olandezilor în

Australia și Oceania

Cele trei călătorii

ale lui James
Cook
DESCOPERIRILE FĂCUTE ÎN AUSTRALIA
ÎNAINTE DE TASMAN
• De îndată ce au debarcat în Java şi în alte
câteva insule din Indonezia, olandezii au început să caute
noi căi de la capul Bunei Speranţe spre aceste insule.
Drumurile lor se aflau mult mai la sud decât ale
portughezilor, deoarece la începutul secolului al XVII-lea
portughezii mai stăpâneau o serie de puncte de sprijin în
partea de nord a Oceanului Indian. Olandezii foloseau
vânturile permanente dinspre vest care băteau la
latitudinile sudice relativ mari în Oceanul Indian şi când
ajungeau până la meridianul pe care, după socoteala lor,
se afla Java de vest, coteau spre nord.
 Circulând în Oceanul Indian spre răsărit, între paralelele de 20
şi 30° latitudine sudică, olandezii se apropiau foarte des de
ţărmurile apusene ale „Continentului sudic”, iar uneori le vedeau şi
chiar le vizitau, dar găseau acolo un deşert aproape lipsit de viaţă
şi triburi aflate pe o treaptă extrem de înapoiată de civilizaţie.
Totuşi, această coastă prezenta interes pentru olandezi, căci numai
aici îşi puteau reînnoi rezervele de apă potabilă. De aceea,
Compania olandeză a Indiilor de est socotea necesar să exploreze
ţărmurile dinspre Oceanul Indian ale Continentului sudic. În afară
de aceasta, ea spera să găsească acolo, mai aproape de ecuator,
pământuri mai mănoase şi cu o populaţie mai densă, ai căror
locuitori să poată fi transformaţi în sclavi.
 Un factor important în descoperirea de către olandezi
a Australiei, care în secolul al XVII-lea a început să fie denumită
Nouă Olandă, a fost şi tendinţa de a găsi locuri bogate în perle,
zăcăminte de aur sau diamante, precum şi noi regiuni unde să se
poată cumpăra mirodenii.
 La începutul secolului al XVII-lea, Noua Guinee, situată
destul de aproape de Java, era considerată drept o parte a
continentului sudic, primele ştiri despre descoperirea Australiei de
către olandezi se leagă tocmai de încercarea de a explora Noua
Guinee, ale cărei ţărmuri nordice — după cum am arătat — erau
cunoscute portughezilor şi spaniolilor.
• În noiembrie 1605 a
fost trimis din Bantam (Java de vest)
spre continentul sudic pe o corabie
a companiei — „Duyfken”
(„Porumbiţa”) —Villem Janszoon,
care a intrat în istoria descoperirilor
sub numele prescurtat al tatălui său
Jansz. El a înaintat de-a lungul
ţărmului sudic al Noii Guinee, fără să
observe intrarea dinspre vest în
strâmtoarea Torres. Apoi, mergând
de-a lungul ţărmului descoperit de
el, care, după cum ştim acum,
reprezenta marginea de nord-vest a
peninsulei Cape York din Australia, a
pătruns spre miazăzi până la
 Relatările lui Jansz au confirmat părerea că Noua Guinee
ar fi o peninsulă nordică a continentului sudic care se întinde, poate,
până la „Polul Antarctic”. Fireşte, olandezii nu puteau şti că tot în
1606 spaniolul Torres a dovedit prin călătoria sa că Noua Guinee este
o insulă uriaşă.
 La 10 ani după
călătoria lui Jansz, pe
drumul spre Batavia sau la
înapoiere, căpitanii
olandezi au început să
descopere una după alta
— la date şi în regiuni
diferite — porţiuni mari
de pe litoralul nordic,
vestic şi sudic al Noii
Olande.
 În 1616, corabia
„Eendracht” a descoperit coasta
Eendracht între 23 şi 26°5'
latitudine sudică. Printr-o
întâmplare fericită, după 80 de
ani (în 1697) un căpitan
olandez — Vlaming — a găsit
pe ţărmul golfului Shark
(Rechinului) un stâlp, iar sub el
o farfurie de cositor pe care
erau gravate data descoperirii,
numele vasului („Eendracht”) şi
numele căpitanului. Era Dirk
Hartog, al cărui nume a fost dat
insulei situate la sud de golful
Shark.
 În 1618, marinari olandezi de pe corabia „Zeewolf” („Lup
de mare”) au debarcat pe ţărmul Australiei în dreptul paralelei de
21°20' latitudine sudică.
 În 1619, doi căpitani
olandezi Frederik Houtman şi
Iakob Edel pe corăbiile
„Dordrecht” şi „Amsterdam” au
descoperit o porţiune de pe
litoralul Australiei de vest
(coasta Edel), între 27° şi 32°30'
