STILISTICA PĂRȚILOR DE VORBIRE

Să ne amintim:
Părțile de vorbire reprezintă clasa de cuvinte care au trăsături gramaticale comune:
au același sens lexical general ( obiect, însușire, acțiune), aceleași categorii
gramaticale (număr, gen timp, persoană, mod) și aceleași caracteristici sintactice
(îndeplinesc anumite funcții în propoziție).

În procesul comunicării nu facem doar schimb de informație, ci transmitem anumite

stări emoționale, exprimând sentimente și atitudini prin nuanțarea expresivă a
cuvintelor, prin atribuirea unor sensuri figurate acestora, prin modelarea intonației –
adică prin atribuirea unor mărci/ valori stilistice unităților.
Rețineți!
 În textul literar, părțile de vorbire și categoriile lor morfologice capătă valoare
stilistică, adică devin purtătoare a unor componente afective, prin folosirea și
combinarea neobișnuită a unor forme flexionare, deci prin anumite abateri de la
normă, care devin mărci stilistice.
 Valoarea stilistică sau expresivă rezultă din context.
 Valorile stilistice ale părților de vorbire se conturează în jurul categorii lor lexico-
gramaticale (gen, număr, caz, timp etc.).
 Cele mai multe și mai însemnate valori stilistice sunt concentrate în jurul
substantivului, adjectivului, al verbului, al adverbului.
 Integrate în structuri inedite, care sunt folosite ca procedee artistice de
exprimare(figuri de stil), cuvintele suportă un transfer de sens și capătă sens
figurat.
Valoarea stilistică a substantivului:
1. Folosirea numărului singular pentru plural.
 Face referire la totalitatea obiectelor de același fel:
Adio, pică frunza/ Și-i galbenă ca tine/Rămâi, și nu mai plânge/ Și uită-mă pe mine
(G. Bacovia);
O frunză denumește un substantiv la numărul singular prin care de fapt se are
în vedere o totalitate de obiecte de același fel.
2. Folosirea nr. pl. pentru sing.(mai ales la substantivele singularia tantum-adică
defective de plural). Această schimbare de număr scoate în relief ideea de amploare,
de intensitate, de nemărginire a unor realități:
Din tuspatru pârți a lumii se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri. (V. Alecsandri)
 DECI, schimbarea formei de număr pare o abatere de la normă, procedeul
atrage modificare de sens, sugerează stări, subliniază intenții, deci are valoare
expresivă.

3. Folosirea formei de acuzativ în loc de genitiv (genitivul analitic):

acoperișul casei - acoperișul de la casă;
o Atenuează raportul de posesie exprimat,
Mijlocul codrului – mijloc de codru.
o Extind/generalizează cadrul de referință;
Inima mamei (inima unei mame anume) – inimă de mamă(inima oricărei mame).
Raportate la procedeele artistice de exprimare integrate în structuri inedite,
substantivele capătă sens figurat, intră in structura următoarelor figuri de stil
(tropi):
PERSONIFICARE:
 Substantive inanimate în combinație cu verbe ce exprimă acțiuni omenești devin
personificări:
Ex: Bătrânul Dan asculta grăind doi vechi stejari.
(V. Alecsandri)
 Substantive inanimate la cazul vocativ:
Ex: Tu, iarbă tot ai mamă? (Gr. Vieru)
Alt procedeu în care sunt încadrate substantivele este:
EPITETUL METAFORIC – substantive ce denumesc metale (smarald, mărgean,
rubin) sau alte materii ce pot sugera culori și alte însușiri sunt folosite cu valoare de
epitet metaforic.
Epitetul metaforic acumulează, astfel, sens superlativ; are un grad de expresivitate
mult mai pronunțat decât cel constituit din adjective (argintui, rubiniu, argintiu).
EX. La pământ mai că ajunge/ al ei păr de aur, moale. (M. Eminescu)
(Epitetul metaforic de aur nu doar sugerează culoarea părului, sclipirea lui, ci scoate
în evidență originea aleasă, de viță împărătească a fetei).
Altă figură de stil care se construiește în bază de substantiv este:
COMPARAȚIA – primul termen al comparației (substantivul care denumește obiectul
comparat), este folosit cu sensul lui direct, denotativ. Substantivul care reprezintă
termenul al doilea (obiectul cu care se compară) este folosit cu sens conotativ,
accentuând caracteristicile obiectului comparat:
EX. Era (păstorul) nalt și zdravăn cât un munte. (I. Druță)
METAFORA - se face analogie neașteptată între două realități, pe baza unei comparații
ascunse.
EX. Iubire – bibelou de porțelan. (I. Minulescu)
(Asocierea iubirii cu un bibelou scoate în evidență frumusețea, delicatețea sentimentului,
menit să delecteze sufletul); determinativul de porțelan sugerează ideea de puritate,
(porțelanul – material ceramic alb și translucid), dar, mai ales, relevă ideea de fragilitate
a iubirii.
Valoare stilistică a adjectivului.
Adjectivul (denumește însușiri) este folosit cu valoare expresivă în descrieri.
Cu sens conotativ, figurat, atribuie lucrurilor, ființelor, însușire deosebite, neobișnuite.

