Universitatea ‘’Ștefan cel Mare” din Suceava

Napoleon pro și contra

Profesor : Lector univ. dr. Dinu Bălan
Student : Velniciuc Andreea

Introducere în istoria modernă universală

Istorie anul 2
 Cuprins
• Date despre autor
• Cariera
• Experiențe de război
• Opere
• Structură
• Subiectul operei
Date despre autor
Pieter Cothurinus Arie Geyl (15 dec.
1887, Dordrecht- 31 dec. 1966 Utrecht) a fost
un istoric olandez , cunoscut pentru studiile
sale în istoria modernă timpurie olandeză și în
istoriografie.
Geyl a absolvit Universitatea din Leiden
în anul 1913 iar teza sa de doctorat a fost
despre ambasadorul venețian în Țările de Jos,
între anii 1616-1623 , Cristifforo Suriano.
 Cariera

A fost profesor la Stedelijk Gymnasium Schiedam ( școala gimnazială) din

Schiedam timp de un an de zile (1912-1913) iar apoi a lucrat ca și corespondent
pentru ziarul Nieuwe Rotterdamsche Courant,la Londra. În anul 1919 ,Geyl a fost
profesor de istorie olandeză la Universitatea din Londra unde a predat timp de 16
ani . De asemenea tot în această perioadă (1928) , Geyl a devenit și corespondent
al Academiei Regale de Arte și Științe din Țările de Jos, demisionând în anul 1936
din această funcție. În anul 1946 a intrat din nou în Academie , însă de data aceasta
ca membru titular.
Experiențe de război
În anul 1940 Geyl a scris un articol , despre modul în care istoricii îl privesc
pe Napoleon, care urma să fie publicat în iunie 1940 însă acest lucru nu s-a mai
întâmplat, datorită faptului că editorii au refuzat. Acest refuz s-a datorat temerii
că ar putea fi făcute comparații între Napoleon și Adolf Hitler. Geyl a petrecut 13
luni în lagărul de concentrare de la Buchenwald deoarece și-a folosit articolul
pentru baza seriei de prelegeri la Școala de Economie din Rotterdam, fapt care i-a
deranjat pe germani. Aceștia pretindeau că acest articol a fost ca o maltratare
împotriva germanilor internați în Indiile de Est Olandeze.
Opere
Lucrarea ,, Napoleon pro și contra " este o relatare a modului în care autorii
francezi l-au privit pe suveranul francez . Aceștia l-au prezentat fie ca un aventurier
corsican care a adus distrugerea Franței, fie ca pe un patriot francez care a adus
glorie și prosperitate. În această operă Geyl și-a impus propriul punct de vedere
conform căruia toți istoricii sunt influențați de prezent atunci când scriu istoria și,
prin urmare, toată scrierea istorică este tranzitorie.
Alte lucrări importante prin care s-a remarcat Geyl au fost: ,, Istoria
popoarelor de limbă olandeză 1555-1648";,, Dezbateri cu istoricii " ; ,, Întâlniri în
istorie" .
 Structură

Apărută în anul 1968, la editura

Științifica din București, cartea este
structurată în 6 părți în care autorul
surprinde cu claritate opiniile diferiților
scriitori contemporani lui
Napoleon ,despre personalitatea sa.