latitudine sudică, şi peninsula
Edel. Aceiaşi căpitani au
descoperit stâncile Houtman
din dreptul paralelei de 20°46'
latitudine sudică.
• În 1622, căpitanul necunoscut al corăbiei „Leeuwin” a
descoperit extremitatea de sud-vest a Australiei (Capul Leeuwin). După ce o
corabie engleză s-a lovit de stânci în dreptul paralelei de 20°10' latitudine
sudică, directorii Companiei olandeze a Indiilor de est şi-au dat seama ce
primejdie poate să ameninţe vasele companiei din cauză că apele Oceanului
Indian de lângă ţărmurile Australiei apusene sunt atât de puţin studiate. S-a
hotărât să se exploreze zona din Oceanul Indian situată la sud de Java,
aproximativ până în dreptul paralelei de 50° latitudine sudică. În 1623 au fost
trimise din Batavia spre sud două corăbii sub comanda lui Jan Carstensz. El a
înaintat de-a lungul ţărmului sudic al Noii Guinee până la ieşirea apuseană
din strâmtoarea Torres, pe care de asemenea n-a observat-o, a cotit spre sud
şi, urmând drumul lui Jansz de-a lungul coastei apusene a peninsulei Cape
York, a ajuns până la paralela de 17°8' latitudine sudică, trecând de gurile
unui râu, căruia i-a dat numele de Staaten (astăzi Gilbert River). Pilotul
principal al acestei expediţii a întocmit o hartă a regiunii explorate. Printre
altele, intrarea apuseană în strâmtoarea Torres este indicată ca golf. Cu
prilejul unei debarcări pe coastă, în condiţii ce nu s-au lămurit, mulţi marinari
olandezi au fost ucişi.
 În ianuarie 1627, Peter
Nuyts a descoperit ţărmul sudic al
Australiei până la insula Saint Francis
din arhipelagul Nuyts, situată în
dreptul meridianului de 133°
longitudine estică, lângă coasta de
nord-est a Marelui golf australian.
Aproape în acelaşi timp cu Nuyts,
căpitanul Frans Tissen a ajuns de
asemenea până la ţărmul răsăritean al
Marelui golf australian, înaintând ceva
mai la sud de arhipelagul Nuyts. În
1628, acelaşi Nuyts a descoperit în
nord-vestul Australiei, în dreptul
paralelei de 20° latitudine sudică Ţara
lui De Witte (denumire care nu s-a
păstrat pe hărţile moderne).
 Mai rămăsese un mare gol pe coasta Australiei de vest, între Ţările Eendracht şi
Edel. Pe această porţiune, în dreptul paralelei de 28° latitudine sudică, a naufragiat în iunie
1629, în apropiere de stâncile Houtman, corabia comandată de căpitanul olandez Frans Pelsart.
Debarcând pe continent, el a explorat fără să vrea o porţiune încă necunoscută a coastei şi a
împlinit astfel acest gol. În 1636, Gerrit Toraaszoon Paol a plecat cu două corăbii din insulele
Banda (Moluce) spre ţărmul sudic al Noii Guinee şi a ajuns în punctul unde în 1623 au fost ucişi
nişte marinari din echipajul lui Jan Carstensz.
Paol şi trei marinari de ai săi au fost de asemenea ucişi. Comanda a preluat-o
negustorul Peters. El a descoperit Ţările Arnhem şi Van Diemen din dreptul paralelei de 12°
latitudine sudică, iar pe drumul de înapoiere spre insulele Banda a descoperit insulele Tanimbar
situate la 8° latitudine sudică şi 131° longitudine estică, la est-nord-est de Timor. Aşadar, în
jurul anului 1640 olandezii cunoşteau, deşi nu prea exact, următoarele părţi din Noua Olandă
(Australia): la nord — Ţara Arnhem1 şi coasta de vest a peninsulei Cape York; tot ţărmul
apusean al Australiei şi jumătatea de vest a litoralului sudic al continentului, pe care le-au
cartografiat. Ei credeau că Noua Olandă este o uriaşă peninsulă nord-vestică a 1 Ţărmul nordic
al peninsulei Arnhemland. continentului sudic încă nestudiat, care ar umple emisfera sudică,
peninsulă ce se întinde de la nord-est spre sud-vest, din Noua Guinee până la ţărmul
descoperit de Nuyts şi Tissen.
 EXPEDIŢIILE LUI TASMAN
• În 1634, Tasman a fost trimis ca secund într-o
expediție pentru explorarea nordului Pacificului. În 1642
primește comanda unei expediții ce avea drept scop
descoperirea de noi tărâmuri în sudul Pacificului, Terra
Australis Incognita, necunoscute până atunci europenilor,
dar cărora cartografii le bănuiau existența.

