3.

Transfer de date, rețele, protocoale și

standarde
 
3.1.Transferul de date

Termenul de date se refera la caractere alfabetice, numerice, sau cu destinaţie specială care sunt
grupate în mod corespunzător în formă binară pentru a constitui cuvinte, mesaje, sau informaţii.
 
Comunicaţiile de date se referă în primul rând la transferul de date de la un aparat dintr-o locaţie la
un aparat aflat într-o altă locaţie.
 
Două sau mai multe dispozitive care comunică unul cu celălalt formează un sistem şi dispozitivele
se spune că sunt în reţea.
 
Reţele pot fi cablate, wireless, sau o combinaţie a celor două.
 
Transferul de date de la un dispozitiv la altul este măsurată ca și baud rate sau rată de biţi (bit rate).
 
Rata baud (baud rate) indică numărul de simboluri transmise într-o unitate de timp, de obicei, pe
secundă.
 
Rata de biţi indică numărul de biți transmiși pe secundă.
 
 
3.1.Transferul de date

Rata baud şi rata de biţi sunt aceleaşi doar atunci când pentru fiecare simbol este alocat un
singur bit.
 
Dar simbolurile sunt de obicei exprimate ca o serie de biţi care formează cuvinte, fluxuri şi coduri.
De exemplu codul Murray, care este utilizat pentru numere şi caractere alfanumerice, conţine cinci
biţi pentru fiecare simbol.
 
Informaţiile digitale sunt deseori transmise în secvențe de date. O secvență de date este o colecţie
de caractere pentru transmiterea unui mesaj complet și care poate fi înţeleasă de dispozitivul
transmițător şi de cel de recepție.
 
O secvență tipică de date este se arată în figură.
 
 
 
3.1.Transferul de date

Când se utilizează secvențele de date, rata de informaţie nu este la fel cu rata de biţi sau rata baud,
deoarece el conţine în plus date de adrese, controale de eroare, precum şi informații de start și stop.
Tipul de informaţii din secvențe este reglementat de protocoalele şi standardele utilizate în aplicaţii
speciale.
 
Protocoale sunt configurate în cadrul unor modele de referință (de exemplu, modelele de referință
ale The Institute of Electrical and Electronics Engineers [IEEE] 802 și Open Systems
Interconnection [OSI]).
 
Este de înţeles că atunci când sunt utilizate protocoale, rata de informaţii poate fi mult mai mică.
 
 
 
3.1.Transferul de date

Teoria, protocoalele, precum şi implementarea sistemelor de comunicație digitale şi a reţelelor

asociate care se bazează pe conexiuni fizice, cum ar ca fire sau cabluri optice sunt bine stabilite şi
au fost folosite de mai mulți ani.
 
Cu toate acestea, în comparaţie cu tehnicile cablate, transmiterea de date wireless şi crearea de
reţele de instrumente şi senzori este relativ nouă şi poate oferi multe facilităţi suplimentare.

Este suficient de spus că, în acest stadiu, componentele wireless din cele mai multe rețele wireless
se comportă ca și omoloagele lor din rețelele cablate.

Astfel, principiile de funcţionare a reţelelor wireless și a rețelelor cablate au multe puncte comune,
dar reţele wireless sunt în curs de dezvoltare ca o entitate separată în evoluţiile tehnologice şi în
aplicaţii.
În ambele tipuri de sisteme de comunicații, cablate şi wireless, datele pot fi transmise fie paralel sau
serie, cu flux de informație sincron sau asincron, în formă de transport simplex, semi-duplex, sau
full-duplex.
 
Prin urmare, discuţiile prezentate pe aceste concepte sunt aplicabile atât sistemelor de comunicație
cablate cât și rețelelor wireless.
 
3.1.1. Transmisia de date serială și paralelă

Datele pot fi transmise de la un dispozitiv la altul în formă serială sau paralelă.

 
În transmisiile de date seriale, fiecare bit al unui cod este trimis succesiv, după cum se arată în
figură.

În consecinţă, transmiterea serială poate fi realizată de către o singură pereche de conductoare

care conectează împreună un receptor şi un emiţător.
 
3.1.1. Transmisia de date serială și paralelă

În transmisia paralelă a datelor, toți biţii sau un număr de biţi a unui cod sunt transmiși simultan.
Prin urmare, numărul de fire necesar este egal cu numărul de biţi de transmis plus firul de retur.
 
De exemplu, pentru un cod de opt biţi este necesar ca cel puțin opt fire să se conecteze între
emiţător şi receptor, astfel cum este ilustrat în figură.
 
3.1.2. Transmisia sincronă și asincronă

Transmisia serială poate fi realizată în două forme: în mod asincron sau sincron.
 
În transmisia asincronă, mesajele sunt transmise sub formă de blocuri. Această formă de
transmitere poate conţine perioadele de repaus semnificative între blocuri şi este adesea utilizată în
cazul în care nu este necesară o viteză mare de transmisie a datelor.
 
Transmisia asincronă a datelor utilizează caractere de date care conţin informaţii cu privire la
procesul de sincronizare, natura şi lungimea datelor, precum şi locaţiile primului şi ultimului bit din
blocul de date, astfel încât receptorul să ştie caracteristicile informaţiei ce provine de la transmiţător.
 
De vreme ce receptorul ştie bitul de start și bitul de stop al blocului, acesta poate fi trimis oricând şi
cu orice rată.
 
Fiecare bloc între emiţător şi receptor este sincronizat cu drepturi proprii prin utilizarea elementelor
de start și stop.
 
Lungimea fluxului de date si decalajul de timp dintre blocuri nu sunt de obicei fixe, dar sunt decise
pe baza sincronizării.
 
Fireşte, modul de transmisie asincron este mai lent decât modul de transmisie sincron din cauza
adăugării elementelor de sincronizare.
 
3.1.2. Transmisia sincronă și asincronă

Figura ilustrează un caracter binar tipic transmis în mod asincron.

 

Când caracterul este transmis, acesta este precedat de un bit de start (binary 0), urmat de un bit de
paritate opţional şi unul sau mai mulți biţi de stop. Bitul stop are de obicei valoarea binară 1.
 
 
3.1.2. Transmisia sincronă și asincronă

În modul de transmisie asincron, receptorul detectează bitul de start prin sesizarea tranziţiei de la un
marker la un spaţiu, apoi decodează următorii şapte biţi ca un caracter. În cazul în care trebuie
transmise mai multe caractere, acest proces este repetat.
 
Receptorul şi transmiţătorul au fiecare ceasul intern propriu, ambele fiind la aproximativ aceeaşi
rată, dar aceste ceasuri nu sunt neapărat sincronizate.
 
De asemenea, modul de transmitere asincron permite intervale de timp variabile între caractere
transmise.
 
