Sunteți pe pagina 1din 36

Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași

Facultatea de Geografie și Geologie


Departamentul de Geografie

Biodiversitatea pădurilor
tropicale umede

Coordonator: Student:
1. Caracterizarea fizico-geografică a
regiunilor cu păduri tropicale umede

Pădurile tropicale umede, ocupau aproape 55% din suprafața


totală a pădurilor de pe Glob în anul 1986 și reprezentau pentru
fitogeografi un teritoriu megaterm, cu ploi de vară , unde factorul
limitant pentru vegetație este umiditatea.

Pădurile tropicale umede sunt numite și păduri pluviale


ecuatoriale și ocupă zona ale cărei condiții de umiditate (1500-
10000 mm, 75%-100% umiditatea aerului) și temperatura (20-
32˚C, media anuală, cu variații de doar un grad de la o lună la
alta) favorizează dezvoltarea unei vegetații luxuriante și extrem
de diverse.
1.1 Localizarea geografică
 Pădurile tropicale umede (PLUVISILVAE) sunt localizate într-o bandă în jurul Pământului între Tropicul
Capricornului (23˚ lat. S) și Tropicul Racului ( 23˚ lat. N). De menționat faptul că repartiția teritorială a
pădurilor tropicale umede nu corespund cu repartiția climatului ecuatorial. Este adevărat că pădurea
ecuatorială umedă se extinde între cele două tropice dar numai în arealele în care umiditatea este suficientă
pentru a se dezvolta.

 Acest tip de pădure îl întâlnim bine reprezentat în America de Sud-Amazonia unde este cunoscută sub
denumirea de selvas, hylaeas sau bosanes. În Africa acest tip de pădure ocupă suprafețe destul de mari în
bazinul fluviului Zair, Coasta Guineii, Coastele Mozambicului și Nigeriei. În Asia pădurea tropicală umedă
ocupă suprafețe din țărmul vestic al Indiei, insula Ceylon, Bangladesh, coastele sudice ale Indochinei și sudul
insulei Hainan. De asemenea acest tip de pădure este întâlnit în insulele Indoneziei precum și în nordul
Australiei.
1.2 Caracterizarea substratului geologic

 Climatul permanent umed, oferind condiții pentru dezvoltarea


pădurilor umede, a existat, de cel putin, de la jumătatea perioadei
Carbonifer (aprox. 300 mil. ani), cu extinderi și restrângeri în timpul
diferitelor perioade geologice. Din timpul Triasicului ( de la 225 la 190
mil. ani în urmă), zona ecuatorială a rămas o regiune cu temperaturi
înalte și precipitații bogate și constante. Studiile sugerează că perioada
glaciară, din timpul Pleistocenului (aprox. 1 mil. ani) a rezultat în urma
scăderii temperaturilor și creșterii uscăciunii.

 Fizionomia și strcutura pădurii ecuatoriale este diferită de a


celorlalte păduri și aceasta se explică prin marea diversitate floristică,
concurența acerbă pentru lumină, ritmul de transformare a meteriei prin
activitatea nestăvilită a plantelor verzi ce se dezvoltă luxuriant în
condiții optime.
• Trăsături ale acestui tip de pădure:

- Este sempervirentă, datorită căderii periodice și neregulate (la 2-6 ani) a


frunzelor;
- Diversiatatea floristică relevă 87 specii de arbori pe 1 ha ( în selva
braziliană) și mii de alte specii, multe nedescoperite încă ( I.Pop, 1997);
- Concurența pentru lumină determină dispunerea pe 4-6 starturi supraterane:
trei arborescente, unul arbustiv, 1-2 ierbacee; cu cât cantitatea de lumină ce
ajunge la nivelul solului este mai redusă, cu atât straturile de arbuști și ierburi
sunt mai accesibile pentru omul călător;
- Prezența numeroasă a lianelor, epifitelor și semiepifitelor dă o notă
distinctivă acestei păduri;
- Arborii se fixează superficial în sol (până la 1 m) și iși asigură stabilitatea
fie prin lățirea bazei tulpinii, fie prin rădăcini adventive proptitoare ce pleacă
de pe tulpină sau chiar de pe ramuri;
- Tulpinile arborilor sunt drepte, înalte, neramificate sau puțin ramificate la
vârf, prevăzute cu un buchet de frunze la vârf și cu flori prinse direct pe tulpină
sau pe ramurile groase ( fenomenul se numește cauliflorie).
1.3 Relieful
 Relieful, aparent, monoton este rezultatul unui climat lipsit de sezoane si de contraste,
dar și al altitudinilor joase și al suprapunerii peste scuturi și platforme vechi și limitate
de lanțuri montane înalte.
 Din punct de vedere morfologic, mediul ecuatorial prezintă în general depresiuni,
câmpii aluviale și fluviomarine de mare extindere, dar si munți, platouri vulcanice,
cratere, conuri vulcanice, vulcani activi ( ex. Krakatau, Java).
 Amazonia- este tipică pentru felul în care se prezintă mediul ecuatorial. Sunt
prezente cascadele, repezișurile și mai ales afluenții Amazonului.

