real
suportat, valoarea obligaţiunilor lor se va diminua, antrenând transferul amintit.
Reamintind şi interesul managerilor firmei de a beneficia prin autofinanţare de o sursă
directă cu un cost egal cu costul capitalurilor proprii dar care îmbunătăţeşte structura financiară a
firmei, este evident interesul firmei pentru aplicarea unei decizii optimale de dividend care să
concilieze interesele contradictorii ale principalilor actori ai acesteia. Trebuie, de la început, să
precizăm că interesul deosebit al problematicii dividendului a făcut obiectul unor numeroase
realizări teoretice şi studii empirice de testare a acestor teorii şi teze fără, însă, a se ajunge la puncte
de vedere comune, şi, de aceea, nu se poate vorbi de o decizie de dividend unitară ci mai degrabă de
metode şi practici ce stau la baza deciziei de distribuire a dividendelor.
Mai mult, teoria în acest domeniu, este cea mai puţin dezvoltată şi cea mai incompletă.
Decizia de dividend este şi cea mai controversată pentru că "punctul spinos" atât pentru decizia de
investiţii cât şi pentru decizia de finanţare este chiar dividendul. Însă, eforturile teoretice şi
observaţiile practice în problematica dividendelor au permis evidenţierea mai multor aspecte dintre
care, mai principale, sunt:
modul de apreciere de către investitori a firmelor, în funcţie de nivelul mai ridicat sau mai
scăzut al ratei de distribuire;
semnalul pe care-l transmit pentru investitori firmele, care, deşi profitabile, nu distribuie
dividende, în privinţa oportunităţilor pentru investiţii. Procură viitoarele investiţii mai
multă bogăţie decât dividendul pe care urmau să-l distribuie în prezent?;
dacă dividendele distribuite sunt un semnal pentru investitori în ceea ce priveşte
anticiparea pentru viitor a rentabilităţii firmei;
felul în care dividendele reglează conflictele de interese între participanţii activi la viaţa
firmei.
Toate acestea evidenţiază rolul conţinutului informaţional al dividendului pentru piaţa de

capital, aspect ce considerăm că se va regăsi şi în economia românească pe măsura stabilizării
legislaţiei de funcţionare a pieţei de capital şi legislaţiei fiscale, a funcţionării normale a firmelor şi
stabilirii de raporturi corecte şi neinfluenţate de interese de grup, restrânse cu piaţa de capital.
14.3. Politici de dividente ale întreprinderilor
La nivelul întreprinderilor, în sfera dividendelor se construiesc politici în jurul deciziei de a