Transmisia sincronă este o tehnică de transmisie bazată pe mesaj; acesta nu utilizează biţi de
start și stop la fel ca transmisia asincron.
 
Aceasta necesită un tact comun de ceas la cele două capete, de transmisie şi recepție pentru a
realiza sincronizarea.
 
Utilizarea unui ceas comun ajută de asemenea la identificarea frecvenței caracterelor.
 
 
3.1.2. Transmisia sincronă și asincronă

Receptorul este capabil să recunoască un cod unic în biţii primiți ca și flux de date de intrare.
 Acest cod permite receptorului să blocheze fluxul de biţi de intrare.
 
Receptorul trebuie să fie setat la exact acelaşi ritm de ceas ca și transmiţătorul.
 
Sincronizarea ceasului este cunoscută ca și sincronizare de biţi (bit synchrinization).
 
Funcţionarea sincronă poate fi caracterizată după cum urmează:
• Nu există biți de start sau de stop pentru a sincroniza fiecare caracter.
• Fiecare bit la emiţător şi la receptor trebuie să fie sincronizat la un ceas comun.
• Datele sunt trimise în blocuri care constau din mai multe elemente, fără separare între ele.
• Blocul în întregime este încadrat de codurile care indică începutul şi finalul.
• Receptorul trebuie să cunoască codurile, lungimea de bloc, şi alte informații relevante şi de control.
• Nu este sensibil la posibila denaturare a semnalelor transmise, deoarece cronometrarea se face
într-un mod sincronizat.
 
Cu transmisia sincronă, sincronizarea este tratată mai degrabă pe bază de mesaj decât pe bază de
caracter. Odată sincronizate, nu se mai permite nici o pauză sau un interval între caractere. Acest
lucru poate limita o comunicare eficientă între dispozitivele care nu au un flux continuu de informație
sau dispozitive care nu au tampoane (buffere) pentru a stopa mesajele în cazul în care transmisia
continuă nu poate fi menţinută.
 

3.1.2. Transmisia sincronă și asincronă
 
3.1.2. Transmisia sincronă și asincronă

Transmisiile sincrone şi asincrone sunt realizate cu dispozitive dedicate, cum ar fi universal

synchronous-asynchronous receiver/transmitters (USARTs) și universal asynchronous
receiver/transmitters (UARTs). USARTs şi UARTs sunt părți importante în transmisia serială a
datelor.
 
Un USART este un dispozitiv care transformă biţii paraleli într-o un flux de date continuu serial, sau
invers.
 
Un USART poate funcţiona în formă sincronă sau asincronă.
 
Un UART este un dispozitiv care se ocupă de comunicația serială asincronă.
 
Un UART tipic este un dispozitiv programabil cu 40 de pini care transmite şi primeşte date în mod
asincron fie în mod semi-duplex fie în mod full duplex.
 
Un UART acceptă date paralele şi le converteşte în mod asincron pentru a le pregăti pentru o
transmisie serială.
 
3.1.3. Transmisia de date simplex, half-duplex și full duplex

Transmiterea de date între două dispozitive poate fi caracterizată ca: simplex, semi-duplex sau
duplex complet, după cum se arată în figură.
 
 
 
3.1.3. Transmisia de date simplex, half-duplex și full duplex

 
Operarea simplex indică faptul că transmisia poate avea loc într-o singură direcţie de la un aparat la
altul. În acest mod, unul dintre dispozitivele poate transmite, dar nu poate recepționa, sau
recepționează dar nu transmite.
 
Operarea half-duplex se referă la o transmisie în orice direcţie, dar aceasta poate avea loc într-o
singură direcţie la un moment dat.
 
Operarea full-duplex indică faptul că operaţiunea de transport are loc în ambele direcții simultan.
 
În reţelele unde sunt implicate în comunicare multe dispozitive, transmisia utilizează mai multe
canale.
 
Un canal este definit ca o singură cale pe o linie prin care circulă semnalele.
 
Liniile sunt definite ca și componentele şi părţile care se extind între terminalele dispozitivelor de
comunicare.
 
 
3.1.3. Transmisia de date simplex, half-duplex și full duplex

 
Un exemplu de operare simplex este un sistem de paging. În paging, mesaje sunt primite, dar nu
neapărat confirmate.
 
Un exemplu de operare semi-duplex este un walkie-talkie. În walkie-talkie, operatorul apasă un
buton pentru a vorbi şi eliberează butonul pentru a asculta. Ambii operatori nu pot să comunice în
acelaşi timp.
 
Un sistem full-duplex oferă simultan, dar separat canale prin tehnici cum ar fi duplexarea divizării de
frecvenţă (FDD) sau duplexarea divizării de timp (TDD).
 
FDD utilizează canale de frecvenţă diferite şi TDD folosește intervale de timp adiacente pe un singur
canal.
3.1.4 Transmisia de date wireless

Dispozitivele pot comunica prin conexiuni wireless sau cablate formând reţele locale de zonă (LAN).
 
Componentele wireless ale celor mai multe reţele locale se comportă la fel ca și omoloagele lor
cablate, dar ele utilizează spaţiul ca și mediu de transmisie.
 
Principiile operaționale ale rețelelor cablate și wireless sunt asemănătoare: este necesar să se
anexeze o interfaţă de reţea pentru dispozitivele care transmit respectiv recepționează.
 
În cazul reţelelor wireless, interfaţa este mai degrabă un transciever de radiofrecvenţă (RF) decât
cabluri.
 
În multe cazuri, sistemele cablate şi sistemele wireless sunt folosite împreună, într-o formă mix-and-
match.
 
În cazul interfaţării sistemelor wireless cu sisteme cablate, sunt utilizate dispozitivele numite puncte
de acces (access point) pentru a realiza această conexiune.
 
Acest lucru permite transferul traficului de date între componentele cablate şi wireless.
 
3.1.4 Transmisia de date wireless

 
În sistemele de comunicaţii wireless, frecvenţele utilizate pentru transmiterea datelor afectează
cantitatea de date şi de viteza la care datele pot fi transmise.
 
Tăria sau nivelul de putere a semnalului de transmisie determină distanţa la care datele pot fi trimise
şi primite, fără erori şi de corupţie. În general, principiul care reglementează transmisiile wireless
stipulează că o frecvenţă mai mică de canal poate transporta mai puține date, mai lent, dar pe
distanţe mai lungi.
 
Pe de altă parte, frecvenţele mai mari pot transporta mai multe date, la rate mai rapide, dar distanţa
de transport eficient devine mai scurtă.
 
Sistemele moderne de comunicaţii wireless utilizează în mare măsură partea de mijloc a spectrului
electromagnetic. Partea de mijloc a spectrului electromagnetic este împărţită în mai multe game de
frecvenţe, sau benzi, pentru scopuri de comunicare.
 
