HIDROLOGIE ȘI HIDROGEOLOGIE

Șef. Lucr. ILEANA-MONICA CRIHAN

Corpul D, sala Dp3

Examen – nota finală: 80% nota de la examen

20% nota la laborator
HIDROLOGIA CA ȘTIINȚĂ
hydros (gr.) – apă
logos (gr.) - știință

International Glossary of Hydrology, 1992, UNESCO – hidrologia este știința

care se ocupă cu studiul apelor de la suprafața și de sub suprafața
Pământului, adică cu formarea, circulația și distribuția lor în timp și spațiu, cu
proprietățile lor fizice, chimice și biologice, precum și cu interacțiunea lor cu
mediul, inclusiv relația cu lumea vie.
După corpurile de apă pe care le studiază – 3 subdiviziuni:
1. Oceanologia
2. Hidrogeologia
3. Hidrologia uscatului:
• Potamologia sau hidrologia rârilor (potamos – râu)
• Limnologia (limnos – lac)
• Glaciologie
Informațiile necesare studiilor hidrologice sunt obținute cu ajutorul:
-Hidrografiei – descrierea generală a corpurilor acvatice, cu caracteristicile lor
calitative și cantitative, cu evidenșierea dimensiunilor, a condițiilor specifice locale
etc.
-Hidrometria – un ansamblu de metode folosite pentru obținerea datelor necesare
caracterizării regimului hidrologic și pentru prelucrarea informațiilor
PROPRIETAȚILE APEI
Apa este esențială pentru existența vieții!
- Apa are o structură atomică foarte simplă  proprietăți electrochimice unice,
cu o ușoară polaritate pozitivă la un capăt al moleculei  apa este un solvent
foarte puternic și are o tensiune superficială foarte mare
- La schimbările de fază, moleculele de apă se așează în moduri diferite  când
ingheață apa își mărește volumul și îi scade densitatea
- Căldură specifică mare
- Apa pură are pH neutru
- Apa este, cu excepția mercurului, lichidul care conduce căldura cel mai ușor
- Apa există în stare lichidă într-un interval larg de temperatură (0º-100º)
- Solvent universal, dizolvă o mare varietate de substanțe
- Tensiune superficială mare  adică este adezivă și elastică, formează picături
- Singura substanță de pe Pământ care există în toate cele trei stări de agregare
 rol important în redistribuirea energiei calorice în atmosfera terestră.
- Apa este singura substanță de pe planetă care nu are densitatea maximă în
stare solidă.
 CICLUL ŞI BILANŢUL HIDROLOGIC

"mãsura cantitativã şi calitativã a elementelor ciclului hidrologic şi

mãsura celorlalte caracteristici ale mediului care au influenţã
asupra apei constituie o bazã esenţialã pentru o gestionare
eficace a apei".
Declaraţia de la Dublin (1992)
Apa. Generalităţi.
Apa este sursa principala şi originară a intregii vieţi. Ea se prezintă în natură în
trei stări:
- Solidă: zăpadă şi gheaţă.
- Lichidă: apă chimic pură sau încărcată cu substanţe dizolvate.
- Gazoasă: cu diferite grade de presiune şi de saturaţie.
• Apa se găseşte în cele trei forme în atmosfera terestră.
• Pe pământ apele sunt într-o circulaţie constantă şi suportă schimbări de
stare. Importanţa acestor schimbări face ca apa să fie principalul agent de
transport al elementelor fizice, chimice şi biologice.

• Ansamblul proceselor de transformare si de transfer al apei formează

ciclul hidrologic.

• Mecanismele mişcării apei în natură sunt determinate de energia solară,

gravitaţie, atracţia solară, atracţia lunară, presiunea atmosferică, forţele
intermoleculare, reacţiile chimice, nucleare şi activităţile biologice şi, în fine,
activităţile umane.
- Energia termică a soarelui produce circulaţia aerului în atmosferă,
deoarece suprafaţa terestră este încălzită în mod inegal.
- Forţa gravitaţiei este responsabilă de fenomenele de precipitaţii, de şiroire,
de infiltraţie şi de curenţii de convecţie.
- Atracţia solară şi lunară sunt la originea mareelor şi a curenţilor marini.
- Diferenţele de presiune atmosferică favorizează deplasările orizontale ale
maselor de aer.
- Vânturile sunt responsabible de mişcarea stratelor superficiale ale lacurilor
şi oceanelor.
- Forţele intermoleculare din sol provoacă fenomenele capilare şi de
asemenea vâscozitatea şi, deci, influenţează viteza de curgere.
- Apa este una dintre componenetele celor mai multe reacţii chimice
organice sau inorganice. Un alt tip de transformare a apei este reprezentat
de procesele fiziologice care se produc în organismele animale.
- Şi, în final, omul intervine direct asupra proceselor de mişcare şi
transformare a apei. Acţiunile sale pot conduce la o mai buna gestiune a
celei mai preţioase resurse naturale, dar ele pot, de asemenea, creea
numeroase probleme, în primul rând perturbând ciclul hidrologic, atât la
nivel cantitativ, cât şi calitativ.

