P. 1
Nomen Artis - Dincolo de tacere, nr.13, luna septembrie, 2012

Nomen Artis - Dincolo de tacere, nr.13, luna septembrie, 2012

|Views: 102|Likes:
Review Magazine of ARTS!
Review Magazine of ARTS!

More info:

Published by: Viorela Codreanu Tiron on Sep 17, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/24/2013

pdf

text

original

MEMBRI DE ONOARE

:
         Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală. Prof.dr. Terezia Filip, România Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

MEMBRI FONDATORI: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae Director editorial şi redactor-şef - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Redactori: Odette Mărgăritescu, Cristian Neagu, Marius Zincă, Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL II, nr. 13, SEPTEMBRIE 2012

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

„Dacă pictura este o nbunie, ea este o dulce nebunie, pe care oamenii ar trebui nu numai să o ierte, dar chiar să o caute. Îmi privesc chipul şi îmi cântăresc sănătatea. Amândouă poartă semnele grijilor, ale ambiţiilor şi ale remuşcărilor care contorsionează fizionomia fiecăruia dintre noi. Iată de ce ar trebui să iubim arta. Ea ne procură acelora care vor să-şi echilibreze viaţa, calmul, împlinirea morală şi chiar sănătatea”.

Jean Baptiste Camille Corot

„Cel care menţine o viziune minunată în inima sa, un ideal măreţ, va realiza cu siguranţă acel ideal mai devreme sau mai târziu. Columb a avut viziunea unei „lumi noi” şi a descoperit-o. Copernic a întreţinut viziunea multiplicităţii lumilor şi a unui Univers mai larg şi lui această realitate i-a fost revelată. Buddha a fost susţinut de viziunea unei lumi spirituale de o frumuseţe fără pată şi de o pace perfectă şi a reuşit astfel să intre în propria viziune.”

James Allen

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

Personaj fascinant al culturii române, Emil Botta 1 este atât unul dintre marii poeţi ai literaturii noastre, cât şi un actor cu totul special, interpret al unor roluri tulburătoare. Fiecare apariţie în cinema a marelui actor avea o forţă remarcabilă şi era de neuitat, indiferent de întinderea rolului sau de valoarea filmului respectiv. În istoria culturii noastre, Emil Botta (19111977) ocupă un loc cu totul special: este unul dintre rarele cazuri de poet-actor care se exprimă cu egală intensitate şi este la fel de important în ambele domenii artistice (poate singurul, Radu Stanca, un alt

1

Născut in Adjud, judeţul Vrancea, la data de 15 septembrie 1911. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București în anul 1932; În anul 1929, Emil Botta își face debutul în literatură cu poemul „Strofa Ultima", în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi. A făcut parte din Asociația Criterion, sub egida căreia aveau loc dezbateri pe teme de filozofie, artă și literatură. Din aceeași organizație au făcut parte și Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica. Publică volumele de versuri „Întunecatul April", în 1937, și „Pe-o gură de rai", în 1943, lucrări ce ajung să fie scoase din circulație. Emil Botta urcă în calitate de actor pe scena Teatrului Național, jucând în diferite piese precum „Îngerul a vestit pe Maria" la începutul anilor ‫ 04ۥ‬și în „Romeo şi Julieta" de William Shakespeare în 1948. A jucat în filme precum Pădurea spânzuraților, în regia lui Liviu Ciulei în anul 1964 și un an mai târziu în Răscoala. Se relansează ca scriitor în anul 1966, prin publicarea volumului „Poezii" la Editura pentru Literatură. Obține Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române în anul 1967. Emil Botta se stinge din viață la București, pe 24 iulie 1977.

nume major, neavând o carieră actoricească la fel de semnificativă). Prin cele două volume de poezii ale sale apărute înainte de comunism - „Întunecatul april" (1937) şi „Pe-o gură de rai" (1943) -, autorul se dovedeşte a fi o voce poetică cu totul distinctă, imposibil de asociat cu tendinţele artistice majore ale epocii, fapt care, pe termen lung, a făcut şi dificilă canonizarea sa literară. Pe lângă cei patru „clasici" interbelici modernişti - Arghezi, Bacovia, Blaga şi Ion Barbu - şi pe lângă numeroşii reprezentanţi ai curentelor de avangardă, poezia noastră interbelică conţine şi acest „plan doi" de autori-unicat, unde ar intra Emil Botta, neoromanticul Al. Philippide sau, de ce nu, un scriitor cu o evoluţie imprevizibilă şi o receptare sincopată, ca Vasile Voiculescu. După război, activitatea literară a lui Emil Botta va lua o lungă pauză, poetul revenind de-abia în anii '70, când publică şi volumul inedit de versuri „Un dor fără saţiu" (1976). Poezia sa este una „neagră" şi întunecată, cu accente expresioniste şi existenţialiste, îmbibată, în acelaşi timp, de mister şi de un retorism exacerbat, ipostază a ego-ului tulburat al autorului. Este acelaşi Emil Botta pe care-l putem vedea şi pe ecran, în ipostaza sa de actor, indiferent de rolul abordat, în mărturiile cinematografice care ne-au rămas. Prozatorul Emil Botta este autorul unui singur volum, „Trântorul" (1938) - proză fantastică halucinatorie şi onirică la fel de inclasabilă. Scriitorul s-a născut la Adjud, în 1911 - fratele său, Dan Botta (1907-1958), este, la rândul său, un poet şi eseist important -, iar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. La Naţionalul bucureştean a jucat roluri de excepţie: Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din „Năpasta" etc. „Cremă de mandarine Oriental..." După război, Emil Botta s-a „refugiat" în această carieră teatrală şi cinematografică. Stranietatea sa îl făcea interpretul ideal pentru aristocraţi (de)căzuţi şi fanaţi, prinţi de tip viscontian - reprezentanţi ai claselor sociale care „pierduseră", în viziunea culturnicilor epocii.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Printre cele mai importante roluri ale sale se află: „Viaţa nu iartă", „Când primăvara e fierbinte", „S-a furat o bombă", „Faust XX", „Pădurea spânzuraţilor" (Cervenko, nefericit în luciditatea sa profetică), „Răscoala", „Dincolo de nisipuri". În „Dacii" şi „Columna" joacă marele preot al dacilor. Apogeul carierei sale în cinema este viscerala partitură din „Reconstituirea" lui Lucian Pintilie (a cumplit de lucidului profesor Paveliu). De neuitat va rămâne tulburătoarea sa replică: „Cremă de mandarine Oriental... Cremă de mandarine Oriental...". Remember Ce departe eşti, întunecata mea iubită, prin pereţii odăii te văd ca prin sită, şi te-aud chemându-mă ca din altă planetă şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă. E posibil, e posibil oare să nu pot muri, să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi, să mă ridic în pat ca o stafie, ca marinarul de veghe, să te zăresc în somn de la o mie de leghe ? Dar e posibil, întunecatul meu iubit, să mă auzi cântând chiar când voi fi murit, să mă vezi aeve în cereasca oglindă şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă. Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece, dacă dragostea mea ca un frig o să te sece, dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi aducându-ţi aminte, nu, să nu te superi.
Din volumul „Întunecatul april ", 1937

10-septembrie 2012 - nr. 13

până la noi încă n-a pătruns al codrului clopot ascuns. Cereştile drumuri, toate-s doar aburi şi fumuri … Plimbă-te, pală, prin aurora, frunte a lucrurilor, luna mea, prora ! Dar vor veni ! O, ce siguri, oaspeţii în veştminte de friguri ! Dar vor veni ! O lumină subţire, şi naiuri şi harfe şi lire ! O ultimă întrebare Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină, aici, foarte aproape de inima mea, ipocrită noapte, spune-mi, n-ai văzut cumva lunecând o stea ? Ba da, căzu din salba Dianei o stea ca lacrima de cleştar, dar un om s-a încovoiat şi a ridicat-o, omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar. Vai, steaua era o fericire necunoscută, promisă de Dumnezeu cuiva … Dar, noapte senină, vistiernică a secretelor, omul care a luat-o de ce tremura ?

Anotimp Nici viori, nici fluiere, nici ploaia prin plete să-ţi şuiere ; în tăcuta noapte adâncă glasul tău nu se aude, nu încă … Din himericele bolţi se anină armele nopţii, stelele-n ruină;
Mihai Cătrună – grafică în peniţă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

Ines Vanda Popa
Alergarea noastră după dragoste e un permanent maraton de-a lungul timpului şi al vieţii. Pentru cel ce e îndrăgostit de iubire, timpul nici nu există, ci totul se rezumă la căutările prelungite între anotimpuri. Şi parcă ninsorile de azi ne privesc cu milă, simpatie sau cu tristeţe şi candoare. Cerul clipeşte stele aqamarine în întâmpinarea iubirii noastre. Iar noi ?! Noi aşteptăm răsăritul ! Din păcate trăim într-o vreme în care fiecare caută să se ascundă de câte cineva sau de ceva, ascundem sentimente, taine, suferinţe, tristeţi, iubiri, ascundem deznădejde sau exuberanţă sau pur şi simplu ne ascundem de noi înşine. Parcă ne-am juca de-a v-aţi ascunsa uitând însă că de noi înşine nu putem să ne ascundem în totalitate niciodată. Căutăm poate un anotimp, o persoană, o speranţă, căutăm o iubire pierdută sau imaginară, o amintire sau o revelaţie, toată viaţa căutăm un drum care se poate să-l fi rătăcit cândva sau un drum nou, necunoscut nouă, presărat doar cu vise, speranţe, utopii... Dar cred că niciodată căutările nu sunt zadarnice. Ele te animă, te însufleţesc, îţi dăruiesc speranţă, cunoaştere, iluzie. Dezamăgit sau întristat sufletul îţi cere să cauţi. Speră deci că într-o zi, neaşteptat, nesperat, vei găsi. Şi de nu va fi aşa, acea căutare te va găsi ea pe tine.

Amnarul şi amarul gânditorului perpetuu2 Autor: Ştefan Lucian Mureşanu3 Două concepte care au definit şi vor determina de-a lungul timpului starea de fapt a omului perpetuu, a literatului şi a ideilor, a profanului şi a termenilor, se vor distinge în acest studiu ca fascicule unduitoare ale unor energii matriciale. Două elemente cu totul diferite, care au strălucit, unul prin lumină, celălalt prin înţelepciune, au susţinut perpetuu două popoare, român şi italian, înrudite prin limbă şi fapte. Singure, fără interpuşi, aceste două constituente ale existenţei în istorie a omenescului au fasciculat fiinţare ca nefiinţă în timp. Ambele au adus un plus luminii, reflectând în timp inteligenţa. Raţiunea fiind ea însăşi lumină din întuneric, iradiantă şi perturbantă a fasciculelor în dispersie. Paronimia lor a deschis drumul spre iniţierea omului, a cărui fiinţă zăcuse în timpul istoric şi a făcut să le putem întâlni în Universul sacru al vieţii: „Semantic vorbind – spune Gilbert Durand4– se poate spune că nu există lumină fără întuneric, în timp ce contrariul nu e valabil, noaptea având o existenţă simbolică autonomă. Regimul diurn al imaginii se defineşte aşadar la modul general ca regim al antitezei”5. Imaginarul s-a născut din întuneric, dar el nu a putut fi văzut acolo, pentru a-l înălţa spre lumină, decât de cel iniţiat în ale imaginaţiei şi care a dat valoare umbrelor petrecătoare de nevoi sumbre, tainice şi devoratoare de idei. Întunericul nu face decât să înspăi2

Doina Leahu – Imago mundi

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Stefan-LucianMuresanu-eseu.html 3 Profesor lector univ. Dr. la Universitatea Hyperion, Bucureşti. 4 http://fr.wikipedia.org/wiki/Gilbert_Durand. 5 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, p. 67.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
mânte profanul şi să-l facă să îngenuncheze neluminii, pentru că purul şi umbra sunt doar două componente care definesc existenţa imaginaţiei literatului, poet sau prozator, în drumul pe care îl parcurge definindu-şi arta: „În peisajul orbitor,/cu privirile goale căutam pista/şi orizontul ca să străpungem furtuna./Eram copleşiţi de viziuni fantastice/şi de teama de necunoscut6“. Revenind la titlul eseului, întreb: ce sunt acele două elemente şi de ce în al doilea cuvânt, timpul folosirii termenilor a făcut să fie eludată o singură consoană, care, în fapt, este simbolul energiei electrice în fizică? Care dintre ele a fost primul rostit, amnarul, sacra unealtă a scânteii şi aprinderii focului, sau amarul, starea funebră a simţurilor şi a inimii deznădăjduite? Litera „n“ a dispărut sau a apărut schimbând sensul unui cuvânt mitic, pe care mintea l-a săgetat spre matricea originală a sufletului? O energie a străfulgerat cugetarea şi s-a adăugat unui termen ce în veacuri avea să denumească obiectul dătător de schimbări, în civilizaţia profundă şi încă nepătrunsă a omului. O candelă uriaşă s-a aprins în faţa celui căzut cu faţa la pământ şi l-a ajutat să vadă pe cel care i-a produs amarul: „Uneori mi se pare că văd totul şi înţeleg/că adevărul e ceea ce se face făcând./Dar cine mă asigură că asta-i de-ajuns?”7. În versurile poetului italian contemporan Antonio Riccardi8, contrapunerea celor două lumi e netă şi nu se constată nicio posibilitate de conciliere, lumea rurală reprezentând amarul, iar cea industrială amnarul şi, în comun, doar dificultăţile existenţei, diferite tocmai prin faptul că fabrica a dezrădăcinat individul din acea condiţie de viaţă naturală care, în ciuda vicisitudinilor, îi conferea, totuşi, sens, unitate şi armonie, luminându-l spre un ton al viciilor burgheze. Şi, mă întreb, cu ce l-a ajutat că l-a văzut când el era atât de neînsemnat? Însă, din tot ceea ce a fost lut, cel ales de puterea celestă a fi iniţiat s-a dezvoltat
6

10-septembrie 2012 - nr. 13

ca o creaţie a specificităţii lumii sale, eul său fiind autorul propriului personaj, totodată, împrumutat şi opus altuia: „Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă,/Şi, din contră cea aievea ne părea cu neputinţă./Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este/Ceea ce poate să convie unei inime oneste;/Iar în lumea cea comună a visa e un pericol,/Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicol…/“9 Actualitatea gândirii entităţii noastre este uimitoare şi coborâtoare în miile de ani trecuţi peste ceea ce suntem acum, cu o existenţă de care ne bucurăm ca oameni ai unui timp nou, modern! Comportamentul entităţii om, definit ca o expresie a unei relaţii a organismului cu mediul înconjurător, este direct proporţional cu un alt comportament determinat de necesitatea unui răspuns la o incitare endogenă sau exogenă sau de ambele feluri. Şi, tocmai de aceea mă plec şi cuget: „Trova il tempo per riflettere: è fonte di energia/Trova il tempo per il gioco: è il fiorire della giovinezza/Trova il tempo per i libri: è fondamento del sapere/Trova il tempo di essere amabile: è una via della felicità/Trova il tempo per sognare: salirai verso le stelle/Trova il tempo per amare: godrai la gioia della vita/Trova il tempo per pregare: è la musica dell`anima“10. De ce ne temem când teama suntem noi prin tot ceea ce facem nechibzuit? Al cui ajutor îl vrem de ne prosternăm voit răului nostru, cerând apoi duioşie din partea spaţiului deusian, care se depărtează lăsândune în jocul tensiunilor energetice, pe care noi, ca sumă de energii, le sorbim cu toate elementele din trupurile noastre, în special ale minţii, care ne ameţeşte poziţia bipedă, lăsându-ne să cădem, la greu, în genunchi, după ajutor? Şi atunci strigăm că amară-i viaţa pe care o trăim în teritoriul dăltuit, încă de la naştere, spaţiului nostru vital. Întunericul domină atât amnarul cât şi amarul când neputinţa omului, de a vedea cu ochiul minţii, este învăluită de cenuşiul întunecat al suspinului: „Dacă eşti tu însuţi, înainte de
9

Maurizio Cucchi, poet italian contemporan, în „Ultima călătorie a lui Glenn“ – fragment. 7 Antonio Riccardi, Argonaut cu sirenă 8 http://www.scribd.com/doc/43076946/36/Antonio-RICCARDI

Mihai Eminescu, Scrisoarea II. Veche baladă irlandeză comentată de cardinalul Gianfranco Ravasi.
10

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
toate tu însuţi, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viaţă, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata...“11 Pentru Univers, omul a fost o grea încercare deusiană de a echilibra tensiunile energetice ale matricei de unde a desprins această entitate şi a depus-o, pentru existenţă, în elementul teluric al organismului, pe care îl avem atât de complicat, însă miraculos de bine structurat. Ceva mai frumos ca acest templu uman nu cred că se mai poate întâlni undeva în timpul istoric al existenţei. Păcatul este însă tocmai faptul că acestui lăcaş i s-a dat aşteptarea ca interes de viaţă tumultuoasă: „Aşteptarea era echivalentul psihic al unui proces de eroziune a substanţei nervoase. Moara sufletului lucra fără grăunţe, îşi măcina doar pietrele.“12 Gânditorul vieţii rostuite a profanului îndestulat în graţiile nevolniciei huzurului suspină pentru ideea nepreţuită în cuvintele sărăcite de valoare, rostite în pauza râgâită şi schimonosită a celui care toacă elementul luciferic al schimbului şi al valorii lui neînsemnate, banul. Schimb al nimicniciei şi al nonvalorii, tronează peste cei bântuiţi de întuneric; mulţi, foarte mulţi, pentru că în rândul acestora intră şi cei doritori de cerşeală, de hoţii mărunte, de vicii, sodomii; sărăcia voită a cerşetorului este egală cu păcatul îmbogăţirii dorite a profanului: „La infinit se naşte lumina din miezul cosmic,/auriu, de nufăr/ Numai ciocănitoarea vesteşte rana copacului./ Dar nu mai sufăr…/“13 Suferinţa este mâna neocolitoare a sufletului gânditor, rezultat al unor experienţe peste care iniţiaţii trec: „Pe drum cărunt, cu capătul aproape,/Şi chiar dac-am oftat, sau mi-a plâns inima/Prin stinse nopţi/14 , el a iubit tăcut, că prin iubire a învins greul scriindu-l pe cenuşia pagină celestă a Universului vizibil îndurerat. Prin Univers înţelegând toată lumea materială şi imaterială, nemărginită în timp şi spaţiu, infinit diversificată şi caracterizată printr-o
11
12 13

10-septembrie 2012 - nr. 13

multitudine de forme aflate în diverse stadii evolutive. Universul există în mod obiectiv, independent de voinţa noastră, dar legat de entitatea om prin matricea ce se află sus, undeva, iar atunci când vom pleca de pe Pământ ne vom rândui ideile în ea: „Tumultul mişcării risipit, încolţit în freamăt/ Protecţia îngerilor izbăvitoare de geamăt/Anulează singurătăţi, încununează împărat/Omul cu sufletul reînfrunzit, despovărat/“15. Amnar şi amar, simbolistică şi semnificaţii Amnarul l-a ajutat pe om ca sursă de aprindere a focului, pentru încălzirea trupului în vreme rece, a pregătirii hranei pentru vigoarea de a înţelege că răul e mai puternic decât binele, el fiind, totodată, şi sclipirea literatului, poet sau prozator, într-o lume definită fără inspiraţie, pentru că inspiraţia este divină şi nu dăruită tuturor; amarul l-a învăţat pe om să mediteze asupra situaţiei sale existenţiale, să cântărească vorbele şi faptele, să audă prin vuietul vremii paşii îndepărtaţi şi respiraţiile duşmanilor, care îi căutau fiinţa să îi distrugă năzuinţele: „Sfârşit, îmi văd umbra căzută pe mal,/Vine un câinenfiorat şi grăbit/Şi sângele-mi linge-n delirul carnal,/ Muşcă din mine flămând şi scârbit…“16 Amnarul loveşte cremenea pentru a scoate scântei aşa cum vuietul celest izvorăşte prin lumină ideea gânditorului, care aşteaptă îngenuncheat sclipirea: „Am văzut lucrurile ca toată lumea, spunea cu modestie despre creaţia sa Alessandro Ceni, poet, pictor şi traducător florentin contemporan; o atitudine singulară, care îl prezintă pe poet ca pe „vizionarul”, „hoţul focului”, „vates”, acela care vede ceea ce alţii nu văd, aude ceea ce alţii nu ascultă, cum spunea şi Giovanni Pascoli. Dar tocmai această dimensiune eliberatoare va permite literatului să aspire la a deveni o voce comună, bucurându-se, totuşi, de un comportament nuanţat, metaforic şi reflectat.
15

Mircea Eliade, Huliganii. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, p.184.

Elisabeta Iosif, La marginea timpului, pag. 1, revista „Cetatea lui Bucur”, nr.1/2011. 14 Cristian Neagu, Clipa dintre noi, pag. 2, revista „Cetatea lui Bucur”, nr.1/2011.

Silvia Armenescu, Pădurea, pag. 2, revista „Cetatea lui Bucur”, nr.1/2011. 16 Alensis de Nobilis, În numele crucii, pag. 3, revista „Cetatea lui Bucur”, nr.1/2011.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Cremenea este mintea geniului creat să se aprindă când fasciculul de idei îi străpunge cu mii de săgeţi creierul. Atunci, literatul se ridică, prinde, tremurând la început, pana cu care scrijeleşte pe piatra de granit şi lasă, apoi, să se rostogolească în cuvinte cerneala din creierul lui ce macerează continuu idei: „Şi-a strămoşilor credinţe, mii de gesturi rituale/ E o muzică divină, energii universale…./Declanşate şi-n străfunduri, plânge apa în adâncuri./Dans, balans, focul planetei se revarsă prin pământuri/Şi ironic propulsează în afară… Universul…“17 În gândirea italiană, poetul contemporan Guido Zavanone pare că priveşte în versul său realitatea, cotidianul, cu un aer oarecum detaşat, în acelaşi timp observând şi observându-se pe sine, sentimentele sale ca pe nişte tablouri de pe o simeză, într-un limbaj mai curând direct, în care metafora este aidoma nuanţelor, aşezate cu atenţie, acolo unde trebuie să dea umbra dorită. Uneori detaşarea lasă loc apăsării, melancoliei, (re)desenării clipelor din amintire, chiar unei uşoare revolte împotriva inexorabilului, destinului. S-ar putea vorbi de mai multe teme favorite, predilectă fiind curgerea timpului, înlănţuirea clipelor în vuietul lor continuu dinspre copilărie spre senectute. „Uneori, timpul se joacă cu noi şi copilăria ne desenează pentru totdeauna în amintire culorile/ mirosurile/clipele ei“. Timpul pare că duce de mână fiece clipă pe care o avem într-un perpetuu ieri devenit, cum spunea Augustin, un alt fel de prezent pentru noi: „Era plăcut să-ntâlneşti lumea, imaginile în fugă, prezentul şi viitorul, amestecate într-un dans ameţitor;“ dar: mai apoi „…/mă dărâma despărţirea rapidă în clipa/întâlnirii, faptul că de-abia apucam/câte o fâşie zdrenţuită din lucruri şi nu le cunoşteam/ cu adevărat niciodată…“ (Din tren). La urma urmei, scrie Guido Zavanone, poate că socoteala poetului este aceasta: timpurile/deviate ale istoriei sale: „să evoce din nou/trecutul, să trăiască prezentul/pentru o viitoare aducere-aminte.“ Geniul sfinţeşte, se roteşte în jurul axei vieţii şi îi dă nădejdea că sufletul lui, îmbrăcat în creaţia sa,
17

10-septembrie 2012 - nr. 13

se ridică spre înaltul cerului, căutându-i mai întâi matricea fiinţei sale celeste, ca după aceea să revină în mediul teluric al trupului său şi să dea trăire artei sale. Amnarul aflat în mâna doritorului de lumină loveşte cu putere cremenea, şi atunci, scântei de erudiţie pornesc un joc măiestru. Amarul a fost cântecul greu al durerii ce încă apasă fiinţa omului, acea durere fizică şi sufletească ce îl răpune pe cel neiniţiat. Amarul este greu ca un plumb răsturnat din cuva topitoriei sorţii, ce caută, prin întinderea lui în spaţiu şi timp, să distrugă frumuseţea morală: „Dormea întors amorul meu de plumb/Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig - / Stam singur lângă mort… şi era frig…/ Şi-i atârnau aripele de plumb…18. Literatul modelează durerea, o încântă cu slovele lui, o apropie de obrazul chinuit de gânduri şi aşteaptă liniştit să-i smulgă derma care îi acoperă suferinţa tăcândă. Despre artă şi creator Paronime ale luminii şi ale suferinţei, ale iniţierii şi ale aşteptării fuziunii sufletului cu un timp mai bun. Tot ce este suferinţă vine de la nepriceperea noastră de a nu şti să alegem energiile benefice, care ne înconjoară şi care se limitează atunci când negativismul vampiric ne vlăguieşte aplecându-ne în faţa răului. Amarul este o şcoală de meditaţie profundă a minţii, a durerii, dar şi a puterii de a ne înţelege existenţa: „Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit până la paroxism, până la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce…“19. Am putea oare defini această fiinţare telurică a noastră, sau este numai o plăsmuire a creierului şi a imaginaţiei pure a minţii, ce ne lasă să ne pierdem vremea cu toate nimicurile care ne distrug? Să nu uităm că avem puterea dată de a discerne singuri, în tot ceea ce facem. Şi iar ne înşelăm când afirmăm că pe pământ suntem singuri şi neajutoraţi. Trăim din impresii şi unii dintre noi se hrănesc
18 19

Elisabeta Iosif, Clepsidra, pag. 6, revista „Cetatea lui Bucur”, nr.1/2011.

George Bacovia, Plumb. Emil Cioran, Pe culmile disperării, p.13.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
cu lumina oarbă a închipuirii. E un joc al fantasmelor albastre, al adâncirii omului profan în neştiut. Literatul mimează neînţelegerea jocului pentru că el este un dat al lumii acesteia, în lumea profană a pământului rămâne un exaltat, un vehement al facerii fiinţei prin fiinţă: Creatorii au identitate accentuată. Ei se particularizează ca personalităţi prin raportare la comunitate şi dovedesc o vitalitate specifică.“20 Creează, dau strălucire cuvântului şi îl aşează acolo unde îi este cu adevărat locul, nu unde profanul îl aruncă umplându-l de abjecţii, de neintitulări mestecate în criza de timp a afacerii, a minimalizării importanţei cuvântului şi aducerii acestuia în nesclipiri. Suntem născuţi din mama-om pe care pruncul o cunoaşte încă din pântece. Unii plâng când se nasc, lăcrimând încă din primele clipe ale vieţii pentru ceea ce nădăjduiesc, alţii aşteaptă palma celui care îi pune în dreptul vieţii, fiind necunoscătorii amarului fiinţei telurice. Literatul este lumina celestului universal valabil existenţei pe Pământ, este Universul însuşi pentru că lui i s-a dat - prin naştere - descifrarea tăcută a verbului existenţial: „Literatul adevărat sădeşte slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emană culturalismul incandescent.“21 Creierul lui este brăzdat de energii ce pot schimba cu ajutorul celor două viziuni, deusian şi luciferic, esenţa cuvântului. Cuvântul fiind idee, ideea – Dumnezeu. Poezia şi proza sunt elemente angelice când spiritul cunoaşte în totalitatea lui esenţa creaţiei, desăvârşirea ei ca desluşire nedesluşită în tainica sferă a imaginaţiei, idei în devenire în care imaginarul joacă pueril conştiinţa. Umbra este dublul entităţii în obscur, te însoţeşte şi se tulbură când deviaţiile energetice ale corpului întâlnesc opusul magnetic al altor energii. Divinul tresaltă cu neînţelegerile, tainicele ascunzişuri ale memoriei în perpetua mişcare a dansului angelic al ideilor. Arta este o îndeletnicire
20

10-septembrie 2012 - nr. 13

dăruită de puterea celestă celui născut să fie artist, amnarul dându-i puterea de a lumina obscurul, însă nu a-l dezvălui în faţa profanului pentru că nici aşa nu ar înţelege taina luminii, iar amarul este gustul stării produs de cel care, din spatele creatorului, nu a înţeles-o, în schimb, i-a pătat-o cu dorinţa snoabă de a o avea. A sădi, în întunericul lumii căzute, acea verticală a geniului artei luminii, prin ruga unei prezenţe slăvitoare, este vocaţia nestăpânită de idei şi gânduri a oricărui literat, poet sau prozator, român sau italian, ce merg spre nemurire.

Ştefan Lucian Mureşanu

Acad. Sabina Ispas, Cultură orală şi informaţie transculturală, p. 35. 21. Ştefan Lucian Mureşanu, Metanoia formelor literaturii şi a omului nou, p.141.