Fig.1. Fluviul Amazon


 Depresiunea Congo- este bine conturată , iar pe toate laurile se ridică trepte de podiș
tectono-erozive cu altitudini de 400-1200 m.

Câmpiile Indoneziei- sunt fomațiuni tinere, foarte fertile, presărate însă cu mlaștini și
lacuri. Indonezia are un relief predominant muntos, cu cca 400 de vulcani , dintre care
100 sunt activi.

Fig.2. Vulcani din Bali


1.4 Clima

 Zonele ocupate de pădurea ecuatorială se caracterizează printr-o climă


caldă, umedă, cu precipitații abundente în tot timpul anului. Precipitațiile ce cad
anual totalizează 1500-1700 mm, uneori ele pot ajunge la valori și mai mari ca de
exemplu 3000 mm în zonele unde pădurea a fost distrusă de om.
 Clima zonei tropicale umede a Africii este caracterizată de temperaturi
medii anuale de peste 25˚C și precipitații de peste 1500 mm, distribuite uniform
pe parcursul unui an, cu cel mult 40 de zile fără ploi.
 Temperaturile medii anuale în Insulele Indoneziei , sunt frecvent peste
26˚C, indică prezența unui climat ecuatorial pe tot arealul arhipelagului.
Precipitațiile sunt bogate ( 1500-3500 mm/an ) care alimentează o bogată rețea
hidrografică.
 In Australia climatul umed este prezent în general în regiunile de coastă
estice și insula Tasmania. Coasta nord-vestică tropicală are ierni secetoase și veri
umede. Aici ploile sunt tropicale.
 În Nordul Americii de Sud se găseste un climat intertropical cu temperaturi
ridicate vara și ploi iarna, un climat montan dar și un climat ecuatorial. In centrul
Americii de Sud se găseste un climat intertropical, ecuatorial,montan dar și un
climat al deșerturilor tropicale
1.5 Hidrografia

 În regiunea ecuatorială se desfăsoară cea mai


mare parte a primelor două mari bazine
hidrografice ale Terrei , Amazonul și Zairul ,
care rămân reprezentative pentru acest tip de
regim.
 Hidrografia Africii este reprezentată de fluvii
și lacuri mari dar și de întinse zone endoreice.
Cele mai importante fluvii sunt: Nilul-cel mai
lung fluviu al lumii, Zair, Niger, Orange,
Senegal. Pe langă acestea se pot enumera și
lacurile tectonice ale căror apă este dulce,
exceptie făcand lacul Ciad situat în zona
semiaridă.
 Zairul este al doilea fluviu al Africii ca lungime,
cu o suprafață de 3.820.000 km, Izvoarele și le
Fig.3. Bazinul Fliviului Congo
adună din Podișul Shaba de la circa 1430 m
altitudine.
Cea mai mare parte a teritoriului asiatic este străbătut
de ape care se îndreaptă spre cele trei oceane învecinate
dar și spre Marea Mediterană și Marea Neagră. Printre
fluvii se remarcă: Obi (5410 km), Enisei (4102 km), Amur
(4440 km), Chang Jiang (6300 km), Roșu ( 1140 km) ,
Mekong (4220 km), Gange (2700 km), Tigru ( 1850 km) ,
Eufrat ( 280 km) .

Insulele Indoneziei sunt separate între ele de mai multe


mări interioare: Celebes, Java, Flores, Banda, Ceram ,
Maluku etc.