Definiţia şi componentele ciclului hidrologic

Ciclul hidrologic este un concept care înglobează fenomenele de mişcare şi de
reînnoire a apei la suprafaţa Pământului. Această definiţie implică faptul că
mecanismele care guvernează ciclul hidrologic nu intervin numai unul după
celălalt, ci sunt de asemenea concomitente. Aşadar, ciclul hidrologic nu are nici
început, nici sfârşit.
 Ciclul apei este subiect al unor procese complexe şi variate, dintre care fac parte
precipitaţiile, evaporarea, transpiraţia (vegetaţiei), intercepţia, şiroirea, infiltraţia,
percolaţia, înmagazinarea şi curgerile subterane, care constituie principalele
capitole ale hidrologiei. Aceste mecanisme diverse sunt posibile datorită elementului
motor care este soarele, organul vital al ciclului hidrologic.

Precipitaţiile

Sunt denumite precipitaţii toate apele meteorice care cad la suprafaţa

Pământului, atât sub formă lichidă (burniţă, ploaie, averse), cât şi sub formă
solidă (zăpadă, grindină, măzăriche) şi precipitţiile depuse sau oculte (rouă,
brumă, chiciură).

Precipitaţiile sunt exprimate în intensitate (mm/h) sau în lama de apă precipitată

(mm) (raportul dintre volumul de apă precipitată uniform repartizată si suprafaţă).
Evaporarea / evapotranspiraţia

• Evaporarea definită ca fiind trecerea de la faza lichidă la faza de vapori, este o evaporare fizică.
Planele de apă şi pătura vegetală sunt sursele principale de vapori de apă. Se vorbeşte de
sublimare atunci când are loc trecerea direct de la apa sub formă solidă (gheaţă) la vapori.
Factorul principal care guvernează evaporarea este radiaţia solară.
• Termenul evapotranspiraţie înglobează evaporarea şi transpiraţia plantelor. Se pot distinge:
– evapotranspiraţia reală (ETR): suma cantităţilor de vapori de apă evaporate de sol şi de către
plante atunci când solul are o anumită umiditate şi plantele sunt într-un stadiu de dezvoltare
fiziologică şi sanitară specifică.
– evapotranspiraţia de referinţă (ET0)(fostă evapotranspiraţie potenţială): cantitatea maximală
de apă susceptibilă de a fi pierdută în stadiul de vapori, sub un climat dat, de către o pătură
vegetală continuă specifică (gazon) bine alimentată cu apă şi pentru o vegetaţie sănătoasă şi
în plină creştere. Ea cuprinde, asadar, evaporarea apei din sol şi transpiraţia păturii vegetale
în timpul considerat pentru un teren dat.

• Evaporarea este una dintre componentele fundamentale ale ciclului hidrologic, iar studiul ei este
esenţial pentru cunoaşterea potenţialului hidric al unei regiuni sau a unui bazin hidrografic. În
general, analizele specifice evaporării trebuie sa fie făcute pentru studii de bilanţ şi de gestiune a
apei de către plante. În acelaşi timp, aceste analize aprofundate sunt mai puţin necesare pentru
studiile pentru proiecte de amenajare unde apa este considerată doar sub aspect de agent
dinamic.
Intercepţia şi stocajul în depresiuni
• Ploaia (sau în anumite situaţii zăpada) poate fi reţinută de vegetaţie şi apoi
redistribuită într-o parte care ajunge la sol şi o alta care se evaporă. Partea care
nu atinge niciodată solul formează intercepţia. Importanţa sa este dificil de
evaluat şi adesea marginală în climatul din România, deci adesea neglijată în
practică. Stocajul în depresiuni, ca şi intercepţia, este adesea asociată
pierderilor. Apa stocată se defineşte ca apa reţinută în crăpăturile şi în
depresiunile solului în timpul şi după o aversă.
• Cantitatea de apă susceptibilă a fi interceptată variază considerabil. Dacă
vegetaţia oferă o suprafaţă bazală sau foliară mare, deci un grad mare de
acoperire, retenţia de apă poate atinge până la 30% din precipitţia totală pentru o
pădure mixtă, 25% pentru câmpii şi 15% pentru culturi. Efectul interceptării şi,
respectiv, al stocajului în depresiuni este foarte variabil şi scade în timpul unei
averse. El provoacă, în general, o întârziere în demarajul şi reacţia hidrologică,
care poate fi sesizată la ieşirea din bazin.