Ecoul cărţii Martei Petreu, „Diavolul şi ucenicul său, Nae Ionescu şi Mihail Sebastian" nu s-a risipit. Mihail Sebastian - adept al fascismului (desigur, de tip mussolinian, fără antisemitismul nazist)? O teză care cuprinde două direcţii demne de a fi discutate - este fascismul atractiv pentru un intelectual, ca soluţie la o soluţie de criză? A doua - era Sebastian atât de „hipnotizat" de Nae Ionescu, încât să renunţe la propriile opinii, probabil, umaniste? Din păcate răspunsul este parţial afirmativ în ambele cazuri. Şi astăzi sunt destui care văd ieşirea din criză (politică, economică) prin dictatură. România a cunoscut trei dictaturi succesive - carlistă, care nu a adus nimic esenţial, fiind şi cea mai scurtă (februarie 1938 - septembrie 1940), dictatura antonesciană, o dictatură de război, deci sângeroasă ( 1940-1944) şi dictatura peceristă (Dej, Ceauşescu). Eu nu folosesc cuvântul comunistă, pentru că respect pe comuniştii utopici din Evul Mediu, care nu erau dictatori. Din păcate, Mihail Sebastian, strălucitul elev de la Brăila, adus la ziarul „Cuvântul" de Nae Ionescu, ca să scrie , nu a realizat la timp faptul că

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
„revoluţia" propusă de discipolii lui Nae Ionescu este puternic orientată spre extremism nu numai politic, dar şi naţionalist-xenofob. Dar nu antiarmenesc, pentru că apropiaţi ai Legiunii şi ai lui Nae Ionescu erau Arşavirii, armeni. Singurul evreu care colabora sincer cu Profesorul - Diavol era Mihail Sebastian. Mai mult, în 1935, scriitorul solicită şi i se aprobă schimbarea numelui, în acte din Hechter, în Sebastian, când Nae Ionescu scrisese celebra prefaţă la cartea „De 2000 de ani", în care afirma senin - „Hechter eşti bolnav, Iuda trebuie să sufere". De ce ? O acuză veche de 2000 de ani era reluată de un intelectual de frunte din interbelic, aceea de trădare şi de nerecunoaştere a Mântuitorului. Sebastian nu s-a convertit. Nu credem că ar fi dorit aşa ceva. Nicolae Steinhardt a mers mult mai departe pe calea despărţirii de propriile origini - el s-a călugărit, după ce, în închisoare, a legat prieteşug cu diverşi legionari. Astăzi este considerat un sfânt. Creştinii au dreptul să-l considere ca atare, evreii - mai puţin. Dar nimeni nu-i poate nega talentul de scriitor, ca şi inteligenţa, cultura. Revenim la Sebastian. Relaţia sa cu Mircea Eliade a fost confuză. Eliade îşi scotea cămaşa verde când îl vizita Sebastian. La aflarea veştii despre moartea violentă a lui Sebastian, Eliade şi-a exprimat un sincer regret. La fel cum Sebastian a fost singurul evreu care a plâns la moartea profesorului Nae Ionescu, în martie 1940. Se spune într-un caiet cultural, coordonat de Geo Şerban, despre Sebastian că „a stat sub vremi", după vorba unui cronicar. Puţini scriitori din veacul XX în literatura română s-au bucurat de atâta atenţie ca Sebastian, dar nu atât ca dramaturg sau prozator, în care a fost, cum s-ar spune de „raftul doi", deşi dramaturgia sa este superioară multor altor scrieri din contemporaneitate, cât ca autor al „Jurnalului". El a fost un foarte activ jurnalist, analist politic, cronicar dramatic de mare fineţe. Avea o cultură bogată, am spune, de tip occidental. De aceea este greu de explicat cum de a ajuns să admire o ideologie totalitarist-fascistă de tip italian. Desigur, influenţa lui Nae Ionescu a fost

10-septembrie 2012 - nr. 13

covârşitoare, dar titlul şi modul de abordare al Martei Petreu sunt, după opinia noastră, oarecum abuzive. Sebastian a rămas, esenţialmente, un umanist, spre deosebire de profesorul - Diavol, care a admirat fără rezerve şi nazismul şi legionarismul, Sebastian nu a ajuns la acest stadiu de imoralitate politică. Vin unii astăzi şi spun că Legiunea avea scopuri nobile, că a fost abătută de la obiectivele ei ba de Gh. Duca, de Iorga, de Carol II, de Armand Călinescu, chiar de Horia Sima, ca să nu mai spunem de agenţii NKVD care, zice-se, sar fi strecurat în cadrul Legiunii. Dar se uită faptul că primul mentor al lui Corneliu Zelea Codreanu, după tatăl său, un antisemit de origine poloneză, a fost profesorul ieşean A.C. Cuza. Acest om mediocru ca intelect a condus prima formaţiune antisemită din România, a perorat toată viaţa împotriva evreilor, numindu-i exclusiv jidani, dar nici Legiunea nu l-a suportat din cauza rigidităţii şi aroganţei sale de om mărginit. Este adervărat că tineri dotaţi, intelectuali de marcă au susţinut Legiunea direct sau doar prin simpatie, dar au fost destui care au detestat-o pentru că manifestările ei erau de tip anarhist, deşi programul ei vorbea de ordine, de eliminarea corupţiei. Atragerea unor categorii de oameni fără nicio pregătire, dar şi a unor preoţi care nu respectau nici Decalogul (să nu ucizi!), ca şi a unor haimanale care s-au dedat la jafuri, asasinate în perioada când Legiunea s-a aflat la putere alături de Antonescu a dovedit că aşa zisa puritate a Mişcării era foarte puţin credibilă. Nici Hitler nu a susţinut direct o asemenea Mişcare, care amintea de trupele SA, pe care Hitler le decapitase în 1934, prin asasinarea bunului său prieten Ernst Roehm. Ion Vianu l-a comparat pe Sebastian cu personajul Swan al lui Proust. Margareta Sterian spunea că „viaţa lui a fost doar un început". T. Teodorescu-Branişte a scris un emoţionant necrolog. Accidentul cu camionul, în urma căruia Sebastian a murit la o vârstă cu adevărat tânără, la 37 de ani, când alţii abia încep să se afirme a trezit bănuieli. În 1948 era ucis la Minsk cu un glonţ în spate şi apoi călcat tot de un camion, actorul Solomon Mihoels, preşedintele Co-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
mitetului Evreiesc care a adus mari servicii în relaţiile URSS şi SUA, în timpul războiului. Unii sau gândit că Sebastian ar fi fost asasinat în 1945, tot de agenţi sovietici. Este oarecum îndoielnic, pentru că influenţa sa politică era neglijabilă. Dar orice este posibil, cert este că şoferul a fost ascuns, era normal să se ascundă. Constantin Vişoianu a deplâns şi el moartea scriitorului. La funeralii au participat numeroase personalităţi, mulţi dintre ei urmând apoi calea detenţiei, deportării sau exilului. Piesa „Steaua fără nume" a fost ecranizată în România, după război de Henri Colpi cu Marina Vlady şi Cristea Avram, în rolurile principale, ca şi de studioul Mosfilm (fosta URSS). A fost jucată prima oară în timpul războiului şi al dictaturii antonesciene, sub semnătura unui anodin Victor Mincu, rolurile fiind interpretate de Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Nineta Gusti, Mircea Şeptilici, ş.a. Printre cei care au mai scris despre Sebastian amintim pe Ov.S. Crohmălniceanu, Camil Baltazar, Paul Cornea, Henri Zalis, Gina Sebastian Alcalay, Andrei Oişteanu, Baruch Cohen (Canada), Leon Volovici (Israel), Constantin Trandafir, Iulian Băicuş, Iulia Popovici, C.Stănescu, Jean Askenasy, Virgil Duda (Israel), Radu Cosaşu, Marin Mincu, Norman Manea, ş.a. (ordinea este aleatorie). Nu ştim ce ar fi făcut Sebastian, dacă nu murea în 1945 - ar fi colaborat cu un regim care nu putea să-i fie drag şi nici el acestui regim, ar fi fugit din ţară (puţin credibil pentru că putea să plece şi înainte de război, ca mulţi alţi intelectuali din România), ar fi făcut puşcărie, unde nu credem că ar fi rezistat mult timp? Busola s-a oprit în 1945. A salutat înfrângerea Germaniei naziste, anularea legilor rasiale. Mai departe nu ştim, iar speculaţiile de genul celor făcute marginal la cartea Martei Petreu, care nu a inventat nimic, dar nici nu a comentat foarte corect, sunt de prisos.

10-septembrie 2012 - nr. 13

BORIS MARIAN

Blajul a fost nu numai leagănul unor evenimente memorabile din istoria poporului român, ci şi locul care a ţinut nestinsă flacăra luptei pentru emancipare socială şi naţională în conştiinţa poporului român. Arheologic, Blajul se numără printre primele localităţi în care au fost atestate urmele culturii scitice în Transilvania, în anii 1876-1880, cu ocazia construirii liniei ferate Teiuş-Sighişoara, descoperindu-se la Blaj o necropolă scitică. Blajul este atestat documentar pentru prima dată, într-o diplomă din anul 1271, prin care regele Ungariei, Ştefan al V -lea, aproba contractul prin care Teel din Braşov vinde comitelui Chyel din Câlnic „terra seu villa Herbordi vajvodae” (pământul sau satul voievodului Herbord), aşezat între cele două Târnave, acolo unde aceste două râuri se unesc. Localitatea îşi are numele de la Blasiu, fiul lui Hebord. În 1346, localitatea este atestată sub numele de „Balazsfalva”. În 1935, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg dona domeniul Blajului (care cuprindea 12 sate) lui Blasiu Cserey, pentru meritele câştigate în luptele cu turcii de la Sirmiu şi Nicopole. După ce trece succesiv în stăpânirea mai multor feudali, la începutul secolului al XVI-lea, Blajul cu întreg domeniul său, ajunge în proprietatea lui Georgiu Bagdi care, în 1535, construieşte castelul, cea mai veche clădire a oraşului), astăzi proprietatea Mitropoliei Bisericii Greco Catolice. În cursul vremii, Blajul a avut de suferit de pe urma unor expediţii ale turcilor şi mai ales cea din 1659, condusă de vizirul Saidi Ahmed, când au fost măcelăriţi, sub dealurile din jur, numeroşi locuitori ai oraşului. Între anii 1704-1711, Blajul a suferit de pe urma răscoalei curuţilor conduşi de Francisc Rakoczi al II-lea. La 27 octombrie 1687 s-a încheiat Tratatul de la Blaj, prin care se îngăduia armatelor habsburgice să „ierneze” în Transilvania, urmat de decla-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
raţia din 1688 a Dietei Transilvaniei prin care Transilvania renunţa de „bună voie” la suzeranitatea Porţii şi accepta tot „de bună voie” protecţia Austriei. La insistenţele episcopului Ioan Inocenţiu Micu-Klein 22 (1692-1768), împăratul Austriei, Carol al VI -lea ceda domeniul Blajului în schimbul celor de la Gherla şi Sâmbăta de Jos, Bisericii Unite cu Roma (Grecocatolică).

10-septembrie 2012 - nr. 13

românii asupriţi, devenind promotor al luptei politice naţionale a românilor din Transilvania. Un rol deosebit în evolutia Blajului l-au avut şcolile23, Şcoala Ardeleană24, mişcare ideologică naţional iluministă, a apărat drepturile neamului românesc cu arma adevărului scos din hrisoavele vechi şi colbuite. Dintre corifeii acestei şcoli amintim pe Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu.

23 23

Casa Ioan Inocenţiu Micu Klein din Făgăraş, construită în 1727 (foto 2005)

Scrisoare autografă semnată Joannes In[nocentius] L[iber] B[aron] Klein Vescovo di Fogarasi

În luna mai 1737, episcopul vine de la Făgăraş la Blaj, aşezându-se în vechiul castel al lui George Bagdi, care a devenit resedinţă episcopală. Prin aceasta, Ioan Inocenţiu Micu-Klein a fost considerat, pe bună dreptate, adevăratul întemeietor al Blajului românesc. În dieta transilvană episcopul Inocenţiu Micu-Klein a luptat nu numai pentru apărarea bisericii sale, ci şi pentru obţinerea de drepturi pentru
22

Între 1697-1700 o parte însemnată a românilor, în frunte cu episcopii lor de la Alba Iulia (Teofil şi Atanasie Anghel), a acceptat catolicismul, în punctele dogmatice esenţiale ale acestuia, dar cu păstrarea ritului de tip oriental. A rezultat astfel o nouă confesiune în peisajul religios al Transilvaniei: cea greco-catolică (unită), al cărei centru s-a stabilit definitiv la Blaj, în deceniul al patrulea al secolului al XVIII-lea. Pentru a obţine împlinirea promisiunii ca preoţilor noii confesiuni şi, cu timpul, tuturor enoriaşilor lor să le fie recunoscută egalitatea de condiţie politico-socială cu a celorlalte etnii şi confesiuni din Transilvania, greco-catolicismul a iniţiat o acţiune de revendicare pe căi oficiale a egalităţii şi de argumentare pe baze istorice şi juridice a acestei revendicări. Cel care a pus în termeni categorici probleme a fost episcopul Ioan Inochentie Micu. Memoriile înaintate de el au fundamentat întâiul program de emancipare politico-socială a românilor ardeleni, ale cărui linii directoare au rămas valabile, în general, până la înfăptuirea unităţii naţionale depline a poporului român, în anul 1918. Acest program susţinea revendicarea egalităţii ca pe un drept firesc, rezultând din caracterul autohton al românilor în Transilvania, din numărul lor majoritar, din contribuţia lor la susţinerea economică a provinciei, altfel spus rezultând din dreptul istoric şi din dreptul natural. Acţiunea marelui episcop a stârnit o premieră politică în susţinerea căreia românii greco-catolici au pus un mare accent pe emanciparea lor culturală. Formându-şi un cler bine pregătit, prin studii în centre ca Viena şi Roma, dezvoltându-şi o reţea şcolară de nivel elementar şi mediu (gimnaziul din Blaj) şi o activitate publicistică de studii filologice şi istorice, reprezentanţii de frunte ai nou createi intelectualităţi româneşti greco-catolice – Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior ş.a. – au aprofundat şi sistematizat în scrierile lor problemele originii şi caracterului latin al limbii române, ale continuităţii existenţei poporului român în Transilvania, popor format prin contopirea cuceritorilor romani cu autohtonii daci şi asimilarea ulterioară a slavilor şi altor etnii mai puţin însemnate. Aceşti învăţaţi au evidenţiat totodată rolul activ al românilor în decursul istoriei. Prin dezvoltarea acestor teze, ei au pus bazele conştiinţei naţionale moderne a poporului român, oferind o argumentare bogată programului politic enunţat de Inochentie Micu. Printre meritele lor aparte se înscriu: elaborarea unei gramatici a limbii române, a unor mari lucrări istorice, a unor opere beletristice, a traducerii integrale a Bibliei etc. N-a fost, din partea lor, doar o întemeiere teoretică a unei ere noi în cultura şi în conştiinţa românească, ci şi inaugurarea „de facto” a acesteia, prin numeroasele opere din categoria celor citate.
24

http://ro.wikipedia.org/wiki/Inocentiu_Micu-Klein

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98coalaArdeleana

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

Colegiul Naţional I.M. Klein, Blaj

Imagini din Blaj

(Traversând „Podul Minciunilor" (numit aşa pentru că aici se întâlneau femeile şi bârfeau) spre a urca Dealul Hula Blajului, în partea dreaptă se află clădirea impunătoare numită înainte „Institutul Recunoştinţei". Numele aminteşte de contribuţia pe care au avut-o elevii şi locuitorii din Blaj şi din împrejurimi la ridicarea acestei clădiri. Edificiul a fost terminat în anul 1929 şi a funcţionat iniţial ca „Şcoala normală" (pentru pregătirea viitoarelor învăţătoare). Anul 1848 a fixat Blajul în centrul evenimentelor revoluţionare, prin cele trei adunări care s-au ţinut aici, în care s-a formulat programul politicii românilor din Transilvania. La Adunarea Naţională din 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii, prezenţa unor fruntaşi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească a imprimat acestei adunări profilul solidarităţii generale româneşti. Cu acest prilej poporul şi-a exprimat dorinţa de unire prin cuvintele „Noi vrem să ne unim cu ţara”. Între anii 1926-1950 Blajul a fost capitala judeţului Târnava Mică. Blajul a fost declarat municipiu la 15 mai 1993.

Lacul Chereteu (Pe partea opusă a şoselei ce duce la Târnăveni se află micul lac numit Chereteu, pe care l-a îndrăgit mult poetul Mihai Eminescu pentru pitorescul lui.)

Muzeul de istorie Augustin Bunea25 În muzeul de istorie sunt expuse dovezi ce demonstrează continuitatea şi unitatea poporului român. O atenţie deosebită se acordă mărturiilor privind viaţa oamenilor în spaţiul carpato-dunărean şi caracterul latin al limbii române. Muzeul expune obiecte arheologice, mai ales neolitice, descoperite în diferite puncte din apropierea Blajului, cu precădere obiecte din ceramică. Acestea dovedesc prezenţa în acest spaţiu a unei populaţii sedentară de agricultori încă din secolele VI-II î.e.n (populaţia autohtonă tracică). Muzeul de istorie este adăpostit în castelul Geoagiu Bogdi, care datează din secolul al XVII-lea. Muzeul deţine obiecte de istorie, carte veche şi arheologie; din 2010 s-a înfiinţat şi o secţie de artă contemporană. Director: Simona Frâncu.

Monumentul comemorativ de pe Câmpia Libertăţii, Blaj

(În lunca Târnavei Mari, situată în spatele catedralei şi a şcolilor, se afla câmpia unde s-a ţinut Marea Adunare Naţională de la 3 - 15 mai 1848)

25

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=54

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Din 1996, prin grija şi îndrumarea maestrului Horia Cucerzan împreună cu primăria oraşului Blaj are loc în fiecare an „Tabăra Internaţională de Artă Plastică „I.I.M.Klein” - ajunsă anul acesta la a XVI-a ediţie.

10-septembrie 2012 - nr. 13

afirmare artistică. Aceştia vor lăsa în urma lor o zestre artistică valoroasă pentru oraş”, a precizat pictorul Horia Cucerzan, directorul Taberei Internaţionale de Artă Plastică «I.I.M.Klein»”. „Mă mândresc cu faptul că putem susţine în continuare un eveniment cultural de excepţie pentru oraşul nostru şi nu numai. Implicarea domnului Cucerzan, originar din Blaj, sper să dea roade anul acesta şi în esteticul urban al municipiului nostru”, a declarat primarul Gheorghe Valentin Rotar.

Foto: Ghe. Valentin Rotar, Horia Cucerzan, Simona Frâncu

În luna august, a fiecărui an, din 1996, „Mica Romă“ devine centrul de întâlnire a douăzeci de artişti plastici, pictori şi sculptori, din România şi din stăinătate. Timp de câteva zile, aceştia dau frâu liber creaţiei. În acest an, artiştii şi-au concentrat forţele pe îndeplinirea unui obiectiv major: deschiderea unui Muzeu de Artă Contemporană cu o expoziţie permanentă şi o secţie de artă sacră la etajul al doilea din Muzeul de Istorie „Augustin Bunea”. Pe parcursul derulării taberei, artiştii plastici au participat la ateliere de creaţie, excursii de documentare şi au organizat expoziţii personale, iar la finalul taberei, la fel ca în fiecare an, artiştii au donat câte două lucrări, care au rămas şi rămân în continuare în patrimoniul muzeului din Blaj, completând astfel colecţia celor aproximativ 400 de opere de artă deja existente. Premiera taberei din anul acesta a reprezentat-o un proiect curajos a trei sculptori – Iorgos Iliopolos, Cristian Ianza şi Vlad Perianu care au conceput lucrări monumentale, ce vor fi amplasate în spaţiul public, mai precis în „Piaţa 1848“. „Şi anul acesta, în «Mica Romă» s-au reunit atât artişti cunoscuţi, maeştrii, cât şi tineri în plină

Printre artiştii care şi-au adus contribuţia la buna desfăşurare a activităţii acestei ediţii se numără (în ordine alfabetică): Amelia Judea, Anca Seres, Andana Călinescu, Aurel Dumitru, Camelia Crenţ, Corneliu Drăgan, Cristian Ianza, Elena Câmpean, Ioana Maier, Ioana Raica, Iorgos Iliopolos, Marian Condruţ, Mihai Pânzaru, Mircea Romanescu, Nicolae Munteanu, Petti Velici, Teodora Scurtu Velici, Vlad Perianu.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

Ovidiu Ivancu
Învăţăturile lui Mahatma Gandhi către poporul român În 1927 şi, mai apoi, în 1929 apar cele două volume ale autobiografiei lui Mahatma Gandhi. Scrisă iniţial în gujarati, cartea a fost apoi tradusă în engleză şi revizuită de autor însuşi. Dincolo de nenumăratele referinţe strict locale, care pentru cititorul european rămân confuze şi ambigue, dincolo de trimiterile acestui text la o lume categoric incompatibilă cu sistemul social şi politic european, regăsim aici un pasaj a cărui înţelegere deschide perspective noi pentru priceperea convulsiilor prin care trecem astăzi, în anul de graţie 2012. Gandhi vorbeşte despre o eroare fundamentală pe care el, atunci, a avut puterea de a o recunoaşte, şi pe care noi, astăzi, riscăm să o repetăm: Hymalayan miscalculation. Când Gandhi îi invită pe indieni la nesupunere civică în sprijinul unei cauze altfel oneste, mişcarea ia proporţii şi se transformă într-una violentă, de necontrolat. Ceea ce, iniţial, deci, nu era altceva decât o luptă nonviolentă în sprijinul unor idei absolut onorabile, se transformă în chiar opusul ei, în băi de sânge şi confruntări directe, fizice, cu autoităţile. Până aici, nimic nou. E, îndeobşte, cunoscut că masele, odată pornite masiv către mişcări de stradă, se abat de la scopurile iniţiale şi sfârşesc, nu de puţine ori, în huliganism. Ceea ce, însă, trebuie să fie subiect de reflecţie pentru noi sunt motivele pentru care Gandhi crede că acest lucru se întâmplă. Nu poţi îndemna către nesupunere civică decât acele mase care, înainte, au fost obişnuite cu respectul legii, spune el. Cu alte cuvinte, pentru a lupta împotriva

unei ordini strâmbe, a unei legi strâmbe, trebuie ca luptătorul să fie, în prealabil, educat în respectul faţă de lege. Şi nu e vorba aici despre legi care implică valori morale. Ele sunt respectate în virtutea diferitelor forme de autocenzură (religie, morală etc.). Un om bine construit sau, de ce nu, bigot, nu va fura, indiferent dacă va avea sau nu o lege de respectat. Există, însă, legi care nu implică puternice elemente morale. La acelea se referă Gandhi. La capacitatea unei comunităţi de a se construi în jurul unor norme, unde regula e nu discutarea legii, odată promulgată, ci respectarea ei. Într-o ţară ca România (nu e, desigur, un exemplu singular), în care eşti întrebat la orice pas dacă vrei sau nu factură sau bon fiscal pentru cine ştie ce bun achiziţionat, în care regulile de circulaţie sunt încălcate fără a avea nici măcar cel mai mic sentiment al vinovăţiei, într-o astfel de ţară, nesupunerea civică nu e altceva decât o catastrofă. Nostalgia pe care o au unii şi alţii la gândul că în nu ştiu ce spaţiu al Europei sunt posibile mişcări de protest de amploare pe când la noi nu, enervarea altora pe incapacitatea mişcării sindicale româneşti de a se articula în marşuri stradale semnificative, măcar cantitativ dacă nu şi calitativ, sunt, cred, fără temei. A avea în stradă oameni educaţi în spiritul descurcăroşeniei, al compromisului minor generalizat cu legea sau reprezentanţii ei echivalează cu o eroare de proporţii hymalayene, dacă ar fi să ne întoarcem la terminologia folosită de Gandhi. Aşadar, când lideri politici sau sindicali, jurnalişti sau diverşi membri ai societăţii civile invită populaţia la acte de nesupunere civică, ar trebui poate să aibă în minte eroarea care, în cazul indian, a dus la victime şi violenţe: nesupunerea civică poate fi practicată numai în cazul în care cei care o practică sunt pregătiţi pentru ea. Altfel, boicoturile democratice fireşti în orice democraţie aşezată, adunările stradale şi protestele legitime pot trezi în societate impulsuri şi instincte incontrolabile. În zilele noastre, ele generează în mod direct apetenţa către naţionalism, xenofobie şi rasism. Pentru ca o societate să se revolte eficient, ea trebuie, în prealabil, să aibă conştiinţa respectului faţă de lege şi autoritate,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
altfel, excrescenţele mişcărilor stradale sunt de neevitat. Obiecţia majoră care s-ar putea ridica este următoarea: dacă s-ar fi aşteptat ca societatea să fie pregătită în sensul celor afirmate de mine până acum, atunci nu ar fi fost posibile nici revoluţiile anticomuniste din Estul Europei şi nici cele din lumea arabă! Este, totuşi, aici vorba despre o cu totul altă paradigmă. A protesta împotriva unui regim care violează flagrant libertăţile fundamentale şi Drepturile Omului este o lege naturală a istoriei. Magma se acumulează şi erupe, aici nu sunt multe de spus. România, astăzi, ca şi Europa în ansamblul ei, nu se regăsesc în această situaţie. Ştiu că se vorbeşte la noi despre genocid comis de cine ştie ce guvern sau şef de stat, ştiu că se deplânge dictatura şi se folosesc cuvinte dure de fiecare dată când se descriu performanţele mediocre ale clasei politice conducătoare, oricare ar fi ea. Dar acesta nu e decât un abuz terminologic; bănuiesc că, la o analiză lucidă şi neviscerală, e destul de evident că nimic din ceea ce ni s-a întâmplat după 1989 nu poate fi aşezat sub umbrela genocidului. Aşadar, avântul revoluţionar de secol XIX sau cel de sfârşit de secol XX din ţările foste comuniste nu-şi mai găsesc astăzi justificare. Nu mai suntem acum în perioada în care revoluţiile, fie ele haotice şi violente, să fie mai necesare decât păstrarea status-quo-ului. România nu are, astăzi, un suficient de îndelungat exerciţiu al democraţiei, încât să fie pregătită pentru mişcări stradale masive. Inevitabil, fie protestatarii, fie cei care vor trebui să respecte ordinea publică, vor aluneca spre exces. În recenta noastră istorie, nu s-au produs maturizările necesare, aşezările fireşti în matca normalităţii. Cu siguranţă, nu suntem la stadiul moral şi cultural la care se aflau indienii înainte de partiţia din 19461947, dar nici nu ne-am însuşit, în spiritul lor, mecanismele democratice ale lumii apusene. Dacă în state cu mult mai avansate pe acest drum, precum Marea Britanie sau Spania, excesul e încă posibil, nu e greu de imaginat cam care ar fi proporţiile sale în cazul României. Tocmai aici găsesc eu un important semn al inteligenţei colective româneşti postde-

10-septembrie 2012 - nr. 13

cembriste; la nivelul maselor, nu s-a produs înflăcărarea, avântul revoluţionar la care incită de ani buni mulţi dintre formatorii noştri de opinie. În absenteismul la vot sau în lipsa apetenţei pentru importante marşuri stradale nu disting semnele unui imobilism civic condamnabil, ci, dimpotrivă, tocmai simptomul unei normalităţi pe care o redescoperim, încetul cu încetul. Iluzia că cetăţeanul e posesorul puterii absolute atunci când are în mână o ştampilă de vot, masivă la primele alegeri (86% prezenţă la vot în 1990), s-a risipit astăzi (58,93% prezenţă la vot la alegerile prezidenţiale din 2004). Ea a fost înlocuită de prezenţa în viaţa cetăţii în momente punctuale, precise (a se vedea mitingul de la Târgu Mureş, în sprijinul doctorului Arafat sau cel de la Bârlad, împotriva exploatării gazelor de şist printr-o anumită metodă discutabilă). Marile adunări cetăţeneşti din anii `90, în sprijinul unei forţe politice sau al alteia, nu mai pot fi posibile în zilele noastre. Comunistoidele coagulări de castă (mineri vs. intelectuali, spre exemplu), forme ale stupidei lupte de clasă ridicată la rang de instrument social, nu mai au nici ele aderenţii de altă dată. Şi toate acestea în condiţiile în care cei care ne vorbesc azi de pe ecrane, din paginile ziarelor sau din difuzoarele radiourilor şi le-ar dori din nou, confundându-le cu ceea ce ei numesc implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii. În aceeaşi logică bizară se înscrie şi admiraţia nedisimulată, aproape reverenţioasă, faţă de amplele mişcări stradale ale grecilor. Ni se dau, adesea, drept exemplu, fraţii noştri într-ale ortodoxiei, de parcă modelul lor de protest ar fi vreo culme de atitudine civică. Doar trecerea timpului ne va spune cu cât anume gestul lor a întârziat readucerea Greciei pe linia de plutire. Până atunci, îl avem pe Gandhi şi constatarea lui, aparent paradoxală, în esenţă de bun-simţ: protestul împotriva unei legi strâmbe se exercită eficient doar atunci când protestatarul este crescut în spiritul respectării legii.
Ovidiu Ivancu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
ANOTIMP CERNUT

10-septembrie 2012 - nr. 13

de Veronica Oşorheian26 Ancestralele doruri ale omului modern, manifestul necesarei întoarceri către rădăcini

timp doar pentru o goană nebună după himere, o goană nebună a strămutării pe alte şi alte meleaguri, din nevoia – să zicem – de aflare a echilibrului ori a bunăstării mult râvnite. Ori, este foarte greu de crezut că un om care nu-şi află rostul pe pământul din care-şi trage seva, îşi va afla vreodată liniştea sau rostul pe pământul care-l adoptă şi care, cu certitudine, îl va socoti, întotdeauna, fiu vitreg şi nu odor de sânge. Contrară tuturor prezumţiilor de vinovăţie ale omului modern, răsare - precum razele soarelui de vară, peste miriştea de aur, precum briza de prospeţime a unui vânt amurgit, prevestind naşterea Lunii – cartea poetei Veronica Oşorheian: Anotimp cernut (Editura Armonii Culturale, Adjud - 2011). Şi, se poate spune poetă – fără nicio umbră de îndoială – în special prin aducerea în actualitate a brizelor de aer proaspăt şi curat, sosit din locul de naştere al veşniciei – de la sat, aşa după cum marele Lucian Blaga scria: „Copilo, pune-ţi mâinile