Aceste benzi de frecvenţă sunt:
• spectrul de frecvenţe radio (10 kHz până la 1 GHz);
• spectrul de frecvenţe cu microunde (1 GHz la 500 GHz);
• frecvența vizibilă și în infraroşu (500 GHz până la 1 THz).
3.1.5 Transmisia de date prin radiofrecvență

Există o relaţie de proporționalitate inversă între frecvenţa şi distanţa pe care o undă

electromagnetică poate transporta date.
 
De asemenea, există o relaţie de proporționalitate directă între frecvenţa şi rata de transfer de
date şi lăţimea de bandă.
 
În transferul de date, reţelele wireless fac uz de trei benzi de frecvenţă primare:
• RF(de bandă îngustă, spectru împrăştiat, de bandă largă)
• infraroşii şi laser
• microunde.
 
Sisteme de comunicații prin radiofrecvenţă sunt proiectate să funcţioneze ca bandă îngustă,
spectru împrăştiat sau sisteme de bandă largă, atât în pe distanţe lungi şi scurte. Cu toate
acestea, utilizarea acestei benzi de frecvenţă şi puterile care pot fi transmise la aceste frecvenţe
sunt strict reglementate. În Statele Unite, agenţiile guvernamentale, cum ar fi Federal
Communications Commission (FCC) reglementează aproape toate frecvențele radio.
Orice organizație comercială sau guvernamentală care doreşte să utilizeze o bandă de frecvenţă
specială, trebuie să obțină permisiunea. Autorizaţia poate fi acordată pentru a utiliza această
frecvenţă pentru difuzarea într-o locaţie specifică, de obicei, cu o limită maximă de putere pentru
transmisie. Cu toate acestea, FCC a aprobat anumite frecvenţe pentru utilizare nereglementată și la
un nivel de putere specificat pentru transmisie.
Intervalele de frecvenţe tipice nereglementate sunt 902-928 MHz, 2.4 GHz, şi 5.72-5.85 GHz, cu
distanţele maxime de radiodifuziune, de obicei de aproximativ 70 m.
3.1.5 Transmisia de date prin radiofrecvență

Rețelele radio de bandă îngustă de frecvență unică utilizează putere scăzută și sisteme de
comunicație radio bidirecționale în format half-duplex.

Exemple ar fi aparate de comunicație radio în mașini de taxi şi staţiile de bază. În aceste sisteme,
atât receptorul şi transmiţătorul trebuie să fie reglate la o anumită frecvență pentru a putea gestiona
apelurile primite şi expediate.

Unele sisteme pe o frecvență unică sunt făcute să funcţioneze la un nivel de putere mai mare.
Sisteme de acest tip pot transmite de obicei pe distanţe lungi şi utilizează repetoare pentru a creşte
distanţa de acoperire.

Sisteme radio cu spectru împrăștiat elimină inconvenientele utilizării unei singure frecvenţe,
atât în transmisiunile de mare putere cât și în cele de mică putere.
 
Spectrul împrăştiat utilizează mai multe frecvenţe simultan, îmbunătăţind astfel fiabilitatea şi reduce
susceptibilitatea la interferenţe.

Utilizarea unui spectru de frecvențe multiplu face ca interceptarea datelor mult mai dificilă, dacă nu
imposibilă.
 
3.1.5 Transmisia de date prin radiofrecvență

 
Sunt două tipuri principale de comunicare cu spectru împrăştiat:
• saltul de frecvenţă
• modularea directă a secvenței.

Saltul de frecvență (frequency hopping) se bazează pe comutarea datelor între mai multe frecvenţe
la intervale regulate. Emiţătorul şi receptor trebuie să fie sincronizate cu atenţie pentru a menţine
comunicarea. În multe sisteme, hardware-ul manevrează programarea salturilor şi alege următoarea
frecvenţă de transmisie. Frecventele disponibile sunt grupate in canale, numite salturi (hops). Deși
anumite implementări ale acestei realizări pot oferi viteze de 4 Mbps pe distanțe de 3.22 km, in
exterior, și 244 m, în interior, viteza tipică de 256 kbps face această tehnologie mult mai înceata
decât alte soluții wireless.
 
Modularea directă a secvenţei împarte datele în segmente de o lungime fixă, numite chips-uri, şi
transmite datele pe mai multe frecvenţe diferite în acelaşi timp. Echipamentului de recepţie poate
identifica frecvenţe pe care se transmit datele. Odată ce datele sunt primite pe frecvenţele
identificate, receptorul reasamblează chips-urile care sosesc în secvenţe de informaţii aranjate
corespunzător la fel cum au fost trimise de emiţător. Din motive de securitate, unele sisteme
transmit date false pe pe unul sau mai multe canale împreună cu date reale pe un alt canal pentru a
face mai dificilă intercepția.
 3.1.6 Transmisia de date în infraroșu

Emiţătoare în infraroşu wireless utilizează fasciculele de lumină, la frecvenţe infraroşu pentru a

trimite semnale de comunicare de la emiţător la receptor.
 
Emiţătoare infraroşu generează semnale puternice pentru a preveni interferenţele de la, alte surse
uşoare.
 
Sistemele de comunicare lucrează bine în principal din cauza lățimii mari de bandă. Aceste sisteme
pot furniza date la viteze de 10 Mbps la 100Mbps.
 
Există patru tipuri principale de sisteme de infrarosu:

• Sisteme în linie dreaptă (Line-of-sight infrared systems),

• Sisteme infraroșu reflexive (Reflective infrared systems)
• Sisteme infraroșu cu împrăștiere (Scatter infrared systems).
• Sistemele optice de bandă largă (Broadband optical telepoint syetems)
 
3.1.6 Transmisia de date în infraroșu

• Sisteme infraroșu în linie dreaptă (Line-of-sight infrared systems), care necesită o linie clară de
vedere, sau o vedere neobstrucţionată între emiţător şi receptor.

• Sisteme infraroșu reflexive (Reflective infrared systems) unde semnalele IR sunt generate
intermitent de un dispozitiv numit nod central. Nodul central trimite mai departe mesajele către
destinatari.

• Sisteme infraroșu cu împrăștiere (Scatter infrared systems). In această tehnologie, semnalul

difuzat este reflectat de pereti și tavane și ajunge eventual la receptor. Ea este efectivă într-o arie
limitată la cca. 30 m. sau mai puţin, în funcţie de puterea semnalului transmis, de sensibilitatea
receptorului, şi de prezenţa de interferenţei cu alte surse. Această tehnologie introduce întârzieri în
transmisia semnalului, și prin urmare, sistemele funcţionează pe lățimi de bandă mai mici decât
sistemele în linie dreaptă.

