Baietii si-au vazut mai departe de drum, intr-un ritm

lent, caci n-aveau de gand sa ajunga prea repede acasa.

Era o zi minunata, facuta sa te tot plimbi si sa te bucuri
de soare. Razele se incurcasera rau de tot printre crengile
copacilor, poleind cu aur frunzele care se harjoneau vesele
cu pasarile galagioase.
— Imran, vreau sa-ti multumesc inca o data pentru
dejunul de azi. Sper sa ma pot revansa curand!
— Fii serios! Ma bucur mult ca am mancat impreuna!
Si esti oricand invitatul meu, ti-am mai spus-o. Cat despre
revansa, nici gand. Gesturile firesti, facute din prietenie
adevarata, nu sunt ca imprumuturile cu dobanda. Nimeni
n-ar trebui sa se simta dator cand e ajutat cu ceva. In plus,
viata le potriveste pe toate, asa ca sunt foarte convins ca
intr-o buna zi ma voi aseza eu la masa ta, poate la fel de
flamand cum erai tu azi-dimineata.
Cateodata, Imran vorbea ca un om mare, dovedind o
intelepciune suspecta. Profesorii i-o apreciau cu laude si
cu note bune, dar unii colegi invidiosi o taxau ca aroganta.
Cu siguranta, baiatul deprinsese acest comportament acasa,
ceea ce insemna ca parintii lui erau oameni deosebiti, care
pretuiau mult educatia buna a fiului.
In fata unui suflet precum cel al lui Imran iti venea usor
sa te confesezi, fiindca stiai ca va putea intelege corect
lucrurile. O stia si Nimo, pe care intamplarea cu strania
aparitie a bunicului il macina fara oprire. Din moara
gandurilor lui se raspandea in jur un praf invizibil de
marmura, ca si cum stafia batranului fusese pisata marunt
de intrebarile fara raspuns ale copilului. Nu era deocamdata
convins ca i-ar fi putut vorbi despre asta tatalui sau. Era
parca prea devreme pentru o asemenea ciudatenie. Urma
sa gaseasca un moment potrivit, o zi dintre acelea cand
poti spune aproape oricui tot ce iti trece prin minte, fara
teama ca vei fi judecat stramb. O zi de sarbatoare, spre
exemplu, atunci cand aplecarea spre buna dispozitie si spre
lucrurile frumoase este in sufletele tuturor. Totusi, pana
atunci simtea nevoia sa impartaseasca acel secret, sperand
ca prin spovedania lui sa afle si un alt punct de vcdere, cel
al colegului sau. Poate ca asa ar fi inteles mai bine ce i se
intamplase cu o seara in urma.
Pentru asta nimeni nu parea mai potrivit decat Imran:
stia intotdeauna sa-i asculte pana la capat pe cei care-i
vorbeau, iar in privinta sfaturilor - atunci cand i se cereau -
se aratase mereu foarte onest, preferand sa nu se bage
niciodata in subiectele despre care nu avea habar.
— Imran, vreau sa te intreb ceva...
— Te rog.
— Ti s-a intamplat vreodata sa ti se povesteasca un lucru
foarte ciudat, iar povestitorul sa pretinda ca-i adevarat ?
— Pai, cred ca da... Mincinosii fac deseori treaba asta.
— Mincinosii?
— Exact, chiar ei!
T eama de-a nu fi luat drept trombonist il facu pe N imo
sa-si regandeasca pozitia. „Poate ca nu-i chiar momentul
potrivit sa-i dezvalui secretul meu. Ar fi mai bine sa astept,
sigur se va ivi prilejul pentru asta?
— Daca imi aduc bine aminte, continua Imran, ultima
oara cand am patit asta a fost chiar la scoala, cand Sever a
incercat sa ma convinga ca iepuroaica lui a facut un ou.
— Ce, frate?!
— Fix asa cum ai auzit: mi-a spus ca Fifi a ouat in saptamana
de Pasti, dupa care s-a pus pe clocit.
— Ce minciuna gogonata, prietene! Si tu ce i-ai zis?
— Mai nimic, 1-am lasat sa se incurce in plasapropriilor
fantezii, curios sa aflu pana unde o sa fie in stare sa duca
povestea.
— Si el a continuat cu balivernele?
— Sigur ca da! Mi-a spus ca oul a fost facut intr-o seara
cand ai lui erau plecati de acasa, asa ca nimeni n-a putut
vedea minunea. Cica el 1-ar fi descoperit dedesubtul sifonierului,
fiindca din coaja lui se raspandisera in camera
niste raze violete de lumina...
