Părinții Uniunii Europene

Istoricul Politicii de Coeziune

Chiru Nicoleta Elena

Cîrstea Georgiana
Robert Schuman Jean Monnet
 Jean Monnet (1888-1979)
• Cel care a avut ideea de la care a pornit planul Schuman a fost Jean Monnet, om de
stat francez, care susţinea ideea potrivit căreia „unim oameni, nu state”.
• Monnet a participat la crearea Societăţii Naţiunilor, în 1920 fiind numit secretar
general adjunct în această organizaţie. După o experienţă internaţională în perioada
interbelică (SUA, China etc.), la începutul celui de-al Doilea Război Mondial este
trimis de guvernul Franţei la Londra, pentru a coordona punerea în comun a
capacităţilor de producţie ale celor două ţări.
• După crearea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO), în 1952,
Jean Monnet devine primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO (corespondenta
Comisiei Europene).
• Participă la elaborarea tratatelor de instituire a Comunităţii Economice Europene,
respectiv Euratom, şi la proiectul de integrare a Marii Britanii în Comunitate.
• Jean Monnet a primit numeroase distincţii la nivel internaţional, între care Premiul
Internaţional Carol cel Mare, în 1953. În 1976, Consiliul European de la Luxemburg i-
a decernat titlul de „cetăţean de onoare al Europei”. Începând din 1990, Comisia
Europeană derulează o acţiune în domeniul educaţiei, denumită Jean Monnet şi care
promovează cunoaşterea integrării europene.
 Robert Schuman (1886-1963)
• Schuman este, poate, cel mai celebru dintre părinţii fondatori, declaraţia rostită pe 9
mai 1950 fiind considerată punctul de plecare al construcţiei europene. De altfel, este
cunoscută sub numele de „Declaraţia Schuman”.
• Succesul contribuţiei sale la reconcilierea Franţei cu Germania, după cel de-al Doilea
Război Mondial, punând bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), prin propunerea sa de a pune sub autoritate comună cele mai importante
ramuri ale industriei de armament din cele două ţări, se datorează şi formaţiei sale
franco-germane.
• Cariera politică şi-a început-o în 1919, când este ales deputat în Parlamentul Franţei.
A făcut apoi parte din guvernul Franţei, fiind, pe rând, ministru al finanţelor, prim-
ministru, ministru al afacerilor externe şi ministru al justiţiei.
• După crearea comunităţilor europene, Robert Schuman devine primul preşedinte al
Adunării Parlamentare Europene (Parlamentul European de astăzi), funcţie pe care o
ocupă între anii 1958-1960. Robert Schuman a obţinut Premiul Internaţional Carol
cel Mare în 1958 şi a devenit un adevărat simbol al Europei unite, Biserica catolică
luând în discuţie beatificarea lui.
 Istoricul Politicii de Coeziune
• Politica de coeziune are în ţările vest-europene o utilizare cu o istorie mai îndelungată decât
cea comunitară. Astfel, începuturile politicilor de coeziune în Europa au luat formă acum
aproximativ 80 de ani, în Marea Britanie. Legile create pentru Zonele Speciale, din 1934 şi
1937, au fost adoptate cu scopul reabilitării zonelor industriale afectate de un nivel ridicat al
şomajului.
• Politica de coeziune se referă la ansamblul de măsuri ale Uniunii în sensul dezvoltării
armonioase a acesteia, promovând reducerea disparităţilor de la nivel economic şi social
dintre regiunile componente, egalitatea de şanse şi dezvoltarea durabilă.
• Reglementarea de bază pentru aceasta se regăseşte în Titlul XVIII „Coeziunea economică,
socială şi teritorială” din TFUE, specificându-se în art. 174 faptul că „Uniunea urmăreşte, în
special, reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi a
rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate.”
• Necesitatea politicii de coeziune derivă din disparităţile interregionale existente la nivelul
UE, utilizând ca indicator PIB-ul pe locuitor exprimat în parităţi ale puterii de cumpărare
(PPS). Astfel, se pot observa diferenţe semnificative nu numai între regiuni dintre diferitele
ţări membre, ci şi între regiunile din cadrul aceleiaşi ţări, situaţie existentă chiar şi în cele mai
dezvoltate state membre. considerat de către specialişti ca fiind indicatorul cheie pentru
măsurarea disparităţilor regionale (Constantin, 1998)
 Politica de coeziune de-a lungul
timpului
● 1957 În Tratatul de la Roma se menționează pentru prima dată existența unor diferențe regionale.
● 1958 Este instituit Fondul social european.
● 1975 Crearea Fondului european de dezvoltare regională.
● 1986 În Actul Unic European se stabilește temeiul juridic al „politicii regionale”.
● 1988 În vederea adaptării la aderarea Greciei (1981), Spaniei și Portugaliei (1986), fondurile structurale
sunt integrate într-o „politică de coeziune” generală. Buget: 64 mld. ECU.
● 1993 Tratatul de la Maastricht introduce Fondul de coeziune, Comitetul Regiunilor și principiul
subsidiarității.
● 1994-1999 Dublarea resurselor alocate fondurilor, acestea atingând o treime din bugetul UE.
● 1995 A fost adăugat un obiectiv special pentru sprijinirea regiunilor slab populate din Finlanda și
Suedia.
● 2000 „Strategia de la Lisabona” redirec- ționează prioritățile UE către creștere, locuri de muncă și
inovare. ● 2000-2006 Prioritățile aferente acestei perioade sunt orientate astfel încât să reflecte
obiectivele Strategiei de la Lisabona. Instrumentele de preaderare pun la dispozi- ția țărilor aflate în
curs de aderare la UE fonduri și know-how.
● 2004 Aderarea a zece noi state membre, populația UE crescând cu 20%, în timp ce PIB-ul acesteia cu
doar 5%. Buget specific alocat pentru noile state membre (2004-2006).
● 2007-2013 30% din bugetul alocat pentru infrastructura de mediu și pentru măsuri de combatere a
schimbărilor climatice, iar 25% pentru cercetare și inovare.
● 2014-2020 Noua perioadă de programare introduce norme comune simplificate și un accent sporit pe
realizări și rezultate. Bugetul de 351,8 miliarde de euro este orientat în special către 11 obiective
tematice în sprijinul realizării țintelor strategiei Europa 2020.
 Finanţarea Politicii de Coeziune