Mătcile stilistice ale adjectivului:

 Formele gradului superlativ construite cu alte adverbe decât foarte:
(grozav de interesant, slăvit de leneș);
 Cele obținute prin repetare (Cine-n horă o să joace/ mare-mare se va face);
 Superlativ obținut prin schimbarea topicii: Mare lucru-i o sanie. (I. Druță).
Adverbele folosite cu sens figurat au valoare stilistică de:
EPITET (atribuie obiectelor însușiri neobișnuite):
O mamă, dulce mamă..(M. Eminescu).

Vesela verde câmpie acu-i tristă, veștejită. (V. Alecsandri).

Personificarea câmpie veselă/tristă, prin atribuirea unor trăsături omenești
antitetice câmpiei, scoate în evi dență imaginea posomorâtă și sumbră a
naturii la sfârșit de toamnă.
Valoarea stilistică a pronumelui.
Dintre mărcile stilistice ale pronumelui, menționăm:
 Valoarea neutră;
 Formele de dativ etic și dativ posesiv;
 Variantele populare și regionale etc.
- Formele neaccentuate ale pronumelui personal de pers. II sg., la cazul dativ(mi,
ți, îmi, îți) sunt folosite în exprimarea populară, în basme și balade populare,
pentru a arăta implicarea afectivă a vorbitorului în desfășurarea acțiunii.
Dativul folosit în acest scop se numește dativ etic:

Luând pe câte un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa

pielea. (I. Creangă).

- Pronumele personale cu valoare neutră intră în componența unor expresii:

lua-o la sănătoasa, a pune-o de mămăligă.

Să exemplificăm la subiectul:
Valorile stilistice ale timpului prezent:
 Prezentul istoric – evocă fapte din trecutul istoric:
Mihai Eminescu își face studiile la Berlin și la Viena. La Viena, face cunoștință cu
Veronica Micle.
 Prezentul dramatic – evocă fapte din viața naratorului/vorbitorului. Timpul
evenimentelor se suprapune cu timpul narării.
Ex. Ieri, când să ies din casă, mă întâlnesc cu....
 Prezentul gnomic/general – exprimă adevăruri general-valabile. Este folosit în
sentințe, maxime, proverbe, în formularea unor legi științifice și axiome.
Ex. Doi ori doi fac patru; Mâța blândă zbârâie rău.

 Prezentul iterativ – exprimă o acțiune repetată periodic.