Cuprins
Prefaţă
PARTEA I ANTITEZA LA ÎNCEPUT
Argument fără sfârșit 15
1 Chateaubriand 19
2 Madame de Stael 21
3 Legenda napoleonică 25
PARTEA 2 PRIMII CRONICATORI
1 Francois Mignet 37
2 Baron Bignon 39
3 Armand Lefebvre 46
4 Adolphe Thiers 55
PARTEA 3 REACȚIA ÎMPOTRIVA LEGENDEI
Circumstanțele 71
1 Jules Bami 73
2 Edgar Quinet 76
3 Pierre Lanfrey 84
4 Comte d'Haussonville 102
5 Jules Michelet 125
6 Hippolyte Taine 127
PARTEA 4 ADMIRATORI
Contextul politic și intelectual 143
1 Prințul Napoleon 147
2 Henry Houssaye 150
3 Arthur-Levy 158
4 Frederic Masson ^
5 Contele Albert Vandal jp,
Cinci universitare:
1 Alphonse Aulard 3xp
PARTEA 5 PROBLEMA POLITICII EXTERNE
2 AL Guerard 324
1 Vechi cunoștințe 215
3 G. Pariset 325
2 Emile Bourgeois 220
4 Jules Isaac 33X
3 Încă două vechi cunoștințe 228
5 Charles Seignobos 333
4 Albert Sorel 232
Trei academicieni:
5 Edouard Driault 278
6 Jacques Bainville 336
7 Louis Madeira 348
8 Gabriel Hanotaux 360
9 Georges Lefebvre: Another Universitaire
376
PARTEA 6 ANTITEZA LA SFÂRȘIT
Curenți și contracurenți 3x5
Subiectul operei
În prefață , binecunoscutul autor român de romane istorice, Dumitru Almaș,
vorbește despre importanța apariției în literatură a operei,, Napoleon pro și contra
" . Acesta afirmă faptul că Pieter Geyl a reușit,prin opera sa , să expună cititorilor
personalitatea lui Napoleon dar și întreaga istorie a Franței din epoca
napoleoniană. De asemenea Almaș spune despre această carte că are toate
însușirile pentru a stârni interesul cititorilor și că aceștia din urmă vor putea cu
ușurință să desprindă adevărul despre Napoleon.
Ceea ce se știe cu siguranță despre Napoleon Bonaparte este faptul că a fost
fără doar și poate un om al contrastelor, cel mai semnificativ contrast fiind dintre
omul public și cel privat. Viața sa a fost una tumultoasă în care bucuriile și
speranțele s-au împletit cu eșecurile și deznădejdile iar acest lucru a dus inevitabil
la apariția unor detractori și apologeți.
 PARTEA I ANTITEZA LA ÎNCEPUT
Una dintre personalitățile contemporană lui Napoleon,
François-René de Chateaubriand , a reușit să-l înfrunte pe
Împărat în anul 1814 într-un celebru articol din
ziarul,,Mercure " atacând tirania imperială chemând -o
ulterior în fața instanței de judecată a istoriei. Această sfidare
nu i-a fost necunoscută împăratului de aceea următorul pas
pe care l-a făcut a fost să suprime ziarul, rămânând însă cu
speranța că încă mai putea să-l atragă de partea sa pe
Chateaubriand. De aceea Academia și-a asumat riscul la
propunerea lui Napoleon,de a-l alege membru. Dacă ceea ce l-
a îndemnat să-i țină piept împăratului a fost mândria sau
antipatia sa față de despotism , rămâne faptul că s-a împotrivit
și că, deși Napoleon nu a luat nici un fel de măsuri împotriva
lui, scriitorul era totuși neliniștit de înfruntare.
 Lucrarea care apăruse în anul 1814 a fost un simplu pamflet, rămânând
totuși important datorită perioadei în care a văzut lumina tiparului. În acel timp
de incertitudine acel articol făcea să vibreze un sunet pozitiv și anume ura față
de Napoleon. Pentru Chateaubriand, Napoleon era,, distrugătorul, omul care își
disprețuia semenii , străinul, corsicanul, zeflemitor mai ales la adresa francizelor,
nepăsător față de sângele francez, devorator al unor generații întregi de tineri,
cel care a suprimat orice opinie liberă, cerând scriitorilor un tribut de ipocrizie
lingușitoare ca preț al îngăduinței de a publica - într-un cuvânt tiranul ".
 O altă personalitate literară importantă
care a trăit la curtea imperială a fost doamna de
Stael. Aceasta s-a angajat într-o luptă continuă cu
Napoleon, fapt care l-a făcut pe acesta din urmă
să o exileze din Franța din cauza gândirii sale . Din
scrisorile vremii aflăm că averea ei personală și
titlul soțului ei , un diplomat suedez, i-au dat
posibilitatea să joace un rol important, în viața
socială a Parisului,rol pe care , grație
personalității sale însuflețite și energice a știut să
și-l mențină indiferent de schimbările produse pe
scena politică.
 Centrul vieții sale era salonul, unde conversația, așa după cum ea însăși
spunea, era satisfacția ei cea mai mare. Stăpânită de o intensă dorință de a acționa,
râvnind să cunoască și să influențeze pe oricine din cercurile politice firește, ea
încercase să-l acapareze și pe generalul Bonaparte, după succesele obținute în Italia.
