AUSTRALIA

Student: Corcodel Cesonia

Geografi a Turismului, gr. I
 Cuprins
Capitolul 1 : Prezentare generală şi scurt istoric
Capitolul 2 : Poziţia geografică (aşezare geografică, dimensiuni, ţărmuri)
Capitolul 3 : Evoluţia cunoaşterii continentului
Capitolul 4 : Relieful
Capitolul 5 : Clima
Capitolul 6 : Hidrografia
Capitolul 7 : Vegetaţia
Capitolul 8 : Fauna
Capitolul 9 : Populaţia
Capitolul 10 : Resursele naturale şi economia
Capitolul 11 : Diferenţieri regionale
Capitolul 1 : Prezentare generală şi scurt istoric
Numele oficial : COMMONWEALTH OF AUSTRALIA (Uniunea Australiană)
Situarea : Ocupă continentul cu acelaşi nume, situat în emisfera sudică, între
Oceanul Pacific şi Oceanul Indian.

Suprafaţa : 7 686 848 km² (din care insula Tasmania ocupă 67 889 km²).
Populaţia : 21.766.711 (iulie 2011 est.)
Capitala : Canberra
Limba oficială : engleza
Diviziuni administrative : 6 state şi 2 teritorii
Organizarea de stat : monarhie constituţională parlamentară şi federaţie
Sărbătoarea naţională : 26 ianuarie
Aglomeraţii urbane : Sydney (4.643.863 loc.); Melbourne (4.137.432 loc.); Brisbane
(2.074.222 loc.); Perth (1.658.992 loc.); Adelaide (1.346.862 loc.); Gold Coast
(591.473 loc.); Newcastle (573.674 loc.).
 Scurt istoric
Australia a fost populată cu 40.000 de ani î.e.n. de triburi de vânători şi
pescari imigraţi din nord. În secolul XVIII, cei circa 300.000 de aborigeni
trăiau grupaţi în peste 500 de triburi.
Navigatori spanioli, portughezi şi olandezi descoperă şi explorează la
începutul secolului XVII coasta de nord şi de vest a Australiei. În 1642, Abel J.
Tasman descoperă insula care din 1853 îi poartă numele. La 20.04.1770,
James Cook atinge coasta răsăriteană şi declară Australia, posesiune
britanică, la 23.08.1770. Pe teritoriul australian iau naştere după 1788, în
urma unei puternice imigraţii engleze, colonii separate, care primesc,
începând cu 1850, o largă autonomie internă. Descoperirea aurului în 1851 în
New South Wales şi Victoria provoacă un nou val de imigranţi, populaţia
crescând în cele 2 provincii. La 01.01.1901, cele 6 colonii autonome (New
South Wales, Victoria, South Australia, Queensland, Tasmania şi Western
Australia) se unesc, formând “Commonwealth of Australia”, cu statut de
dominion în cadrul Imperiului britanic.
 Capitolul 2 : : Poziţia geografică (aşezare
geografică, dimensiuni, ţărmuri)

Federaţia Australiană este unica naţiune din lume care ocupă un

continent întreg şi cuprinde diverse tipuri de habitate; de la munţi înalţi, la
păduri tropicale, bariere de corali şi deşerturi. Marea atracţie a acestui mic
continent o reprezintă frumuseţea naturii şi diversitatea peisajelor naturale
caracteristice acestor zone, de la orizonturi nesfârşite pârjolite de soare la
răcoroasele plaje din sud. Datorită vechimii şi izolării geografice, precum şi a
climei extreme şi deosebit de variate, mare parte a florei şi faunei
australiene sunt unice, fapt ce a fascinat şi incitat primii exploratori.
Australia este un continent unic, îndepărtat şi împins de translaţia
tectonică undeva la antipozi, undeva “dedesubtul lumii”, de unde ne oferă
un model al singularului, fiind ţara cea mai nouă din Lumea Nouă. Graţie
întinderii sale, originalităţii biogeografice şi dotărilor de excepţie în resurse a
căpătat reputaţia de “ţară norocoasă”.
 Cea mai mare insulă a globului sau cel mai mic dintre continente, Australia
ocupă 85% din pământurile emerse ale Oceaniei, fiind de 25 de ori mai întinsă
decât “patria mamă”, Marea Britanie.
Ocupă o vastă întindere continentală situată între Oceanul Pacific şi
Oceanul Indian, fiind străbătută prin partea sa centrală de Tropicul Capricornului.
Australia se desfăşoară între 10º41´ lat. sudică (Capul York, din nordul
peninsulei cu acelaşi nume) şi 43º39´ lat. sudică (Capul Sud din insula Tasmania)
sau 39º08´ lat. sudică (Capul Wilson din sudul Australiei). În longitudine se întinde
între 113º09´ longitudine estică (Capul de Nord-Vest sau Cuvier) şi 153º39´(Capul
Byoon) la est de primul meridian.
În general, ţărmurile Australiei sunt puţin crestate, dar intr-o măsură mai
mare decât cele ale Africii sau Americi de Sud. Ţărmul oriental se desfăşoară pe o
mare lungime între Capul York şi Capul Wilson. În sectorul estic, până aproape de
Tropicul de Sud, este însoţit de Marea Barieră de Corali, lată de circa 150 km şi
lungă de 2400 km. Se consideră că acest recif a crescut simultan cu coborârea
uscatului. Unele porţiuni ale sale s-au dezvoltat pe ridicături subacvatice. În
insulele recifale se cunosc două generaţii de recifi, în care cea mai veche aparţine
terţiarului superior. Mai spre sud, ţărmul are caracter stâncos, cu golfuri, etc. Pe
alocuri apare ţărmul de tip rias, iar spre nord în regiunea peninsulei York cel cu
mangrove.
 Ţărmul sudic, corespunzător în cea mai mare parte Marelui Golf
Australian, este format din “băi” largi unde procesele abrazive şi carstice
sunt active. Are o largă dezvoltare platforma continentală. Ţărmul vestic
prezintă puţine articulaţii. Uneori este abrupt, cu faleze, pe sute de
kilometri. Ţărmul nordic, puternic fragmentat, are o structură complexă
asociindu-se sectoare cu faleză, cu mangrove, construcţii coraligene, rias, cu
“băi”; apar în apropierea sa peninsule. Strâmtoarea Torres, lată de numai 160
km, desparte peninsula York de Insula Noua Guinee.
Insula Tasmania este despărţită de Australia prin strâmtoarea Bass.
Peninsulele continentului se impun prin masivitate, varietate a peisajului,
etc. Cele mai importante sunt peninsulele York, Arnhem, Eyre. În condiţiile
de aşezare, geneză, climă şi relief, ţărmurile Australiei, cu excepţia celui
estic, sunt puţin ospitaliere şi folosite în navigaţie. În acelaşi timp, conturul
ţărmurilor, cu o relativă simplitate a fragmentării pe verticală, confirmă
aspectele comune, din acest punct de vedere, cu regiuni gondwanice.
 Capitolul 3 : Evoluţia cunoaşterii
continentului
În secolul XVI, geografii renaşterii reprezentau pe hărţi în sudul Pacificului
o vastă “Terra Australis incognita”. Navigatorul Torres, în 1605 zăreşte coastele
nordice ale peninsulei Arnhem, iar în 1606 olandezul Willem Jansz pătrunde în
golful Carpentaria până la 14º lat. S, denumind zona “Noua Olandă”. Primele
informaţii despre aceste noi pământuri arătau că sunt ţinuturi aride,
inospitaliere, fără aur şi bogăţii, locuite de fiinţe umane foarte înapoiate.
Navigatorul Carstensz cercetează şi cartează golful Carpentaria, la
iniţiativa guvernatorului Diemen al Companiei Indiilor Olandeze, iar în 1642,
Abel Tasman descoperă Tasmania, confirmând existenţa unor băştinaşi
înapoiaţi; acelaşi lucru susţinându-l şi englezul Willian Dampier în 1688 şi 1689.
Căpitanul Cook, în 1769, dovedeşte insularitatea Noii Zeelande şi
explorează coasta estică a Australiei, luând-o în posesie în numele regelui
Angliei un an mai târziu. El debarcă în golful Botany, făcând prima descriere
optimistă a Australiei.
 Coastele continentului sunt explorate în întregime de francezul Baudin
şi de englezii Vancouver, Bass şi Flinders. Cook a denumit noile teritorii Noua
Galie de Sud (New South Wales), aceasta devenind o colonie penitenciară
pentru guvernul britanic.
Primii coloni liberi debarcă în 1793 şi după câţiva ani, populaţia atinge
12.000 în 1810, fiind stratificată în 3 clase : cultivatori, ocnaşi eliberaţi şi
crescători de oi. Ofiţerul scoţian John MacArthur aduce în Australia, în 1797,
primele oi din rasa merinos din Africa de Sud, obţinând o lână de calitate şi
exportând un produs scump şi neperisabil în Europa. În 1794 colonia penală
producea cantităţi suficiente de alimente şi se contura un început de
prosperitate. Fermele să-şi extindă domeniile de-a lungul litoralului.
Oraşul Bathurst, fondat în 1815 la poalele vestice ale munţilor, a
constituit punctul de plecare pentru noi explorări. Peisaje grandioase cu
orizonturi infinite în care vegetaţia de preerie presărată cu boschete de
arbori oferea o imensitate de păşuni. Crescătorii de oi impun în 1846 „The
Waste Lands Occupation Act„ şi încep colonizarea zonelor centrale şi a
vestului australian, acest lucru ducând la conflicte şi masacrarea
bîăştinaşilor. În această situaţie ia naştere organizaţia „Protectors of
Aborigens„ care va încerca stoparea masacrării băştinaşilor.
 Australia de vest are la origine un post militar înfiinţat în 1826, dar
condiţiile naturale au împiedicat creşterea populaţiei care număra 18.000 de
locuitori în 1862.
Popularea Australiei meridionale a fost fondată în 1836, propunându-şi
un teritoriu fără ocnaşi şi în acelaşi timp transferarea unui fragment din
societatea britanică în aceste noi teritorii.
Colonia Victoria s-a constituit în 1851, pe baza dezvoltării zootehniei, iar
Queensland în 1859, aceste colonii opunându-se introducerii de mână de
lucru neagră sau galbenă, ieftină, care ar fi însemnat o concurenţă pentru
colonişti.
Interiorul continentului a fost explorat de Eyre (1839-1841), care a
traversat deşerturile, urmat de Macdonnel, Gregory, Burke, Gills Forest,
Sturt, enigmele geografice australiene fiind descifrate până în 1860.
Edward Hargrave a descoperit aur în 1850 la vest de Sydney; în anul
următor au fost reperate alte 3 mari zone aurifere lângă Melbourne, fapt
care au atras valuri succesive de emigranţi, constituindu-se treptat
societatea australiană.
Capitolul 4 : Relieful Australiei
Australia este continentul cu altitudinile medii cele mai coborâte de pe
glob, de cca 210 m. Doar 7% din teritoriu este deasupra izohipselor de 650 m
şi aceste înălţimi se află aproape în întregime pe bordura estică.
Peste 3 sferturi din continent etalează orizonturi calme şi peisajele
australiene prezintă în ansamblu o anumită monotonie. Impresia generală
este aceea a unui pământ uzat, un model senil în care domină suprafeţele de
platouri şi câmpii. Acest continent parcă uitat de tectonică, fără un relief
interior marcant, nu a putut furniza material suficient eroziunii râurilor deja
lipsite de energie.
Forma Australiei trădează unitatea şi masivitatea soclului. Un profil
morfologic pe direcţia vest-est evidenţiază trei unităţi mari de relief care
corespund şi unor entităţi geologice distincte: Platoul occidental,
Depresiunea central-estică şi Cordiliera australiană.
 1. Platoul occidental. Corespunde unei vechi suprafeţe de nivelare, foarte
puţin modificată după era primară. Deformările tectonice post-precambriene au
ridicat şi disecat puţin această zonă. Ele au dat naştere la câteva horsturi cu direcţia
vest-est, care au fost tăiate de văi adânci în timpul climatelor umede. Accidentele
majore de relief sunt o raritate, iar esenţialul trăsăturilor morfologice este dat de
dominanţa podişurilor vaste, peneplenizate pe fondul unor structuri platformice.
Munţii Musgrave reprezintă o succesiune de culmi reziduale, a căror descreşte
treptat spre vest. Sunt alcătuiţi din roci granitice de vârstă proterozoică. Cele mai
mari altitudini din aceşti munţi reziduali centrali se înregistrează în vârfurile
Woodroffe (1 440 m) şi Morris (1 254 m), ambele situate pe culmea mediană.
Munţii Macdonnell sunt încadraţi la vest de Marele Deşert de Nisip, iar la est
de deşertul Simpson. Altitudinile cele mai mari se înregistrează în partea nordică,
culminând în vârful Ziel la 1510 m.
Marele Deşert de Nisip ocupă o suprafaţă întinsă, de cca 360.000 km². Dunele
sale longitudinale au 40-50 km lungime şi înălţimi de 10-15 m. Pe tot cuprinsul
acestui deşert apar mici depresiuni închise acoperite cu solonceacuri.
 Deşertul Gibson este în fond un şes structural, presărat cu inselberguri
şi bolovani uriaşi. Dunele acetui deşert sunt în mare parte consolidate de o
vegetaţie spinoasă.
În Marele Deşert Victoria dunele se succed cu regularitate pe direcţia
meridianelor. Landşafturile nisipoase sunt întrerupte de inselberguri şi
depresiuni lacustre cu solonceacuri.
Spre sud se desfăşoară câmpia Nullarbor care descreşte lent în
altitudine dinspre nord (300 m) spre sud, unde domină Marele Golf
Australian printr-o faleză abruptă şi spectaculoasă, de 70-80 m înălţime.
Munţii Musgrave

