Interviu cu scriitorul George Cornilă:

„Un scriitor este adeseori un salvator“

Scriitorul, traducătorul și publicistul George Cornilă a semnat anul trecut una dintre
biografiile romanțate care s-au bucurat de foarte mare succes în rândul cititorilor
autohtoni: Hasdeu. Duhuri (Polirom, 2023). Odată cu cel mai nou roman al său,
Silex (colecția Ego. Proză, Polirom, 2024), descoperim o perspectivă complexă
privind felul în care putem recupera memoria și, totodată, asupra felului în care
propria identitate e pusă sub semnul întrebării sau prinsă în capcanele unor iluzii. Cu
un protagonist care nu mai poate face diferența între ceea ce a trăit și ceea ce a scris
sau citit, romanul Silex încununează munca de până în prezent a scriitorului care,
fără îndoială, se apropie cu această carte și mai mult de literatura universală
nepieritoare.
În același timp, interviul acordat de scriitorul George Cornilă pentru „Suplimentul de
cultură“ ne oferă prilejul de a pătrunde în multiplele straturi ale unui roman
sedimentat „de-a lungul mai multor ani“ și care ascunde construcții concentrice și
referințe livrești variate pe care fiecare cititor în parte e invitat să le descopere.

Mihaela Pascu-Oglindă

Protagonistul celui mai nou roman al tău, Silex, este un scriitor

care, în urma unui accident de motocicletă, ajunge să confunde realitatea
cu ficțiunea pe care el însuși a scris-o, a citit-o sau a tradus-o. Avem în
față, în același timp, un scriitor care scrie pentru a-i descoperi pe toți
ceilalți care îl compun, întâlnindu-și la răstimpuri sinele în diferite
locuri. Ce te-a inspirat în crearea unui astfel de personaj?
Silex s-a format în mine de-a lungul mai multor ani, așa cum un mineral se
formează în scoarța terestră. Silexul în sine, cremenea, este o rocă sedimentară, așa
cum aceasta este o carte sedimentară, dar și vulcanică și, categoric, metamorfică.
Momentul zero al acestei petrogeneze nu mai poate fi identificat. Aș încerca, dar cred
că n-aș obține decât o plăsmuire, o amintire falsă izvorâtă din nevoia de a spune o
poveste. Nu exclud ca la bază să fi stat o fobie. Mă tem că într-o zi voi uita și astfel tot
ce am trăit va fi fost în zadar. Dacă-i așa, atunci mecanismele mele de apărare m-au
îmboldit să apelez la acest paliativ livresc care-mi dă voie să vorbesc despre uitare și
pierdere și care, pentru puțin timp, îmi alungă frica.
Temele tratate în Silex nu sunt noi pentru mine — pentru literatura universală
nici atât —, se regăsesc în toate cărțile anterioare, întrucât, ca noi toți, mă găsesc într-
o permanentă căutare. Vreau să mă înțeleg, să-i înțeleg pe toți cei care trăiesc în
mine, așa cum vreau să înțeleg lumea, și adeseori simt că n-o pot face decât scriind,
lăsându-mă în voia scrisului, îngăduindu-mi să ies din realitatea imediată și din
conștient. E un sens al meu și al tuturor lucrurilor care-mi scapă, dar de care mă simt
mai aproape cu fiecare rând. Existența mi se pare copleșitoare și incomprehensibilă
dacă nu este fragmentată în bucăți mici, pe care să le pot studia în acest vas Petri care
este coala de hârtie.
Trăim zi de zi scindați, suntem fii și soți și părinți și angajați și artiști, jonglăm
cu toate aceste ipostaze. Suntem mai mulți oameni în același timp, nu doar cei din
prezent, ci și toate versiunile noastre anterioare, copilul, adolescentul, tânărul adult,
și deja încolțesc în noi semințele celor care vom deveni, bătrânul, înțeleptul,
muribundul. Peste acestea, suntem nevoiți să conviețuim cu cei care am fi putut
deveni dacă ne-am fi urmat un vis, dacă la un moment dat am fi luat o altă decizie,
dacă am fi avut mai mult curaj. Eu mi-am dorit să fiu naturalist, apoi am vrut să fiu
pictor, abia apoi scriitor. Naturalistul și pictorul încă trăiesc în mine și-l influențează
pe scriitorul care pare să se fi materializat, însă într-o altă formă decât cea pe care mi-
o închipuiam cândva.
Îl parafrazez pe regretatul Paul Auster în Nebunii în Brooklyn: toți oamenii
conțin mai mulți oameni și majoritatea sărim de la unul la altul, fără a ști vreodată
cine suntem.

