BLÂNDEȚEA ȘI BUNĂTATEA ÎN RELAȚIE CU

CEILALȚI
 Bunătatea, comoară sufletească

Bunătatea este o
însușire/virtute, încredere în
forțele proprii, îi salvează, aduce
liniște și bucurie celor din jurul
său. Omul bun nu face binele
pentru a se mândri. Faptele sale
sunt făcute în tăcere, uneori pe
ascuns, din dorința de a nu fi
lăudat.
Mântuitorul este un exemplu.
Poruncea acelora pe care-i
ajutase să nu spună cine a
făcut minunea. Pentru omul
bun, darul pentru faptele
sale este bucuria din sufletul
și de pe fața celui ce primește
ajutor.
Omul bun este blând. Cine se
apropie de un om blând
simte o plăcută senzație de
căldură
și mângâiere.
La români, bunicul și bunica
reprezintă înțelepciunea și
bunătatea.
În unele părți ale țării li se
spune bunul și buna.
Bunătatea lor nu depinde de
numărul cadourilor pe care le
fac nepoților, ci de o stare a
sufletului lor blândețea.
Blândețea – un rod al iubirii,
este o virtute care se observă
într-o atitudine calmă,
prietenoasă, înțelegătoare
față de cei din jur.
Modelul suprem de blândețe
este Iisus Hristos, Cel care
este blând și smerit cu inima.
Tot din iubire izvorăște și
iertarea. Nu pot să ierți dacă
nu iubești. Gândiți-vă la o
mamă câte iartă copilului
său!
Am învățat de la Mântuitorul
Hristos să iubim necondiționat,
chiar și pe cei care ne vor răul.
Fiind răstignit pe cruce, se ruga
pentru aceștia: Tată, iartă-i! Îi
cerea Tatălui să-i ierte pe aceia
care L-au condamnat la moarte,
care L-au bătut, care L-au
încoronat cu spini.
El ne îndeamnă să iertăm pentru
că Dumnezeu este primul care ne
iartă. Atunci dovedim că suntem
cu adevărat buni.