Intenția ei nu a avut un rezultat pozitiv din simplu motiv că Împăratului nu-i plăceau
femeile intelectuale. Cu toate acestea, doamna de Stael a reușit să rămână printre
admiratoarele lui iar după campania din Egipt a revenit la Paris, pentru a se bucura la
un spectacol care se considera a fi o administrație reformatoare și conciliatoare.
Deziluziile Doamnei de Stael nu au întârziat să-și facă simțită prezența, deoarece
Napoleon nu accepta nici o sugestie din partea nimănui, având convingerea că
toate deciziile i se cuvin, refuzând încă de la început orice discuție care avea ca
finalitate o decizie. Având un ochi format în această direcție, doamna de Stael a
încercat să-l provoace și chiar să-l instige pe prietenul ei, Beniamin Constat, să
recurgă la avertizări și critici publice față de Napoleon și față de politica sa.
Observând atitudinea Doamnei de Stael, Napoleon a început să o considere
dușmanca sa. Energia cu care ea și-a continuat lupta, atât prin cuvânt cât și prin
scris, au contribuit deopotrivă la transformarea ei dintr-o figură de renume într-o
mare personalitate europeană.
 Tinerețea ei de elvețiană protestantă i-a oferit cheia către o lume în care
francezii cu greu puteau pătrunde, în special după Revoluție. Înaintea ei, marele
său compatriot Jean Jacques Rousseau a făcut tot posibilul să ducă cultura franceză
dincolo de limitele unui clasicism îngust.
Importanța Doamnei de Stael în istoria culturală a Franței decurge din
faptul că, în ciuda împrejurărilor nefavorabile,ea și-a menținut opoziția față de
orice fel de constrângeri ale spiritului. Cartea Doamnei de Stael, despre
Germania,a atras asupra ei furia lui Napoleon.
 Imaginea suveranului francez este relatată mult mai profund într-o altă
lucrare, și anume,, Considerațiile asupra Revoluției Franceze " , lucrare care a fost
publicată în anul 1818 după moartea sa prematură. Această femeie de geniu a
reușit să-și înfățișeze personajul în perspectiva istoriei ceea ce nu este, desigur,
același lucru cu a spune că a redat adevărul obiectiv despre Napoleon. Mai mult
decât atât aflăm că problemele cu care spiritul liberal, spiritul convingerii în
supremația valorilor intelectuale și morale trebuie să se ciocnească cu fenomenul
puterii, ascensiunii și decadenței sale.
 În această lucrare doamna de Stael a încercat pe scurt să-i creioneze portretul
lui Napoleon prin prisma carierei și a personalității sale. Autoarea vede în Napoleon
tipul egoismului, pentru care simpatia umană nu există, oamenii fiind niște unelte de
dispreț asemenea unor piese pe o tablă de șah. Totodată Napoleon este văzut ca un
străin printre francezi, fără credință și fără patrie, unicul său țel fiind propria-i slavă.
Era considerat un machiavelist șiret care promitea pacea,dar care, după ce punea
mâna pe putere,nu știa decât să provoace războaie. Era omul pentru care religia și
literatura nu înseamnă nimic decât în măsura în care îi slujeau mărirea și puterea. Cu
alte cuvinte, Napoleon reprezenta însăși imaginea tiranului.
 PARTEA 2 PRIMII CRONICARI
Unul dintre fenomenele remarcabile care a apărut după
căderea lui Napoleon a fost cel al asocierii legendei napoleoniene cu
radicalismul. Mignet i-a dedicat în jur de 100 de pagini Consulului -
Împărat, în Scurta Istorie a Revoluției franceze, publicată în anul
1824.Din câteva trăsături incisive și abile, Francois Mignet conturează
portretul unui despot care a subordonat atât Revoluția cât și țara proprie
sale personalități. După spusele lui Mignet, națiunea se afla în mâinile
unui mare om sau ale unui despot care a ales ca ambițiile sale să fie mai
presus de restul lumii. Napoleon nu credea în aspirațiile morale care au
provocat Revoluția dar nici în convingerile care au dominat -o . El a văzut
o răzvrătire care avea să ia sfârșit, un popor obosit care i se preda și o
coroană care-i aparținea doar dacă întindea mâna.
Pentru Mignet concordatul nu a fost altceva decât planul lui Bonaparte
în a-și impune dominația asupra bisericii și inevitabil prin ea , asupra
poporului . În ceea ce privește războaiele lui Napoleon, acestea sunt
văzute doar ca o încercare de a folosi Europa pentru visul său nebunesc
de putere.