• Pe 24 noiembrie 1642, Tasman zărește coasta

vestică a unei insule, căreia îi dă numele "Pământul lui Van
Diemen", în onoarea guvernatorului de atunci al
Companiei Olandeze a Indiilor de Est. Ulterior, colonialiștii
englezi îi vor da numele Tasmania.

• Pe 13 decembrie, echipajul zărește țărmul

sudic al Noii Zeelande. Inițial, Tasman a considerat că a
ajuns pe coasta Americii de Sud, mai exact în Țara de Foc
și o numește Staten Landt.

• Pe drumul de întoarcere, trece pe lângă

insulele Tonga pe 20 ianuarie 1643. În zona insulelor Fiji,
velierul său este aproape avariat datorită impactului cu
coralii din regiune. Îndreptându-se către Noua Guinee,
ajunge în Batavia la 15 iunie 1643.
• În 1644, Tasman pornește cu trei
corăbii într-o a doua călătorie și ajunge în
Australia de nord, unde studiază regiunea
și locuitorii.

• Teritoriile descoperite de Tasman

nu i-au adus nicio satisfacție: Nu a obținut
nicio zonă comercială nouă, niciun nou
itinerar pentru navigație.

• Timp de peste un secol, până la

epoca lui James Cook, Tasmania și Noua
Zeelandă nu au fost vizitate de europeni,
cel mult Australia, dar cu totul întâmplător.
• Numele lui Tasman este purtat de
mai multe entități geografice (Tasmania,
Marea Tasmaniei, golful Tasmaniei, râul
Tasmania), de animale (diavolul tasmanian,
tigrul tasmanian).
PRIMA CĂLĂTORIE ÎN JURUL LUMII A LUI
COOK.

DESĂVÂRŞIREA DESCOPERIRII NOII

ZEELANDE ŞI DESCOPERIREA ŢĂRMULUI
RĂSĂRITEAN AL AUSTRALIEI
• James Cook (n. 7 noiembrie 1728 - d. 14
februarie 1779) a fost un explorator, navigator și
cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în
Marina Regală. Cook a realizat hărți detaliate ale
insulei Newfoundland înainte de a realiza trei
expediții în Oceanul Pacific, unde a realizat primul
contact european cu coasta estică a Australiei și
Insulele Hawaii, precum și prima circumnavigare a
Noii Zeelande.