Într-o lume tot mai frământată de nevoile existenţiale, în care omul nu-şi află pe deplin rostul ori locul, se manifestă - poate mai mult ca niciodată acuta nevoie de linişte, de pace izvorâtă din suflete, de calm. Omul modern, eternul împovărat al vremurilor pe care le parcurge, îşi riscă existenţa, sănătatea - poate şi viaţa – invocând neîncetat lipsa de timp. Deşi mai există (încă) un timp al căutării şi un timp al descoperirii, a dispărut - în totalitate - timpul regăsirii, al reîntâlnirii cu sine. Nu mai este timp pentru introspecţii, pentru „reconfigurări” ori „reconstrucţii” spirituale. Este
26

pe genunchii mei./Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./Aici orice gând e mai încet,/şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ci adânc în pământ undeva./Aici se vindecă setea de mântuire/şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/te aşezi pe un podmol de lut.” Împletind

Veronica Oşorheian s-a născut în localitatea Leşu, jud. BistriţaNăsăud, la data de 7 martie 1949. Este absolventă a Liceului „Petru Maior” din Gherla, promoţia 1967. Dintre titlurile sale, amintim: „Dor de copilărie”, Editura GENERIS, Alba Iulia, 1999; „Miracol” – poezii, Editura STAR SOFT Alba Iulia, 2000, volum prefaţat de prof. Ana Gruiţă Pintilie; „Casa de sub ochiul stelei – Consemnări şi studii monografice”, Editura STAR SOFT Alba Iulia, 2002, volum prefaţat de Aurel Pantea, redactor şef la Revista „Discobolul” din Alba Iulia; preşedintele Filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor; „Mărturisiri” – proză, Editura UNIREA Alba Iulia, 2005, volum prefaţat de Aurel Pantea; „Datini transilvane” – studiu privind nunta ţărănească, Editura UNIREA Alba Iulia, 2007. „Şirag din pietre de râu”, – monografie cultural - sentimentală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, volum prefaţat de cercetător dr. Gabriela Mircea; „Fata Pădurii” – (baladă, consecinţa unui joc pe o legendă) plachetă ilustrată de pictorul naiv Valer Gălan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010. „Nuntă ţărănească” – plachetă în versuri, ilustrată de pictorul naiv Valer Gălan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010. Sub îngrijirea sa apare „Sărsănuţa cu scrisori. Din corespondenţa soldatului Toma Artene” – volum publicat de Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud, la Editura NAPOCA STAR, 2008.

sinergic energii arhaice (pure, curate, înălţătoare) cu energiile omului modern (dorul, nevoia de linişte şi echilibru), Anotimp cernut poate fi considerată o veritabilă monografie în versuri, a satului ardelean, o frescă lirică, ce redă prin culoare şi sentiment, valorile satului tradiţional, tocmai din această ardentă nevoie de întoarcere către origini. Cu un vers inspirat, indiferent de rima ori ritmurile sale, Veronica Oşorheian, încearcă – şi cu certitudine reuşeşte – să readucă în atenţia omului modern, obiceiuri, cutume, credinţe, legende, întrun cuvânt – valori, poate de mult trecute în uitare dar, care fac parte integrantă din spiritualitatea poporului român. Versurile se împletesc într-un ciclu natural al anotimpurilor, sugerând ideea de linişte şi echilibru, de integrare a valorilor satului

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
românesc în planul divinităţii şi deplina armonie inspirată de aceasta. Apar astfel ciclul anotimpurilor, fiecare purtător de bogăţie şi răsplată, fiecare aducând culori proprii, în deplină consonanţă cu trăirile simple ale ţăranului român. Aşa cum se sublinia în prefaţa şi în postfaţa cărţii, este vorba despre ţăranul român care, prin truda lui, zămisleşte valori morale şi spirituale, creează valori materiale care devin vremelnice – rezistând probei timpului. Este vorba despre acel ţăran, exponent al culturii şi civilizaţiei române, din care se trag toate marile personalităţi ale culturii române – fără îndoială. Practic, este reinventată, ori mai bine-zis regândită, noţiunea de ţăran şi ţărănime. Transpare astfel ideea de Românie profundă, pozitivă, valoroasă, ce-şi află rostul undeva adânc înrădăcinat în sufletul omului simplu, care a ştiut să convertească acţiunile sale în valori perene ale neamului său. Nobleţea versului - îmbrăcat în straie populare – rezidă şi în frumuseţea obiceiurilor ancestrale redate de poetă. Se manifestă aici – în vatra nemuritoare a satului – claca, hora, botezul, nunta, zămislirea, precum şi muncile câmpului, devenite valori ritualice în perfectul echilibru al omului cu natura: semănatul ori culesul roadelor - jertfele braţelor truditoare. Aşa după cum era normal, ca o păstrătoare şi cercetătoare a filonului popular românesc, Veronica Oşorheian împărtăşeşte cu generozitate ideea că orice strămutare aduce cu sine suferinţă şi, implicit, durere. Că locul fiecăruia este pământul zămislirii sale, că locul omului este în patria sufletului: „După rosturi şi linişte/ Străba-

10-septembrie 2012 - nr. 13

funde ale poeziilor lui Lucian Blaga – poetul meleagurilor ardelene, crucificat şi sanctificat în sufletele concetăţenilor săi. Neliniştea resimţită de creator în faţa efemerităţii creaţiei sale, se naşte din întrebări, în aparenţă, fără răspuns: „Căci, nu întotdeauna vin

ploile, la vreme,/Şi ţolul de omături nu e destul de gros;/ În nopţi târzii şi line, bietul poet se teme/ Şi se întreabă-n sine: ce scrie-i de folos?” (Vis

îndoielnic). Probabil că răspunsul la această întrebare şi-l dă tot autoarea, din nevoia intrinsecă de a-şi confirma rostul, prin actul creator în sine: „Când bunătatea/ Şi dragostea,/ Credinţa şi harul/

Umplu paharul/Unui poet,/Preaplinul acesta/Se varsă ca mierea,/Nutrind, fericind /Singuratice inimi/Năpădite în amarul/Mai amar decât fierea”
(Poeţii).

Anotimp cernut este o veritabilă carte de versete

tem lumea largă,/Până ostenim./Rosturi, mai găsim,/Dar linişte,/Nu-i decât acolo,/Prin locuri străbune,/De unde venim… Mă credeţi/Că liniştea are ţara ei,/Acolo, la ţară?” (Veşnicia anotimpurilor).
Poeme care prin liniştea şi frumuseţea inspirată de nesfârşitele hotare ale satului românesc, seamănă - prin consonanţă, profunzime şi mesaj - cu poeziile nemuritoare ale lui Coşbuc sau Octavian Goga. Alte poeme (în care există un profund filon meditativ liric) sunt desprinse, parcă, din înţelesurile pro-

psaltice, în care sufletul îşi cântă doina, îşi jeleşte neamul, se bucură cu zâmbetul horei sau se transformă în sacra troiţă de la răscrucile drumurilor de ţară. Cu certitudine, poemele Veronicăi Oşorheian îi vor inspira cititorului liniştea mult-aşteptată, vaporizându-se în picuri de timp peste rănile sufletului, vindecate de balsamul duios al cântecului de leagăn ori al poveştii nemuritoare, desprinse din vatra satului străbun. O voce poetică suavă, încântătoare prin simţire şi cutezanţă, limpede prin mesaj, aducătoare de nobila-i dragoste pentru apartenenţa la acest popor dăruit de Dumnezeu cu voci ce ştiu a striga cu putere către cerul înroşit de ruga muritorilor. O carte reuşită, o poezie înălţătoare, un vers dulce precum mierea florilor de salcâm, parfumată de trilurile înaripate ale privighetorii. Se poate spune despre lirica poetei ardelene că este ramură verde din copacul dorului de nemurire al poporului român. Un copac sacru, ce-şi extrage seva din cerurile încărcate de binecuvântare, pe care nici vremurile, nici veacurile ce vor să vină, nici intempestivităţile istoriei nu-i vor smulge rădăcinile, înfipte în inima veşniciei. Poezia trebuie percepută de acea parte a fiinţei

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
umane care o face unică (sufletul) şi asupra căreia se pot produce cutremure de magnitudini cataclismice, într-o înţelegere firească, tacită, implicită, aşa după cum spunea marele Luigi Pirandello: „Sufletele au un fel al lor de a se înţelege, de a

10-septembrie 2012 - nr. 13

intra în intimitate, până la a se tutui, în timp ce fiinţele noastre sunt încă încurcate cu schimbul cuvintelor comune, cu sclavia exigenţelor...”

Ion Toma Ionescu În satul de baştină al copilăriei mele, tatamare îşi purta doar porecla – Tobârlan, nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani când a căzut din tei, urcat să-i culeagă o floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei, înainte de mama-mare Lina, neam bun de popi - bogată, răbdătoare, aşteptând mai spre fundul văii... Aşa se explică jumătatea de an în care tatamare nu ajungea acasă, decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă, împletită meşteşugit din crengi, cu patul, în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut, şi cu vălimărencele nu doar mână de lucru... Coverga aceea era libertatea lui. Când uda roşiile spre seară ştia să vorbească cu ele, le mângâia, le căina de căldura de peste zi. Ontâmplare mi-aduc aminte, la optzeci şi ceva de ani, într-o duminică, în biserica plină ochi cu evlavioşi încremeniţi instantaneu, bunicul furios l-a scos afară de barbă pe preot ameninţându-l cu bastonul, pentru că popa grăbit sărise parte din slujbă (...) „Grijania lui de ţap logodit”! Să te ferească sfântul de cristoşi şi dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi care de care, mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase, din lunca Argeşului, când noi nepoţii, draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii, din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo, în Valea Mărului.

Un premiu special merită frumoasele ilustraţii ale elevei ELISABETA STREMŢAN. Toate acestea sunt veritabile poezii, întrupate în tuşe fine de creion ori cărbune, care par desenate de heruvimicele mâini ale inspiraţiei. Un artist tânăr, în plină afirmare, încă o dovadă de talent şi sublim artistic. Acelaşi lucru se poate spune – fără îndoială – de pictura artistului naiv Valeriu Gălan – ce constituie povestea copertei prezentului volum de versuri.
Gheorghe A. Stroia

Elena Hăbăşescu - pictura naivă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Tata-mare, mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să nu atingă bietele zarzavaturi (...). La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertura de varză, roşii dolofane, cărnoase şi ardeii graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic! Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii, mai târziu, am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş, iar bucatele... ce să mai vorbesc. Nu găsesc acum, să caut mult şi bine, să-şi amintească cineva adevăratul nume al lui tata-mare. Ăi mai bătrâni recunosc dacă sunt întrebati: „N-am mai mâncat roşii gustoase ca la Tobârlan. Păstra din an în an sămânţă." Am păţit-o şi eu, târziu, după ‫98ۥ‬ când s-au dat pământurile căutându-l în registrul agricol la primărie. - Cum îl cheamă pe bunicul? m-a întrebat secretara, tânără, isteaţă: „Mitică Tobârlan, i-am răspuns.“ N-a găsit Tobârlan... Uşor mustrătoare şi iscoditoare în acelaşi timp: „Da‟ pe tatăl dumneavoastră?“ „-Toma Ionescu.“ - Să-l căutăm la Ionescu atunci şi pe tatamare. Mitică, vine de la Dumitru?... Ionescu S Dumitru, sigur ăsta e, l-am găsit. E trecut cu pământ doar în grădina casei. - Şi pământul din luncă, de la coverga unde planta roşii? Toată Lunca Ţigăncii, de pe malul Argeşului până-n zăvoi, era a lui....

10-septembrie 2012 - nr. 13

Irina Lucia Mihalca Dincolo de graniţele acestei lumi un val plesneşte-n noapte şi un câmp se bucură de apă, după arşiţa unei vieţi... Drumurile recuceresc câmpia mlădioasă din noi, doar vântul ne schimbă destinul!
SUNTEM Ca un vis neîntrerupt vreodată, ca un gând ce pulsează la capătul străzii, ca un adevăr purtat mereu în inimi, ca o furtună peste necuprinse întinderi, ca o salbă de stele ce ne înconjoară, ca o centură de timpuri, prin spaţii, ca o revoltă de semne pe bolta cerească, ca o înverşunare de eroi în ultimele lor fapte de arme, ca un soare ce ne înconjoară printre razele de nori, ca ziua ajunsă dinaintea eternităţii Noi suntem. Suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumini, curcubeu reflectat prin oglinzi paralele, tunel ascuns în labirintul iubirii, suflet în căutarea perechii, care negăsindu-l pe pământ, îl caută în Cer cutreierând ierarhia îngerilor; suntem piesele aceluiaşi puzzle, suntem TU, EU, manifestarea ABSOLUTULUI prin NOI.

Henri Catargi – Peisaj din Valea Argeşului

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

totul e rece şi albastru iar nălucile, oricât de frapant ar fi, au gustul gurii altcuiva. Ca să poţi trăi trebuie să nu te temi de moarte?!

Imposibila întoarcere
Tăcerea e o prelungire spre ape ca şi labirintul îngenuncheat anevoie în noi, mal de fugă spre moarte; mai presus de adevăr sunt zeii cu tălpile arse, în istorii scrise cu litere mici, alunecoase năvoade târâte spre larg la al treilea cântat în zori, un paradis din colţi de elefant unde niciodată soarele nu apune nici privirea, nici albastrul.

Luminiţa Cristina Petcu27
Sentimental lady M-am îmbătat de dor şi de iarbă înşirată sub formă de săruturi între filele „Scrisorilor lui Sfredelin" deşi în adâncul sufletului sper să-l pot imita pe Ulise cu toată luciditatea de care sunt în stare. De multe ori, când dormeai şi ne visai pe noi doi mă strecuram îndărătul lumii locuite încercând să nu rup farmecul unor asemenea lucruri de fapt nu mă duceam nicăieri, mă întorceam undeva sub acoperişul pridvorului, tăcând o realitate, care nu valorează mai nimic în mâinile oamenilor obişnuiţi, decât, cel mult, darul de-a ghici în măruntaiele animalelor jertfite, gesturi învăţate pe de rost, demult. Niciun înţeles nu mai străbate până la mine,

Octavian Mihalcea28
AICI TREC SEMNELE
în continuarea moale a joaselor pălării răsar destăinuiri, frici ascunse pe sub plăcerea primăverii; odată am fost îndrăgostiţi, altădată cântam la pianele soarelui până când chipul deodată s-a revărsat într-o lamă fină, asalt la candoarea fascinului; a fi atent la nuanţe, a citi printre rânduri legea camuflării pe timpul pasiunii de seară…

27

Conferenţiar universitar, Bucureşti. Membră a Cenaclurilor „Vasile Voicu-lescu" din Buzău, „Literatorul" din Bucureşti. Publică în revistele „Visul", „România, liberă în viitor", „Vama literară", „Viaţa Buzăului", „Literatorul", „Phoenix Mission" Arizona, „Ecouri literare", „Armonia", „Totpal's Daily News" şi altele. Decembrie 2009 - Volumul colectiv „Magna". Ianuarie 2011 - Volumul de poezii „Himere de Pharos" cu o prefaţă scrisă de dramaturgul Emil Lungeanu. Mai 2012 - Volumul colectiv „Amprente temporale" - volumul 2. Iulie 2012 Antologie de versuri, 6 poeţi contemporani - „Vade Mecum".

28

http://octavianmihalcea.blogspot.ro/

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
niciodată nu am povestit ca acum, pentru că acum sclipeşte pe buze povestea cicatricelor, aici trec semnele plăcerii, pe viitor ne vom strânge din nou mâinile, ne vom săruta obrajii TE-AŞ FI ATRAS vorbeşti despre un monstru hohot deplin sigur ţinut minte altădată te-aş fi atras către gura peştelui se încolăcesc vorbele ce vrei să spui… întreabă-mă… ce vrei să spui dorinţele săgetătoare au grija echilibrului se termină chiar lângă artificiu noaptea când îţi visezi viaţa e adâncă odihna, bucuria pe care ştiu că o pregăteşti, din frunze învie fără grabă amprenta. CE S-A ÎNTÂMPLAT urmăresc indecis printre copacii de lângă apă deja ştiutele cărnuri fine eu îţi cunosc viaţa şi metafora în ramă grea, doar eu voi povesti apoi despre ce s-a întâmplat cu adevărat ştii tu… acea nudă pasiune învăţată la începutul lumii, am visat într-adevăr acelaşi tărâm cu pielea subţire, culoarea a fost prea tare ÎNCET nu ne mirăm că lichidele circulă când somnul e mai bun – minus durerile capului cercuri negre se mişcă peste ochiul mişcător un cui sănătos gâdilă tălpile pentru fineţea nervilor şi mai rămâne o variantă viitorul miop va îngroşa strânse alunecări de ceară coborâţi pleoapele încet în beznă ACEEAŞI ÎMBĂLSĂMARE

10-septembrie 2012 - nr. 13

a întâlni de multe ori murmurul cărţilor singurul paradis împins pe lângă lacrimi, raze fierbinţi erau la alegere ori una-ori alta în mijlocul insulei parcă mereu plecăm înainte , tot spre aceeaşi îmbălsămare din spatele crăpăturii ochi în ochi mereu ochi în ochi. E MAI SIMPLU puterea voinţei prin locuri puţin contondente, muzica se scurge deasupra, degetele ating orice proaspătă deschidere a epidermei voi scrie poate povestea celor câteva legări, e mai simplu aşa, deşi nu ai vrut să laşi urme pe noua gheaţă, ce s-a întins atunci la picioare SURÂSUL BOEM zefirul mişcă pietrele în fiecare loc tainic din centru, ca o viaţă împodobită cu strâmte costume negre ; paşi uşori urmăresc linia covorului am recucerit muzeul sau poate am dezgropat vorbe frumoase care aşteptau să intre; sărutul mâinii drepte închide toată cenuşa cu mult respect alungă tirania lemnului lovit până dincolo de coloane s-au târât zgomotele surâsul boem promite alte veniri bijuterii şlefuite în gând PLANTA MELANCOLIEI ochiri aruncate în apele spaimei aroma străbate inelul saturnian ghemuiri la picioarele mielului această gravură se lucrează în cupru

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
invocaţie prăbuşită odată cu planta sfâşierii – melancolia CÂND PETELE SE VĂD coridoarele iernii ca mult aşteptate partituri ale îngheţului doar spre acoperire sosind la fiecare colţ eşti privit fin simbol taciturn ar trebui să eliberăm lumina când petele se văd severă lege despre copleşire PRINCIPIUL EXTAZULUI COMBINAT obsesie dulce şi sigură numele ce se vrea schimbat întoarce din cale zimţii îngenunchierii am legat porţile de porţi fără sfială aşa cum făceam acolo jos când ceaţa pleca peste norul greu al anatemei trupuri sprijină pereţi invizibili mult fum prizat în singurătate eleganţă şi cruzime cruzime şi eleganţă

10-septembrie 2012 - nr. 13

ospăţul e al tău, Doamne doar voia e a noastră de ne vei cere să dăm ţărânei bice pentru clipa cea plină de Tine o vom face. Daţi pruncilor liniştea nenaşterii o vor primi ei nu ştiu să neliniştească marea în care trec, dar plâng valul cel ce se ridică. Doamne, toate privirile acestea nelocuite de ură mă topesc în limba lor îngerească deformată de sare. Daţi timpului timp şi ochiului cer să vă primească, iar durerii taina dezbrăcării de straie şi vă veţi ferici cu toată privirea.

TEODOR DUME efecte secundare

LUMINIŢA SCOTNOTIS

Daţi timpului timp
daţi cenuşa trăirilor grele la o parte nu o legaţi de drumul celor ce vor trece ea poate să ruineze spaţiul şi urma o zi netrecută prin umăr şi nu vă veţi recunoaşte

trupul meu e un adăpost pentru săraci unde se mănâncă şi se bea puţin uneori e mult întuneric şi se întâmplă în dimineţile în care intuiesc existenţa unor sentimente intermediare deşi nici nu ştiu cât de mult contează ambuteiajul produce zgomote un fel de trepidaţii care decantează sentimentele insalubre doar atât cât să pot respira

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
în toate acele ore simt o arsură pare nefiresc de la o vreme aerisesc de trei ori pe zi dimineaţa când cerul se dilată peste umerii mei acoperindu-mi teama la amiază când soarele se holbează la mine ca la o piersică coaptă şi colo mai înspre seară când mă privesc pe dinăuntru ca să văd ce-a mai rămas pentru ziua de mâine ştiu că e o aglomerare de lucruri acolo printre care şi o suferinţă ce respiră haotic dar nu-mi pasă cel ce ocoleşte suferinţa moare încet pentru că nimeni şi nimic nu poate înlocui atingerea asta e tot...

10-septembrie 2012 - nr. 13

NUŢA ISTRATE Iubirea noastră Iubirea noastră cea de toate zilele stă în piaţa publică, goală şi însângerată, sfâşiată de pietrele cu care trecători ocazionali au aruncat în ea. Iubirea noastră cea de toate vieţile nu a fost înţeleasă de nimeni, niciodată nici măcar de tine, pentru că astăzi tu stai nehotărât cu o piatră în mână.

VIOLETA DEMINESCU Femeie cireaşă amară despletită aromă între cerul gurii şi-o boltă înverzită în talpă cât să n-o striveşti paşi în cerc niciodată prea departe de miezul rubiniu al luminii pânză deşirată cu regrete

Mihai Cătrună – grafică în peniţă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
în aşternutul unui neajuns de ajuns aţă în acul nevăzătorului de iubiri picătura prelinsă pe bărbia flămândă femeie cu gust de zeiţă şi zâmbet de cireaşă zdrobită până când un sâmbure o să spargă în dinţi amar ţipătul

10-septembrie 2012 - nr. 13

opt e oraşul putrezit în mâneca ochilor de cucuvea, nouă e ziua de ieri cu inima cât un curcubeu zece e balconul pe care fumează cerul, privind birjele ce trec înspre cimitir.

ELENA MITITELU VIS ÎNTRERUPT... visam că eram cufundată la umbra tăcutului bunic parcă din rădăcinile bunicului crescuse un falnic nuc pe umerii căruia îşi sprijinea suliţele o roată mare de foc se făcea că stam cu capul rezemat pe iarba ce crescuse din degetele tatălui meu care se dusese să adune stelele neamului său la un loc şi deodată supăraţi tata şi bunicul buciumau din iarbă răsucind nucul împrăştiau focul în vânt iar eu obosită de odihna din somn m-am trezit dojenită să duc până voi fi iarbă sau nuc rădăcinile neamului pe pământ

GEORGE BACIU
ASCULTĂ Ascultă, femeie, mirarea obrajilor pădurii! Şi păsările care plâng în rănile scorburilor, când eu îţi rup umbra în vreascuri hoinărindu-te în cenuşa nopţii. Azvârlită în mine, pari un cuţit cu preselele sparte în oboseala frunzelor din rochia toamnei ce ne poartă în raniţă. ARITMETICĂ Unu e substantivul în maternitatea fântânii cu ciutura proaspătă, doi e portativul desenat pe intonaţia visului, trei e râsul cu bube de buruieni în poală, patru e sărutul paparudă cu o pâine sub jerseu, cinci e înjurătura ce sughite proverbe, şase e amurgul cocoţat pe cai de lemn, şapte e sângele vântului urcat în apusuri,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

LLELU NICOLAE VĂLĂREANU

Undeva în timp Undeva în timp, în faţa rondului intuit surâs parfumat, Prin vitraliul privirii licăriri de stea, aţipind pe banca amintirilor îţi ascult sunetul inimii, raze de ceaţă, dublura mea te-a luat de mână peste pragul Timpului, galbene frunze purtate de vânt pe aleea dintre lumi, miresmele serii ne-nvăluie paşii-n oglinda din vis umbrele arţarilor duc taina spre nori, încercând să oprim clipa, continuarea unui alt timp în acest timp, zâmbetul meu - o frunză memoriei furată... Lacrima gândului tău ne-a readus iluzia prezentului, suspinul inimii a spart Poarta dintre lumi în capcanele Uitării prin ochii ei revezi copacii care ne-au îmbrăţişat în palma ei, purtată de vânt, efigie o frunză galbenă. Ţi-a cuprins chipul în cercul mâinilor ei, Ţi-a mângâiat infinitul oprit acolo unde nu mai sunt cuvinte, gânduri, Poate cândva o vei reîntâlni într-o toamnăprimăvară cu fum de frunze şi parfum de vis. Poate cândva, undeva în timp... UN COPAC PUNE ADIERI ÎN CUVINTE Ziua nu vede cum se răsfrânge cerul în apele de dedesubt, lumea se mişcă stăpânită de curcubeul emoţiilor. Nimeni nu simte mai mult, decât limpedele prelins al ploii înclinat ireal de lumină.

Când vine soarele, umbrele caută loc de plecare şi se mută-n mine ceva neştiut de nuntit printre lacrimi bucuria prin care mă înalţ să devin, corp de pasăre răstignit pe aripi. De aceea îţi voi trimite semne plutitoare de la vulturul din inimă, până seara se va face nisip şi noaptea se grăbeşte să-l fure. Atunci pe umerii mei ziditori, un copac pune adieri în cuvinte şi scrie pe cutele frunţii din sfinţenie zămislind poezia.