 Cartea lui Jules Barni, Napoleon și istoricul său ,d-l Thiers, a fost
interzisă în Franța. Ideea unui Napoleon propagator al Revoluției Franceze
nu-i convenea lui Barni. Acesta îl privea pe Împărat ca fiind drept omul
care a obstrucționat Revoluția iar acolo unde nu a putut să o distrugă a
înjosit-o . Barni a remarcat faptul că Thiers admiră centralizarea introdusă
de Primul consul, prin care prefecții deveneau principalele instrumente
ale autorității centrale. La rândul său Barni reamintește demonstrația
făcută de Tocqueville în sensul că acest lucru era contra dorințelor
Adunării Constituționale. Față de entuziasmul manifestat de Thieres
pentru înființarea ,, Legiunii de Onoare, ,, acest frumos sistem de
recompensă " , el citează comentariul cinic al lui Bonaparte: ,, Pe oameni
îi conduci cu tinichele" . În cartea Istoria Revoluției franceze, Thiers a scris
că Napoleon a dus la bun sfârșit Revoluția, creând astfel o aristocrație din
sânul poporului.
Barni contestă portretul lui Napoleon cu care Thiers își încheiase
cel de-al douăzecilea volum. După Thiers, Napoleon,, era făcut pentru
Franța prin geniul său, după cum Franța era făcută pentru el". Critica
adusă de Barni se afla pe aceeași lungime de linie cu doamnei de Stael
cât și cea a lui Chateaubriand. El spune că Napoleon nu era francez și că
își sprijină această părere cu citate din Fichte și din Quinet.
 PARTEA 3 REACȚIA ÎMPOTRIVA LEGENDEI

Cartea ,, Revoluția " publicată în anul 1865 nu a fost

considerată o carte de istorie ci mai degrabă o interpretare a Revoluției
Franceze. În ciuda lipsei de detalii, portretul pe care îl face omului zilei
de 18 Brumar are o semnificație istorică cu totul aparte.
,, Revoluția " de Edgar Quinet a fost primită cu o oarecare
surprindere . Pentru autor a fost expresia dinamică a unui imbold
generos pentru libertate și a unei aspirații către o societate mai demnă,
mai umană și mai limitată. Dacă în anii de mai târziu a suprimat
republica , în care toate aceste idealuri s-ar fi putut realiza, dacă s-a
mulțumit cu egalitatea, codul civil și prosperitatea materială, dacă s-a
refugiat sub sceptrul unui militar ambițios, cu atât mai prejos a rămas
Revoluția fără idealurile sale înalte. Revoluția Franceză nu a fost însoțită
de una religioasă fapt ce l-a făcut pe Quinet să afirme că libertatea nu
poate coexista cu catolicismul: ,, Cât timp mai existase un guvern civil,o
constituție și o republică,se păstrau,cel puțin, rădăcinile din care
libertatea ar mai fi putut să răsară,spre a înflori din nou; acum venea ,o
dată cu sabia,un regim potrivnic din principiu oricărei libertăți."
 Napoleon apare în caracterizările lui Quinet ca fiind drept, înainte de toate, militarul și generalul.
Acesta nu-i pune la îndoială meritele,cu toate că evidențiază faptul că Napoleon făcea tot posibilul pentru a-și
scoate în evidență celebritatea. Dacă opinia publică nu ar fi fost atât de minuțios pregătită să se lase condusă,
calculele sale ar fi putut date peste cap. Pe întreg parcursul lucrării, Napoleon va rămâne militarul, dușmanul
administrației civile,al discuției și al libertății, omul forței,al forței brutale, omul, de asemenea,care nu pregeta
nici în fața reclamei,nici a înșelăciunii. Totodată cititorul poate descoperi din portretul moral făcut de Quinet, că
Napoleon vedea de departe scopul pe care îl urmărea iar printre oamenii din generația sa el era singurul care
știuse de multă vreme ceea ce dorea, în timp ce alții se agitau fără nici un țel.
În ceea ce privește politica ecleziastică a lui Napoleon, Quinet observă că acesta a fost constrâns nu
numai să restaureze papalitatea alături de catolicism,dar și să ia el însuși locul papalității. În acest caz papa
trebuia să fie simplu patriarh sub influența lui Napoleon .