• Cook s-a alăturat flotei comerciale

britanice ca adolescent și s-a alăturat Marinei
Regale în 1755. A luat parte la Războiul de șapte
ani și a explorat și cartografiat cea mai mare parte
a intrării în Râul Sfântul Laurențiu în timpul
asediului orașului Quebec. Acest lucru a atras
atenția Amiralității și Royal Society. Acest lucru a
venit într-un moment crucial atât al carierei lui
Cook cât și al explorărilor maritime britanice, ceea
ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS
Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediții
în Pacific.
 Prima călătorie (1768 - 1771)
• În 1766 Royal Society l-a angajat pe
Cook să navigheze în Oceanul Pacific
pentru a observa și marca tranziția
planetei Venus în jurul Soarelui. Cook, în
vârstă de 39 de ani, a fost promovat la
gradul de locotenent și a fost numit
comandantul expediției. Expediția a
început în Anglia în 1768, a ocolit Capul
Horn și a continuat spre vest în Pacific
pentru a ajunge la insula Tahiti pe 13
aprilie 1769 unde s-au făcut observațiile
tranziției planetei Venus. Totuși, rezultatul
observațiilor nu au fost atât de concluzive
și precise pe cât se aștepta. O dată ce
observațiile s-au încheiat, Cook a deschis
ordinele sigilate ce conțineau instrucțiuni
suplimentare din partea Amiralității
pentru a doua parte a călătoriei: căutarea
în Pacificul de Sud a unor indicii cu
referire la continentul Terra Australis.
 Cook a pornit spre Noua Zeelandă și a cartografiat
întreaga zonă de coastă cu doar câteva greșeli minore. Apoi a
călătorit spre vest, ajungând pe coasta sud-estică a Australiei pe 19
aprilie 1770, fiind astfel primul contact european cu coasta
continentului.
Pe 23 aprilie a făcut primele observații înregistrate
asupra băștinașilor australieni pe insula Brush. Pe 29 aprilie Cook și
echipajul său au realizat prima debarcare pe continent în locul numit
astăzi Peninsula Kurnell, pe care el l-a numit "Golful Botanic" după
specimenele unice colecționate de botaniștii Joseph Banks și Daniel
Solander. Aici Cook a realizat primul contact cu un trib aborigen
cunoscut sub numele de Gweagal.
• După plecarea din Golful
Botanic Cook a continuat spre nord
unde a avut loc un incident pe 11 iunie
când nava Endeavour a eșuat pe un
banc de nisip în Marea Barieră de
Corali. Nava a fost puternic avariată iar
călătoria a fost amânată aproape șapte
săptămâni cât au avut loc reparațiile pe
plajă (în apropierea portului orașului
Cooktown, Queensland de astăzi), la
gura de vărsare a râului Endeavour. O
dată ce reparațiile au fost finalizate
călătoria a continuat prin Strâmtoarea
Torres iar pe 22 august a debarcat pe
Insula Posesiunii pe care a declarat-o
teritoriu britanic. S-a întors apoi în
Anglia prin Batavia (astăzi Jakarta,
Indonezia), unde o bună parte din
echipajul său a murit de malarie,
ajungând în Anglia pe 12 iulie 1771.
 A doua călătorie (1772-1775)
Prima călătorie în jurul lumii a lui James Cook a demonstrat că Noua
Zeelandă nu este o parte a continentului Sudic. Dar se mai putea ca acest
continent să fie situat mai la sud de Noua Olandă şi Noua Zeelandă. Şi ca un
fel de „mărturii” în favoarea unei asemenea posibilităţi erau pământurile (sau
mirajele lor) văzute de unii navigatori în zona latitudinilor subantarctice
(dincolo de paralela de 50° latitudine sudică).
La puțin timp după întoarcerea din prima călătorie, Cook a fost
promovat la gradul de comandor în august 1771. Apoi, în 1772 a fost
însărcinat de Royal Society pentru a căuta ipoteticul Terra Australis. În prima
călătorie Cook a demonstrat prin circumnavigarea Noii Zeelande faptul că nu
este atașată unui continent mai mare aflat la sud. Deși a cartografiat aproape
întreaga coastă estică a Australiei, demonstrând că este de dimensiuni