ROMIŢĂ MĂLINA CONSTANTIN

Zbor din oglindă trecea prin oameni cu oglinda aproape de chipul ei uneori îşi vedea buzele alteori ochii trebuia să existe un loc unde să vadă şi pletele pe care se coc gutuile de aceea căuta diferite unghiuri dacă vreun şarpe lăsa dâre sticloase îngheţa până inima devenea o calotă fără acoperiş şi atunci oglindea stelele nesfârşitele stele călătoare câte străzi a colindat aproape alergând ţinea ascunsă în haină o dragoste care nu se mai sătura cu firimitiri curând zbaterea ei ar fi fost prea vizibilă iar oamenii fug de păsări trecea prin viscerele lor iar ei mergeau liniştiţi o durea fiecare fermoar pe care îl închidea în urmă chiar dacă lăsa flori întotdeauna în matcă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

Afrodita Carmen Cionchin
Doamna Afrodita Carmen Cionchin, ne prezintă, în exclusivitate în limba română, cu acordul prestigiosului cotidian „Corriere della Sera”, amplul articol dedicat de Claudio Magris lui Dieter Schlesak, cu ocazia apariţiei în italiană a romanului L‟uomo senza radici (Garzanti, Milano, 2011). Cu spiritul său acut, Magris arată cum „Schlesak a reuşit într-o întreprindere care nu mai părea posibilă: să vorbească, în termeni noi şi originali, despre Shoah. Călătoria pe care a întreprins-o în spaţiu şi timp este o călătorie în concreteţea extremă şi în înstrăinarea cea mai radicală, în blândeţea edipică şi în oroarea care o pângăreşte, în irealitatea unui timp pierdut care se dovedeşte însă o realitate înspăimântătoare”. Magris a mai publicat în „Corriere della Sera” o recenzie intitulată Transilvania Schlesak, ultimo cantore tedesco nella terra devastata dal terrore la un alt roman al lui Dieter Schlesak, şi anume Il farmacista di Auschwitz (Garzanti, Milano, 2009), semnând, de altfel, şi prefaţa acestui volum. Într-un interviu pe care ni l-a acordat în exclusivitate, apărut în ianuarie în „Orizonturi culturale italo-române”, Magris afirmă: „Am relatat în prefaţa cărţii esenţialul întâlnirii cu Schlesak. Dacă ar fi să sintetizez în puţine cuvinte, aş spune că – pe lângă interesul meu profund pentru cultura germano-română, pentru cultura germanilor care au trăit şi trăiesc de secole în România – ar fi sentimentul profund de demnitate şi respect cu care Schlesak a înfruntat şi istorisit acele enorme tragedii. Ar mai fi şi sentimentul său profund de dragoste faţă de propria naţionalitate germană, de german din România, puternic afectat de sentimentul culpei germane, fără a fi, însă, distrus de acest sentiment. Îmi amintesc în special o frază, rostită cu mulţi ani în urmă la un congres la care îl invitasem,

la Triest, unde a afirmat că prezenţa germană în acea zonă a redevenit legitimă – după aberaţiile naţionaliste germane, care au dus la nazism – abia după Stalingrad. Cartea sa Farmacistul de la Auschwitz este o reprezentare extraordinară a acestor aberaţii. De altfel şi el, ca şi mine, nu caută atât să inventeze, cât să nareze realitatea, cu mult mai originală (la bine şi la rău) decât plăsmuirile noastre. Cartea lui istoriseşte lucruri extrem de adevărate cu care nicio fantezie nu ar putea să concureze”. Adam Salmen, ultimul evreu care a supravieţuit Shoahului în oraşul natal din Transilvania al lui Dieter Schlesak, îl sfătuieşte pe autorul care lucrează la o carte să o scrie, chiar dacă trebuie să o facă, în limba germană, introducând «exilul în scriere, salvându-l în mod utopic prin frazele mele, ca şi cum ar depăşi moartea». Cartea , publicată în excelenta versiune a lui Tomaso Cavallo, poartă în italiană titlul L‟uomo senza radici (Omul fără rădăcini), Editura Garzanti; titlu mai puţin sugestiv decât cel original, care în italiană ar fi Transilvaneggiare (sau Transilvaneggiando, cum a sugerat Paola Berzetti di Buronzo), dacă s-ar păstra jocul de cuvinte între Transsyilvanien şi verbul german wähnen care înseamnă „a-şi închipui” (vaneggiare în italiană). Este o carte semnificativă despre dragostea pentru propriul meleag transilvan, dar şi despre nebunia mortală ce pângăreşte această dragoste, care poate căuta viaţa numai în acea patrie a copilăriei unde găseşte, în schimb, numai moarte. Moartea fratricidă pe care, în vremea copilăriei autorului, germanii le-au provocat-o fraţilor şi concetăţenilor cu care au trăit în pace timp de secole; acelor evrei germani care se simţeau adesea germani înflăcăraţi, mulţi dintre ei realizând povara propriei identităţi evreieşti numai atunci când au fost trimişi la camerele de gazare, uneori chiar de cei cu care au stat la aceeaşi masă cu câţiva ani înainte. Schlesak a mai evocat această istorie într-o extraordinară carte publicată acum câţiva ani, Il farmacista di Auschwitz (Farmacistul de la Auschwitz), un roman atroce şi grotesc de adevărat ai cărui protagonişti sunt persoane reale, cu nume şi prenume, începând cu Capesius, bunul

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
farmacist din Sighişoara (în germană Schässburg) care îi dădea bomboane autorului copil, fiul unor prieteni de familie, şi avea relaţii cordiale cu evreii germani, vecinii săi şi, la fel ca şi el, locuitori de secole ai acelor zone, pentru ca apoi, după ani, să îi trimită pe mulţi dintre ei la moarte în lagăr, fără să fi conştientizat vreodată că este un asasin feroce. Dieter Schlesak, care trăieşte de mulţi ani în Italia, la Camaiore, s-a născut şi a crescut în Transilvania, la Sighişoara-Schässburg, un oraş încântător prin casele sale gotice şi turnurile vechilor corporaţii meşteşugăreşti, unul din centrele comunităţii germane (impropriu numite „de saşi”), care a trăit timp de secole în acele zone ale României, creând o bogată cultură de frontieră care a cunoscut, din păcate, şi implicarea în barbariile naziste – germanii din regiunea respectivă erau obligaţi să-şi facă serviciul militar în cadrul SS, nu în Wehrmacht – iar mai târziu persecuţiile şi deportările regimului comunist, care au dus-o la dezrădăcinare. Cu aproape treizeci de ani în urmă, trecând prin acele locuri, am văzut crepusculul extrem al acelei multiseculare prezenţe germane în Transilvania şi în Banat; plecau aproape toţi, mai ales scriitorii, printre care şi Herta Müller, pe care am cunoscut-o atunci, la puţin timp după ce iam citit cartea intitulată Bassure. Autor de poezii, eseuri şi mai ales romane, Schlesak a trecut prin acea experienţă a frontierei (apropierea şi îndepărtarea dintre germani şi români, culpa şi tragedia germană, Shoah-ul, deportările staliniste). A văzut de copil oroarea nazistă şi pervertirea propriei lumi, chiar în rândul familiei sale – prezenţa germană, care s-a autodegradat, a devenit legitimă numai după Stalingrad, scria, însă înfrângerea pe care a suportat-o a dus-o la distrugere – şi a cunoscut, ca adult, persecuţia regimului comunist. Originea, casa natală, cu toate că îi sunt dragi – a spus de curând într-o întâlnire la Triest – pot fi deopotrivă o capcană distrugătoare. Sighişoara-Schässburg este Heimat-ul, patria lui Schlesak, iar L‟uomo senza radici este o imposibilă călătorie de întoarcere în Heimat. Acest cuvânt – cum scria una dintre cele mai profunde cercetătoare ale Heimatliteratur, Paola Berzetti di Buronzo – este ambiguu. Înseamnă – arată în

10-septembrie 2012 - nr. 13

continuare – patrie, locuinţă, casa natală, „o comunitate rurală mică şi o mică proprietate transmisă din generaţie în generaţie”, un microcosmos rural imaginat în secolul al XIX-lea ca păstrător idilic al valorilor tradiţionale, contrapus ideologic lumii moderne a marilor oraşe, a industriei şi a tehnicii; această contrapoziţie la dezrădăcinarea rurală exacerbează rădăcinile ce se vor imutabile, identitatea rasial populară, „sângele şi pământul” care se vor regăsi în ideologia nazistă, astfel încât primitoarea casă natală se transformă într-o ameninţătoare şi regresivă închidere faţă de ceilalţi şi de lume. Idila sigură şi protectoare, continua cercetare, poate deveni preocupantă şi sufocantă chiar şi pentru cei care sunt profund înrădăcinaţi în ea; nu întâmplător, în germană, adjectivul legat de acest cuvânt, heimlich, înseamnă „familiar”, dar poate însemna şi contrariul, un sentiment al necunoscutului, obscur şi perturbator. În Heimat, „viaţa tradiţională este scandată de succedarea repetitivă a anotimpurilor şi a obiceiurilor, într-o perenitate şi imobilitate care pare să absoarbă istoria în ciclul naturii” şi duce la o acceptare pasivă a tot ceea ce se întâmplă şi ne este cerut, făcând din realitate o tautologie: copiii sunt copii, afacerile sunt afaceri, viaţa este viaţă şi ordinele sunt ordine, precum cele care îl fac pe farmacistul Capesius să îi trimită la camerele de gazare pe vecinii cu care a petrecut atâta timp în pace. L‟uomo senza radici este o întoarcere sau mai bine zis o tentativă eşuată de întoarcere în Heimat, la casa natală, la copilărie – copilăria inocentă a autorului care în vremea celui de-al Doilea Război Mondial era doar un copil şi se întreabă dacă numai vârsta foarte fragedă l-a salvat de la a deveni un ofiţer SS la fel ca nişte unchi de-ai lui, sau de la a deveni chiar şi numai un fatalmente nevinovat nazist, precum mult iubita-i mamă, la moartea căreia începe călătoria de întoarcere fantomatică. Schlesak a reuşit într-o întreprindere care nu mai părea posibilă: să vorbească, în termeni noi şi originali, despre Shoah. Călătoria pe care a întreprins-o în spaţiu şi timp este o călătorie în concreteţea extremă şi în înstrăinarea cea mai radicală, în blândeţea edipică şi în oroarea care o pângăreşte, în

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
irealitatea unui timp pierdut care se dovedeşte însă o realitate înspăimântătoare mereu prezentă. În foarte puţine cărţi se poate regăsi, la fel ca în aceasta, atmosfera germană familiară cu liderii săi distructivi, copilăria şi casa ca o lampă fermecată; însă acul ceasului bate a moarte, caligrafia de pe caiete este una şi aceeaşi cu inscripţiile de pe pietrele funerare, bradul de Crăciun şi cântecul Oh Tannenbaum dezvăluie adevărul mortului care nu este nimeni altul decât autorul, însă în fotografiile de Crăciun apare şi chipul surâzător al lui Capesius, farmacistul de la Auschwitz, ca şi cel al unchiului Roland, nazist fervent; printre acele bradului cu globurile sale luminoase a dispărut, putem să ne imaginăm în ce fel, ţiganul care ani la rând venea să-l împodobească. Mirosul copilăriei – Schlesak este poetul mirosului, simţul cel mai umil şi receptiv al vieţii, al pământului, al sexului, al înfloririi şi al putrefacţiei – miros de narcise, de resturi sfârtecate de câini, de carne umană arsă; miros ce o irită pe soţia autorului, care s-a întors la o casă ce nu mai există şi nu este a ei, pentru că aparţine unui alt trecut pe care ea nu l-a trăit (mirosul este intimitate), aşa cum distrugerea de care ea însăşi a avut parte – oraşul ei din Germania a fost distrus de bombele aliaţilor în timpul războiului – este diferită de acea distrugere pe care autorul, soţul care se reîntoarce, a trăit-o şi a suferit-o. Călătoria zadarnică de întoarcere este, totodată, un roman conjugal şi mai ales un roman despre tandreţea maternă, despre vinovăţia ei şi despre raportul dintre mamă şi fiu. Schlesak a reuşit în misiunea dificilă a evocării culpei germane cu o radicală oroare, dar şi cu un sentiment de pietas pentru casa natală care a fost pângărită de culpă şi a contribuit în mod activ la producerea ei. Acea copilărie sub bradul de Crăciun era cu adevărat înduioşătoare şi plină de poezie, revelându-se apoi cu atât mai oribilă. Călătoria de întoarcere la eternitatea copilăriei are un ton împăcat şi destins, fiind însă un vârtej care înghite eul narator în furia sa; este un dialog cu moartea, „cu moartea din mine: aici Radio Moartea”. Oroarea este eternizată, interiorizată; crăpăturile din pământul bombardat la Stalingrad şi

10-septembrie 2012 - nr. 13

cele din gropile comune unde erau aruncaţi cei care au fost gazaţi în lagăre devin circumvoluţiuni ale creierului şi ventricule ale inimii. Iar Securitatea – poliţia politică a regimului comunist român, de care Schlesak a fost persecutat – se insinuează în mintea lui ca un agent infiltrat, devine parte din el. Oroarea nazistă – RJF, săpunul din „grăsime evreiască pură” – este reprezentată în toată nereprezentabilitatea ei, într-o judecată absolută însă fără ranchiună, şi pentru faptul că autorul, nevinovat din raţiuni legate de vârstă, ştie că nu are niciun fel de mandat pentru actul său de acuzare. Transilvania lui – mai întâi idilică, devenită apoi un infern – este, aşadar, un spaţiu liminar între viaţă şi moarte, un Babel al spiritului în care eul se pierde ca într-o zonă crepusculară, într-o stare de dormitare şi de absenţă care seamănă cu o convalescenţă ireală; cei o mie de ani câţi îşi dorea să dureze Al Treilea Reich s-au transformat realmente în „o mie de ani de atunci”, la fel ca în non-timpul basmelor. Schlesak nu doar a „introdus” exilul în scriitură, ca alţi autori din literatura modernă şi contemporană care – prin exodul, dezrădăcinarea, migraţiile, persecuţiile de care istoria a fost şi este plină – a văzut atâţia scriitori care au scris într-o limbă diferită de cea maternă pe care o vorbeau probabil acasă, uneori în limba străină a opresorilor folosită tocmai pentru a le condamna opresiunea şi transformată apoi într-o nouă limbă maternă, alteori în limba maternă devenită şi limba asasinilor propriei mame, ca în cazul unor poeţi evrei germani. În ce limbă, se întreabă Schlesak, se poate scrie despre Auschwitz? Probabil numai lagersprache, jargonul obscen pe care-l vorbeau în lagăr mai ales criminalii cu rang inferior, poate să exprime şi să nareze această non-viaţă. În Nekya, în această coborâre în lumea morţilor, pe care poezia şi umanitatea o fac de pe timpul lui Homer sau Ghilgameş, Caron separă nu numai vii şi morţii, ci şi eul narator de eul narat; scindează «eul care nu sunt eu»; eul ce pare că se dizolvă în oscilarea de atomi care îl compune, şi doar o mână anonimă, poate inexistentă, face fotografii; şi nu este altceva decât

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
o „gumă de şters”. Heimat? „Niciodată acasă”, nici în Transilvania, nici în altă parte. (în „Corriere della Sera”, 25 mai 2011, pag. 36-37. Titlul original: Ritorno in Transilvania alla Babele dell‟anima)
Afrodita Carmen Cionchin Docente, italianista, romenista e traduttrice. Membro dell‟Associazione Italiana di Romenistica e della Società di Studi Romeni “Miron Costin” dell‟Università di Padova, affianca l‟attività di ricerca e docenza con la collaborazione a varie pubblicazioni culturali e scientifiche romene e italiane. Ha ideato e dirige la rivista bilingue on line «Orizzonti culturali italo-romeni /Orizonturi culturale italoromâne».// Profesor, italienist, romanist şi traducător. Membru al Asociaţiei italiene de Romanistică şi al Societăţii de studii româneşti „Miron Costin” de pe lângă Universitatea din Padova, îşi completează activitatea de cercetare şi docenţă (profesorat) cu numeroase colaborări la diverse publicaţii culturale şi ştiinţifice româneşti şi italiene.Creatorul şi conducătorul revistei bilingvă on line Orizonturi culturale italo-române

10-septembrie 2012 - nr. 13

Adrian Botez29 - CÂNDVA cândva – pe aceste meleaguri oameni iubeau cândva – pe aici treceau regi şi sfinţi cândva – sori pe-aici se-ntreceau - rânchezau cândva – râdeau şi cântau pe-aici zeii-părinţi ...lacrimi de lună erau distilate şi orbii pe harfe se răstigneau ştime în valuri jucau răzgâiate flăcăii - pe numele-adevărate le strigau – le iubeau - le mirau – le răpeau pe când la urechi şi în păr le şopteau poveşti şi minuni auriu-deşucheate ...au fost veri frumoase pe-aceste tărâmuri pescăruşii scriau epopei peste ape centaurii beau - de copite să scape cobolzii ţeseau la covoare de rime scântei luminau munca-ntinsă pe rinuri şi ape şi frunze-unduiau peste vise şi crime... ...cine mai ştie pe unde sunt astăzi duhuri-păianjeni - împletind nostalgii nu mai suport să văd oameni – când ştiu că mărirea nu stă-n coroanele reci: cununìi nu se mai fac – sfinte – decât dacă-nchizi ochii şi-asculţi – cu urechi de cadână - adâncirea în foşnetul feciorelnicei – unicei rochii visate: aceea-a celestei regine – Uimirea aceea-a veşnicei Izvorâri Amânate ...cine mai ştie – cine mai ştie unde e sânge – unde e glie unde sunt vise – unde-i chilie unde sunt valuri – unde-i beţie unde e viaţa – sorbind curăţie... unde e cer şi unde-i otravă unde-i regina cu rima bolnavă... ...cine mai ştie – cine mai ştie dacă măcar ea - lumina e vie dacă la patu-i veghez poezie... cine mai ştie – cine mai ştie...
29

Traducere din l.italiană de

http://www.adrianbotez.com/

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

HORIA BĂDESCU, UNIVERSUL LIRIC CREPUSCULAR
Poet, prozator, jurnalist, diplomat, doctor în litere, Horia Bădescu s-a născut la 24.02.1943 la Aref pe Argeş, este membru: al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Scriitorilor Francezi, al Maison International de la Poésie de Bruxelles, al CIRET, fondator al grupării Echinox, al Societăţii Culturale şi al Festivalului Internaţional Lucian Blaga, precum şi membru de onoare al Academiei Francofone şi al Uniunii Poeţilor francofoni. A obţinut premiul: „Eminescu” al Academiei Române (1991) şi cel european de poezie francofonă „Leopold Sedar Senghor” (2004). A scris şi publicat peste 30 de cărţi, multe din ele fiind traduse în franceză, spaniolă, sârbă, bulgară, etc. Atât în romanul fantastic O noapte cât o mie de nopţi (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011) cât şi în volumul de versuri Vei trăi cât cuvintele tale (Editura Dacia XXI Cluj-Napoca, 2010), personajul principal este Timpul. Uzitând subiectiv termenii logicii formale, aş afirma că în proză, spaţiul se prezintă ca atributul trecerii/petrecerii, iar în versuri, lumina, ziua, întunericul, omul, umbra şi Dumnezeu devin predicatele/manifestările Timpului. Termenii se leagă conform unei gramatici negative, realitatea mai mult se neagă decât se afirmă, rezultând o lume stranie, inconsistentă, crepusculară, în care fiinţa umană se simte înstrăinată: „Ziua scade-n ea însăşi,/tu de asemenea.” (De pretutindeni şi de nicăieri). În lirica lui Horia Bădescu, timpul (aidoma lui Cronos din mitologia greacă) se manifestă vorace; „Ziua s-a dus;/ cu viaţa ta/ existenţa ţi se hrăneşte;” (Ziua s-a dus). Lumina, simbolul încetăţenit al spiritului şi al divinităţii, este supusă şi ea eroziunii timpului, şi nimeni nu o poate salva: „Vremea curge-n ea

însăşi/şi lumina a-mbătrânit“ (Ninge acolo şi-acum). Lumina, în viziunea autorului, pare să aparţină nefiinţei: „Această lumină /al cărei izvor nimeni nu l-a ştiut /niciodată,/această lumină/care-nveleşte lumea/fără s-o vadă, această lumină /pe care doar din privirea morţilor / o altă zi o va recunoaşte / cândva!” Lumina şi umbra par independente, ca ziua şi noaptea, două feţe ale timpului. Omul simte cum moartea urcă în el, însingurându-l. Viaţa pare ireală, fantomatică, încât lucrurile, chiar ele inconsistente, trebuie să se convingă, prin atingere, că omul mai există: „Cu fără-de-mâinile lor/te-ating lucrurile, /de departe vin ele/să-ţi pipăie o clipă fiinţa,/de departe/vin în jurul tău,/temătoare,/să vadă dacă eşti încă aici, /dacă ele însele sunt/încă aici, /dacă umbra ta /cu lumea aceasta încă/le-mbracă.” Teama de moarte reprezintă teama de depersonalizare, de pierderea identităţii, autorul glosând uneori pe spaimele lui Radu Stanca (afirmate în poezia Ce mă-nspăimântă): „Mâine câţi îşi vor/aminti,/când nu vei mai fi aici,/câţi?/Precum urma păsării/în aer/sămânţa ta/în curva asta de viaţă,/ precum urma peştelui/în apă/cuvintele tale în gura/celui care-şi va aminti/că tăcerea are încă/un nume.” Deteriorările aduse de timp, înstrăinarea împinsă până la absurdul existenţei, îşi găsesc ascendenţa în existenţialismului francez camusian (cu care autorul a luat contact ca bun cunoscător al literaturii francofone). Afirmaţia poetului: „În locul acesta străin/nu tu eşti ucigaşul/zilei de mâine” îmi aminteşte de eroul romanului CIUMA, de Albert Camus, erou care înfăptuieşte o crimă din cauza căldurii excesive din atmosferă. Lirica polarizată între a fi şi a nu fi, creată de Horia Bădescu se mai încarcă cu o doză majoră de mister ontologic (bănuiesc, de sorginte blagiană). Ca şi la filosoful culturii, abisurile lumii sunt cenzurate transcendent. Dumnezeu nu este în lume ci dincolo de ea: „Doar umbra ta mai ştie /cât îţi atârnă/oasele încă/dar soarele stins e/ demult./Fără sfârşit orizontul,/fără sfârşit şi fără de tine,/în miradoarele-abisului, nimeni./Dincolo/ cămaşa însângerată a Domnului/se zvântă-n lumina-ngheţată-a /nefiinţei.”

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Poeziile sunt scurte, extrem de lapidare, parcă fiecare cuvânt rostit ar fi supus unei abluţiuni cu tăcerea în care încap toate gândurile şi cuvintele (un fel de necuvinte nichitastănesciene atotcuprinzătoare în nemanifestarea lor iniţială). Poezia lui Horia Bădescu reprezintă o poezie de cunoaştere. Ca şi la Blaga, cu cât privim mai adânc spre esenţe, cu atât se adânceşte misterul: „Nu privi:/dincolo de tine/eşti doar tu însuţi./Nu privi: / în lăuntru/nu mai e loc./Ceea ce vezi acum întârzie încă / în prag, /pentru ceea ce vezi/încă n-a venit / clipa.” Există două lumi în lirica lui Horia Bădescu, una efemeră, personală, pe care o locuim vremelnic şi una eternă, fără noi. În lumea personală, fiecare trăieşte până cuvintele sale nu sunt uitate, pentru că uitarea înseamnă resorbţia lor în neantul tăcerii. De aici decurge titlul şi motto-ul cărţii: „Vei trăi cât cuvintele tale / dar vei muri înaintea tăcerilor”.
Lucian Gruia

10-septembrie 2012 - nr. 13

NOI Se scurge viaţa-n anotimpuri şi zboară foi din calendar, când toate zilele sunt aburi iubirea mea e-un secundar. Un adăpost când mi-este greu, o cetăţuie, dorul meu, un dans prin care trec zâmbind cu primăverile la braţ şi-n care eu cu drag alint iubirea mea, un vis cifrat. Numărătoare văd în noi, sunt doi, zic ei... dar eu cu ea doar unul văd şi-n contopire de sărut vertebra care ne-a unit, din respiraţie-am făcut un singur trup iar eu cu ea, doar unul văd! SUNT LIBERTATE? Din când în când îţi scriu cu dorul meu Câte un gând ce-a aţipit în mare, Eşti doar un val ce cântă ca Orfeu, Hoinară clipă, vine şi dispare. Sunt vinovat? Tu eşti doar un trecut Şi eşti atât cât nu te uit prezent, Iar viitorul încă nenăscut Un drum retoric deocamdat-absent. Din colţ de rai zâmbeşte ghiocelul, E ca un prinţ ce-n taină te priveşte, Vrea să-şi dezlege-ngândurat misterul Suspină-n clopot şi se ofileşte. Pe gândul meu voi pune un sigiliu Să nu îmi poţi răspunde nici în vis, Prezentul şi trecutu-s în consiliu Eşti viitor sau doar miraj nescris? Din când în când cu dorul meu îţi scriu, Dar dacă-ţi scriu sunt oare libertate? Dac-aş fi liber, ce-aş putea să-ţi fiu? M-aş risipi în stele şi-n alte gânduri poate.

Elena Constantinescu

Ines Vanda Popa

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

EMILIA IVANCU
Poveste din poveste sau Din poveşti se însăilează viaţa Oare din ce segment al fiinţei noastre se naşte emoţia ciudată, greu de definit, câteodată chiar stânjenitoare pentru statutul de adult pe care îl avem, când citim sau, mai degrabă astăzi, când vedem un film ecranizat după o mai mare sau o mai mică poveste? De ce anume din fiinţa noastră depinde această emoţie, oare de un anume ceva care nu a evoluat o dată cu restul minţii corpului nostru sau de un anume ceva care s-a păstrat imaculat în timp, întrun colţişor din ce în ce mai mic, izolat de vârtejul lumii postmoderne, globaliza(n)te şi prea grăbită pentru a mai asculta poveşti? Îmi încep astfel mica poveste pentru că în urmă cu ceva vreme stăteam cu ochii aţintiţi în televizor pentru a viziona a nu-ştiucâta oară, ultima parte a filmului Stăpânul inelelor – Întoarcerea regelui (să nu mai menţionez faptul că în timpul studenţiei am fost în stare să vizionez prima parte de cel puţin şase ori!) şi m-am trezit, cum de puţine ori mi se mai întâmplă astăzi în faţa unei cărţi sau a unui film, că mă aflu printre protagonişti. Ce înseamnă asta? Nici mai mult nici mai puţin decât faptul că ochiul critic cu care m-am obişnuit involuntar să îmi delectez mintea, adormise, iar eu eram din nou în pijamale, cu pumnii strânşi de emoţie, abia clipind, ca la vârsta în care din jurul meu totul dispărea, timpul se suspenda precum cel din povestea pe care o citeam şi mă identificam, ca de altfel toţi cei aflaţi la vârsta copilăriei, cu povestea însăşi. Am realizat atunci că, oricât de mult ne-am schimba în timp, ceva rămâne, o parte din noi mai poate reacţiona şi altfel decât critic, acuzator, neiertător sau impasibil. Îmi aduc aminte acum de Povestea fără de sfârşit a lui Michael Ende şi de pericolul în care se afla Fantazia. Oricât de exagerată ar fi comparaţia, lumea copiilor

de astăzi este o Fantazia la rândul ei. Copiii de azi, ştim bine, citesc din ce în ce mai puţin. Şansa Fantaziei, ca de altfel a Cărţii în genere poate fi, cred, cea de a Şaptea Artă. Dovada în acest sens o reprezintă mult iubitul Harry Potter şi Stăpânul inelelor. Oricât de mult am nega, cinematografia secolului XXI are potenţialul de a da viaţă poveştilor şi pentru cei care încă nu le-au cunoscut, în sensul în care efectele speciale permit o conturare mult mai apropiată de imaginarul poveştilor clasice, destul de puţin atrăgătoare în forma unui volum zdrenţuit, care intră în competiţie deja pe locul doi alături de un computer de ultimă generaţie. Am făcut referire la aceste lucruri tocmai pentru că într-un fel ele au fost generate de ideea unui articol, citit acum ceva vreme, despre povestea care ne-a marcat copilăria şi care se regăseşte şi aici. Poate tocmai acea parte care a reacţionat la povestea copilăriei noastre într-un anume fel vibrează şi mai târziu la poveştile de aceeaşi natură. Încerc să reconstitui, din sutele de poveşti pe care le-am citit până într-o copilărie întârziată, cele două poveşti de care îmi amintesc a mă fi marcat într-un anume fel, un fel pe care însă nu îl pot defini. Şi astăzi îmi aduce aminte mama, în momente delicate (!), de tragedia pe care am creat-o în întreaga familie din cauza deznodământului unei poveşti pe care o lecturam, cred, la vârsta de vreo 12-13 ani, într-o seară de iarnă. Tragedia poveştii cu pricina şi a familiei mele implicit (a doua poveste cu final nefericit pe lângă Tinereţe fără bătrâneţe…) era faptul că un motan năzdrăvan, ajuns în pragul bătrâneţii şi bolnav, este aruncat pe geam cu cruzime de către stăpânul lui, acum ajuns împărat datorită motanului, căruia îi arăta o totală lipsă de recunoştinţă. Din păcate, acestea sunt singurele lucruri pe care mi le amintesc din această poveste, dar dincolo de cuvintele mamei care mă descriu plângând toată seara din cauza nefericirii motanului, îmi aduc aminte la rândul meu de nefericirea pe care am trăit-o alături de motanul fără nume azi pentru mine. Cât de mult s-au chinuit părinţii mei să-mi spună că de fapt nu a existat niciun motan, că e doar O POVESTE şi nu trebuie să plâng, nedreptatea faţă de bietul animal din poveste o re-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
simt şi acum sub forma unei strângeri de inimă, oricât de copilăresc mi s-ar părea. Cum şi ce anume m-a marcat nu aş putea să spun, pot doar spune că nu am uitat-o şi cred că este de ajuns. O a doua poveste de care îmi aduc aminte, de data asta mai bine, o ascultam, cred la o vârstă mai mare, cu frenezia cu care le place copiilor, nu ştiu din ce motiv, să asculte mereu povestea favorită, la un Pick-up pe un disc de vinilin şi se numeşte Trandafirul albastru. Combinaţia dintre trandafir, pentru un copil obişnuit să-şi petreacă vara printre o mulţime de trandafiri în toate nuanţele de la roşu aprins la roz pal, alb şi albastru mi s-a părut atât de frapantă încât îmi imaginam acel trandafir în fel şi chip. Cred că pe un caiet de lecturi pregătit pentru orele de română mai este încă desenul unui trandafir albastru, îngroşat cu o cariocă, peste creionul colorat, tocmai din dorinţa de a-l face şi mai albastru. O vreme am uitat de trandafirul albastru şi de atracţia care o reprezenta pentru mine ideea pe care o întruchipa, pentru ca mai târziu, în primul an de facultate, să îmi văd la propriu visul cu ochii. Era undeva între 1 şi 8 Martie şi la o tarabă de flori din oraş am văzut ceea ce nu credeam că există: un trandafir albastru. Am aflat mai târziu procedura prin care un trandafir alb înmuiat în cerneală devine atât de natural albastru, am fost dezamăgită, dar am încercat să ignor procedura şi să mă bucur de imagine. Cum m-a marcat această poveste? Nici de data aceasta nu aş putea spune, dar ştiu că întotdeauna când voi vedea la vreo tarabă trandafiri albaştri îmi voi aminti de povestea trandafirului, dar voi uita că sunt coloraţi cu cerneală. În ce fel se leagă aceste poveşti? De ce aceste poveşti? Nu ştiu, poate nici nu se leagă, cred că prin ele, de fapt, ne pregătim pentru poveştile adevărate pe care le trăim în fiecare zi. Îmi intitulam articolul Poveste din poveste sau, parafrazând un intelectual român, care spunea că din filme se însăilează viaţa, din poveşti se însăilează viaţa. Fie că le iubim, fie că le urâm, fie că vrem să scriem literatură post-postmodernă, fie că ieşim la o cafea cu un prieten, tot acolo ne întoarcem – la poveste. De la poveşti pentru cei mici până la poveştile pentru cei mari aflăm astfel, precum ne

10-septembrie 2012 - nr. 13

spune un personaj din Harry Potter că noi suntem

definiţi nu de calităţile noastre ci de alegerile pe care le facem, prin urmare de poveştile noastre.
Brightnes
tu as pensé que tu brillerais comme après une bonne douche que mes caresses s'écouleraient avec de l'eau chaude et agréable que mes baisers se dissoudraient en un instant avec ton rouge à lèvres tu as cru que je rouillerais dans ton humidité que tes souvenirs se vidangeraient par tes cheveux que par des fibres optiques chacune de mes caresses amènera des particules de ton corps et tu te sécheras de manque d‟amour et tu pleureras de remords ne sachant pas que je resterai caché dans ton ADN