Munţii MacDonnell
Marele Deşert
de Nisip
Deşertul Gibson
Marele deşert Victoria
Câmpia Nullarbor
 2. Depresiunea central-estică este formată din două sectoare
sedimentare distincte situate pe un imens graben orientat pe direcţia nord-
sud, desfăşurat de la golful Carpentaria până la marginea sudică a
continentului:
a) În nord este situat Marele Bazin Artezian cu un relief relativ
diferenţiat, dar cu altitudini reduse, situate de regulă sub 150 m. Marele
Bazin Artezian are acumulate imense cantităţi de apă subterană în stratele
permeabile din centrul cuvetei, sursă care participă valoros la susţinerea
zootehniei.
b). În câmpiile sudice, drenate de Murray-Darling, râurile se scurg
dificil prin văile înecate în propriile aluviuni consistente. Spre aval, o uşoară
înălţare a reliefului explică prezenţa teraselor înalte. Câmpia este străbătută
de o serie de fracturi tectonice orientate nord-sud, fapt pentru care şi
Murray şi-a schimbat brusc direcţia. Şi în limitele acestei câmpii apar
numeroase lacuri sărate, care seacă în sezonul de vară, în special în lungul
fluviului Darling.
Marele Bazin Artezian
 3. Cordiliera australiană are mai curând aspect de platou decât de
munţi. Numele de Alpii Australiei, aplicat părţii sudice, nu prea corespunde
realităţilor morfologice.
În nord, Munţii Marii Cumpene de Apă sunt constituiţi din şisturi
cristaline sau sedimentar paleozoic şi pe alocuri acoperiţi de bazalte. Spre
litoral, se desfăşoară platouri cristaline care ating pe alocuri 1.500 m şi
domină ţărmul prin abrupturi de falie.
Spre sud, Munţii Albaştri sunt formaţi în bună parte din platouri
grezoase. Văile sunt încastrate adânc, veritabile canioane dominate de
pereţi verticali ce formează un peisaj impresionant. Un punct de atracţie
turistică îl constituie Platoul Kings Table-Land, o suprafaţă de nivelare
înconjurată de abrupturi spectaculoase.
 Partea sudică extremă a cordilierei, Alpii Australiei, reprezintă zona cea
mai înaltă, şi sunt puternic marcaţi de eroziune. Muntele Kosciusko, maximul
altitudinal al Australiei (2 230 m) este de fapt un munte rezidual, un
monadnock inclus într-o zonă de horst.
Paralel cu ţărmul sudic, între Portland şi Melbourne se desfăşoară
Munţii Victoria, cu versanţi ce prezintă pante abrupte spre litoral. Sunt
constituiţi din granite, şisturi cristaline şi calcare şi prezintă un relief puternic
dislocat, dar de altitudini reduse, ce abia depăşesc 1 000 m.
Tasmania, separată de continent prin strâmtoarea Bass, are un relief
mai pitoresc. În vestul insulei, un vechi masiv a fost puternic înălţat,
atingând 2 000 m şi a fost fasonat de eroziunea glaciară.
Munţii Marii Cumpene de Apă
Munţii Albaştri
Alpii
Australieni
Tasmania
 Capitolul 5 : Clima Australiei
Clima dă nota de specificitate a mediului natural australian. Ţinuturile sale
se găsesc în raport cu ecuatorul, cam în acelaşi gen de relaţie ca şi Sahara din
Africa, adică prinse într-un corset anticiclonal, accentuat de masivitate şi de lipsa
altitudinilor importante.
Clima Australiei este determinată de poziţia geografică a continentului, de
dinamica generală a atmosferei, relief, curentul rece vest-australian şi cel cald
est-australian. Doar cordiliera estică impune unele modificări, barând difuzia
maselor umede oceanice spre interior.
Pe ansamblu, Australia are un climat cald, datorită unor mari cantităţi de
radiaţie solară pe care le primeşte. Diferenţierile climatice se manifestă însă mai
ales sub raport pluviometric, existând o opoziţie totală între bordura estică şi
partea centrală şi vestică a continentului, între zonele umede din est şi cele aride
din centru şi vest.
Din punct de vedere baric, continentul se află sub acţiunea unui centru de
mare presiune, anticiclonul australian, format la latitudinea tropicelor şi care
pendulează pe direcţia est-vest.
 În sudul continentului, perturbaţii de origine temperată, cu circulaţie
dinspre vest, se resimt în toate anotimpurile, dar generează precipitaţii mai
abundente în timpul iernii, într-un regim pluviometric de tip mediteranean,
caracteristic mai ales sud-vestului continentului. În sud-est, regimul
mediteranean este influenţat şi de mase de aer care se dirijează dinspre
Oceanul Pacific.
Circulaţia de tip westerliess afectează mai ales latitudinile temperate
unde este situată insula Tasmania şi se remarcă printr-o repartiţie mai
uniformă a precipitaţiilor în timpul anului.
Pentru majoritatea continentului, precipitaţiile sunt insuficiente, chiar
foarte reduse în partea centrală şi vestică, deşertică.
Cantitatea de precipitaţii scade de la periferie spre interior şi mai ales
de la est spre vest. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează în
nord-est, la Tully – 4 339 mm/an şi în vestul Tasmaniei, la Luke Margaret - 3
575 mm/an.
 Evapotranspiraţia este ridicată pe ansamblul continentului. Partea
centrală şi vestică prezintă un regim hidric net deficitar. Doar regiunile estice
costiere, sud-estul şi Tasmania au un regim hidric percolativ, favorabil
practicării agriculturii.
Temperaturile medii anuale sunt relativ ridicate, dar marcate de un
continentalism accentuat, brutal, cu contraste violente.
Zonele de climă ale Australiei au fost stabilite pe criterii termice şi mai
ales pluviometrice. Sunt caracteristice trei mari regiuni climatice: musonic,
tropical şi subtropical.
1. Zona climatului subecuatorial musonic nu prezintă o analogie
perfectă cu situaţia barică relativ regulată a musonului din sudul Asiei. În
contextul nord-australian, musonul de iarnă are mai mult caracter de alizeu,
ca în Africa. Acest tip de climă cuprinde regiunea nordică litorală şi
sublitorală, respectiv peninsula Arnhem, golful Carpentaria şi peninsula York.
Frecvente sunt uraganele generate de ciclonii dezvoltaţi în largul
peninsulei Arnhem, mai ales în intervalul ianuarie-aprilie. Uneori se propagă
şi în interiorul continentului şi sunt însoţiţi de ploi torenţiale.
 2. Zona climatului tropical se desfăşoară pe o bandă cuprinsă
aproximativ între 20 şi 32º lat. S şi domină cea mai mare parte a
continentului. Se disting două regiuni climatice contrastante din punct de
vedere pluviometric: tropical-continentală, cu accentuat caracter deşertic şi
tropical-oceanică (pacifică) , mai umedă, ce înglobează cordiliera şi câmpiile
litorale estice.
a) Subzona tropical-continentală ocupă regiunile cu ploi foarte rare,
indiferent de sezon. Cuprinde cea mai mare parte din zonele centrale şi
vestice ale ţării, dar nu sunt regiuni lipsite aproape total de precipitaţii. Este
un climat plat, înviorat doar de vânturi şi averse rare însoţite de furtuni de
nisip.
b) Subzona tropical-oceanică (pacifică) ocupă un teritoriu îngust din estul
continentului, respectiv din sudul peninsulei York până aproximativ la
latitudinea de 31º S, la nord de oraşul Newcastle. Între zona deşertică
internă şi zonele litorale înconjurătoare se interpun benzi de climat tropical
de tranziţie.
 3. Zona climatului subtropical include partea sudică a continentului,
diferenţiindu-se trei subzone nuanţate pe baza unor influenţe externe:
climat subtropical indian, climat subtropical continental şi climat subtropical
pacific.
a) Subzona climatului subtropical indian – cuprinde o parte relativ
restrânsă din colţul sud-vestic al continentului. Precipitaţiile sunt
diferenţiate sezonier. Două treimi din cantităţile anuale cad iarna datorită
maselor de aer oceanic ce aparţin circulaţiei temperate de vest care
afectează şi această zonă. Din punct de vedere termic, zona este foarte
agreabilă.
b) Subzona climatului subtropical continental, de nuanţă semideşertică,
se localizează pe o fâşie îngustă de-a lungul Marelui Golf Australian şi în
cursul inferior al fluviului Murray. Este puternic influenţat de imensa masă
internă continentalizată. Precipitaţiile sunt mai reduse cantitativ, dar cresc
progresiv spre est. Secetele de vară sunt frecvente şi prelungite.
 c) Subzona climatului subtropical pacific caracterizează zona sud-estică a
continentului pe o fâşie îngustă. Caracterul mediteranean se estompează
treptat spre nord sub raport pluviometric şi diferenţierile cantitative dintre
vară şi iarnă devin nesemnificative. Temperaturile sunt mai moderate şi se
înregistrează amplitudini mai reduse.
Tasmania are un climat diferit faţă de continent, fiind de tip temperat
oceanic moderat. Pe litoralul nordic se resimte chiar o nuanţă subtropicală
definită prin temperaturi mai ridicate şi prin conturarea unui maxim de iarnă
în precipitaţii. Precipitaţii abundente se înregistrează pe coasta vestică,
unde depăşesc 2 000 mm/an pe versanţii expuşi favorabil vânturilor de vest.
Zonele pluviometrice sunt dispuse pe fâşii de-a lungul meridianelor, şi
gradientul pluviometric scade progresiv spre est.
Capitolul 6 : Hidrografia Australiei
Australia este o ţară în care lipsa apei se resimte acut pe suprafeţe enorme.
Sărăcia reţelei hidrografice reflectă cu fidelitate uscăciunea de ansamblu a
climei. Două treimi din continent nu prezintă o scurgere directă spre mare şi nici
permanentă. Imense regiuni sunt areice. În deşerturi astăzi nu mai există râuri,
însă în cuaternar râurile erau permanente. Dovadă este numărul mare de albii
secate, creek-uri, care coboară din munţii Musgrave sau Macdonnell.
Râurile temporare străbat munţii prin defilee largi, dar în prezent nu sunt
alimentate decât în timpul ploilor torenţiale ocazionale. După câţiva kilometri,
apa amestecată cu noroi se pierde în imensitatea deşertului. Doar cele mai mari
văi, cum ar fi cele ale râurilor Officer-Creek şi Hamilton-Creek se desfăşoară pe
lungimi de peste 150 km. Uneori, ploile torenţiale însumează cantităţi mari în 24
de ore, chiar peste 250 mm. Atunci râurile se despletesc, inundă mii de km²,
formând în partea centrală aşa-zisa „ţară„ a creek-urilor. Cele mai semnificative
râuri în acest sens sunt Diamantina-Creek şi Cooper-Creek care alimentează lacul
Eyre. Inundaţiile sunt rare, dar puternice, provocând pagube mari căilor de
comunicaţie, aşezărilor sau agriculturii.
 Diamantina
Creek