repartiza şi plăti acţionarilor parte din profitul net, sau de a fi reţinut în întreprindere pentru
reinvestire.
În general, politica dividendelor este influenţată de o serie de factori, dintre care amintim:
Situaţia financiară a întreprinderii. În cazul în care o întreprindere este îndatorată,
fie la bănci, fie prin emisiunea de obligaţiuni, înseamnă că se confruntă cu restricţii în
repartizarea profitului în sensul că, mai întâi, va trebui să-şi asigure resursele necesare
207
stingerii obligaţiilor curente. Situaţia de insolvabilitate nu permite plata de dividende
acţionarilor, pentru a nu diminua capitalul întreprinderii şi a proteja creditorii. În acest
sens, nu de puţine ori sunt încheiate contracte de afaceri în care se stipulează că
dividende se pot plăti numai când există lichidităţi suficiente, adică întreprinderea are
un anumit grad de lichiditate. Aceasta, tocmai prin faptul că este posibil ca o
întreprindere să fie profitabilă dar să nu aibă disponibilităţi băneşti pentru plăţi, din
cauza deficienţelor în sfera lichidităţilor. Dacă întreprinderea are probabilitatea de
amânare a plăţilor, sau de accelerare a realizării fluxurilor de numerar, atunci va creşte
flexibilitatea în sfera plăţii dividendelor, bineînţeles, pe seama profitului. În cazul în
care întreprinderea caută o finanţare fără a recurge la îndatorare, înseamnă că trebuie
să apeleze la unele componente ale capitalului propriu cum ar fi profitul reţinut sau
emisiunea de noi acţiuni. Dacă costurile cu emisiunea de acţiuni noi sunt ridicate,
atunci finanţarea prin intermediul profitului reţinut (prin renunţarea la dividende)
devine cea mai ieftină. Altă alternativă în luarea deciziei de finanţare este alegerea
între datorii şi capitalul propriu zis. Astfel, dacă costul îndatorării este mic, atunci
întreprinderea poate stabili un indice corespunzător al datoriilor şi, în acest fel, să
menţină dividendele la un nivel constant.
Preferinţele acţionarilor. Pornind de la interesele acţionarilor, întreprinderea, prin
politica promovată, trebuie să satisfacă cel puţin două cerinţe: una legată de stabilitatea
sumei dividendelor distribuite iar a doua, de formularea unei politici credibile pentru
investitori. Asigurarea unei stabilităţi a sumei dividendelor presupune că politica de
dividende practicată în trecut influenţează dividendele sperate de acţionari care, la
rândul lor, exercită o influenţă asupra cursului acţiunilor. Formularea unei politici
credibile presupune asigurarea unui profit real şi repartizarea lui ca dividende
acţionarilor.
Psihologia investitorilor. Presupune că investitorul poate să-şi procure singur
lichidităţile necesare în cazul unor dividende necorespunzătoare, prin vânzarea
acţiunilor. Însă cercetările arată că există o rezistenţă la vânzare, chiar în cazul în care
preţul acţiunilor scade. De asemenea, câştigurile prezente au o valoare exagerată faţă
de cele viitoare, iar o politică de dividende stabilă este percepută ca un semn de
siguranţă şi soliditate
Fiscalitatea. Impozitarea diferită a profiturilor şi a dividendelor, precum şi a
creşterilor de capital, favorizează o politică de autofinanţare. Totodată, s-a observat că
acţionarii cu o rată a impozitului mare se orientează spre întreprinderile care
promovează o politică de dividende scăzute, însă cu creşteri substanţiale de capital. În
schimb, acţionarii cu o rată mică de impunere preferă întreprinderile cu dividende
mari.
Datorită influenţei factorilor multipli asupra mărimii dividendelor, politica de
dividende, în timp, a fost în centrul unei polemici şi a constituit obiectul unor opinii
viu disputate. S-au conturat, în acest sens, următoarele politici de dividende:
a) Dividend constant. Presupune menţinerea dividendelor la nivelul perioadei
anterioare. Constituie o politică promovată de către cei care cred în valoarea
informativă a dividendelor. Astfel, acţionarilor le este sugerată o imagine de
siguranţă şi soliditate a întreprinderii. Totodată, apare şi efectul de formare a
,,clientelei’’ în sensul tendinţei întreprinderii de a atrage investitorii care
preferă un anumit nivel al dividendelor, în funcţie de rata impozitului
suportată. În cazul unei scăderi a profitului, rezervele devin surse de
compensare a sumelor necesare dividendelor promise. De asemenea, există
208
anumite motive pentru nereducerea dividendelor. Primul ar fi acela că multe
persoane şi instituţii solicită plăţi importante de dividende pentru investiţiile
lor. Modigliani şi Miller au dovedit că aceste persoane nu trebuie să fie
preocupate de nivelul dividendelor întrucât ar putea oricând să lichideze o parte
din pachetul lor de acţiuni pentru obţinerea lichidităţilor necesare. Însă, piaţa
financiară presupune costuri de tranzacţionare şi plăţi de brokeraj care îi
îndeamnă la reţinere. Un alt motiv de renunţare la scăderea dividendelor este
acela că asemenea operaţiune poate fi interpretată de acţionari ca un semnal
negativ în gestiunea întreprinderii, ceea ce poate avea efect nefavorabil asupra
preţului acţiunilor.
b) Dividend care presupune constant raportul dividende/profit. Modelul de
repartizare a profitului, cunoscut sub denumirea de ,,Modelul de ajustare
parţială’’, elaborat de către J. Lintner s-a construit plecând de la convingerea că
,,cea mai mare parte a acţionarilor preferă un dividend rezonabil dar stabil’’ şi
că piaţa financiară stimulează stabilitatea sau creşterea graduală a dividendelor.
În consecinţă, întreprinderea adoptă un dividend calculat prin proporţia fixă a
raportului dividend / profit, apreciat ca o rată normală, dar nu şi ideală, de
repartizare a profitului. Întrucât profiturile vor fi, cu siguranţă, fluctuante
promovarea acestei politici va necesita resurse suplimentare, în unele situaţii,
pentru acoperirea dividendelor.
c) Dividend reziduu. Politica reziduală se bazează pe faptul că investitorii
preferă ca întreprinderea să reţină şi să reinvestească profitul decât să le
plătească dividende, dacă rata rentabilităţii obţinută pentru profitul reinvestit
depăşeşte rata rentabilităţii pe care investitorii ar obţine-o plasând dividendele
în investiţii cu un grad de risc comparabil. Teoria în sine susţine formularea
politicii de dividende după adoptarea deciziei de investiţie şi a celei de
finanţare, motiv pentru care se mai numeşte şi politica de oportunitate. Cu alte
cuvinte, ideea acestei teorii este de a utiliza profitul, cu prioritate, pentru
autofinanţare ori de câte ori rentabilitatea scontată a acestora este mai mare
decât costul capitalului întreprinderii. Dividendul reziduu exprimă, în acelaşi
timp, intensitatea legăturii dintre dividende şi valoarea întreprinderii.
d) Dividend maxim posibil. Reprezintă o politică opusă celei reziduale, în care
reţinerile din profit apar ca un reziduu. Teoria se bazează pe distribuirea de
dividende crescătoare an de an într-o rată constantă mai mică decât rata de
actualizare a dividendelor viitoare. Cu cât dividendele şi rata lor anuală de
creştere sunt mai mari, cu atât valoarea acţiunilor întreprinderii va fi mai mare.
Modelul cercetătorilor M. Gordon şi E. Shapiro, privind distribuirea de
dividende ca factor de creştere a valorii întreprinderii, prezintă două
inconveniente. În primul rând, valoarea unei acţiuni este definită doar de o
singură variabilă explicită – dividendul. Înseamnă că orice eroare de estimare a
dividendului conduce la o deformare accentuată a valorii acţiunii. În al doilea
rând, valoarea acţiunii este dependentă de estimările ratei anuale de creştere şi
orice erori influenţează direct valoarea acţiunii şi implicit valoarea
întreprinderii.
e) Neutralitatea politicii de dividende. Teoria neutralităţii politicii de dividente
formulată de Miller şi Modigliani disociază efectul politicii de dividende
asupra cursului acţiunilor, de efectul altor acţiuni concomitente. Astfel, o
întreprindere poate proceda la reducerea dividendelor cuvenite în schimbul
209
realizării autofinanţării unor proiecte de investiţii. În acest caz, politica de
dividende nu este decât un subprodus al politicii de investiţii.
În alte situaţii, o întreprindere poate avea în vedere creşterea dividendelor întrucât hotărâse
majorarea coeficientului de îndatorare. Ca urmare, politica de dividende devine un subprodus a
politicii de îndatorare. În consecinţă, nu se impune ca întreprinderile să acorde o importanţă majoră
politicii de dividende, ci trebuie lăsate să fluctueze în funcţie de nevoile interne de lichidităţi (pentru
investiţii).
Practica a demonstrat că, alegerea politicii de dividende poate fi determinată şi de fiscalitatea
aplicată asupra veniturilor din deţinerea de acţiuni (dividend şi/sau câştiguri de capital). Dacă rata de
impozitare este aceeaşi, atunci politica de dividend poate fi considerată neutră. În schimb, dacă cele
două surse de venit se impozitează diferit, atunci influenţa politicii de dividend asupra valorii devine
evidentă.
14.4. indicatorii politicii de dividend
În fundamentarea politicii de dividende se calculează o serie de indicatori cum ar fi:
𝐃𝐢𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐧𝐮𝐚𝐥𝐞 𝐩𝐥ă𝐭𝐢𝐭𝐞 (F 14.1)