Concluzia la care a ajuns Quinet în ceea ce-l privește pe Bonaparte este că, acesta din urmă ducea
totul la exces.
 În prefața primului volum dedicat Directoratului și
ascensiunii lui Bonaparte, Jules Michelet a scris despre
intoleranța pe care a avut-o toată viața asupra lui Napoleon și
administrația altora,, care priveau fără să vadă " . Pentru autor,
Bonaparte,nu era decât un aventurier interesat și un susținător
al Împăratului. În cartea sa despre Revoluție ( 1815) autorul
dezaproba faptul că belgienii dădeau înapoi în fața cererilor
adresate de către Bonaparte. Acesta susținea că războaiele lui
Napoleon sunt purtate în folosul Belgiei și al întregii lumi.
Întreaga carieră a lui Napoleon a fost trecută într-un
stil exclamativ iar lucrarea sa este mai mult o denunțare
susținută decât o istorie. Caracterul vulgar al lui Napoleon este
ilustrat cu anecdote, lucru care îl face nehotărât pe autor în a le
povesti. Succesele militare sunt datorate norocului cât și
abilităților sale. Trebuie remarcat faptul că Napoleon nu se
gândea la siguranța Parisului sau a Franței, ci la asigurarea
succesului fiului său și la averile sale.
 Cartea lui Hippolyte Adolphe Taine despre Napoleon este o expunere cu totul
diferită față de ceea ce prezentase Michelet. Opera conține acel strălucit,, portret " , ca o
introducere la dezbaterea despre instituțiile pe care Napoleon le-a dăruit Franței.
Încă de la început trebuie precizat faptul că, Taine face parte dintr-o categorie
deosebită de autori, în raport cu Thiers sau d' Haussonsville. Paginile în care Taine vorbește
despre Napoleon le găsim în marea sa operă, Originile Franței contemporane. În scrierile
sale, Taine îl vede pe Napoleon pe de o parte drept o ființă lipsită de orice umanitate , ca un
demon rău dezlănțuit asupra Franței și a Europei, iar pe de altă parte o persoană vie care a
trăit cu o emoționantă și copleșitoare intensitate.
Ceea ce nu înseamnă că Napoleon al lui Taine este și real. În narațiunea în care
Taine îl prezintă pe Napoleon, imaginația joacă uneori un rol destul de important, Taine
având o imaginație cu o putere de creație fără margini. Acesta nu era nicidecum
observatorul calm și obiectiv cum se declara și era convins că este.
Indignat de înfrângerea din 1870 precum și de Comuna care a urmat, acesta a voit să arate
compatrioților săi cum s-au ivit condițiile și starea de spirit din care au rezultat dezastrele și
calamitățile care s-au abătut asupra Franței. Acesta a fost motivul pentru care a scris și
lucrarea istorică despre Originile Franței. Până la apariția acestei creații faima lui Taine se
întemeiase doar pe cărți de filozofie și istorie literară. Revoluția i-a trezit aversiunea
teoretizării ușuratice, orbirea față de devenirea istorică și a dezlănțuirii animalului din om .
Ar fi putut continua să-l celebreze pe Bonaparte drept omul care îi disprețuiește
pe ,,ideologi " și restabilise ordinea.
 Taine nu ni-l prezintă pe Napoleon așa cum l-a făurit desfășurarea unei vieți excepționale ci
contactul cu evenimentele vieții mari sub un aspect static. El vede în Napoleon pe acel băiat corsican sau pe
locotenentul sărac din armata regală,prin urmare nu-l prezenta în toată complexitatea evenimentelor.
Taine spune despre Napoleon că nu este un francez al vremurilor sale, el este un străin, un italian.
De asemenea Taine afirmă despre creierul lui Napoleon că era plin până la refuz de idei convenționale tipice
francezilor din vremea sa. Atunci când este vorba despre caracterul lui Napoleon, Taine, face trimitere la
Renașterea italiană pentru a explica violența pasiunilor sale, pasiuni dominate de o stare de egoism.
Totodată, Napoleon este văzut de Taine, ca un om care se autoizolează de sentimente spontane de simpatie,
admirație sau milă. Atât de intens era egoismul său, încât era incapabil să accepte la cei din jur o forță care
să-l facă să acționeze. Părerea exagerată despre sine l-a făcut să devină orb din punct de vedere moral,
Napoleon concepea oamenii doar ca pe niște instrumente.