Câmpia Amazonului este cea mai mare câmpie din


America de Sud și se extinde în: Peru, Columbia,
Venezuela, Guyana, Suriname, Guyana Franceza și
Brazilia. Este strabatută de Amazon, care curge de la vest
spre est , paralel cu ecuatorul. Este cel mai mare curs de
apă dulce de pe Terra datorită celor două caracteristici: Fig.4. Fluviul Amazon
debitul de apă (219.000 mc/s ) și suprafața bazinului
hidrografic ( 6.915.000 km) . Câmpia La Plata este
străbătută de : Paraguay, Rio Negro, Rio Colorado, Rio
Salado.
1.6 Solurile

 Solurile pe care se dezvoltă pădurea pluvială sunt, cel mai adesea, de vârste
foarte mari. Uneori ele pot avea chiar vârsta terțiară.
 Solurile sunt acide ( pH=4,5-5,5) și foarte sărace în substanțe nutritive, ceea
ce pare să fi în contradicție cu vegetația luxuriantă. De fapt, întreaga rezervă
de substanțe nutritive, de care are nevoie pădurea, se găseste în fitomasa
supraterană. Anual, o parte a acesteia moare, fiind rapid mineralizată, iar
substanțele nutritive puse în libertate pot fi reabsorbite imediat de către
rădăcini. Apa din pâraie este pură, aproape ca apa distilată, fiind cel mult
ușor colorată în brun, de coloizii de humus.
 Descompunerea substanțelor organice sub acțiunea bacteriilor favorizează
formarea solurilor lateritice (bogate în oxizi de fier, mangan și aluminiu),
împiedicand formarea humusului.
 În anumite zone se pot forma adevărate podzoluri cu un strat de humus brut
de 20 cm ( pH=2,8)și un orizont eluvial sau chiar soluri turboase. Asemenea
soluri sunt cunoscute din Taylanda, Guyana ( păduri de Eperua) și din regiunea
Amazonului, din bazinul lui Rio Negro, care poartă ,,apă neagră”- bogată in
acizi humici coloidali. Și în Africa se găsesc soluri de acest gen în bazinul
fluviului Congo. Suprafața totală a solurilor podzolice tropicale este evaluată
la circa 7 milioane hectare.
1.7 Modul de folosință al terenurilor
 Unele regiuni ale mediului ecuatorial sunt dens populate și intens valorificate. Astfel, în Asia
de sud-est au fost defrișate suprafețe mari de pădure în scopul extinderii terenurilor agricole
sub culturi de orez, ceai, manioc, arbore de cacao, arbore de cauciuc, bananieri etc. Ca
rezultat, în aceste regiuni s-a produs schimbarea mediului natural al pădurii ecuatoriale într-un
mediu antropizat. Schimbările sunt mult mai profunde în regiunile de țărm,unde exista
amenajări portuare, apoi în spațiul marilor orașe și în lungul marilor artere de comunicații (
ex.Transamazonianul).

Fig.5. Bananier
 Producția de lemn a plantațiilor forestiere la tropice ajunge la 13 t/an/ha,
fiind doar aproximativ de doua ori mai mare decât producția unui faget
european bun, ceea ce se explică, de altfel, prin lungimea de doua ori mai
mare a perioadei de vegetație. Mineralele din compoziția solului, sunt
extrase, constituind minereuri cu valoare industrială, de exemplu bauxita,
principalul minereu de aluminiu este exploatat din coasta Guyanei-America de
Sud.

Fig.6. Manioc din Guyana


2. Caracterizarea biodiversitatii floristice
 Flora pădurilor umede din zona ecuatorială este constituita din numeroase
familii, genuri, specii. Familiile de plante cele mai comune sunt: Palmeae,
Dipterocarpaceae, Orhideae, Euphorbiaceae, Rubiaceae, Leguminoase. Cea
mai carcteristică familie este cea a palmierilor care cuprinde peste 1500 de
specii dintre cele mai diferite ca forme și înălțime. Speciile cele mai comune
sunt: palmierul de ulei ( Elasis guinensis ), palmierul de vin ( Raphia vinifera),
palmierul de cocos ( Cocos nucifera) etc.
 Familia Euphorbiaceae include circa 4500 de specii, dintre care unele
producătoare de cauciuc, ca de exemplu Hevea brasiliensis.

Fig.7. Palmierul de ulei Fig.8 Hevea brasiliensis


 Familia Moraceae este reprezentată prin numeroase genuri, dintre care cel
mai carcateristic este genul Ficus cu numeroase specii.

- Numeroși sunt arborii cu fructe comestibile: bananierul ( Musa), arborele


de cacao ( Theobroma cacao), nucul cola ( Cola), cafeaua (Coffea nigerica).
- O mare dezoltare în pădurile tropicale umede o au speciile parazite,
dintre care se remarcă speciile genului Rafflesia. De asemenea bine
reprezentate sunt speciile parazite.