E pregnantă în roman teama de ceea ce se pierde iremediabil și, în

același timp, realismul magic pare să fie una dintre portițele de salvare
pentru a recupera măcar fragmente din trecut, întocmai cum personajul
nea Lazăr sau diferite forme ale lui apar de-a lungul anilor. În ce fel a fost
diferită scrierea acestui roman față de tot ceea ce ai scris până în prezent
și ce crezi că s-a schimbat în maniera de a scrie de acum înainte?
Îmi dau seama că, lipsit de intuitivitate, am răspuns mai devreme, măcar
parțial, la această întrebare. Este multă teamă în Silex, dar este și speranță. M-a
încercat mereu bănuiala că tot ce nu e trecut pe hârtie riscă să piară. Un scriitor este,
adeseori, un salvator. Am copilărit într-un sat pierdut printre dealuri acoperite de vii,
într-o lume arhaică, printre oameni care trăiau ca în zorii omenirii. Fantasticul era o
parte însemnată a vieții cotidiene. Basmele și superstițiile erau întrețesute în urzeala
realității. Deși, peste ani, am devenit un ins rațional, un Toma Necredinciosul, o parte
din mine vrea să creadă că existența înseamnă mai mult decât un amalgam de
fenomene fizice, chimice și biologice.
 Toți avem, periodic, nevoie de refugii. Al meu trebuie să fie într-o lume cât mai
îndepărtată și dacă nu pot ajunge acolo altfel, îl recompun pe hârtie, construiesc o
butaforie în care pot păși, căci e destul de convingătoare încât să-mi păcălească
creierul – care vrea mult să fie păcălit –, iar acolo pot petrece un timp, rupt de tot. În
Londra, pe Leinster Gardens nr. 23, există, perete în perete cu o casă locuită, o casă
falsă, în fapt doar o fațadă care ascunde vederii șinele de tren ale metroului londonez.
O astfel de casă falsă este pentru mine scrisul, o fațadă în spatele căreia mă așteaptă
un tren.
Silex este doar o piesă într-un mecanism pe care probabil nu voi reuși să-l
asamblez până la sfârșitul vieții. Marginile sale zimțate se îmbină cu cele ale cărților
anterioare, la care, de altfel, face trimitere. Nu știu dacă a schimbat ceva cu adevărat,
poate doar m-a adus mai aproape de mine.

Fragmentarea memoriei și festele pe care aceasta i le joacă

protagonistului inclusiv prin întâlnirile pe care le are cu cineva care îi
seamănă mi-au amintit de heteronimii lui Fernando Pessoa. Este dublul
său doar un doppelgänger sau îl putem privi ca modul în care opera unui
autor ajunge să rătăcească prin lume?
Vreau să cred că nu e doar un doppelgänger. Sunt în dubii din cauză că nu poți
ști niciodată ce se petrece cu adevărat într-o carte a ta, căci, de la punct, aceasta se
conduce după propriile sale reguli. Dar mi-aș dori ca măcar pentru el să fie posibil.
Dacă toți cei pe care i-am întâlnit eu de-a lungul vieții îmi semănau din coincidență,
aceștia de hârtie ar merita un sens mai înalt. Există persoane pe care le întâlnim și
față de care simțim o apropiere instantanee. Fiecare e unic, de acord, însă unii ne
sunt cât se poate de asemănători. Nu neapărat fizic. Nu contează dacă ne seamănă
fizic. Gândesc și simt la fel. Doar că sunt puțini și împrăștiați pe suprafețe uriașe.
Pentru ei scriu, mai mult decât pentru mine. Vreau să intru în legătură cu ei, așa cum
unii vor să ia contact cu extratereștrii.
Și, sigur, Herbert Saunders nu e doar un pseudonim, ci, într-adevăr, un
heteronim. Doar unul dintre scriitorii fictivi care apar în cărțile mele. Mă bucur că l-ai
amintit pe Pessoa. Silex prezintă o intertextualitate feroce, face trimitere la multe alte
cărți, ale mele și ale altora. L-am compus întocmai cum dr. Frankenstein și-a
asamblat creatura. E o carte care nu se termină, căci operele amintite te trimit la
rândul lor la altele, care te trimit la altele.
 E aici o provocare pe care o lansez cititorului, să descopere câte cărți se găsesc,
de fapt, între aceste două coperte albastre.