• Sistemele optice de bandă largă (Broadband optical telepoint syetems) furnizează servicii de
bandă largă. Sistemele de bandă largă operează cu viteze mari şi lățimi mari de bandă. În unele
aplicaţii, ele pot ajunge la capacităţile celor mai moderne sisteme cablate (cu fir).

Dezavantajele retelelor wireless in infrarosu sunt:

•sunt greu extensibile peste 30 m.
•sunt susceptibile la interferențe din partea surselor puternice de lumină.
 
3.1.6 Transmisia de date în infraroșu

 
Transmisia bazată pe tehnologia laser impune, de asemenea o linie clară de vedere între expeditor
şi receptor.

În multe aplicaţii, bazate pe tehnologia de comunicare laser, sistemele sunt supuse unor limitări,
deoarece utilizarea radiaţiei excesive poate afecta vederea şi sănătatea umană.
3.1.7 Transmisia de date prin microunde

Transmisia de date prin microunde este o tehnologie stabilă care este folosită pe scară largă în
întreaga lume.

Cu toate acestea, infrastructura pentru sistemele cu microunde este relativ scumpă.

Transmisia de date prin microunde nu poate fi practică pentru sisteme de mici dimensiuni, cu
transfer de date pe distanțe scurte, dar tehnologia este disponibilă.
 
Este folosită în industria aerospaţială de comunicare, de difuzare a programelor de televiziune,
precum şi în unele aplicații militare şi civile pe distanţă lungă şi de mare viteza de transmisie a
datelor.
3.2. Securitatea în fluxul de date

Securitatea între emiţător şi receptor este foarte importantă în toate tipurile de sisteme de
comunicare.
 
Datele trebuie să fie transferate fără a fi corupte (bruiaj), care pot fi provocate în mod intenţionat de
către alte părţi şi fără a fi interceptate şi ascultate de către terţi.
 
Informaţiile furnizate între emiţător şi receptor trebuie să fie fiabile, fără pierderi, ştersături, zgomot
aditivi sau fading, şi nu ar trebui să fie interceptate de părţi neautorizate.
 
Există multe metode eficiente pentru furnizarea fiabilă de informaţii, cum ar fi de codare de canal,
spectru împrăştiat, multiplexare, şi de criptare.
 
Securitatea împotriva posibilității de interceptare a datelor de către părţi neautorizate este o mare
preocupare atât pentru utilizatorii de sisteme cablate cât și pentru utilizatori ide sisteme wireless.
 
Ultimul lucru pe care companie îl dorește este ca datele să fie interceptate si astfel să fie
compromise.
 
Teoretic oricine cu un receptor adecvat, poziţionat în locul potrivit, poate asculta.
 
Acest lucru este valabil mai ales pentru transmisiunile în bandă îngustă, cu un sistem unic de
frecvenţă. Utilizarea unor metode de criptare şi de aplicare a tehnicilor de spectru împrăştiat face
aproape imposibilă interceptarea și ascultarea mesajelor.
3.2.1. Codarea canalului

Pentru transferul cu succes al informației între două dispozitive, receptorul trebuie să fie capabil de a
recupera semnalul original dintr-un semnal primit care ar fi putut trece printr-o serie de modificări în
timpul transmisiei.
 
Unde electromagnetice care transportă mesajele sunt supuse la numeroase efecte negative, cum ar
fi fading, interferenţă, perturbații de canal, pauzele în legăturile de transmisie şi zgomotul aditiv.
 
Codarea canalului, de asemenea, cunoscută sub numele codarea erorii de control, este o
metoda de a proteja semnale de mesaj de semnalul de insuficienţă prin adăugarea de redundanțe în
semnalul de mesaj, după cum se ilustrează în figură.
3.2.1. Codarea canalului

 
Codarea canalului pot reduce substanţial probabilitatea de a erorilor prin paza datelor împotriva
celor mai probabile erori sau erorilor cunoscute care pot să apară în timpul transmisiei.
 
În codarea canalului, utilizarea redundanței ajută să se distingă mesajul dorit, chiar dacă ar fi existat
corupţie semnificativă în timpul transmisiei.
 
Introducerea redundanței controlate creează subseturi care conţin porţiuni din mesajul original,
astfel, într-un sens, ascunzând astfel mesajul.
 
Subsetul care conţine porţiunea redundantă se numeşte cod şi mesajele valide sunt numite
cuvinte de cod sau vectori de cod. Un cod bun conţine cuvinte de cod protejate, astfel încât
probabilitatea de eroare din cauza corupţiei în timpul transmisiei este minim.
 
Utilizarea codării canalului reduce probabilitatea de eroare pe măsură ce redundanța în cod crește.
 
Cu toate acestea, adăugând redundanţa, creşte numărul de biţi de transmisie de la n biţi la n + k biţi.
 
Acest lucru duce la ineficienţa în sistemului prin reducerea ratei de transmitere a informaţiei utile.
 
3.2.1. Codarea canalului

 
În aplicaţii, codurile sunt notate cu n şi k , rata de cod este dată de raportul n/k , și creşterea ratei de
date este k/(n+k).
 
Cu toate acestea, deşi erorile sunt reduse, utilizarea codării canalului nu garantează eliminarea
tuturor erorilor.
 
Există două tipuri de bază de codificare a canalului: coduri bloc şi coduri convoluționale.
 
Codarea bloc partiționează datele sursă în blocuri de n biţi. Encoderul adaugă redundanţa şi
converteşte blocurile în n+k biţi. Encoderul adaugă, de asemenea, informaţii cu privire la modul în
care este adăugată redundanța, care să permită decodorului de pe partea de receptie să
recupereze informaţii utile din codurile primite.
 
Există mai multe tipuri de coduri de corectare a erorilor, cele mai cunoscute fiind Coduri Hamming,
coduri de verificare ciclică a redundanței (CRC), coduri Bose-Chaudhuri - Hochquenghem (BCH),
codurile Reed-Solomon, şi codurile Goley.
 
Codificarea convoluțională se bazează pe funcţionarea continuă a encoderului care acceptă date
utile în blocuri şi folosind registrele de deplasare care să genereze secvenţe de date la o rată mare.
 
3.2.1. Codarea canalului

 
Deşi această metodă este utilă şi convenabilă pentru detectarea erorilor, corectarea erorilor este
mult mai complexă decât în codarea bloc. Metodele de convoluţie foloseasc tehnici, cum ar fi
decodarea probabilistică şi probabilitatea de apropiere pentru corecţii de eroare.
 
Tehnicile de codare bloc şi codare convoluțională pot fi aplicate simultan, în special în situaţii în care
apar erori de canal în pachete.

Ambele folosesc o tehnică cunoscută sub numele de interleaving, care raspândește fiecare mesaj
într-un interval de timp şi minimizează efectul zgomotului.
 
Interleaving sortează fluxul de date într-o serie de rânduri şi se aplică codarea în coloane pentru a
găsi şi elimina erorile.
 