Cooper Creek

Lacul Eyre
 În aceste condiţii, tonele aride din jurul lacurilor sau din lungul râurilor se
transformă în câmpuri verzi, efemere. Lacurile se umplu cu apă şi atrag
numeroase specii de păsări. Este o perioadă scurtă de tresărire la viaţă a
deşerturilor centrale, după care monotonia aridă se reinstalează pentru
perioade nedeterminate.
1. Râurile permanente drenează doar nordul şi estul continentului. Cele
mai mari, atât ca debit cât şi ca mărime a bazinului hidrografic se varsă în
estul Marelui Golf Australian şi colectează apa de pe versantul interior al
Cordilierei. Este vorba de sistemul Murray-Darling, cel mai important de pe
continent.
Fluviul Murray izvorăşte din Snowz Mountains, străbate Alpii Australiei
printr-un curs vijelios, cu repezişuri, cascade, şi sectoare de defilee până în
zona de câmpie. Murray are o lungime de 1.632 km şi o suprafaţă a bazinului
de alimentare de aproape 1 milion de km². În cursul inferior, divagaţiile au dat
naştere la numeroase lacuri şi mlaştini. Gura de vărsare a fluviului este
blocată uneori de grinduri, creându-se fenomenul de remuu şi de umplere a
lacurilor mici din zona de vărsare. Fluviul este navigabil doar 6 luni pe an, în
perioada de iarnă şi de primăvară, când cerinţele de apă pentru irigaţii sunt
mai reduse.
 Murray