Sunt viețile noastre inerent alcătuite dintr-un soi de magie a

superstițiilor, cufundate în imaginarul colectiv (și, adesea, în isteria
colectivă) și astfel captive la granița dintre realitate și ficțiune, fără ca
aceasta să mai conteze cu adevărat? „Care-i diferența între ce s-a
întâmplat și ce cred că s-a întâmplat?“, se întreabă protagonistul la un
moment dat.
Dacă rugăm un om, orice om, să se descrie, va spune că este o făptură bipedă,
înaltă sau scundă, robustă sau filiformă, cu brațe puternice sau slabe, cu părul într-un
fel, cu nasul într-un fel, cu bărbia într-un fel. Dar nu așa arătăm noi, de fapt. Noi
suntem mai degrabă asemănători unei meduze, suntem un creier și un mănunchi de
ramificații nervoase. Restul – carne, oase, piele – are ca singur scop supraviețuirea
acestei celenterate. Tot ce știm despre noi și despre lume se reduce la o serie de
impulsuri electrice. Poate că suntem, într-adevăr, captivi într-o halucinație colectivă.
Sau poate că suntem doar visul unei caracatițe.

Copilăria de la Urechești, Focșanii și amintirile cu Isabel, soția lui,

și Eva, fiica, sunt prinse în țesătura aproape fermecată a ceea ce nu poate
fi pus sub semnul întrebării. În rest, viața de adult și orice altceva par să
fie doar o anexă. Este Silex un mod de a omagia anumite momente din
viața autorului (având astfel și elemente autobiografice), punând în
același timp sub semnul întrebării sensul operei?
Nu ne putem rupe de noi, oricât am încerca. Revin la atazagorafobie, căci e aici
o puternică dorință de a salva momente, locuri, oameni. Am trăit vreo paisprezece mii
de zile, am avut parte, ca oricine, de dureri și de bucurii, spaime și speranțe, lecturi și
călătorii. Firește, am întrețesut biografia cu ficțiunea, atât cea creată ad-hoc, cât și cea
preluată, căci în Silex sunt multe povești ce nu-mi aparțin, așa cum nu-i aparțin nici
protagonistului, acestui Funes el Memorioso care-și pierde memoria și nu poate să-și
reconstruiască povestea vieții decât din fărâme culese din alte vieți.
Sunt lucruri pe care le-am trăit și pe care nu le-a mai trăit nimeni și nimeni nu
le va mai putea trăi, pentru că nimeni nu mai poate fi eu în exact acea clipă. Sunt
locuri care nu mai există și pe care nimeni nu le va mai putea vedea cu ochii lor. Sunt
oameni care nu mai există și pe care e posibil ca doar eu să mi-i mai amintesc. Un om
moare cu adevărat abia atunci când nu mai e nimeni care să se gândească la el, nu?
După toate probabilitățile, cartea aceasta îmi va supraviețui. Asta înseamnă că nu iau
cu mine în mormânt tot ce am agonisit. O parte e în această carte pe care cineva o va
citi cândva și se va gândi la un personaj în care e o fărâmă dintr-un om real și astfel
acel om va mai trăi puțin.
În același timp, tot binele din viața mea se datorează câtorva persoane. Sunt și
acestea aici, sub diferite forme. Construind un refugiu pentru mine, am construit
unul pentru ele, un loc unde pot să viețuiască la nesfârșit, cât timp această carte este
citită de cineva. Un singur om e destul pentru a salva omenirea.
Cât despre sens, unul este cel intenționat de mine, altul este cel pe care i-l dă
fiecare.

Se spune că doar copiii sunt cei care își pot continua în vis dorințele
neîmplinite peste zi. Scriitorul din Silex își împlinește fiecare vis crezând
că a trăit cu adevărat ceea ce doar a scris?
Protagonistul meu e liber să creadă că a făcut tot ceea ce și-a dorit vreodată să
facă. Aici ajungem la întrebarea: preferăm împăcarea împlinirii (chiar dacă e falsă)
sau regretul ratării (care e reală)?

Orașul pare complice și lasă loc realismului magic să se strecoare

în poveste, alimentând jocul dintre ceea ce a existat cu adevărat și ceea ce
e doar o falsă amintire. Până și caracatița-mim se face vinovată de
această complicitate. Iar dacă nimic nu e ceea ce pare, care sunt lucrurile
de care ne putem agăța, de fapt, în viață?
Caracterul incert al realității ne face să plutim în derivă. Toți avem nevoie să
ne agățăm de ceva. Acesta este cel mai potrivit cuvânt. Asta facem. Ne agățăm. De
amintiri, de visuri, de oameni, de noi înșine. Rămânem vii cât timp încă ne putem
ține. Să nu uităm însă că totul este complice unui demiurg, iar orice om care trăiește
înăuntrul capului său nu este altceva decât un demiurg.