În această metodă, erorile de spargere devin erori aleatoare astfel că ele pot fi tratate ca și erori
normale de către coduri corectoare de erori.
 
O eroare de spargere este o secvenţă continuă de simboluri, primită pe un canal de transmisie de
date, astfel încât primul și ultimul dintre simboluri sunt în eroare şi nu există nici o subsecvență
continuă de m simboluri primite corect.
3.2.1. Codarea canalului

 
Metode de corecție a erorilor

În ARQ (Automatic Repeat Request), receptorul îi cere emiţătorului să retransmită partea din
mesaj care conţine erori. ARQ este o tehnică puternică şi eficientă, dar necesită un canal
suplimentar de feedback şi adaugă întârzieri în fluxul de date.
 
În FEC (Forward Error Correction), receptorul corectează eroarea fără a se referi la emiţător. Se
foloseşte de informaţii suplimentare transmise, împreună cu datele şi are la dispoziție una sau mai
multe dintre metodele de codificare de canal.
 
În unele sisteme de comunicare, atât erorile aleatoare cât și erorile de spargere poate fi severe şi
pot apărea simultan. În astfel de cazuri este utilizată concatenarea. Concatenarea foloseşte două
tipuri de coduri, unul pentru corectarea erorilor aleatorii şi cealalt pentru corectarea erorilor de
spargere..
3.2.2. Criptarea

Criptarea este folosită pentru protejarea informaţiilor transmise de interceptare sau de corupţie de
către părţi neautorizate. Criptarea converteşte mesajul text original într-o formă codată, cunoscută
sub numele de text cifrat.
 
În cazul în care datele de sunt codate (criptate) la transmiţător, textul cifrat rezultat apare ca un flux
aleator de simboluri care nu are nici un sens. La receptor, datele criptate trec printr-un proces de
decriptare care recuperează informaţiile originale. Criptarea şi decriptarea sunt ambele controlate de
informaţii secrete, numite cheie, cunoscute numai de emițător și receptor. Structura de bază a
procesului de criptare şi de decriptare este ilustrată în figură.
3.2.2. Criptarea

Datele sunt criptate folosind cifruri, care sunt procese matematice şi fizice pentru criptarea datelor.
Cifrurile pot fi alterate sau modificate prin schimbarea cheii care le generează. În sistemele cifrate
convenţionale este utilizată aceeași cheie atât la emiţător cât şi la receptor. Acest lucru face ca
procesele de criptare şi de decriptare să fie simetrice.
 
Există două tipuri majore de cifruri: cifru pe bloc şi cifrul pe flux.
 
Un cifru pe bloc codifică un anumit număr de biţi în blocuri prestabilite. Un exemplu tipic de mărime
a blocului este de 64 biți; datele originale de 64 de biţi sunt criptate, pentru a forma un bloc de text
cifrat de 64 de biţi.
 
Un cifru pe flux codifică fiecare bit în mod individual în aşa fel încât fiecare bit din textul original,
este convertit în text cifrat.
 
Un text cifrat ideal ar trebui să fie complet aleator și imprevizibil. Dar acest lucru nu este practic
posibil, deoarece este dificil să se sincronizeze cheile emiţătorului şi receptorului în orice moment în
timpul transmisiei.
 
În schimb, cele mai multe cifruri utilizează fluxuri de chei pseudoaleatoare generate de emiţător.
 
3.2.2. Criptarea

 
Receptorul este de bazează pe o cheie comună, care este aceeaşi ca la transmiţător. Utilizarea de
fluxuri de chei face ca informaţiile transmise să apară ca un semnal complet aleator, și, prin urmare,
nu există practic nici o relaţie observabilă între textul cifrat şi textul original.
 
Fluxurile de chei pseudoaleatoare pot fi generate în mai multe moduri.
 
O metodă convenabilă de generare este utilizarea de registre de deplasare liniară care constau din
elemente de memorie.

Elementele de memorie sunt aranjate ca registre de deplasare şi elementele de memorie ale

registrelor se deplasează o poziție la dreapta în fiecare ciclu de ceas.
3.2.2. Criptarea

Cifrurile pe blocuri iau la intrare un bloc de text clar şi o cheie, şi produc la ieşire un bloc de text
cifrat de aceeaşi dimensiune. Deoarece mesajele sunt aproape mereu mai lungi decât un singur
bloc, este necesară o metodă de unire a blocurilor succesive. S-au dezvoltat câteva astfel de
metode, unele cu securitate superioară într-un aspect sau altul decât alte cifruri. Acestea se numesc
moduri de operare şi trebuie luate în calcul cu grijă la folosirea unui cifru pe blocuri într-un
criptosistem.
 
Data Encryption Standard(DES) şi Advanced Encryption Standard (AES) sunt cifruri pe blocuri
care sunt considerate standarde de criptografie de guvernul american (deşi DES a fost în cele din
urmă retras după adoptarea AES).
 
În ciuda decăderii ca standard oficial, DES (mai ales în, varianta triple-DES mult mai sigură) rămâne
încă popular; este folosit într-o gamă largă de aplicaţii, de la criptarea ATM la securitatea e-mail-
urilor şi accesul la distanţă securizat. Multe alte cifruri pe blocuri au fost elaborate şi lansate, cu
diverse calităţi. Multe au fost sparte.
 
Cifrurile pe flux de date, în contrast cu cele pe blocuri, creează un flux arbitrar de material-cheie,
care este combinat cu textul clar, bit cu bit sau caracter cu caracter. Într-un cifru pe flux de date,
fluxul de ieşire este creat pe baza unei stări interne care se modifică pe parcursul operării cifrului.
Această schimbare de stare este controlată de cheie, şi, la unele cifruri, şi de fluxul de text clar. RC4
este un exemplu de binecunoscut cifru pe flux.
 
3.2.2. Criptarea

Standardul de Criptare a Datelor (în engleză Data Encryption Standard, DES) este un cifru (o
metodă de criptare a informaţiei), selectat ca standard federal de procesare a informaţiilor în Statele
Unite în 1976, şi care s-a bucurat ulterior de o largă utilizare pe plan internaţional.

Algoritmul a fost controversat iniţial, având elemente secrete, lungimea cheii scurtă şi fiind bănuit că
ascunde de fapt o portiţă pentru NSA. DES a fost analizat intens de către profesionalişti în domeniu
şi a motivat înţelegerea cifrurilor bloc şi criptanaliza lor.

DES este astăzi considerat nesigur pentru multe aplicaţii.

Acest lucru se datorează în principiu cheii de 56 de biţi, considerată prea scurtă; cheile DES au fost
sparte în mai puţin de 24 de ore. De asemenea, există unele rezultate analitice care demonstrează
slăbiciunile teoretice ale cifrului, deşi nu este fezabilă aplicarea lor. Se crede că algoritmul este
practic sigur în forma Triplu DES, deşi există atacuri teoretice şi asupra acestuia. În ultimii ani, cifrul
a fost înlocuit de Advanced Encryption Standard (AES).