continentale, Terra Australis se credea că este mai la sud. Deși s-a
demonstrat contrariul, Alexander Dalrymple și alții din Royal Society erau
convinși că acest continent masiv trebuie să existe mai la sud.
 Cook a primit comanda
navei HMS Resolution în această
călătorie iar Tobias Furneaux a primit
comanda celei de-a doua nave, HMS
Adventure. Expediția lui Cook a
circumnavigat globul la latitudini
foarte sudice, fiind unul dintre primii
care să treacă de Cercul Polar de Sud
pe 17 ianuarie 1773. A explorat,
cartografiat și luat în posesiune
britanică Georgia de Sud, explorată de
Anthony de la Roché în 1675,
descoperită și numită de Clerke Rocks
și Insulele Sandwich de Sud. În ceața
antarctică, Resolution și Adventure. s-
au separat. Furneaux s-a îndreptat
spre Noua Zeelandă, unde a pierdut o
parte din oameni în urma
confruntărilor cu populația Māori
după care s-a întors în Anglia, în
vreme ce Cook a continuat să
exploreze zona antarctică, ajungând la
71°10'S pe 31 ianuarie 1774.
• Cook aproape a
ajuns pe continentul Antarctica dar
a trebuit să se îndrepte spre Tahiti
pentru reaprovizionare. Apoi a
reluat traseul sudic în a doua
tentativă eșuată de a găsi
presupusul continent. În această
parte a călătoriei Cook a luat cu el
un tânăr Tahitian pe nume Omai,
care s-a dovedit având cunoștințe
mai slabe despre Pacific decât
Tupaia din prima călătorie. În
timpul călătoriei de întoarcere din
1774 a debarcat în Insulele Tonga,
Insula Paștelui, Insula Norfolk,
Noua Caledonie și Vanuatu.
Raportul dat la întoarcere a
eliminat interesul pentru mitul
continentului Terra Australis.
 A treia călătorie (1776-79)
După câteva zile de la întoarcere, Cook a fost avansat
căpitan de rangul I. Curând după aceea i s-a oferit postul liniştit,
dar prea puţin atrăgător pentru el, de şef al spitalului din
Greenwich. Tot atunci parlamentul a hotărât acordarea unui
premiu de 20.000 de lire sterline oricărei corăbii engleze care va
găsi o trecere între oceane, mai la nord de paralela 52° latitudine
nordică. Englezii atribuiau acum acestei descoperiri o importanţă
politică foarte mare din cauză că ruşii înaintau către America de
nord-vest prin Oceanul Pacific, spre răsărit, iar spaniolii de-a
lungul ţărmului vestic al Americii, spre nord.
• Amiralitatea britanică a hotărât
să trimită în căutarea trecerii nordice două
vase. Aşa se face că la 10 februarie 1776
Cook adresează o scrisoare Amiralităţii,
cerându-i să fie numit comandant al noii
expediţii. Amiralitatea a primit cu bucurie
cererea şi i-a dat aceeaşi corabie —
„Resolution”. Secundul său era John Gore. A
doua corabie — „Discovery”„— a fost pusă
sub comanda căpitanului Charles Clerke, în
subordinea lui Cook. Descoperirea trecerii
nordice dintre oceane nu era singura
misiune încredinţată lui Cook. În
instrucţiunile suplimentare i s-a dat misiunea
politică de a intra în stăpânirea oricărui
pământ încă nedescoperit de alte state şi de
a explora cu atenţie pământul descoperit de
francezul Yves Kerguelen Tremarec. Probabil
că Amiralitatea, fără a ţine seama de
concluziile călătoriei lui Cook în apele
antarctice, mai stăruiaîn credinţa că acest
pământ este o parte a continentului Sudic.
 La 14 iulie 1776, „Resolution”, sub comanda lui
Cook, a ieşit din Marea Mânecii în largul oceanului şi la 18
octombrie a ajuns la capul Bunei Speranţe. Acolo el a aşteptat
sosirea vasului „Discovery”. Ambele vase au rămas aici până la 5
decembrie. Apoi englezii au navigat timp de 52 de zile prin
Oceanul Indian, urmând cu aproximaţie paralela de 48 latitudine
sudică; în drumul lor au văzut insulele Marion, Crozet şi
Kerguelen, descoperite de francezi în 1771, dar ei înşişi n-au
descoperit nimic nou. La 26 ianuarie 1777 corăbiile au aruncat