• În 1957, statele fondatoare semnează Tratatul de

la Roma în preambulul căruia este specificată clar
necesitatea consolidăii unei unităţi între
economiile lor şi de a asigura dezvoltarea
armonioasă a acestora prin reducerea
diferenţelor dintre diversele regiuni, precum şi a
decalajelor cu care se confruntă regiunile
„rămase în urmă”. Astfel că, în 1958, vor fi
constituite cele două Fonduri Sectoriale: Fondul
Social European şi Fondul European de Orientare
şi Garantare Agricolă.
 Fondul Social European (FSE)

• Avea ca obiectiv general combaterea şomajului prin finanţarea măsurilor de

facilitare a accesului pe piaţa muncii, asigurarea egalităţii de şanse, formarea
profesională şi sprijinirea creării locurilor de muncă.
• Creşterea şomajului în rândul tinerilor de la sfârşitul anilor 1970 împreună cu
începutul declinului industriilor tradiţionale, precum industria oţelului, şi
dezvoltarea noilor tehnologii au condus la lărgirea sferei de obiective ale FSE
spre sprijinirea formării profesionale în special a tinerilor şi a regiunilor rămase
în urmă. Pe măsură ce Uniunea a început să se confrunte cu îmbătrânirea
populaţiei, FSE a acordat o mai mare finanţare pentru formarea continuă a
persoanelor în vârstă în vederea menţinerii pe piaţa muncii.
 Fondul Social European (FSE)
• În perioada 2000-2006, acţiunile FSE s-au concentrat în următoarele direcţii:
măsuri active pentru prevenirea şi combaterea şonajului la nivelul UE; formarea
continuă a forţei de muncă; facilitarea accesului femeilor pe piaţa muncii; şi o forţă
de muncă calificată şi adaptabilă, spirit întreprinzător şi sprijinirea creării de locuri
de muncă durabile.
• Pentru perioada de programare 2007-2014, FSE are ca prioritate principală
creşterea adaptabilităţii lucrătorilor şi a întreprinzătorilor prin o mai bună
anticipare şi gestionare a evoluţiei economice. Fondul Social European are ca
direcţii generale de acţiune în cadrul Obiectivelor „Convergenţă” şi
„Competitivitate” următoarele domenii :
– creşterea flexibilităţii lucrătorilor şi întreprinderilor;
– îmbunătăţirea accesului şi participării pe piaţa forţei de muncă;
– întărirea incluziunii sociale prin combaterea discriminării şi facilitarea
accesului pe piaţa muncii a persoanelor provenind din grupuri defavorizate; şi
– promovarea parteneriatului între patronate, sindicate, organizaţii non-
guvernamentale şi instituţiile administraţiei publice din domeniul muncii
• Pentru perioada de programare 2014-2020 obiectivele FSE sunt:
– Incluziunea socială
– Creșterea calității educației
– O administrație publica mai puternica
– Sprijinirea accesului tinerilor pe piața muncii
 Fondului European de Dezvoltare
Regională (FEDR)
• În 1975 are loc crearea Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR) în vederea
redistribuirii unei părţi a veniturilor bugetare ale statelor membre către regiunile mai puţin
favorizate. Este pentru prima oară când se pune problema redistribuirii între regiunile bogate
şi sărace ale Comunităţii, fapt survenit în urma creşterii semnificative a disparităţilor
interregionale odată cu prima extindere a Comunităţii, din care făceau parte de acum Irlanda
(stat sărac comparativ cu celelalte state membre), Marea Britanie (ce se confrunta cu
probleme structurale din cauza declinului industriilor tradiţionale) şi Danemarca. Odată cu
integrarea Greciei (1981), a Spaniei şi Portugaliei (1986), s-a lărgit şi amplitudinea
disparităţilor interregionale. Suprafaţa Comunităţii a crescut cu 48%, populaţia s-a mărit cu
22%, dar, concomitent, Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a scăzut cu 6% (Dall'Erba,
2003).
• Tot în 1986 a fost introdus în Tratat conceptul de „Coeziune socială şi economică”. Actul
Unic European pune astfel bazele unei reale politici de coeziune menită să reducă
diferenţele dintre regiunile Comunităţii, în special prin sprijinirea dezvoltării infrastructurii
din ţările nou-intrate.
• În 1988, sub presiunile efectuate de Spania, Jacques Delors - preşedintele Comisiei
Europene, ia iniţiative de a dubla resursele financiare pentru fondurile structurale în
perspectiva următorilor ani. Astfel, ţările mai puţin dezvoltate au primit în nouă ani circa 154
miliarde ECU.
 Fondul de Coeziune (FC)