În unele documentaţii, se face distincţie între DES ca standard şi algoritmul de la baza lui, numit
DEA (Algoritmul de Criptare a Datelor - în engleză, Data Encryption Algorithm).
3.2.2. Criptarea

AES (de la Advanced Encryption Standard - în limba engleză Standard Avansat de Criptare),
cunoscut şi sub numele de Rijndael, este un algoritm standardizat pentru criptarea simetrică, pe
blocuri, folosit astăzi pe scară largă în aplicaţii şi adoptat ca standard de organizaţia
guvernamentală americană NIST.

Standardul oficializează algoritmul dezvoltat de doi criptografi belgieni, Joan Daemen şi Vincent
Rijmenşi trimis la NIST pentru selecţie sub numele Rijndael.

În propunerea avansată NIST, cei doi autori ai algoritmului Rijndael au definit un algoritm de criptare
pe blocuri în care lungimea blocului şi a cheii puteau fi independente, de 128 de biţi, 192 de biţi, sau
256 de biţi. Specificaţia AES standardizează toate cele trei dimensiuni posibile pentru lungimea
cheii, dar restricţionează lungimea blocului la 128 de biţi.
3.3. Elemente de rețele și topologii

Reţelele sunt aranjamente de componente hardware şi software care comunică între ele într-o
manieră coordonată.

Pentru o comunicare eficientă, dispozitivele componente trebuie să fie reciproc compatibile.

 
Schimbul de resurse şi schimbul de informaţii între mai mulţi utilizatori şi dispozitive pe într-o reţea
se numeşte comunicare în reţea (networking).
 
Cea mai elementară reţea este formată din două dispozitive care sunt conectate împreună pentru a
transmite informaţii de la unul la celalalt.
 
Chiar dacă conceptul de reţea pare simplu, sunt necesare o foarte mare de coordonare şi este
nevoie de multe tehnologii complexe pentru a permite comunicarea între dispozitive.
 
În plus, există multe posibile opţiuni pentru realizarea conexiunilor fizice între elementele reţelei şi
software-ul asociat.
 
 3.3. Elemente de rețele și topologii

Reţele sunt utilizate pentru diverse motive:

• schimbul de date, care permite unui grup de utilizatori pentru schimbul de informaţii între
ele în mod periodic sau regulat

• rutarea datelor de la un element de reţea la altul

• partajarea resurselor software, care permite ca mesajele, documentele, precum şi alte

fişiere să fie partajate de mai mulţi utilizatori.

• partajarea dispozitivelor periferice, care permite unui grup de utilizatori să partajeze

resursele hardware comune.

• coordonarea activităţilor echipamentelor şi aparatelor în companii şi medii de producţie.

•
• monitorizarea stării echipamentelor şi dispozitivelor.

• monitorizarea şi adoptarea de măsuri corective la problemele de siguranţă.

• planificarea producției, configurarea şi reconfigurarea.

• cercetare şi dezvoltare, operaţiuni pilot, funcţionarea sistemului unificat, etc

 
3.3. Elemente de rețele și topologii

Există diferite tipuri de reţele, în funcţie de numărul elementelor de reţea şi distribuţia lor spaţială.
 
O reţea locală (LAN) este un sistem de interconectare a componentelor de comunicaţii de date într-
un spaţiu relativ limitat. Reţelele LAN sunt cel mai frecvent cuprinse într-una sau mai multe clădiri,
cum ar fi unităţi de producţie industrială, universităţi, departamente ale guvernului, precum şi alte
organizaţii.
 
O colecţie (rețea) de reţele locale este numit un Internetwork, cum ar fi în cazul reţelelor
interdepartamentale în universităţi şi organizaţii.
 
LAN poate să crească în reţele de arie largă (WAN), care acoperă distanţe geografice mai mari,
care leagă două sau mai multe rețele LAN distincte. În medii mari, complexe, numărul de utilizatori
şi dispozitive dintr-un WAN poate crește până la mii sau mai mult. De exemplu, Internetul este un
WAN Internetwork care include milioane de maşini şi utilizatori la nivel mondial.
 
Există multe alţi termeni utilizaţi pentru a descrie reţelele, cum ar fi rețele metropolitane de zonă
(MAN), reţele de zona cu caracter personal (de bucătărie), şi aşa mai departe, dar aceste sunt
practic LAN sau WAN de diverse dimensiuni.

Specificaţiile reţelei globale (GAN) au fost în curs de dezvoltare de către multe grupuri de
specialişti. În general, reţeaua globală GAN defineşte un model de asigurare a comunicaţiilor mobile
între un număr arbitrar de reţele WLAN, zone de acoperire prin satelit, etc
 
3.3. Elemente de rețele și topologii

Scopul principal al reţelelor este de a partaja resursele prin conectarea elementelor de rețea, numite
noduri. Pentru ca nodurile să se poată conecta, sunt necesare patru elemente:
1. mediul de transmisie
2. topologie de reţea
3. protocoale
4. sistemul de operare al reţelei.
 
Mediul de transmitere poate fi definit ca fiind calea fizică între nodurile de reţea care se
conectează nodurile reciproc. Fizic căile pot fi cabluri, fibre, dispozitive de RF, dispozitive cu
microunde, etc
Topologia se referă la aspectul fizic al dispozitivelor. Topologia este legată de metodele de
comunicare folosite între dispozitive şi modul în care resursele sunt partajate. Topologia de reţea
poate avea un efect semnificativ asupra performanței si eficienței reţelei, precum şi creşterea
potențialului său în viitor.
Protocoalele reprezintă un set de reguli care permit comunicarea între dispozitive. În cazul cel mai
simplu, pentru ca două dispozitive să comunice între ele, ele trebuie să aibă un set de reguli care
definesc în mod clar modul în care ele vor comunica.
Sistemul de operare este software-ul care rulează în fundal, și gestionează partajarea
echipamentelor şi a datelor între nodurile de reţea. Sistemele de operare sunt importante, deoarece
chiar dacă cele două dispozitive ar putea partaja un mediu comun şi protocoale de reţea comune,
ele încă nu pot fi în măsură de a comunica cu un altul cu excepţia cazului în care ele rulează
software-ul necesar pentru accesul la reţea şi pentru a permite de comunicare.
3.3.1. Software de rețea

Dispozitivele au nevoie de software de reţea pentru a putea emite solicitări şi răspunsuri care să le
permită să comunice unul cu celălalt. Un proces de comunicare între două dispozitive este ilustrat în
figura. În acest caz, comunicarea este realizată în formă simplex: un aparat (A) trimite informaţii la
aparat un alt aparat (B).
3.3.1 Software de rețea

În multe rețele, dispozitivele care comunică invoca un strat de coduri, care se numește sistemul de
operare de reţea (Network Operating System - NOS). Sistemul de operare de rețea controlează
accesul la resursele reţelei.
 