Infiltrarea şi percolaţia
• Infiltraţia desemnează mişcarea apei care pătrunde în straturile superficiale ale
solului şi curgerea acestei ape în sol şi în subsol, sub acţiunea gravitaţiei şi a
efectelor de presiune. Percolaţia reprezintă infiltraţia profundă în sol, în direcţia
pânzei freatice. Dimensiunea infiltraţiei este dată de partea sau volumul de apă
care se infiltrează în unitatea de timp (mm/h sau m3/s). Capacitatea de infiltrare
sau de ne-infiltrabilitate este cantitatea maximală de apă care se poate infiltra în
unitatea de timp în sol în anumite condiţii date. Infiltraţia este necesară pentru
reînnoirea stocului de apă din sol, pentru alimentarea apelor subterane şi
reconstituirea rezervelor acvifere. În plus, absorbând o parte din apele de
precipitaţie, infiltraţia poate reduce debitele de şiroire.
Curgerile
• Prin diversitatea formelor pe care le poate lua, astăzi nu se mai poate vorbi de
un singur tip de curgere, ci de preferat de curgeri. Curgerile, care ajung rapid la
ieşirea din bazin pentru a constitui viiturile se împart în curgeri de suprafaţă
(mişcarea apei la suprafaţa solului) şi curgeri de subsuprafaţă (mişcarea apei în
primele orizonturi ale solului). Curgerea subterană desemnează mişcarea apei în
sol. Se mai pot adăuga la această împărţire curgerile în canale sau râuri, care
fac apel la noţiuni mai mult hidraulice decât hidrologice (cu excepţia metodelor
de măsurare).
• Dincolo de această împărţire simplistă se remarcă faptul că curgerile se pot pune
în evidenţă prin domeniul lor de aplicaţie. Curgerea de suprafaţă caracterizează
o curgere pe o suprafaţă şi se exprimă, în general, printr-un raport volum /
suprafaţă / timp [L3/L2/T]. Astfel, ea este adesea exprimată în milimetri pe an
hidrologic în studiile de bilanţ sau în litri pe secundă şi pe hectar în proiectele de
amenajare a terenurilor şi a apelor (lucrări de drenaj sau de irigaţii). Curgerile
subterane şi în canal fac în mod explicit referire la noţiunea de debit, adică la
volumul de apă care traversează o secţiune în unitatea de timp [L3/T].
Repartiţia apelor

• repartiţie cantitativă şi calitativă a apelor la scara globului şi prin raport la diferitele

componenete ale ciclului hidrologic.

• repartiţie spaţială a bilanţului apei pe continente şi la scara unei zone geografice.

Viteza de reînnoire a apei în rezervoare este măsurată printr-un flux: timpul mediu
de sejur sau timpul de rezidenţă este obţinut împărţind marimea rezervorului la
fluxul de intrare (suma tuturor fluxurilor care intră) sau de ieşire (suma tuturor
fluxurilor care ies).
Bilanţul hidric

Fenomenul continuu al ciclului apei se poate schematiza, după cum urmează:

• precipitaţiile
• şiroirea de suprafaţă şi curgerea subterană
•evaporarea

• în fiecare dintre faze se regăseşte un transport de apă, o înmagazinare

temporară, respectiv o schimbare de stare. Rezultă că estimarea cantităţilor de
apă care trec prin fiecare dintre etapele ciclului hidrologic se poate face cu
ajutorul unei ecuaţii numite "hidrologice", care este bilanţul cantităţilor de apă
care intră şi ies dintr-un sistem definit în spaţiu şi timp.
• din punct de vedere temporal se introduce noţiunea de an hidrologic.
• din punct de vedere spaţial, se lucrează, de obicei, la scara unui bazin
hidrologic, dar este posibil să se gândească la un alt nivel (zonă administrativă,
entitate regională etc.).
 Ecuaţia bilanţului hidric (bilanţ fondat pe principiul că intr-o perioadă de timp
dată, totalul aportului într-un bazin sau intr-o formaţiune acvatică trebuie să fie
egal cu totalul ieşirilor plus variaţia pozitivă sau negativă a volumului de apă
stocată în bazin sau formaţiune) are la bază ecuaţia de continuitate şi se poate
exprima după cum urmează, pentru o perioadă de timp şi pentru un bazin date:

P + S = C + E + (S ± ∆S)

în care:

P: precipitaţii (lichide şi solide) [mm],

S: resurse (acumulari) din perioada precedenta (ape subterane, umiditatea din sol,
zapada, gheata) [mm],
C: siroirea de suprafata si curgerile subterane [mm],
E: evaporarea (inclusiv evapotranspiratia) [mm],
S ± ∆S: resurse acumulate la sfarsitul perioadei [mm].
E = I - O ± ∆S
unde:
E: evaporarea [mm] sau [m3]
I: volumul intrat [mm] sau [m3]
O: volumul iesit [mm] sau [m3]
∆S: variatia stocajului [mm] sau [m3]

- Bazin relativ impermeabil ∆S = 0

I-O=D
D = deficit de curgere (reprezintă în principal pierderile datorate evaporării)