Ex. Vreme trece, vreme vine (M. Eminescu); Eu mănânc de trei ori pe zi.
 Prezentul anticipativ (cu valoare de viitor) – proiectează acțiuni viitoare. Se
folosește când vorbitorul este convins de realizarea unei acțiuni sau când se
exprimă ultimativ:
Când prezinți lucrarea, atunci iei nota.
Mâine termin de citit cartea.
Valoarea stilistică ale imperfectului:
 Imperfectul narativ(folosit în narațiuni) – proiectează acțiunea întru-o
perioadă nedeterminată, conferă dinamism sau valoare iterativă (de reluare
a acțiunii):
Ex. Unii secerau, alții legai snopi, alții făceau clăi și suflau cu nările să se
usuce, alții cărau, alții durau girezi, mă rog, claca dracului era! Ce să spun
mai mult? (I. Creangă).
 Perfectul compus cu valoare de viitor – redă o acțiune viitoare, exprimând certitudinea vorbitorului în
realizarea ei:
Ex. Mai avem două examene și am scăpat!
 Timpul viitor cu valoare prezumtivă.
o Exprimă o acțiune presupusă, nesigură:
Ex. Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate,
O să-ți cadă flori de tei. (M. Eminescu)

o Exprimă certitudinea vorbitorului:

Colo-n palate de mărgean
Tu-oi duce veacuri multe,
Și toată lume-n ocean
De tine o s-asculte. (M. Eminescu).
Valoarea stilistică a modurilor
 Timpul viitor(modul indicativ) poate avea valoare stilistică de imperativ, exprimând
o poruncă:
Ex. Vei face așa cum îți spun!
 Modul conjunctiv (prezent) poate exprima valoare de imperativ:
Ex. S-ajungi mireasă!
S-ajungi crăiasă!
Calea să-ți fie
Numai cu flori! (V. Alecsandri)
 Valoarea stilistică a semnelor de punctuație

Punctuația – un sistem de semne convenționale care au rolul de a despărți unitățile

sintactice după raporturile stabilite între părțile de propoziție, propoziții și fraze și de a
atrage atenția asupra intonației și a pauzelor corespunzătoare. (M.
Avram)

Modulațiile intonaționale transmit intențiile și trăirile vorbitorului.

Rolul semnelor de punctuație:

 Semnele de punctuație contribuie la redarea și la descifrarea corectă a sensului unui
enunț;
 Pot schimba/denatura sensul enunțului;
 Transmit stările afective și intențiile vorbitorului;
Anume în aceasta rezidă valoarea stilistică a semnelor de punctuație: de a exprima
Semnele de punctuație folosite cu valoare stilistică.

În textul literar, semnele de punctuație adesea sunt întrebuințate cu

valoare stilistică. Cel mai frecvent:
o Virgula;
o Linia de pauză;
o Două puncte;
o Punctele de suspensie,
o Semnul interogării;
o Semnul exclamării.
 Virgula:
 Accentuează o anumită secvență, pentru a pune în evidență o idee, pentru a scoate în prim-plan
ceea ce este mai important în enunț:
Ex. E raza care, toamnei mute,
I-a dat fiorul primăverii.
Și-n preajma morții abătute
A picurat, pe neștiute,
Un strop din cântecu-nvierii... (O. Goga)
(Aici – ideea de surpriză provocată de un fapt neașteptat, ieșit din comun: o ramură dată-n floare n
plină iarnă).
 Evidențiază o precizare:
Ex. Aici ne odihnim în preajma șipotului a cărui apă te taie la dinți, atâta-i de rece. (Al. Vlăhuța)
(Precizarea accentuează aici ideea de superlativ, prin care vorbitorul vrea să fie mai convingător.)
N.B. În scopul unei accentuări deosebite, orice cuvânt dintr-o propoziție poate fi izolat.
Două puncte(:)
 Marchează (în propoziția sau în frază) o precizare, o explicație făcută prin:
o Opoziții:

Ex. Copilărie: păpădie, ce grabnic vremea te-a suflat! (Gr. Vieru)

Melancolie: dulce melodie. (Gr. Vieru)

o Prin subordonate juxtapuse:

Ex. Recunosc: mi-i frică și nu-mi place să zbor cu avionul

 Accentuează o concluzie:
Ex. Ai ucis: ți-a venit ceasul pedepsei! (M. Sadoveanu).
Linia de pauză(-)
(în propoziție sau în frază echivalentă cu virgula, pune în evidență stări afective)
 Semnalează o completare a discursului poetic, introdusă printr-o explicație/ o
precizare, pe care le scoate în evidență:
Ex. Cade tot ce-i frumos și unic –
Cade sufletul. (Gr. Vieru)