— E prea de tot! Asta-i fratele bun al lui Pinocchio! Si
nu 1-ai intrebat ce-a facut dupa aia cu oul?
— Ba da, sigur ca 1-am intrebat.
— Si ce ti-a zis?
— Cica 1-a vandut intr-un anticariat. Pe bani foarte
multi, din care o sa-si cumpere o consola noua pentru
jocuri. Mai spunea ca anticarul si-a dat seama de raritatea
obiectului si ca mai auzise candva despre un caz asemanator.
Si i-a povestit lui Sever ca un astfel de ou, tinut
vreme de cincisprezece ani in otet, se preschimba intr-un
diamant foarte valoros pe care poti castiga cateva milioane
de euro.
— Pai, atunci de ce nu 1-a pastrat el?
— Asta 1-am intrebat si eu, dar cica i s-a spus asta abia
dupa ce incheiase tranzactia. Si ca nu mai putea face nimic.
Dar, oricum, el n-ar mai ft avut rabdare sa astepte atat, il
ardea rau consola aia. lar ca sa faci bani abia pe la vreo
treizeci de ani i se parea deja prea tarziu. Zicea ca la varsta
aia nu te mai poti juca, ai alte obligatii pe cap, poate chiar
educatia copiilor tai.
— Fabulos, frate! Nu-mi vine sa cred ce aud. Sever e
autor de fantasy si nu stie!
— Corect. Trebuie sa-1 incurajam in cariera literara,
nu-i asa?
Rasera amandoi cu pofta, apoi Imran incerca sa afle ce
era de fapt cu intrebarea lui Nimo, cea care declansase
toate acele amintiri despre pacalelile colegului lor. Insa
Nimo potrivi la randul lui o minciuna, ce-i drept, una
departe de calibrul fabulatiilor scornite de Sever, si-i distrase
atentia colegului sau.
Drumul lor trecea acum prin dreptul statuilor de la
Universitate. Erau patru, dar prea putina lume ar fi
stiut sa-ti spuna asta corect, caci bucurestenilor le sfaraiau
mereu calcaiele din pricina treburilor pe care le aveau de
facut. Nu mai gaseau rabdarea sa ridice ochii din pamant
sau de pe ecranul telefoanelor mobile, asa ca ajunsesera
sa-si uite orasul. Daca ii intrebai de numele vreunei strazi
pe care o cautai, nu mai reuseau sa re lamureasca in ce fel
ai fi putut ajunge acolo mai repede, chiar daca era vorba
de o alee strabatand centrul capitalei. Pentru asta apelau
la una dintre aplicatiile instalate in memoria acelorasi aparate
electronice carora le devenisera sclavi.
Totusi, acele siluete din piatra se aflau mereu acolo, ca
niste sfinti tacuti avand orasul in grija. Nu conta ca era
noapte sau zi, nici ca afara ploua sau ningea - ei se gaseau
in acelasi loc si priveau intr-un punct fix sau poate ca spre
viitorul pe care vor fi stiut sa-1 anticipeze.
Unul dintre acele personaje era domnitorul Mihai
Viteazul. Era reprezentat calare si avea o toporisca ciudata
in mana stanga, ridicata amenintator deasupra capului.
Altul era un tip despre care baietii nu stiau nimic, dar
se lamurira imediat, cautandu-i pe internet numele gravat
in placa fixata pe soclu. Asa aflara ca Ion Heliade-Radulescu
fusese scriitor si un soi de parinte al poeziei romane
moderne. Mai mult, sustinuse o activitate bogata pe timpul
Revolutiei de la 1848, lansand pentru colegii lui de
generatie un indemn care ii facu pe cei doi prieteni sa
zambeasca, zicandu-si ca asa trebuie sa-1 incurajeze si ei pe
Sever, pentru meseria de scriitor: „Scrieti, baieti, numai
scried!".
— Imran, ai observat cat de ciudat e realizata statuia?
Zici ca omul e gata sa zboare de pe piedestal si sa coboare
langa noi, pe trotuar.
— Intr-adevar. Ar fi chiar tare sa se intample asta
candva, nu-i asa? lar personajul asta de piatra s-o porneasca
brambura prin oras.
— Cred §i eu! Dar asta se va petrece doar atunci cand
iepuroaica amicului nostru va mai face un ou. Unul gata
incondeiat.