Exemple de NOS comune, utilizate în calculatoare sunt Windows.NET, Windows XP şi Novell
NetWare.
 
Cele mai multe pachete de software de reţea veni cu module pentru procesul de intrare și ieșire din
rețea (log-on respectiv log-off).
 
Modulele de reţea pentru procesul de intrare și ieșire din rețea pot include caracteristici de
securitate, cum ar fi parola, validarea accesului utilizatorilor la fişiere și programe specifice opțiune
de intrare automată la unele dispozitive, meniuri de ajutor, mesaje de eroare, şi aşa mai departe.
3.3.2. Topologii de rețele

Topologia reţelelor este studiul de aranjament sau cartografiere a elementelor (legături, noduri,
etc) dintr-o reţea, în special interconexiunile fizice (reale) şi logice (virtuale) dintre noduri.

O reţea locală (Local Area Network) este un exemplu de reţea care reprezintă atât o topologie fizică
cît şi o topologie logică.

Orice nod în reţeaua locală va avea una sau mai multe link-uri către unul sau mai multe noduri din
reţea.

Pentru determinarea topologiei fizice a reţelei, toate nodurile şi link-urile sunt reprezentate în formă
de graf.

De asemenea, reprezentarea fluxului de date dintre noduri în formă de graf determină topologia
logică a reţelei.

Se poate menţiona că topologia logică şi fizică pot fi identice în orice reţele particulare, dar de
asemea ele pot fi diferite.

Prin urmare tehnologia reţelei locale este bazată pe teoria grafului.

3.3.2. Topologii de rețele
3.3.2. Topologii de rețele

Topologia Point-to-Point

Cea mai simplă topologie din această categorie este o legătură permanentă între două terminaţii
(endpoint).

Topologiile de tip switched point-to-point sunt modelele de bază a telefoniei convenţionale.

Valoarea definitivă a reţelelor point-to-point este o valoare garantată dinte cele două terminaţii.

Valoarea a conexiunilor de tip on-demand point-to-point este proporţională cu numărul de perechi de

potenţiali abonaţi.
3.3.2. Topologii de rețele

Topologia BUS

Tipul de topologie de reţea în care toate nodurile de a reţelei sunt conectate la un mediu comun de
transmisie care are exact două terminaţii (endpoints), toate datele care sunt transmise între noduri
în reţea sunt transmise de-a lungul acestei parti comune de transport şi de mediu în aşa măsură ca
să fie primite de către toate nodurile din reţea, aproape simultan (fără a ţine seama de întârzieri
răspîndite).
Cele două terminaţii care fac parte din magistrala comuna de transport sunt oprite în mod normal, cu
un dispozitiv care se numeşte terminal. (terminator). Dispozitivul respectiv absoarbe energia care
rămâne în semnal astfel prevenind reflectarea sau propagarea semnalului în direcţia opusă, care
poate provoca interferenţă sau poate duce chiar la degradarea semnalului.
Topologiile BUS sunt cel mai simplu mod de a conecta mai mulţi clienţi, dar au adesea probleme
cînd doi clienţi doresc simultan să transmită date pe aceiaşi magistrală. Astfel sistemele care
folosesc arhitectura de reţea de tip magistrală au proiectate nişte scheme pentru evitarea coliziunilor
de date pe magistrala comună, cel mai des este folosită metoda Carrier Sense Multiple Access care
controlează resursele partajate a magistralei comune.
Carrier Sense Multiple Access (CSMA) este un protocol Media Access Control (MAC) în care un nod
înainte de a transmite informaţia pe magistrala comună verifică prezenţa altui trafic de pe mediul
comun de transmisie.
3.3.2. Topologii de rețele

Topologia BUS

Avantaje
• Uşor de implementat şi de extins
• Necesită mai puţină lungime de cablu decît reţelele stea
• Sunt bine adaptate pentru reţele temporare şi mici care nu necesită viteze mari, în plus se
poate uşor de configurat
• Sunt mai puţin costisitoare deoarece se foloseşte numai un cablu

Dezavantaje
• Lungimea cablului este limitată şi la fel numărul de staţii
• Dacă există probleme cu cablul, toată reţeaua se „prăbuşeşte”
• Costurile de întreţinere pot fi mari pe o perioadă lungă de timp
• Performanţa degradează dacă sunt conectate prea multe calculatore
• Este necesar terminaţia corectă a semnalului
• Capacitatea de încarcare semnificativă (fiecare tranzacţie trebuie să ajungă la destinaţie)
• Lucrează mai bine cu un număr limitat de noduri
• Este mai lentă decît alte topologii
• Dacă un calculator se defectează atunci toată reţeaua se „prăbuşeşte”
3.3.2. Topologii de rețele

Topologia Stea (Star)

Este tipul de topologie de reţea în care fiecare din nodurile de reţea este conectat la un nod central,
numit hub sau switch.

Toate datele care sunt transmise dintre nodurile din reţea este transmis în acest nod central, care
apoi sunt retransmise la unele sau la toate celelalte noduri în reţea.

Această conexiune centralizată permite o conexiune permanentă chiar dacă un dispozitiv de reţea
iese din funcţie.

Singura ameninţare este ieşirea din funcţie a nodului central, care duce la pierderea legăturii cu
toată reţeaua.
3.3.2. Topologii de rețele

Avantajele topologiei stea

O performanţă sporită: Trecerea pachetelor de date (data packets) prin noduri inutile este
prevenită de această topologie.

Această topologie după sine induce o mare încărcătură asupra nodului central, cu toate acestea
dacă acest nod are capacitatea respectivă, atunci o utilizare intensivă de către un dispozitiv din
reţea nu va afecta celelalte dispozitive din reţeaua respectivă.

Izolarea dispozitivelor: Fiecare dispozitiv este izolat inerent de către legătura care se conectează
la nodul central. Acest lucru face izolarea dispozitivelor individuale destul de simplă, şi permite
deconectarea lui în orice moment de la nodul central. Această procedură de izolare previne orice
eşec non-centralizat care va afecta toată reţeaua.
3.3.2. Topologii de rețele

Dezavantajele topologiei stea

Primul dezavantaj este dependenţa sistemului cu privire la funcţionarea nodului central. În

timpul ce eşecul unei legături individuale duce numai la izolarea unui singur nod, pe cînd
defecţiunea nodului central duce la perderea legăturii dintre toate nodurile. Scalabilitatea şi
performanţa reţelei tot depind de nodul central.