Carbonizat, amorul fumegă –

Parfum de pene arse... (G. Bacovia)
 Prezintă a circumstanță, plasând accentul asupra acesteia:
Ex. Iubești – când simțiri se deșteaptă. (L. Blaga)
 Contribuie la crearea muzicalității textului, prin sugestia unui tempou, ritm, măsură, marcând și
omiterea, din motive prozodice, a unor verbe:
Ex. Și norii albi – și crinii suavi – și balta clară,
Și sufletul – curatul argint de-odinioară. (Al. Macedonski).
 Marchează echivalența dintre două realități:
Ex. Liceul – cimitir al tinereții mele,
Pedanți profesori și examene grele. (G. Bacovia).
 Separă planuri lirice antitetice (aproape – departe, celest – terestru, prezent – trecut etc.) accentuând
antiteza:
Ex. Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă – îndărătnic rezemat –
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează. (M. Eminescu).
Semnul întrebării(?)
 Marchează propozițiile interogative retorice:
N.B. Întrebarea retorică nu exprimă o întrebare, ci constată un adevăr.
Ex. Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?
 Poate fi folosit în combinație cu semnul exclamării atunci când întrebarea retorică e
marcată și de mirarea/indignarea vorbitorului:
Ex. Ce-ai face tu și cum ar fi
De-ai avea copii și-ar muri?! (Gr. Vieru).
 În textul literar, poate exprima stări de dilemă, ezitare, incertitudine, căutare febrilă:
Ex. Însă iedul cel mai mare se dădu după ușă și – să tragă, să nu tragă? (I. Creangă).
Ce e amorul? (M. Eminescu).
De ce nu-mi vii? (M. Eminescu).
Semnul exclamării(!)

Compară exclusiv, valoare stilistică: exprimă stări/atitudini.

Marchează o intonație exclamativă, imperativă, prin care se exteriorizează diverse
stări afective și atitudini:
 Admirație - Ce frumos mai cântă cucul!
 Elan – Dați-mi un trup, voi munților!
Să-mi descarc nebunia din plin!
 Dorință arzătoare – Și totuși tu-mi șoptești:
Mi-e-așa de dor de tine!
(L. Blaga).
 Entuziasm, bucurie –
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară! (V. Alecsandri).
 Exaltare –
Sus ridică fruntea, vrednice popor!
Câți vorbim o limbă și purtăm un nume,
Toți s-avem o țintă și un singur dor!
Mândru să se-nalțe peste toate-n lume
Steagul tricolor!
 Convingere/hotărâre –
Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
De-potrivă – stăpânește raza ta și geniul morții!
 Când izolează vocative și interjecții, nuanțează o atitudine volitivă, imperativă:
Copii! Aduceți un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Și jalea mea adâncă. (V. Alecsandri).
 După imprecații, exprimă stăritile de revoltă, durere, neputință:
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Așa este jocul. Îl joci în doi, în trei.
Îl joci în câte câți vrei.
Arde-l-ar focul! (T. Arghezi).
Să concluzionăm!

 Actul comunicării nu înseamnă doar schimb de informații, ci și

transmiterea unor stări emoționale/atitudini/trăiri – prin nuanțarea
stilistică a cuvintelor.
 În textul scris, stările emoționale sunt exprimate și prin semnele de
punctuație.
 Nerespectarea punctuației duce la înțelegerea greșită a intențiilor
emițătorului, la modificarea sensului sau chiar la alterarea lui.
Punctuația ne face să înțelegem și să ne facem înțeleși în scrierile
noastre. (I. H. Rădulescu)
 Exersați!
Analizați mărcile stilistice ale părților de vorbire subliniate.

 Mama ... mă vede tologit cu pielea goală pe nisip, cât mi ți-i gliganul. (I.
Creangă);
 În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Și ascult cum învelișul
De la cărți ei mi le rod. (M. Eminescu);
 Era un vis misterios
Și blând din cale-afară
Și prea era de tot frumos...(M. Eminescu)