Brightness
ai crezut că ai să străluceşti ca după un duş că mângâierile mele se vor prelinge odată cu jetul cald şi plăcut că săruturile se vor dizolva într-o clipă odată cu rujul ai crezut că o să ruginesc în umezela ta că amintirile ţi se vor scurge prin păr ca prin nişte fibre optice fiecare mângâiere scursă va lua cu ea particule din tine şi ai să te usuci de neiubire şi ai să plângi în jet regretul neştiind că am rămas cuibărit în adn-ul tău

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
IUBIRILE SCRIITORILOR
Mihai Ştirbu

10-septembrie 2012 - nr. 13

Mihail Sadoveanu şi Valeria Mitru30
Mihail Sadoveanu, scriitorul prolific, pătruns de frumuseţea şi farmecul locurilor copilăriei, explorator al istoriei neamului, pe care a transcris-o prin scrieri specific moldoveneşti, omul politic de mai târziu – criticat de unii pentru oportunismul de care ar fi profitat – rămâne pentru noi marele prozator. „Ceahlăul prozei româneşti", după cum l-a numit Geo Bogza, a ştiut să se bucure de natură, al cărei fin observator era, dar şi de viaţă, pur şi simplu. Prima iubire, mama sa, căreia Sadoveanu îi semăna fizic era ţărancă din Verşeni, de pe malul Moldovei. Avea o fire veselă, expansivă, şi povestea frumos, dar nu i-a fost dat să se bucure de viaţă, stingându-se la doar 34 de ani. Se numea Profira, prenume pe care scriitorul avea să i-l dea primei fiice, care avea să fie înzestrată cu harul scrisului, asemeni tatălui ei. După cum s-a destăinuit în casa scriitorului Ionel Teodoreanu, doamnei Lily şi însuşi avocatului, la 60 de ani se îndrăgostise de tânăra Valeria Mitru, deşi avea deja o familie, deşi fata avea doar 20 de ani. Gestul era firesc din punct de vedere social, pentru că prima soţie, Coana Catincuţa (Ecaterina Balu, cu care se căsătorise la Fălticeni în 1901), cu care avea 11 copii, murise de aproape un an. În timpul primei căsătorii, uneori, Sadoveanu era nervos, noaptea nu putea dormi, ş-atunci se răstea la soţie (coana Catincuţa), şi-i bătea pe copii fără motiv. O dată a scos puşca şi a tras în aer ca săi sperie. Soţia lui Sadoveanu era femeie destoinică şi aprigă. Născuse, crescuse şi educase 11 copii. Uneori
30

Bibliografie: ,,Sadoveanu în ultimul an de viaţă – Neverosimila vacanţă’’, Mihail Constantineanu, România literară, 1999 numărul 27; ,,În odăile cu stele Sadoveanu era cât Ceahlăul’’, Cristinel C. Popa, Costin Anghel, jurnalul.ro, 18 iulie 2009; ,,Cu Maestrul la Borta Rece“, Radu Parpauta, ZIARUL DE IAŞI, data publicării 13.05.2009; ,,Mihail Sadoveanu’’, Al. Săndulescu, România literară, 2003 numărul 10.

el meargea la vânat şi pescuit, iar soţia Catincuţa rămânea cu grija casei şi a copiilor. Însă, s-a întâmplat ca scriitorul să fie bolnav, iar coana Catincuţa a trebuit să cumpere singură chiar şi gaz lampant, pe datorie. Pe lângă toate acestea, lui Sadoveanu i se mai aprindeau călcâiele după doamnele vremii. Una dintre ele, Natalia Negru, prietenă de familie care se credea poetă, sub pretextul aducerii maestrului la corectat nişte versuri, îşi îndesise vizitele în casa din Copou. Calitatea versurilor lăsa de dorit, dar vizitele doamnei continuau, determinându-i soţiei o reacţie neaşteptată, odată, după plecarea vizitatoarei. Aşa micuţă cum era ea, i-ar fi tras un pumn peste nas, zicându-i prozatorului: ,,Auzi, eu n-am casă de stricat! Mojicule!". El n-a reacţionat în niciun fel, poate şi pentru că apăruse fetiţa lor Profiriţa (Profira Sadoveanu), care firesc, a întrebat: „Ce-ai păţit la nas, tăticuţule?". Răspunsul a fost tot amuzant: „M-am pălit la bărbierit, Prostiriţo.‟‟ Fiica cea mai mare, Profira Sadoveanu, a rămas toată viaţa aproape de inima şi sufletul tatălui. Era chiar „cronicar" fidel al „universului de la Copou", scriind şi despre mobilizarea generală în casă pentru a-şi ajuta tatăl. Copiau manuscrisele, făceau mici servicii părintelui lor, păstrau o linişte deplină când „tata lucra". Profiriţa era primul cititor al cărţilor Maestrului, era primul său critic literar, el respectându-i părerile. Dintre cei 11 copii, nu doar Profira Sadoveanu avea aplecare spre scris. Didica (Teodora o fată frumoasă, cu ochii strălucitori), scria poezii delicate, dar şi cânta sonate de Bethoveen, iar Despina cânta valsuri şi Mazurci de Chopin. Dar, Profira iubea şi artele plastice, inoculându-i fratelui mai mic - Miti (Dimitrie Sadoveanu) dragostea pentru arta lui Theodor Pallady, despre care a publicat un articol în „Adevărul literar şi artistic". Cine ştie ce-o fi fost în sufletul ei (dar şi într-al lui Sadoveanu), când fratele (respectiv fiul), a fost exclus din Uniunea Artiştilor Plastici, pentru că nu a ştiut să se plieze după cerinţele regimului din 1954. Mihail Sadoveanu, deşi îşi iubea mult fiul, n-a putut interveni în favoarea lui, fiindcă era neputincios tocmai din cauza carierei sale politice.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
După moartea primei soţii, acea Natalia Negru plănuia să se căsătorescă cu Mihai Sadoveanu, însă el n-a vrut să întineze memoria mamei copiilor lui. I-a dedicat tinerei soţii şi un volum de poezii, DAIM („Doamnei alese a inimii mele"), volum publicat după 40 de ani, la centenarul scriitorului, în 1980. Iniţial erau doar nişte pagini de caiet scrise cu pasiune, chiar în anul în care se căsătoriseră, doar pentru ea, pentru „aleasa inimii sale‟‟, care le-a păstrat cu sfinţenie până când soarta a determinat-o să le scoată la lumină pentru toţi. Cartea a fost lansată în acel noiembrie omagial în prezenţa soţiei Valeria şi a fiicei Profira la „Casa cu turn de la Copou”, inaugurată atunci ca muzeu memorial. Sadoveanu a trăit alături de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în 1961. Scriitorul îşi petrecea verile aproape de Mănăstirea Neamţ, în ţinutul unde se spune că ar fi una din cărăruile către Porţile Cerului, într-un cămin ideal pentru scris, la Vânători, Neamţ, în casa construită în 1937 de mitropolitul Visarion Puiu spre a fi palat arhieresc. Din 1944 şi până în 1961, s-a bucurat acolo de liniştea locului, de apropierea pădurilor, a iazului, de spiritualitatea emanată de Schitul Vovidenia. Acolo, spunea despre tatăl său Profira Sadoveanu, recunoscându-i harul de om al scrisului: „Tata avea pe

10-septembrie 2012 - nr. 13

conace boiereşti. Atmosfera era destinsă, deloc inhibată, cum mă temusem, nu se vorbea cu tovarăşe, ilustrului meu pacient i te adresai fie cu Coane Mihai (pentru intimi), fie cu Dom‟ Preşedinte (variantă adoptată şi de mine), sau cu Maestre. Dar aveam mereu conştiinţa prezenţei, totuşi intimidante, printre noi, a venerabilului stăpân al locurilor, nu atât ca mare demnitar (vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale), cât ca neîntrecut artist al cuvântului autohton, „un clasic în viaţă", cum se spunea.‟‟
Dar, cea care lumina casa cu nobleţea sa sufletească, fiindcă alesese să-i fie alături la bine şi la greu, cu nesfârşit devotament răbdător şi perseverent, era soţia Valeria Mitru, devenită pentru apropiaţi „Coana Valerica‟‟. Ea studiase filosofia, era o femeie educată, cu aplecare spre citit, care aprecia muzica de calitate şi, mai avea şi un fin simţ al umorului. Aprecia valorile, le preţuia, astfel înţelegând cum de l-a avut invitat la masă chiar pe faimosul pianist Sviatoslav Richter, căruia i l-a prezentat pe medicul Constantineanu, el însuşi pianist. Despre legătura veşnică dintre Sadoveanu şi soţia sa, Grigore Ilisei spune: „Inteligenţa, buna cuviinţă, genero-

umeri pelerina italienească cu falduri largi, grea de cuvinte, fraze, virgule şi puncte. Mi-nchipui că de-ai fi scuturat-o, ar fi căzut din ea pasaje din viitoarea-i carte, aşa cum cad în mai din vişini cărăbuşii". În acea

casă a scris opt romane. Acolo soseau şi rudele, dar şi prietenii, cuoştinţele apropiate – printre care Perpessicius, poetul Demostene Botez, avocatul si romancierul Dinu Zarifopol, graficianul Eugen Mihăescu, Dan Grigorescu (fiul generalului-erou Eremia Grigorescu), Ionel Pop - avocat, scriitor, mare vânător, nepot al lui Iuliu Maniu. Venea acolo şi Maria Tănase, uneori cu orchestra. În ultimii ani se impunea prezenţa asistenţei medicale permanente. Unul dintre medicii prezenţi acolo, Mihail Constantineanu îşi aminteşte: „ De fapt

zitatea, cultura, caracterul Valeriei au cântărit enorm în această ecuaţie. Au reprezentat elemente decisive şi au scos din banalitate o legătură trupească. Combustiile trăirii alături au îmbrăcat o dimensiune puternic spirituală. Am perceput acest lucru şi din vorbirile totdeauna măsurate ale coanei Valerica, dar şi din tăcerile ei aşa de grăitoare.‟‟

am petrecut la Vovidenia o viaţă de tihnă îmbelşugată şi totală lipsă de griji, aşa cum ştiu, din citite, că se ducea „în vremurile bune de altădată", pe la moşii şi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

Leonard Oprea/ Theophil Magus
IATĂ-MĂ DECI – O GEANĂ DE PURPURĂ

„... ce stim despre Moarte? – ştim că există; ce ştim despre Viaţă? – tot ce ne imaginam până la Moarte; ce ştim despre noi înşine?- doar Dumnezeu ştie; ce nu ştim despre Viaţă, Moarte şi Dumnezeu ? – nu ştim absolut nimic, în afară de Speranţă, Iubire şi Crima lui Cain...”
(Theophil Magus)

Motto:

Écrasez L'INFAME! răsună aspră şi ascuţită porunca, tulburând liniştea dinăuntrul minţii lui Fabie. Înceţoşată de tristeţe. Decolorată de oboseală. Ce mai faci? se întrebă Fabie: merg spre parc şi trec acum pe lângă biserica înaltă, proaspăt zugrăvită cu vopsele preparate din iarba oraşelor murdărită nu de silă, ci născută din ea, iar picioarele-mi sunt limbi grele de clopot, pot exista clopote de lut? cred că da, din moment ce cântecul le e zgomot de resac, oare aşa să răsune?! într-adevăr, parcă sunt un pinten de stâncă cenuşie şi găunoasă de care se sparg gândurile, se pulverizează, chiar, dar nu înţeleg de ce nu mă stăpânesc, pisându-mă cu maiul realităţii până când voi ajunge o mâzgă rău mirositoare. Fabie oftă. Cu vârful degetelor schiţă o mişcare: mi-e lehamite, privi înspre vitrina unui magazin de stofe, apoi întoarse capul şi, pe partea cealaltă a străzii, zări o femeie, ochii i se luminară, dar numai pentru o fracţiune de secundă, pe urmă îşi îndreptă spatele şi, având acelaşi chip atât de asemănător cu o mască de ghips, îşi continuă drumul. În curând ajunse în parc. Se aşeză pe o bancă. Din buzunarul scurtei îmblănite îşi scoase sandvişul pe care nu-l mâncase la prânz din

cauza autotrenului plin cu saltele şi scaune, ce-i sosise pe neaşteptate la rampă. Trebuise să facă recepţia mărfii fiindcă până la ora patru urmau să mai sosească încă două camioane cu mobilă. Şi sosiseră. Fabie oftă obosit. Despachetă cu grijă feliile de pâine, văzu că între ele se află şuncă, brânză topită şi castravete murat tăiat mărunt, clătină satisfăcut din cap şi muşcă. Mestecând, regretă că nu are la îndemână un pahar de vin roşu, dar se consolă cu gândul că seara, acasă, îl aşteaptă o sticlă de Pinot Noir. Deasupra lui, coroana teiului de care era sprijinită banca, se întindea şi se înălţa, însemn heraldic crescut pe neaşteptate la dimensiuni gigantice. Ruginii, galbene, sau verde palid în contur de purpură, frunzele agăţate cu disperare de rădăcinile înălţate spre soare, sau plutind uşor spre cele înfipte în pământ, sutele de frunze de sus, miile aşternute pe alei, pe iarbă, foşneau chinuite de vântul cald, luceau stins în lumina soarelui cu aură sângerie şi, după ce privi atent în jur, apoi spre bolta albastrămovcenuşie, Fabie se opri din mestecat şi suspină pentru că acum ar fi vrut să facă altceva decât să mănânce, în acest sens de amiază şi de toamnă pârguită, dar îşi aminti că e ziua morţilor, că va mai avea de mers, mult de aşteptat, deci, necesar un minimum de hrană - într-adevăr, ar fi nepotrivit să asist la spectacolul jalnic de la cimitir, ologi, lumânări aprinse şi bocete prelungi sau smiorcăituri discrete, să mă concentrez ca să-mi păstrez mutra de cioclu, iar maţele să-mi miaune stupid,... preacinstită fie-le amintirea, dar nu aşa, nu, nu, chiar o zi, doar una, nu te poţi gândi la morţi numai cu respect, mai simţi nevoia să-i bârfeşti, să-i înjuri, da, să-i înjuri, greşelile alcătuiesc imagini vii, dau prospeţime amintirii, respectul exagerat e doar un mod plăcut de a-ţi reactiva dorinţa de virtute, şi reîncepu să mestece. Pe unde naiba umblă femeia asta? maică-sa o să înceapă din nou să ne mustre pentru întârziere, ba nu, o să ne privească adânc, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, taică-său o să-şi joace fălcile şi amândoi vor fi foarte gravi - se uită la ceasul din capătul aleii - e cinci fără un sfert, sper că a cumpărat lumânări, flori... ce bani fac florăresele, nu cred că dau firul sub şapte lei, doar o dată pe an e ziua-morţilor şi azi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
banul devine cu adevărat ochiul-dracului, la naiba, ce face?! Strânse în pumni hârtia în care fusese împachetat sandviciul, se ridică de pe bancă şi se îndreptă spre cel mai apropiat coş cu hârtii. Ajuns lângă el, aruncă înăuntru ghemotocul, apoi îşi scoase o ţigară. Şi-o aprinse nervos. Începu să se plimbe împrăştiind frunzele cu vârful pantofilor. Aruncă ţigara. Îmbrăcată în negru, subţire şi părând astfel cu mult mai înaltă decât era în realitate, Anda apăru în capătul aleii. Într-o mână ţinea o coroană mică din garoafe roşii, iar în cealaltă un buchet de dalii. Fabie o zări şi începu să zâmbească. Ştia că daliile erau pentru el: pentru morţi. Mama soacră va fi înduioşată. Anda strigă veselă ceva de neînţeles. Fabie aleargă spre ea. Femeia se opri şi-l aşteptă. În câteva secunde Fabie parcurse aleea. Luă buchetul din mâna soţiei, apoi o sărută. Iartă-mă, spuse Anda îmbujorându-se, maşinile vin greu, înghesuială, dar nu m-am supărat, mi-am închipuit, răspunse el, e o adevărată nebunie astăzi, mă şi mir cum de nu-i plin până şi parcul ăsta, mulţumesc pentru flori, o să le pun şi eu pe mormânt, bine, bine, zâmbi Anda, şi aici au fost îngropaţi şi s-ar fi..., cine? se miră Fabie, eh, şi tu, uite poarta castelului, eroii, aha, făcu Fabie, evul mediu mijlocitor de glorie, Fabie! râse scurt Anda, mai bine ne-am grăbi, ne aşteaptă mama, mother, pronunţă fonetic Fabie, gata, hai, pe cai! vai Fabie, acolo te rog să te stăpâneşti, nu-ţi fă griji, dragă, doar sunt gestionar, şi sculptura? îl tachină ea, écrasez L'INFAME! strigă Fabie şi o luă pe Anda de mijloc. Porniră spre ieşirea din parc. În faţa lor, în văzduh, pe alee, sub paşii lor, aduse de o adiere caldă - frunzele moarte. Fabie: Străzile şi oamenii, căldura asta, e prea cald pentru cum m-am îmbrăcat, de ce naiba mi-oi fi luat scurta îmblănită?! dar dimineaţă era ceaţă, densă, se spune că vesteşte timp frumos, o zi splendidă, iar Anda văd că e în formă, „în formă", parcă ar fi un animal dus la o expoziţie, pregătit anume: periat, spălat, hrănit cu grijă şi din abundenţă, dar bine alergat, să fiu suplu tocmai astăzi, de ziua-morţilor, la mulţi ani răposaţilor! ce aniversare sinistră, în ce cută pierdută a timpului s-o fi născut?... degeaba încerc, nu ştiu şi nici nu mă interesează, adică, de ce-aş fi curios?! Anda mă

10-septembrie 2012 - nr. 13

provoacă acum şi pot fi sincer: mi-ar plăcea să pot face dragoste cu ea în aceste clipe aerul proaspăt şi înmiresmat - a... a, dalii, bineînţeles, buchetul din mână, dar nu e numai mirosul ăsta, pluteşte în aer ceva ce-mi aminteşte de pădure când după o arşiţă sufocantă plouă îndelung cu stropi mari şi grei şi deşi, îhm, şi parcă mai sunt brazii... mângâiaţi de prima zăpadă..., există şi o urmă uşoară de briză sărată, numai a mort, a biserică nu miroase... calc pe perne de aer, ce plutire - poetică?! Anda: Ce-o fi cu el? nu pare deloc în apele lui şi uite-l cum calcă, mă trage în sus, mâna nu şi-a luat-o de pe mijlocul meu, am treizeci de ani, e speriat sau mi se pare mie fiindcă mi-e jenă să merg aşa pe stradă mai ales azi când trebuie să pun flori pe mormântul bunicii, când fiecare e obligat să aibă în el o fărâmă, cel puţin o urmă de evlavie... de ce, obligaţii? şi de ce să-mi fie jenă? asta-i bună! ce înseamnă respectul faţă de mort? există el? au fost întotdeauna fapte care înnobilează amintirea şi impun respectul? care sunt faptele ce duc la aşa ceva? poate că numai cele... creatoare de frumos? şi bunăstare? bunica era zgârcită şi rea de gură, unul a omorât pe un altul şi după aceea a pictat un magnific tablou, ei? simplu şi rudimentar, ar hotărî Fabie dacă m-ar auzi, vezi tu, mi-ar spune, sunt exemplele care reduc totul la mlaştina ce ucide sau naşte grâu înalt şi bogat în spic, totuşi, Fabie nu e în apele lui, oricum, aşa nu mai merge, şi Anda îi luă mâna de pe mijlocul ei. Fabie se opri din mers. O privi mirat, apoi înălţă din umeri şi păşi mai departe. Anda vru să-şi motiveze gestul dar nu reuşi să rostească decât, Fabie, ca un scâncet, bărbatul se opri din nou, se întoarse cu faţa spre ea şi pe urmă, fără să ştie de ce, făcu un pas spre stânga. Derutat de mişcare, un bătrân grăbit se lovi cu umărul de pieptul lui Fabie care-şi ceru repede scuze. Omul mormăi o înjurătură şi-şi continuă drumul. Era îmbrăcat în pardesiu lung, negru, iar în mâna dreaptă ţinea un buchet de trandafiri albi. Bătrânul: Tui mama mă-sii, când toată lumea se grăbeşte, lor le arde de conflicte conjugale şi să vezi că o să pierd autobuzul, ce-o să fie în staţie, fir-ar... Doamne iartă-mă, tocmai astăzi, iartă-mă Florico, nu mai înjur, dar parcă noi eram altfel, vechiul altfel, m-am

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
plictisit de câte ori îl pomenesc, la pâine, la lapte, când plătesc chiria, când îmi iau pensia prăpădită, o să-l repet când îmi va veni chitanţa pentru încălzire, lumină, mai bine c-ai murit Florico... prea visai la bătrâneţea aia de aur, iar eu am ajuns să mă gândesc la azil, eutanasia... ia uite-i cum se duc la cimitire, ce aglomeraţie, iar ăştia doi s-au trezit totuşi să discute în mijlocul drumului, na, parcă mă doare puţin umărul, bine c-am fost acum o săptămână şi am săpat straturile, le-am, le-am curăţat şi rânduit ca lumea, puţini mai fac asta, dacă aş fi reuşit să găsesc o candelă suflată cu argint, ba nu, mai bine una simplă dar robustă, hoţii de gropari, da' şi-nainte erau la fel, aoleu, autobuzul! Începu să fugă greoi spre staţie, unde aşteptau vreo cincizeci de persoane. Fabie îl zări alergând şi-şi clătină uşor capul. Pe urmă, buruiana otrăvitoare înflorită pe neaşteptate, se născu în el imaginea neclară, tremurătoare, colorată violent în negru şi galben, uneori, de culoarea cărnii trandafirii, alteori, când zâmbea i se vedeau gingiile, zâmbind apărea bătrânul Fabie care-şi târa picioarele odată cu timpul zilelor împuţinate de inexisteţa vigorii şi năclăiala gândurilor, având sufletul micşorat, adică ghemuit de teama morţii. Fabie îşi legănă iarăşi capul şi buzele i se strânseră - smochină uscată, zbârcită, apoi îşi miji ochii, orbit parcă de amintirea viitorului. Lângă ea, Anda îl simţi: neajutorat, un înecat care se agaţă de ceva imaterial, dar se încăpăţânează să-şi închipuie real obiectul sau fiinţa aceea fiind singura lui şansă să întârzie pătrunderea apei în plămâni. Nu înţelegea ce se întâmplă cu soţul ei, dar instinctiv voia să-l apere şi-i strânse braţul cu toată puterea degetelor ei mici, subţiri. Fabie zâmbi tâmp, însă imaginea neputinţei lui viitoare, dispăru. Traversară strada printre maşinile oprite la stop. Miliţianul ţipă la ei. Sosi autobuzul. Fluieratul strident, Fabie făcu un semn scurt cu mâna şi rânji. Plutonierul îşi mişcă buzele schimonosindu-şi faţa lată, roşie, apoi schiţă câţiva paşi de fugă abia urnindu-şi pântecul mare, încorsetat de centură. Plutonierul, îşi spuse Fabie şi urcă în autobuz după Anda pe care o precupeaţă, mutră geamănă cu a miliţianului şi o mustră că e tânără şi nesimţită, ce dracu, nu vezi cucoană?! te urci pe mine! da' ce mă

10-septembrie 2012 - nr. 13

crezi vreun...ă?! iar lumea râdea, un bărbat spătos şi beat, poate din cauza amintirii alcoolizate a vreunui unchi mort de ciroză, hohoti scurt apreciind spusele rumenei femei pe care, privirea lui o spunea din plin, tare ar mai fi înghesuit-o, şi seara la cimitir, cine ştie?... Fabie văzu toate astea şi, zvâcnind, se agăţă de bara aflată deasupra capului Andei. Împinse cu umărul, lovi cu şoldul, ajunse lângă Anda şi o întrebă tare, apăsat, ce s-a întâmplat? iar ochii lui cu tăietură spre tâmple, sclipiră pomeţii ascuţiţi parcă îi împunseră pielea străvezie a obrajilor, nările se arcuiră şi buzele întredeschise i se întinseră ca la fiare, dezvelind dinţii îngălbeniţi de tutun. Cei din jur amuţiră: nebunii liniştiţi pot fi acceptaţi, dar ceilalţi? Anda: Iar l-a apucat, ce să-i spun, ca să-l liniştesc? mă îngrozeşte cu ura asta a lui, parcă n-ar fi om să priceapă că e înconjurat de oameni, mă sperie şi ştie prea bine, îi face plăcere, nu se poate stăpâni, dar cel puţin azi trebuie să încerce, lumea e nervoasă, îşi plânge morţii, se tânguieşte simţind apropiata stingere, oare care dintre noi doi va muri primul? dacă el... o să înnebunesc? sunt singură, o să înnebunesc, nam niciun suflet spre care să-mi revărs durerea şi dragostea, nu înţeleg totuşi cu ce l-ar încurca un copil? o, toate argumentele lui, sculptura şi visele lui, le va împlini vreodată? nu, n-am dreptul să mă îndoiesc tocmai eu, dar eu murind prima, el...? uite că nu pot afirma: va suferi crunt, de ce? Se întoarse spre Fabie. El o privi liniştit şi puţin curios. Anda se îmbujoră. Fabie: Ce-o fi apucat-o?! doar n-am făcut nimic rău, ba nu, precis am avut iar mutra aia, de bestie, cum îi spune ea, nu reuşesc deloc să mă controlez, şi nu mai ajungem odată la cimitir ca să încheiem bâlciul, ce-ar fi... ce-ar fi ca acum să mă duc la mormântul ei, Doamne fereşte!... moartea totuşi..., i se făcu frig, trebuie să poţi rezista, oare atunci altfel aş tăia piatra? prostii, parcă sunt unul dintre personajele lui Tolstoi, vise de nobil care ştie să cânte la pian şi oricând poate rosti, ce pendant, mon cher... qui vivra verra, artistul nu e un martor sacrificat sau terorizat? dar de ce vorbesc eu despre artă, ca un gestionar? însă toţi, şi plin de umilinţă dar rânjind lăuntric, suntem nişte gestionari care doar când şi-aduc aminte de ceva... nu ştiu ei...