Fig.9. Arborele de cacao Fig.10. Ficus carica


Pădurile tropicale umede din America de Sud
 Sunt cele mai întinse ca suprafață (cât 2/3 din Europa) și mai puțin
influențate de om. În funcție de umiditatea solului se diferențiază trei tipuri
de pădure:
- Hilea constant inundată (,,igapo’’) din zonele depresionare; pădurile sunt
edificate de palmieri mici ( Iriartea, Astrocaryum) cu rădăcini proptitoare; fauna
este formată din specii semiacvatice;
- Hilea temporar inundată (,, varzea’’) de revărsările fluviului Amazon și ale
afluenților; predomina palmierii, dicotiledonatele înalte (Hevea braziliensis),
epifitele, ferigile; majoritatea animalelor sunt arboricole.
- Hilea neinundată (,,ete’’) se întinde pe terenurile mai înalte și versanți
până la 900-1300 m alt; flora este foarte diversificată constituită din numeroși
arbori, arbuști, liane, epifite, cactuși, orhidee, ierburi umbrofile. Mulți arbori au
importanță economică: castanul de Para ( Bertholletia excelsa) și nucile
paradisului (Lecythis mahagoni) pentru semințele uleioase, arborele de cauciuc (
Hevea braziliensis), arborele capoc (Ceiba peniandra) și mahagonul ( Swietenia
mahagoni), pentru lemnul de calitate, arborașul de cacao ( Theobroma cacao),
arborașul de coca ( Erythroxylon coca) ce conține un alcaloid folosit la obținerea
unor băuturi tonice; palmierul de fibre textile, palmierul de vin și alte specii
utile.
Fig.11. Mahagon

Fig.12. Arborele capoc


Pădurile tropicale umede din Africa

 Ocupă bazinul fluviului Congo, Sudul Nigeriei, țărmurile Libiei, ale Coastei de
Fildeș și ale Ghanei, între 8˚ lat.N și 5˚ lat. S, și estul insulei Madagascar.
 Pădurile tropicale africane depășesc rareori înălțimea de 50 m și au o compozitie
floristică mai puțin diversificată (3000 specii de arbori) compartiv cu pădurea
umedă braziliană ( I.Pop, 1979). Dintre arborii cu importanță economică
menționez: arborele capoc (Ceiba) din fructele căruia se obțin fibre textile,
uapaca ( Uapaca guineesis), acajuul, abanosul african, palisandrul, terminalia-
pentru lemnul lor, cola (Cola nitida) pentru semințele lr utilizate la prepararea
băuturii coca-cola, arborasul de cafea (Coffea liberica, C. Arabica), bananinerii,
pentru fructele lor. Palmierii africani cresc mai ales la liziera pădurilor și pe văile
apelor curgătoare.
 Mai importanți sunt: palmierul de ulei (Elaeis guineensis), pamlierul de rafie
(Raphia gigantea).
 Numărul speciilor de epifite este de asemenea mai mic, acestea aparținând mai
ales ferigilor si orhideelor. Stratul ierbos este dominat de ferigi umbrofile
(Lycopodium, Selaginella).
Fig.13. Arborele de cafea

Fig. 14. Palmierul de rafie

Fig.15. Uapaca
Pădurile tropicale umede din Asia

 Sunt răspândite in țărmul vestic al Indiei, insula Sri Lanka,


Bangladesh, o parte din peninsula Indochina și sudul Insulei Hainan.
Arborii au 40-75 m înălțime; printre care : abanosul negru, arborele-
cusi- importante pentru lemnul lor, mango (Mangifera Indica) ce
produce fructe foarte apreciate, arborașul de scorțișoară ( Cinnamomum
zeylanicum), palmierul de zahăr (Arenga saccharifera), bananieri
(Musa), bambuși ( Bambusa). Printre speciile mai deosebite se remarcă:
ferigi arborescente, palmierul rotang (liană), epifite mirmecofile
(Mirmecodia), plante cu flori parazite pe rădăcinile arborilor (Rafflesia
arnoldi, al cărei diametru depășește 1 m , Balanophora etc.).
Fig.16. Arborele de mango Fig.17. Rafflesia arnoldi
Pădurile tropicale umede din Insulele
Indoneziei
 Ocupă locul doi ca întindere și diversitate, după cele din
America de Sud. Arborii ajung la 60-70 ( 100) m
înălțime, sunt frecvenți palmierii, bambușii, ferigile
arborescente, bananierii, epifitele, lianele, orhideele
epifite, mușchii.
Fig.18. Sagotierul
 Numeroase specii au importanță economică,
consumându-se diferite organe ale plantelor ca aliment
sau condimente: arborele de pâine ( Artocarpus), pentru
fructe; sagotierul ( Metaxylon rumphii), pentru tulpina
lui din care se obține făina de sago; mangostanul
(Garcinia mangostana), ale cărui fructe sunt considerate
de unii drept cele mai bune din lume; arborele de
cuisoare ai cărui boboci florali sunt ,,cuișoarele’’ folosite
ca aromatice; muscatul ale carui seminte sunt ,,
nucusoarele’’; specii de bambusi etc.
Fig.19. Arborele de cuișoare
Pădurile tropicale umede din Australia