𝐃𝐢𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 =
𝐍𝐮𝐦ă𝐫𝐮𝐥 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐞𝐦𝐢𝐬𝐞
𝐃𝐢𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞
𝐑𝐚𝐧𝐝𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 =
𝐂𝐮𝐫𝐬𝐮𝐥 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫
𝐂𝐨𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 =
𝐏𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞
𝐏𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐛𝐫𝐮𝐭
𝐏𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 =
𝐍𝐮𝐦ă𝐫𝐮𝐥 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐞𝐦𝐢𝐬𝐞
𝐕𝐨𝐥𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐚𝐧𝐮𝐚𝐥 𝐚𝐥 𝐝𝐢𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐥ă𝐭𝐢𝐭𝐞

𝐑𝐚𝐭𝐚 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐢𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 =
𝐏𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐞𝐭 𝐚𝐧𝐮𝐚𝐥
𝐂𝐨𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐜𝐚𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞 =
𝐏𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞
𝐓𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯 − 𝐃𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐚𝐬𝐢𝐯

𝐀𝐜𝐭𝐢𝐯𝐮𝐥 𝐧𝐞𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 =
𝐍𝐮𝐦ă𝐫𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢
𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐚𝐟𝐞𝐫𝐞𝐧𝐭 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐟𝐢𝐧𝐚𝐧ță𝐫𝐢𝐢 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞

𝐑𝐞𝐳𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐞𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥 + 𝐀𝐦𝐨𝐫𝐭𝐢𝐬𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 + 𝐏𝐫𝐨𝐯𝐢𝐳𝐢𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞
=
𝐍𝐮𝐦ă𝐫𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢
210
211
BIBLIOGRAFIE
1. Anghelache, G., Belean, P., Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti,
2003
2. Apetri, A., N., Finanțe – Curs pentru învăţământ la distanţă, Editura Universităţii Suceava, 2017
3. Bistriceanu, Gh., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti,
2007
4. Hoanta, N., Finantele firmei.Editura Economica, Bucuresti, 2003.
5. Matei, G., Dracea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Editura Sitech, Craiova, 2007
6. Moraru, D., coordonator, Nedelescu, M., Plăiaşu, N., Stănescu, C., Şindril, R., Finanţe
publice şi evaziunea fiscală, Editura Economică, 2008
7. Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Editura Mirton, Timişoara, 2008
8. Popescu, N., Finanţe publice, Editura Economică Bucureşti, 2002
9. Sandu, Gh., Ciubotariu, I., Ş., Apetri, A., N., Finanţe. Abordări teoretice şi practice. Manual
universitar, Editura Didactică şi pedagocică, R.A., Bucureşti, 2008
10. Sandu, Gheorghe, Finanţe publice, Editura Universităţii, Suceava, 2000.
11. Stancu, Ion (coordonator), Finanţe, vol.I-III, Editura Economică, Bucureşti, 2003
12. Tole, Marin s.a, Finantele intreprinderii, Editura Universitara, Bucuresti, 2006.
13. Văcărel, I., şi colectiv – Finanţe Publice, E.D.P., Bucureşti 2007.
14. *** Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
15. *** Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicata.
16. *** Legea nr. 500/2002 privind finantele publice.
212

Cig Id Fin Sem1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cig Id Fin Sem1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FINANŢE

CONF.UNIV. DR. APETRI ANISOARA NICULINA

Obiectivele fundamentale urmarite de curs se refera la :

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1 ................................................................................................. 6

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1 ....................................................... Error! Bookmark not defined.

1.1 Conceptul despre finanţe

În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii făcând

1.2. Conţinutul finanţelor şi structura lor

Constituirea fondurilor Repartizarea fondurilor

Persoane fizice Instituţii publice

Toate acestea reprezintă relaţii financiare (finanţe).

De asemenea, relaţiile financiare (finanţele) pot fi:

Relaţii Transfer de valoare: persoane Fonduri băneşti

Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare, se impun câteva

Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri,

Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la

Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat satisfacerii

1.3. Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un anumit raport.

financiare (transfer de valoare):

Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un raport ca de la întreg la parte.

1.4. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri

Finanţele publice sunt asociate cu statul şi instituţiile publice; se bazează pe normele

Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor agenţilor

Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private

A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

B. Funcţia de control a finanţelor publice

Finanţele publice se manifestă şi ca mijlocitor al exercitării controlului prin bani asupra

Aşadar, între cele două funcţii ale finanţelor publice se manifestă

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de

1.6. Relațiile de credit

1.7. Relațiile de asigurări și reasigurări

Relaţiile de asigurări reprezintă ansamblul relaţiilor economico-financiare ce se stabilesc

1) După forma pe care o îmbracă asigurările se clasifică în două mari grupe:

1.8. Mecanismul financiar- parte integrantă a mecanismului de funcționare a economiei

“Mecanismul economic construit reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de

1.8.1. Sistemul financiar

1.8.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare

Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, regulă, mai multe fonduri de

1.8.3. Pârghiile economico-financiare

Fondurile de resurse financiare publice, care se constituie în economia naţionalã, sunt

1.8.4. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice

Atribuțiile Ministerului Finanțelor

Ministerul Finanţelor are, în principal, următoarele atribuţii:

1.8.5. Norme juridice privind problemele financiare

1. Din cadrul mecanismului financiar fac parte următoarele:

2. Care din următoarele organe nu fac parte din mecanismul financiar:

3. Funcţiile finanţelor sunt următoarele:

4. Funcţia de control are o sferă de cuprindere:

5. Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se realizează:

2.1 Conținutul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice reprezintă consumurile de resurse financiare

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile

Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului de bugete,

2.1 Criterii de grupare a cheltuielilor publice

Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale.

În cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli

Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U.

Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

Partea a V-a. Acţiuni economice

Partea a VI-a. – Alte acţiuni