La curtea regală toți tremurau în fața Împăratului, care nu înceta nici o clipă în a-și expune și
exercita prerogativele de stăpân. Acesta își manifesta în permanență setea pentru cuceriri: ,, Cât timp va
domni el, va fi război..., nici o barieră nu îl poate îngrădi nici un tratat nu-l poate lega ".
 PARTEA 4 ADMIRATORI
Unul dintre admiratorii care și-au mărturisit simpatia față de Napoleon
a fost și Arthur Levy , prin lucrarea ,,Napoleon intim". În această lucrare autorul
zugrăvește trăsăturile personale ale eroului, provocând în permanență cititorul.
Principalul scop al lui Levy este de a combate portretul unui Napoleon
inuman de-al prezenta ca pe o persoană amabilă cu o umanitate excesivă, atacând
astfel gândirea Doamnei de Stael în ceea ce privește personalitatea și caracterul
Împăratului.
Levy a reușit într-un anumit fel să schițeze oarecum povestea femeii
ambițioase,care urmărea o persoană ilustră dar care o ține la distanță, autorul
afirmând în acest sens: ,, acest lucru nu i l-a iertat niciodată răutăcioasa Doamnă
de Stael, care trecuse de la entuziasm la emoții afectuoase". De asemenea Levy
mai evocă,, Memoriile Doamnei de Remusat" , care admitea că ideile sale despre
Napoleon s-au schimbat odată cu trecerea anilor. Acesta începuse să-l admire într-
o perioadă, când Doamna de Stael trecuse deja de această etapă. Ea încă îl iubea
pe Bonaparte și asculta cu pasiunea lungile istorisiri din viața marelui comandant
de oști pe care acesta le povestea.
În,, Memoriile sale " , Doamna de Remusat realizează un mic incident și
anume faptul că atunci când vizita bivuacul de la Boulogne, unde soțul ei era
bolnav , Consulul Napoleon întreținea lungi conversații cu ea. Aceste mărturii le-au
revoltat pe Levy, care nu a existat să o atace în lucrarea sa: ,, Nu e oare regretabil
să vezi filozofia istoriei cum dă atenție flecărerilor a două femei savante,
amândouă rănite în vanitatea lor feminină și deloc dispune să uite această?“
 Autorii care nu pot spune altceva mai bun despre Doamna de
Stael și Doamna de Remusat, decât că erau niște femei savante, care nu au
putut rezista comunei slăbiciuni feminine , de a se răzbuna pe bărbatul care
le-a disprețuit , se află în categoria celor din partea cărora nu ar putea să
apară nici o apreciere importantă asupra caracterul intelectual și moral al lui
Napoleon.
Arthur Levy mai susține despre Doamna de Stael că ar fi declarat
că spera într-un eșec al lui Napoleon în timpul expediției de la Marengo.
Singura explicație a acestei afirmații ar fi fost faptul că iubirea Doamnei de
Stael față de Napoleon se transformase în ură.
Autorul Pieter Geyl îi reproșează lui Levy că lucrarea reprezintă o
replică la adresa lui Taine și că este limitată ca anvergură, deoarece nu se
ocupă de toate problemele abordate de Taine. Levy nu încearcă să discute
figura omului de stat, nici opera sa de organizator al Franței.
Levy nu încetează să insiste asupra faptului că Napoleon a îmbinat
geniul cu umanitatea având toate calitățile unui om cum ar fi și fireștile
virtuți ale burgheziei. Mai presus de orice era un om cu înclinații spre
societate și spre viața socială desigur, deschis și către societatea în care trăia
având un dezvoltat simț al ordinii comunității și al economiei. Ca o concluzie
putem spune că autorul ne-a lăsat plăcuta impresie de a fi intrat în raporturi
intime cu familia și cu cei din anturajul lui Napoleon.
 PARTEA 6 ANTITEZA LA SFÂRȘIT
Unul dintre cei mai mari scriitori francezi care i
s-au împotrivit lui Napoleon a fost Anatole France.
Numele Împăratului a apărut în mai multe opere ale
marelui scriitor.
Romanul pamflet,, Insula pinguinilor " a reușit
să trateze cu succes tema napoleoniană. În această
carte se regăsesc pagini amuzante, considerate un fel
de bufonerie la adresa legendei napoleoniene.