 Ocupă țărmurile estice ale


continentului și teritorii
restrânse din cele nordice.
 Datorită numeroaselor
paleoendemisme pe care le
conservă au un caracter și o
fizionomie total aparte: arbori ce
ating 165 m înălțime (Eucalyptus
amygdalyna ) se ridică peste
ferigi arborescente ( Cyathea,
Alsophila).

Fig.20. Eucalyptus amygdalyna


3. Caracterizarea biodiversității faunistice
 Pădurile ecuatoriale sunt populate de animale arboricole,
care coboară rar pe sol, adesea petrecându-și viața întreagă pe
copaci și tericole de pădure care trăiesc pe arbori, pe solul
pădurii.
 Păsările ecuatoriale au o voce țipătoare, vibrantă ( papagali,
tucani, Buceros, Indicator, Galinacee).

Fig.22. Buceros
Fig.21. Tucan
Fauna din pădurile tropicale umede ale
Americii de Sud

 Fauna pădurilor tropicale braziliene cuprinde


un mare numar de animale arboricole dintre
care amintim maimuțele (genurile Mycetes,
Alouatta, Hapale), oposumul (Didelphis
aurita), furnicarul pitic, furnicarul arboricol,
leneșul mic, porcul spinos, lilieci.
 Dintre păsările caracteristice amintim harpia
( se hrănește cu maimuțe, leneși etc), tucanul,
Fig.23. Porc Spinos
papagalii, păsările colibri. Tot arboricole sunt
numeroase reptile și amfibieni ce se prind cu
ajutorul ventuzelor de la degete.
 Insectele sunt foarte diverse și bine reprezentate: furnici roșii și negre, fluturi, cleopatre,
paianjeni, tânțari. Din fauna terestră mentionez: tapirul American, tatuul uriaș, jaguarul,
puma sau leul American (Felis concolor), câinele de pădure, șerpi foarte mari din genul
Boa, broasca-fagure.

Fig.24. Harpia Fig.25. Jaguar


Fig.26. Tapirul american Fig.27. Tatu

Fig.28. Pasarea Colibri


Fauna din pădurile tropicale umede ale
Africii
 Fauna este foarte bogată și diversă. Se remarca diversitatea maimuțelor, (
mult mai mare decat în America de Sud): lemurienii (maimuțe primitive mici)
și catarinii, fiind foarte bine reprezentați:
 Cercopiteci ( Cercopithecus),
 Cinocefali (babuinii-Papio cynocephalus, pavianul-roșu-Papio cu coada lunga ,
iar alții cu coada scurta- Mandrillus);
 Gorila (Gorilla gorilla)- maimuța fără coadă, cea mai mare
 Cimpanzeul ( Pan troglodytes)- maimuța fără coadă, înaltă de 1, 7m, ce
trăiește pe sol și în arbori.

Fig.30. Cimpanzeu
 Păsările sunt foarte numeroase și diverse: pasărea-rinocer, papagali, bibilici,
păunul-african, păsările țesătoare, nectariide, indicatoare de miere.
 Reptilele arboricole sunt bine reprezentate: cameleoni, șoparle, șerpi.
 Dintre animalele terestre se remarca: ierbivorul okapi ce seamană cu girafa
dar este de mărimea unui cal, antilopele de padure, bangoul- una din cele
mai frumoase antilope africane, tapii de pădure africani, de 15-20 cm
înălțime- cele mai mici rumegatoare de pe pamant, hipopotamul-pitic (înalt
de 60 cm si lung de 1, 72 m). Aceste animale de talie mijlocie sau pitice
populează desișurile pădurii, talia lor fiind de fapt o adaptare la mediul greu
de străbătut. Dintre carnivore se remarca leopardul sau pantera, care trăiește
și în S Asiei.