Silex se dovedește a fi nu doar un roman cu o structură complexă,

ci și o operă în care ai jonglat cu măiestrie prin viața protagonistului,
printre amintirile din copilăria acestuia, printre momentele petrecute cu
fiica și soția, printre regrete și împliniri, dar mai ales printre momentele
care stau aproape tot timpul sub semnul întrebării (lunile petrecute în
Africa fiind cel mai bun exemplu). A existat un plan de la început în
această privință sau acest fascinant labirint al oglinzilor s-a conturat pe
parcurs?
Rareori am scris fără a avea un plan. Asta nu înseamnă că nu mă abat mai
mereu de la el. Mă ascult până într-un punct, apoi îmi ascult personajele. Au și ele un
cuvânt de spus. Greșim dacă ne tratăm personajele ca pe niște supuși. Ne sunt
parteneri. Uneori chiar superiori. Nu mă gândeam că voi termina cartea aceasta.
Cercurile concentrice din care e alcătuită mi-ar fi permis să scriu la nesfârșit, întreaga
viață, asigurându-mă doar să mai închid un cerc din când în când. Mă gândeam că voi
îmbătrâni împreună cu această carte, așa cum îmbătrânești alături de persoana
iubită. Când manuscrisul a ajuns la forma actuală, l-am citit. Nu citisem nimic din el
până atunci. Mi s-a părut că devenise deja un mare Uroboros și că i-aș fi adus un
deserviciu dacă aș fi continuat să adaug. Am decis că va rămâne „definitiv
neterminat“, așa cum a spus Cabré despre al său Confiteor.
Am jonglat, într-adevăr, ca oricine care scrie, am jonglat, am mers pe sfoară,
am făcut salturi mortale, cu îndemânare sau stângăcie. Așa am simțit, iar dacă așa am
simțit nu mai contează dacă n-a fost așa.

Este alunecarea aceasta continuă între amintire și realitate, între

capcana memoriei și crudul adevăr, un mod în care scriitorii pot
supraviețui în lumea reală?
Scrisul m-a salvat. Am mărturisit-o și alte dăți. Datorită primului meu roman,
Cu dinții strânși, încă mai sunt aici. Uneori scrisul mă rănește, alteori mă vindecă,
dar fără el n-aș putea exista în această lume care ni s-a dat și la care ne simțim
condamnați, căci nu întotdeauna ne dăm seama că nu e nimic care să ne țină în ea tot
timpul. Există breșe prin care putem ajunge în mici refugii, unde ne putem ostoi.
Multe dintre amintirile noastre sunt false. E un fapt. Creierul le reconstruiește
continuu. Unele dintre cele mai frumoase momente pe care le-am trăit nu s-au
întâmplat întocmai. Dar ce contează? Nici un scriitor nu trăiește într-o singură lume.
E o vietate căreia nu-i e suficient un singur mediu, e asemenea cetaceului din
adâncuri, care, dacă nu iese la suprafață la anumite intervale, se îneacă.
 În roman regăsim mai multe fragmente care fac referire la războiul
din Ucraina, cruzimea unor triburi sau a unor grupări extremiste din
Africa, despre felul în care, uneori, răul pare să câștige în fața binelui
insuficient. Ce rol crezi că joacă literatura pe această hartă nu tocmai
pașnică a lumii?
De-a lungul întregii istorii, răul a părut că iese biruitor. E instinctual, e facil, e
contagios. Dar binele n-a fost niciodată nimicit. Binele răzbește în mijlocul celui mai
atroce rău, e flăcăruia care se vede de la mari depărtări în bezna care părea nesfârșită,
vădind că întunericul nu există în sine, ci e doar absența luminii și, bineînțeles, cum
știm de la Platon, răul este doar absența binelui. Sigur, nu doar de cuvinte au nevoie
cei care suferă, au nevoie de aer și de apă și de hrană și de medicamente și de adăpost
și de iubire, dar să nu subestimăm puterea cuvântului, rostit sau scris. Cuvântul poate
schimba lumea, poate aduna binele, poate risipi răul. Pentru unii dintre noi literatura
este deopotrivă singura armă și singurul lucru pe care-l putem oferi celorlalți.
Las aici un citat din Kaddish de Radu Vancu, una dintre cele mai zdrobitoare
creații literare din câte am citit: „Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia
nu există“. Dacă poezia, literatura, arta...

În ce privește planurile de viitor, ți-ai dori ca în următorii ani să te

apropii mai mult de cititorii din alte țări, prin traduceri și lansări în afara
granițelor?
Vreau să iau contact nu doar cu alter-egourile mele din România, ci din
întreaga lume. Așa că da, vreau să fiu tradus. Vreau să fiu tradus într-o limbă atât de
străină de mine încât să nu fiu în stare s-o învăț. Vreau să fiu tradus în njerep. Vreau
să comunic cu acel seamăn al meu din Andaman. Mi-e dor de el, chiar dacă nu l-am
întâlnit niciodată.