ancora lângă ţărmul de sud-est al Ţării lui Van Diemen unde
înainte de Cook nu fuseseră decât Tasman (1642) şi francezii
Marion-Dufresne cu însoţitorul său Crozet (1772). Aici ele au
rămas patru zile.
 Cook socotea că, din punctul de
vedere al îndeplinirii instrucţiunilor Amiralităţii, el
începe abia din acel moment „călătoria în vederea
descoperirilor”. La 24 decembrie, dincolo de
ecuator, au apărut câţiva atoli; întrucât a doua zi
era crăciunul, Cook a denumit acest grup
Christmas (al Crăciunului); acest nume s-a păstrat
până astăzi numai pentru insula principală din
lungul şir Line (Sporadele centrale polineziene).
La 2 ianuarie 1778, englezii au pornit spre nord de
insula Christmas şi după ce au pierdut-o din
vedere, n-au mai zărit pământ timp de şaisprezece
zile. În zorii zilei de 18 ianuarie, dincolo de paralela
de 20° latitudine nordică, a apărut un pământ, iar
mai târziu Cook a observat că acesta era alcătuit
din cinci insule. Cook a denumit grupul „insulele
Sandwich”, în cinstea lui Sandwich, care era atunci
lord al Amiralităţii. Acesta era grupul central din
arhipelagul Hawaii, care cuprindea şi insula Oahu;
dar cea mai mare dintre insule, situată spre sud-
est, la miazăzi de paralela de 20°, şi anume insula
Havai, Cook n-a văzut-o în cursul primei vizite.
• A doua zi s-au apropiat de corăbii
câteva luntri. Băştinaşii vorbeau o limba
asemănătoare cu cea tahitiană. Erau cu
toţii oameni oacheşi, viguroşi, cu feţe
expresive. Cook a găsit că unii dintre ei
seamănă cu europenii. Băştinaşii aveau o
atitudine paşnică. Ei s-au urcat pe
corabie şi se mirau de tot ce vedeau mai
mult decât locuitorii altor insule vizitate
înainte de Cook. „Ochii le fugeau de la
un obiect la altul. Probabil că nu
văzuseră niciodată europeni şi nu
cunoşteau obiecte europene, în afară de
cele de fier... [care] au fost aduse aici
într-o perioadă îndepărtată...” Cook a dat
o deosebită atenţie acestui fapt,
deoarece în toate celelalte insule din
Polinezia, cunoscute de el, localnicii nu
văzuseră niciodată fierul înainte de
sosirea europenilor. Insularii i-au adus în
dar lui Cook mulţi purcei şi fructe,
îndeplinind ceremonii asemănătoare
celor tahitiene.
• Cook n-a rămas multă vreme în insulele Hawai. La 2 februarie, el a
pornit spre nord-vest şi la 7 martie, în dreptul paralelei de 44°30‘ latitudine
nordică, a apărut în faţa sa coasta „Noului Albion” — ţărmul dinspre
Oceanul Pacific al Americii de Nord. Acest pământ era „de o înălţime
potrivită, cu dealuri şi văi, acoperit de păduri”. Indienii din regiunile de pe
litoral aveau diferite obiecte metalice, chiar şi linguri de argint. După
aspectul lor, Cook a ajuns la concluzia că sunt de fabricaţie spaniolă, deşi în
acea perioadă puteau ajunge aici (prin intermediari indieni) obiecte
franţuzeşti şi ruseşti. De aici Cook s-a îndreptat spre nord. La sfârşitul lunii
august 1778, la 69°36' latitudine nordică, Cook a nimerit printre gheţuri
mari, care l-au oprit în dreptul paralelei de 70°20‘ latitudine nordică şi
meridianului de 161°50' longitudine vestică, lângă capul pe care l-a denumit
Icy Cape (capul „Îngheţat”). Atunci el a cotit spre sud-vest, a ajuns iarăşi
până la coasta peninsulei Ciukotka, a ocolit apoi capul Dejnev, pe care l-a
denumit capul de Răsărit, şi a trecut prin strâmtoarea Bering spre sud-est. În
dreptul paralelei de 64°, în faţa sa a apărut pe ţărmul american un golf mare
pe care l-a denumit golful Norton. Corăbiile lui Cook nu s-au putut apropia
de ţărmul sudic al acestui golf din cauza bancurilor de nisip. Apa era acolo
tulbure, fundul plin de mâl şi Cook a tras concluzia justă că în acest golf se
varsă un râu foarte mare (Yukon).
• Din golful Norton, Cook s-a îndreptat spre