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
noi ei, ce ceva..., se trezesc că vor să se înnobileze prin artă, penibil... mă consider înţelept, moartea mea e-n curs de împlinire, de ce să mi-o mai închipui pe a ei? La uşa din mijlocul autobuzului, îl zări pe cel cu care se ciocnise pe stradă. Zâmbi. Bătrânul îl văzu. Se încruntă. Bătrânul: Cretinu' râde, râde, iar pe mine şi-acum mă mai doare umărul, ei, ba nu mă doare deloc, ce dacă am şaptezeci de ani? pot să rod încă pesmeţi, chiar aşa cum sunt, că or să apară şi din ăia fără zahăr, fără unt, ouă, ar trebui să aflu de la nepotu-meu dacă mai primesc în timpul marşurilor... pot să-i rod fără să fie înmuiaţi, vechi de un secol, ce-ar fi să prind suta? ha! m-aş c... în gura tuturora mai ales în cea a cardiologului, ce nume, Satban, care nu ia niciun ban..., la naiba! de când n-am mai băut o ţuică fiartă, ă?... de vreun an, cam aşa, dar cumintele sfat: bea mă, n-ai nici pe dracu! suta... de două ori în viaţă sunt mândri oamenii de vîrsta lor: puişorule, câţi ani ai? doisprezece nene! oho! ce mare te-ai făcut! nea Vasile, ce vârstă ai mata? oho, şaptezeci şi cinci, răspuns rar şi apăsat, şi, sănătos, sănătos?! deh, mă dor uneori încheieturile, munca, vremea rea, în rest..., ca-n gluma aia cu colesterolul, cum stai bade cu el dacă toată viaţa numai slană şi ceapă?!!! d'apoi, uite-aşa ţeapăn - bătrânul chicoti înfundat tânărul, ţţîî! nu-i pasă, aoleu, ce plămadă nevolnică suntem! şi la început a fost cuvântul, asta-i, eu cum mă amăgesc acum? uite, cretinul continuă să zâmbească, într-adevăr, mă cam doare umărul. Întoarse capul, dar nu înainte de a-i arunca lui Fabie o privire sfidătoare. Apoi, prin geamul din faţa lui, cercetă împrejurimile. În depărtare, văzu mii de luminiţe pâlpâitoare. Am ajuns, îşi zise. Autobuzul opri brusc. Câteva femei scoaseră un „ah!", câţiva bărbaţi înjurară scurt, dar majoritatea tăcură bucuroşi că în sfârşit au ajuns la cimitir. Toţi coborâră în grabă. Pe toţi îi aşteptau morţii. Fabie, Anda şi bătrânul, din mers, privind drept înainte: bucata de soare, fecioară însângerată, iar norii, fâşii din voal de mireasă, mătase mov-alburie şi amestecaţi în şuvoiul de oameni îmbrăcaţi decent, cu flori şi coroane în mână, ducând după ei copii veseli sau plictisiţi familii întregi, cu unchi, mătuşi, veri, toţi nuntaşi gravi, preocupaţi de gânduri care îmbrăţişau trecutul, prezentul

10-septembrie 2012 - nr. 13

şi viitorul prezentul şi trecutul, prezent trecut viitor prezent trecutul prezent viitor, tre-pre-vii, obsedaţi că va fi prea mic darul lor pentru mirii pierduţi în ceaţa fericirii necunoscute decât lor, sau oricât de mare tot neînsemnat dar, neînsemnat, nu există hieroglifă care să reprezinte, să adune în ea sentimentele lor, ale celor din cortegiu, toate aşa cum erau, ştiau asta dintotdeauna, credinţă ascunsă undeva în iaful sufletelor, loc tăinuit, clocotitor şi capabil să-şi arunce oricând în sus magma imaterială: substanţa vizibilă dă definiţia micimii - devii cadavru la disecţie, copiii simţeau instinctiv subţirimea zidului care-i despărţea de infernul din ei, iar ceilalţi adâncindu-se în aşa-zisa lor înălţare întru spirit, de fapt, coborârea lor, adulţii şi bătrânii, unii pe jumătate senili, participanţi la sărbătoare, majoritatea crezând în fiorul sfânt, puţini suspectându-se, deci: Fabie, Anda şi bătrânul: toţi merg să stea la masă cu amintirea şi s-o îmbete, să se ameţească dorind uitarea ei, gândindu-se: asta rimează cu, doresc mântuirea ei sau a lui, fie-le binecuvântată, icoana; chiar icoana? de ce icoana? supunerea şi înălţarea, supuşi ne vom înălţa, ne vom ierta unii altora... când?! murim singuri şi uneori sunt prea multe flori pe morminte, atât de singuri. Bătrânul, Anda şi Fabie: tăriile sunt mov şi albastre şi azurii totodată, dar există şi un verde străveziu, iar dâra, destul de lată încă, dantela purpurie, lumina acestui crepuscul înfioară, purtaţi de şuvoiul de oameni ce se unduia pe strada îngustă, obligat uneori să se răsfire pe margini din cauza zecilor de automobile oprite la câţiva centimetri unele de altele. Din când în când se auzea câte un claxon - ţipăt metalic ce, în murmurul continuu şi surd al mulţimii, părea tânguitor. Praful străzii plutea în aer ca o pulbere de aur roşu, învăluind într-o aură-de-amurg sutele de trupuri. Aproape toţi discutau în şoaptă şi, înghiţind această cuminecătură pulverizată, din profil păreau peşti aruncaţi pe uscat. Fabie o ţinea pe Anda de mână şi când ajunseră în dreptul cimitirului, amândoi întoarseră deodată capul înspre cealaltă mulţime, cea a crucilor. Cenuşii, albe şi brune, negre uneori. Înalte, joase, strâmbe, sculptate sau mâzgălite cu vopsea albă ori roşie, ori neagră. Cuprinse de jocul umbrelor şi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
luminilor. Înviate de miile de flăcărui. Sclipitoare - nu ca diamantele. Ca mii de ruguri minuscule. Şi asfinţitul, o plecăciune sfioasă şi sfântă în faţa apăruţilor deja ochi gălbui ai nopţii ce urma să vină. În scurt timp. Cu mantia ei. Necuprinsă. Şi tainică. Aproape de poarta cimitirului, în dreptul garduluigrilaj din bare de fier vopsite în verdele pereţilor coridoarelor de tribunal sau al vestiarelor dintr-o uzină, se opriseră vreo treizeci de persoane: priveau pentru a nu ştiu câta oară crucea care înfăţişa o femeie stând în cap cu picioarele desfăcute şi îndoite de la genunchi închipuind: ... în numele... şi-al sfântului Duh - amin, şi râdeau, comentau satisfăcuţi înfierarea femeii care murise de inimă fiindcă fusese surprinsă în patul conjugal împreună cu amantul - de soţul care, conştiincios şi religios, îi înălţase acest monument. Anda îl strânse pe Fabie de mână, făcându-i semn. Cunoşteau scena. O aşteptau. De fiecare dată când veneau aici, se străduiau s-o ignore. Şi reuşeau. Şi se felicitau în gând. Intrară în cimitir. Lângă capelă îi aşteptau părinţii Andei. Soacra grasă şi plină, îşi flutură mănuşa, un mic drapel îndoliat, un semn discret şi decent care chema la datorie sfântă. Când îi zări, socrul, scund şi cilindric, îşi dădu ochii peste cap înălţându-şi privirea spre înăuntrul orbitelor, de-a dreptul prin creştet, spre înălţimile celeste. Cu paşi măsuraţi şi lenţi de păpuşi articulate, Anda oftând, Fabie simţind că îl încearcă foamea, se îndreptară spre această dioramă care-i neliniştea ca o posibilitatea nedorită a existenţei lor. Fabie: Chiorăiala asta dinăuntrul meu..., ăştia au mâncat copios înainte de a veni aici, cred că după ce terminăm o să-i fac semn Andei să ne invităm la cină; e imposibil să nu-l încerce pe socru-meu tristeţea, durerea, şi să nu simtă nevoia unei cine stropită cu vin de casă, ce sobri sunt, dar de ce mă mir?! ce sobru sunt..., puiul ăsta de ţigan, i-au răsucit piciorul când s-a născut şi acum îl pun să şi-l ofere privirilor ca pe o nedreptate a destinului, o chemare spre mila noastră, a valizilor, numai noi iertăm - să supravieţuiască toţi! cretinii să aibă viţel de aur, dictatorii, veste din pielea copiilor, iar gestionarii şolduri de eunuc, femei cu sultan şi „Istoria religiilor" în triplu exemplar, fiecare cu dedicaţie din partea

10-septembrie 2012 - nr. 13

directorului cutare, profesorului cutare, sau poate chiar din partea autorului, ce, e imposibil?... dacă n-o să apar destul de îndurerat se vor uita chiorâş, cum se uită la tot ce sculptez, iar la pachetele de unt, de carne - ca la icoane pe care spun ei că o cinstesc de câte ori vin aici, mă repet, mă repet invariabil: de cinci ani la fel, în ziua asta, şi în fiecare zi la fel de treizeci de ani..., bună ziua mamă, bună ziua tată, da, multă lume, oamenii revin la vechile credinţe, sigur, necazurile te îndeamnă la rugă şi pioşenie, chiar discutam cu Anda, într-adevăr mamă, dacă ai fi văzut ce era în autobuz, când ne-am urcat, credeam că Fabie n-o să mai apuce să pună piciorul pe scară, sărmana bunică, ar fi avut acum optzeci şi cinci de ani şi doar, ţii minte, i-am spus atunci să se ferească de aglomeraţie, n-o ruga nimeni să se scoale cu noaptea în cap pentru lapte, Anda mamă, pentru noi o făcea, fie-i ţărâna uşoară, Dumnezeu s-o ierte dragă, că era o femeie, jos cu pălăria, sunt mândru că ea mia dat viaţă şi, slavă Domnului, om a făcut din mine, bunicul de ce n-a venit, tată? vai, ce mai pătimim cu el, acu trei zile a făcut pe lângă closet şi maică-ta a trebuit să spele după el, dar ce poţi să-i pretinzi săracul, însă, decât să se mai târe aşa, mai bine... nu vorbi cu păcat, dragă, e un biet bătrân, ţi-e tată, ah, Virgile, vorbeşti cu păcat tocmai azi, iartă-l Doamne, ei, lasă, lasă, tu şti, eu ce am de spus, întotdeauna spun, sunt sincer şi adevărul nu trebuie să supere, dimpotrivă, în secţie de ce crezi că sunt respectat? pe-aici, din câte ţin minte, nu? vezi Anda, n-am uitat drumul, ce zi splendidă, parcă anume, Fabie, lasă priveliştea, mamă. Calci florile şi e păcat, azi e păcat, da' cu expoziţia ta ce se mai aude? Anda ne-a împuiat capul, nu te uita aşa la mine, ca-ntotdeauna mama exagerează, încă nu ştie data, apropo Fabie, bine că mi-am adus aminte, ginerele directorului se mută în casă nouă şi l-ai putea ajuta cu nişte mobilă, am promis, tată, dar Fabie, lasă Anda, e băiat bun, majută el, eu am vorbit cu Popa, ăla cu sălile pentru expoziţii, am ajuns, da, mamă. Anda: Mama iar o să plângă şi când îi văd lacrimile îmi vine să bocesc ca o căţea înfometată, uite-l pe bătrânul de care s-a izbit Fabie, ce mormânt frumos, sunt sigură că şi-a cumpărat locul de

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
veci alături de nevastă-sa, ea trebuie să fie îngropată acolo, nu arunca florile, Fabie, ce panseluţe frumoase are bătrânul, dar se vor ofili curând, a plantat şi un brad, n-or să-l aprindă lumânările alea cu care-l împodobeşte? ar arde fantastic, repede şi cu flacără mare, fascinant, şi aplecându-se răsfiră pe mormânt daliile puse de Fabie, iar între ele aşeză coroana de garoafe. Bătrânul: Trebuie să am grijă să nu ia foc bradul, bine că nu bate vântul, aha, tinerii însurăţei alături de părinţi sau socri, să te ierte Dumnezeu, Florico, ce-aş putea să-ţi spun eu acum? ce ţi-am mai zis de-atâtea ori, tot lângă tine o să ajung, anul ăsta dacă mai rezist, cred că şi tu vrei asta, dar poate că mai am zile, de ce nu? doar nu-i păcat să trăieşti, da, moartea izbăveşte, duce la altă viaţă, cea cunoscută de noi înseamnă totuşi ispită... nu, păcate, altele decât cele pe care mi le ştii, n-am, tot aşa arţăgos, ţii minte? dacă te-ai scula acum, nu m-aş speria, ei, ăştia doi? ca noi odată, ar înlemni de frică..., are vreun rost să filosofezi? e simplu, trăiesc pentru a muri, nu, nu aştept totuşi să mor, dacă am realizat ceva sau nu mai are vreo importanţă? parcă pentru cei doi are, priveşte-i, tineri şi nesimţiţi, ca noi odată, repetiţia e mama constatărilor, n-am cum să-i ajut... transfiguraţi de moment?! da' de unde! uşor tulburaţi, e inevitabil, Dumnezeu să te ierte, îţi place bradul? ca de Crăciun, nu glumesc, tot sărbătoare se cheamă că e. Se puse în genunchi şi vreme de câteva minute rămase aşa, cu poalele pardesiului acoperind iarba veştedă, o ramură a bradului îi atingea pălăria înaltă, neagră, pe lângă trup mâinile îi atârnau, mari, noduroase şi albe, iar crucea de lemn i se înălţa într-o parte ca o călăuză, auzi, auzi Florico? de jur împrejur, în tot felul de cadenţe, cu tonuri grave şi ascuţite, auzi? corul povesteşte tradiţia falsităţii născută din neînţelegerea, firească, nu? a eternului dincolo, suntem blestemaţi Florico, numai smiorcăieli stupide. Străjeri pleşuvi, unii bătrâni şi sanitari ai credinţei, babele, ei şi ele făceau rondul printre morminte şi înconjurau pe oricine li se ivea în cale. Fabie: ...de atâţia ani mă repet obsedant; anterior, posterior, tranziţia abia se observă, atât de rapidă e, totuşi obositoare, singura ei urmă – plictiseala, sau mai rău, sila, nu mai tot aranja florile

10-septembrie 2012 - nr. 13

alea, mamă, n-am curajul să-i spun că-i tâmpită, o să-i spun Andei: maică-ta e o tâmpită, n-ai văzut că-şi ştergea lacrimile, îşi obosea degeaba glandele, sigur, să n-o mustre soţul, dar eu, eu nu mă prefac? Specia prefac, evoluţia firească a lui homo novus, adică homo homini lupus, care când sfâşie slugărnicind, se numeşte homo res sacra homini şi uite aşa gestionarul devine proprietarul mijloacelor de producţie spirituală, gustă din plin frişca minţii, crede că gustă..., cum ard lumânările deasupra capului bătrânului, ca o cunună, tiara bătrâneţii - senectutea bradului cu lumânări, phii, ce foame mi s-a făcut! dacă i-aş spune bătrânului că sunt gestionar şi sculptez?... cine te-a pus? he, he, doar sunt un prefac! hei, bătrâne, ai să te mai izbeşti de mine! a, gata, părinţii mei adoptivi au terminat serviciul divin, vin-dinspre-convenienţă, în sfârşit, stomac, adio chinuri! Întinse braţul cuprinzând umerii Andei. Mergând în urma socrilor, se îndepărtă de cavoul din Marmură albă cu crucea sculptată, Fabie fusese rugat de socrul său să înfrumuseţeze mormântul şi-i ceruse ca pe braţele crucii să înflorească neapărat trandafiri, Fabie întoarse capul şi mai privi o dată florile de piatră, în ochi îi îmboboci sila, apoi se uită ruşinat în jur, se lăsă călăuzit în continuare de cele două trupuri din faţa lui, o sferă şi un cilindru. Deodată, Anda se opri fiindcă Fabie păşise înspre un mormânt acoperit de tufe neîngrijite, de trandafiri sau de alte flori, nu-şi putut da seama prea bine, îl urmărea cu privirea pe Fabie care acum pusese un genunchi în pământ, la capătul mormântului. Se opriră şi socrii. Se uitau la Fabie nedumeriţi. Fabie începu să dea la o parte pământul din jurul braţelor crucii de piatră neagră, lucioasă, excelent lucrată, strigă el către Anda, câtă migală, adăugă mai încet, ca pentru sine, în timp ce bătrânul, care îi urmase îndeaproape, avea acelaşi drum, veni lângă mormânt şi ţipă răguşit, nu profana, tinere! dar Fabie se mulţumi să strivească în fugă şi continuă să dea ţărâna în lături: bătrânul se repezi şi-l apucă de umăr, derbedeule, scrâşni el, îl smuci într-o parte, Anda veni repede şi vru să-l prindă pe bătrân de braţ, tatăl ei strigă, nu ţi-e ruşine, dom'le! om bătrân şi lipsit de maniere, vezi să nu-ţi dau una! însă Fabie se ridicase deja şi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
privea în zare, bătrânul îl scutura, - din soare nu mai rămăsese decât un fir de sânge care, văzând cu ochii, se topea în mătasea albastră-violetă... ici-colo pe ea sticleau slab diamantele nopţii... brusc, Fabie se răsuci, îl apucă pe bătrân de braţe şi, trăgându-l în jos, îl sili să se aplece deasupra crucii dezgropate pe care, săpat cu dalta: numele meu, spuse rar Fabie, numele meu, repetă întorcându-se spre Anda şi dând drumul bătrânului, numele meu, mai zise o dată şi se simţi inutil şi străin, stins pe dinlăuntru, căută zadarnic o scânteie de simţire - nu mai am suflet?! privi speriat cerul.... firul de sânge cald dispăruse şi avu senzaţia că acea cruce îi creşte din piept. Bătrânul îl bătu uşor pe umăr şi plecă de lângă el. Socrul lui Fabie îl privi sfidător, îi strigă în urmă că e un nesimţit, apoi îşi rugă ginerele s-o lase dracului de cruce, e doar o coincidenţă tâmpită, oricând ţi se poate întâmpla, iar Fabie dădu mecanic din cap. Plecară şi ei. De lângă capelă, bătrânul îl căută cu privirea pe Fabie, dar nu reuşi să vadă nimic dincolo de sfera şi cilindrul care se târau legănându-se printre miile de lumânări. *** from: Radiografia clipei (The x-ray of an instant), short stories and novellas banned in Communist Romania in 1987; Editura Dacia, 1990, Romania; the second edition with critical references, Curtea Veche Publishing House, 2003, România.

10-septembrie 2012 - nr. 13

ESTE POEZIA DIFICILĂ, ERMETICĂ?

LUI

ION

BARBU

„Fizionomie personală de om al soarelui de calcaluri, înaintare de kurd descălecat. Un nu ştiu ce nomad în pupilele boabe de strugur veşted. Liniile feţei anguloase, ochii vegetali, sporiţi într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundaţi în vis, ai omului ce doarme cu pleoapele întredeschise” (G. Călinescu- Istoria literaturii române…), Ion Barbu rămâne în istoria literaturii române ca un poet disputat şi astăzi. Până când şi Blaga şi Arghezi sunt rezervaţi faţă de poezia lui. Poezia lui şi-a creat greu o cale de înţelegere din partea cititorului, dar şi a criticului. De formaţie matematician cu spiritul său „grec”, el va continua „să propun existenţe substanţial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupolerestrânse perfecţiunii poliedrale” (I.Barbu-Pagini de proză). Perfecţiunile poliedrale cuprinse în metaforă sunt cele cinci „existenţe perfecte” (tetraedul, cubul, octaedrul, icosaedrul şi dodecaedrul) singurele cu formă regulată, cunoscute sub numele „figurile lui Platon”. Lăsând la o parte teoriile lui despre poezie să vedem cum l-a receptat critica românească. Lovinescu înregistrează aspectul parnasian al poeziilor barbiene, deşi poetul se delimitează de parnasianism cât şi de simbolism. „Poezia d-lui I. Barbu este antimuzicală: prin fond ea e de esenţă intelectuală, prin formă, e parnasiană, adică plastică”-zice criticul. Şi continuă: „D. Ion Barbu şi-a fixat locul în tânăra noastră literatură mai ales printr-un vers impecabil de natură pur plastică. Nimic fluid şi solubil, nimic muzical, ci totul aspru, dur; poezie de blocuri granitice înfipte solid într-o construcţie ciclopică; poezie fără mister, cu largi acorduri împietrite… Şi simboliştii l-au folosit uneori ca pe un focar de sugestiune; simbolul nu trebuia însă privit ca un element caracteristic al simbolismului. În urma procesului natural de intelectualizare şi de ştiinţism al epocii noastre s-ar putea întâmpla ca, sărăcit în izvoarele sale, lirismul să invadeze în domeniile specu-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
laţiei intelectuale, aducând motive noi de inspiraţie (Lovinescu - Critice..)” Ulterior Lovinescu va reveni asupra reflexelor parnasiene în poezia lui din prima perioadă de creaţie: „Prima fază a activităţii lui Ion Barbu e reprezentată prin ciclul versurilor publicate în „Sburătorul”, versuri de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe cu arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu ton grav de gong masiv, într-un cuvânt, o muzică împietrită, a cărei notă distinctă a fost îndată înregistrată. Materialui întrebuinţat era mai mult comic: lava, munţii, copacii, banchizele, bazaltul, granitul, silexul; dar sub această carapace de crustaceu se zbătea totuşi, un suflet frenetic. Dacă în versurile parnasiene se simţea influenţa lui Heredia şi Leconte de Lisle… de incontestabilă noutate verbală, în conţinut diferenţierea ei se arată totală. Poezia lui Barbu nu era nici pur formală ca cea a lui Heredia, nici îmbibată de recele pesimism al poeziei lui Leconte de Lisle, sub forma ei, geologică aproape, se frământă un suflet înflăcărat, lavă incandescentă, care prin nostalgia sferelor senine îşi aruncă prin spaţii tentacolele lichide…(E. Lovinescu – Critice…)” Tot el remarcă dualitatea dinamic-static, temă reluată şi de Vianu: „Asemenea zeului Ianus el are două feţe. O dualitate fundamentală o străbate, asemenea oricărui poet obsedat de absolut.” Tudor Vianu, într-o completă imagine asupra poeziei barbiene, studiază problema naturii parnasiene atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al aspectelor formale, arătând că din dinamismul îngemănat cu obiectivitatea percepţiei poetice rezultă o poezie aparte, de o mare originalitate: „Trăsăturile capitale ale poeziei parnasiene ne apare numai parţial în prima producţie a lui Ion Barbu. Unele din ele lipsesc. Altele le iau locul, indicând legături cu modele poetice deosebite. Întrebuinţarea formei fixe a sonetului se produce în întreaga operă a lui Barbu numai în acest moment…. Poeziile din „Sburătorul” au o preciziune şi o energie a conturului care fac din ele nişte obiecte spaţiale”(T. Vianu - Ion

10-septembrie 2012 - nr. 13

Barbu). Diferenţele se conturează încă de la viziunea asupra antichităţii: „…pe când Leconte de Lisle şi Heredia cultivă mai cu seamă Grecia mitologică, Ion Barbu evocă Grecia misterelor eleusiene şi a culturilor orgiastice ale lui Dionysos”. Versurile de o conciziune şi o eleganţă clasică au mai întâi un remarcabil simţ plastic: „Întocmai ca acele soluţii care cristalizează în întregime când le amestecăm cu o singură picătură dintr-o licoare străină, tot astfel în poeziile de care ne ocupăm nimic nu rămâne nedeterminat şi fluent, totul cristalizează şi capătă formă. Totul este apoi văzut: desfacerea bolţii albastre peste întinderea lavei în fuziune a pământului primitiv, spasmul încremenit al munţilor, crengile crispate către licoarea opalină a cerului, imensităţile verzi şi stătătoare ale oceanului nordic, fabulosul ofir al banchizelor etc. Iată atâtea viziuni, desigur, fantastice. Dar care implică o funcţie intensivă a ochiului”. (T.Vianu - Ion Barbu) Este interesant că singurele descrieri de natură, de sine stătătoare, apar numai aici. Mai mult, în „Peisaj retrospectiv” cuprinde elemente de pastel şi elegie, unice în poezia lui. Descrierile din celelalte poezii capătă întotdeauna, după cum observă Vianu, un sens de suprapunere: „Descrierile lui Barbu nu se desăvârşesc niciodată în plan. Ele au totdeauna adâncimea unei semnificaţii morale. De aceea, din poemele ciclului pe care-l analizăm acum, unele, cum este de pildă „Arca”, păstrează deopotrivă termenul concret şi pe cel moral al unei comparaţii; în timp ce altele, cum este „Copacul”, „Lava” sau „Râul”, păstrând numai termenul concret al unei comparaţii implicite şi amputând pe cel moral, devin de fapt nişte alegorii (T.Vianu - Ion Barbu…) Prin analiza elementelor formale, sensul original al poeziei barbiene se detaşează evident: „Obiectivitatea parnasiană aducea o respingere a oricărei porniri de intervenţie subiectivă a poetului… Barbu este mai retoric. Unele din procedeele retoricei clasice sunt folosite cu evidenţă în poemele acestui ciclu. Aşa de pildă prosopopeea, din speţa prin care unei abstracţiuni i se atribuie o vorbire ca în

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
„Fiinţa” care proclamă: „Nu sunt decât o frază în marea simfonie”. Alteori intoducerea ex abrupto: „Ai biruit. O dungă-n miezul zilei - Şi-o mare de cenuşă-n asfinţit”. Alteori, în fine, invocaţia „Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire. Parnasienii nu se exprimă aşa niciodată.” (T. Vianu - op,cit…) „După melci” - arată Tudor Vianu - se situează pe aceeaşi linie cu „Mioriţa”, cu „Lunca de la Mirceşti” a lui Alecsandri, „Călin” al lui Eminescu şi „Nunta Zamfirei” a lui Coşbuc. În toate deopotrivă aceeaşi apropiere şi familiaritate cu natura… Stilizarea naturii se face la aceştia în sens idilic şi sărbătoresc. Barbu relevă însă în natură componenta ei grotească şi înspăimântătoare…. (T. Vianu -Ion Barbu)” În „După melci” Ion Barbu descoperă poezia magicului, a ritualului, în ipostazele ei cele mai umile şi naive: descântecul infantil- dar şi în acest caz înzestrate cu o semnificaţie cosmică-zice Matei Călinescu - Astfel încât n-am greşi dacă am afirma că „După melci” este poemul unei aventuri a cunoaşterii, cu adânci rezonanţe ontologice…(Matei Călinescu Însemnări…) „Domnişoara Hus” se naşte din universul magic al creaţiei populare. Nucleul poemului, descântecul, rămas aproape intact în cele trei versuri pe care le cunoaştem, ne îndreptăţeşte să-l includem într-o categorie aparte. Matei Călinescu crede că e o continuare a iniţiativei din „După melci”: „Universul magic al copilăriei se află aici înlocuit cu universul magic al nebuniei, care se înfăţişează şi ea, -la început, - sub aparenţe pitoreşti, pline de haz şi de culoare, investite cu un farmec exterior, dar deosebit de penetrant ( Matei Călinescu - Însemnări…) „Domnişoara Hus” e o amintire a unui veac trecut, justificând până la un punct încadrarea în lumea balcanică: aspectul de vrăjitoare ascunde chefuri nebune, amintindu-ne de Pena Corcoduşa din „Craii…” lui Matei Caragiale. Poemul în prima variantă pune accent pe descriere şi pe pitoresc, cât şi pe magia practică medievală cultă – ţeasta -, simboluri ca racul, leul, alături de altele din varianta finală, ca scorpia, câinele şi săgetătorul. Remarcabil este în toate variantele poemului spiritul de simpatie al poetului pentru nefericita nebună. În ciclul „Dom-

10-septembrie 2012 - nr. 13

nişoara Hus” poezia de cunoaştere încetează dar rămâne ceremonialul magic în zugrăvirea unei nebune care vrea să-şi aducă iubitul pe băţ descântând stelele cu mosorul. Poetul intră în folclor, în folclorul suprarealist din care s-au scos noţiunile în circulaţie, păstrându-se numai modurile. Conjuraţia duhurilor infernale este tot ce s-a scris mai tulburător în literatura română: „Buhuhu la luna şuie Pe gutuie să mi-l suie, Ori de-o fi pe rodie: Buhuhu la zodie: Uhu scorpiei surate, Să-l întoarcă deandărate Să nu-i rupă vreun picior Câine ori Săgetător ………………….” Derivat din folclorul balcanic, ciclul „Isarlâk” încearcă reconstituirea unor timpuri istorice, „dreapta, justiţiara turcime”(I.Barbu -Pagini de proză). Aici balcanismul devine cu timpul un izvor pitoresc. „Obiectul poeziei este deci nu faţa concretă a lumii balcanice ci schema ei ideală adică „o simplă ipoteză morală” de unde lipsa de istoricitate şi de concurenţă geografică, Isarlâkul fiind realizarea atemporală, aproape fabuloasă a unei Turcii stătătoare, existând în afara disputatei Turcii osmanlii, o formă etnică, închisă, nemişcată: ”………………………… La răspântii, când Kemal, Pe bosfor la celalt mal, Din zecime în zecime, Taie-n Asia grecime ……………………” (G. Călinescu - Istoria…) Deşi în conflict cu Tudor Arghezi, merge pe linia „Fătălăului”, continuând tradiţia lui Anton Pann, a poeziei munteneşti balcanice şi bufone, înrudită cu Mateiu Caragiale. Imaginea lui Nastratin Hogea, văzut ca un argonaut murdar pe un biet caiac putred, în mijlocul unui Orient mirific, ne pare o poveste ruptă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
din „O mie şi una de nopţi”. Cetatea turcească e văzută în partitură dublă: „Dată-n alb, ca o raia, Într-o zi cu var şi ciumă, Cuib de piatră şi legumă”, după cum remarcă şi Adrian Marino, evidenţiind cu o mare putere de pătrundere, în mod analog, caracterul dublu, împărţit între abstract şi concret al poeziei barbiene. Cu „Uvedenrode” poetul se plasează într-un „joc secund”, depăşind realitatea şi concurând cu ea. Suntem aici într-o lume aparte cu nume cu sonuri stranii, unele cu etimologie ascunsă (Crypto – cryptos, ascuns, tăinuit), altele căutate (Enigel - nume tătărăsc al râului Ingul), altele de invenţie proprie (Uvedenrode). Întânlim aici o natură translucidă, sticloasă, „în care albul este aici culoarea dominantă” (Adrian Marino - Retrospectivă…), o natură rece, în care afecţiunile poetului merg spre regnul animal: molusce, meduze, gasteropode, melci, vietăţi translucide. „Riga Cripto şi Lapona Enigel” ia forma baladei medievale, un fel de menestrel al regelui-ciupercă, la spartul nunţii. Este un fel de „Luceafăr” întors pe dos, cu rolurile inversate. Şi aici ca şi la Eminescu drama derivă din incompatibilitatea dintre două lumi: Riga Crypto, cel cu „inima ascunsă” care este regele umbrelor şi al întunericului şi Lapona Enigel, locuitoare a sudului, a luminii, a căldurii. Riga Cripto se teme de soare în timp ce Enigel e legată de „roata soarelui”. Aspiraţia apolinică a lui Cripto spre soare va fi fatală regelui plăpând, înnebunind şi rătăcind pe drumuri „Cu altă faţă mai crăiasă/cu Laurul – Balaurul,/Să toarne-n lume aurul/Să-l toace, gol la drum să iasă/Cu măsălariţa-mireasă,/Să-i ţie de împărăteasă”. Cu „Ritmuri pentru nunţile necesare” intrăm în ciclul ermetic, spiritul uman trecând prin trei cercuri de cunoaştere în sens platonician: mai întâi roata Venerei, a inimii, apoi roata lui Mercur, a capului, şi roata Soarelui, cercul cunoaşterii depline, în care omul e ridicat la scară cosmică. Lovinescu arată că

10-septembrie 2012 - nr. 13

„sub influenţa noilor curente ale literaturii franceze şi, mai ales, a suprarealismului lui Breton, d-l Ion Barbu a ancorat la formula unei poezii ermetice, de viziuni interioare, de prelungire a visului în realitate, a unei poezii onirice…” Chiar Barbu ne spune că „Uvedenrode” sugerează la început un Olimp translucid şi germanic, apoi o evadare în vis, totul tratat rapsodic, conform canoanelor poetice ce mi le-am trasat, cu acea sonoritate imanentă… „Remarcăm aici gândirea plastică a abstracţiunilor din poem care atinge limpezimea de cristal”. Cu „Oul dogmatic” intrăm în gândirea simbolistă, unde se cântă creaţia, oul având- zice Nicolae Manolescu - înţelesul dat de vechii egipteni de început al creaţiei universului. Legenda ni-l înfăţişază pe Orfeu, care a răspândit în Grecia mitul egiptean al oului, ferindu-se să-l consume. Aici întâlnim cei doi factori: cel feminin – albuşul, dormind pasiv în liniştea increatului şi factorul masculin, bănuţul auriu, „ceasornicul fără minutar” al vieţii. „Nevinovatul ou” e simbolul vieţii dar şi al morţii , „palat de nuntă şi cavou”. Tehnica din „Joc secund” derivă din experienţa lui Mallarme prin încifrarea expresiei, dar la Barbu este mai mult de origine sintactică. Despre poezia barbiană s-a vorbit mult, dar a fost înţeleasă de puţini cititori, lui i s-a pus o etichetă şi nu l-a mai scos nimeni din ea ca poet „încifrat”, greu de digerat. Lectura operei lui relevă însă lumi şi înţelesuri nebănuite. Criticii au relevat o parte a frumuseţii acestei poezii şi i-au scos în evidenţă acele laturi „încifrate” care să- l apropie pe cititor de fascinaţia operei. Mulţi poeţi i-au împrumutat unele tehnici şi i-au urmat calea. „În poezia mea, ceea ce ar putea trece drept modernism, nu este decât o înnodare cu cel mai îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică” - zice Barbu. Poet al esenţelor şi al echilibrului, Ion Barbu rămâne structural, un clasic. „Toate preferinţele mele merg către formularea clară şi melodioasă, către construcţia solidă a clasicilor!” Ion Ionescu-Bucovu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
E TIMP Uit Visul croşetat În zgomotul anotimpurilor. Dorul a fost luat De vânt. La mare, Prietena făcea duş. Vijelie a devenit Această viaţă. Oamenii s-au înecat În cuiburile amintirii, Sinele mi s-a pierdut Printre ridurile zilei, Un profil nou Aduce acest anotimp. În zgomotul anotimpurilor, Caut sinele meu. METAFORA DURERII

10-septembrie 2012 - nr. 13

POARTA DURERII Poarta durerii este viaţa O zi care râde şi plânge Împarte un sărut pe cărare Vede copilul la târg În toiul vipiei Cu căruţa în braţe Priveşte cu uimire spre soare Un domn îl urmăreşte Să-i poarte visele Poarta durerii este viaţa Doreşte o noapte Iar ea nu vine Să-i devină ploaie Sub soarele tău Cândva Înjură şi pe Domnul Cu frisoane înveleşte singurătatea Scuturând cenuşa cuvintelor Poarta dorului sau a blestemului Este viaţa?! Nici frontarele inimii nu le defineşte Ţărâna o ai jur împrejur Iubirea în licitaţie Cine dă mai mult o ia Timp comercial... Iar Tu juri parcă eşti cineva Mergând gol în plaja nudiştilor Poarta de durere (nu) e viaţa?
(Oslo, 11.8.2012)

Anotimpurile S-au sărutat diseară Devenind nuntaşi, Vântul poartă Pe spinarea secolelor Visele mele călcate, Soarele Cu extremităţile încovoiate, Frigul anotimpurilor Împăturate, În arka Pandorei Suntem neamul ilirilor, Fără streaşină deasupra capului, Cu steagul deformat al Dardaniei Vărsat pe drumurile Balcanilor, Muşcat animaliceşte cu dinţi de câine, O zi de ridicare, Căzând pe maluri, Călători Cocori fără colibă, Împărţiţi, dezbinaţi, în punct şi cinci sute,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
100 de ani luptă pentru tron , Egoul meu de albanez Hoinăreşte fără felinar Şi sufletul meu plânge, Nici săruturi, nici dor, Înnebunit-au anotimpurile secolelor Care apasă pe umerii Noştri, Fiii vulturilor Uitaţi Şi de Dumnezeu? Spre marea Marmara Un Azem şi o Shota Cu Adem Jashari Şi bătălia din Troia, De-abia am ieşit Din Infernul lui Dante Ieri, Melodie ruptă de la mijloc. AZI Mergeam pe şira spinării tale Îmbătaţi Cu vise adormite Notăm dintr-o parte, În cealaltă parte a tronului, O sută de ani, Iar un Bruxelles Ţine visele atârnate În trei timpuri ale verbului...