Fig.31. Cameleon Fig.32. Pasarea rinocer


Fig.33. Ierbivorul Okapi

Fig.34. Hipopotamul pitic


Fauna pădurilor tropicale umede din
Insulele Indoneziei

 Fauna pădurilor indoneziene


are specii deosebite cum ar fi:
lemurienii (maimuțe primitive,
de tipul Tupaia tana, ce seamană
cu insectivorele), maimuțe-
miniaturi de mărimea unui
șoarece, numite și makii-
fantoma, maimuțe pișici-de-
mare, macacul, maimuța-porc,
gibonul argintiu ( Hylobates
leuciscus), gibonul-negru,,
urangutanul ( Pongo
pygmaeus).
Fig. 35. Macac
Multe din animalele arboricole au formațiuni membranoase care le ajută la planat: cânele-zburator, veverița-
zburătoare, șopârla-zburătoare, broasca-zburătoare, liliecii.

Dintre păsări se remarcă: pasărea-rinocer, pasărea-isit, păsări ale paradisului, fazanul-bulver. Dintre reptile se
remarcă: șarpele-paradis, cobra-regală (Naja hannah), pitonul-zebrat ( Python reticulatus).

Animalele terestre sunt numeroase și, în general, de talie mica și medie: cerbul-muntiac, cerbul-moscat (20
cm înălțime și 45 cm lungime), boul sălbatic, mistrețul bărbos, rinocerul-de-Sumatera, pangolinul-malayes,
mangusta, pantera longibandă, șerpi, șopârle, insecte

Fig.36. Pongolinul-malaves Fig. 37.Fazanul-bulver


Fig.38. Gibonul argintiu

Fig.39. Pantera longibanda


Fauna pădurilor tropicale umede din
Australia
 Fauna se remarcă prin specii cu origine străveche, marsupialele fiind cele mai primitive mamifere terestre.
Dintre cele arboricole se remarcă: ursulețul-marsupial sau koala, jderii-marsupiali, veverița-marsupială, lilieci
etc. Se remarcă de asemenea păsările cu un penaj foarte viu colorat: pasărea lira ( Menura superba), păsările-
paradisului ( Paradisea), papagalii. Șerpii și șoparlele abundă în arbori și pe sol.

Fig.40. Jder
Fig.42. Ursul Koala

Fig.41. Pasărea Lira


4. Importanța economică și
științifică a regiunii
Pădurile tropicale rețin din ce în ce mai mult atenția biologilor entuziasmați de
complexitatea și bogăția lor floristică și structurală, ecologilor preocupați de apărarea și
conservarea mediului ambiant al planetei, economiștilor îngrijorați de viitorul omenirii
dar mai ales a silvicultorilor interesați în gospodărirea aurului verde al planetei.
În timp ce cu numai 25-30 de ani în urmă se estima că pădurile tropicale sunt o sursă
inepuizabilă de lemn, în prezent se pune tot mai acut problema conservării acestor
resurse, salvării lor de la o exploatare irațională și de la o dispariție prematură, pentru a
le putea menține la un potențial de producție cât mai ridicat
Totodată în ultimii 5-6 ani, lumea a cunoscut o creștere continuă a prețului petrolului și
a altor materii prime energetice, o gravă criză a disponibilităților alimentare. Creșterea
brutală a prețului petrolului a constrâns numeroase țări să acorde o mai mare importanță
lemnului ca resursă energetică.
Explozia demografică pe de o parte, și necesitatea ridicării standardului de viață a
determinat de asemenea o creștere continuă a cerințelor de lemn.
Pentru a putea rezolva multiplele probleme ridicate de punerea rațională în valoare a
pădurilor tropicale este necesar ca țările intertropicale să înțeleagă bine valoarea actuală
a acestor resurse și să fie decise pentru a contribui împreună cu țările dezvoltate la
cunoașterea și punerea lor în
Bibliografie
Lupașcu A. (2001), Biogeografie, Editura Fundației România de mâine,
București
Walter H. (1974), Vegetația Pământului în perspectivă ecologică,
Editura Științifică, București
Mititelu D., Chifu T. (1981), Flora tropicală și subtropicală, Iași
Mititelu D. (1979), Botanica sistematică, Iași
Calinescu R. (1958), Viața în pădurile tropicale, Editura Științifică,
București
Mohan Gh. (1985), Vegetația Terrei, Editura Știintifică și Eciclopedică,
București
Mititiuc M. (1976), Curs de biogeografie, Iași
http://documents.tips/documents/biodiversitatea-padurilor-tropicale-umede.html