Cursul 14

Glandele endocrine
Glandele endocrine sau glandele cu secreţie internă sunt organe
specializate în secreţia unor substanţe cu acţiune specifică, denumite
hormoni, pe care le varsă direct în sânge. Acţiunea hormonilor se exercită
asupra organelor şi ţesuturilor. Alături de sistemul nervos, glandele
endocrine participă la reglarea activităţii organelor şi a ţesuturilor. Între
coordonarea nervoasă a funcţiilor viscerale, tisulare sau celulare şi
coordonarea endocrină există însă deosebiri. Coordonarea nervoasă este
complexă, mult diferenţiată şi rapidă, în timp ce coordonarea endocrină,
controlată la rândul său de sistemul nervos, este auxiliară reglării nervoase,
continuă şi lentă.
Hipofiza
(Hypophysis)
Glanda hipofiză sau creierul endocrin al corpului este o glandă cu important
rol în reglarea funcţiilor metabolice ale organismului şi cu ample interpelaţii
cu toate celelalte glande endocrine. Ea este situată în cutia craniană, la
baza encefalului, într-o lojă osteofibroasă, formată de şaua turcească a
osului sfenoid şi dura mater. Hipofiza are mărimea unui bob de fasole şi
este alcătuită din trei lobi: anterior, intermediar şi posterior.

Printr-o formaţiune denumită infundibul care se continuă cu tija glandei

hipofize, ea se leagă de faţa bazală a hipotalamusului, şi anume de tuber
cinereum. Lobul anterior şi intermediar formează adenohipofiza, iar lobul
posterior, neurohipofiza.
Structura hipofizei
Adenohipofiza reprezintă partea secretorie a glandei şi cuprinde 75% din
întreaga glandă. Ea este alcătuită din cordoane celulare neregulate sau
grupuri de celule înconjurate de fibre de reticulină, ce vin în relaţie strânsă cu
reţeaua de capilare sinusoide dintre ele. În funcţie de afinitatea diferită
pentru coloranţi, celulele adenohipofizei sunt de două tipuri: cromofile şi
cromofobe. Celulele cromofile sunt, la rândul lor, de două feluri: acidofile şi
bazofile.

Celulele acidofile au forme variate, iar nucleul, situat excentric, prezintă unul
sau doi nucleoli şi cromatină în cantităţi variabile. Ele reprezintă aproximativ
40% din întreaga populaţie celulară a adenohipofizei. In citoplasmă lor se
găsesc granulaţii, datorită cărora celulele acidofile sunt clasificate în celule
alfa şi celule epsilon. Celulele acidofile alfa sintetizează substanţe proteice
care participă la formarea hormonului somatotrop (STH). Hipersecreţia
acestui hormon înainte de pubertate produce gigantismul, iar la adult,
acromegalia. Hiposecreţia sa înainte de pubertate determină nanismul
hipofizar, prin oprirea creşterii oaselor la nivelul cartilajului de conjugare.
Celulele acidofile epsilon secretă prolactina şi hormonul care reglează
activitatea corticosuprarenalei - ACTH.
Celulele bazofile, după granulaţiile din citoplasmă, se împart în celule beta şi
celule delta. Celulele beta secretă hormonul foliculinostimulant (FSH sau
gonadotrop A) şi hormonul tireotrop (TSH). Celulele delta secretă hormonul
tireotrop (TSH), hormonul luteinizant (LH) sau gonadotrop B şi hormonul
foliculinostimulant (FSH).

Celulele cromofobe sau celulele C sunt şi ele de două tipuri: mici şi mari.
Celulele cromofobe mici sunt nediferenţiate, din ele luând naştere celelalte
tipuri de celule secretorii ale adenohipofizei. Numărul lor este mare la nou-
născut şi redus la adult. Celulele cromofobe mari sau celulele gama sunt
bogate în ARN şi se pare că ele secretă hormonul luteinizant (LH).

Lobul mijlociu al hipofizei aderă de lobul anterior şi de neurohipofiză, având

forma unei lame epiteliale, de cele mai multe ori fără o delimitare netă. In
partea intermediară se secretă intermedina - un hormon care stimulează
dezvoltarea şi activitatea melanocitelor, celule producătoare de pigment care
dau culoarea pielii unor animale.
Lobul posterior, care împreună cu infundibulul formează neurohipofiza, este
alcătuit din stroma conjunctivovasculară, fibre nervoase venite prin tractul
supraopticohipofizar, din celule gliale denumite pituicite şi din celule bazofile
provenite din partea intermediară şi lobul anterior. Recent, s-a pus în
evidenţă procesul de neurosecreţie în nucleii hipotalamici. Aceştia secretă
hormonii specifici lobului posterior al hipofizei: ocitocina şi vasopresina sau
hormonul antidiuretic (adiuretina).