10-septembrie 2012 - nr. 13

SĂ IAU SOARELE În braţe să ţin O bucată de cer rupt, Cu ploaie Să cobor în Himara, În Ksamil să rup cuibul De la streaşina mea, Să sprijin obrajii De acea piatră şlefuită, Pe vârtejurile mării Să întind literele obosite Peste această pânză a zilei, Să stau treaz, Să nu sting acest vis, Această cale, Nici dorul să nu-l tai, Să iau soarele În braţe să-l ţin...

MÂINE, Râul va curge, Prin valea sa Un steag va flutura, Peste casele noastre Cu faţa spre Soare, Trei timpuri ale verbului Se ceartă o sută de ani... O melodie ruptă la mijloc?!

O MELODIE IERI Cădea, Parcă era ruptă din talie, Pe drumurile patriei Timpul se măsoară În cele trei timpuri ale verbului. Ziua de ieri

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

La natura delle cose
Il giardino di Galileo
Radissimi astri sul campo di zucche, le enormi teste di cavoli accennanti al più lieve passaggio e il liquame verdastro di alcune creature: più sotto rintanano bulbi, all‟esterno torti e straziati sotto il chiarore dei raggi, sembra di camminare sui gusci del cammino a ritroso dei mari, così una sirena s‟attorciglia, confonde in quel viluppo di secchi di gamberi cavi mezzo ritta sulle elitre, un gran pesce luccicante con festuche appiccicose sul corpo: Urano s‟appoggia a una serie indiana di pali, goccia un liquido denso, d‟opale, beve il latte che mortifica i tessuti, l‟erba della dimenticanza ed il suo fiore: “Quando le trame non sono ancora ed i legami vulnerabili, un dio ti siede accanto e osserva il suono d‟uomini che camminano nel cielo, dal varco di luce della sua bocca nel mio orecchio fluisce come olio”. Tutt‟oggi una cosa ha sostato in bilico della casa col buio è scesa nelle siepi infinita ed eterna, urtando vasi col muso facendo un vento di semi, e ha ucciso un cespuglio, guardandolo: dormono le streghe sulla stufa fumando la pipa, dai rami pendono

frutta bollita mandorle amare e oltre il riparo dei pruni si spargono uccelli sul pane di ieri, ed è tutto un leccare e lappare di bestia all‟abbeverata, cuoce piano un bambino nel forno: “Discesi allora nel tempio e aprii sulle stelle il tetto scorrevole: basse sull‟orizzonte nel palustrìo, mentre varcato il recinto e frante le uova i galli schiamavano e schiamavano per il Ferro al centro della Terra: parlammo in un denso fumo.” Insonne straniero, senza memoria e oppresso dal ricordo resto cieco su un gesto abituale incoronato d‟alloro. *

Rinvenuto a bordo d‟un oggetto volante
Triste è per voi terrestri l‟esser soli ma per noi soli nella solitudine è un privilegio terribile. Come, dopo aver fissato molta luce, si chiudono gli occhi e la luce persiste e si sta annebbiati e non sai il perché o quando l‟acqua dirama e, separandosi, ognuna delle parti adima in sé in pozze che viene formando, così tutto era come se fosse un po‟ rotto, scheggiato; o quando, pallida ancora, mi avvicinavo al vaso con l‟idea di trovarvi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
un uccello morto, il più delle volte c‟era. La poca vigna che restava la liberavo dai polloni le imbrigliavo la forza moltiplicandola nell‟aria oppure la guardavo spezzata nell‟atmosfera calcolandone la struttura e la durata, questa l‟avrei salvata con un ponte che ci unisse ma la notte sognavamo montagne di zucchero; vedevo immersi nel catino i salci immobili nell‟acqua coi girini le piccole uova il refe di gelatina. Ho pensato che essi, astutamente, ricalchino le rotte degli aerei ne seguano i canai di volo le zone di manovra le vie di fuga, le piazzole ai bordi coi rovi e gli olii di servizio e non respirino come noi, sono come draghi sempre malinconici; l‟antro dove stanno tazzine e piattini e un ciottolo messovi per via del contagio, il cassetto delle posate in attesa, paesi dove si radunano immagini di morte. Il cielo stanotte era un pieno di angeli

10-septembrie 2012 - nr. 13

di incerti pupattoli lavorati nella mollica dai movimenti futili e infiniti. *** Ma di notte quando maggiore è il bisogno e la gente si stringe e si sta in casa viene a massacrarci un odio abbassata la guardia spento il lume il terrore della porta per saperti là con un pennacchio di respiro intirizzito tra la bocca: qualcuno ha detto qualcosa di sotto poche parole entrando e uscendo, onde che il mare provoca muovendo nell‟acqua la mano “Solo in una sola stanza spesso guidavo la macchina tutti i miei figli morti con lunghissime chiome coi piccoli pugni stretti come tuttora al volante pur persa la posizione pensiva della guida”, ma subito una finestra toglie la voce al parlante le pupille ronzano col cuore in folle dal gancio pende il soffitto e danza una donna a piedi nudi in c ucina invasa da piccoli insetti volanti: dio mangia con le mani.
Poesie tratte da La natura delle cose di Alessandro Ceni, ©Editoriale Jaca Book spa, Milano, novembre 1991, Alessandro Ceni- è nato a Firenze nel 1957. Ha pubblicato I fiumi d‟acqua viva, Guanda, Milano 1980; Il viaggio inaudito, Tosadori, Riva del Garda 1981; I fiumi, Marcos y Marcos, Milano 1985. Presente in varie antologie. Ha pubblicato il saggio La sopra-realtà di Tommaso Landolfi, Cesati, Firenze 1985. Traduttore di Poe, Coleridge, Milton.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

Rodica Elena LUPU şi a sa „Taină a scrisului – CLIPA...“
De mic copil îmi plăcea să observ oamenii mari şi simţeam repede când cineva avea vreun interes pentru mine. Cum zicea bunica: „Să îţi scoată Dumnezeu în cale oameni buni” sau „Dumnezeu te ajută

prin oameni, nu te ia el de mână să îţi arate ce să faci.”

ascundea după nişte uşi şi când apărea cu ceva în mână, o ulcică legată cu lanţuri, care fumega şi mirosea a tămâie din care fumul se ridica spre bolta bisericii mie îmi era frică să nu o scape în cap la vreunul, deoarece se făcea că o arunca în toate părţile. În drum spre casă, am întrebat-o pe mama cum se numea ulcica aceea care scotea fum cu miros de tămâie şi am aflat că se numea cădelniţă, iar bucăţica de pâine anafură. Asta a fost uşor de ţinut minte, dar ca să nu uit m-am pus pe repetat când mai încet, când mai tare, când în mintea mea. Toată ziua am repetat aceste cuvinte până când mama mi-a spus că nu mă mai ia la biserică dacă repet cuvintele acestea. Noaptea am visat că am fost iar la biserică, eram singură înăuntru şi crescusem aşa de mare că puteam să mă uit afară pe geamurile înalte. Capul îmi ajungea până în tavanul pictat cu stele, ori parcă nu mai era tavan, ci cerul înstelat deasupra mea. Mam jucat acolo cu stelele şi cu sfinţii care coborâseră de pe pereţi şi deveniseră mari ca mine. Când m-am săturat de joc am vrut să plec acasă, dar n-am mai putut ieşi pe uşa bisericii, care era prea mică. Am început să plâng, în somn. Mama m-a luat în braţe. Eu îi repetam că nu pot să ies din biserică şi ea îmi spunea că mă ajută ea să ies, dar să dorm liniştită. Dimineaţa, m-a întrebat ce am visat, că am plâns în somn. După ce i-am spus, mi-a explicat că am visat aşa pentru că am glumit cu lucrurile sfinte, când am repetat cădelniţă şi anafură, că l-am hulit pe Dumnezeu şi m-a sfătuit să nu mai iau în deşert lucrurile sfinte că e mare păcat. Atunci, s-a sădit în sufletul meu un grăunte din harul credinţei, care nu s-a irosit în zadar, a încolţit. Mama avea o vorbă:

La biserică m-a dus prima dată mama. Mi-a tot promis că mă ia la biserică dacă sunt cuminte şi nu mai alerg să îmi jupoi genunchii, că nu mă poate duce acolo aşa zdrelită pe picioare. Curtea bisericii, albă şi mare, sălaşul lui Dumnezeu, din mijlocul satului, o cunoşteam bine pe dinafară, fiind locul de joacă al copiilor, când era vreo sărbătoare sau vreo nuntă în sat. De cum am trecut pragul bisericii, am simţit în adâncul inimii un fior de uimire şi bucurie. Dar, uimirea nu a ţinut mult deoarece, în mintea mea de copil, credeam că tot ce se întâmpla acolo era un joc de oameni mari care începuse când am ajuns noi şi preotul era şeful jocului. Cam pe la mijlocul bisericii stăteau bărbaţii smeriţi, cu pălăriile în mână. Nu aveau voie să vină înaintea şefului cu pălăriile pe cap. În spate stăteau femeile şi cu mine, dar erau mai multe babe, care îşi făceau cruci cu evlavie, unele rostogolindu-şi ochii în sus peste cap, altele în jos. Toţi îşi făceau cruce odată, probabil când le făcea semn preotul. Unele femei se îndoiau până la pământ, mă ţineam şi eu după ele, îmi plăcea joaca aceea, până când bunica m-a oprit. Numai o babă se juca cu nişte lumânări galbene, subţiri, apoi le dădea celorlalte babe, care se mişcau încet cu ele aprinse, până le puneau în faţa icoanelor. Pe preot nu-l scăpam din ochi, numai că uneori se

„Din câte seminţe cad pe pământ nu toate încolţesc, nu toţi se poartă să îi placă lui Dumnezeu, chiar şi dintre cei care bat drumul bisericii.” Cât adevăr!

Ca orice om, am avut în viaţă necazuri, dar simţeam mâna lui Dumnezeu, care mă purta pe o scară în urcare. Îmi amintesc de primul ghiozdan, de degetele pline de cerneală şi nu o pot uita pe prima mea învăţătoare, cea care mi-a pus creionul în mână, al

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
cărei scris l-am moştenit, şi nici pe frumoasa mea dirigintă, pe care de mică am admirat-o şi o admir, ea mi-a fost primul model, ea şi interesantele ore de dirigenţie, care mi-au fost de mare folos în viaţă. Când am urmat liceul ne adunam în grupuri şi, pe cărarea de pe marginea liniei, mergeam în fiecare dimineaţă la şcoală, urmând acelaşi drum la întoarcere. Erau în total opt kilometri zilnic, dar tinereţea noastră, cu cântecele şi râsul nevinovat care ne însoţeau, nu a simţit niciodată dacă sunt mulţi sau puţini. Şi apoi, cu banii pe care i-aş fi dat zilnic pe bilet la autobuz mi-am cumpărat multe cărţi, pe care le am şi azi în bibliotecă şi pe care de câte ori le răsfoiesc de anii de liceu cu drag îmi amintesc. Ce repede trec anii! Am absolvit o şcoală postliceală cu profil economic. Cele opt judeţe în care ca revizor contabil desfăşuram activitatea de control, aproape un sfert din ţară, nu era ca locul comod din spatele unui birou. Şi totuşi am rezistat şi îmi convenea pentru că de fiecare dată era altceva care nu mă lăsa să mă fure gândurile ori tristeţea, pentru că nu aveam timp... Nu, nu mă temeam de singurătate. Singurătatea acţionează asupra inteligenţei, ea dezvoltă poezia care se găseşte întotdeauna în om. Între timp am urmat facultatea de drept şi în minister am fost numită şef serviciu relaţii publice. După atâţia ani în care am lucrat cu oamnenii cred că îl cunoşti pe om nu după ceea ce răspunde ci după ceea ce întreabă. Puţinele excepţii există şi am avut parte de ele. Am descoperit că scrisul îmi face bine încă din liceu. Clipa! Prima poezie a fost „Clipa”, pe care omul nu o ştie, nu o vede, nu o ia în seamă, uneori o cheamă sau o blesteamă, atunci când devine fior o scrie, o cântă, o poartă ca pe propria-i soartă. Atenţie dar, clipa nu este har, ci e drum sau hotar! Să vorbesc cu mine însămi, e ca un tratament. O fi un semn al epocii moderne? „Omul arhaic vorbea cu cosmosul, omul

10-septembrie 2012 - nr. 13

răspunzi singur cititorule pentru că eu ştiu: îmi place să vorbesc cu mine însămi... şi am încept să scriu. Şi am scris până acum peste cincizeci de cărţi. Prima carte „Vacanţe, vacanţe...” şi a doua, au apărut la Editura Curtea Veche, apoi celelalte la editura mea, ANAMAROL. De ce în ultima vreme simt nevoia tot mai mult „să călătoresc în propriul meu trecut”, cum spunea Mircea Eliade... sau în trecutul altora? De ce am scris până acum romanele care au la bază fapte reale? Fac asta pentru a lăsa ceva, sincer – altceva decât pe fiica mea după ce nu voi mai fi! Ceea ce scriu este exact viaţa! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă. Rândurile mele sunt o meditaţie asupra a ceea ce se numeşte o viaţă de om. Nu-mi dau seama de ce îmi vin în minte toate astea... De ce le scriu? În primul rând pentru că vreau să-ţi explic ţie, cititorul meu, să răspund chiar eu la potenţialele întrebări sau nedumeriri care te împiedică să mă înţelegi. Cu trecerea anilor mi-am dat seama că tu ai fost şi rămâi singurul cu care am comunicat şi comunic, prin aceste scrisori mai groase, cum îmi place mie să numesc cărţile.. Asta este extraordinar pentru că ceea ce ne deosebeşte de animale, diferenţa aceea mare, „specifică” a speciei este „cuvântul, comunicarea...”. Şi să fiu sinceră adevărul este că nu doar acest motiv mi-a determinat confesiunea. M-am gândit şi cred că pentru tine, cititorul meu, poate prezenta interes ceea ce se întâmplă cu un om, ceea ce simte el înainte de... marea şi ultima lui aventură aceea a „Morţii”. Sau „a doua naştere”, „suprema iniţiere”, cum o numeşte Mircea Eliade: „Trebuie să mori pentru a renaşte în eternitate”, a spus el. Vrei să fiu sinceră, eu îl cred. Pentru că pentru a nu ne face din viaţă un calvar, speranţa în renaştere este suficientă. Mai mult a spera înseamnă a te naşte a doua oară. Speranţa te face puternic şi este ultimul lucru care se pierde.

medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuşi”, spunea Heineman, şi se confirmă. Te las să

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Ştiu că vom muri. Este singurul lucru pe care îl ştim toţi de când ne naştem pe acest pământ, fiind şi singura noastră certitudine. Toată viaţa însă aşa nea fost dat ca să nu ne gândim deloc la moarte, chiar dacă viaţa este o luptă de unul singur cu necunoscutul pentru a amâna Moartea. Până la urmă toţi părăsim arena pentru că toţi pierdem această luptă. Suntem învinşi toţi pe acest pământ, dar nu toţi dezonoraţi. Nu sunt dezonoraţi dintre noi cei care au încercat să-şi facă datoria. Aceste rânduri dovedesc oare că şi eu am încercat să-mi fac datoria? Orgoliu de ultimă oră? Probabil! A greşi e omeneşte, a da vina pe alţii e politică. Cât e de adevărat că trecerea anilor ne aduce cu ea înţelepciunea de a iubi şi de a cultiva îngăduinţa. Cât este de adevărat că nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi! Pentru cei mai mulţi dintre noi însă viaţa este imprevizibilă, are legi ciudate şi continuă să rămână un mister.
Rodica Elena LUPU Bucureşti 10 august 2012

10-septembrie 2012 - nr. 13

Zilele trecute mi-a căzut un dinte Mă simt bătrân. Urât O alveolă goală Ecouri. Un inorog. Fildeşul dragostei. Desigur, şansa mediocrităţii Voi iubi, voi citi, sigur că da Voi fi cult şi slab copleşit de bubele singurătăţii. Dar ce voiam să spun? A da! Voi trăi.... totuşi.

Alergare în nori Atâta frig s-a condensat în aer Şi-atâta întuneric în pământ, Prin rumeguşul iernii vântul taie Mici fulgere în vidul pal dansând. Norii se ţin în cârje de ninsoare Vag timpul ţesătura şi-o complică, Contururile ard în îngroşare Sub marea de lumini cu ochi de sticlă. Culorile sunt reci şi părăsite, E o aversă de metale gri, Largi voaluri indigo cad împietrite, Sub răsuflarea serii albăstrii. Atâta timp s-a condensat în aer Şi-atâta necuprindere-n cuvânt Prin zaţul depărtărilor mă-ncaier, Cu umbra mea, în vidul pal dansând.

Voi trăi... Clipa O voi lua de la capăt Aşa îmi spuneam. Ştii. De mâine... viitorul Voi face sport, voi trăi, voi iubi. Voi? Acum e doar o perioadă de tranziţie Ştii. Repetiţia. Preludiul. Totuşi unii oameni mor firavi. Nu noi! Libertatea supremă e o temniţă Trecutul o oglindă care stă cu spatele O locomotivă. Oamenii fug să o ia de la capăt. Uneori ameţesc, am o stare confuză de slăbiciune Am să fac sport Voi fi puternic

Rodica Elena Lupu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

dată ca focul,/ apoi, pământ m-am făcut,/ şi cer mam făcut/ risipindu-mă-n ziua şi noaptea/ de pe genele tale. (ÎNTOTDEAUNA). Idealul elevării

spirituale este una dintre constantele acestor versuri. Durerea, sau amintirea ei, populează acest univers al complexităţii, acolo unde izbucnirile vindicative nu îşi găsesc loc. Doar neliniştea e omniprezentă, ca o permanenţă lunară înmărmurită. Asemenea ipostaze, când stelele s-au ascuns în

luceferi,/luceferii s-au învelit cu nori,/norii au uitat să se joace,/joaca a uitat că există! (NIMICUL DE PRETUTINDENI), determină irumperea
METAMORFOZE
Volumul bilingv româno-german Fără titlu (Amanda Edit, Bucureşti, 2011) invită la introspectarea fluidelor mistere ale vieţii, confruntată cu impenetrabilul celor nedispuşi să îşi asume traiul în preajma esenţelor. Viorela Codreanu Tiron abordează cu mult curaj această problematică incandescentă. Interiorul are multe enigme rămase nedecriptate. Lumina încă nu a pătruns peste tot. Poeta invocă iubirea, sentiment ales astăzi supus minimalizării, poate chiar scăderilor orbitoare: Iubirea a căzut irepresibilă a dorinţei evadării din circumstanţele constrângătoare proprii mundaneităţii. Întrebările vor fi mereu prezente în acest areal clocotitor. Lirismul Viorelei Codreanu Tiron poate avea şi patina fin de siècle caracteristică vechilor vise trăitoare între viaţă şi moarte: Cununată cu

timpul,/destinul/ mi-a făcut rochie de mireasă/ din mătasea prăfuită a amintirilor/ce mă trag spre un trecut/ - veşnic prezent - /din câmpiile-nflorite/ sub un cer încărunţit de stele. (CUNUNATĂ CU TIMPUL). Participarea la actul devoţional se rea-

pe nevăzute/în adâncul unei prăpăstii de nori/ tocmai acolo…/unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi/pe fundalul furtunii,/iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului. (NIMENI NU VEDE). Starea de
abandonare a firescului este asimilată normalităţii în universul nostru desacralizat. Viorela Codreanu Tiron îşi asumă nobila misiune de a revalorifica valori uitate: Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute,/

lizează într-o profundă atmosferă cromatică. Sacramentele astrale înnobilează hora de vise (LINIŞTE). Este o perpetuă căutare. Dimensiunea spaţio-temporală devine variabilă, de aici rezultând o stare metamorfică aflată în deplin elan: Pădurea

rămase nespuse,/pe care le-am cules/şi le-am spălat cu rouă-de-soare. (CUVINTE). Ele au valoare de

se topea sub ochii mei./Exista?/ Nu exista?/ Totul devenea vis-în-vis,/vis-în-ne-vis,/şi tinereţea trecea/într-o aparentă încremenire,/ca apa râurilor/ sub stratul de zăpadă/dar veşnică luptă şi zbucium,/iar şoapta continua:/eu ştiu unde se află fericirea!/ Eu ştiu… eu ştiu! …eu ştiu?!...(ŞOAPTA).
Veşnicele esenţe caracteristice romantismului conferă poeziei Viorelei Codreanu Tiron o specială limpezime. Apelul la inalterabilul stării duhovniceşti eliberează şi naşte soluţii la ieşirea din iluzie, deşi, câteodată, disperarea înlănţuie inimile: Către Tine,

ofrandă pe altarul sublimului, într-un spaţiu unde nimicul îşi face tot mai simţită prezenţa. Însă, unul dintre fundamentele lumii este cel al veşnicei reîntoarceri, salvarea fiind posibilă prin valorizarea principiilor pozitive. Persistă aspiraţia către puritate, către aflarea imaculatelor date sufleteşti astăzi ocultate. Privilegierea sentimentelor creează un ambient inubliabil: Am trăit o mie de

vieţi/ şi-n fiecare te-am iubit/ o dată ca apa,/ altă

Doamne,/privirile au rămas pironite!/aşteaptă să le arăţi/unde-ai ascuns/taina pământului/şi a vieţii de aici?/Auzul se-ncordează/ s-audă ceva!//Dar Dumnezeu tace!/şi morţii mei…/tac alături de El. (DUMNEZEU TACE!). Dumnezeu tace pentru că

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
este uimit de ororile pământului, şi poeta trage din nou un semn de alarmă către lume. Dar aceasta se întâmplă pentru că poeta mai crede în Bine şi Frumos, în Adevăr şi Iubire, care odată vor irupe în lume făcându-l pe Dumnezeu să vorbească oamenilor, să-i facă a înţelege că fără Iubire nimic nu e posibil! Şi poate credinţa ei, a poetei, ne va ajuta şi pe noi să ne deschidem sufletele şi să ascultăm glasul suprem al iubirii, al înţelegerii, al milei – în sensul de mângâiere pe care o putem da aproapelui nostru – fără a ne plânge nouă însăşi de milă, renunţând la egoism şi la puterea banului ce pune tot mai mult stăpânire pe lume, să putem fi în stare să nu mai răspundem: Eu – omul care a uitat să se bucure! astfel ca mereu iubirea, mila şi mângâierea (Dialog simplu) să înlăture risipirea sufletească în vâltoarea singurătăţii cotidiene. Evadarea din obscuritate va deschide drumul către izbăvire.
Octavian Mihalcea

10-septembrie 2012 - nr. 13

GERRA ORIVERA MĂRTURISESC SUNT VIE31

Din punct de vedere social internările la spitalul Gheorghe Marinescu mă stigmatizau. Şi mă făceau şi mai vulnerabilă. Dar în plan personal, m-au ajutat foarte mult. Mi-au deschis poarta introspecţiei. Poarta autocunoaşterii. E foarte important, esenţial chiar, să înţelegi. Să înţelegi cum funcţionezi. Ce te motivează. Ce te blochează. De ce acţionezi într-un fel sau altul. De ce reacţionezi emoţional odată pozitiv, sau altădată negativ, la acelaşi gen de „stimuli” faptici. Care e mecanismul „întâmplărilor” vieţii. Măcar aşa nu-ţi vei petrece viaţa mergând din fundătură în fundătură. Vei înţelege de ce porţi în spate cocoaşa traumelor trecutului. De ce atâtea acţiuni ale tale sunt distorsionate. Înţelegându-te mai bine pe tine, viaţa ta va curge mult mai lin. Cu mai puţine sincope. Strangulări. Pentru că înţelegerea mecanismului unui afect sau acţiuni, ne dă putinţa de a schimba totul după dorinţă. Şi în orice direcţie. În funcţie de scopurile noastre! De ceea ce ne propunem să obţinem de la viaţă. Cum să o trăim, sau cum să ne trăiască ea depinde de noi. Dacă vrem să repetăm aceleaşi greşeli, vom primi aceleaşi lovituri. Ne vom sparge capetele de aceleaşi ziduri. Ce frumoasă e libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu! Dar ce dar greu de primit! Pentru că nu mai putem arunca în spatele nimănui vina, ori consecinţele prostiei sau lenei noastre. Depinde ce alegi să-ţi asumi sau nu. Viaţa se trăieşte! Sau se legumeşte! La alegere. Dar dulcea somnolenţă s-ar putea transforma în amara somnolenţă. Cărăm după noi în cocoaşă tot ce nu înţelegem! Sau nu acceptăm! Cum putem schimba ceva în noi sau în afara noastră, dacă nu ştim ce se petrece,
31