Unalaska (3 octombrie), unde a întâlnit din nou ruşi,
care i-au dat informaţii preţioase despre partea de
nord a Oceanului Pacific şi i-au arătat hărţi manuscrise.
DinUnalaska. Cook a pornit direct spre sud, către
„insulele Sandwich”. În timpul acestei a doua vizite
făcute în arhipelag, Cook a descoperit la 16 ianuarie
1779 cea mai mare insulă din arhipelag — Hawaii, pe
care înainte n-a observat-o, situată în cea mai mare
parte la sud de paralela de 20°.
• Din însemnările lui Cook şi din povestirile
tovarăşilor săi de drum reiese că insularii l-au primit ca
pe o divinitate, iar el nu s-a împotrivit câtuşi de puţin
la aceasta. O mulţime de oameni au căzut în genunchi
când el a coborât pe ţărm şi l-au urmat târându-se pe
jos. Preoţii l-au dus cu solemnitate în templu şi „l-au
prezentat zeilor lor”. Căpitanul a îmbrăţişat statuia
unui zeu, a dat voie să fie uns cu uleiuri înmiresmate şi
împodobit cu flori. Scene asemănătoare s-au repetat
de mai multe ori în decurs de o lună. Dar închinarea la
noua zeitate s-a dovedit pentru credincioşi mai
împovărătoare decât închinarea la vechii lor zei; el
cerea prea multe alimente şi daruri pentru echipajul
corăbiilor sale. El nu respecta interdicţiile stricte
(„tabu”); potrivit obiceiurilor pământului, hawaienii
erau pedepsiţi cu moartea pentru asemenea încălcări.
Băştinaşii au răbdat toate atâta vreme cât l-au socotit
zeu nemuritor...
• Într-o zi, însă, în timpul unui
conflict obişnuit dintre englezi şi hawaienii care
furaseră un lucru de pe corabie, un soldat l-a
lovit pe căpetenia tribului cu vâsla în cap. Acesta
s-a prăbuşit, pierzându-şi cunoştinţa: mulţimea
de hawaieni a început să arunce cu pietre în
soldaţi, dar căpetenia, care-şi revenise, i-a oprit.
În timpul nopţii, Cook a aflat că hawaienii au
furat o barcă. Atunci a poruncit să fie luate toate
luntrile băştinaşilor care se aflau în port, iar în
dimineaţa zilei de 14 februarie a debarcat pe
ţărm cu zece oameni. El a prins pe bătrâna
căpetenie a tribului şi pe fiii acestuia, ducându-i
spre barcă. Între timp, marinarii din alte bărci au
deschis focul asupra unei luntri băştinaşe care
încerca să se îndepărteze şi au ucis o altă
căpetenie. Atunci hawaienii care veneau în
număr mare în urma bătrânei lor căpetenii au
trimis înapoi, mai departe de ţărm, femeile şi
copiii şi s-au înarmat cu darde şi pietre. Cook a
tras primul într-unui din ei, un ofiţer l-a ucis pe
un alt hawaian, izbindu-l cu patul puştii, iar
căpitanul a tras din nou într-un alt băştinaş.
Ceilalţi s-au năpustit asupra englezilor şi i-au
ucis pe Cook şi pe câţiva din însoţitorii săi.
Potrivit relatărilor ulterioare, în timpul luptei au
fost omorâţi treizeci de hawaieni. Corpul lui
Cook a fost sfârtecat în bucăţi, care au fost
• Părerile erau împărţite, dar a
triumfat aceea a lui Clerke care stăruia să
se ducă tratative de pace, cu condiţia ca
să le fie predat trupul lui Cook. O parte
din rămăşiţele însângerate au fost
restituite, dar aceasta n-a făcut decât să-i
înfurie pe marinari. Clerke a fost nevoit
să cedeze, şi în dimineaţa următoare
marinarii au deschis de pe corăbii un foc
de artilerie asupra luntrilor şi mulţimii de
pe ţărm; apoi marinarii au debarcat, au
jefuit şi incendiat satul, au tăiat capetele
a doi hawaieni şi le-au atârnat de
catarge. Atunci una dintre căpetenii a
adus într-un sac capul, mâinile lui Cook
(una din ele a fost recunoscută după o
cicatrice) şi alte rămăşiţe ale căpitanului
mort. Ele au fost puse într-un coşciug şi
scufundate în mare.
• Traseele celor trei călătorii ale lui Cook. Prima călătorie este marcată cu
roșu, a doua cu verde iar a treia cu albastru. Ruta echipajului lui Cook de
după moartea acestuia este marcată cu linia albastră întreruptă