Pinguinii se agață de mândria lor pentru
victoriile conducătorului Tinco, cu toate că trebuie să
plătească scump: ,, Gloria nu se dobândește niciodată
prea scump " , răspund pinguinii cu asprime.
În altă lucrare a lui Anatole France, ,, Revolta
îngerilor " , se regăsește un pasaj în care îngerul căzut,
Nectarie - Aleciel, urmărește soarta oamenilor cu o
compănitoare simpatie, lăsându-ne pe noi să schițăm
imaginea lui Napoleon ca fiind un minunat stimulent
pentru imaginația istorică.
 Autorul Jules Isaac nu tratează personalitatea lui
Napoleon mai indulgent decât predecesorul său Driault . Acesta
oferă cea mai bună respingere a afirmației lui Driault astfel
școlarilor francezi nu li se mai mutilează cele mai frumoase
pagini din istoria Franței de către răii patrioți.
În raport cu viața intelectuală și cu învățământul Isaac
spune despre Napoleon că unica sa grijă a fost să aibă supuși
ascultători și oameni eficienți în profesiile lor, fără să-și dea
seama însă că această ramură a intelectualității, se hrănea din
libertate.
În ceea ce privește politica externă, Isaac face
observația că Napoleon se gândea mai mult la război decât la
pace și că puterile coalizate nu s-au gândit nici o clipă să
lipsească Franța de frontierele sale naturale.
 În Istoria sinceră a narațiunii franceze, Charles Seignobos i-a
consacrat domniei lui Napoleon nu mai mult de zece pagini în care acesta
este judecat prin prisma unei filozofii precise a vieții. Chiar de la început
în concepția autorului, Bonaparte nu apare într-o lumină tocmai
favorabilă, acesta întrebându-se dacă haosul din viața publică cât și cel
din finanțe, existent în Franța, nu a fost unul tocmai exagerat cu scopul
de a accentua importanța operei de reorganizare a lui Bonaparte. În ceea
ce privea sistemul administrativ, Seignobos a ajuns la concluzia că ,, un
sistem centralizat de reprezentanți ai guvernului este opus regimului de
autoguvernare electivă creat de Revoluție iar narațiunea nu mai putea
lua parte la alegerea șefior săi locali.
Calitățile și admirația, față de Napoleon, a lui Seignobos reiese
din energia fără pereche, rapiditatea în a lua decizii dar și din siguranța
judecății practice. La polul opus admirației se afla însă cealaltă latură,a
tiranului care nu tolera nici o activitate independentă de a sa . Îi detesta
pe liberali și nu concepea devotamentul dezinteresat pentru o cauză ,
acesta își atribuia orice acțiune propriului interes . Seignobos mai preciza
faptul că metoda de guvernare a lui Napoleon nu se potrivea cu tradiția
franceză și că acesta nu avea nici o constrângere indiferent de
împrejurare , în a-și atinge scopul.
 Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar ci și un om de stat care a pus temeliile Franței.
El a redat țării prestigiul și forța de care acesta fusese lipsită în ultimii ani ai vechiului regim. Împăratul era
omul care ducea totul la bun sfârșit, niciodată satisfăcut. ,, Puterea este amanta mea " spunea Napoleon. Deși
a fost un dictator, a crezut în conducerea oamenilor prin ordine.
Ca și o opinie personală nu pot să afirm faptul că sunt contra sau pro Napoleon. Pe de o parte acesta
a reușit să aducă un nou suflu Franței, însă pe de altă parte a reușit să cadă în dizgrația celor a căror stăpâni
era prin faptele și conduita sa.
Pro Napoleon sunt pentru că a creat codul napoleonic, care astăzi este baza legii în Franța; în timpul
guvernării sale s-au produs schimbări benefice societății franceze; a ajutat la o mare toleranță religioasă față
de Franța catolică în ceea ce privește protestantismul și iudaismul; a emancipat evreii și dreptul de a se închina
în mod liber și de a-și păstra proprietatea; a fost un bun strateg, reușind să creeze una dintre cele mai
puternice armate din lume.
Contra Napoleon sunt datorită faptului că acesta a condus mai mult prin forță. Întotdeauna a căutat
mijloace prin care să-și mențină funcția în stat luând o serie de măsuri menite să-l ajute în acest scop, cum ar fi
introducerea unui regim autoritar, renunțând la separarea puterilor în stat; membrii familie au fost plasați pe
tronurile mai multor regate europene consolidându-și astfel puterea.