Hipofiza primeşte sânge din arterele hipofizare inferioare, ramuri din

carotida internă, şi arterele hipofizare superioare, ramuri din carotida internă
şi artera comunicantă posterioară.

Inervaţia simpatică provine din simpaticul cervical, fibrele nervoase

ajungând la glandă prin plexul carotidian. Fibrele parasimpatice provin din
ganglionul ptetrigopalatin.
Epifiza
(Corpus pineale)
Epifiza sau corpul pineal este o glandă mică de formă conică, a cărei lungime
nu depăşeşte 8 mm. Ea este situată în şanţul median dintre coliculii
cvadrigemeni superiori, sub spleniusul corpului calos şi, printr-o tulpină cu
două braţe se leagă de comisura posterioară a creierului şi de comisura
habenulei.

Structura epifizei. Glanda este învelită la exterior de o capsulă formată de pia

mater, din care pleacă în interior septuri conjunctivovasculare ce împart
parenchimul glandei în mici lobuli. Parenchimul este format din: celule
principale, denumite şi pinocite, celule gliale, celule pigmentare şi celule
nervoase, reduse la număr.

Glanda epifiză influenţează dezvoltarea organelor genitale, metabolismul

proteic, glucidic şi lipidic, metabolismul mineral şi are corelaţii cu celelalte
glande endocrine.

Vascularizaţia epifizei este dată de vase din plexul coroid al ventriculului al III-
lea. Inervaţia simpatică este asigurată de fibre din ganglionul cervical superior,
iar cea parasimpatică, de fibre de origine centrală.
Tiroida
(Glandula thyroidea)
Glanda tiroidă, cea mai mare dintre glandele endocrine, având la adult o greutate
de 40—60 g, este situată în regiunea anterioară sau viscerală a gâtului, într-o lojă
fibroasă formată de fascia cervicală mijlocie, denumită loja glandei tiroide. Tiroida
este alcătuită din doi lobi laterali, uniţi între ei printr-o punte transversală de ţesut
glandular care poartă denumirea de istmul glandei tiroide.
Lobii tiroidei sunt dispuşi vertical, de o parte şi de alta a laringelui şi părţii
superioare a traheii, iar istmul trece anterior de primele două inele cartilaginoase
traheale. Fiecărui lob i se disting: o bază, un vârf şi trei feţe. Baza este orientată
inferior, iar vârful corespunde marginii superioare a cartilajului tiroid.
Glanda prezintă la exterior învelişul fibros, format din fascia cervicală mijlocie, după
care urmează capsula fibroasă a glandei. Intre cele două formaţiuni se află un mic
spaţiu străbătut de tracturi fibroase şi vase, care permite enuclearea glandei din
loja sa. In acest spaţiu, în partea posterioară, se găsesc cele patru glande
paratiroide.
Structura glandei tiroide. Capsula fibroasă a glandei trimite în interior septuri
conjunctive în care se află vase sanguine, limfatice şi fibre nervoase şi care
subîmpart parenchimul tiroidian în lobuli. Lobulii sunt alcătuiţi din vezicule sau
foliculi tiroidieni, cu un diametru ce poate ajunge până la 0,9 mm. Celulele
tiroidiene aşezate spre interior, pe membrana bazală, sunt cubice în perioada de
secreţie redusă şi înalte (columnare) în fazele de activitate crescută. La polul
dinspre cavitatea foliculului, celulele tiroidiene prezintă microvili.
Coloidul este o substanţă omogenă, a cărei consistenţă diferă după stadiile
funcţionale ale celulelor şi care umple cavitatea foliculului tiroidian. El conţine iod,
care este legat chimic de o proteină denumită tiroglobulină. Aceasta conţine
hormonul tiroidian, denumit tiroxină, şi alte substanţe iodate, ca diiodotironina şi
triiodotironina. În coloid se mai găsesc mucoproteine şi enzime, ca peroxidaze,
catepsină şi mucinază, precum şi celule descuamate. In stroma conjunctivă din
jurul foliculilor se află capilarele sanguine, în care se varsă hormonul tiroidian,
limfatice şi fibre nervoase.