Elena Bessinger – Lumina

Volumul a părut de curând la editura Proşcoala, RâmnicuVâlcea, 2012; noi vă prezentăm numai un fragment.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
sau de ce, dacă nu acceptăm întâi ce suntem, ori unde suntem, de la ce şi de unde pornim. Personal, internările la neuropsihiatrie, dincolo de faptul că m-au rupt de mediul şcolar, mi-au fost folositoare. Foarte. Contactul direct cu nişte profesionişti care mi-au dezvăluit ce se află dincolo de aparenţe a fost binevenit. Mi-a deschis orizonturi extraordinare, de raportare la mine însumi, sau la un context social. Începând de-atunci, posibilităţile mele de a schimba puţin câte puţin universul în care trăiam s-au înmulţit. Multe uşi măcar sau întredeschis! Şi mi-au fost arătate şi alte feluri de-a te integra vieţii. Nu mă mai simţeam încorsetată doar într-un singur fel de a vedea lumea. Cel puţin puteam atenua complexul că sunt anormală dacă simt şi trăiesc altfel realitatea. Acum ştiam că există şi alte moduri de-a creşte frumos. De-a trăi frumos. De a fi frumoşi. Pe dinăuntru. Pe dinafară. Indiferent de cine sau ce eşti… Am profitat cât am putut. Cât mi-au permis şi împrejurările să-mi mobilez creierul şi lumea interioară. Cu bogăţii şi frumuseţi la care nici nu puteam gândi cândva. Sau visa. Că de sperat nici nu putea fi vorba. Aş fi putut face mai mult? Cu certitudine. Ca de altfel noi toţi. Esenţial este că am avut curajul să văd orizontul nemărginit. Şi să aspir. Mai larg. Mai sus. Mai mult. Străduinţă. Şi iar străduinţă. Peste îngenuncheri. Îndoieli. Disperări. Să fiu! Azi mai mult decât ieri! Mâine mai complexă decât azi! Să vibrez la alte şi alte note ieşite din claviatura infinită a vieţii!! Odată întredeschisă poarta spre alte universuri, nimic nu mă mai putea ţine prizonieră. Puteam fi înlănţuită, încătuşată în diverse conjuncturi, şantajată prin factorul material de diverse persoane din viaţa mea. Dar prizonieră nu mai puteam fi niciodată. Pentru că palpasem cu sufletul libertatea! Îi simţisem mireasma! Nimic nu mi-o mai putea lua. Deja ştiam cum să fiu liberă dincolo de realitatea concretă! Şi chiar în pofida ei! Cu adevărat liberă! Anii au trecut. M-au luat cu ei. Iureşul evenimentelor m-a purtat prin diverse medii sociale. Unele fabuloase, altele jalnice. Eu, scăpată prin

10-septembrie 2012 - nr. 13

căsă-torie din infernul familiei mele în care totul era urât şi cenuşiu, eram ca un burete. Gata să absoarbă cele mai diverse experienţe. Să înveţe. Să greşească. Să iubească. Cu pasiune. Storcând fiecare clipă de toată bogăţia ei! Să acumuleze averi de regină! Şi în trăiri am şi fost. Foarte bogată. Poate chiar prea bogată pentru integritatea mentalului meu. Că de cea socială nici nu putea fi vorba. Toată viaţa fusesem săracă. Pentru că mama îşi motivase refuzul de a se despărţi de bărbatul agresiv ce-i fusese soţ din cauza mobilei şi a casei ajunsesem chiar să urăsc noţiunea de bani şi plan material. Cu alte cuvinte, în balanţa judecăţii ei atârnase mai greu situaţia materială pe care o avea, decât liniştea copiilor ei. Sau fericirea lor. Ce jalnic e să te agăţi de aparenţele unei căsnicii, când ştii ce atrocităţi se ascund în spatele lor! Să crezi că barbarismele la care te supui şi pe tine, şi copiii tăi vor fi răscumpărate de câteva momente liniştite. Să uiţi violenţele şi umilinţele la care eşti supusă ori de câte ori te momeşte cu bucăţica de zahăr! Asta da dragoste maternă! Culmea este că şi era convinsă că-i o mamă model. Că s-a sacrificat pentru noi, fetele, nedivorţând. Ce-ar fi zis lumea, vezi Doamne, dacă ar fi divorţat? Mai bine să asişti neputincioasă cum îţi sunt maltrataţi copiii, decât să-i laşi fără plăcerea de-a avea un tată, nu? Tot respectul pentru o astfel de logică! Cine a câştigat şi ce - din aceste alegeri? Afară de cel ce avea la dispoziţie o sclavă oricând îşi dorea. Şi nişte obiecte-oameni pe care să-şi verse frustrările de invalid. Care a fost câştigul copiilor? Că şi-au pierdut respectul de sine? Că aveau o emotivitate exagerată? Că aşteptau în permanenţă ca răul să se reverse peste ei? Că se-ndoiau puternic că li se va întâmpla şi ceva bun? Că ororile văzute şi trăite în copilărie au lăsat traume adânci în sufletul lor? Care le-a mutilat poate pentru totdeauna ochiul inocenţei? ochiul purităţii, al frumuseţii prin care ar trebui să privim cu toţii viaţa. Dar ce greutate are sufletul unui om când îl pui pe cântar în contra-balanţă cu o mobilă sau o casă? Şi atunci de ce să te mai miri că o adolescentă de douăzeci şi cinci de ani nu se iubeşte îndeajuns

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
ca să lupte pentru viaţa ei?! E tragic c-a făcut alegerea asta, dar şi de aşteptat. La ce modele de dragoste a avut, de mirare ar fi fost să se iubească! Purtăm cu toţii în spate ca o cocoaşă, traumele copilăriei care ne deformează ulterior întreg parcursul vieţii. Drumurile pe care le străbatem, alegerile pe care le facem, deciziile noastre. Toate se datorează bagajului emoţional sau moral purtat din copilărie. Câte din acţiunile noastre ar fi fost altele dacă sufleţelul nostru nu ar fi fost strivit, făcând luminiţa din noi de-abia să mai pâlpâie? Şi de cele mai multe ori nici nu suntem conştienţi ce anume ne alterează atât de grav modul de percepţie a realităţii... Asta şi pentru că ne amăgim crezând că ne-am vindecat rănile trecutului. De câte ori însă rănile prind doar o coajă superficială, sub care coptura lucrează mascat. Tăcut. Până ne infectează în totalitate. Ca o explozie, cangrena ne cuprinde întreg organismul. Organismul emoţional şi decizional, după care ne construim întreaga existenţă! De-aceea de multe ori ne minunăm noi înşine de hotărârile pe care le punem în mişcare. Şi suntem miraţi de fundăturile în care ni se împotmolesc visele. Nu ne dăm seama de câte ori subminăm frumuseţea a ceea ce-am putea deveni cândva. Pentru că purtăm cocoaşa unor dureri cangrenate, care măsluiesc întregul joc al vieţii! Iar ceea ce ar putea fi rămâne doar o dorinţă deziderat. Şi - atât! La fel de oarbă am mers şi eu pe orizontala trăirii. Credeam că odată smulsă din căminul parental toate problemele mele se vor rezolva de la sine. Iar în pocalul existenţei îmi va curge doar lapte şi miere. Eventual voi găsi şi vreun bulevard pe care câinii să se plimbe ţanţoşi cu covrigii în coadă! Şi, ghiciţi: nu s-a întâmplat! Soţul, partener cu mine la o şcoală de teatru, a fost fermecat de ciudata creatură care se raporta altfel la o realitate concretă anostă. Şi reuşea să o schimbe de-atâtea ori. S-o coloreze prin jerbe fascinante. Avea, sau cel puţin aşa credea el, o mare putere asupra ei. M-ai ales că-i cunoştea punctele vulnerabile...Frigiditatea extremă fizică şi psihică sub amprenta căreia respiram atunci când m-a cunoscut, îi dădea un atú în plus. Era Făt-Frumosul

10-septembrie 2012 - nr. 13

venit s-o salveze pe Ileana Cosânzeana, din colţii balaurului. Să-i oblojească rănile. Iar când aparent, rănile ei s-au cicatrizat şi sufletul îngenuncheat s-a ridicat... *** ...Postura lui de mare salvator s-a spulberat. S-a trezit deodată în faţa aceleaşi creaturi ciudate, dar care îşi acoperise punctele vulnerabile. Şi care nu vroia, refuza să mai fie tratată ca un handicapat psihic, care nu poate supravieţui fără umbrela lui protectoare. Am realizat deodată că nimeni, niciodată, nu mă tratase ca pe o fiinţă independentă! Independentă nu atât din punct material, cât la nivel decizional! Că am dreptul şi mai ales potenţa de a lua singură decizii în ceea ce priveşte viaţa mea. Decizii care ar putea fi greşite sau benefice, dar care sunt ale mele. Că viaţa mea merită să curgă pe făgaşul ales de mine, de nimeni altcineva. Cu toate riscurile de a se împotmoli, de-a se strangula. De ce adică trebuie întotdeauna ca alţii să hotărască ce-mi este mie folositor? În ce direcţie trebuie să se îndrepte viaţa mea?! Ce trebuie să simt, să gândesc, să fac? Eu n-am destul de dezvoltat organul discernământului? Şi de ce toate astea se fac, chipurile, sub semnul dragostei? Părinţi, soţ - deşi îşi manifestau altfel iubirea, toţi îmi contestau dreptul de a-mi desena singură paşii pe cărarea vieţii. Toţi vroiau să fiu doar executantul ce nu gândeşte, nu comentează, nu doreşte decât să făptuiască tot ce i se indică. Eventual să mai fiu şi profund recunoscătoare că mi se face favoarea de a mi se trasa itinerariul. Pe care să-l parcurg poate şi cu entuziasm! Iar eu iarăşi simţeam că mă sufoc. Că sunt transformată într-o jucărie. Că mă strânge cămaşa în care sunt obligată să trăiesc. De data asta, de soţul meu. Mă iubea? Neîndoielnic! Dar cum?! Asta era întrebarea cheie! Încercând să mă înghesuie în nişte cofraje ce-i erau lui mai accesibile? Mă iubea pentru că eram la antipodul lui ca formaţie interioară. El - structurat pe materie. Eu - pe eteric (după cum mă şi poreclise el - „eterica”). Întotdeauna te fascinează tot ceea ce nu-ţi e

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
familiar... Eu am fost teritoriul necunoscut care trebuia cucerit! La colonizarea acestui teritoriu s-a împiedicat el! N-a avut înţelepciunea de a respecta profilul celui luat în iluzorie stăpânire! Iar când nu respecţi ceea ce iubeşti, nu-i dai teritoriu în care să respire. Trebuie să învăţăm că cel de lângă noi nu este copia noastră la indigo! Că are propria sa lume interioară care poate fuziona fabulos cu a ta. Dar doar atunci când doreşte. Şi cât doreşte. Când alege să dăruiască. Să se dăruiască! Nu să fie cotropită! Dincolo de dăruire totul se transformă fără de vrere şi aproape pe nesimţite în violenţă! Când ţi se striveşte sufletul, iubirea devine o capcană. Şi doare. Sfâşietor de mult! Şi când iubirea doare, mai bine părăseşti teritoriul ei, decât să-l degradezi. Să-l pângăreşti! Măcar salvezi ne-întinată trăirea într-o aceeaşi vibraţie! Atât cât a durat! Clipa de aur rămâne de aur! Chiar dacă rămânem cu nostalgia acelui „ar fi putut fi dar n-a fost”! Trebuie să ştim ce putem duce şi ce nu. Să ne privim cu luciditate şi sinceritate în suflet. Să ne vedem. Şi să ne acceptăm. Aşa cum suntem. Acum. Deocamdată. Ce vom fi mâine, depinde de investiţia de astăzi! În noi! În dorurile şi aspiraţiile noastre! Altfel viaţa noastră se va desfăşura într-o brambureală năucitoare. Şi nu va fi decât o irosire! Care secătuieşte fiinţa de orice bucurie a trăi! Dacă nu poţi câştiga, măcar să reduci la maximum pierderile. Şi să mergi mai departe, prin „respiraţia“ prezentului. Cât mai mult. Conştient. Ca vieţuirea să nu se petreacă într-un dans de-a „tot pi loc... pi loc... pi loc...”! Orice-ar fi să mergi mai departe. Tot mai departe. Oricât de greu ţi se pare - chiar lăsând bucăţi din tine, chiar dacă nu înţelegi, chiar dacă doare - clipa umbroasă de astăzi poate fi clipa strălucitoare de mâine! Totul este să crezi! Să crezi în tine, în viaţă, în ceea ce poţi deveni, sau ceea ce eşti deja de-o eternitate, doar că încă nu eşti pregătit să vezi. Încă. Ai încredere! Ai şansa de-a atinge cu mâna o stea. Steaua din tine.
Autor: Olivera

10-septembrie 2012 - nr. 13

ROBERT HODOROGEA Prefaţă
Datorită frumuseţii lor, uneori este foarte greu să ne exprimăm prin cuvinte sentimentele pe care ni le trezesc tablourile celebre. Totuşi, pentru o parte din ele am încercat... În ce măsură am reuşit să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu alţi iubitori ai picturii şi ai poeziei, veţi aprecia dumneavoastră, cititorii! Le mulţumesc în mod deosebit pictorului francez Christophe Vacher, pentru amabilitatea pe care a avut-o, permiţându-mi ataşarea unei reproduceri a tabloului său, „Mistress of the Winds”, precum şi Muzeului de Artă din Iaşi pentru permisiunea de a publica o reproducere a celebrului tablou „Cosaşi odihnindu-se”, aparţinând pictorului român Camil Ressu (1880-1962). În ceea ce priveşte fotografiile, în măsura în care acestea redau frumuseţea ori transmit emoţii sau sentimente, au constituit de asemenea o valoroasă sursă de inspiraţie pentru mine. În acest context le mulţumesc celor care m-au ajutat, aprobându-mi includerea lor în acest volum: Andrei Avarvarei, Bogdan Bălan, Cristina Popescu, Andra Cojocariu, Bogdan State. Nu în ultimul rând, le mulţumesc celor doi profesori care au avut amabilitatea de a efectua verificarea finală a variantelor scrise în limbile franceză şi engleză: doamna profesoară Doina Popa şi doamna profesor de limba engleză, Raluca Stoica.

Autorul

Foreword Due to their beauty, sometimes it is very difficult to express in the words the awaked feelings by the famous paintings. Although, I tried this for part of them… To what extent I was successful, in order to be on the same wavelength with other painting and poetry lovers, you, the readers, will appreciate ! I especially thank to the French painter Christophe Vacher, for his amability to let me attach a copy of his painting, “Mistress of

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
the Winds”, also to the Art Museum from Iaşi, for the permission to publish a copy of the “Haymakers resting” painting, belonging to the Romanian painter, Camil Ressu (1880 – 1962). About the photos, insofar as they render the beauty or they transmit emotions and feelings, they are also a valuable inspiration source for me. In this context, I thank to all people who helped me, approving their inclusion in this volume: Andrei Avarvarei, Bogdan Bălan, Cristina Popescu, Andra Cojocariu, Bogdan State. Last, but not least, my thanks are due to the two teachers who allowed a bit of their time to check the variants written in French and English, Mrs. Doina Popa and the English teacher, Raluca Stoica.

10-septembrie 2012 - nr. 13

Pas en dernière lieu, je remercie les deux professeurs qui ont eu l‟ama¬bilité d‟effectuer la vérification finale des variantes écrites dans les langues française et anglaise: Mme. Doina Popa et le professeur de langue anglaise, Raluca Stoica.

L‟auteur

The author

"Portret de fată tânără", Berthe Morisot, 1893 “Portrait of a young lady”, Berthe Morisot, 1893 “Portrait de jeune fille‟‟, Berthe Morisot, 189332

Avant-propos Grâce de leur beauté, quelquefois il est très difficile d'exprimer par les mots, les sentiments réveillés par les peintures célèbres. Bien que, j'aie essayé ceci pour une partie d‟eux… Quelle ampleur j'étais réussi, afin d'être sur la même longueur d'onde avec d'autres amoureux de peinture et de poésie, vous, les lecteurs, apprécierez ! Je remercie particulièrement au peintre français Christophe Vacher, pour sa amabilité de donner moi la permission d'attacher une copie de sa peinture, „‟ La Madame des vents‟‟, aussi au musée d'art d'Iassy, pour la permission de publier une copie de la peinture „‟Des faucheurs se reposant‟‟, appartenant au peintre roumain, Camil Ressu (1880 - 1962). Au sujet des photos, autant qu'ils rendent la beauté ou ils transmettent des émotions et des sentiments, ils sont également une source valeureuse d'inspiration pour moi. Dans ce contexte, je remercie à toutes les personnes qui m'ont aidé, approuvant leur inclusion en ce volume : Andrei Avarvarei, Bogdan Bãlan, Cristina Popescu, Andra Cojocariu, Bogdan State.

(inspirat de pictura artistei Berthe Morisot)
Invidiez artista pentru şansa care i-a surâs odată: Aievea a văzut şi a pictat această minunată fată! Timidă şi cuminte, superbă floare în păr purtând, E puritate-ntruchipată, prezentă-n suflet şi în gând! Peste secole, artista de-a pururi a păstrat-o vie: Va ridica privirea-ndată, zâmbindu-ne cu gingăşie!

Fata cu floare în păr

(inspired by Berthe Morisot‟s painting)

The girl with a flower in the hair

I begrudge the great artist for the chance which smiled her once: Seeing her in flesh and blood, she painted this wonderful young lady! Wearing a white flower in the hair, she‟s quiet and maidenly, An incarnate purity ! She opens our heart at once! The artist kept her alive over the centuries:

32

http://www.impressionism-art.org/data/media/151/morisotberthe.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
The girl will raise at a word his look, smiling with gentleness!

10-septembrie 2012 - nr. 13

(inspiré par le tableau „Portrait de jeune fille‟‟, oeuvre d‟artiste Berthe Morisot)
J‟envie l‟artiste pour la chance qui lui a souri dans ce temps : Elle a vu et elle a peint cette merveilleuse demoiselle ! Timide et sage, elle porte aux cheveux une fleur si belle! Elle est la pureté incarnée, dans notre âme et nos pensées en restant! Au delà des siècles, l‟artiste l‟a gardée toujours vivante: La jeune fille lèvera doucement son regard et nous la voyons souriante!

La fille portant une fleur aux cheveux

I see beautiful ballet girls in synchronic balance so charming! They float on the music‟s waves, the entire room is vibrating! The artist mediated us a meeting: by the dance They fly over the time, but we just do it at a glance! Dans la salle de répétions
(inspiré par le tableau d‟artiste Edgar Degas)

De belles ballerines, dans un synchrone, magnifique balancement Flottent sur les ondes musicales, l‟entière sale frémissant… À travers son tableau, l‟artiste a entremis pour nous un rencard: Elles volent dansant sur le temps et nous, seulement d‟un regard!

Edgar Degas - Sala de repetiţie (1873 - 1878) Edgar Degas – The rehearsal room (1873 - 1878) Edgar Degas – La sale de répétions (1873-1878)

„Macii”, reproducere după Claude Monet “The wild poppies”, reproduction after Claude Monet „Les Coquelicots”, reproduction après Claude Monet

În sala de repetiţie

Privind „Macii” lui Claude Monet Ce pictură minunată ! Nu mă satur s-o privesc ! Peste tot, pe-ntinse dealuri, sub soare blând macii domnesc. Doamnele şi-au luat copiii, spunând “Adio !“azi trăsurii, Din ochi sorbind mai de aproape splendoarea vie a naturii. Fascinat de tot ce văd, aş vrea să zbor pe-a timpului aripă,

(inspirat de tabloul pictorului Edgar Degas)

Plutesc pe unde muzicale în acea sală de dans, Frumoase balerine, în sincron, fermecător balans … Prin tabloul său, artistul ne-a mijlocit o întâlnire: Ele zboară-n timp dansând, iar noi doar printr-o privire! In the rehearsal room

(inspired by Edgar Degas‟ painting)

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Acolo-n vremurile-acelea să mă trezesc măcar o clipă ! Admiring “The wild poppies”, the Monet’s picture What a wonderful picture! I can‟t take my eyes off it! Everywhere, over large hills, under the mild sun, the poppies lord it. Ladies took their children, saying “Good bye !” to the carriage, Feeling deeply the nature‟s splendour ... This is a great privilege! Fascinated by all I saw, I‟d like to fly on the wing of time, There, at least a second, to awake me in foretime! En regardant „Les Coquelicots” de Claude Monet Quel merveilleux tableau ! Je n‟en ai pas assez de le regarder! Sous le doux soleil, sur les vastes collines, les coquelicots paraissent régner! Les dames emmènent leurs enfants, en disant ‟‟ Adieu !‟‟ au fiacre, Admirant de plus près la splendeur de la nature sacre. Fasciné par tout ce que je vois, je voudrais voler sur l‟aile du temps, Pour me réveiller au moins une seconde là, dans ce temps!

10-septembrie 2012 - nr. 13

Edgar Degas – Portretul familiei Bellelli (1858-1867) Edgar Degas – The portrait of Bellelli family (1858-1867) Edgar Degas – Le portrait de la famille Bellelli (1858-1867

„Portretul familiei Bellelli”

(inspirat de tabloul pictorului Edgar Degas)

Această pânză îmi inspiră veşnic două sentimente: Femeia-n doliu e simbolul jalnicei tristeţi prezente. Lumina de revine iarăşi, încălzind familia, Revine decisiv prin cei doi îngeri: Laura şi Giulia!

„The portrait of Bellelli family”
(inspired by Edgar Degas‟ painting)

This painting always inspires me two feelings: The mourning woman is the symbol of the sadness. Whether the light comes back, warming again the family, It mainly happens by two angels: Laura and Julie!

“Le portrait de la famille de Bellelli“

(inspiré par le tableau d'artiste Edgar Degas)

Cette image m‟inspire pour toujours deux sentiments La femme en deuil est le symbole du chagrin permanent. Si la lumière revient, pouvant apporter une fête, C‟est grâce à deux anges : Laura et Juliette!

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Friedrich Wilhelm Schadow
(7 septembrie 1789 – 19 martie 1862), pictor romantic german
S-a născut la Berlin şi a fost al doilea fiu al sculptorului Johann Gottfried Schadow. Între 1806-1807 Friedrich a servit ca soldat. În 1810 a plecat la Roma cu Rudolph, fratele lui mai mare, unde a devenit unul dintre principalii pictori ai mişcării Nazarineene. Urmând exemplul lui Johann Friedrich Overbeck şi al altora, el a trecut la biserica romano-catolică şi care spuneau că un artist trebuie să creadă şi să trăiască adevărurile pe care le pictează.

10-septembrie 2012 - nr. 13

Friedrich Wilhelm von Schadow – The parabole of the wise and foolish virgin

Friedrich Wilhelm von Schadow – Grand Duchess Alexandrine of Mecklenburg with her two Children Friedrich Wilhelm von Schadow - Mignon

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

Nu vom da date biografice33despre George Bacovia, pe care doritorii le pot găsi în biblioteci şi, desigur, pe internet. Dar vom sublinia faptul că a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez (Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Rollinat, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine), că este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început, văzut de critica literară ca poet minor, va cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din poezia română modernă. Născut în luna septembrie, este prin urmare sărbătoritul lunii septembrie, şi nu se cade să nu ni-l amintim! vom sublinia, totuşi, numai câte ceva din referinţele critice: „Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că îşi depăşeşte epoca, aparținând poeziei române moderne. Se pare că pseudonimul său provine din limba latină Bachus via, unde insemna Calea lui Bachus, dar are legătură și cu denumirea orasului său natal, Bacău. Dacă în primul său volum, „Plumb“, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din primul război mondial, se dezlănţuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în „Scântei galbene“ sau „Comedii în fond“, Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) sau „o bisericuță dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al doilea război mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului
33

poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar expresionismul dar şi cu şcoli filosofice cum ar fi existenţialismul (Ion Caraion) etc. Astfel, Bacovia ajunge unul dintre cei mai importanți poeţi români, devenind autorul care execută un uriaş salt canonic de la statutul de poet minor la cel de autor clasic al literaturii române. În 1923 a fost premiat de Ministerul Artelor pentru volumul Plumb, în 1925 cu premiul pentru poezie al Societăți Scriitorilor Români, ex aequo împreună cu Lucian Blaga, iar în anul 1934cu Premiul Național de poezie împreună cu Tudor Arghezi.

Bustul lui George Bacovia executat de Miliţa Petraşcu (discipola lui C. Brâncuşi de la Paris din anii 1919-1923. Reprezintă un chip auster, meditativ, cu o modelare detaliată a feţii. Lipsa accesoriilor vestimentare, tratate decorativ, scoate în evidenţă calităţile plastice ale portretizatului. Postamentul din granit roz repetă proporţiile altor monumente de pe Aleea Clasicilor34). Arhitectul ansamblului: F. Naumov.

34

Amplasare: Municipiul Chişinău, Grădina Publică "Ştefan cel Mare". Ansamblul sculptural "Aleea Clasicilor literaturii româ-ne" a fost inaugurat în anul 1958 şi a fost constituit din 12 busturi: V. Alexandri, Gh. Asachi, D. Cantemir, I. Creangă, A. Donici, M. Eminescu, B.P. Hasdeu, A. Hâjdeu, N. Milescu-Spătaru, C. Negruzzi, A. Russo şi C. Stamati. După anul 1989 Aleea Clasicilor se completează cu busturile scriitorilor T. Arghezi, L. Blaga, G. Călinescu, Gh. Coşbuc, M. Eliade, O. Goga, M. Kogâlniceanu, A. Mateevici, M. Sadoveanu, N. Stănescu, C. Stere, N. Iorga şi G. Bacovia. Axată iniţial pe raza centrală a Parcului, odată cu completarea listei de sculpturi, s-a schimbat compoziţia, fiind desfăşurată în formă de săgeată de ambele părţi ale axei. Monumentul lui N. Iorga se află în afara

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia

teritoriului Grădinei Publice, la intersecţia str. N. Iorga cu str. Bucureşti. În prezent pe Aleea Clasicilor sunt amplasate 25 de busturi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu, De mine-atunci nu vei mai şti Nu mai veni, e prea târziu, Nu mai veni! Nervi de primăvară

10-septembrie 2012 - nr. 13

Casa memorială George Bacovia

Amurg violet Amurg de toamnă violet ... Doi plopi, în fund, apar în siluete - Apostoli în odăjdii violete Orasul e tot violet. Amurg de toamnă violet ... Pe drum e-o lume lenesă, cochetă; Multimea toată pare violetă, Orasul tot e violet. Amurg de toamnă violet ... Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete; Străbunii trec în pâlcuri violete, Orasul tot e violet. Ecou de romanţă S-a dus albastrul cer senin Şi primăvara s-a sfârşit Te-am aşteptat în lung suspin, Tu, n-ai venit! Şi vara, şi nopţile ei, S-a dus, şi câmpu-i veştejit Te-am aşteptat pe lângă tei, Tu, n-ai venit! Târziu, şi toamna a plecat, Frunzişul tot e răvăşit Plângând, pe drumuri, te-am chemat, Tu, n-ai venit!

Primăvară... O pictură parfumată cu vibrări de violet. În vitrine, versuri de un nou poet, În oras, suspină un vals de fanfară. O lungă primăvară de visuri si păreri ... O lungă desertare zvoneste împrejur, E clar si numai soare. La geamul unei fabrici o pală lucrătoare Aruncă o privire în zarea de azur. O nouă primăvară pe vechile dureri ... Apar din nou tăranii pe hăul de câmpie, În infinit pământul se simte tresăltând : Vor fi acum de toate cum este orisicând, Dar iar rămâne totul o lungă teorie. O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! ...

Mihai Cătrună – grafică

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-septembrie 2012 - nr. 13

SUMAR:

Citatele lunii septembrie: Scriitorul şi actorul Emil Botta /p. 3 Ines Vanda Popa – Alergarea noastră /p. 5 Ştefan Lucian Mureşanu – Amnarul şi Amarul /p. 5 Boris Marian – Busola lui Mihail Sebastian / p. 9 Pagini de istorie – BLAJUL /p. 11 Horia Cucerzan şi Tabăra Internaţională de Artă Plastică «I.I.M.Kleim» /p. 14 Ovidiu Ivancu – Învăţăturile lui Mahatma Gandhi către poporul român /p. 15 Gheorghe A. Stroia despre Veronica Oşorheian */p. 17 Ion Toma Ionescu – proză scurtă /p. 19 Irina Lucia Mihalca – poezie /p. 20 Incursiune în poezia română contemporană /p. 21 Luminiţa cristina Petcu Octavian Mihalcea Luminiţa Scotnotis Teodor Dume Nuţa Istrate Violeta Deminescu George Baciu Elena Mititelu Llelu Nicolae vălăreanu Romiţa Mădălina Constantin Afrodita Carmen Cionchin - articol dedicat de Claudio Magris lui Dieter Schlesak /p. 27 Adrian Botez - Cândva /p. 30 Lucian Gruia despre Horia Bădescu / p. 31 Ines Vanda Popa – Noi /p. 32 Emilia Ivancu – Poveste din poveste /p. 33 Mihai Ştirbu – Iubirile scriitorilor/p. 35 Mihail Sadoveanu şi Valeria Mitru Leonard Oprea/ Theophil Magus – Iată-mă... o geană de purpură /p. 37 Ion Ionescu-Bucovu – despre poezia lui Ion Barbu /p. 43 Ramiz Kuqi - poezie albaneză /p. 47 Alessandro Ceni – poezie italiană /p. 49 Rodica Elena Lupu şi a sa „Taină a scrisului“ /p. 50 Octavian Mihalcea – Metamorfoze /p. 54 Gerra Olivera – Mărturisesc, sunt vie /p. 55 Robert Hodorogea – Între pictură şi poezie /p. 58 Friedrich Wilhelm Schadow /p. 62

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
George Bacovia /p. 63 Sumar /p. 65 Picturi, grafică: Mihai Cătrună Doina Leahu Elena Hăbăşescu - pictura naivă Elena Bessinger Henri Catargi Elena Constantinescu Edgar Degas Claude Monet Friedrich Wilhelm von Schadow Foto: Alex Ştirbu şi Daniel Boboc

10-septembrie 2012 - nr. 13

Editura Amanda Edit. – E-mail : nixi58@gmail.com

Numarul 14 va apare 10 octombrie, 2012

Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută !

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 66

Scrisoare către toţi colaboratorii noştri, actuali şi viitori:
Dragi şi stimaţi colaboratori,
Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! (Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!)

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->