Darling
 Darling, cel mai mare afluent de pe dreapta al fluviului Murray, are
2.740 km lungime şi drenează un bazin hidrografic de peste 600.000 km²,
adunându-şi apele de pe versantul interior al Munţilor Marii Cumpene de
Apă. În zona cursului inferior, fluviul este însoţit de numeroase lacuri care se
umplu la viiturile mari, în restul cursului lacurile fiind mici şi secate aproape
în permanenţă. Din Alpii Australiei izvorăsc numeroase râuri cu potenţial
hidroenergetic ridicat, care au fost legate într-unul dintre cele mai complexe
sisteme hidroenergetice de pe glob: Snowy Mountains.
Unul dintre râurile remarcabile prin mărimea bazinului hidrografic este
Fitzroy, care se varsă în Oceanul Pacific printr-un estuar adânc, lângă
Rockhampton.
Pe ansamblu, continentul este drenat doar pe margini, interiorul fiind
aproape lipsit de scurgere permanentă, reflectând mediocritatea
pluviometrică.
 2. Lacurile. Termenul ar putea să ne inducă în eroare. Majoritatea celor 763
de aşa-zise lacuri nu sunt decât nişte întinderi mlăştinoase sau acoperite de
cruste saline. Se aseamănă mai mult cu “chott-urile” Magrebului, decât cu
lacurile propriu-zise.
Cel mai important este Lacul Eyre, situat în centrul unui vast sistem de
scurgfere endoreică, cu un bazin de alimentare de aproximativ 1,2 mil. km².
Deşerturile din jurul lacului absorb o mare cantitate din apa care se îndreaptă
spre el şi de multe ori râurile se pierd înainte de a ajunge la debuşeu. Adâncimea
lacului este redusă, sub 2 m. Este în fond o peliculă de apă cu o salinitate
variabilă: 38‰ în 1950, an cu precipitaţii bogate, şi 209 ‰ câţiva ani mai târziu.
În perioadele secetoase lacul se restrânge şi este înconjurat de o bandă de cruste
saline. Cantitatea de sare prezentă pe fundul depresiunii este apreciată la cca
500 milioane de tone.
Lacurile sărate ale Australiei sunt grupate în trei mari zone :
a) zona sudică, unde pe lângă lacul Eyre se află şi alte cuvete lacustre
importante: Torrens, Frome, Everard, Blanche, ş.a.
b) zona centrală, cu lacurile Amadeus (8.800 km²), Mackay, Hopkins, etc.
c) zona sud-vestică, ce cuprinde lacuri numeroase, dar de dimensiuni mai
mici: Carnegie, Moore, Barlee, Rason, ş.a.
Lacul Eyre
 3. Mediocritatea scurgerii de suprafaţă este compensată prin
importante rezerve de ape subterane cantonate pe suprafeţe mari (cca. 40%
din teritoriu). Se impune în primul rând Marele Bazin Artezian suprapus
peste sudul Queenslandului, nordul statului Australia de Sud şi vestul Noii
Galii de Sud. Al doilea bazin artezian important este situat în lungul cursului
mijlociu şi inferior al fluviului Murray, fiind urmat de areale de importanţă
locală, în zona litoralului vestic sau în sinecliza Eucla. Adâncimea de
conservare a apelor subterane variază de la câţiva metri, la cca 2.300 m şi nu
toate sunt de bună calitate. Unele sunt puternic salinizate sau sunt termale
fiind inutilizabile agricol. Dar cele de calitate se integrează valoros în
circuitul agricol al ţării, fiind captate de peste 10.000 de foraje ce produc
zilnic o cantitate de peste 1,5 mil. m³ de apă utilizabilă.
Capitolul 7 : Vegetaţia
Australia este originală din punct de vedere botanic, cu toate că flora sa este
destul de săracă în specii. Se apreciază un total de peste 13.000 de specii, din
care cca. ¾ sunt endemice (necunoscute sau dispărute din alte zone ale
globului).
Originalitatea vegetaţiei australiene constă în prezenţa unor specii floristice
cu rare echivalenţe în alte continente. Cel mai mare procentaj de endemisme,
82% din total, se află în sud-vestul continentului, urmează apoi regiunile aride
din centru şi vest cu 66% endemisme şi zonele nord-estice cu 30% specii
endemice.
Principalele elemente de floră continentală aparţin regiunilor indo-
malayeziene, australiene şi antarctice şi sunt localizate mai ales în zonele
montane.
Două specii deţin preponderenţa cu un număr aproximativ egal de
reprezentaţi. Aproape toate speciile de Eucalyptus – cca. 600, şi tot cam 600 de
specii de Acacia sunt întâlnite, cu diferenţieri de faciesuri, practic în toate zonele
climatice ale continentului.
 Tasmania şi pădurile din sudul Australiei păstrează elemente comune cu
cele din America de Sud şi Noua Zeelandă: Notophagus, Podocarpus, Drymis,
Libocedrus, Fitzroya şi Araucaria.
La acestea se mai adaugă şi o serie de elemente locale: 25 de specii de
Casuarinaceae, 64 de specii de Benxii şi 11 de Xanthoraea (iarba copac).
Distribuţia spaţială a formaţiunilor vegetale corespunde în ansamblu
diferitelor zone pluviometrice. Uscăciunea celei mai mari părţi a
continentului explică şi sărăcia relativă în specii şi enorma extensiune a
plantelor xerofite, capabile să profite de cea mai modestă umiditate.
Veritabilele păduri nu ocupă decât suprafeţe restrânse în nord şi est,
reprezentând doar 5% din teritoriu. Pe marginile nordice şi estice sunt
prezente, pe areale disjuncte, diferite asociaţii de pădure. În terţiar şi în
cuaternarul inferior şi mediu, pe fondul unul climat mai generos din punct de
vedere pluviometric, pădurile ocupau aproape toată suprafaţa continentului.
Spre sfârşitul pleistocenului şi începutul holocenului, clima a început să se
aridizeze treptat şi formaţiunile de pădure s-au degradat şi au sfârşit prin a
ceda locul unor asociaţii cu mare putere de adaptare la uscăciune. Astfel, la
marginea pădurilor au apărut formaţiuni ierboase asemănătoare savanelor.
Specia Notophagus
Specia Podocarpus