Marimea reţelei este limitată de numărul de conexiuni pe care nodul central poate să le
suporte. Traficul dintre un nod şi nodul central este izolat de celelalte, dar dacă un nod din reţea
ocupă o parte semnificativă din capacitatea de procesare a nodului central atunci celelalte noduri
pot să se confrunte cu scăderea performanţei a reţelei.
3.3.2. Topologii de rețele
3.3.2. Topologii de rețele

Topologia Mesh

Topologia mesh reprezintă o reţea care este destinată pentru transportarea datelor, instrucţiunilor şi
servicii de transport voce prin nodurile de reţea. Datorită acestei topologii putem dispune de
conexiuni continue chiar dacă există legături deteriorate sau blocate. Întro reţea mesh dacă toate
nodurile sunt interconectate atunci reţeaua se numeşte complet conectată (fully connected).
Reţelele mesh diferă de celelalte reţele, prin faptul că toate părţile componente pot să facă
legătură între ele prin „sărituri”, ele în general nu sunt mobile. Reţelele mesh pot fi văzute ca
reţele de tip ad-hoc. Reţelele mobile ad hoc (MANET'S – Mobile Ad hoc networks) şi reţelele mesh
sunt strîns înrudite, dar reţelele MANET mai au totuşi să se ocupe de problemele introduse de
mobilitatea nodurilor.

Reţelele mesh au proprietatea de auto-revindecare: reţeaua poate fi în stare funcţională chiar

dacă un nod se defectează sau dacă sunt probleme cu conexiunea. Acest concept se aplică la
reţelele wireless, la reţelele prin cablu şi a softului de interacţiune.
Reţelele mesh wireless este cea mai frecventă topologie folosită în zilele de azi. Aceste reţele au
fost dezvoltate iniţial pentru aplicaţii militare, dar au fost supuse unei evoluţii semnificative în ultimii
zece ani. Progresul echipamentului de transmisuni de date a permis reţelelor mesh să ofere un larg
spectru de servicii cum ar fi client-access, servicii backhaul. Nodurile mesh au devenit mai
performante, unele modele pot suporta mai multe cartele radio, fiecare operând la diferite frecvenţe.
3.3.2. Topologii de rețele
3.3.3. Interconectarea rețelelor

Conectarea LAN-urilor se numeşte Internetworking.

Multe LAN-uri pot fi interconectate folosind

• repetoare
• poduri
• routere
• gateway-uri

Figura ilustrează dispozitivele de conectare a LAN-urilor şi nivelurile lor de funcţionare, în raport cu

modelului OSI.
3.3.3. Interconectarea rețelelor
3.3.3. Interconectarea rețelelor

Repetoarele (repeater) sunt primul strat de dispozitive.

Acestea sunt situate între emiţător şi receptor şi funcţia lor este de a amplifica semnalul de intrare şi
de a-l retransmite, făcându-l potrivit pentru operările de pe distanţe lungi.

Repetoarele funcţionează la nivel de strat fizic, prin urmare, ele nu înţeleg sau interpretează
secvențe de date și nu adaugă nici o funcţionalitate nouă.

Deoarece repetoarele nu au nici o inteligență, acestea pot fi utilizate numai pentru a conecta reţele
de acelaşi tip.
 
3.3.3. Interconectarea rețelelor

Podurile (bridge) funcţionează la nivelul 2 şi pot citi adresele de destinaţie şi ale sursei încorporate
în secvențele de date. Prin urmare, podurile sunt în măsură să redirecţioneze secvențe de date
în direcțiile dorite. Podurile nu pot acţiona ca interpretoare între diferite LAN-uri, astfel, ele pot
doar interconecta reţele de acelaşi tip. Ele nu sunt în măsură să convertească secvențe de date
în cazul în care sunt folosite tehnici diferite de reţea în Internetwork. Podurile au o inteligență limitată
şi pot acţiona ca un filtru prin redirecţionarea secvențelor în direcția în care dispozitivul
destinat este conectat. Aceasta este o de proprietate utile pentru funcţionarea eficientă a LAN-
urilor, deoarece volumul de trafic şi coliziunile posibile sunt reduse.
 
În cazul în care podul primeşte o secvență, aceasta examinează adresa sursei şi apoi urmează, un
set de reguli pentru manipularea acesteia.
 
În cazul în care podul ştie adresa dorită, cadrul este transmis la acea adresa. În cazul în care adresa
secvenței de intrare nu este specificată, secvența este ignorată, rezultând pierdere de informaţii.
Dacă adresa secvenței nu se află în tabelul de adrese al podului, secvența este încă transmisă.
 
Podul își actualizează continuu tabelul de adrese prin adăugarea de noi adrese de la dispozitivele
de emisie și recepție.
 
Poduri utilizează stratul 2 de informaţii pentru a direcționa date către destinaţia corectă. Unele
poduri, numite poduri router sau brouters, oferă capabilităţi suplimentare prin posibilitatea de a defini
porturi WAN sau efectuarea de operaţiuni de conversie între diferite tipuri de reţele.
3.3.3. Interconectarea rețelelor

Routerele sunt dispozitive de nivel 3 de reţea. Ele sunt foarte inteligente şi au cunoaştințe extinse
despre reţelele în care sunt implicate. Routerele pot determina cel mai bun traseu până la
destinaţie prin intermediul reţelei, aloca priorităţi pentru fluxul de informaţii şi pot asigura o
anumită siguranţă limitată. Routerul poate lega LAN-uri care utilizează protocoale diferite de reţea,
dacă îşi desfăşoară activitatea pe un protocol comun, cum ar fi Transmission Control Protocol /
Internet Protocol (TCP / IP).
 
Routerele pot acţiona, de asemenea, ca filtre, ca şi în cazul podurilor, dar ele oferă o mai bună
capacitate de management a reţelei. Datorită acestor caracteristici suplimentare, ele sunt relativ mai
lente. Selectarea celor mai bune trasee între sursă şi destinaţie se realizează prin algoritmi de
rutare, care iau în considerare o serie complexă factori ai rețelei. Un factor important de reţea este
modul în care pachetele sunt manipulate. În funcţie de volumul de trafic, routerele pot împărţi
secvențele lungi în pachete, pot determina rutele convenabile pentru pachete şi pot gestiona
momentul expedierii pentru aceste pachete pentru a le trimite la destinaţie și pentru a fi asamblate în
mod corect ca şi secvența originală.
 
Gateway-urile funcţionează pe stratul 7 şi au posibilitatea de a conecta două sau mai multe
reţele diferite. Ele pot acţiona în calitate de traducători între maşinile gazdă ale celor două reţele.
Cu toate acestea, deoarece poate gateway-urile pot ruta secvențe, pot lucra ca traducătoare și
convertoare de protocol, ele sunt dispozitive lente.
3.3.4. Internetul și Intranetul