Imran pufni in ras, apoi continuara inspectia celorlalte
doua monumente. Ele reprezentau tot niste domni despre
care nu stiau mare lucru. Unul dintre ei, pe nume Gheorghe
Lazar, tinea in maini o carte cam mototolita. Parca i se
descususera paginile una de alta, iar palma barbatului din
marmura cauta sa le adune laolalta. Celalalt, adica Spiru
Haret, avea o mutra prea serioasa si o mustata ce semana
cu o pasare intinzandu-si aripile in zbor. Cu ajutorul telefoanelor
mobile aflara si despre ei cate ceva: se ocupasera
cu organizarea invatamantului romanesc.
— Imran, astia-s zeii la care trebuie sa ne rugam pentru
o vacanta mai lunga! Ar trebui sa le aducem niste ofrande
ca lumea... Poate asa ne vor face pe plac.
— Sigur. Aduc eu o sticla cu Rooh Afza si ii cinstim
pe fiecare dintre ei cu cate un paharel. Ca doar zeilor din
Antichitate le placea mult nectarul divin.
Isi continuara plimbarea spre Piata Unirii, care nu se
afla departe de locuinta lui Imran. Nimo il intreba daca
existau statui si in capitala tarii de unde venise.
— In Damasc? Sigur ca da. Prietene, Damascul are
in spate o istorie veche de vreo noua mii de ani. Iti poti
inchipui asa ceva? lar orasul asta a fost capitala in toata
aceasta vreme!
— Uau, n-am stiut... Chiar ca e ceva de necrezut! Dar
nu in felul oualor de iepure.
— Unde mai pui ca tot in Damasc s-a nascut Apolodor,
celebrul arhitect care a construit chiar si aici, pe meleagurile
voastre.
— Exact! Podul peste Dunare... al lui Apolodor din
DamascX Nu ma gandisem la el.
— Tot el a inaltat si Columna lui Traian.
— Aha, coloana unde sunt reprezentati stramosii nostri,
dacii.
— Corect. Vezi, Nimo, cate lucruri comune avem unii
cu altii? Desi, la o prima vedere, ai zice ca Siria n-are
absolut nici o legatura cu romanii. Cu toate astea, faptele
se prezinta tocmai invers, iar acesta a fost un amanunt la
care tatal meu s-a gandit mult atunci cand a ales locul
emigrarii noastre. El e un tip plin de povesti interesante
despre Siria si despre cultura de-acolo. Stie multe din
istoria noastra. il vei cunoaste si te vei lamuri. Iar ca sa
revin la statui... imi amintesc bine de una imensa, dedicata
sultanului Saladin. Monumentul il infatiseaza dupa o
mare victorie. E reprezentat calare, cam asa cum este si
statuia lui Mihai Viteazul. Doar ca nu are o barda in mana,
ci taraste dupa el, prinsi in lanturi, doi cavaleri francezi
luati ostatici in batalie. In rest, multe dintre sculpturile
noastre provenite din Antichitate pot ft vizitate intr-un
muzeu imens, plin de vestigii. Totusi, arta islamica nu
incurajeaza prea mult portretul facut oamenilor, fiind
convinsa ca in fata lui Allah nu suntem altceva decat niste
pitici. Asa, ca noi doi.
Imran vorbise iarasi ca un adult. N-o facea deloc fortat,
iar asta insemna ca felul acela al lui se datora educatiei
primite. „Cu siguranta“, se gandi Nimo, „tatal lui e cineva
care merita cunoscut. Trebuie sa fie un om foarte interesant.
Si atent la cele din jur“.
Sirianul ii ghicise gandurile, caci ii propuse pe neasteptate
o vizita la el.
— Ar fi pacat sa nu vii chiar acum, cand suntem la o
aruncatura de bat de blocul nostru. I-ai prinde pe amandoi
parintii mei acasa. De obicei, tata e ocupat la ora asta, dar
spunea ca azi isi va termina treburile mai repede. Sigur te
va fascina cu istoriile lui! Iar noi il vom asculta cu o ceasca
de ceaibun in fata, indulcindu-ne cu prajiturile incredibile
facute de mama. E regina dulciurilor, te rog sa ma crezi!
Ce zici, vrei sa vii?
— Sigur ca da, insa mai intai trebuie sa-1 sun pe tata,
ca sa stie pe unde sunt.
O asemenea propunere nu putea fi refuzata, asa ca
Nimo isi apela parintele, bucuros sa-i auda vocea placuta.
Nu era oare ascunsa o vraja in treaba asta atat de simpla?
Soarele pocnise in amurg, ca o castana bine coapta.