• Prima reformă a fondurilor structurale are loc în 1989, când se stabileşte principiul programării
multianuale a acestora, se fixează cinci obiective prioritare de dezvoltare şi se creează sistemul de
parteneriat cu statele membre (conform principiului adiţionalităţii prin care fondurile structurale vin să
completeze investiţiile naţionale). Cele cinci obiective, extinse la şase odată cu aderearea Suediei şi
Finlandei în 1995, sunt distribuite fiecare pe o problemă majoră de dezvoltare, după cum urmează:
• ajustarea economică a regiunilor rămase în urmă din punctul de vedere al dezvoltării – obiectiv în care
se încadrau regiunile al căror PIB/locuitor era mai mic decât 75% din media Comunităţii;
• reconversia economică a zonelor industriale aflate în declin, respectiv a regiunilor în care rata şomajului
şi forţa de muncă angajată în sectorul industrial depăşeau media comunitară, concomitent cu declinul
important al acestei categorii în ceea ce priveşte forţă de muncă;
• combaterea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării pe piaţa muncii a tinerilor şi a persoanelor
expuse excluderii de pe piaţa forţei de muncă prin promovarea şanselor egale în privinţa angajării
femeilor şi bărbaţilor;
• facilitarea adaptării populaţiei salariale la schimbările survenite în industrie şi în procesul de producţie;
• promovarea dezvoltării rurale; şi
• dezvoltarea şi ajustarea structurală a zonelor mai puţin populate din ţările din nordul Europei (regiunile
nordice din Finlanda şi Suedia).
• În 1992 este semnat, la Maastricht, Tratatul asupra Uniunii Europene, intrat în vigoare în 1993, care
consideră coeziunea drept unul dintre obiectivele fundamentale ale Uniunii, în paralel cu Uniunea
Economică şi Monetară şi cu Piaţa Unică. În acest tratat este prevăzută crearea unui Fond de Coeziune
pentru a sprijini proiecte care să contribuie la protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător, precum şi
la infrastructura de transport din statele membre mai puţin dezvoltate.
 Fondul de Coeziune (FC)
• Consiliul European de la Berlin (martie 1999) reformează
Fondurile Structurale şi modifică parţial modul de
funcţionare a Fondului de Coeziune. De asemenea, cele
cinci obiective au fost reformulate şi reduse la trei:
• a) promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a
regiunilor rămase în urmă sub aspectul dezvoltării socio-
economice;
• b) sprijin pentru reconversia socio-economică a zonelor
care se confruntă cu dificultăţi structurale;
• c) sprijinirea pentru adaptarea şi modernizarea politicilor şi
sistemelor educaţionale, de formare profesională şi de
ocupare a forţei de muncă.
Politica de coeziune investește in:
 Obiectivele politicii de coeziune
• perioada 2007-2013
– Convergenţă
– Competitivitate Regională şi Ocuparea
Forţei de Muncă
– Cooperare Teritorială Europeană
 Obiectivele politicii de coeziune
• Politica de coeziune are 11 obiective tematice
destinate creșterii pentru perioada 2014-2020.
– Investițiile din FEDR vor sprijini toate cele 11
obiective, însă obiectivele 1-4 sunt
principalele priorități de investiții.
– Principalele priorități ale FSE sunt
obiectivele 8-11, cu toate că fondul sprijină, de
asemenea, obiectivele 1-4.
– Fondul de coeziune sprijină obiectivele 4-7
și 11
 Obiective tematice
1. Consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice și inovării
2. Îmbunătățirea accesului la tehnologiile informației și comunicațiilor,
precum și îmbunătățirea utilizării și calității acestora
3. Sporirea competitivității IMM-urilor
4. Sprijinirea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon
5. Promovarea adaptării la schimbările climatice, precum și a prevenirii
și gestionării riscurilor
6. Conservarea și protejarea mediului și promovarea eficienței
resurselor
7. Promovarea unui transport durabil și îmbunătățirea infrastructurilor
rețelelor
8. Promovarea sustenabilității și calității locurilor de muncă și
sprijinirea mobilității lucrătorilor
9. Promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei și a oricărei
forme de discriminare
10. Efectuarea de investiții în domeniul educației, al instruirii și al învăță-
rii pe tot parcursul vieții
11. Îmbunătățirea eficienței administrației publice