Specia Drymis
Specia Libocedrus
Specia Fitzroya
Specia Araucaria
Casuarinaceae
Xanthoraea
 1. Zona pădurilor tropicale nordice cuprinde două areale distincte, în
funcţie de durata ciclului vegetativ anual al arborilor.
a). Pădurea semperviriscentă de pe litoralul nord-estic profită de
precipitaţiile abundente ale zonei şi este alcătuită în cea mai mare parte din
arbori de talie mare. Predomină speciile de eucalipt (Eucalyptus regnans – se
numără printre arborii giganţi ai continentului şi poate atinge 150m
înălţime), palmieri, bambus, ferigi arborescente fosile etc. Numeroase sunt
şi speciile de liane sau orhidee şi ierburi de parter.
b). Pădurea tropicală de tip musonic de pe litoralul nordic este afectată
de apariţia unui sezon mai uscat, este formată în special din arbori cu frunze
căzătoare aparţinând genurilor Cedrella, Eleocarpus, Flindersia şi Albizzia.
Diseminat apar şi palmieri, iarba-copac, acacii, precum şi numeroase liane
care fac dificilă parcurgerea acestor păduri.
c). Pe litoralul nordic şi nord-estic, în condiţiile unui climat cald şi umed
şi a pendulării mareelor, vegetează optim mangrovele, constituite din
paletuvieri comuni şi altor continente sudice. Arborii sunt dispuşi în zona
ţârmului în funcţie de gradul de adaptare la salinitatea apei oceanice, iar un
mecanism interesant al metabolismului, reuşeşte eliminarea sării prin
frunze.
 Mangrovele sunt formaţiuni de pădure densă, practic impenetrabile
datorită unei configuraţii aparte a trunchiurilor şi mai ales a rădăcinilor. Un
hăţiş de rădăcini aeriene contorsionate, numite „pneumatofori„, se desprind
din ramuri şi se înfing lejer în solul periodic inundat, conferind stabilitate,
dar şi posibilităţi suplimentare de nutriţie. Şi sistemul lor de înmulţire este
interesant. Au seminţele protejate de o păstaie subţire şi ascuţită la ambele
capete care de regulă cade imediat după reflux şi se înfinge adânc în solul
umed.
2. Zona pădurilor australe mezoterme reprezintă un areal floristic
relativ bogat în care se remarcă aproximativ 70 de specii de Eucalyptus şi
care ocupă părţile centrale ale Cordilierei australiene. Se mai întâlnesc şi
specii de Acacia, Donatila, Notophagus etc, îmbinate într-o diversitate ce
reflectă diferenţierile de facies climatic în altitudine.
3. Pădurile mediteraneene ocupă sudul munţilor Victoria şi colţul sud-
vestic al continentului. Este o pădure mai deschisă, mai luminoasă, datorită
densităţii mai reduse a arborilor şi faptului că a fost intens poienită. Este
adesea supusă incendiilor apărute în urma unor secete prelungite. Este
prezent şi arborele numit kari-kari, cu un trunchi înalt şi drept ce se ramifică
abia la 50 m deasupra solului.
Eucalyptus Regnans
Liane
Cedrella

Eleocarpus
Flindersia

Albizzia
Kari-Kari
Mangrove
Seminţele mangrovei care sunt protejate de o păstaie subţire.
 4. Pădurea temperată acoperă suprafeţe însemnate din părţile mai
înalte ale Tasmaniei. Ploile abundente şi uniform repartizate anual conferă
densitate şi consistenţă acestor păduri. Parterul înmagazinează multă
umezeală şi înlesneşte dezvoltarea unui subarboret bogat, cu ferigi, muşchi,
licheni şi fungi. Speciile lemnoase sunt caracteristice emisferei sudice şi sunt
constituite din foioase şi conifere.
5. Vegetaţia savanelor ocupă o bandă aproape continuă în estul şi
nordul continentului, între pădure şi tufărişurile xerofitice. Ierburile
savanelor, în special gramineele, sunt importante pentru zootehnie. Din loc
în loc peisajul este înviorat de apariţia arborelui candelabru, cu ramuri lungi
şi subţiri, lipsite de frunze. Savanele se degradează treptat spre zonele
tufişurilor, făcând loc unor formaţiuni de stepă.
6. Stepele australiene sunt presărate cu exemplare rare de Acacia sau
Eucalyptus, dar şi cu ierburi mărunte.
 Muschi

Feriga

Fungi
Licheni
Arborele-candelabru
 7. O formaţiune vegetală specifică Australiei o constituie scrubul,
format din nenumărate specii de arbuşti şi plante cu spini, rezistente la
secetă. Scrubul acoperă suprafeţe întinse din centrul şi vestul continentului,
înconjurând deşerturile şi înaintând de-a lungul creek-urilor sau în munţii
reziduali.
Scrubul se diferenţiază după structura floristică, deosebindu-se mai
multe formaţiuni caracterizate prin predominanţa unor specii caracteristice:
mallee-scrub, mulga-scrub şi brigalow-scrub.
Mallee-scrubeste o denumire dată unor asociaţii de arbuşti de eucalipţi
pitici care nu depăşesc 2-3 m înălţime. Cresc foarte deşi, ca stuful, încât nu te
poţi strecura printre ei. La parter este caracteristic spinifexul, alcătuit din
smocuri de iarbă spinoasă şi dură ca nişte ace. Are flori roz, frumoase,
încărcate cu nectar şi atrage o pasăre numită nectăriţa.
Mulga-scrub este o formaţiune dominată de acacii. Se întâlneşte cu
precădere în arealele din nordul şi nord-estul marilor deşerturi australiene.
Brigalow-scrub este caracteristic vestului Australiei şi este format din
specii de eucalipt şi acacia.
 8. Deşertul australian nu este şi un deşert vegetal. Dunele sunt în mare
parte fixate de arbuşti rari, dar mai ales de redutabilul spinifex.
În zonele marginale, cu precipitaţii de 250 – 350 mm/an apare o stepă
semideşertică cu Casuarinaceae, Triodia, Atriplex. În interiorul deşerturilor
există plante xerofite endemice. Vegetaţia, mai bine reprezentată decât în
alte deşerturi ale lumii, se datorează precipitaţiilor întâmplătoare şi apelor
subterane mai abundente, unele chiar la nivelul freatic util.
Atriplex
Triodia
Capitolul 8 : Fauna
Izolarea în care s-a situat Australia în decursul timpurilor geologice a
influenţat net evoluţia faunei. Originalitatea faunei continentului constă în
primul rând în prezenţa unui număr mare de endemisme, unele extrem de
curioase. Cel puţin 160 de specii de mamifere au dispărut sau sunt
necunoscute în alte continente, fiind proprii doar Australiei.
Condiţiile ecologice au imprimat diferenţierea a două linii evolutive
diferite în cadrul mamiferelor. În zonele nordice ale fragmentelor Gondwanei
au proliferat mamiferele placentare, în timp ce în părţile sudice au găsit
condiţii optime mamiferele marsupiale. Există elemente comune Australiei
şi sudului Americii de Sud, specii de Opossum.
Australia a devenit un “azil” al marsupialelor, iar condiţiile climatice şi
numărul redus de specii carnivore au favorizat proliferarea şi diversificarea
continuă a lor.
Opossum
 Treptat s-au produs adaptări şi mutaţii care au diversificat mult speciile
în privinţa taliei, a caracteristicilor şi mai ales a particularităţilor anatomice,
a sistemului de locomoţie, a cerinţelor ecologice, etc. Cangurii adaptaţi
savanelor şi stepelor şi-au dezvoltat disproporţionat membrele,
supradimensionându-le pe cele posterioare pentru o deplasare specifică, în
salturi succesive. În felul acesta, salturile cangurilor (uneori 10-12 m lungime)
se fac fără eforturi deosebite şi consum de multă energie.
 Cangurii numără cel puţin 50 de specii, de la cangurul roşu de savană,
până la cangurul şobolan.

Cangurul roşu Cangurul şobolan

 Cele mai interesante endemisme australiene sunt monotremele-echidna
şi ornitorincul – rămase la stadiul tranziţiei între amfibienii primitivi şi
mamifere.
Ornitorincul este o bizară combinaţie între mamifer, reptilă, pasăre şi
peşte, încât un naturalist englez din secolul trecut l-a numit “paradoxus”.
Are o blană cafeniu-închisă, coadă turtită, membrană între degetele
membrelor inferioare şi cioc acoperit cu o piele flexibilă şi sensibilă.
 Echidna este un marsupial insectivor, nocturn, cu corpul acoperit cu
ţepi denşi şi duri, care trăieşte mai ales în zonele presărate cu tufişuri
xerofitice din centrul şi vestul continentului.
 Printre alte endemisme curioase se numără şi Koala, un animal nocturn,
vegetarian, paşnic şi uneori foarte simpatic.
 Un patrimoniu faunistic extrem de interesant şi în lumea reptilelor,
unde se întâlnesc varanul uriaş, iguana, dragonul zburător şi un număr mare
de specii de şerpi (140 de specii din care 20 de specii sunt de şerpi veninoşi).
Şi avifauna este deosebit de interesantă, numărând peste 650 de specii de
păsări, din care 75% sunt endemice; între acestea amintim emu, casuarul,
pasărea liră, precum şi numeroase specii de columbifere şi papagali.
În pădurile australiene se întâlnesc cangurul arboricol, veveriţa
marsupială zburătoare, vombatul marsupial, koala, câinele zburător,
cangurul de stâncă, numeroase specii de opossum, crocodilul, termitele.
Din lumea păsărilor se remarcă în mod deosebit cele cu penaj viu
colorat: papagali (lorikeet, kockatoo), pasărea paradisului, pasărea liră,
coţofana neagră, peste 300 de specii de columbifere.
Varanul uriaş
 Iguana

Dragonul
zburător
 Emu

Casuar
 Pasărea
liră

Veveriţa zburătoare
Vombatul marsupial

Crocodil
 Papagalul Loriket

Papagalul Kockatoo
 Pasărea paradisului

Coţofana neagră
 Savanele şi stepele constituie
domeniul unor marsupiale readaptate de
la ecosistemele forestiere, cum sunt
cangurul roşu, cârtiţa marsupială,
şobolanul marsupial, bursucul şi furnicarul
marsupial. Interesant este aşa-numitul
şoarece cangur, care trăieşte în câmpia
Nullarbor şi este foarte rezistent la secetă.
Dintre păsări, amintim casuarul în
statul Queensland, emu în zonele centrale Bursuc
şi vestice, iar dintre reptile se remarcă
şarpele cafeniu-rege, şarpele mulga şi
varanul.