Vascularizaţia şi inervaţia tiroidei. Tiroida este unul dintre organele cele mai bogat
vascularizate. Ea primeşte sânge din artera tiroidiană superioară, ramură
colaterală din carotida externă, şi tiroidiană inferioară, care provine din trunchiul
tirocervical al arterei subclavii. Venele formează plexuri în jurul glandei şi sunt
tributare venei jugulare interne. În interiorul glandei există numeroase
anastomoze arteriovenoase. Limfaticele sunt tributare ganglionilor cervicali.
Inervaţia simpatică este dată de simpaticul cervical şi cea parasimpatica, de
nervul vag.
Glandele paratiroide
(Gll. parathyroideae)
Glandele paratiroide sunt patru formaţiuni mici şi ovoidale, de culoare galbenă-
brună, situate pe faţa posterioară a lobilor glandei tiroide, de care aderă strâns.
Două corespund lobului stâng şi două lobului drept al tiroidei, de fiecare parte
existând una superioară şi alta inferioară. Ele se dezvoltă din endodermul celei de-a
3-a şi a 4-a pungi branhiale.
În ceea ce priveşte structura, glandele sunt învelite la exterior de o capsulă fibroasă
care trimite septuri în interior; împreună cu acestea pătrund în glandă vasele
sanguine şi nervii. Parenchimul glandei este format din celule epiteliale dispuse în
cordoane neregulate sau mici foliculi, care la un pol vin în contact cu capilarul
sinusoid, în care îşi varsă produsul de secreţie - hormonul paratiroidian sau
parathormonul. Celulele glandulare sunt de două tipări: principale şi oxifile. Celulele
principale au citoplasma clară şi un nucleu rotund veziculos. În citoplasmă se află
mitocondrii, reticul endoplasmatic, complex Golgi, granule de glicogen, iar unele
celule, mici vacuole secretorii. Ele singure populează glanda până la vârsta de 12
ani, când încep să apară şi celulele oxifile. Celulele oxifile sunt mai reduse ca număr
şi dispuse în cordoane. Se pare că ele reprezintă forme îmbătrânite ale celulelor
principale şi, uneori, se descriu în glandă celule de tip intermediar între cele două
categorii.
Vascularizaţia este asigurată de vasele tiroidiene, iar inervaţia de simpaticul
cervical.
Timusul
(Thymus)
Timusul este un organ cu funcţie limfoidă şi endocrină, situat în etajul superior
al mediastinului anterior, retrosternal. Timusul are o perioadă de creştere de la
naştere până la pubertate, când începe să involueze, transformându-se, în
cea mai mare parte, într-o masă de ţesut adipos, în care se mai păstrează
totuşi la adult mici zone de ţesut timic.

La naştere, timusul are lungimea de 5-6 cm, greutatea de aproximativ 10-15 g,

culoarea roşie-cenuşie şi este alcătuit din doi lobi - drept şi stâng - uniţi între ei
pe linia mediană. Extremitatea inferioară coboară înaintea vaselor mari şi
pericardului, iar vârful ajunge în regiunea anterioară a bazei gâtului.
Structura timusului. La exterior, lobii timusului sunt înveliţi de o capsulă
fibroasă, din care pleacă tracturi conjunctive, care îi sub-împart în lobuli.
Lobulul timic prezintă o zonă corticală la periferie, în care se găsesc
numeroase limfocite, un număr mai mic de limfoblaşti şi o zonă medulară,
mai deschisă la culoare, în care se află celule reticulare şi limfoblaşti. Tot în
medulară se găsesc aşa-numiţii corpusculi Hassal, alcătuiţi din celule
dispuse concentric, ca foile de ceapă, în jurul a două sau mai multe celule
mari, degenerate, în care se depun uneori, săruri calcare. Limfocitele
produse în timus sunt identice cu limfocitele mici din ganglionii limfatici, dar,
din cauza originii lor diferite endodermale, mulţi autori le atribuie numele de
timocite. Pe lângă funcţia limfopoietică şi imunitară, timusul are o funcţie
endocrină, prin care influenţează creşterea şi maturarea sexuală, care
coincid la pubertate cu eliberarea de nucleoproteine necesare formării
elementelor sexuale, când începe involuţia timusului. Injecţiile cu hormoni
gonadotropi înainte de pubertate produc atrofia timusului. De asemenea,
timusul are un rol în creşterea organismului, prin acţiunea asupra cartilajelor
de conjugare, în apariţia dentiţiei, în calcifierea oaselor etc.
Vascularizaţia timusului este dată de ramuri din artera subclavie, tiroidiană
inferioară, toracică internă şi pericardofrenică. Venele se varsă în vena
brahiocefalică stângă. Limfaticele sunt tributare ganglionilor mediastinali
învecinaţi.
Inervaţia provine din simpatic, nervul vag şi câteva ramuri din nervul frenic.

Pancreasul endocrin
A fost studiat la subcapitolul „Pancreasul”.