Furnicar

Soarecele
cangur
 Tot în domeniile ierboase se mai întâlneşte câinele dingo, termitele,
furnica-buldog, furnica săritoare, furnica-de-nectar.

Câinele dingo
 Deşerturile sunt populate de Ibis
puţine specii de animale cu
adaptări extreme la condiţiile de
pluviozitate slabă şi variaţii
termice accentuate. Se întâlnesc
mai ales specii de reptile şi
insecte.
Zonele mlăştinoase
constituie ecosistemul preferat al
păsărilor şi batracienilor. Se
remarcă lebăda neagră, ibisul, Lebăda
barza, cormoranul, tufăriţa, neagră
nectăriţa, fluierătorul, brotăcelul
auriu.

Cormoran

barză
 Şi pădurile Tasmaniei
reprezintă domeniul unor
marsupiale interesante: lupul
marsupial, vulpea marsupială,
pisica de Tasmania, diavolul de
Tasmania, vombatul. În zonele
litorale pot fi întâlnite colonii
numeroase de pinguini, albatroşi,
pescăruşi, gâşte sălbatice, iar
dintre mamifere, foca.
Lup
marsupial

Pisica de Tasmania

Diavolul tasmanian
 Albatroşi Pescăruşi

Foci

Gâşte sălbatice
 Un ecosistem cu totul original îl Arici de mare
constituie Marea Barieră de Corali
desfăşurată pe cca 2.600 km lungime
în nord-estul continentului şi având o
lăţime variabilă, cuprinsă între 20 şi
320 de km. Este alcătuită din insule
coraligene şi recifi de diverse forme
şi dimensiuni, dezvoltaţi discontinuu.
Unii corali au început să se dezvolte
încă din silurian.
Lumea animală, extrem de
bogată şi variată, cuprinde steaua de
mare, ariciul de mare, spongieri,
celenterate, cefalopode, Stea de mare
gasteropode, crustacei, moluşte,
broaşte ţestoase şi nenumărate
specii de peşti.
Capitolul 9 : Populaţia
Între anii 1830-1840 s-a favorizat imigrarea distribuindu-se pământ. În
1851, Australia avea 400.000 locuitori, şi a depăşit un milion câţiva ani mai
târziu.
Cei mai numeroşi erau emigranţii din Marea Britanie şi Irlanda (1,4 mil.),
apoi germani, danezi, olandezi, italieni, iugoslavi, greci, neo-zeelandezi etc.
Natalitatea a scăzut uşor în ultimele decenii. În 1955 era încă destul de
ridicată, 22,6‰, iar până în 1996 s-a redus până la 14‰.
Mortalitatea se menţine de multă vreme la cote scăzute, graţie unei
asistenţe sociale deosebite. În 1972 era de 8,5‰, iar în ultimii ani a scăzut
uşor la 6,8‰ pe fondul unei creşteri continue a speranţei de viaţă a
populaţiei.
 Speranţa de viaţă medie, de 79 de ani, este printre cele mai ridicate din lume.
Densitatea medie este extrem de redusă, 2,3 loc./km².
Coasta estică şi sud-estică a Tasmaniei are pe ansamblul său o densitate de
cca 20 loc./km²; în restul insulei, densităţile descresc spre centru.
Populaţia aparţine în marea ei majoritate rasei albe şi este formată în principal
din urmaşi ai emigranţilor anglo-saxoni. În Australia, în prezent, trăiesc încă
aproximativ 50.000 de aborigeni.
Canberra a devenit capitală federală după 1928 şi avea la inaugurare abia
25.000 locuitori. În prezent atinge 320.000 locuitori.
Sydney, capitala statului New South Wales, atinge în prezent 3,9 milioane de
locuitori.
Melbourne, capitală a statului Victoria, deţine 2/3 din populaţia acestui
teritoriu, având în prezent 3,3 milioane locuitori.
Brisbane are în prezent 1,3 milioane locuitori.
Adelaide este capitala Australiei meridionale având uşor peste 1 milion de
locuitori.
Perth a depăşit 1 milion de locuitori.
 În prezent, Australia are o populaţie de 20,6 milioane de locuitori, din
care majoritatea sunt descendenți ai coloniștilor englezi din secolele 19 și
20, cei mai mulţi din Marea Britanie și Irlanda.
Populația Australiei s-a mărit de 4 ori de la sfârșitul primului războiului
mondial, fiind influențată de un ambițios program de imigrare. După cel de-
al II-lea război mondial și până în anul 2000, aproape 5.9 din totalul
cetățenilor s-au stabilit în regiune ca noi imigranți.
La fel ca toate țările puternic dezvoltate, Australia prezintă o
îmbătrânire a populației, cu tot mai mulți pensionari și o forță de muncă mai
scăzută. Un număr mare de australieni (759,8 pentru perioada 2002–2003),
trăiește în afara țării. Engleza este limba națională, vorbită și scrisă ca și
engleza australiană. Conform recensământului din 2001, engleza este limba
vorbită în cadrul familiei de către 80% din populație. Următoarele limbi
vorbite în cadrul familiei sunt chineza (2,1%), italiana (1,9%) și greaca (1,4%).
Școala este obligatorie peste tot în Australia pentru cei cu vârste între
6-15 ani (16 ani în Tasmania, 17 ani în vestul Australiei), atingându-se astfel
un grad de alfabetizare de 99%. 
Capitolul 10 : Resursele naturale şi economia

1. Resursele naturale – Continentului australian i-a surâs întotdeauna

şansa în domeniul descoperirilor miniere.
Activitatea minieră este extrem de diversă şi eficientă, ţara fiind dotată
cu toate categoriile de resurse şi asigură singură cca. 50% din exporturile
ţării. Minele Australiei sunt în proporţie de peste 60% în aer liber, iar
productivitatea este de câteva ori mai mare decât în Europa.
Australia a devenit a treia producătoare mondială de minereu de fier,
având o producţie de 88,6 milioane tone în 1995.
Se remarcă şi prin producţia de mangan. Aproape 90% din producţie
revine zăcămintelor din insula Groote Eylandt din Golful Carpentaria.
Wolframul se obţine din minereurile de wolframit, aflate în cantităţi
mari în Tasmania.
 Zăcămintele de nichel sunt prezente în două perimetre mai importante
situate în nord şi vest.
Molibdenul se găseşte în catităţi reduse în scoarţă, dar totuşi Australia
este a patra producătoare mondială.
Un metal utilizat în obţinerea oţelurilor termorezistente este cobaltul,
extras din zăcămintele din Australia de Vest şi din Tasmania.
Ţara dispune şi de zăcăminte importante de ilmenit şi rutil din care se
extrage titan.
În subsolul australian se găsesc numeroase şi importante rezerve de
minereuri ce conţin metale neferoase.
Aurul a fost metalul care a declanşat şi a stimulat emigrarea masivă
spre continent şi în acelaşi timp a constituit şi premisa descoperirii altor
metale sau resurse. Ponderea cea mai importantă o deţin zăcămintele din
Australia de Vest, unele chiar în plină zonă deşertică, fapt ce îngreunează
exploatările.
 Cantităţi însemnate de argint se obţin din minele de la Silverton,
Chillagoe, Zeehan.
Cele mai importante exploatări de plumb şi zinc sunt situate în New
South Wales.
Bogăţia Australiei în cupru este remarcabilă. Zăcămintele de cupru sunt
cantonate prioritar în centrul şi estul continentului şi sunt rare şi mai mici în
vest.
În vestul continentului se exploatează diamante din podişul Kimberley
şi din districtele Pillbara şi Nullagine. Din bazinul Ligting Ridge se extrage
opal negru, din vestul lacului Torrens opal alb, din Rockhampton safir, iar
din bazinul Poona nefrit, rhodonit şi beriliu verde. Statul Queensland se
remarcă şi pentru producţia de agate, Victoria prin zeolite şi Australia de
Vest prin diverse forme de ametiste.
Sarea se găseşte din abundenţă în zonele aride din vest şi pe litoralul
sudic.
Opal Opal alb
negru

Safir

Safir
Nefrit Rhodonit

Beriliu verde
Agată

Zeoliţi

Ametist
 Dezvoltarea industrială şi a căilor de comunicaţie a impulsionat
exploatarea şi producţia de materiale de construcţie. Un loc important îl
deţine exploatarea calcarelor şi dolomitelor.
În Australia de Sud se găsesc cantităţi mari de gips şi de caolin. Se mai
remarcă importante rezerve de magnezit şi de azbest din New South Wales
şi Australia de Vest.
Australia dispune de rezerve deosebit de importante de uraniu.
Bogăţia Australiei în cărbuni de bună calitate este considerabilă şi a
generat una din primele ramuri industriale ale ţării. Aprecierile din anul 1979
indicau rezerve totale de cărbuni de 526 miliarde tone, din care 112 miliarde
în statele Queensland şi New South Wales.
Cele mai importante bazine carbonifere ale ţării sunt localizate în estul
ţării între Newcastle şi Adelaide.
Huilă şi antracit se exploatează din statul Queensland din zona litorală
estică.
În statul Victoria predomină exploatările de lignit.
 Petrolul este localizat pe bordura vestică, estică şi sudică, cuprinzând şi
zone de şelf, iar gazele naturale sunt prezente în zăcăminte de sine
stătătoare, mai ales în partea central-estică a continentului. Cea mai
importantă zonă de extracţie a petrolului o constituie strâmtoarea Bass, a
cărui şelf conţine structurile cele mai productive şi care dă cca. trei sferturi
din producţia ţării. Producţia de petrol a Australiei a fost evaluată la 27,7
milioane tone în 1999.
Alte resurse importante ale Australiei sunt legate de învelişurile
geografice de la suprafaţa continentului. Astfel modul de utilizare a
terenurilor relevă ponderea păşunilor care deţin 60%di teritoriu şi care stau
la baza dezvoltării extraordinare a zootehniei în această ţară.
Pădurile exploatabile nu ocupă decât 5% din suprafaţă şi lunt localizate
aproape exclusiv în fâşia litorală estică şi în Tasmania.
Terenurile arabile ocupă 6% din teritoriu şi nu se pot extinde prea mult
din cauza condiţiilor limitative impuse de lipsa apei.
Pentru utilizarea resurselor hidrosferice de suprafaţă au fost construite
peste 380 de baraje, cu lacuri de acumulare ce furnizează peste 60 miliarde
m³ de apă anual.
 2. Industria
Industria energetică – În balanţa energetică a ţării, combustibilii fosili
au o pondere hotărâtoare. Hidroenergia şi noile forme de energie nu deţin
decât 6% din totalul energiei produse. Perspective deosebite are însă pentru
Australia centrală şi vestică energia solară, eoliană şi cea furnizată de ocean.
Industria energiei electrice se bazează în principal pe filiera
termocentralelor, uzine care sunt instalate mai ales în regiunea industrială
din sud-est, apoi pe litoralul estic şi în colţul sud-vestic. Majoritatea acestora
funcţionează cu lignit şi cărbune brun din producţia internă.
Industria metalurgică. Siderurgia. – Ţara dispune de toate condiţiile
pentru dezvoltarea acestei ramuri: subsol foarte bine dotat în fier,
neferoase, cărbuni, materiale fondante şi o forţă de muncă specializată. În
prezent, ţara produce oţeluri de bună calitate, înalt aliate.
Metalurgia neferoasă este legată mai mult de zonele producătoare de
energie electrică decât zonele de producţie a minereurilor.
 Industria constructoare de maşini este una din ramurile ce au devenit
competitive, inserând Australia printre exportatorii acestor produse.
Construcţiile navale reprezintă o ramură cu tradiţie, dar dezvoltarea,
extinderea şi diversificarea sunt de dată relativ recentă.
Producţia de material feroviar s-a bucurat de o atenţie deosebită, deoarece
constituirea unei infrastructuri feroviare se impunea ca o prioritate naţională.
Industria electronică şi electrotehnică este una din ramurile tinere, dar
extrem de dinamice ale industriei australiene.
Industria chimică. Cele mai importante subramuri au devenit industria
acizilor şi substanţelor explozive şi petrochimia. Petrochimia a cunoscut o
dezvoltare foarte rapidă odată cu intrarea în exploatare a zăcămintelor proprii
de hidrocarburi. Producţia de mase plastice se realizează pe baza polietilenei
obţinută de la combinatele Altona şi Botany. Cauciucul se obţine din latexul
importat din Malaysia şi Indonezia sau prin sinteză chimică.
Fibrele celulozice şi cele sintetice au producţii mai modeste şi sunt obţinute
în combinatul de la Bayswater din Australia de Sud.
Din acidul sulfuric produs, 90% se utilizează în producţia de îngrăşăminte
superfosfatice şi 10% în cea de amoniac.
 Industria materialelor de construcţie dispune de materii prime din
abundenţă: calcare, dolomite, marne, gips, argilă, nisipuri, etc.
Industria alimentară reprezintă una din cele mai vechi ramuri, astăzi
puternic dezvoltată şi specializată mai ales pentru export.
Industria textilă este la rândul ei o ramură cu tradiţie şi se bazează pe
materia primă internă – lâna – sau pe bumbac şi fibre de sisal şi iută venită
din import. Produsele din lână are şi largi disponibilităţi pentru export.
3. Agricultura. Un avantaj al agriculturii îl constituie inversarea
sezoanelor, ceea ce permite Australiei să aprovizioneze pieţele în perioade
când agricultura emisferei nordice este împiedicată să producă.
Suprafaţa cultivfată în anul 1990 era de 16 milioane hectare.
Solurile sunt în pare parte mediocre. În regiunile aride, humusul este
practic inexistent. Pe de altă parte, alterarea soclului australian nu oferă
decât un material parental sărac, adesea acid.
Cerealele acoperă ¾ din suprafaţa cultivată, iar grâului îi revine 1/2.
 Graţie climatului se pot cultiva arbori fructiferi din zonele temperate,
mediteraneene şi tropicale. Mărul, părul, piersicul şi caisul se cultivă mai ales
în statul Victoria. Citricele se cultivă în colţul sud-vestic, în jurul oraşului
perth, şi în bazinul inferior al fluviului Murray.
Culturi de viţă-de-vie se practică mai ales pe valeqa fluviului Murray şi în
statul Victoria. Australia produce în general vinuri dulci şi lichioruri pentru
export.
Trestia-de-zahăr ocupă cca 160.000 ha. Cele mai importante plantaţii
sunt în Queensland şi New South Wales.
Bumbacul ocupă suprafeţe reduse de numai 50.000 ha în Queensland şi
New South Wales. Pentru industria textilă se apelează la importuri.
Şi pentru culturile de tutun sunt alocate suprafeţe mici, mai cu seamă în
Victoria şi Queensland.
Zootehnia deţine şi în prezent mai mult de 50% din valoarea producţiei
agricole, iar 40% aparţine numai sectorului ovinelor (70% din efective sunt
constituite din rasa merinos). Producţia de lână pe cap de animal este cea mai
ridicată din lume de 4,8 kg în medie.
Sectorul bovine s-a dezvoltat târziu, către sfârşitul secolului al 19-lea.
 Porcinele se cresc mai ales pe lângă fabricile de prelucrare a laptelui.
Creşterea păsărilor se practică în ferme mici, specializate fie în
producţia de carne, fie în cea de ouă.
Şi activitatea de pescuit a cunoscut o dezvoltare ascendentă. Cele mai
mari cantităţi dre peşte provin din apele litorale ale Australiei, unde se
pescuiesc specii de ton, scrumbie, sardele, rechin-scrumbie.
Economia forestieră este activă doar în zonele estice. Doar 5% din
suprafaţa continentului este ocupată cu păduri. Suprafeţe întinse de păduri
sau asociaţii arboricole sunt declarate parcuri sau rezervaţii naturale, mai
ales în Teritoriul de Nord şi în Cordiliera australiană.
4. Transporturile – Căile ferate s-au impus rapid. Reţeaua cea mai densă
se află în sud-est, reunind tronsoane din statele New South Wales, Victoria şi
chiar Australia de Sud. Cea mai lungă cale ferată standardizată, de la Sydney
la Perth, leagă Pacificul de Oceanul Indian. Transaustralianul are o lungime
de 4.400 km.
 Nici căile rutiere ale Australiei nu se remarcă printr-o coerenţă ridicată,
deservesc regiuni limitate şi sunt doar parţial modernizate.
Transporturile maritime au constituit vreme îndelungată singurul
sistem de legătură cu restul lumii şi acest rol primordial îl deţin şi în prezent.
Cele mai mari oraşe australiene sunt porturi prin care se practică exporturile
ţării.
Transporturile aeriene sunt vitale pentru Australia. Este un sistem
rapid, adaptat necesităţilor circulaţiei umane şi materiale pe distanţele
continentale ale Australiei. Deţine locul 2 pe glob, după SUA, în ceea ce
priveşte dezvoltarea traficului aerian.
Turismul
Deşerturi de nisip roşu de o frumuseţe sălbatică, păduri de eucalipţi şi alte
specii exotice, mări dantelate de corali, sute de specii de animale
necunoscute, peisaje montane inedite, parcuri şi rezervaţii naturale întinse fac
din Australia o zonă turistică de prim rang. Australia şi-a descoperit o vocaţie
turistică, şi prin amenajarea a numeroase baze şi staţiuni de cură balneară şi
agrement.
Oraşul Sydney este mândru de Harbour Bridge şi de Opera sa, ca Parisul
de Turnul Eiffel. Plajele sale, cum este celebra Bondy Beach, sunt frecventate
într-un sezon estival cvasi-permanent, iar cartierul King Cross a devenit un fel
de Montmartre de peste mări. Taranga Park invită vizitatorii să se
familiarizeze cu fauna endemică australiană.
Canberra este un model de urbanism, conceput piesă cu piesă şi plantat
cu 2 milioane de arbori. Un oraş-grădină cu spaţii verzi alternând cu spaţii
rezidenţiale, cu o arhitectură şi o tramă stradală modernă şi fiabilă.
Melbourne se remarcă prin parcurile şi bulevardele sale în stil parizian sau
victorian. O mare atracţie o prezintă hipodromul său în timpul desfăşurării
celebrei Melbourne Cup.
Deşert de nisip roşu
Harbour Bridge, Sydney
Opera, Sydney
Bondy Beach
Hipodromul din Melbourne
 Adelaide adăposteşte în parcul naţional din apropiere numeroase specii de animale
australiene. Alice Springs este un oraş al pionierilor, rămas conservat la aspectul din timpul
primilor colonişti. În apropiere se găseşte Ayers Rock – cel mai mare monolit de gresie
metamorfică din lume, cu numeroase caverne cu picturi rupestre aborigene.
Heron Island în Marea Barieră de Corali oferă vizitatorilor cca 1.100 de specii de peşti şi
peste 200 varietăţi de corali prin intermediul unui observator submarin. Dunk Island, o
insulă împădurită, cu un singur hotel ascuns în verdeaţă, înconjurat de papagali, păsări de
mare, broaşte ţestoase, oferă imaginea lumii exotice a Mărilor Sudului.
Munţii Albaştri prezintă complexe petrografice inedite, cum sunt celebrele “Trei
surori”, fasonate şi coafate de eroziunea selectivă, şi numeroase defilee şi cascade.
În Teritoriul de Nord, în peninsula Arnhem, se află unul dintre cele mai mari parcuri
naţionale din lume, Kakadoo National Park, aflat în prezent în administraţia aborigenilor,
care protejează elemente de floră şi faună spontană endemică.
Complexul Snowy Mountains este renumit şi pentru dotările turistice de excepţie în
vederea practicării sporturilor nautice sau de iarnă.
În zonele din interior este la modă turismul de tip safari, iar pe litoral o mulţime de
staţiuni pun la dispoziţia amatorilor facilităţi pentru sporturile nautice, mult agreate de
către australieni.
Sunt numai câteva din multitudinea de obiective şi atuuri turistice australiene care vor
înscrie acest continent printre regiunile turistice de primă mărime ale secolului următor.
Alice Springs, oraş al pionerilor, Adelaide
Ayers Rock,
Adelaide
Marea Barieră de
Corali
Heron Island
Dunk Island
Capitolul 11: Diferenţieri regionale
Spaţiile regionale din partea sud-estică a continentului, care constituie
esenţialul populării şi umanizării teritoriului: districtele New England, River
Land, Gippsland, Malee (Victoria), anumite spaţii rurale din Tasmania, văile
cultivate cu viţă-de-vie sunt ţinuturi bine conturate şi cu o puternică
identitate geografică.
Nucleele rurale şi aglomeraţiile urbane dispersate în Australia utilă nu
reprezintă decât întinderi limitate.
Fiecare stat are personalitatea sa, istoria sa, capitala, guvernul, legile,
tradiţiile de autonomie, ecosistemele sale, de multe ori în antagonism ori
rivalitate cu alte state.
 1. New South Wales – statul fondator. Această ţară numără cca 6
milioane de oameni. Este aproape în întregime cu faţa spre bordura
maritimă. Este statul cu cea mai mare putere economică din Australia.
Realizează 28% din valoarea producţiei agricole naţionale, şi mai mult de
jumătate din producţia de cărbuni a Australiei. Baza industriei grele este
asigurată prin producţiile de oţel, maşini-unelte, echipament industrial şi
electronică de la Wollongong, Newcastle şi Sydney. New South Wales este
statul care oferă imaginea celei mai moderne şi complexe societăţi
australiene.
2. Victoria – statul coroanei a fost fondat în 1836 de către crescătorii de
animale din Tasmania, aflaţi în permanentă căutare de spaţii largi pentru
turmele cu efectivele în creştere. Victoria a luat naştere în jurul golfului Port
Philip odată cu apariţia oraşului Melbourne, separându-se de New South
Wales în 1851. Oraşul Melbourne s-a impus rapid ca oraşul cel mai important
al Australiei. Dacă New South Wales s-a specializat în metalurgia grea,
Victoria şi-a orientat activităţile spre noile industrii de transformare: textile,
electrice, mijloace de transport, care au devenit pilonii dezvoltării sale
economice. Cu toate că este cel mai mic stat al continentului, ocupând doar
3% din suprafaţa Australiei, este al doilea prin numărul locuitorilor:
4.460.000 în 1993, adică un sfert din total.
 3. Queensland – statul însorit are o suprafaţă de 1.727.000 km². Are un
climat subecuatorial în nord şi tropical în sud-est, fiind supus ritmului alternant al
sezoanelor umede şi uscate. Capitala statului, Brisbane, este un oraş original, cu
o arhitectură compozită, în care se opun, într-un amestec uimitor de stiluri,
modernismul şi barocul vechi. Economia actuală a acestui stat se sprijină în mare
măsură pe activitatea minieră.
4. Australia de vest – statul minier se remarcă în primul rând prin
dimensiunile sale considerabile: 2.256.000 km². Are doar 1.672.000 locuitori,
adică aproape a zecea parte din numărul locuitorilor ţării. Spre interior, trei mari
deşerturi monotone se succedă de la nord la sud: Marele Deşert de Nisip,
deşertul Gibson şi Marele Deşert Victoria. Partea locuibilă se reduce la colţul
sud-vestic cu cun climat mediteranean agreabil.
5. Canberra – statul-oraş. Teritoriul capitalei federale este practic o enclavă
în New South Wales. Nu are funcţii industriale ci numai administrative şi
culturale.
6. Tasmania – Insula verde – este cel mai mic dintre statele australiene,
având doar 68.000 km². Populaţia este de 450.000 de locuitori. Capitala, Hobart,
de 180.000 locuitori, concentrează 40% din populaţie. Măsoară aproape 300 km
în lung ca şi în lat; este accidentată mai ales în partea vestică unde mai multe
vârfuri montane depăşesc 1.500 m şi adăpostesc numeroase parcuri naţionale.
 7. Australia de Sud – Statul fermierilor – Succesul economic s-a bazat
pe extracţia cuprului şi pe producţia de grâu şi lână. Adelaide, în 1920, grupa
deja 52% din populaţia statului. Populaţia statului este în prezent de
1.672.000 locuitori, ceea ce reprezintă mai puţin de 10% din totalul
continentului. Adelaide este centrul monumentelor, al hipodromului,
parcului zoologic şi grădinii botanice.
8. Teritoriul de Nord – Statul aborigenilor are 1.350.000 km². În nord
domneşte un climat tropical. Populaţia a atins în 1993, 170.000 locuitori.
Majoritatea sunt grupaţi în 2 capitale: Darwin (75.000 locuitori) şi Alice
Springs (20.000 locuitori). Oraşul Darwin şi-a creat o zonă comercială liberă,
are un aeroport şi un port activ. Alice Spring este mai mult un simbol, o
dovadă a vechii axe de circulaţie între nord şi sud.